Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Fiind o ştiinţă ecologică. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. 1949). Fizica descrie fenomenele mecanice. fiziologia vegetală şi animală. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. corelarea şi interpretarea rezultatelor. climă etc. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. complexă. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. etc. hidrologia. microbiologia.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. biogeografia. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. geografia. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. zoologia. experimentul şi analiza. hidrogeologia. etc. termice şi optice din apă. de sinteză. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. relief. 4 . Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. morfologia şi anatomia. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. hidrochimia. Pentru explicarea originii. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. etologia.

). mai nou. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. utilizări industriale). în special. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). bălţi. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. de regulă cerut de oameni (hrană. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. în general.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. hidrobiologia are şi o importanţă practică. 5 . dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. şi a produsului final. materii prime. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. lacuri. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. zone umede etc. Iniţial.

în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. În felul acesta. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . Această separare electrică creează o moleculă polară. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. adică un dipol. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. atât în interiorul. de asemenea. iar oxigenul la celălalt.). condiţie şi resursă de viaţă.1. cât şi polaritatea moleculei de apă. iar fiecare hidrogen câte unul. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. Apa. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. 1. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Totuşi. adică H2O sau H–O–H. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. dizolvând aproape orice substanţă. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. cât şi în afara organismelor. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric.1. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice.1. pentru hidrobionţi apa este mediu. formând un unghi de 104°27'. numite legături de hidrogen. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. În felul acesta. care este electropozitiv. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen.

De regulă. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. etc. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. dihidroli (H2O)2. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. polihidroli (H2O)n. 1. Acest fenomen poartă numele 7 . trihidroli (H2O)3.2. la temperatura camerei. în starea lichidă predomină dihidrolii.1. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. Proprietăţile fizice ale apei 1. Fig.1. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. putând susţine mici obiecte. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. 1. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii.2. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. dipolii apei se pot asocia între ei.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. 1974). atunci apa. nr.

2. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. 1.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). De aceea. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. iar apa este practic necompresibilă.3. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. Astfel. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii.2. De 8 .de tensiune superficială. obiectele se umezesc. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. atunci corpurile nu se umezesc. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. picăturile au forma perfect sferică. Invers. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Tensiunea superficială a apei (72.2. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). care trăiesc fie suspendate de această peliculă. 1. De asemenea. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. De aceea. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare.

cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. Astfel. energia calorică a atmosferei.aceea. iar în apele marine la fiecare 9.3 m adâncime. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. vâscozitate. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. la o adâncime de 10. condensarea vaporilor de apă.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. reproducere). ceea ce creează deosebiri între 9 . De aceea. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. altitudine şi perioada anului.2. fără variaţii prea mari ale temperaturii. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. creştere. pe care le degajă apoi treptat. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). 1.). conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. Astfel. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10.4. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur.

în apele reci de munte sau în apele subterane. în general sub 10°C. în apele reci vom găsi mai puţine specii. 10 . exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. În schimb. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. se împart în arctice. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. 2-3°C. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. generaţiile se succed rapid. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. în funcţie de temperatura apei. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. dar cu un număr mare de indivizi. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. în apele polare. Astfel. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. compatibile cu viaţa. De aceea în apele calde. temperate şi tropicale. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. faţă de cele din regiunile tropicale. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. Apele continentale. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. de regulă. Datorită curenţilor verticali de convecţie.

Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala.5. de salinitate şi de presiune. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3.4-24°C. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. stridia între –2 şi 20°C. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică).2. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. Densitatea apei depinde de temperatură.98°C. 1. 11 .). Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. formând un strat termoizolator. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0.2. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. Apa la îngheţ se dilată. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. în mod indirect.

1. aceasta măsoară 1. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial.Fig. 12 . Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt.025 g/cm3. apa mai densă de la suprafaţă coboară. la aceeaşi temperatură. la 20°C şi la presiune atmosferică. nr. 1. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. aşa cum este cazul Mării Negre. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1.2. Astfel. Astfel. deci şi a densităţii.6. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii.026 g/cm3.004 g/cm3. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. în timp ce în Marea Nordului. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1.2. Prin urmare.

Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. 13 . Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. Radiaţiile infraroşii. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Prin urmare. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. cu atât razele se vor refracta mai puţin. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). de substanţele dizolvate şi de organismele vii. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. iar la 5° se reflectă 40%. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. De regulă. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină.

alcătuit din organisme vii. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Deosebim un abioseston sau tripton. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). dat de suspensiile de origine minerală (argilă. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. Limita inferioară a acestei zone se 14 .zona eufotică. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. slab luminată. Plantele se găsesc numai în această zonă. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. şi un bioseston sau plancton.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . absorbţiei şi transformării în căldură. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. îndeosebi în straturile mai adânci. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. . Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. Astfel.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia.

Sagitta şi altele. . Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. În funcţie de speciile predominante. apoi coboară din nou. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. care trăiesc la latitudini mici. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. ionii de fier pot colora apa în galben. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. copepodele. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. cladocerele. maronie în cazul flagelatului Synura. atinge 500-600 m. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. nu există o 15 . galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). hidromeduzele. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. ca de ex. iar seara urcă în straturile de mai sus. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. De asemenea. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. mizidele. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime).

Apoi. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. peşti. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. De aceea. De asemenea. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. Dimpotrivă. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. 16 . planctonul gelatinos. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. realizează cele mai ample migraţii verticale. păsări) în zona crepusculară. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. Dimpotrivă. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători.

cefalopode (Histioteuthis dispar). Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . La multe organisme marine. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Chauliodus sloanei). Noctiluca scintillans). celenterate şi peşti.7. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. 1. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. altele au organe luminescente speciale. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Peridinium. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. iar noaptea ies la suprafaţă.2. valuri şi amestec turbulent. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. echinoderme. Din această cauză. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. vântului. peşti şi nevertebrate. crustacee (Meganyctephanes norvegica. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). care trăiesc în zona oligofotică. viermi. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. celenterate. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Totuşi. acestea ziua fug spre adânc. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Thysanoëssa inermis). Unele emană o lumină difuză. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea).

Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . densităţii. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. de căderi de precipitaţii. după traiectorie – rectilinii. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. conţin particule mai grosiere. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. după constanţă – permanenţi. reci. ciclonali şi anticiclonali. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. respiraţiei şi în timpul deplasării active. ultimul fiind mai important. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. evaporare etc. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. săraţi etc. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. de adâncime. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. litorali. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate).a Pământului. salinităţii. de fund etc. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. periodici şi neregulaţi. înlăturarea metaboliţilor. Astfel. conţinutului de oxigen etc. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. Valurile. cum se întâmplă în apele curgătoare. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor.. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor.

care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen.3. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). la hidromeduze pe marginea manubriului. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. Proprietăţile chimice ale apei 1. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. 1. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. Prin urmare. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă.000.3. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti.1. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. notat cu pH.

Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3.3. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. atât ca valoare 20 . Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Ziua.95 şi 7. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. uneori chiar cele înrudite. cele cu pH între 6. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. în timp ce moluştele lipsesc complet. în timpul verii. în schimb.4 şi 6. noaptea. Apele marine au un pH cuprins între 8.4. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. Diferitele specii. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei.1-8. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat.95 sunt considerate acide. iar cele cu pH > 7. are loc o scădere a valorii pH-ului. De aceea. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate.3 neutre. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. iar vertebratele sunt puţine la număr.3 bazice. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. Astfel. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. Astfel.

În apele continentale salmastre şi sărate. rotiferul Anuraea cochlearis). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). dar în general aici predomină ionii de calciu. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. mai ales metalele grele.2. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+).4-7. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. Astfel. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. copepodul Cyclops languidus. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. larva dipterului Chironomus plumosus. potasiul (K+). sulful (sulfaţi SO42− ). care rareori depăşesc câteva mg/l. însă.).6. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. 21 . rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). Apa unor lacuri. cladocerul Chydorus ovalis.5 şi 9. Atomii metalelor. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul.3. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). Concentraţii mici. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. predomină ionii de Na şi Cl. se asociază în compuşi complecşi.absolută. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor.3. la fel ca şi în apele marine. 1. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. Keratella cochlearis). În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+).

Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă.Fig.ape mezohaline 5-18 g/l . În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. aproximativ 89%.ape polihaline 18-30 g/l 3.5-5 g/l . Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. 22 . Marea de Azov cu 9-12 g/l. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice.5-30 g/l . nr. 1.). ci şi de natură calitativă.ape oligohaline 0. Ape salmastre (mixohaline) 0.3.5 g/l 2. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. celelalte săruri jucând un rol minor. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek.3.

invers. Acestea din urmă. mai ales. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. echinoderme. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. radiolari. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. se numesc organisme stenohaline. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. Cercopagis pengoi) şi. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. salmastricole. cefalopode. foraminifere. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). tunicate). rotifere. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. stomatopode. Corniger maeoticus. estuarele şi avandeltele). Pe de altă parte.5-25 g/l). Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. polichete. datorită evaporării locale puternice. marine şi hiperhaline. moluşte pteropode şi heteropode. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide.Marea Caspică sub 15 g/l. antozoare. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. chaetognate. brachiopode. 23 . oligochete. eufauziacee. insecte. scifozoare. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). hidracarieni. cladocere.

acestea purtând numele de specii holoeurihaline. De pildă.Mytilus galloprovincialis. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. În schimb. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. cladocerul Chydorus sphaericus. migrând din mare în apele dulci şi invers. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Mya arenaria. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Cerastoderma edule. cât şi cele dulci se numesc halofile. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Platychthys flesus). La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. Peştii osoşi. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. cele salmastre cât şi în apele marine. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Macoma baltica. iar sărurile în exces sunt eliminate. 24 . La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. turbelariatul Macrostoma hystrix. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Mytilus edulis.

cât şi unele tulpini de bacterii. fosfaţi etc. migrând apoi în mare pentru reproducere. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. cresc în apa dulce atingând talia maximă. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. . Deosebim următoarele feluri de duritate: . Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. cianobacterii şi flagelate.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente.3. Astfel. din cauza concentraţiei lor infime. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. care diferă de la o ţară la alta. 1. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. ceilalţi cationi. sulfaţi. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. . dar nu se întâlneşte în mări.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). cloruri. 25 .3. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. neinfluenţând duritatea apei.

nitraţi. 5-10° dGH apă moale.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. calciul. fierul. 20-30° dGH apă dură. sau de către diatomee. Aceste substanţe. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. Astfel. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. acid uric. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Prin urmare. săruri de amoniu. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. Este utilizat de bacterioplancton. manganul şi cuprul. care îl oxidează. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. 10-20° dGH apă semidură. 26 . Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Astfel. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. 1. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit.4. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective.3. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. dând naştere acidului carbonic. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Alte elemente biogene sunt siliciul. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. bazalt) apa este moale. magneziul. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. iar peste 30° dGH apă foarte dură. numite şi nutrienţi. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. care îl transformă în azotaţi. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor.

Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Astfel. 1. lipide. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene.3. protide. Substanţele organice Apele naturale conţin. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. primele îmbogăţind. 27 . Valoarea raportului N/P este relativ constantă. pe lângă substanţe minerale. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. cresc nivelul fosforului. importante cantităţi de substanţă organică. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. încărcate cu substanţe organice. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. glucide. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. vitamine. care trece în atmosferă. se numeşte denitrificare. de radicali sau de substanţe complexe.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. enzime etc. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. Apele uzate.5. mărind riscul de eutrofizare. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii.

materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. crustacee planctonice şi bivalve.3. 1. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. de presiunea atmosferică. unele vitamine (acid ascorbic. biotină sau cobalamină) şi toxine. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. aminoacizi. tiamină. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. celuloză. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. Oxigenul. hemiceluloză şi compuşi proteici. acizi graşi. de temperatura şi de salinitatea apei. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. precum şi de unele rotifere.6. lignină. bioxidul de carbon. excreţii). activităţi umane). Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP).După origine substanţa organică poate fi autohtonă. azotul. amoniacul şi metanul. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. hidrogenul sulfurat. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului).

Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii.4. de temperatură (figura 1.). când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă.pe seama reducerii oxizilor. De asemenea. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. 1. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Noaptea. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. nr. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. datorită respiraţiei organismelor. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. 29 .5. de presiunea lui parţială în atmosferă. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. Fig.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice.4. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice.

în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. Astfel. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. în straturile superficiale ale apei. Fig. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. datorită amestecului continuu. 1. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. adică moartea în masă a hidrobionţilor. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina.conţinutul de oxigen din apă scade. În apele curgătoare.5. crustaceele Sida 30 . cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. nu există o stratificaţie a oxigenului. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. urmate de fenomenul de zamor. nr. bine iluminate de razele solare.

Mysis relicta. de temperatură şi de salinitate. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat.crystallina. în funcţie de pH şi de salinitate. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0.6. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. aflat deasupra sursei de apă. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. oligochetul Tubifex tubifex. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. larvele ţânţarului Lauterbornia. 31 . În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen.). Bythotrephes longimanus.9 cm3/ml de apă. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. În apă dulce. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic.

6. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. 32 . combinânduse cu ionii de Ca2+. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. această sare cade în precipitat. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). nr. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−.Fig. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. care se află în apele naturale în concentraţii importante. creşterea pH-ului). Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. 1.

trăind în condiţii anaerobe. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre.5 cm3/l. adică 325 mii km2. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. iar la 2000 m adâncime de 5. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. către fund. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. 33 . Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice.8 cm3/l. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. Din acest motiv. dozele letale fiind foarte mici. care.7-6. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. Mai mult de atât. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. bogate în oxigen. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă.5 cm3/l. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.

Alte specii. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. Nereiphylla rubiginosa.1. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. 1. Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Tabelul nr. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. chiar şi în cantităţi foarte mici. cladocerul Daphnia longispina).4 ml/l.). Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Amoniacul disociază în apă. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi.1.

Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului.La o valoare a pH-ului sub 6. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Prin urmare. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. de regulă. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Apele acide au. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor.5 nitrificarea stagnează. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. însă fără a fi toxice. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l.

Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4.

Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9.000 d) 1 din 1.000 c) 1 din 100. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12.000 11. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000 b) 1 din 10. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.000. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

În fiecare dintre aceste biotopuri. alcătuită din organisme vii. sau neustalul. pe de alta. se compune din plancton şi necton. organisme meroplanctonice.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul.1. 39 . radiolarii.1. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. indiferent de tipul şi extinderea sa. vegetale şi animale. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. Pelagosul. echinodermelor (echinopluteus. pe de o parte. 2. 2. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic.). fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. copepodele etc. în bental de bentos şi perifiton. restul având loc în bental. mişcări de convecţie etc. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. în contact cu atmosfera. şi. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. valuri. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. ofiopluteus). nectochaeta). caracterizate prin condiţii diferite. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. la rândul lui. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. organisme holoplanctonice. formând diferite biocenoze. rotiferele.2.1. În componenţa planctonului intră. cladocerele. trocophora.

5) Macroplancton. meduzele hidroide.). cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. statoblastele briozoarelor. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). Se întâlneşte exclusiv în mări. copepodite etc. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară.). 6) Megaloplancton. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile).1. 3) Microplancton. 2. zoaë.). Se găseşte numai în mări. 4) Mezoplancton.05. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. crustaceele mici etc. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton.moluştelor (larve veligere şi protoconce). Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. sifonofore mari. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare.) şi altor animale marine bentonice. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . meduzele. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. infuzoarele. mysis. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele).2. crustaceelor (nauplius. ctenoforul Cestus veneris. moluştele şi viermii pelagici. rotifere. salpe coloniale etc. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. salpele etc.

înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei.03). printre care se numără diatomeele. între 1. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. De aceea. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. De asemenea. Gr – greutatea restantă. dar şi decât cea a apei marine (care variază. infuzoarele (de ex. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare.00). Ele plutesc în apă. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. multe animale care posedă organe de locomoţie. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. 41 . prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Diaptomus). în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. cladocerele (Daphnia. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. Alte organisme planctonice. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Capacitatea de a flota o prezintă. Copepodele (Cyclops. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol.cea a apei dulci (care este de 1. de asemenea.02 şi 1. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. La începutul secolului al XX-lea. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. ca de exemplu sifonoforele. mişcarea rotiferelor (Keratella. radiolarii şi foraminiferele. Sp – suprafaţa portantă. Cu cât greutatea restantă este mai mare. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. cianobacteriile. în funcţie de temperatură şi salinitate.

La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. Hidratarea tisulară. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. este minimă la sferă. Decapoda). 2. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. decât la speciile care trăiesc pe fund. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. spre deosebire de cele bentonice. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore.Suprafaţa relativă. fie prin reducerea puternică a acesteia. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Pterotrachea coronata). Dacă corpul este aplatizat. Reducerea formaţiunilor scheletice. dar care duc un mod de viaţă bentonic. dar şi la moluştele pelagice. Euphausiacea. chetognate şi alte animale. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante.

menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. practic incompresibile. să o modifice. Ca2+. cât şi la unele rotifere. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. de asemenea. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. ci uleiurile mai uşoare. de exemplu. sub forma veziculelor traheene. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. SO4−) cu cei uşori (Na+. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. icrele pelagice de chefali. ca. în caz de necesitate. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. Spre deosebire de incluziunile lichide. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. dar şi. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. NH4+) asigură. De aceea. scrumbie). Incluziuni gazoase. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. Incluziuni lipidice.unei substanţe gelatinoase transparente. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). 5. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. De 43 . 3. 4. radiolarul Spumellaria. care duce un mod de viaţă planctonic. care acoperă exteriorul corpului. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Aphanizomenon. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. cambulă. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice.

ctenofore. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. de exemplu. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 .exemplu. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. 2. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. ci după o curbă. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. la Notholca longispina dintre rotifere. polichete pelagice (Tomopteris sp. 3. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. heteropode şi tunicatele pelagice. copepode ş. Alungirea corpului. Aplatizare. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală.a.). Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Însă. dinoflagelate. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Formarea excrescenţelor. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. aplatizate. Melosira). că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. meduze. Multe diatomee (Coscinodiscus. la Ceratium dintre dinoflagelate. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. ace. pteropode.

Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). 5. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. 45 . Brachionus calyciflorus. hyalina. Bosmina coregoni). D. creşte odată cu micşorarea taliei organismului.extracapsulară. de asemenea. Suprafaţa relativă. dinoflagelate (Ceratium hirundinella). excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. 4. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. la diatomeul Chaetoceros. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. Daphnia cristata. În multe cazuri. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. Tabellaria fenestrata). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. rotifere (Keratella cochlearis. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Keratella quadrata. Agregarea în colonii contribuie. ca de exemplu. Tabellaria etc. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate.). Brachionus capsuliflorus. De aceea. Formele din sezonul cald au crustele fine. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. iar dintre animale la salpe. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. Asplanchna priodonta). Reducerea taliei.

cristatus. cobitide. reptilele şi păsările acvatice. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). vidra Lutra lutra.2. morsele. alpestris. pleuronectide. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). batoidei etc. mamiferele. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia).). tesselata. ondatra Ondatra zibethica. În afară de peşti. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta.1. şerpi marini Pelamys platurus). 46 .). Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. 2. T. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. în compoziţia nectonului intră amfibienii. focile. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex.2. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. broasca mare de lac R. Rana temporaria. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. Pelobates). printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice.2. şarpele de apă N. ridibunda. variegata. T. guvizi. T. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari.

cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Se cunosc peşti fizostomi. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. De exemplu. Apoi. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Hydrous piceus. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis.2. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. Cybister laterimarginalis etc. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. aici nu există nici un substrat solid. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul.). la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. lucru necesar pentru orientare. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. prin urmare. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. La rândul ei. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate.2. şi peşti fizoclişti. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. Astfel. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. 2.

Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. uneori lipsită de solzi. peduncul caudal subţiat. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase.depusă sub epidermă. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. iar pedunculul caudal este subţiat. De exemplu. S-a constatat că forţa 48 . Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. trecerea lină de la cap la trunchi). pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. În linii generale. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. serveşte la izolarea termică. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). de suveică sau de torpilă. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. Suprafaţa corpului este netedă.

Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători.2. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. argintie.4. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. De regulă. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. prin urmare. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. formele nectonice migrează 49 . de exemplu. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. De asemenea.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. uneori de mii de kilometri. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. 2. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Păstrăvii. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi.

scrumbie de Dunăre Alosa pontica. şi migraţii verticale. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. cleanul. După scop deosebim migraţii de reproducere. păstrăv de munte Salmo trutta fario). păstrugă A. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. anghilei şi somoniilor.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. somon atlantic Salmo salar). nisetru Acipenser guldaenstaedti. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. stellatus. Acestea. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. mreană Barbus barbus. gingirică Clupeonella cultriventris. duc o viaţă gregară. scobarul ş. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. în unele cazuri. ce provin din afluenţi (mreana. lostriţă Hucho hucho.a. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. formând cârduri sau bancuri. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă.). iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. în special cei marini. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. Mulţi peşti.

care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. la o distanţă de 5800 de mile marine. Sarda) chiar 200. Pentru multe organisme nectonice. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. Orientarea. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. apterigotul Podura aquatica. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. La interfaţa apă-aer. protejate contra vântului de arbori. muştele Ephydra. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . iar bonito (genurile Katsuwonus. în special peşti. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. În mări şi în lacurile mari. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. în special vizuală şi olfactivă. Hydrometra. construcţii etc. 2. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord.3. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes).Nord. ce pot traversa oceanele. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. se face după repere imobile. trăiesc ploşniţele Gerris.

pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. De aceea. Organismele epineustonice sunt. în special pentru bacterioneuston. aerobionte. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. dar şi praf ce conţine materii organice. dată atât de radiaţiile incidente. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. În schimb. consumând animale căzute în apă. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. dar nu se rupe. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Pe de o parte. Pe de altă parte. dezvoltarea pigmentaţiei. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. cât şi din aer. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. cât şi de cele reflectate de luciul apei.Halobates. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. care protejează organismele de acţiunea 52 . Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. în principiu. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. mai ales insecte. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. Unii autori (Zaitsev. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. umiditate ridicată a aerului. Majoritatea sunt prădătoare. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. deoarece corpul lor nu se umectează.

stavrid. şi un merohiponeuston. în special peşti. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. Physa). Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). insecte (larvele de Anopheles). Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. puietul de peşti. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. izopodul Idothea metallica. Sagitta. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. ouăle polichetelor. cât şi o dinamică pronunţată în timp. moluşte (Limnaea.nocivă a radiaţiilor UV. Cu toate acestea. în primul rând la formele rezistente la UV. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. alevinii multor peşti. fototropism pozitiv. Noaptea. culoarea criptică sau transparenţa corpului. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). hamsie. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. icrele de chefal. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode.

aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. L. un pneumatofor mare. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). trisulca. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). S. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. Dexamine şi Apherusa.Gammarus. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. L. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. natans. creveta Palaemon. trecând 54 . care prezintă de asupra apei. cu proprietăţi hidrofobe. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. de exemplu. cât şi a celui dizolvat în apă. aidoma unei vele. Ostiolele. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. gibba. peştişoară (Salvinia natans). Spirodella polyrhiza). La plantele pleustonice. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). Peştii Histriophorus şi Mola mola. Velella spirans. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor.4. Wolffia arrhiza. 2. în contact cu atmosfera. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. iar cealaltă în afara acesteia.). Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă.

care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. 2.5. în zona costieră sau la adâncimi mari. cât şi de iluminare. în principal crustacee şi viermi. care trăiesc pe pietre. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. acţiunea valurilor etc. ploşniţele de apă Notonecta glauca. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole.5.1. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. cât şi pentru cea subacvatică. psamofile. care populează 55 . 2. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. lutea şi Naucoris. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. atât pentru vedere aeriană. Coleopterul Gyrinus natator. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. are ochii împărţiţi în două. N. Există un număr relativ mare de animale. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei.temporar la un mod de viaţă pleustonic.

). Organele de locomoţie. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini.). Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. coralii. care formează colonii prin înmugurire. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. hidrozoarele. de regulă. epipsamic. etc. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor.nisipul. ascidiile. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. purtate de curenţi. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. 1. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. Chthamalus stellatus. Pot fi forme săpătoare şi forante. pelofile. hidrodinamică. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. argilofile. hidrozoarele. endopsamic. de exemplu. Deşi sunt imobile. Bentosul fixat sau sesil. crinii de mare. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. aplicat la animalele bentonice. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). ca. ciripedele (Balanus improvisus. Forma corpului este aplatizată. După acelaşi principiu. Ephydatia fluviatilis). briozoarele. viermii calcaroşi. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. spongierii. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. de exemplu. care trăiesc pe lut. midiile Mytilus galloprovincialis. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. poliplacoforele şi 56 . care trăiesc pe plantele acvatice. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. 2. Acestea pot fi fixate. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. coralii şi briozoarele. Aşa sunt. care trăiesc în curent rapid. etc. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. Lepas anatifera). animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare.

moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. Sunt sfredelite rocile sedimentare. Mya arenaria. Pholas dactylus. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Unele animale se deplasează activ prin sediment. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. crustacee. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Algele. uneori depăşind chiar lungimea animalului. care nu se închide strâns. Bentosul săpător. 3. sesil sau pivotant. 4. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. brachiopode. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. lemnul şi cochiliile moluştelor. spongieri. castraveţi de mare. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. 57 . Bentosul forant sau sfredelitor. cărămidă. subţire. stâncile alcătuite din calcar. Petricola lithophaga). viermi. iar sifoanele sunt foarte lungi. marmură. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. marne argiloase. iar dintre animale spongierii. Printre organismele forante marine se numără unele alge. aricii de mare şi alte animale. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. multe polichete (Arenicola marina). unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. Venus). Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). beton. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). Barnea candida.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. Rajidele) şi cefalopodelor. Aici intră majoritatea oligochetelor. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). moluşte (Teredo navalis. larve de efemeroptere (Polymitarcys. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4.2. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor.

02 g/cm 3 d) 0. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.8. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10.00 g/cm 3 b) 1.9998 g/cm 11. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.05 g/cm 3 c) 1. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.

14. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 . Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.

care sunt apele mărilor de odinioară. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. care pătrund de la suprafaţa pământului. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. la rândul lor. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. ape juvenile.) şi artificiale (lacuri de acumulare. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). heleşteie. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. şi de condensare. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. care se preling prin crăpături şi goluri. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. De asemenea. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. 3. canale). Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. iazuri. de percolaţie (infuaţie). mlaştini etc. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol.3.1. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. apă peliculară. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). Apele continentale de suprafaţă se împart. provenite din condensarea vaporilor. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. lacuri. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică.

iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă.propriu-zise. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. cresc şi se înmulţesc continuu. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. alge heterotrofe. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. atât de caracteristice celor terestre. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. troglofile. atât ca număr de specii. Sigobionţii au. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. alteori se formează ape 65 . corpul mic. lăptos.1. stigofile şi stigoxene. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. depigmentat. În schimb. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. Apele subterane pot constitui un important rezervor. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene.1. Unele animale cavernicole se hrănesc. care sunt adaptate la viaţa subterană. de regulă. cât şi ca număr de indivizi. cât şi cu ciuperci. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. 3. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor.

Lipsa luminii. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. şi deci a producătorilor primari. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). izolat de cel suprateran. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . Biocenozele. Factorii de mediu. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. în special de calciu şi magneziu. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. face ca hrana să fie redusă cantitativ. flora cavernicolă este foarte săracă. alge verzi şi diatomee. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Din cauza întunericului permanent. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei.curgătoare – râuri şi pârae subterane. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Dacă peşterile sunt bine ventilate. adică printr-o duritate mare. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. În general. Mediul subteran. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice.

3. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. Aphaenops). Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. nematode mermitide. gasteropode (Hochenwartia). În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). situate la adâncimi mairi. Din această categorie face parte hiporealul . Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. 67 . batinelide. coleoptere.2. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. Apele freatice. Apele freatice Factorii de mediu. puteanus). fiind formată din ciliate. Leptodirus. printr-o mineralizare crescută a apei.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. hidracarieni. turbelariate.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. copepode. Totuşi. ostracode. adesea. lipitori (Haemopis caeca). natans). în special din cauza insuficienţei hranei. oligochete. Chologaster. hidracarianul Atractides. Spaeleoniscus. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. devenind paleoendemice. Acest biotop. prin lipsa luminii şi. Typhlichthys. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. melcul Lartetia quenstedti. Biocenozele. asemenea apelor cavernicole. Italodytes. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. Eleoniscus helenae. peştii din genurile Amblyopsis. Asellus aquaticus cavernicolus). Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Armadillidium. decapodele şi izopodele (Porcellio. miriapode. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. cladocere. insecte (Anophthalmus.1. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic.

Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. hidracarieni. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. rotiferele. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. polichete şi moluşte. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante.1. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. unul brun. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . care strecoară prin straturile de nisip. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). crustacee şi tardigrade. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Biocenozele. cenuşiu şi din nou unul incolor. pe o adâncime de câţiva centimetri. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. nematode. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. pătrunde lumina. Precipitaţiile atmosferice. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor.3. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine.3. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. nematodele şi oligochetele. protozoare. gastrotrichi. cât şi prin organismele ce le populează. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. turbelariatele. Factorii de mediu.

Deasupra terasei de 69 . Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei.2. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. formând terasa aluvionară (de luncă). Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. 3. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. de ordinul câtorva milimetri. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării.

debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. şi partea dinspre mijloc. microelementelor. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Din acest motiv. debitul creşte pe seama afluenţilor. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. unul mijlociu şi unul inferior. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. printr-o viteză mare a curentului de apă. Valorile extreme ale debitului Dunării. denumită medial. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. iar viteza apei scade. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. substanţelor biogene şi coloizilor. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 .000 m3/s în timpul viiturilor puternice. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. numită ripal. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. acolo unde viteza curentului de apă este mare. mâl) este predominant. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. o pantă accentuată şi. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. însă. prin urmare.

Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. ostroave sau golfuri de râu.2. 3. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi.metapotamon. fluviile . puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei.hypopotamon. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă.epirhithron. cele 71 . Deseori în cursul mijlociu. râurile mari de câmpie .hyporhithron. temperatura şi compoziţia chimică a apei. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon .hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron .epipotamon. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. viteza curentului de apă. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. După cum s-a arătat. cât şi în funcţie de anotimp..1. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic.metarhithron. în urma cărora se formează lacurile de meandru. cursul mediu al râurilor de munte . formând insule. transparenţa.

În funcţie de zona geografică.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Astfel. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. 72 . de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. vaduri sau defilee (cazane). Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. curentul apei scade. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. În general. pe măsura îndepărtării de izvor. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. viteza apei creşte.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. în râurile colinare de 3 m/s. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. când apa cade vertical. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. cât şi circadiene. formând depresiuni (bulboane).

Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. scăzând substanţial în timpul viiturior. 3. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Regimul gazos al apelor curgătoare. este favorabil pentru viaţa organismelor. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Cu micşorarea curentului. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. Mult mai slab este reprezentat 73 . chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. pe fundul albiei se depune nisipul. Pe lângă suspensii. cât şi amestecului său turbulent. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic.2. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu.2.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. bentosul şi nectonul. apoi mâlul. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. de regulă.2 m/s. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul.

În aceste situaţii. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. De asemenea. cum se întâmplă în zonele cu praguri. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. de regulă. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. Din cauza mişcării turbulente a apelor. cât şi alohtone. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. se adaptează noilor condiţii. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. îşi schimbă aspectul. fiind ingerate. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. 1929). Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. în timp ce alţii. Astfel. cu toate că nu prezintă forme specifice. Ulterior. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin.perifitonul. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. Din acest motiv. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. Varietatea specifică a potamoplanctonului. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. prin urmare. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. nimerind în condiţii noi. bogate în plante şi animale planctonice. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. izvoare sau mlaştini. Planctonul alohton. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. Din cauza curentului. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. având o plasticitate ecologică mare.

Dintre animale. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. 1974). Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee.îmbogăţeşte calitativ. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. Cyclotella şi Asterionella). cloroficeele prin 43 specii. Când nivelul apei scade. de regulă. Tintinnopsis). potamoplanctonul este. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. dinoflagelatele şi crizoficeele. Astfel. 75 . Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. rotifere (Keratella. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. euglenoficeele prin 6 specii. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. cianobacteriile prin 15 specii. xantoficeele. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. cianobacteriile. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. uniform distribuit atât pe verticală. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. apa din bazinele stagnante adiacente. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. Aphanizomenon şi Anabaena). euglenoficeele. cu plancton bine dezvoltat. Astfel. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. zooflagelate. cloroficee (Closterium. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. cât şi pe orizontală. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor.

În apele curgătoare de munte. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. Elodea canadensis. În apele cu un curent de 0. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. Batrachium fluitans. destul de rapide. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp.). Epeorus assimilis.7-1.13-0. P. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). oligochete.Asplanchna. broscariţa (Potamogeton fluitans). Hypnum cordifolium). peştişoară Salvinia natans. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. Ecdyonurus venosus. cladocere (Daphnia.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). argiloreofile. peloreofile şi fitofile (Jadin. muşchii (Fontinalis antipyretica). în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. lintiţă Lemna).) sau stuf (Phragmites australis). Aturus scaber). În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. hirudinee. Phylonotis fontana. O vegetaţie bentonică bogată. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Baetis rhodani). Brachyonus). Bosmina. Caenis robusta. Th. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. Hydropsiche pellucidula. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. turbelariatele (Crenobia alpina). larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. coada-calului (Equisetum sp. psamoreofile. spongierii. bivalve (Dreissena polymorpha) . 1950). se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. Polymitarcis virgo. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). Silo piceus. Sericostoma flavicorne). danubialis. Lysimachia nummularia. Lithoglyphus naticoides). Diaptomus. Acrocladium cuspidatum. gasteropode (Ancylus fluviatilis. P. Enteromorpha spiralis). briozoarele. Theodoxus fluviatilis. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. plecoptere (Leuctra nigra. hidracarieni (Sperchon brevirostris. natans. La un curent de 0. Perla 76 . efemeroptere (Ephemera vulgata.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Tăbăcăriei. crovuri. Tatlageac. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. compus astăzi din lacurile Razim. Tanganyica. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Techirghiol. Sasik). După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. sub acţiunea apelor marine. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Mangalia etc. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. Dobrogea şi Podişul Moldovei). se formează lagunele şi limanurile marine. Ialpug. prin drenarea apei râurilor şi 80 . a golfurilor puţin adânci. Ana). Chitai. lacuri de curs părăsit sau de meandru. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Lacul Sărat). Cahul. Baikal sau Marea Moartă). padine sau găvane. Jijila. Catlabuh. izvoare de mal. Amara. numite perisipuri. lacul Brateş din lunca râului Prut).3. În zona litorală.3. Balta. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Zmeica şi Sinoie. lacuri glaciare. Bâlea). Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. lacuri carstice. Costineşti. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. umplute cu apă relativ stagnantă. Câmpia Vestică. lacuri de luncă. Învârtita-Nucşoara) etc. Agigea. lacuri relicte. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. lacuri vulcanice. prin izvoare subacvatice. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Goloviţa. Kiwu.). destul de adânci. Siutghiol. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Gargalâc.

slab luminată. profundală şi pelagială. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. Zona litorală. oligotrofe şi distrofe. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. mezotrofe. Această zonă este bine iluminată. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. Această zonă este lipsită de lumină. zoobentosul şi nectonul este abundent. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. lacurile se împart în eutrofe. infiltraţie şi consum biologic. Substratul este mâlos.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. În mod 81 . iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. Din punct de vedere biologic. în mod corespunzător. evaporare. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Ana. este săracă în oxigen dizolvat. prin infiltraţie subterană. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. transparenţa mică. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. este zona cea mai bogată în specii. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. deci prin emisari (Snagov. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. zooplanctonul. Zona sublitorală este zona de trecere. Bucura). fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. sublitorală.

Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe.d.1. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. zooplanctonul. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. În acest caz apa. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. valuri şi amestec turbulent. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. 3. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc.a. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. temperatura. sărace în substanţă organică. iar concentraţia substanţelor humice este mică. lumina. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. Temperatura apei.m. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. adeseori înmlăştinite. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană).corespunzător. motiv pentru care apa este slab mineralizată.3. cu depuneri de turbă pe fund. 82 .

Prin urmare. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. caracteristice fiecărei zone climatice. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. H2S. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Sub podul de gheaţă format 83 . unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Toamna. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Aceasta este stratificaţia termică directă. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. odată cu răcirea aerului. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. rămâne la suprafaţă. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. aici trăind puţine organisme. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. devine mai densă şi coboară. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. devenind mai puţin densă. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. iar la cele montane între 14 şi 16°C. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. Hipolimnionul este slab populat. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. CH4). apa de la suprafaţă se răceşte. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna.

Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. a căror transparenţă poate 84 . Astfel. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. se numesc lacuri meromictice. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat.temperatura creşte treptat spre fund. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. astfel că se instalează stagnaţia de vară. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. ajungând la +4°C. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. denumită monomolimnion. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. iar în cele din zonele reci numai vara. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. lipsită de viaţă. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. devenind mai puţin dense. apele de suprafaţă. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară.

De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei.atinge 40 m. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. bolovăniş). În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. pietriş. nisip) sau alţi agenţi. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl.1 şi 1 g/l. În general. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . de vânt (praf. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Sbstranţele dizolvate. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. prundiş.5 g/l). Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. nisip. unele pot fi salmastre (S=0. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone.6-6). loess. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%.5-16 g/l). Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei).

). în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium.2. Fragilaria. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. care solicită un consum mai mic de azotaţi. Asterionella formosa etc. Anabaena. protococalele Scenedesmus quadricauda.). Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Volvox. 3. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. În a doua jumătate a verii. La începutul verii. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Microcystis. În lacurile din zona temperată. Planctonul lacustru este sărac în specii. Pediastrum boryanum. Cosmarium. Synedra. de geneză.). Staurastrum. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Pinnularia. valorile maxime se întâlnesc vara. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Euastrum. Achnanthes. Cocconeis. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. desmidiaceele Closterium. Actinastrum.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Micrasterias. Cyclotella. Tetraedron. iar cele minime în timpul iernii. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Navicula. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Coelastrum. Merismopedia. Primăvara. bogată în compuşi graşi. Oscillatoria. de substratul geologic. Nitzschia. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Spirulina etc. Aphanizomenon. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. cloroficee şi cianobacterii. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Cymbella. dar foarte bogat în indivizi. Dactylococcopsis. Eudorina. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Amphora.3. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Spirogyra etc. Pandorina.

Chydorus. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. Asplanchna priodonta. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. unii hidracarieni. unele copepode. Tintinnus. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. alevinii peştilor în primele stadii etc. consumând animale planctonice. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. respectiv. Polyarthra). Strombylidium gyrans). Tintinnopsis. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. Bosmina. Tintinnidium fluviatilis. ajungând până la 230.000 celule/l şi. Coleps hirtus. pe care le filtrează din apă. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Diaptomus coeruleus). Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. 1986). pupele unor chironomide. ciliate (Halteria cirrifera. Brachionus urceus. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Ceriodaphnia. adulţi şi larve de hemiptere. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. rotifere (Notholca longispina. Diaphanosoma. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. ouă de insecte şi peşti. Sida) şi copepode. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. cladocere (Daphnia.000.000. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. când algele planctonice sunt foarte abundente./m3. al diatomeelor. mai redus ca intensitate. altele sunt prădătoare. 300 mg/l.000 ex. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului.

Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. ploşniţa Notonecta. revin în plancton după destrămarea neustonului. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). rotiferele. Euglena sanguinea. adică în zona de fund care permite fotosinteza. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. Lemna minor. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. De regulă. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. E. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. Wolffia arrhiza. Hydrometra şi Velia. ferite de acţiunea directă a valurilor. (mătasea-broaştei) etc. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). proxima. precum şi larvele altor insecte. malurile lacurilor cu substrat 88 . Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. iar restul speciilor se deplasează lin. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). Spirogyra sp. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. fugăii Gerris. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. L. L. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. plantă carnivoră). gibba. diferite larve de viermi etc. adăpostindu-l de acţiunea vântului. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Spirodella polyrhiza (lintiţă). trisulca. E.

iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. centura de stuf sau stufărişul. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Typha angustifolia şi T. se instalează aşa-numita floră dură. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). maritimus (spp. Cicuta virosa (cucuta de apă). 89 . Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. latifolia (papură). P. vesicaria (specii de rogoz). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. S. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă.2-1 m adâncime. Mentha aquatica (menta de apă) etc. Heleocharis palustris (ţipirig). Polygonum amphibium (troscot de apă). Phragmites australis (stuf sau trestie). Iris pseudacorus (stânjenelul galben).pietros sau stâncos. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). la 0. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. fiind greu putrescibile (“dure”). S. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Pot trăi şi pe sol umed. Symphytum officinale (tătăneasă). littoralis. Potamogeton natans. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). de pipirig). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). sărăcesc apa în aceste săriri.) şi arin (Alnus glutinosa). la 1-3 m adâncime. iau sărurile minerale din sol şi. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Suaeda maritima etc. Hippuris vulgaris (coada-calului). Ceva mai spre adânc. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Nuphar luteum (nufărul galben). La malul bazinelor acvatice. Lythrum salicaria (răchitanul). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Equisetum palustrte (coada-calului). Gliceria aquatica (mana-apei). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat.

iar în lacurile alpine până la 20 m. alge ale genurilor Cladophora. Haemopis. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. compressus. Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). Ceratophyllum submersum şi C.fluitans (broscariţă). perfoliatus). la fel ca şi fitobentosul. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. numeroase copepode (Ectinosoma.pusillus. hidre (Pelmatohydra). Chara. Najas marina şi N. în porţiunile mai puţin adânci. trăiesc larvele unor insecte. cât şi din punct de vedere cantitativ. spongieri (Spongilla). crispus şi P. Piscicola. Pe sub pietrele de la mal. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). plecoptere (Perlodes). Zoobentosul lacustru. paşă (P. Nannopus). atât din punct de vedere calitativ. hidracarieni. demersum (cosorul). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Elodea canadensis (ciuma-apei). Myriophyllum spicatum (peniţă. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). de până la 3-7 m. P. lucens. Spirogyra. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. Glossiphonia). minor (inariţă). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). P. Diatomeele sunt dominante. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . Nitocrella. lipitori (Hirudo. trichoptere (Leptocerus). moluştele (Radix ovata). brădiş sau vâsc de apă). efemeroptere (Heptagenia). în special de chironomide (Cricotopus). Onycocamptus. Sunt mari producătoare de oxigen. P. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Enteromorpha. Către interiorul bazinelor. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. acoperite de alge.

Sphaerium. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Hydrous piceus. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Nais. cumacee. Se întâlnesc. Darwinula. gândacul de stuf (Donacia crassipes). diptere (Cricotopus). Majoritatea sunt forme omnivore. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). nematode. Ancylus lacustris etc. Ophidonais. Clitellio. Valvata. În general. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Succinea putris. Heterocypris). coleoptere (Dytiscus marginalis. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. trihoptere. Bithynia. Hydrophylus) şi larvele de libelule. spongieri. Segmentina nitida. rotifere şi variate protozoare. hidracarieni. carinatus. amfipode şi mizide. Unio pictorum. Ilyocypris. de asemenea. Stylaria. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Peloscolex şi Lumbriculus). aici predominând insectele. Deşi aici se găsesc puţine specii. misidacee. Candona. Ilyodrilus. bivalvele (Anodonta cygnaea.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. olgochete. Fagotia. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria.). P.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Viviparus. Naucoris cimicoides). briozoare. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). 91 . biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Zona profundală a lacurilor adânci. planarii. harpacticide. Hypanis colorata. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. coleoptere. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Acroloxus lacustris. izopode şi amfipode. Hydrachnidae. Physocypris. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. rotifere. cladocere (Ilyocryptus sordidus). Ranatra linearis. Planorbis planorbis. briozoare (Plumatella repens). Physa. cele carnivore fiind rare. ostracode. etc. Pisidium). Limnodrilus. diferite specii de oligochete (Tubifex. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. Theodoxus. protozoare. numeroase specii de oligochete (Tubifex. Lithoglyphus. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. Branchiura sowerbyi. Limnodrilus. ostracode (Cypridopsis. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode.

Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. Suprafaţa bălţilor este. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. dar importanţa lor este mică. batca (Blicca bjorkna). 1974). hidre etc. briozoare. variabilă în spaţiu şi timp. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. în general. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. cianobacterii şi cloroficee. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). pe altele este mic. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. De exemplu.4. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. caracuda (Carasius carassius). în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. 92 . Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică.). crapul (Cyprinus carpio). Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. linul (Tinca tinca). ştiuca (Esox lucius). 3.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. Dintre peşti. Dintre alge.

Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. cât şi în cele izolate. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Bălţile izolate. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. meta. de precipitaţii. 93 . Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei.şi hipolimnionul. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare.4. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. ca urmare. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Nivelul lor scade către toamnă.3. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. se produce o răcire a apei la suprafaţă. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm.1. unele dintre ele ajungând să sece complet. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Seara. fără legătură cu apa curgătoare. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător.

de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Haematococcus. Chromulina. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate.2. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Excepţie fac bălţile din pădure.4. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. omogenizând conţinutul lor în oxigen. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. 94 . La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. 3. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. euglene. colembolele (Hydropodura). unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. de consumul biologic şi de evaporaţie. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Aphanizomenon.

melci. Volvox dintre cloroficee. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. paşa (Potamogeton crispus). Fragilaria. plătică. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). ştiucă etc. etc. răchitan (Lythrum) etc. lin. Dytiscus. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. buhai de baltă). au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). buzdugan (Sparganium). briozoare. Melosira. nematode. ciulinul de baltă (Trapa natans). Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. Bălţile umbrite din pădure. În unele bălţi peştii lipsesc. brădişul (Myriophyllum). nufăr galben (Nuphar lutea) etc. Navicula. amfibieni (salamandră. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). hidre). Hydrophilus etc.). Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. Scenedesmus.). reptile şi insecte acvatice (Hydrous. nufăr alb (Nymphaea alba). săpătoare (oligochete. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Pediastrum. 95 . Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). scoici) şi târâtoare (planarii. babuşcă. Cybister.Asterionella. crustacee. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. săgeata-apei (Sagittaria). ocupând întreaga suprafaţă a fundului. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. caracudă. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. roşioară. fufă. biban. broscariţă (Potamogeton natans). pipirigul (Scirpus). Synedra dintre diatomee. broaşte. larve de insecte). tritoni.

berc etc. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. prin revărsarea apelor curgătoare. slab acidă sau neutră. În acest fel. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare.5.3. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. crâng. lac. oligotrofe şi mezotrofe. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. La rândul ei. rogoaze în Ţara Bârsei. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. 96 . în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice.5. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. Uneori. marghilă. în depresiunile intramontane. tău. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. 3. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. iar reacţia ionică a apei este acidă. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. baltă. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice.1. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. colinare şi de şes. roghină. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. de modul de alimentare cu apă. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană.

mana de apă (Glyceria aquatica). pipiriguţul (Eleocharis paliustris). (Scirpus). Nais. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). mesteacănul (Betula verrucosa). pseudocyperus etc. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. hidracarieni. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. C. coada-calului (Equisetum palustre). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). cumacee. coleoptere şi diptere. arinul alb (Alnus incana). Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). S. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). plopul tremurător (Populus tremula) etc. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. rugina (Juncus effusus). spongierii şi hidrozoarele. şarpele de apă (Natrix tesselata). rogoz (Carex vulpina. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). în special Dinobryon şi Synura. T. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). lintiţa (Lemna minor. harpacticide. 97 . bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). vulgaris). ostracode. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. care vara dispar din plancton. T. broasca mare de lac (Rana ridibunda). fiind înlocuite de algele cloroficee. odonate. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). Thanatus. păpurişurile şi rogozişurile. angustifolia). papura (Typha latifolia. trichoptere. cladocerele.). salcia (Salix pentandra. mărăraş (Oenanthe aquatica).Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. Ophidonais etc. copepodele şi larvele mici de insecte. cladocerul Ilyocriptus sordidus. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. tritonii (Triturus cristatus. Dolomedes) şi melci. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Marchantia polymorpha. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. larve de efemeroptere. numite popândaci. Stylaria. păianjeni (Pirata. În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans).). Limnodrilus. gasteropode. fragilis).

plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline.5-5). deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. un strat superficial de turbă.3. săracă în săruri minerale nutritive. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. structură chimică. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. dar numai în regiunile cu un climat umed. gresii. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş.5. mai rar în etajul subalpin. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. floră şi faună. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă.2. De aceea. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. roci eruptive). În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. În stepe. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat.

lanceolate şi răsucite. ce poartă numele de lagg. care la unele specii pot fi groase. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. 3. de la centru spre periferie. Datorită acestei fizionomii specifice. care creşte în masă compactă. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. lenticulară (figura 3. Ledum palustre). Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. nr.1.1. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. de la periferie spre centru. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. Spre deosebire de plantele din bahne. Carex buxbaumii) sunt înguste. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). Fig.). iar la altele (Eriophorum vaginatum. Plantele de tinov (Sphagnum. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. 1988) 99 . acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. prezintă caractere xeromorfe. dominată de muşchi şi de arbuşti. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”.organismelor ce trăiesc aici. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. pe măsură ce ele cresc în înălţime. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. deşi trăiesc într-un climat umed. Multe plante de tinov. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. care cuceresc mlaştina centripet.

legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. C. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. mesteacănul pufos (Betula pubescens). Erebia medusa). Anisus leucostomus). heteroptere. datorită cantităţilor mari de acizi humici. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). trihoptere. mestecănaşul (Betula humilis). C. colembole. Monostyla virga. Elosa woralli. Chydorus şi Polyphemus). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). rizopodele. muşchi (Polytrichum alpestre. ostracode (Cypris pubera). diptere (simuliide.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. P. efemeroptere. oligochete. Colpoda. coleoptere (Haliplus immaculatus. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Noterus crassicornis. bivalve (Pisidium cinereum). Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. arinul alb (Alnus incana) etc. mesteacănul pitic (Betula nana). chironomide). C. rostrata). degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). Nebela. pedicuţa (Lycopodium clavatum). iarba-neagră (Calluna vulgaris). Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă.) şi tiobacterii. Keratella valga. Micrasterias. perigoniale). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). merişorul (Vaccinium vitis-idaea). răchiţele (Vaccinium oxycoccos). Euastrum. gasteropode (Acroloxus lacustris. cladocere (Ceriodaphnia. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). unele cianobacterii (Gymnozyga. Chroococcus. Morulina gigantea. afinul (Vaccinium myrtillus). coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). rotiferele (Polyarthra platuptera. Stigonema. Cosmarium. tardigrade (Macrobiotus dubius). odonate. intermedia). Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). Din cauza acidităţii mari a apei. specii de rogoz (Carex canescens. pauciflora. furnica de tinoave Formica fusca picea). Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. D. hidracarieni. Habotrocha lata. Closterium etc. nematode. lepidocarpa. ferigi (Dryopteris cristata) etc. păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. Amoeba verrucosa). în mlaştinile 100 . ciliatele (Stylonychia. Dinocharis intermedia).

oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4.

În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 .c) euriterme d) autotrofe 6.

655 330. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.070 1. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.455 3795 11.2%.000 km3.362.455. iar adâncimea maximă este de 11. Oceanul Atlantic. în timp ce uscatului îi revin doar 29.).6. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.100 3627 9219 Indian 74.710 723.788 291.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.000 km2).022 Atlantic 91.022 m (Groapa Marianelor).070. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.710 4028 11.1. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .b) epilimnion c) hipolimnion 13.945 3897 7437 Îngheţat de 12. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.8% din suprafaţa Pământului (361.362. 3. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. Tabelul nr.257 16.700 1131 5449 Nord Total 361.

care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. Marea Marmara. de temperatura apelor de la suprafaţă. 18°C (Marea Norvegiei. . Marea Arabiei etc. de obicei.6.1. 104 . înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Irming). . dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.Îngheţat de Nord. Marea Mânecii.mări subpolare. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană.). Marea Marea Solomon etc. Marea Labradorului. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk.mări izolate. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . Marea Laptev. .). 3. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. Marea Bering. Marea Baltică şi Marea Azov). Marea Nordului. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Barents. Marea Kara. . .mări interinsulare.mări mediteraneene.mări marginale. Marea Ross.000 km2. Marea Baltică. Marea Roşie. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. Marea Bering. Marea Caraibilor etc. Marea Baffin.mări polare. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa.mări temperate reci. separând două sau mai multe continente. Mările însumează 74. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. după geneză etc. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: .). Marea Weddell).mări interioare. .800. Marea Banda. Marea Beaufort. Marea Tasman).

Fig. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. Marea Galbenă. Marea Mânecii. Marea Galbenă. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. taluzul continental. Marea Barents. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului.). Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală.2. Marea Albă. După modul de geneză mările pot fi: . Golful Hudson). .mări epicontinentale.6. nr. situate în întregime pe platforma continentală. Marea Caraibilor). sub 200 m. 3. Golful Persic. Marea Arabiei. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat.2. Marea Japoniei. Marea Neagră). 1988) 105 .2. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Marea Irlandei. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. Marea Chinei de Sud). cu adâncimi reduse.mări tectonice. .mări temperate calde. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. prezentând o morfologie complicată.mări tropicale. Marea Roşie. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Marea Roşie.. 3. Marea Baltică.

000 km. lungă de aproximativ 16. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. 106 .6% din suprafaţa Oceanului Planetar. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. São Paulo. Ascension. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. Taluzul continental. în dreptul foselor marine. Sf. fosa Filipinelor. fosa Japoniei.000. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. de sute sau chiar mii de metri. numită vale de rift. Tristan da Cunha etc. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. dar poate atinge chiar 7000 m.). care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Ocupă circa 15. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. până la adâncimea medie de 200 m.3% din suprafaţa Oceanului Planetar.000 m. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui.000 km2. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. numite piemont oceanic sau glacis continental. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. Elena. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. numită flexură continentală.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. şi sunt active din punct de vedere seismic. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Alteori. prezente în toate oceanele.

3.). 3. deci este echivalentă cu zona disfotică. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. Fig. 1957. fosa Kermadec etc.6.fosa Kurilelor. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 3. fosa Aleutinelor. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.3. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. modificat din Nybakken. fosa Tonga. nr.3. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.).

coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Domeniul bental este divizat. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. b) provincia oceanică. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. situate dincolo de marginea platformei continentale. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. prezentând o salinitate relativ constantă. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. în funcţie de pătrunderea luminii. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). de unde şi densitatea redusă a planctonului. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. cât şi datorită curenţilor litorali. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale.

Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. lumina. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. în mare parte de origine terigenă. 3. abisal şi hadal. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. 109 . e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale.6. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală).4. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. f) eajul hadal sau ultraabisal. Marea Baltică.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. temperatura. salinitatea şi regimul gazos. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral.

din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. 110 . Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. ce floculează lent. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. mai ales cu conţinut argilos. astfel încât roca-mamă iese la zi. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani.Sedimentele marine. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Alte materii terestre. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari.

Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. 2. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. cu o medie de aproximativ 65%.1. 111 . Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului).4 milioane km2. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. în special pteropode. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine.3 milioane km2. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m.5 milioane km2. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare.

Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). Circulaţia maselor de apă. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. acţiunea vântului. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. răcire. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). calciului şi urme ale altor metale. precipitaţii. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. magneziului. În emisfera sudică există trei circuite similare. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. se formează doi curenţi ecuatoriali. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. dar cu un sensuri de mişcare inversate. evaporare. În mod corespunzător. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. iar în cele polare vânturile polare de est. în cele trei oceane. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. care adesea se întrepătrund.3. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. presiunea atmosferică). Această circulaţie determină 112 . N şi 5° lat. fie unor fenomene cosmice (mareele).

Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. fie una în faţa celeilalte.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. atunci. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. şi deci mai grele. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. Apele polare reci. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. unde ies la suprafaţă. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). masele de apă oscilează după un ritm propriu. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. Această circulaţie este lentă. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. 113 . Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei.şi zooplanctonului. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). Mareele. mareele ating cele mai mari amplitudini. iar cea descendentă de downwelling. de cel mult 10-20 cm/s. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului.Lună. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă.

Temperatura. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1.3°C în februarie şi 26°C în august). Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. ci în apele tropicale. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Din această cauză. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. În general.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). temperate şi cele polare. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane.

În general. Mările tropicale au o transparenţă mare. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. 51 m în Marea Roşie.75 m. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. fiind slab populate de plancton. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. 25 m în Marea Caspică. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. 28 m în Marea Neagră. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. care se instalează doar în perioada caldă a anului. În Marea Azov transparenţa este de 2. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. acolo unde razele solare cad oblic. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. iar în cele polare este practic absentă. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m).5 m în Marea Sargasselor. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. ce scade foarte puţin cu adâncimea. Proprietăţile optice. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Valoarea 115 . În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. La latitudini mari. Salinitatea.

intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. iar. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. gheţari. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. duc la o diminuare a acesteia. pe de altă parte. 116 . raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. fluvii etc. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. topirea gheţii. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. Evaporarea intensă. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. La latitudini mari.4. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. dimpotrivă. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice.). De aceea.030 + 1. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. aportului apelor dulci (precipitaţii. pe de o parte.) care. datorită.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. comparativ cu cele continentale.

influenţând densitatea acestora. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale.4. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice.56°C. 117 . Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă.9°C. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. 1942.Fig. alături de temperatură. din Levinton. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. Curenţii verticali. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. nr. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. Salinitatea. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. 3.

fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. 6) creşterea presiunii osmotice. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. în felul acesta. Relaţiile dintre salinitate. cu o densitate mai ridicată. coboară.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii.). apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. Astfel. se va afunda. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. Când şi acest strat de apă se va răci. Prin urmare. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. 118 . luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. apa superficială. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ.5. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă.

5. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . nr.. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. ca de exemplu Arenicola marina. în special cele care trăiesc în estuare. 3. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. 1942. din Ross. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Mytilus edulis. incluzând câteva specii larg eurihaline. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. Există şi organisme organisme marine eurihaline. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei.Fig. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic.

concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. bogate în oxigen. motiv pentru care apele marine din zonele polare. O serie de alţi factori. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. prin modificarea densităţii. Din această categorie fac parte. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta.6. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”.). De asemenea. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. de pildă. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. valurile. În mod indirect variaţiile de salinitate. 120 . Carcinus maenas. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. polichetul Hediste diversicolor. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. crabul de iarbă. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă.homeosmotice. Astfel. mareele şi curenţii. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. între care contactul permanent cu atmosfera. datorită aportului de ape reci. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. Oxigenul. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). Mai spre adânc.

În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace.6. criptomonadele. Thalassiosira. Coscinodiscus. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili.Fig. 1973. nr. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Biddulphia.6. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. unde cedează oxigenul. Asterionella etc. Nitzschia. din Nybakken. Fragilaria. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. silicoflagelatele şi unele cloroficee. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. Rhizosolenia. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. 3. cianobacteriile. la care se mai adaugă cocolitoforidele. mai ales în mările reci. 3.5. Navicula. Skeletonema.

Gonyaulax etc. mai ales azotaţi şi fosfaţi. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. mai ales în apele mai reci. cât şi. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Peridinium. mangan şi unele vitamine (de ex. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. dar se întâlnesc şi în mările reci. vitamina B12). Algele verzi sunt rare în apele marine. Dinophysis. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. dar şi fier. mai ales vara şi toamna. 122 . Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. ziua şi noaptea. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor.apele oceanice. mai ales. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. atât în spaţiu cât şi în timp. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. cât şi în cele neritice. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. de regulă. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. reptilele şi păsările marine. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. peştele-lună (Mola mola) etc. peştele-spadă. De asemenea. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. fiind considerate erbivore. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. ca de exemplu calmarii şi sepiile.). temperatura poate influenţa migraţiile verticale. speciile de ton. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. Astfel. majoritatea peştilor zburători.7. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). În afară de fitoplancton. Pe lângă migraţiile circadiene. Aici includem anumite specii de rechini. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. 126 . Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Aceşti peşti au. la care se mai adaugă mamiferele. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton.diatomeelor (figura 3. Astfel. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile.

scrumbiile (Scomber. Nectonul neritic. merlangus). Marea Baltică. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. stavridul. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. heringul (Clupea harengus). pălămida (Sarda sarda). G. izopode (Idothea metallica).). codul (Gadus morrhua. scrumbia albastră (Scomber scombrus). sardelele (Sardina pilchardus). Hermatobates şi Halovelia. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. macroul etc. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. icrele de chefal. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. mediterranea. 127 . Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. crevete şi crabi. G. P. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. hamsie şi alevinii unor peşti. Alosa). Anomalocera patersoni). hamsiile (Engraulis spp. ostracode. în special de peşti. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. callarias.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). radiolari coloniali şi salpe. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. ouăle polichetelor. stavrid. stavridul (Trachurus mediterraneus). sardelele.

Astfel. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Posidonia. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Ascophyllum. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Thalassia. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Cystoseira. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Atât animalele. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Caulerpa). tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Nereocystis). Halophila şi Ruppia. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Laminaria. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Zoobentosul.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Enteromorpha. Cladophora. Polysiphonia. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Macrocystis. roşii şi verzi. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. Cymodocea. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Laurencia. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Algele brune preferă în general apele mai reci. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Ceramiun). urmate de algele roşii (Phyllophora.

bivalve (Mytilus edulis). L. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. hidrozoare. crustacee (Sphaeroma serratum.) şi stele de mare (Asterias rubens). Ovatella myosotis. Siphonaria şi Nerita. littoralis şi Gibbula umbilicalis). L.) şi insecte diptere. briozoare. În zonele polare. izopode (Ligia oceanica. Littorina obtusata. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. polichete. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Gammarus olivii. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. izopodele (Tylos latreillei). într-o măsură mai mică. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. Nucella lapillus. Comunităţile 129 . L. chilopodele. Birgus latro şi Geograpsus spp. cărora li se asociază insectele halofile litorale. montagui). Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. unii păianjeni şi miriapode. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. coleopterele (Bledius). italica). poliplacofore (Chiton cinereus). spongieri. L. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. Ocypoda şi Cardisoma. saxatilis). unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. antozoare (Actinia equine). littorea. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Orchestia gammarella şi O.

briozoare (Membranipora). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. nematode. 130 . bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. amfipode (Haustorius. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. copepode harpacticide. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. crustacee şi peşti bentonici. hidrozoare (Dynamena pumila). gasteropode (Terebra). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Ele asigură locul de trai. Ceratoderma edule). Mya arenaria. Bathyporeia). Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. Pinctada vulgaris. stridii). priapulidele (Priapulus caudatus). briozoare şi ascidii. ciripedul Balanus. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. Aici predomină formele mici. Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Arenicola marina. arici de mare (Paracentrotus lividus). Pygospio elegans. format de desişurile de plante marine. misidacee (Gastrosaccus sanctus).). Arenaeus şi Emerita). bine camuflate de spongieri. polichete (Spirorbis). izopodele (Mesidothea entomon). care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. Asterias rubens). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). Spio filicornis. bivalve (Mytilus edulis. reprezentate prin spongieri. bivalvele (Macoma baltica. Lysiosquilla. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. Eteone longa). amfipodele (Corophium volutator). Convoluta roscoffensis). hidropolipi. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Se prezintă foarte diversificat. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. actinii (Anemonia sulcata). hrana. stele de mare (Marthasterias glacialis. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). polichete (Ophelia bicornis. Pisione remota.

În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. Formele coloniale pot acoperi. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Nassa reticulata). echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Macoma baltica. apoi în cel nisipos. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. caracatiţe). melci (Hydrobia totteni. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. crevete. polichete (Nereis virens. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. Lanice conchilega. cea mai mare parte a plantelor. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Lumbrineris tenuis). În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. copepode. Predomină formele mobile – turbelariate. cele sedentare fiind rare. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. polichete. sub formă de epibioză.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Angulus tenuis). Heteromastus filiformis. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă.

000 m adâncime 7. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 4.d) cianobacterii 3. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11.

Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. 6. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. 133 . Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. 4. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. 2.

14. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. 12. 13.8. Precizaţi rolul manganului în apele marine. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16.

C. Konstantinov. P.V. C. 6: Boişteanu. Olteanu M. Udrescu.. I.. 1972. 1966.S. Gh.R. Cuza” Iaşi 135 . 1964.. Târgu-Mureş Buşniţă Th.. Bucureşti Mălăcea.. Pisces-Osteihtyes. Universităţii “Al. Ionescu.P. Al. Bucureşti Antonescu. I. Fauna R. XIII. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. A. Brezeanu Gh. Ed... Bucureşti Mustaţă.. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. Cărăuşu. Viaţa în apele curgătoare de munte.S. Ed. Ed. Didactică şi Pedagogică. 1987 – Peşteri scufundate.. Limnologie. S. Universitatea “Al. I. ediţia a 4-a.Bibliografie Angelier. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. 1967 – Biologia apelor. 1957. Bucureşti.. Bucureşti Chiriac. Monografia zonei Porţilor de Fier.). Gauthier – Villars. P. Ed.. Ed. S. Academiei R.. Prunescu-Arion E. S. Popescu. Bazele biologice ale protecţiei apelor.. Popescu-Marinescu V. Paris.. Curs de hidrobiologie şi limnologie.. Ed.. 1970. Acad.. L’étude des eaux continentales.R. Ed... Ştiinţifică.P. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. ediţia a 2-a revizuită.S. Acad. Bogoescu. R.P. Bucureşti Bănărăscu. Ed. Moskva Lascu. Ed. Ed. Ştiinţifică.S. vol. Ed. 1998 – Hidrobiologie. Didactică şi Pedagogică. R. 2000 – Écologie des eaux courantes. Vâsşaia şkola. Ed. M. Bucureşti. 1969 – Biologia apelor impurificate.. Lumea algelor. 1952 – Tratat de ihtiologie. E. Bucureşti Madoni. Academiei R... Ed..S.. Ed. Sârbu Ş. V. R. (sub red. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. T.. Acad. 1976.R. Ed. Paris Antonescu. E. Bucureşti Dussart B.R. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci.. Cărăuşu S. C. Technique & Documentation. Natura. C..R.. Cuza” Iaşi Burian P.R. 1980 – Hidrobiologie. University Press. 184 pp.

I. J. Oros..A... New York Papadopol. Ceres. eduţia a 2-a revizuită... Pora. Hidrobiologie. Akad. Bucureşti. Ed. Harper & Row Publishers. ediţia a 2-a. Bănărescu. 1971 – Marine neustonology. S.. Iaşi Nikolski. V. Moskva-Leningrad 136 .A. 1981. Tufescu M. 2007 – Hidrobiologie.D. Ş. Jerusalem Zernov. Ed. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). 2005 – Introducere în biologia marină. Bucureşti Nicoară... E. – Ecologia şi activitatea umană. 1981. Ed. Bucureşti Pârvu C. 1962 – Ecologia peştilor. Yu. G. Bucureşti Nybakken. Bucureşti Pricope.. Negrea.. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. Ed. 2002 – Ecologie acvatică. R. M. – 244 p.. F.S. G. Rovimed Publishers. Bucureşti Vasiliu. ediţia a 2-a. Israel Program for Scientific Translations...). V. Didactică şi Pedagogică. Acad. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor.S.. Bacău Surugiu. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia.R. Albatros. 1980 – Ecosistemele din România.R. Ed... Ed. Bucureşti Zaitsev. 1974 – Limnologie şi oceanologie. Nauk SSSR. Ed. Casa de Editură Venus. 1988 – Marine biology: an ecological approach.. (sub red.W. Didactică şi Pedagogică. M. Ed.Negrea. Academiei R. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. A. Ştiinţifică. Ed. Bucureşti Pârvu C..P. Ed. V. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii.. P. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful