Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Fizica descrie fenomenele mecanice. hidrogeologia. Pentru explicarea originii. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. etc. zoologia. termice şi optice din apă. morfologia şi anatomia. biogeografia. fiziologia vegetală şi animală. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. geografia. microbiologia. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. complexă. hidrochimia. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. Fiind o ştiinţă ecologică. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. etc. climă etc. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. corelarea şi interpretarea rezultatelor. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. relief. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. experimentul şi analiza. etologia. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. hidrologia. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. 1949). 4 . În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. de sinteză.

Iniţial. şi a produsului final. în general. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice.). în special. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. zone umede etc. 5 . Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). materii prime. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. hidrobiologia are şi o importanţă practică. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. utilizări industriale).Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. bălţi. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. lacuri. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. mai nou. de regulă cerut de oameni (hrană. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie.

în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. pentru hidrobionţi apa este mediu. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate.1.). formând un unghi de 104°27'. Totuşi. atât în interiorul. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. adică un dipol. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . condiţie şi resursă de viaţă. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Apa. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. În felul acesta. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. cât şi în afara organismelor. 1. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. de asemenea. cât şi polaritatea moleculei de apă. numite legături de hidrogen. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. Această separare electrică creează o moleculă polară. iar fiecare hidrogen câte unul. iar oxigenul la celălalt. adică H2O sau H–O–H. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. care este electropozitiv.1. dizolvând aproape orice substanţă. În felul acesta. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă.1. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei.

ar fi fost un gaz şi nu un lichid. în starea lichidă predomină dihidrolii. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii.1. 1974).disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. atunci apa. la temperatura camerei. 1. dihidroli (H2O)2.1. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. trihidroli (H2O)3. De regulă. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. dipolii apei se pot asocia între ei. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. 1.2. nr. polihidroli (H2O)n. Proprietăţile fizice ale apei 1.2. Fig. etc. putând susţine mici obiecte. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. Acest fenomen poartă numele 7 . învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături.

dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune.2. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). De 8 . Astfel. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). 1. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. De aceea. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite.2. Tensiunea superficială a apei (72. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului).de tensiune superficială. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. 1. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. atunci corpurile nu se umezesc. care trăiesc fie suspendate de această peliculă. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. De aceea. picăturile au forma perfect sferică. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C.2. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. Invers. De asemenea. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). obiectele se umezesc.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului.3. iar apa este practic necompresibilă.

cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. condensarea vaporilor de apă. altitudine şi perioada anului. pe care le degajă apoi treptat. Astfel. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. ceea ce creează deosebiri între 9 . energia calorică a atmosferei. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. fără variaţii prea mari ale temperaturii. De aceea. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. creştere.aceea. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. 1.). solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). la o adâncime de 10.4. iar în apele marine la fiecare 9. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. vâscozitate. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură.3 m adâncime. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. reproducere).2. Astfel. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei.

de regulă. 2-3°C. compatibile cu viaţa. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. 10 . faţă de cele din regiunile tropicale. în funcţie de temperatura apei. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. în general sub 10°C. se împart în arctice. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. în apele polare. temperate şi tropicale. în apele reci vom găsi mai puţine specii. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. De aceea în apele calde. Apele continentale. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. În schimb. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. Datorită curenţilor verticali de convecţie. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. în apele reci de munte sau în apele subterane. dar cu un număr mare de indivizi.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. generaţiile se succed rapid. Astfel. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare.

Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0.2. în mod indirect. 1. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă.2. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul.5. formând un strat termoizolator. Apa la îngheţ se dilată. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. de salinitate şi de presiune. Densitatea apei depinde de temperatură.). ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. 11 .98°C.4-24°C. stridia între –2 şi 20°C.

deci şi a densităţii.Fig. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial.025 g/cm3. la 20°C şi la presiune atmosferică. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. Astfel. la aceeaşi temperatură. nr. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. aşa cum este cazul Mării Negre. aceasta măsoară 1. 12 . Astfel. în timp ce în Marea Nordului. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt.2. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii.2. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. 1. 1. Prin urmare. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. apa mai densă de la suprafaţă coboară.026 g/cm3. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.004 g/cm3. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii.6.

roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. 13 . Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Prin urmare. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. cu atât razele se vor refracta mai puţin. iar la 5° se reflectă 40%. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Radiaţiile infraroşii. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. De regulă. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii.

Plantele se găsesc numai în această zonă.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. şi un bioseston sau plancton. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. alcătuit din organisme vii. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Deosebim un abioseston sau tripton. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei.zona eufotică. slab luminată. absorbţiei şi transformării în căldură. . Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. îndeosebi în straturile mai adânci. Limita inferioară a acestei zone se 14 . cu atât transparenţa apei va fi mai mică. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. Astfel. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie.

De asemenea.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. mizidele. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. atinge 500-600 m. Sagitta şi altele. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. ca de ex. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. hidromeduzele. iar seara urcă în straturile de mai sus. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. nu există o 15 . care trăiesc la latitudini mici. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. În funcţie de speciile predominante. apoi coboară din nou. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. maronie în cazul flagelatului Synura. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. ionii de fier pot colora apa în galben. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. . cladocerele. copepodele. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. iar ionii de cupru colorează apa în albastru.

deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. De asemenea. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. planctonul gelatinos. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. peşti. Apoi. De aceea. Dimpotrivă. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. realizează cele mai ample migraţii verticale. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. Dimpotrivă. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. 16 . păsări) în zona crepusculară.

Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. celenterate şi peşti. echinoderme. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. valuri şi amestec turbulent. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Unele emană o lumină difuză. Din această cauză. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. iar noaptea ies la suprafaţă. acestea ziua fug spre adânc.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. La multe organisme marine.2. vântului. viermi. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. celenterate. altele au organe luminescente speciale. Thysanoëssa inermis). cefalopode (Histioteuthis dispar). crustacee (Meganyctephanes norvegica. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Chauliodus sloanei). tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. 1. Totuşi. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. care trăiesc în zona oligofotică. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate).7. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Peridinium. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Noctiluca scintillans). Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. peşti şi nevertebrate.

Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. evaporare etc. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. ultimul fiind mai important.a Pământului. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. cum se întâmplă în apele curgătoare.. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. ciclonali şi anticiclonali. litorali. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. Astfel. conţinutului de oxigen etc. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. Valurile. după constanţă – permanenţi. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. periodici şi neregulaţi. de căderi de precipitaţii. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. înlăturarea metaboliţilor. respiraţiei şi în timpul deplasării active. densităţii. salinităţii. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. de fund etc. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. după traiectorie – rectilinii. reci. conţin particule mai grosiere. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. săraţi etc. de adâncime. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă.

La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. 1.1. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. Proprietăţile chimice ale apei 1. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.3.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. Prin urmare. notat cu pH. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. la hidromeduze pe marginea manubriului. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.000.3.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor.

3 bazice. atât ca valoare 20 .3. în timpul verii. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde.4. are loc o scădere a valorii pH-ului. cele cu pH între 6. uneori chiar cele înrudite. Astfel. iar vertebratele sunt puţine la număr. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Diferitele specii. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă.3 neutre.4 şi 6.95 sunt considerate acide. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. Apele marine au un pH cuprins între 8. Ziua. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. noaptea. în schimb. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. în timp ce moluştele lipsesc complet.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. De aceea. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. iar cele cu pH > 7.95 şi 7. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. Astfel.1-8. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil.

sulful (sulfaţi SO42− ). Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. copepodul Cyclops languidus.3. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice).5 şi 9. potasiul (K+). predomină ionii de Na şi Cl. rotiferul Anuraea cochlearis).). Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). Astfel. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+).4-7. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. În apele continentale salmastre şi sărate. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. cladocerul Chydorus ovalis. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. dar în general aici predomină ionii de calciu.2. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. 21 . ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). Apa unor lacuri.absolută. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. la fel ca şi în apele marine.3. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. Keratella cochlearis). iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. mai ales metalele grele.6. 1. însă. care rareori depăşesc câteva mg/l. Atomii metalelor. se asociază în compuşi complecşi. larva dipterului Chironomus plumosus. Concentraţii mici. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex.

). În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. nr. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4.5 g/l 2. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. ci şi de natură calitativă. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. aproximativ 89%. Marea de Azov cu 9-12 g/l.ape polihaline 18-30 g/l 3. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie).Fig.ape oligohaline 0. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. celelalte săruri jucând un rol minor.3.5-30 g/l .5-5 g/l . Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l.ape mezohaline 5-18 g/l . Ape salmastre (mixohaline) 0. 22 . În apele dulci predomină carbonatul de calciu. 1. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l.3.

Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. antozoare. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. Corniger maeoticus. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. brachiopode. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. datorită evaporării locale puternice. stomatopode. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. radiolari. cefalopode. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. moluşte pteropode şi heteropode. echinoderme. salmastricole. tunicate). care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. 23 . majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. foraminifere. mai ales.Marea Caspică sub 15 g/l. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. oligochete. polichete. chaetognate. Cercopagis pengoi) şi. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. eufauziacee.5-25 g/l). Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. Acestea din urmă. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). invers. se numesc organisme stenohaline. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. rotifere. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. scifozoare. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. insecte. cladocere. estuarele şi avandeltele). marine şi hiperhaline. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. hidracarieni. Pe de altă parte. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale).

Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. Macoma baltica. cât şi cele dulci se numesc halofile. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. De pildă. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Platychthys flesus). Peştii osoşi. caracterizaţi prin presiune osmotică mică.Mytilus galloprovincialis. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. turbelariatul Macrostoma hystrix. Mytilus edulis. În schimb. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. cele salmastre cât şi în apele marine. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Mya arenaria. migrând din mare în apele dulci şi invers. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). cladocerul Chydorus sphaericus. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. Cerastoderma edule. 24 . iar sărurile în exces sunt eliminate.

neinfluenţând duritatea apei. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. 1. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. cresc în apa dulce atingând talia maximă. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. Anghilele tinere urcă în susul râurilor.3. sulfaţi. 25 .3. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. cloruri. migrând apoi în mare pentru reproducere. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. . dar nu se întâlneşte în mări. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. Deosebim următoarele feluri de duritate: . iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. care diferă de la o ţară la alta. fosfaţi etc.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. . În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. din cauza concentraţiei lor infime. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). cât şi unele tulpini de bacterii. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. Astfel.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. cianobacterii şi flagelate. ceilalţi cationi. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă.

Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Procesul prin care apa devine dură este următorul. 5-10° dGH apă moale. Astfel.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Alte elemente biogene sunt siliciul. Este utilizat de bacterioplancton. săruri de amoniu.4. acid uric. care îl oxidează. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Aceste substanţe. iar peste 30° dGH apă foarte dură. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. 26 . bazalt) apa este moale. Astfel. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Prin urmare. calciul. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. fierul. magneziul. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. dând naştere acidului carbonic. 10-20° dGH apă semidură. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit.3. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. 20-30° dGH apă dură. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. numite şi nutrienţi. nitraţi. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. care îl transformă în azotaţi. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. 1. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. sau de către diatomee. manganul şi cuprul. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului.

care trece în atmosferă. lipide. mărind riscul de eutrofizare. vitamine. încărcate cu substanţe organice. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Substanţele organice Apele naturale conţin. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. de radicali sau de substanţe complexe. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. primele îmbogăţind.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. enzime etc. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. se numeşte denitrificare. pe lângă substanţe minerale. 1. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. cresc nivelul fosforului. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. protide. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Apele uzate. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. Astfel. glucide. 27 .3. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. importante cantităţi de substanţă organică. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi.5. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune.

După origine substanţa organică poate fi autohtonă. azotul. unele vitamine (acid ascorbic. activităţi umane). Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. celuloză. lignină. de presiunea atmosferică. excreţii). Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). biotină sau cobalamină) şi toxine. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală.3. tiamină. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. de temperatura şi de salinitatea apei. acizi graşi. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. precum şi de unele rotifere. hidrogenul sulfurat. 1. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . aminoacizi. Oxigenul. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. crustacee planctonice şi bivalve. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. bioxidul de carbon. hemiceluloză şi compuşi proteici. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. amoniacul şi metanul. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP).6.

Noaptea. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. datorită respiraţiei organismelor. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. Fig. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen.4. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. 29 . O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. de temperatură (figura 1. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. De asemenea. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l.4. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). nr. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice.).5.pe seama reducerii oxizilor. de presiunea lui parţială în atmosferă. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. 1.

5. în straturile superficiale ale apei. În apele curgătoare. 1. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. datorită amestecului continuu. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. bine iluminate de razele solare. adică moartea în masă a hidrobionţilor. nr. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. crustaceele Sida 30 . în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen.conţinutul de oxigen din apă scade. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. nu există o stratificaţie a oxigenului. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. Astfel. urmate de fenomenul de zamor. Fig. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă.

din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. oligochetul Tubifex tubifex. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. Mysis relicta. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa.9 cm3/ml de apă.6. Bythotrephes longimanus. 31 .). Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. În apă dulce. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. larvele ţânţarului Lauterbornia. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. aflat deasupra sursei de apă. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. de temperatură şi de salinitate. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. în funcţie de pH şi de salinitate.crystallina.

Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). 1.Fig. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. nr. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. combinânduse cu ionii de Ca2+. această sare cade în precipitat. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. care se află în apele naturale în concentraţii importante. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. creşterea pH-ului). 32 . O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea.6.

motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. 33 . Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte.5 cm3/l.5 cm3/l. dozele letale fiind foarte mici. către fund. trăind în condiţii anaerobe. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe.7-6. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Mai mult de atât. bogate în oxigen. iar la 2000 m adâncime de 5. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. care.8 cm3/l. adică 325 mii km2. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. Din acest motiv. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale.

1.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata.1. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 .4 ml/l. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi.1. Nereiphylla rubiginosa. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. cladocerul Daphnia longispina). Tabelul nr. chiar şi în cantităţi foarte mici. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1.). Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Alte specii. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. Amoniacul disociază în apă.

acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . de regulă. Apele acide au. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic.5 nitrificarea stagnează. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. însă fără a fi toxice. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. Prin urmare.La o valoare a pH-ului sub 6. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului.

Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6.

d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000 d) 1 din 1. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 .000 c) 1 din 100. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.000 11.000 b) 1 din 10. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000.000. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. trocophora. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. copepodele etc.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. 2. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. pe de o parte. se compune din plancton şi necton. cladocerele. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton.2. în contact cu atmosfera. Pelagosul.1. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. pe de alta. mişcări de convecţie etc. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. organisme holoplanctonice. În componenţa planctonului intră. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. vegetale şi animale. indiferent de tipul şi extinderea sa. sau neustalul. 39 . nectochaeta). valuri. radiolarii.1. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. ofiopluteus). În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. în bental de bentos şi perifiton. alcătuită din organisme vii. caracterizate prin condiţii diferite. la rândul lui. organisme meroplanctonice. 2. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial.1. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. şi. echinodermelor (echinopluteus. formând diferite biocenoze. În fiecare dintre aceste biotopuri. restul având loc în bental. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă.). Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. rotiferele.

2. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. 6) Megaloplancton.05. sifonofore mari.1. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. rotifere. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. 4) Mezoplancton. copepodite etc. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. crustaceelor (nauplius. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. moluştele şi viermii pelagici.moluştelor (larve veligere şi protoconce). Se întâlneşte exclusiv în mări. meduzele. ctenoforul Cestus veneris. infuzoarele. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. zoaë. mysis. Se găseşte numai în mări. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului.). cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. 3) Microplancton.). 5) Macroplancton. meduzele hidroide.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. statoblastele briozoarelor. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . salpe coloniale etc.) şi altor animale marine bentonice. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele).2. crustaceele mici etc. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă.). ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). salpele etc. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară.

Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. infuzoarele (de ex. Alte organisme planctonice.cea a apei dulci (care este de 1.03). Sp – suprafaţa portantă. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. multe animale care posedă organe de locomoţie. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. cladocerele (Daphnia. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. Diaptomus). dar şi decât cea a apei marine (care variază. radiolarii şi foraminiferele. cianobacteriile. De aceea. Cu cât greutatea restantă este mai mare. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. ca de exemplu sifonoforele. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Gr – greutatea restantă. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. de asemenea. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor.02 şi 1. De asemenea. Capacitatea de a flota o prezintă. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Ele plutesc în apă. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. între 1. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. 41 . printre care se numără diatomeele.00). mişcarea rotiferelor (Keratella. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. în funcţie de temperatură şi salinitate. La începutul secolului al XX-lea. Copepodele (Cyclops. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei.

spre deosebire de cele bentonice. Hidratarea tisulară. dar care duc un mod de viaţă bentonic. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. decât la speciile care trăiesc pe fund. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. este minimă la sferă. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară).Suprafaţa relativă. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). Euphausiacea. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. fie prin reducerea puternică a acesteia. Decapoda). La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. 2. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. Pterotrachea coronata). caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. chetognate şi alte animale. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Dacă corpul este aplatizat. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. dar şi la moluştele pelagice. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Reducerea formaţiunilor scheletice. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice.

De aceea. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. SO4−) cu cei uşori (Na+. care duce un mod de viaţă planctonic. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. de exemplu. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. cambulă. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Ca2+. cât şi la unele rotifere. 5. radiolarul Spumellaria. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. care acoperă exteriorul corpului. sub forma veziculelor traheene. 3. Incluziuni lipidice. Incluziuni gazoase. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. De 43 . scrumbie). icrele pelagice de chefali. Aphanizomenon. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. NH4+) asigură. practic incompresibile. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare.unei substanţe gelatinoase transparente. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. dar şi. în caz de necesitate. să o modifice. 4. ci uleiurile mai uşoare. ca. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. de asemenea. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Spre deosebire de incluziunile lichide. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special.

de exemplu. ace. Aplatizare. dinoflagelate. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu.a. la Ceratium dintre dinoflagelate. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. copepode ş. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş.exemplu. polichete pelagice (Tomopteris sp. Formarea excrescenţelor. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. ctenofore. pteropode. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. meduze. Alungirea corpului. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. aplatizate. Multe diatomee (Coscinodiscus. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. la Notholca longispina dintre rotifere. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. 3. ci după o curbă. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid.). Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. heteropode şi tunicatele pelagice. Melosira). Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. Însă. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. 2.

4. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. ca de exemplu. hyalina. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere.extracapsulară. 45 . creşte odată cu micşorarea taliei organismului. rotifere (Keratella cochlearis. Agregarea în colonii contribuie. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. cladocere (Hyalodaphnia cucullata.). de asemenea. Tabellaria fenestrata). De aceea. În multe cazuri. 5. Brachionus capsuliflorus. Asplanchna priodonta). D. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. dinoflagelate (Ceratium hirundinella). care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. Daphnia cristata. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. iar dintre animale la salpe. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Tabellaria etc. la diatomeul Chaetoceros. Bosmina coregoni). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. Brachionus calyciflorus. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. Formele din sezonul cald au crustele fine. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Keratella quadrata. Suprafaţa relativă. Reducerea taliei.

ondatra Ondatra zibethica.2. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). tesselata. alpestris. broasca mare de lac R. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. Rana temporaria. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. şarpele de apă N. batoidei etc. guvizi. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. focile.1. 2. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. În afară de peşti. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. T. şerpi marini Pelamys platurus). 46 . cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). reptilele şi păsările acvatice. cobitide. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. variegata. Pelobates). vidra Lutra lutra. în compoziţia nectonului intră amfibienii.).). pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. pleuronectide. ridibunda. morsele. cristatus. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab.2. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). T. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. mamiferele. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix.2. T. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi.

Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent.). cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. De exemplu. 2. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase.2. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. Hydrous piceus. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. prin urmare. Astfel. Apoi. La rândul ei. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. Cybister laterimarginalis etc. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ.2. şi peşti fizoclişti. aici nu există nici un substrat solid. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. Se cunosc peşti fizostomi. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. lucru necesar pentru orientare.

trecerea lină de la cap la trunchi). iar pedunculul caudal este subţiat. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. peduncul caudal subţiat. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. De exemplu. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. S-a constatat că forţa 48 . Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. În linii generale. Suprafaţa corpului este netedă. de suveică sau de torpilă. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. uneori lipsită de solzi. serveşte la izolarea termică. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa.depusă sub epidermă. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie).

De asemenea. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. formele nectonice migrează 49 . La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. Păstrăvii. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. de exemplu. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. De regulă. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. argintie. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. uneori de mii de kilometri. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. prin urmare. 2. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate.4. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători.2.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi.

lostriţă Hucho hucho. în unele cazuri. păstrugă A. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. stellatus. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. păstrăv de munte Salmo trutta fario). scobarul ş. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. gingirică Clupeonella cultriventris. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. în special cei marini. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale.a. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. ce provin din afluenţi (mreana. duc o viaţă gregară. Acestea. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. anghilei şi somoniilor. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 .din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. După scop deosebim migraţii de reproducere. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. formând cârduri sau bancuri. somon atlantic Salmo salar). Mulţi peşti. mreană Barbus barbus. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. şi migraţii verticale. cleanul. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. nisetru Acipenser guldaenstaedti. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare.).

În mări şi în lacurile mari. în special vizuală şi olfactivă. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. Hydrometra. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. se face după repere imobile. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. ce pot traversa oceanele. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . iar bonito (genurile Katsuwonus. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Pentru multe organisme nectonice. trăiesc ploşniţele Gerris. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. 2. la o distanţă de 5800 de mile marine. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. apterigotul Podura aquatica. construcţii etc. protejate contra vântului de arbori. muştele Ephydra. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul.3. în special peşti. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. La interfaţa apă-aer. Sarda) chiar 200. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei.Nord. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. Orientarea. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici.

Organismele epineustonice sunt. în special pentru bacterioneuston. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. deoarece corpul lor nu se umectează. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Majoritatea sunt prădătoare. Unii autori (Zaitsev. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. mai ales insecte. cât şi de cele reflectate de luciul apei. consumând animale căzute în apă. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. în principiu. cât şi din aer. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. De aceea. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. dezvoltarea pigmentaţiei. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. În schimb. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos.Halobates. care protejează organismele de acţiunea 52 . pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Pe de altă parte. aerobionte. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. dar şi praf ce conţine materii organice. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. umiditate ridicată a aerului. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. Pe de o parte. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. dată atât de radiaţiile incidente. dar nu se rupe.

în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. cât şi o dinamică pronunţată în timp. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. Physa). stavrid. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). culoarea criptică sau transparenţa corpului. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. fototropism pozitiv. hamsie. ouăle polichetelor. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). în primul rând la formele rezistente la UV.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. alevinii multor peşti. izopodul Idothea metallica. Noaptea. în special peşti. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. insecte (larvele de Anopheles). în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . icrele de chefal.nocivă a radiaţiilor UV. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. moluşte (Limnaea. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. şi un merohiponeuston. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. Sagitta. Cu toate acestea. puietul de peşti.

Wolffia arrhiza. gibba. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. cât şi a celui dizolvat în apă. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. Peştii Histriophorus şi Mola mola. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. creveta Palaemon. natans. cu proprietăţi hidrofobe. peştişoară (Salvinia natans).Gammarus. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. S. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. un pneumatofor mare. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. L. Dexamine şi Apherusa. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. de exemplu. Velella spirans. în contact cu atmosfera. L. iar cealaltă în afara acesteia. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor.4. aidoma unei vele. trecând 54 .). La plantele pleustonice. 2. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. trisulca. care prezintă de asupra apei. Spirodella polyrhiza). Ostiolele. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae).

2. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. are ochii împărţiţi în două. în principal crustacee şi viermi. care populează 55 . îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic.1. ploşniţele de apă Notonecta glauca. care trăiesc pe pietre. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. în zona costieră sau la adâncimi mari.5. N. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. cât şi pentru cea subacvatică. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. Există un număr relativ mare de animale. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. atât pentru vedere aeriană. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. lutea şi Naucoris. acţiunea valurilor etc. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat.temporar la un mod de viaţă pleustonic. psamofile. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. Coleopterul Gyrinus natator. cât şi de iluminare.5. 2. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă.

Deşi sunt imobile. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Foarte des acestea sunt organisme coloniale.). sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. poliplacoforele şi 56 . Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. argilofile.). coralii şi briozoarele. care trăiesc în curent rapid.nisipul. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. hidrozoarele. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. hidrodinamică. de exemplu. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. care trăiesc pe lut. Acestea pot fi fixate. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. etc. ascidiile. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. spongierii. purtate de curenţi. midiile Mytilus galloprovincialis. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. 1. viermii calcaroşi. Bentosul fixat sau sesil. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. care formează colonii prin înmugurire. endopsamic. Aşa sunt. etc. Chthamalus stellatus. Forma corpului este aplatizată. După acelaşi principiu. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. crinii de mare. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. briozoarele. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. aplicat la animalele bentonice. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. epipsamic. 2. Lepas anatifera). ciripedele (Balanus improvisus. Organele de locomoţie. coralii. Ephydatia fluviatilis). de exemplu. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. hidrozoarele. de regulă. Pot fi forme săpătoare şi forante. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). pelofile. ca. care trăiesc pe plantele acvatice. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită.

iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. beton. crustacee. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). Pholas dactylus. subţire. Bentosul săpător. 3. lemnul şi cochiliile moluştelor. Sunt sfredelite rocile sedimentare. Barnea candida. castraveţi de mare. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. multe polichete (Arenicola marina). Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Mya arenaria. viermi. 4. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Unele animale se deplasează activ prin sediment. uneori depăşind chiar lungimea animalului. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. moluşte (Teredo navalis. Rajidele) şi cefalopodelor. aricii de mare şi alte animale. cărămidă. Bentosul forant sau sfredelitor. 57 . înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). Printre organismele forante marine se numără unele alge. Algele. iar dintre animale spongierii. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Petricola lithophaga). care nu se închide strâns. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Aici intră majoritatea oligochetelor. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. spongieri. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. brachiopode. Venus). care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. marmură. marne argiloase. larve de efemeroptere (Polymitarcys. sesil sau pivotant. stâncile alcătuite din calcar. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). iar sifoanele sunt foarte lungi.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 .2. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4.

Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.8. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.02 g/cm 3 d) 0. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 .00 g/cm 3 b) 1.05 g/cm 3 c) 1.9998 g/cm 11. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10.

Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .14. Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.

care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. care sunt apele mărilor de odinioară. 3. mlaştini etc. lacuri. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene.1. canale). Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. apă peliculară. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. de percolaţie (infuaţie). care pătrund de la suprafaţa pământului. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. Apele continentale de suprafaţă se împart. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. iazuri. care se preling prin crăpături şi goluri. şi de condensare.3.) şi artificiale (lacuri de acumulare. provenite din condensarea vaporilor. De asemenea. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. heleşteie. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. la rândul lor. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. ape juvenile. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci.

corpul mic. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. atât de caracteristice celor terestre. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. În schimb. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene.1. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. cât şi cu ciuperci. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. atât ca număr de specii. depigmentat. stigofile şi stigoxene. cât şi ca număr de indivizi. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni.propriu-zise. de regulă. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. troglofile.1. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. alteori se formează ape 65 . Unele animale cavernicole se hrănesc. lăptos. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. care sunt adaptate la viaţa subterană. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. alge heterotrofe. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. cresc şi se înmulţesc continuu. 3. Apele subterane pot constitui un important rezervor. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Sigobionţii au.

Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. izolat de cel suprateran. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Multe specii ce populează peşterile au origine marină. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. adică printr-o duritate mare. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. Din cauza întunericului permanent. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . flora cavernicolă este foarte săracă. Lipsa luminii. şi deci a producătorilor primari. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. în special de calciu şi magneziu. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta.curgătoare – râuri şi pârae subterane. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. Mediul subteran. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. Biocenozele. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. alge verzi şi diatomee. În general. face ca hrana să fie redusă cantitativ. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Factorii de mediu. Dacă peşterile sunt bine ventilate.

puteanus). Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). Biocenozele. ostracode. Aphaenops). hidracarieni. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. devenind paleoendemice. adesea. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. oligochete. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. nematode mermitide. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. Totuşi. Spaeleoniscus. printr-o mineralizare crescută a apei. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. batinelide. decapodele şi izopodele (Porcellio.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. miriapode. insecte (Anophthalmus. hidracarianul Atractides. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. Apele freatice Factorii de mediu. prin lipsa luminii şi. coleoptere. Armadillidium. situate la adâncimi mairi. Chologaster. Din această categorie face parte hiporealul . aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. Eleoniscus helenae. copepode. turbelariate. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. asemenea apelor cavernicole. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. fiind formată din ciliate. melcul Lartetia quenstedti. peştii din genurile Amblyopsis. lipitori (Haemopis caeca). Asellus aquaticus cavernicolus). Apele freatice.2. 3. Italodytes. natans).foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii).1. Typhlichthys. cladocere. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. Acest biotop. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. gasteropode (Hochenwartia). Leptodirus. în special din cauza insuficienţei hranei. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). 67 .

cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. polichete şi moluşte. crustacee şi tardigrade. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. care strecoară prin straturile de nisip. protozoare. Precipitaţiile atmosferice. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. Biocenozele.1. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor.3. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. pătrunde lumina. nematodele şi oligochetele. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). cât şi prin organismele ce le populează. pe o adâncime de câţiva centimetri. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. turbelariatele. hidracarieni. unul brun. gastrotrichi. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. cenuşiu şi din nou unul incolor. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. nematode. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 .3. Factorii de mediu. rotiferele.

La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. formând terasa aluvionară (de luncă).impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Deasupra terasei de 69 . În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. de ordinul câtorva milimetri. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. 3. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea.2. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei.

substanţelor biogene şi coloizilor. Valorile extreme ale debitului Dunării. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. iar viteza apei scade. şi partea dinspre mijloc. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. prin urmare. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. debitul creşte pe seama afluenţilor. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. însă. mâl) este predominant. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Din acest motiv. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. unul mijlociu şi unul inferior.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. microelementelor. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. numită ripal. o pantă accentuată şi. denumită medial. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. acolo unde viteza curentului de apă este mare. printr-o viteză mare a curentului de apă. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor .luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic.

Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. Deseori în cursul mijlociu. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. cursul mediu al râurilor de munte . Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. formând insule.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice.metapotamon.1. viteza curentului de apă. temperatura şi compoziţia chimică a apei. cât şi în funcţie de anotimp. 3.epirhithron..epipotamon. ostroave sau golfuri de râu. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . După cum s-a arătat. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. râurile mari de câmpie . Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. cele 71 . Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . transparenţa. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta.2.hyporhithron.hypopotamon. în urma cărora se formează lacurile de meandru. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. fluviile .metarhithron.

în râurile colinare de 3 m/s. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. În funcţie de zona geografică. Astfel. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. În general. 72 . în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. cât şi circadiene.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. viteza apei creşte. formând depresiuni (bulboane). pe măsura îndepărtării de izvor. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. vaduri sau defilee (cazane). Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. curentul apei scade. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. când apa cade vertical. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. mai ales difuzia oxigenului atmosferic.

Pe lângă suspensii. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Cu micşorarea curentului. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. scăzând substanţial în timpul viiturior. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. pe fundul albiei se depune nisipul. 3. Mult mai slab este reprezentat 73 . În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. cât şi amestecului său turbulent. apoi mâlul. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. bentosul şi nectonul.2 m/s.2. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş.2. de regulă. Regimul gazos al apelor curgătoare. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. este favorabil pentru viaţa organismelor. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare.

unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. cum se întâmplă în zonele cu praguri. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. îşi schimbă aspectul. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. Din cauza curentului. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. de regulă.perifitonul. prin urmare. nimerind în condiţii noi. izvoare sau mlaştini. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. având o plasticitate ecologică mare. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. fiind ingerate. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. cu toate că nu prezintă forme specifice. Astfel. Din cauza mişcării turbulente a apelor. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. De asemenea. Planctonul alohton. În aceste situaţii. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. cât şi alohtone. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. în timp ce alţii. Varietatea specifică a potamoplanctonului. se adaptează noilor condiţii. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. 1929). Ulterior. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. Din acest motiv. bogate în plante şi animale planctonice. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton.

Dintre animale. cu plancton bine dezvoltat. de regulă. xantoficeele. potamoplanctonul este. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. cât şi pe orizontală. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. Astfel. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Cyclotella şi Asterionella). euglenoficeele. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ.îmbogăţeşte calitativ. dinoflagelatele şi crizoficeele. cianobacteriile. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. uniform distribuit atât pe verticală. 75 . euglenoficeele prin 6 specii. cloroficeele prin 43 specii. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. Astfel. rotifere (Keratella. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. Tintinnopsis). Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. apa din bazinele stagnante adiacente. Când nivelul apei scade. 1974). de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. cloroficee (Closterium. zooflagelate. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Aphanizomenon şi Anabaena). ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. cianobacteriile prin 15 specii. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare.

Ecdyonurus venosus. 1950). iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. La un curent de 0. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Polymitarcis virgo.13-0. Baetis rhodani). de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe.) sau stuf (Phragmites australis). destul de rapide. Diaptomus.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. Brachyonus). coada-calului (Equisetum sp. Perla 76 . broscariţa (Potamogeton fluitans). danubialis. argiloreofile. Hydropsiche pellucidula.Asplanchna. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. lintiţă Lemna). Acrocladium cuspidatum. peloreofile şi fitofile (Jadin. bivalve (Dreissena polymorpha) .). psamoreofile. Phylonotis fontana. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. Batrachium fluitans. natans. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. Caenis robusta. Aturus scaber). oligochete. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Silo piceus. muşchii (Fontinalis antipyretica). În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Lithoglyphus naticoides). Sericostoma flavicorne). gasteropode (Ancylus fluviatilis. Epeorus assimilis. Hypnum cordifolium). În apele cu un curent de 0. cladocere (Daphnia. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. briozoarele. P. efemeroptere (Ephemera vulgata. hidracarieni (Sperchon brevirostris.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. turbelariatele (Crenobia alpina).7-1. peştişoară Salvinia natans. Enteromorpha spiralis). Elodea canadensis. Bosmina. spongierii. P. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. În apele curgătoare de munte. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Lysimachia nummularia. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. plecoptere (Leuctra nigra. hirudinee. O vegetaţie bentonică bogată. Theodoxus fluviatilis. Th.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

lacuri carstice. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Dobrogea şi Podişul Moldovei). compus astăzi din lacurile Razim. a golfurilor puţin adânci. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Goloviţa. Ana). Chitai. lacuri de luncă. Balta. umplute cu apă relativ stagnantă. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. lacul Brateş din lunca râului Prut). prin izvoare subacvatice. Catlabuh. Cahul. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. Bâlea). Gargalâc. Siutghiol. lacuri vulcanice. Agigea. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. sub acţiunea apelor marine. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. destul de adânci. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Tanganyica. Amara. Jijila. crovuri. lacuri glaciare. lacuri relicte. În zona litorală. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Sasik).3. Mangalia etc. Tăbăcăriei. Tatlageac. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Baikal sau Marea Moartă). prin drenarea apei râurilor şi 80 . Câmpia Vestică. Învârtita-Nucşoara) etc. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. lacuri de curs părăsit sau de meandru. Kiwu. Ialpug. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase.). izvoare de mal. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Lacul Sărat). se formează lagunele şi limanurile marine. padine sau găvane.3. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). numite perisipuri. Zmeica şi Sinoie. Techirghiol. Costineşti.

deci prin emisari (Snagov. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. zooplanctonul. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. mezotrofe.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. În mod 81 . Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. profundală şi pelagială. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Această zonă este lipsită de lumină. Bucura). Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. este zona cea mai bogată în specii. evaporare. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. Zona litorală. slab luminată. în mod corespunzător. Substratul este mâlos. zoobentosul şi nectonul este abundent. lacurile se împart în eutrofe. prin infiltraţie subterană. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. Zona sublitorală este zona de trecere. Această zonă este bine iluminată. sublitorală. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. oligotrofe şi distrofe. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. transparenţa mică. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Din punct de vedere biologic. este săracă în oxigen dizolvat. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. infiltraţie şi consum biologic. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Ana. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului.

Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe.d. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. cu depuneri de turbă pe fund. 82 . Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. motiv pentru care apa este slab mineralizată. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe.1. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. temperatura. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană).corespunzător.m. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. iar concentraţia substanţelor humice este mică. În acest caz apa. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. sărace în substanţă organică. lumina. zooplanctonul. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Temperatura apei. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. valuri şi amestec turbulent. 3. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus.3.a. adeseori înmlăştinite. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline.

epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. H2S. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. odată cu răcirea aerului. Toamna. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. devenind mai puţin densă. caracteristice fiecărei zone climatice.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Prin urmare. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. devine mai densă şi coboară. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Aceasta este stratificaţia termică directă. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. CH4). Hipolimnionul este slab populat. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. rămâne la suprafaţă. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. Sub podul de gheaţă format 83 . aici trăind puţine organisme. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. iar la cele montane între 14 şi 16°C. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. apa de la suprafaţă se răceşte. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului.

se numesc lacuri meromictice. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. denumită monomolimnion. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. apele de suprafaţă. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. a căror transparenţă poate 84 . astfel că se instalează stagnaţia de vară. ajungând la +4°C. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. iar în cele din zonele reci numai vara. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii.temperatura creşte treptat spre fund. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. devenind mai puţin dense. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. lipsită de viaţă. Astfel.

pietriş. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru.5 g/l). nisip) sau alţi agenţi. unele pot fi salmastre (S=0. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. bolovăniş). În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m.6-6). unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Sbstranţele dizolvate.1 şi 1 g/l. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone.atinge 40 m. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. de vânt (praf. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. prundiş. În general. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). loess. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. nisip.5-16 g/l). Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l).

În lacurile din zona temperată. dar foarte bogat în indivizi. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. de substratul geologic.). În a doua jumătate a verii. Planctonul lacustru este sărac în specii. Eudorina. Primăvara. spre deosebire de cel al apelor curgătoare.3.2. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. protococalele Scenedesmus quadricauda. bogată în compuşi graşi. iar cele minime în timpul iernii. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Tetraedron. Fragilaria. Staurastrum. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Achnanthes. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. Synedra. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Merismopedia. La începutul verii.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Actinastrum. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Spirulina etc. Micrasterias. Aphanizomenon. Oscillatoria. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Asterionella formosa etc. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. cloroficee şi cianobacterii. care solicită un consum mai mic de azotaţi. Anabaena. Pandorina. 3. Amphora. Pediastrum boryanum. Cosmarium. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Volvox. Dactylococcopsis. Spirogyra etc. Pinnularia. Cocconeis. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. valorile maxime se întâlnesc vara. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Euastrum. desmidiaceele Closterium. Microcystis. Cyclotella.). Coelastrum.). Cymbella. de geneză. Navicula. Nitzschia.

000. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. ajungând până la 230. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. consumând animale planctonice. Brachionus urceus.000. unii hidracarieni. mai redus ca intensitate. Diaptomus coeruleus). cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. al diatomeelor. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. Polyarthra). Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Ceriodaphnia. 300 mg/l. ciliate (Halteria cirrifera.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. altele sunt prădătoare. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. respectiv. 1986). Tintinnus. unele copepode. pupele unor chironomide.000 celule/l şi. alevinii peştilor în primele stadii etc. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. rotifere (Notholca longispina. Asplanchna priodonta. Coleps hirtus. cladocere (Daphnia. Sida) şi copepode. adulţi şi larve de hemiptere. Strombylidium gyrans). Tintinnopsis. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. Diaphanosoma. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. când algele planctonice sunt foarte abundente./m3. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. Tintinnidium fluviatilis. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. Bosmina.000 ex. pe care le filtrează din apă. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. Chydorus. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. ouă de insecte şi peşti. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile.

ploşniţa Notonecta. adăpostindu-l de acţiunea vântului. E. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). precum şi larvele altor insecte. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. diferite larve de viermi etc. plantă carnivoră). Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). Wolffia arrhiza. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). Spirogyra sp. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). rotiferele. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. malurile lacurilor cu substrat 88 . adică în zona de fund care permite fotosinteza. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Lemna minor. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. (mătasea-broaştei) etc. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. iar restul speciilor se deplasează lin.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. L. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Hydrometra şi Velia. L. De regulă. trisulca. gibba. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). revin în plancton după destrămarea neustonului. ferite de acţiunea directă a valurilor. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. E. Euglena sanguinea. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. proxima. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. fugăii Gerris. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. Spirodella polyrhiza (lintiţă). stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna.

maritimus (spp. fiind greu putrescibile (“dure”). de pipirig). Hippuris vulgaris (coada-calului). plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). iau sărurile minerale din sol şi. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. vesicaria (specii de rogoz). littoralis. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). Pot trăi şi pe sol umed. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Heleocharis palustris (ţipirig). Equisetum palustrte (coada-calului). Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă).pietros sau stâncos. Suaeda maritima etc.) şi arin (Alnus glutinosa). iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Gliceria aquatica (mana-apei).2-1 m adâncime. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. se instalează aşa-numita floră dură. Cicuta virosa (cucuta de apă). S. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Symphytum officinale (tătăneasă). Nuphar luteum (nufărul galben). frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. la 1-3 m adâncime. centura de stuf sau stufărişul. Polygonum amphibium (troscot de apă). la 0. sărăcesc apa în aceste săriri. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). S. determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. La malul bazinelor acvatice. Phragmites australis (stuf sau trestie). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). P. latifolia (papură). Mentha aquatica (menta de apă) etc. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Ceva mai spre adânc. Typha angustifolia şi T. 89 . Lythrum salicaria (răchitanul). Potamogeton natans. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului).

Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Diatomeele sunt dominante. Nannopus). spongieri (Spongilla). lucens. Glossiphonia). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). iar în lacurile alpine până la 20 m. Nitocrella. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . P. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. în porţiunile mai puţin adânci. Elodea canadensis (ciuma-apei). crispus şi P. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). P. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. acoperite de alge. Haemopis. Pe sub pietrele de la mal. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. P. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Zoobentosul lacustru. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. de până la 3-7 m. Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). moluştele (Radix ovata). perfoliatus). Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). plecoptere (Perlodes). demersum (cosorul). Onycocamptus. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. paşă (P. Enteromorpha.fluitans (broscariţă). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. alge ale genurilor Cladophora. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). lipitori (Hirudo. atât din punct de vedere calitativ. Piscicola. compressus. Chara. la fel ca şi fitobentosul. efemeroptere (Heptagenia). în special de chironomide (Cricotopus). brădiş sau vâsc de apă).pusillus. hidre (Pelmatohydra). Către interiorul bazinelor. hidracarieni. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). numeroase copepode (Ectinosoma. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). trăiesc larvele unor insecte. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. Myriophyllum spicatum (peniţă. Najas marina şi N. Spirogyra. cât şi din punct de vedere cantitativ. trichoptere (Leptocerus). Ceratophyllum submersum şi C. minor (inariţă). Sunt mari producătoare de oxigen.

cumacee. numeroase specii de oligochete (Tubifex. amfipode şi mizide. Viviparus. coleoptere (Dytiscus marginalis. Limnodrilus. Sphaerium. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Valvata. Branchiura sowerbyi. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). rotifere şi variate protozoare. Ilyocypris. Zona profundală a lacurilor adânci. Heterocypris). Naucoris cimicoides). Theodoxus. Stylaria. diptere (Cricotopus). rotifere. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. de asemenea. Hydrous piceus. 91 . Candona. P. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. aici predominând insectele. Clitellio. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. Acroloxus lacustris. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Physa. Pisidium). hidracarieni. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Majoritatea sunt forme omnivore. Unio pictorum. harpacticide. protozoare. planarii. nematode. cele carnivore fiind rare. Darwinula. misidacee. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. Hydrachnidae. ostracode. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Limnodrilus. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Se întâlnesc. trihoptere. Segmentina nitida. Physocypris. Peloscolex şi Lumbriculus). Succinea putris. briozoare (Plumatella repens). Bithynia. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. diferite specii de oligochete (Tubifex. Nais.). cladocere (Ilyocryptus sordidus). spongieri. Hypanis colorata. Planorbis planorbis. Lithoglyphus. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. Ilyodrilus. În general. olgochete. carinatus. izopode şi amfipode. Hydrophylus) şi larvele de libelule. ostracode (Cypridopsis. bivalvele (Anodonta cygnaea. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). Fagotia. Ancylus lacustris etc. briozoare. gândacul de stuf (Donacia crassipes).reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Deşi aici se găsesc puţine specii. etc. Ophidonais. Ranatra linearis. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. coleoptere. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă.

3. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. Dintre peşti. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. dar importanţa lor este mică. caracuda (Carasius carassius). cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). linul (Tinca tinca). cianobacterii şi cloroficee. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). ştiuca (Esox lucius). batca (Blicca bjorkna). briozoare. hidre etc. În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. variabilă în spaţiu şi timp. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). pe altele este mic. 1974). Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene.). Suprafaţa bălţilor este. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros.4. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. în general. Dintre alge. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. De exemplu. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. 92 . crapul (Cyprinus carpio). Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee.

şi hipolimnionul. 93 .3. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. Seara. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. unele dintre ele ajungând să sece complet. se produce o răcire a apei la suprafaţă. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. fără legătură cu apa curgătoare. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Nivelul lor scade către toamnă. cât şi în cele izolate. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. de precipitaţii. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-.4. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. Bălţile izolate. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. meta.1. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. ca urmare.

Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena.4. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Chromulina. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Excepţie fac bălţile din pădure. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. colembolele (Hydropodura). Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. de consumul biologic şi de evaporaţie. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. omogenizând conţinutul lor în oxigen. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Haematococcus. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. 3. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. 94 . euglene.2. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Aphanizomenon. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului.

au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). nematode. Dytiscus. roşioară.Asterionella. melci. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. briozoare. Volvox dintre cloroficee. brădişul (Myriophyllum). caracudă. Scenedesmus. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Navicula. Synedra dintre diatomee. etc. scoici) şi târâtoare (planarii. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă.). Pediastrum. ciulinul de baltă (Trapa natans). fufă. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). crustacee. plătică. săpătoare (oligochete. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Fragilaria. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. buhai de baltă). Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. buzdugan (Sparganium). Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. larve de insecte). broscariţă (Potamogeton natans). lin. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. babuşcă. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. În unele bălţi peştii lipsesc. ştiucă etc. amfibieni (salamandră. Melosira. broaşte. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. Hydrophilus etc. Bălţile umbrite din pădure.). nufăr galben (Nuphar lutea) etc. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. nufăr alb (Nymphaea alba). paşa (Potamogeton crispus). Cybister. biban. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). 95 . reptile şi insecte acvatice (Hydrous. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). tritoni. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. pipirigul (Scirpus). răchitan (Lythrum) etc. săgeata-apei (Sagittaria). hidre).

5. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. prin revărsarea apelor curgătoare. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. slab acidă sau neutră. iar reacţia ionică a apei este acidă. În acest fel. în depresiunile intramontane. de modul de alimentare cu apă. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. baltă.5. colinare şi de şes. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. 3. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. marghilă. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. crâng. lac. berc etc. rogoaze în Ţara Bârsei. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. oligotrofe şi mezotrofe. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice.1. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. roghină. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. La rândul ei. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Uneori.3. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. tău. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. 96 . mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin.

mana de apă (Glyceria aquatica). Dolomedes) şi melci. broasca mare de lac (Rana ridibunda). pseudocyperus etc.). şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). fiind înlocuite de algele cloroficee. păpurişurile şi rogozişurile. cladocerele. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. odonate. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. păianjeni (Pirata. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). (Scirpus). trichoptere. salcia (Salix pentandra. copepodele şi larvele mici de insecte.). mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). lintiţa (Lemna minor. Nais. Marchantia polymorpha. T. T. rugina (Juncus effusus). gasteropode. larve de efemeroptere. spongierii şi hidrozoarele. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. plopul tremurător (Populus tremula) etc. fragilis). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). coleoptere şi diptere. mesteacănul (Betula verrucosa). buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). vulgaris).Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. arinul alb (Alnus incana). şarpele de apă (Natrix tesselata). trifoiştea (Menyanthes trifoliata). primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). papura (Typha latifolia. numite popândaci. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. ostracode. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. care vara dispar din plancton. Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). S. cumacee. coada-calului (Equisetum palustre). pipiriguţul (Eleocharis paliustris). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. 97 . Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. în special Dinobryon şi Synura. harpacticide. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). Stylaria. hidracarieni. Thanatus. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. rogoz (Carex vulpina. tritonii (Triturus cristatus. Limnodrilus. cladocerul Ilyocriptus sordidus. angustifolia). Ophidonais etc. C. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). mărăraş (Oenanthe aquatica).

structură chimică. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă.3. În stepe. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc.5. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). floră şi faună. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. gresii. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră.5-5). dar numai în regiunile cu un climat umed. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. săracă în săruri minerale nutritive. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. mai rar în etajul subalpin. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. un strat superficial de turbă. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi.2. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. De aceea. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. roci eruptive). Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală.

iar la altele (Eriophorum vaginatum. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate.). Multe plante de tinov. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. de la periferie spre centru. nr. 1988) 99 . Spre deosebire de plantele din bahne.organismelor ce trăiesc aici. iar baza tulpinii se carbonizează treptat.1. Plantele de tinov (Sphagnum. care la unele specii pot fi groase. dominată de muşchi şi de arbuşti. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. Ledum palustre). lanceolate şi răsucite. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. ce poartă numele de lagg. de la centru spre periferie. Datorită acestei fizionomii specifice. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. care creşte în masă compactă. Carex buxbaumii) sunt înguste. deşi trăiesc într-un climat umed. care cuceresc mlaştina centripet. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă.1. Fig. lenticulară (figura 3. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. 3. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. prezintă caractere xeromorfe. pe măsură ce ele cresc în înălţime.

Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. Erebia medusa). Euastrum. rostrata). gasteropode (Acroloxus lacustris. Micrasterias. Habotrocha lata. C. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. muşchi (Polytrichum alpestre. Chydorus şi Polyphemus). oligochete. perigoniale). bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). diptere (simuliide. efemeroptere. Nebela. intermedia). mesteacănul pitic (Betula nana). lepidocarpa. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. heteroptere. ciliatele (Stylonychia. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). trihoptere.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. chironomide). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. specii de rogoz (Carex canescens. colembole. Cosmarium. nematode. Elosa woralli. Chroococcus. păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. Amoeba verrucosa). Noterus crassicornis. unele cianobacterii (Gymnozyga. D. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). mesteacănul pufos (Betula pubescens). ostracode (Cypris pubera). tardigrade (Macrobiotus dubius). răchiţele (Vaccinium oxycoccos). hidracarieni. C. pedicuţa (Lycopodium clavatum). bivalve (Pisidium cinereum). C. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Colpoda. coleoptere (Haliplus immaculatus. iarba-neagră (Calluna vulgaris). afinul (Vaccinium myrtillus). datorită cantităţilor mari de acizi humici. P. Keratella valga. Monostyla virga. Dinocharis intermedia). cladocere (Ceriodaphnia. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). arinul alb (Alnus incana) etc. rizopodele. Anisus leucostomus). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). furnica de tinoave Formica fusca picea). Stigonema. pauciflora. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). Closterium etc. odonate. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). rotiferele (Polyarthra platuptera. Morulina gigantea. Din cauza acidităţii mari a apei.) şi tiobacterii. mestecănaşul (Betula humilis). în mlaştinile 100 . ferigi (Dryopteris cristata) etc.

La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3.

Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11.c) euriterme d) autotrofe 6. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10.

362.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.655 330.000 km3.945 3897 7437 Îngheţat de 12. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.788 291. 3. în timp ce uscatului îi revin doar 29.). Tabelul nr.6.710 723. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.455 3795 11.1. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.070.710 4028 11.022 m (Groapa Marianelor). În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.2%. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.257 16. iar adâncimea maximă este de 11. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.8% din suprafaţa Pământului (361.700 1131 5449 Nord Total 361. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .022 Atlantic 91.b) epilimnion c) hipolimnion 13.455.000 km2).100 3627 9219 Indian 74.362.070 1. Oceanul Atlantic.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.

Marea Labradorului. . . 3. Marea Baltică.mări mediteraneene. Marea Beaufort. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. . Marea Baffin. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: .mări polare.mări temperate reci. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Tasman). După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . de obicei. Marea Baltică şi Marea Azov). în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. Marea Bering.1. .). Marea Nordului.mări interioare. . 18°C (Marea Norvegiei. Marea Irming).mări subpolare.000 km2. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari.800. separând două sau mai multe continente. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Kara. Marea Arabiei etc. . care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. Marea Ross.).mări interinsulare. Marea Mânecii.6. Mările însumează 74. Marea Barents. Marea Marmara. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. de temperatura apelor de la suprafaţă.Îngheţat de Nord. Marea Marea Solomon etc. Marea Caraibilor etc. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.mări izolate. Marea Weddell). după geneză etc. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar.mări marginale. Marea Banda. Marea Laptev. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică.). Marea Bering. 104 . care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Marea Roşie.

Marea Irlandei.2. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului.2. . Marea Galbenă.). 3.mări epicontinentale. Marea Chinei de Sud). Marea Roşie. cu adâncimi reduse.. 3. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Fig.mări tectonice. taluzul continental.mări tropicale. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. prezentând o morfologie complicată. Marea Baltică. Marea Albă. Marea Galbenă. Marea Arabiei. După modul de geneză mările pot fi: . Golful Persic. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. Marea Japoniei. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. nr. Marea Caraibilor). Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Golful Hudson). Marea Barents. situate în întregime pe platforma continentală. . Marea Roşie. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. 1988) 105 .6. Marea Neagră).2. sub 200 m.mări temperate calde. Marea Mânecii.

Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Elena. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. de sute sau chiar mii de metri. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. numită flexură continentală. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. Ocupă circa 15. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. dar poate atinge chiar 7000 m. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. numită vale de rift. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. Sf.6% din suprafaţa Oceanului Planetar.000 km.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. Tristan da Cunha etc. prezente în toate oceanele.000. Ascension. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl.000 km2. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. Taluzul continental. şi sunt active din punct de vedere seismic. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. 106 . cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. Alteori. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. în dreptul foselor marine. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară.).000 m. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. până la adâncimea medie de 200 m.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. São Paulo. fosa Japoniei. fosa Filipinelor. numite piemont oceanic sau glacis continental. lungă de aproximativ 16. purtând numele de dorsale medio-oceanice.

În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 1957. 3. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. fosa Kermadec etc.3.fosa Kurilelor. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.3. modificat din Nybakken. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. nr. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.6.). fosa Tonga.3. fosa Aleutinelor.). Fig. 3. deci este echivalentă cu zona disfotică. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.

ajutând la creşterea abundentă a planctonului. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. în funcţie de pătrunderea luminii. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. prezentând o salinitate relativ constantă. Domeniul bental este divizat. b) provincia oceanică. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. cât şi datorită curenţilor litorali. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). de unde şi densitatea redusă a planctonului. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. situate dincolo de marginea platformei continentale.

situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. 109 . în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. 3. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime.6. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. Marea Baltică. lumina. f) eajul hadal sau ultraabisal.4. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. abisal şi hadal. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. în mare parte de origine terigenă. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). temperatura. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. salinitatea şi regimul gazos.

ce floculează lent. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani.Sedimentele marine. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. mai ales cu conţinut argilos. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Alte materii terestre. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. 110 . Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. astfel încât roca-mamă iese la zi. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri).

Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. 111 . a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10.5 milioane km2. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase.1. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. 2. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă).3 milioane km2. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. în special pteropode. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%.4 milioane km2. cu o medie de aproximativ 65%. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m.

în cele trei oceane. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). iar în cele polare vânturile polare de est. răcire. precipitaţii. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. care adesea se întrepătrund. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. se formează doi curenţi ecuatoriali. În emisfera sudică există trei circuite similare. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. dar cu un sensuri de mişcare inversate. În mod corespunzător. Această circulaţie determină 112 . acţiunea vântului. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). presiunea atmosferică). N şi 5° lat. fie unor fenomene cosmice (mareele). calciului şi urme ale altor metale. evaporare. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample.3. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). magneziului. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. Circulaţia maselor de apă.

şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. Această circulaţie este lentă. fie una în faţa celeilalte. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. masele de apă oscilează după un ritm propriu. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului.Lună. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). 113 . Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. mareele ating cele mai mari amplitudini. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. şi deci mai grele. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. de cel mult 10-20 cm/s.şi zooplanctonului. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. iar cea descendentă de downwelling. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. Apele polare reci. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). unde ies la suprafaţă. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Mareele. atunci. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne).asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii.

mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. Din această cauză. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. ci în apele tropicale. În general. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Temperatura. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele.3°C în februarie şi 26°C în august). temperate şi cele polare. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 .

iar în cele polare este practic absentă. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. 51 m în Marea Roşie. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. Salinitatea.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m).75 m. Mările tropicale au o transparenţă mare. În general. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. În Marea Azov transparenţa este de 2.5 m în Marea Sargasselor. 28 m în Marea Neagră. fiind slab populate de plancton. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Proprietăţile optice. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. 25 m în Marea Caspică. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. care se instalează doar în perioada caldă a anului. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). La latitudini mari. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. acolo unde razele solare cad oblic. ce scade foarte puţin cu adâncimea. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Valoarea 115 .

pe de o parte. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰.) care.030 + 1. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. pe de altă parte. gheţari.). Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice.4. De aceea. Evaporarea intensă. iar. duc la o diminuare a acesteia.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. comparativ cu cele continentale. 116 . datorită. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. dimpotrivă. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. topirea gheţii. fluvii etc. aportului apelor dulci (precipitaţii. La latitudini mari. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică.

ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. 1942. influenţând densitatea acestora. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. 117 . alături de temperatură. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. nr. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. Salinitatea. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup.9°C.Fig. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. din Levinton. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100.4.56°C. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. 3. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. Curenţii verticali.

5. cu o densitate mai ridicată. Prin urmare. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. apa superficială. în felul acesta. 118 . Când şi acest strat de apă se va răci.). temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. în apele marine cu salinitate mai mare de 24.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. 6) creşterea presiunii osmotice. Astfel. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. Relaţiile dintre salinitate. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. se va afunda. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. coboară. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă.

.Fig. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. în special cele care trăiesc în estuare. din Ross. Mytilus edulis. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . 1942. nr.5. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. ca de exemplu Arenicola marina. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. incluzând câteva specii larg eurihaline. Există şi organisme organisme marine eurihaline. 3.

între care contactul permanent cu atmosfera. polichetul Hediste diversicolor. crabul de iarbă. mareele şi curenţii. Oxigenul. Mai spre adânc. prin modificarea densităţii. bogate în oxigen. Carcinus maenas. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. de pildă. În mod indirect variaţiile de salinitate. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen.homeosmotice. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. Din această categorie fac parte. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. De asemenea. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. Astfel. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura.6. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. mai reci şi cu o salinitate mai redusă.). în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). valurile. datorită aportului de ape reci. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. motiv pentru care apele marine din zonele polare. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. O serie de alţi factori. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. 120 .

Rhizosolenia. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. Asterionella etc. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci.6. cianobacteriile. Thalassiosira.6.5. 3. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. nr. silicoflagelatele şi unele cloroficee. Nitzschia. Navicula. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . unde cedează oxigenul. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. la care se mai adaugă cocolitoforidele. 1973. care sunt antrenaţi de curent spre adânc.Fig. criptomonadele. Fragilaria. Coscinodiscus. mai ales în mările reci. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Biddulphia. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. 3. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. din Nybakken. Skeletonema.

Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Algele verzi sunt rare în apele marine. mai ales azotaţi şi fosfaţi. dar se întâlnesc şi în mările reci. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. ziua şi noaptea. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. cât şi. mangan şi unele vitamine (de ex. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare.apele oceanice. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. mai ales. mai ales în apele mai reci. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. vitamina B12). Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. atât în spaţiu cât şi în timp. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. 122 . de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Dinophysis. Peridinium. dar şi fier. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. mai ales vara şi toamna. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Gonyaulax etc. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. cât şi în cele neritice. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. Aici includem anumite specii de rechini. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. 126 . Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. De asemenea. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. reptilele şi păsările marine. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. Astfel. peştele-lună (Mola mola) etc. Aceşti peşti au. majoritatea peştilor zburători. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Pe lângă migraţiile circadiene. peştele-spadă. În afară de fitoplancton. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Astfel. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor.7. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu.diatomeelor (figura 3. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale.). speciile de ton. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. ca de exemplu calmarii şi sepiile. de regulă. la care se mai adaugă mamiferele. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). fiind considerate erbivore. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile.

Alosa). Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. crevete şi crabi. Anomalocera patersoni). P. în special de peşti. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. sardelele.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. codul (Gadus morrhua. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). macroul etc. radiolari coloniali şi salpe. G. ostracode. hamsiile (Engraulis spp. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. 127 . scrumbia albastră (Scomber scombrus). pălămida (Sarda sarda). Hermatobates şi Halovelia. mediterranea. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. sardelele (Sardina pilchardus). Nectonul neritic. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). heringul (Clupea harengus). Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. icrele de chefal. G. callarias. stavridul (Trachurus mediterraneus). ouăle polichetelor. merlangus). Marea Baltică. stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. izopode (Idothea metallica). Aici trăiesc şi formează cârduri imense. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. scrumbiile (Scomber. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. stavridul. stavrid. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică.). Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. hamsie şi alevinii unor peşti.

Ceramiun). Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Laminaria. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Nereocystis). Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Halophila şi Ruppia. Cystoseira. Ascophyllum. Macrocystis. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Cymodocea. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Zoobentosul. Polysiphonia. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. urmate de algele roşii (Phyllophora. Astfel. Caulerpa). Thalassia. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . roşii şi verzi. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Laurencia. Enteromorpha. Cladophora. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Posidonia. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Atât animalele. Algele brune preferă în general apele mai reci. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră.

littorea. Comunităţile 129 . unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. În zonele polare. L. hidrozoare. cărora li se asociază insectele halofile litorale. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Gammarus olivii. Ocypoda şi Cardisoma. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. L. unii păianjeni şi miriapode. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. Nucella lapillus. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. italica). de caracteristicile fizice şi chimice ale apei.) şi insecte diptere. littoralis şi Gibbula umbilicalis). montagui). Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. antozoare (Actinia equine).de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice.) şi stele de mare (Asterias rubens). L. Littorina obtusata. polichete. briozoare. Siphonaria şi Nerita. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). izopodele (Tylos latreillei). spongieri. Orchestia gammarella şi O. saxatilis). L. Birgus latro şi Geograpsus spp. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. într-o măsură mai mică. izopode (Ligia oceanica. poliplacofore (Chiton cinereus). bivalve (Mytilus edulis). Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. Ovatella myosotis. crustacee (Sphaeroma serratum. coleopterele (Bledius). chilopodele.

Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. Ele asigură locul de trai. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. copepode harpacticide. stele de mare (Marthasterias glacialis. Mya arenaria. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. Pisione remota.de midii sunt caracteristice mărilor temperate.). Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. hrana. briozoare şi ascidii. briozoare (Membranipora). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. amfipodele (Corophium volutator). priapulidele (Priapulus caudatus). bine camuflate de spongieri. crustacee şi peşti bentonici. Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). bivalvele (Macoma baltica. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. misidacee (Gastrosaccus sanctus). Arenaeus şi Emerita). Pinctada vulgaris. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Convoluta roscoffensis). din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. izopodele (Mesidothea entomon). izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. hidropolipi. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. Se prezintă foarte diversificat. Asterias rubens). polichete (Spirorbis). adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. gasteropode (Terebra). Eteone longa). format de desişurile de plante marine. reprezentate prin spongieri. Arenicola marina. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). arici de mare (Paracentrotus lividus). Lysiosquilla. Aici predomină formele mici. stridii). Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. amfipode (Haustorius. Bathyporeia). nematode. Ceratoderma edule). Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. Spio filicornis. 130 . ciripedul Balanus. bivalve (Mytilus edulis. hidrozoare (Dynamena pumila). crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). actinii (Anemonia sulcata). Pygospio elegans. Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. polichete (Ophelia bicornis.

În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. cea mai mare parte a plantelor. Macoma baltica. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. polichete. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Lanice conchilega. Formele coloniale pot acoperi. apoi în cel nisipos. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. copepode. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. Lumbrineris tenuis). Predomină formele mobile – turbelariate. caracatiţe). care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. melci (Hydrobia totteni. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. polichete (Nereis virens. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Nassa reticulata). crevete. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Angulus tenuis). cele sedentare fiind rare. sub formă de epibioză. Heteromastus filiformis.

Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5.d) cianobacterii 3.000 m adâncime 4. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 7. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8.

b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. 2. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. 4. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. 6. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. 133 . Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3.

Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. 13. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17.8. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Precizaţi rolul manganului în apele marine. 14. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. 12.

P. Academiei R. Paris. Technique & Documentation.. Konstantinov. S. 1987 – Peşteri scufundate. A.P. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Ed. Popescu-Marinescu V. Ştiinţifică. University Press. 1980 – Hidrobiologie. Didactică şi Pedagogică.S.. Olteanu M. S.S.. Ed. M. Viaţa în apele curgătoare de munte. Ed. Acad. Bucureşti Mustaţă.. Bucureşti Chiriac. Ionescu.S.. Cuza” Iaşi 135 . Cărăuşu. Bucureşti Antonescu. Ed.. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. 1970. S..V. 1957. Bucureşti Madoni. 1964. XIII. (sub red. 1967 – Biologia apelor..S..R. P. Pisces-Osteihtyes. I.. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. Sârbu Ş.R. ediţia a 2-a revizuită. L’étude des eaux continentales... E. Al.. Prunescu-Arion E.... 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. Bucureşti. P. vol. C. 1952 – Tratat de ihtiologie.). Ed. 1966. Ed. Curs de hidrobiologie şi limnologie.R. Acad. Ed. 6: Boişteanu. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. Academiei R. Ed. Cărăuşu S. C.R. Universitatea “Al. Acad.. Bucureşti Dussart B. Bucureşti Mălăcea. 1998 – Hidrobiologie. 2000 – Écologie des eaux courantes.. Udrescu. Ştiinţifică.. 1972. Natura. R. Bucureşti. Ed.P. I. Ed. E... C.. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. Ed. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. Didactică şi Pedagogică..R.S. Brezeanu Gh. 1976. R. Ed. Bucureşti Bănărăscu.R. V. 1969 – Biologia apelor impurificate... Fauna R. Ed. Gauthier – Villars. Universităţii “Al. ediţia a 4-a. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. Vâsşaia şkola. Lumea algelor. R. Limnologie.. 184 pp. T. Moskva Lascu. C.. Monografia zonei Porţilor de Fier. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Ed.. Paris Antonescu. Bogoescu. Popescu. Gh. I. Cuza” Iaşi Burian P. Ed.Bibliografie Angelier. Târgu-Mureş Buşniţă Th.

Moskva-Leningrad 136 . – Ecologia şi activitatea umană. E.Negrea. Ed. ediţia a 2-a. Bucureşti Pârvu C. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu.. Bacău Surugiu. Casa de Editură Venus. Ed. 1981. Ed. Bucureşti Vasiliu.. Nauk SSSR. I.P. Ed. Israel Program for Scientific Translations. 2007 – Hidrobiologie.A. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). Bănărescu. (sub red. G.D.W..S. 1981. 1962 – Ecologia peştilor. Bucureşti Zaitsev.. 1980 – Ecosistemele din România.. 1971 – Marine neustonology.). Ş. Albatros. Akad.. 1974 – Limnologie şi oceanologie. Tufescu M. A. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Bucureşti Pârvu C. Acad. Yu.. Rovimed Publishers. G. Hidrobiologie.. S.. Bucureşti Nybakken. Ed. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia.... Jerusalem Zernov. Ştiinţifică.R. Pora.. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Ceres. M.. Academiei R. 2005 – Introducere în biologia marină. ediţia a 2-a. New York Papadopol. Didactică şi Pedagogică. Harper & Row Publishers.. F. eduţia a 2-a revizuită.A. 2002 – Ecologie acvatică. J. Bucureşti Pricope.. V. M. V. – 244 p. Ed. Ed. Ed. Oros. P. Ed. Ed. Bucureşti. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii.. Ed. V..R.S. Iaşi Nikolski.. Negrea. 1988 – Marine biology: an ecological approach. Didactică şi Pedagogică. R. Bucureşti Nicoară.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful