79324185 Suport Curs Hidrobiologie

Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. hidrochimia. Fizica descrie fenomenele mecanice. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. morfologia şi anatomia. biogeografia. termice şi optice din apă. hidrologia. etologia. etc. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. corelarea şi interpretarea rezultatelor. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. climă etc. zoologia. microbiologia. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Fiind o ştiinţă ecologică. complexă. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. 4 . experimentul şi analiza. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. relief. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. 1949). Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. Pentru explicarea originii. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. de sinteză. fiziologia vegetală şi animală. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. etc. hidrogeologia. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. geografia.

cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. şi a produsului final. mai nou. lacuri. utilizări industriale). Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. bălţi. zone umede etc. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. de regulă cerut de oameni (hrană. în general. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. în special. materii prime. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. 5 .). Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. Iniţial. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. hidrobiologia are şi o importanţă practică.

Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. pentru hidrobionţi apa este mediu. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. iar fiecare hidrogen câte unul. În felul acesta. adică un dipol. Această separare electrică creează o moleculă polară. În felul acesta. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Totuşi. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. cât şi polaritatea moleculei de apă.1. numite legături de hidrogen.). Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . Apa. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. atât în interiorul. condiţie şi resursă de viaţă. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. cât şi în afara organismelor. de asemenea. formând un unghi de 104°27'. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate.1. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. adică H2O sau H–O–H. dizolvând aproape orice substanţă. care este electropozitiv. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. iar oxigenul la celălalt. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal.1. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). 1. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt.

Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. Acest fenomen poartă numele 7 .1. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. polihidroli (H2O)n. atunci apa.1. dihidroli (H2O)2. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. în starea lichidă predomină dihidrolii. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. trihidroli (H2O)3. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. Proprietăţile fizice ale apei 1. dipolii apei se pot asocia între ei. Fig. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. etc. De regulă. 1. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. la temperatura camerei. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. 1. nr. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. putând susţine mici obiecte. 1974). – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat.2. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături.2.

Tensiunea superficială a apei (72. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Astfel. iar apa este practic necompresibilă. 1. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. care trăiesc fie suspendate de această peliculă. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. 1.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului.de tensiune superficială. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. obiectele se umezesc.2. De aceea.3. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul).2. Invers. atunci corpurile nu se umezesc. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa.2. De aceea. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. picăturile au forma perfect sferică. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. De asemenea. De 8 . Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului).

altitudine şi perioada anului. creştere. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice.). 1. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. reproducere). energia calorică a atmosferei. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. Astfel. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine.aceea. ceea ce creează deosebiri între 9 . Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur.3 m adâncime. iar în apele continentale între 0 şi 45°C.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). De aceea. pe care le degajă apoi treptat. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. fără variaţii prea mari ale temperaturii. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne.2. la o adâncime de 10. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2.4. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. vâscozitate. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. iar în apele marine la fiecare 9. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. condensarea vaporilor de apă. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. Astfel. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă.

Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. în general sub 10°C. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. temperate şi tropicale. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. 2-3°C. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. în apele reci vom găsi mai puţine specii. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. în apele polare. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Astfel. În schimb. De aceea în apele calde. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. în apele reci de munte sau în apele subterane. de regulă. compatibile cu viaţa. generaţiile se succed rapid. faţă de cele din regiunile tropicale. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. Apele continentale. în funcţie de temperatura apei. Datorită curenţilor verticali de convecţie. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. se împart în arctice. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. dar cu un număr mare de indivizi. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. 10 . Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene.

Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. Apa la îngheţ se dilată. Densitatea apei depinde de temperatură. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. formând un strat termoizolator. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. de salinitate şi de presiune. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala.5. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. în mod indirect. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului.4-24°C.). stridia între –2 şi 20°C.2. 11 . 1. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice.2. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli.98°C.

Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. Prin urmare. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. 1. la 20°C şi la presiune atmosferică. Astfel. 1. aceasta măsoară 1. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. apa mai densă de la suprafaţă coboară. nr. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. Astfel. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1.026 g/cm3. în timp ce în Marea Nordului.2.2. 12 .Fig.025 g/cm3. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. la aceeaşi temperatură. aşa cum este cazul Mării Negre. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate.6. deci şi a densităţii.004 g/cm3.

iar la 5° se reflectă 40%. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Radiaţiile infraroşii. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. cu atât razele se vor refracta mai puţin. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. De regulă. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. 13 . drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. Prin urmare. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină.

În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei.zona eufotică. alcătuit din organisme vii. Plantele se găsesc numai în această zonă. . dat de suspensiile de origine minerală (argilă. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Deosebim un abioseston sau tripton. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). absorbţiei şi transformării în căldură. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. îndeosebi în straturile mai adânci. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. şi un bioseston sau plancton. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . cu atât transparenţa apei va fi mai mică. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Limita inferioară a acestei zone se 14 . difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. Astfel. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. slab luminată. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime.

zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. care trăiesc la latitudini mici. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. În funcţie de speciile predominante.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. . apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. nu există o 15 . în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). hidromeduzele. Sagitta şi altele. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. atinge 500-600 m. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. cladocerele. mizidele. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. iar seara urcă în straturile de mai sus. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. copepodele. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. apoi coboară din nou. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. ionii de fier pot colora apa în galben. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. maronie în cazul flagelatului Synura. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. ca de ex. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. De asemenea. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate.

realizează cele mai ample migraţii verticale. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. peşti. Apoi. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. De aceea. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. De asemenea. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. păsări) în zona crepusculară. planctonul gelatinos. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. Dimpotrivă. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. 16 . Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. Dimpotrivă. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex.

Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. peşti şi nevertebrate.2. Unele emană o lumină difuză. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. care trăiesc în zona oligofotică. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). valuri şi amestec turbulent. echinoderme. iar noaptea ies la suprafaţă. La multe organisme marine. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Noctiluca scintillans). altele au organe luminescente speciale. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. vântului.7. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. Totuşi. celenterate. Chauliodus sloanei). Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. acestea ziua fug spre adânc. Peridinium. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. crustacee (Meganyctephanes norvegica. 1. Thysanoëssa inermis). cefalopode (Histioteuthis dispar). Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. viermi. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. celenterate şi peşti. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Din această cauză. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate).Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului.

Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. de căderi de precipitaţii. conţin particule mai grosiere. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. periodici şi neregulaţi. de fund etc. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. Valurile. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. înlăturarea metaboliţilor. de adâncime. săraţi etc. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici.. litorali. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . densităţii. ultimul fiind mai important. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. respiraţiei şi în timpul deplasării active. după traiectorie – rectilinii. evaporare etc. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine.a Pământului. ciclonali şi anticiclonali. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. după constanţă – permanenţi. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. reci. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. cum se întâmplă în apele curgătoare. salinităţii. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. conţinutului de oxigen etc. Astfel.

Proprietăţile chimice ale apei 1. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. 1. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. la hidromeduze pe marginea manubriului. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.3. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. notat cu pH.3. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. Prin urmare.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–).000. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu.1.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen.

Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. Ziua.3 bazice. cele cu pH între 6. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. uneori chiar cele înrudite. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat.4 şi 6. în timp ce moluştele lipsesc complet. Diferitele specii. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Apele marine au un pH cuprins între 8. noaptea. De aceea.3.3 neutre. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. Astfel. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. iar vertebratele sunt puţine la număr. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3.1-8.4. Astfel. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. Apele naturale cu un pH cuprins între 3.95 şi 7.95 sunt considerate acide. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). în timpul verii. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. atât ca valoare 20 . are loc o scădere a valorii pH-ului. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. în schimb. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. iar cele cu pH > 7.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător.

Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. însă. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine.).2. la fel ca şi în apele marine. potasiul (K+). cladocerul Chydorus ovalis.6. predomină ionii de Na şi Cl. 21 .4-7. Astfel. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1.5 şi 9. dar în general aici predomină ionii de calciu. se asociază în compuşi complecşi. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van).3. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. larva dipterului Chironomus plumosus. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). Atomii metalelor.3.absolută. 1. care rareori depăşesc câteva mg/l. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). Keratella cochlearis). copepodul Cyclops languidus. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. În apele continentale salmastre şi sărate. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. Concentraţii mici. mai ales metalele grele. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. Apa unor lacuri. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). rotiferul Anuraea cochlearis). sulful (sulfaţi SO42− ). calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+).

5 g/l 2. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu.5-5 g/l . 1. nr. celelalte săruri jucând un rol minor.ape polihaline 18-30 g/l 3.ape mezohaline 5-18 g/l . – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. Ape salmastre (mixohaline) 0. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. Marea de Azov cu 9-12 g/l.5-30 g/l .ape oligohaline 0. În apele dulci predomină carbonatul de calciu.3. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). ci şi de natură calitativă.Fig.).3. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. aproximativ 89%. 22 . 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice.

Pe de altă parte. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. eufauziacee. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). datorită evaporării locale puternice. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. tunicate). continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). cefalopode. Cercopagis pengoi) şi. se numesc organisme stenohaline.Marea Caspică sub 15 g/l. antozoare. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. rotifere. scifozoare. echinoderme. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. Acestea din urmă. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. radiolari. moluşte pteropode şi heteropode. Corniger maeoticus. salmastricole. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. 23 . mai ales. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. stomatopode. invers. oligochete. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. foraminifere. chaetognate. polichete. marine şi hiperhaline. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). estuarele şi avandeltele). cladocere. hidracarieni. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis.5-25 g/l). formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. insecte. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. brachiopode.

Cerastoderma edule. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). migrând din mare în apele dulci şi invers. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. De pildă.Mytilus galloprovincialis. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. iar sărurile în exces sunt eliminate. cele salmastre cât şi în apele marine. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. Platychthys flesus). Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. 24 . Peştii osoşi. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. turbelariatul Macrostoma hystrix. cladocerul Chydorus sphaericus. cât şi cele dulci se numesc halofile. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. În schimb. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. Macoma baltica. Mya arenaria. Mytilus edulis. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile.

Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. dar nu se întâlneşte în mări. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. Deosebim următoarele feluri de duritate: . neinfluenţând duritatea apei. migrând apoi în mare pentru reproducere. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. fosfaţi etc. cresc în apa dulce atingând talia maximă. 1. Astfel. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. cloruri. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”).duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. ceilalţi cationi. . Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. cât şi unele tulpini de bacterii. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. care diferă de la o ţară la alta. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l.3. . Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen.3. 25 . Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. sulfaţi. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. din cauza concentraţiei lor infime. cianobacterii şi flagelate.

Procesul prin care apa devine dură este următorul.3. magneziul. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. 5-10° dGH apă moale.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. 10-20° dGH apă semidură. acid uric. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. care îl transformă în azotaţi. 26 . Astfel. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. sau de către diatomee. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Prin urmare. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). 1. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. nitraţi. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. bazalt) apa este moale. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. fierul. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. săruri de amoniu. care îl oxidează. 20-30° dGH apă dură. Este utilizat de bacterioplancton. calciul. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. iar peste 30° dGH apă foarte dură. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. manganul şi cuprul.4. Alte elemente biogene sunt siliciul. Astfel. Aceste substanţe. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. numite şi nutrienţi. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. dând naştere acidului carbonic.

Valoarea raportului N/P este relativ constantă.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. care trece în atmosferă. importante cantităţi de substanţă organică. 1. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. Substanţele organice Apele naturale conţin. Apele uzate.3. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. pe lângă substanţe minerale. Astfel. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. 27 . încărcate cu substanţe organice. mărind riscul de eutrofizare. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. se numeşte denitrificare. cresc nivelul fosforului. primele îmbogăţind. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic).5. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. glucide. protide. vitamine. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. lipide. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. de radicali sau de substanţe complexe. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. enzime etc.

excreţii). printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. lignină. tiamină. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. aminoacizi. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. Oxigenul.6. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). hidrogenul sulfurat. amoniacul şi metanul. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. acizi graşi. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. unele vitamine (acid ascorbic. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. celuloză.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. hemiceluloză şi compuşi proteici. activităţi umane). ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme.3. precum şi de unele rotifere. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. crustacee planctonice şi bivalve. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. biotină sau cobalamină) şi toxine. de temperatura şi de salinitatea apei. de presiunea atmosferică. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. bioxidul de carbon. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. azotul. 1. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP).

). Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. nr.4. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara.4. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. 1. De asemenea. de presiunea lui parţială în atmosferă. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. Fig. de temperatură (figura 1.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. Noaptea. 29 .pe seama reducerii oxizilor. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei.5. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. datorită respiraţiei organismelor.

datorită amestecului continuu. 1. urmate de fenomenul de zamor. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. în straturile superficiale ale apei. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. nr. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. crustaceele Sida 30 . – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. bine iluminate de razele solare. Fig. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. nu există o stratificaţie a oxigenului. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. Astfel. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. adică moartea în masă a hidrobionţilor. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic.5. În apele curgătoare.conţinutul de oxigen din apă scade. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina.

solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. larvele ţânţarului Lauterbornia.crystallina.). formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. aflat deasupra sursei de apă. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. 31 . Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice.6. Mysis relicta. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. În apă dulce. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. Bythotrephes longimanus.9 cm3/ml de apă. oligochetul Tubifex tubifex. în funcţie de pH şi de salinitate. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. de temperatură şi de salinitate. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1.

deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. această sare cade în precipitat. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. creşterea pH-ului). care se află în apele naturale în concentraţii importante. combinânduse cu ionii de Ca2+. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. 1. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare.Fig. nr. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. Dacă reacţia mediului se menţine acidă.6. 32 . În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea.

În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. bogate în oxigen. Mai mult de atât. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe.8 cm3/l. iar la 2000 m adâncime de 5. 33 . “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. către fund. dozele letale fiind foarte mici. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. adică 325 mii km2. care. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0.5 cm3/l. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Din acest motiv. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale.5 cm3/l. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. trăind în condiţii anaerobe. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.7-6. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale.

iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. Nereiphylla rubiginosa. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). Tabelul nr.1. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. 1.4 ml/l. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. chiar şi în cantităţi foarte mici. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere.1.). cladocerul Daphnia longispina). dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Alte specii.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. Amoniacul disociază în apă. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă.

Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen.La o valoare a pH-ului sub 6. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Apele acide au. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Prin urmare. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. de regulă.5 nitrificarea stagnează. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. însă fără a fi toxice.

Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4.

000 b) 1 din 10. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000 c) 1 din 100.000 11.000. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.000. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12.000 d) 1 din 1.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. mişcări de convecţie etc. în contact cu atmosfera. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. se compune din plancton şi necton.2.1. caracterizate prin condiţii diferite. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. sau neustalul. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. 39 . 2.). care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. organisme holoplanctonice. vegetale şi animale. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. cladocerele. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă.1. copepodele etc. radiolarii. Pelagosul. ofiopluteus). În componenţa planctonului intră. pe de o parte. restul având loc în bental. pe de alta. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. la rândul lui. formând diferite biocenoze. rotiferele. 2. trocophora. alcătuită din organisme vii. în bental de bentos şi perifiton.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie.1. organisme meroplanctonice. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. indiferent de tipul şi extinderea sa. În fiecare dintre aceste biotopuri. echinodermelor (echinopluteus. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. valuri. nectochaeta). care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. şi.

) şi altor animale marine bentonice. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. copepodite etc.moluştelor (larve veligere şi protoconce). sifonofore mari. mysis.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. salpe coloniale etc.2. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. zoaë. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului.1. infuzoarele. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). Se găseşte numai în mări. moluştele şi viermii pelagici. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. 3) Microplancton.). salpele etc. rotifere. 2. crustaceele mici etc.). Se întâlneşte exclusiv în mări. meduzele hidroide.). 5) Macroplancton. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. 6) Megaloplancton. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica.05. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. statoblastele briozoarelor. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. crustaceelor (nauplius. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. meduzele. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. 4) Mezoplancton. ctenoforul Cestus veneris.

care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. Ele plutesc în apă. La începutul secolului al XX-lea. multe animale care posedă organe de locomoţie.02 şi 1. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Gr – greutatea restantă. radiolarii şi foraminiferele. Cu cât greutatea restantă este mai mare. Sp – suprafaţa portantă. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. Capacitatea de a flota o prezintă. cianobacteriile. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. ca de exemplu sifonoforele. De aceea. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. printre care se numără diatomeele.03). De asemenea. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. Copepodele (Cyclops. de asemenea. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. dar şi decât cea a apei marine (care variază. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers.cea a apei dulci (care este de 1. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. cladocerele (Daphnia. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Alte organisme planctonice. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor.00). la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. Diaptomus). mişcarea rotiferelor (Keratella. infuzoarele (de ex. între 1. 41 . apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). în funcţie de temperatură şi salinitate.

deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Euphausiacea. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. Dacă corpul este aplatizat. chetognate şi alte animale.Suprafaţa relativă. spre deosebire de cele bentonice. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. Decapoda). Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. este minimă la sferă. Pterotrachea coronata). dar şi la moluştele pelagice. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. fie prin reducerea puternică a acesteia. decât la speciile care trăiesc pe fund. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Hidratarea tisulară. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. Reducerea formaţiunilor scheletice. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. 2. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. dar care duc un mod de viaţă bentonic. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară.

Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. ca. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. practic incompresibile. De aceea. SO4−) cu cei uşori (Na+. care duce un mod de viaţă planctonic. radiolarul Spumellaria. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Incluziuni gazoase. 3. 4. ci uleiurile mai uşoare. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. Incluziuni lipidice. icrele pelagice de chefali. de asemenea. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). care acoperă exteriorul corpului. sub forma veziculelor traheene. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. De 43 .unei substanţe gelatinoase transparente. cambulă. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. cât şi la unele rotifere. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. 5. de exemplu. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. dar şi. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. NH4+) asigură. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. să o modifice. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Spre deosebire de incluziunile lichide. în caz de necesitate. Aphanizomenon. Ca2+. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. scrumbie).

Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . ci după o curbă. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. la Notholca longispina dintre rotifere. 3. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. Alungirea corpului. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Însă. aplatizate. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. heteropode şi tunicatele pelagice.a. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. ace. meduze. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. la Ceratium dintre dinoflagelate. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. Aplatizare. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. 2. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. ctenofore.exemplu. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. pteropode. copepode ş. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Melosira). Multe diatomee (Coscinodiscus. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. Formarea excrescenţelor. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. de exemplu. dinoflagelate. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. polichete pelagice (Tomopteris sp.). organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală.

5. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. ca de exemplu. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. rotifere (Keratella cochlearis. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. Tabellaria fenestrata). adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Formele din sezonul cald au crustele fine. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. 4. Daphnia cristata. Brachionus capsuliflorus. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. Reducerea taliei. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). De aceea. Keratella quadrata. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. la diatomeul Chaetoceros. D. iar dintre animale la salpe. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). dinoflagelate (Ceratium hirundinella). Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. Brachionus calyciflorus. Bosmina coregoni). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Tabellaria etc. În multe cazuri.extracapsulară. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. Asplanchna priodonta). de asemenea.). Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. 45 . Suprafaţa relativă. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Agregarea în colonii contribuie. hyalina.

morsele. În afară de peşti. tesselata. în compoziţia nectonului intră amfibienii. broasca mare de lac R. pleuronectide. vidra Lutra lutra. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). batoidei etc. alpestris. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. ondatra Ondatra zibethica. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). pinguinul comun Pygoscelis adeliae. cristatus. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. reptilele şi păsările acvatice. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. cobitide.2. T. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas.). Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex.). Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. guvizi. 46 .1. şerpi marini Pelamys platurus). mamiferele. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. Rana temporaria. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia).2. ridibunda. T. variegata. 2. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. T. Pelobates). buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. focile. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus.2. şarpele de apă N. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc.

îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea.2. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. Cybister laterimarginalis etc. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. Hydrous piceus. De exemplu. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. 2. Astfel. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer.2. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. prin urmare. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. aici nu există nici un substrat solid. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători.). la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Se cunosc peşti fizostomi. şi peşti fizoclişti. lucru necesar pentru orientare. La rândul ei. Apoi. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul.

peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. Suprafaţa corpului este netedă. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. În linii generale. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical.depusă sub epidermă. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. S-a constatat că forţa 48 . peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. serveşte la izolarea termică. peduncul caudal subţiat. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. uneori lipsită de solzi. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. de suveică sau de torpilă. De exemplu. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). trecerea lină de la cap la trunchi). iar pedunculul caudal este subţiat. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea.

De asemenea.2. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. De regulă. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. formele nectonice migrează 49 . Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. Păstrăvii. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi.4. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. 2. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. de exemplu. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. argintie. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. prin urmare. uneori de mii de kilometri.

iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). somon atlantic Salmo salar). Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. scobarul ş. ce provin din afluenţi (mreana. păstrăv de munte Salmo trutta fario). În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. Mulţi peşti. Acestea. cleanul. mreană Barbus barbus. păstrugă A. în unele cazuri. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . stellatus. duc o viaţă gregară. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. formând cârduri sau bancuri. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. gingirică Clupeonella cultriventris. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. şi migraţii verticale.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. anghilei şi somoniilor.). scrumbie de Dunăre Alosa pontica. După scop deosebim migraţii de reproducere. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. în special cei marini. lostriţă Hucho hucho.a. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. nisetru Acipenser guldaenstaedti. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus).

care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. se face după repere imobile. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. apterigotul Podura aquatica. ce pot traversa oceanele. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei.3. La interfaţa apă-aer. muştele Ephydra. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. în special vizuală şi olfactivă. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Pentru multe organisme nectonice. 2. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. În mări şi în lacurile mari. în special peşti. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului.Nord. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. la o distanţă de 5800 de mile marine. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). iar bonito (genurile Katsuwonus. trăiesc ploşniţele Gerris. protejate contra vântului de arbori. Hydrometra. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. construcţii etc. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. Orientarea. Sarda) chiar 200. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă.

pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. De aceea. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. Unii autori (Zaitsev. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. cât şi din aer. Pe de o parte. în special pentru bacterioneuston. aerobionte. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. dar şi praf ce conţine materii organice. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. consumând animale căzute în apă.Halobates. dar nu se rupe. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. mai ales insecte. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. umiditate ridicată a aerului. Majoritatea sunt prădătoare. dată atât de radiaţiile incidente. care protejează organismele de acţiunea 52 . din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. În schimb. în principiu. Organismele epineustonice sunt. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. deoarece corpul lor nu se umectează. Pe de altă parte. dezvoltarea pigmentaţiei. cât şi de cele reflectate de luciul apei. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului.

pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Noaptea. hamsie. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. alevinii multor peşti. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. puietul de peşti. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). fototropism pozitiv. Physa). icrele de chefal. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. stavrid. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. izopodul Idothea metallica. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. Sagitta. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). în special peşti. şi un merohiponeuston. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. cât şi o dinamică pronunţată în timp. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. ouăle polichetelor. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice.nocivă a radiaţiilor UV. Cu toate acestea. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. moluşte (Limnaea. în primul rând la formele rezistente la UV. insecte (larvele de Anopheles). culoarea criptică sau transparenţa corpului.

Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). Peştii Histriophorus şi Mola mola. Velella spirans. Dexamine şi Apherusa. un pneumatofor mare. trisulca. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. L. în contact cu atmosfera. care prezintă de asupra apei. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. trecând 54 . Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. L. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. 2. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. cât şi a celui dizolvat în apă.Gammarus. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. Ostiolele. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. S. natans. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă.). de exemplu. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. La plantele pleustonice. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. cu proprietăţi hidrofobe. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. Spirodella polyrhiza). se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. iar cealaltă în afara acesteia. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). gibba. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Wolffia arrhiza. creveta Palaemon. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans.4. aidoma unei vele. peştişoară (Salvinia natans).

Există un număr relativ mare de animale. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. atât pentru vedere aeriană. care trăiesc pe pietre. în principal crustacee şi viermi. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. are ochii împărţiţi în două. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. în zona costieră sau la adâncimi mari. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa.temporar la un mod de viaţă pleustonic. 2. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. N. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. 2. lutea şi Naucoris. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. cât şi pentru cea subacvatică. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. care populează 55 .5. Coleopterul Gyrinus natator. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. ploşniţele de apă Notonecta glauca. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă.5. cât şi de iluminare. psamofile. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc.1. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. acţiunea valurilor etc.

care trăiesc pe lut. briozoarele. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. de exemplu.nisipul. aplicat la animalele bentonice. hidrodinamică. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. midiile Mytilus galloprovincialis. pelofile. argilofile. de regulă. crinii de mare. etc. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. Ephydatia fluviatilis). 1. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. care formează colonii prin înmugurire.). Chthamalus stellatus.). coralii şi briozoarele. Organele de locomoţie. etc. Deşi sunt imobile. ascidiile. care trăiesc în curent rapid. spongierii. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. 2. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. ciripedele (Balanus improvisus. Forma corpului este aplatizată. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. Aşa sunt. hidrozoarele. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. de exemplu. coralii. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. poliplacoforele şi 56 . endopsamic. ca. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. Pot fi forme săpătoare şi forante. Bentosul fixat sau sesil. hidrozoarele. Lepas anatifera). epipsamic. care trăiesc pe plantele acvatice. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. purtate de curenţi. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. viermii calcaroşi. După acelaşi principiu. Acestea pot fi fixate.

57 . Mya arenaria. Petricola lithophaga). unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. moluşte (Teredo navalis. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). spongieri. 3. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. iar sifoanele sunt foarte lungi. lemnul şi cochiliile moluştelor. subţire. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Bentosul forant sau sfredelitor. Rajidele) şi cefalopodelor. brachiopode. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Barnea candida. Sunt sfredelite rocile sedimentare. iar dintre animale spongierii. uneori depăşind chiar lungimea animalului. 4. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. care nu se închide strâns. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. marmură. marne argiloase. Unele animale se deplasează activ prin sediment. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. beton. aricii de mare şi alte animale. viermi. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). multe polichete (Arenicola marina). înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. larve de efemeroptere (Polymitarcys. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. sesil sau pivotant. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. stâncile alcătuite din calcar. Venus). piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. crustacee. Pholas dactylus. Printre organismele forante marine se numără unele alge. Bentosul săpător. cărămidă. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Aici intră majoritatea oligochetelor. Algele. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. castraveţi de mare.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5.2. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 .

05 g/cm 3 c) 1.9998 g/cm 11. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.02 g/cm 3 d) 0. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.00 g/cm 3 b) 1.8. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.

Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .14.

Apele continentale de suprafaţă se împart. heleşteie. şi de condensare. iazuri. de percolaţie (infuaţie). Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane.3. mlaştini etc. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. lacuri. care se preling prin crăpături şi goluri. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. provenite din condensarea vaporilor. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare.1. Apele vadoase pot fi de infiltraţie.) şi artificiale (lacuri de acumulare. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. 3. ape juvenile. care pătrund de la suprafaţa pământului. canale). apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . apă peliculară. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. la rândul lor. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. De asemenea. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. care sunt apele mărilor de odinioară.

Apele subterane pot constitui un important rezervor. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. În schimb. stigofile şi stigoxene. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. cresc şi se înmulţesc continuu. cât şi cu ciuperci. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. cât şi ca număr de indivizi. atât ca număr de specii. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. Sigobionţii au. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. alteori se formează ape 65 . Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor.propriu-zise. depigmentat. 3. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. de regulă. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. atât de caracteristice celor terestre. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). alge heterotrofe. Unele animale cavernicole se hrănesc. corpul mic. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. care sunt adaptate la viaţa subterană.1. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. troglofile. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri.1. lăptos.

în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Biocenozele. În general. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. Din cauza întunericului permanent. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Factorii de mediu. Dacă peşterile sunt bine ventilate. flora cavernicolă este foarte săracă. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. adică printr-o duritate mare. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. alge verzi şi diatomee. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. Lipsa luminii. izolat de cel suprateran. Mediul subteran. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. face ca hrana să fie redusă cantitativ. şi deci a producătorilor primari. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. în special de calciu şi magneziu. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă.curgătoare – râuri şi pârae subterane. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice.

Spaeleoniscus. Totuşi. Typhlichthys. Asellus aquaticus cavernicolus). lipitori (Haemopis caeca).foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). insecte (Anophthalmus. în special din cauza insuficienţei hranei. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. 67 . Apele freatice. copepode. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. Eleoniscus helenae. Chologaster. cladocere.2. ostracode. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. puteanus). care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. prin lipsa luminii şi. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale).stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. turbelariate. peştii din genurile Amblyopsis. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. situate la adâncimi mairi. Aphaenops). Acest biotop. batinelide. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. hidracarieni. Leptodirus. oligochete.1. printr-o mineralizare crescută a apei. decapodele şi izopodele (Porcellio. Italodytes. Apele freatice Factorii de mediu. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. hidracarianul Atractides. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. asemenea apelor cavernicole. 3. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. fiind formată din ciliate. miriapode. gasteropode (Hochenwartia). Biocenozele. nematode mermitide. Armadillidium. natans). În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). Din această categorie face parte hiporealul . devenind paleoendemice. melcul Lartetia quenstedti. coleoptere. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. adesea.

în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). nematode. Biocenozele. crustacee şi tardigrade. rotiferele. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. care strecoară prin straturile de nisip. unul brun. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. turbelariatele. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. nematodele şi oligochetele. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. Factorii de mediu. cât şi prin organismele ce le populează. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. Precipitaţiile atmosferice.3. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. cenuşiu şi din nou unul incolor. polichete şi moluşte. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. pe o adâncime de câţiva centimetri. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon.3.1. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. protozoare. pătrunde lumina. hidracarieni. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. gastrotrichi. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime).

Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. de ordinul câtorva milimetri. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. 3. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. Deasupra terasei de 69 . Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică.2. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. formând terasa aluvionară (de luncă).

În cursurile superioare ale apelor curgătoare. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. microelementelor. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. debitul creşte pe seama afluenţilor. printr-o viteză mare a curentului de apă. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. acolo unde viteza curentului de apă este mare. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. mâl) este predominant. iar viteza apei scade. substanţelor biogene şi coloizilor. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. însă. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Din acest motiv. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. o pantă accentuată şi. numită ripal. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. denumită medial. şi partea dinspre mijloc. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 .000 m3/s în timpul viiturilor puternice. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. prin urmare.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. Valorile extreme ale debitului Dunării. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. unul mijlociu şi unul inferior.

ducând la adâncirea şi lărgirea albiei.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron .metapotamon. râurile mari de câmpie .epirhithron. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare.metarhithron.hypopotamon. viteza curentului de apă. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere.hyporhithron. După cum s-a arătat. ostroave sau golfuri de râu. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. cele 71 . 3. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon .. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. fluviile . transparenţa. Deseori în cursul mijlociu. formând insule. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. cursul mediu al râurilor de munte . Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. cât şi în funcţie de anotimp. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. în urma cărora se formează lacurile de meandru. temperatura şi compoziţia chimică a apei.epipotamon. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă.1. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta.2.

Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. vaduri sau defilee (cazane). Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. În general. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. pe măsura îndepărtării de izvor. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. Astfel. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. în râurile colinare de 3 m/s. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. În funcţie de zona geografică. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. formând depresiuni (bulboane). Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. 72 . cât şi circadiene. când apa cade vertical. curentul apei scade. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. viteza apei creşte. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m.

apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. Mult mai slab este reprezentat 73 . atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic.2. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus.2. Pe lângă suspensii. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. cât şi amestecului său turbulent. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. bentosul şi nectonul. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. scăzând substanţial în timpul viiturior. este favorabil pentru viaţa organismelor. pe fundul albiei se depune nisipul. Regimul gazos al apelor curgătoare.2 m/s. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Cu micşorarea curentului.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. de regulă. 3. apoi mâlul. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează.

creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. bogate în plante şi animale planctonice. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. prin urmare. Ulterior. Din cauza mişcării turbulente a apelor. cu toate că nu prezintă forme specifice. Din cauza curentului. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. în timp ce alţii. Varietatea specifică a potamoplanctonului. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. 1929). compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. îşi schimbă aspectul. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. cum se întâmplă în zonele cu praguri. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. Planctonul alohton.perifitonul. nimerind în condiţii noi. În aceste situaţii. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. izvoare sau mlaştini. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. cât şi alohtone. De asemenea. de regulă. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. fiind ingerate. se adaptează noilor condiţii. Din acest motiv. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Astfel. având o plasticitate ecologică mare.

crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. apa din bazinele stagnante adiacente. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. rotifere (Keratella. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. euglenoficeele. cât şi pe orizontală. cloroficeele prin 43 specii. de regulă. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. Astfel. cianobacteriile. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. zooflagelate. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. Aphanizomenon şi Anabaena). Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. cloroficee (Closterium. cianobacteriile prin 15 specii. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. Tintinnopsis). xantoficeele.îmbogăţeşte calitativ. 1974). Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. uniform distribuit atât pe verticală. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Astfel. dinoflagelatele şi crizoficeele. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. potamoplanctonul este. Când nivelul apei scade. Dintre animale. Cyclotella şi Asterionella). 75 . euglenoficeele prin 6 specii. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. cu plancton bine dezvoltat. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara.

70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. Acrocladium cuspidatum. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. Perla 76 .7-1. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Phylonotis fontana.). spongierii. psamoreofile. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. Th. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. gasteropode (Ancylus fluviatilis. Caenis robusta. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei.) sau stuf (Phragmites australis). O vegetaţie bentonică bogată. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Theodoxus fluviatilis. Sericostoma flavicorne). Elodea canadensis. peştişoară Salvinia natans. Hypnum cordifolium). Hydropsiche pellucidula. Lithoglyphus naticoides). Polymitarcis virgo. hirudinee. Lysimachia nummularia. Batrachium fluitans. bivalve (Dreissena polymorpha) . În apele curgătoare de munte. peloreofile şi fitofile (Jadin. muşchii (Fontinalis antipyretica). Baetis rhodani). se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. hidracarieni (Sperchon brevirostris. broscariţa (Potamogeton fluitans).2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. La un curent de 0. destul de rapide. cladocere (Daphnia. natans. În apele cu un curent de 0. oligochete. turbelariatele (Crenobia alpina). 1950). plecoptere (Leuctra nigra. danubialis. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. argiloreofile. P. Ecdyonurus venosus. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. Brachyonus). coada-calului (Equisetum sp. Epeorus assimilis. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. P. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). efemeroptere (Ephemera vulgata. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Aturus scaber).Asplanchna.13-0. Bosmina. briozoarele. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. lintiţă Lemna). Silo piceus. Diaptomus. Enteromorpha spiralis).

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Mangalia etc. lacuri de curs părăsit sau de meandru. Ana). Dobrogea şi Podişul Moldovei). lacul Brateş din lunca râului Prut). care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. a golfurilor puţin adânci. prin izvoare subacvatice.3. Techirghiol. Învârtita-Nucşoara) etc. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Baikal sau Marea Moartă). Catlabuh. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. prin drenarea apei râurilor şi 80 . lacuri relicte. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. Câmpia Vestică. numite perisipuri. Ialpug. padine sau găvane. Jijila. lacuri glaciare.3. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Lacul Sărat). Chitai. Balta. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. se formează lagunele şi limanurile marine. Tăbăcăriei. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Bâlea). crovuri. Cahul. Goloviţa. destul de adânci. În zona litorală. Siutghiol. Costineşti. lacuri carstice. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). Agigea. Sasik). izvoare de mal. Amara. Tatlageac. Tanganyica. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf.). fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. umplute cu apă relativ stagnantă. Gargalâc. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. sub acţiunea apelor marine. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. lacuri de luncă. Zmeica şi Sinoie. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. compus astăzi din lacurile Razim. Kiwu. lacuri vulcanice.

Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. Zona sublitorală este zona de trecere. Ana. evaporare. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. infiltraţie şi consum biologic. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Substratul este mâlos. Zona litorală. deci prin emisari (Snagov. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. sublitorală. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. lacurile se împart în eutrofe. Din punct de vedere biologic. zooplanctonul. În mod 81 . este săracă în oxigen dizolvat. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Bucura). Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. oligotrofe şi distrofe. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. este zona cea mai bogată în specii. mezotrofe. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. Această zonă este bine iluminată. transparenţa mică. profundală şi pelagială. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. slab luminată. prin infiltraţie subterană. Această zonă este lipsită de lumină. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. zoobentosul şi nectonul este abundent. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. în mod corespunzător.

3. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. iar concentraţia substanţelor humice este mică. cu depuneri de turbă pe fund. temperatura. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei.d. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. adeseori înmlăştinite. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. valuri şi amestec turbulent. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac.1. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen.corespunzător. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare.a. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus.m. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. 3. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. sărace în substanţă organică. zooplanctonul. 82 . ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Temperatura apei. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. În acest caz apa. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. lumina. motiv pentru care apa este slab mineralizată. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline.

devenind mai puţin densă. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. devine mai densă şi coboară. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Hipolimnionul este slab populat. CH4). Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Sub podul de gheaţă format 83 . caracteristice fiecărei zone climatice. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Prin urmare. Toamna. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. apa de la suprafaţă se răceşte. rămâne la suprafaţă. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Aceasta este stratificaţia termică directă. H2S. odată cu răcirea aerului. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. aici trăind puţine organisme. iar la cele montane între 14 şi 16°C. are loc formarea cristalelor de gheaţă.

apele de suprafaţă. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii.temperatura creşte treptat spre fund. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. astfel că se instalează stagnaţia de vară. se numesc lacuri meromictice. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. denumită monomolimnion. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Aceasta este stratificaţia termică inversă. a căror transparenţă poate 84 . Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. iar în cele din zonele reci numai vara. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. ajungând la +4°C. devenind mai puţin dense. Astfel. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. lipsită de viaţă. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium.

5 g/l). Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . pietriş. unele pot fi salmastre (S=0. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui.atinge 40 m. bolovăniş). În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. În general.6-6). nisip. prundiş. Sbstranţele dizolvate. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). loess. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. de vânt (praf.1 şi 1 g/l. nisip) sau alţi agenţi. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9.5-16 g/l). cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie.

3. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas.). Micrasterias. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Spirogyra etc.). fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. protococalele Scenedesmus quadricauda.2. Euastrum. Cyclotella. Spirulina etc. În a doua jumătate a verii.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. La începutul verii. În lacurile din zona temperată. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Nitzschia. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. de geneză. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Pediastrum boryanum. Planctonul lacustru este sărac în specii. Pinnularia. desmidiaceele Closterium. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Merismopedia. Asterionella formosa etc. dar foarte bogat în indivizi. Cocconeis. valorile maxime se întâlnesc vara. Primăvara. Cymbella. Coelastrum. Oscillatoria.3. iar cele minime în timpul iernii. Pandorina. Navicula. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Dactylococcopsis. de substratul geologic. Eudorina. bogată în compuşi graşi. cloroficee şi cianobacterii. Cosmarium. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Synedra. Anabaena.). Volvox. Staurastrum. Actinastrum. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Tetraedron. care solicită un consum mai mic de azotaţi. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. Fragilaria. Achnanthes. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Microcystis. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. Amphora. Aphanizomenon. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi.

Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii.000 celule/l şi. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. Tintinnus. cladocere (Daphnia. Ceriodaphnia. altele sunt prădătoare. consumând animale planctonice. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. pe care le filtrează din apă.000. Asplanchna priodonta. când algele planctonice sunt foarte abundente. Strombylidium gyrans). Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Brachionus urceus./m3. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. ouă de insecte şi peşti. ajungând până la 230. unele copepode. Tintinnidium fluviatilis. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Coleps hirtus. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov.000 ex. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. adulţi şi larve de hemiptere. respectiv. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. rotifere (Notholca longispina. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. al diatomeelor. Tintinnopsis. Sida) şi copepode. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. mai redus ca intensitate. unii hidracarieni. Chydorus. Diaphanosoma. Polyarthra). 300 mg/l. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. pupele unor chironomide. Bosmina. Diaptomus coeruleus). alevinii peştilor în primele stadii etc.000. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. 1986). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. ciliate (Halteria cirrifera. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă.

rotiferele. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. De regulă. gibba. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Spirogyra sp. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. Lemna minor. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). proxima. Wolffia arrhiza. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. Hydrometra şi Velia. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. (mătasea-broaştei) etc. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). L. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. ploşniţa Notonecta. precum şi larvele altor insecte.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. adică în zona de fund care permite fotosinteza. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). malurile lacurilor cu substrat 88 . Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. plantă carnivoră). De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Euglena sanguinea. diferite larve de viermi etc. E. trisulca. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. L. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). E. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. adăpostindu-l de acţiunea vântului. Spirodella polyrhiza (lintiţă). iar restul speciilor se deplasează lin. ferite de acţiunea directă a valurilor. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. revin în plancton după destrămarea neustonului. fugăii Gerris.

Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Ceva mai spre adânc. Typha angustifolia şi T. La malul bazinelor acvatice. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. Potamogeton natans. Symphytum officinale (tătăneasă). littoralis. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Mentha aquatica (menta de apă) etc. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat.2-1 m adâncime. centura de stuf sau stufărişul. Equisetum palustrte (coada-calului).pietros sau stâncos. Pot trăi şi pe sol umed. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). P. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). de pipirig). maritimus (spp. Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Cicuta virosa (cucuta de apă). vesicaria (specii de rogoz). S. Hippuris vulgaris (coada-calului). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Gliceria aquatica (mana-apei). Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Nuphar luteum (nufărul galben). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). S. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). la 1-3 m adâncime. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). 89 . Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. sărăcesc apa în aceste săriri. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Phragmites australis (stuf sau trestie). fiind greu putrescibile (“dure”). iau sărurile minerale din sol şi. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. se instalează aşa-numita floră dură. latifolia (papură). Lythrum salicaria (răchitanul). Suaeda maritima etc. Heleocharis palustris (ţipirig). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Polygonum amphibium (troscot de apă).) şi arin (Alnus glutinosa). la 0.

cât şi din punct de vedere cantitativ. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . Onycocamptus. Pe sub pietrele de la mal.fluitans (broscariţă). Ceratophyllum submersum şi C. plecoptere (Perlodes). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. acoperite de alge. Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). Elodea canadensis (ciuma-apei). P. lipitori (Hirudo. în special de chironomide (Cricotopus). trichoptere (Leptocerus). lucens. Piscicola. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Către interiorul bazinelor. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). Spirogyra. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). atât din punct de vedere calitativ. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). P. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. iar în lacurile alpine până la 20 m. la fel ca şi fitobentosul. Chara. demersum (cosorul). Diatomeele sunt dominante. în porţiunile mai puţin adânci. Nannopus). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). spongieri (Spongilla). Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. brădiş sau vâsc de apă). Enteromorpha. minor (inariţă). Zoobentosul lacustru. trăiesc larvele unor insecte. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. crispus şi P. Nitocrella. Sunt mari producătoare de oxigen. Najas marina şi N. numeroase copepode (Ectinosoma. alge ale genurilor Cladophora. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). perfoliatus). Glossiphonia). Myriophyllum spicatum (peniţă. moluştele (Radix ovata). Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. hidre (Pelmatohydra).pusillus. paşă (P. Haemopis. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. de până la 3-7 m. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). P. compressus. efemeroptere (Heptagenia). hidracarieni. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei).

Fagotia. În general. Ilyocypris. cladocere (Ilyocryptus sordidus). coleoptere (Dytiscus marginalis. Bithynia. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). Ophidonais. rotifere şi variate protozoare. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. gândacul de stuf (Donacia crassipes). Clitellio. Ancylus lacustris etc.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). Unio pictorum. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. protozoare. Pisidium). Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. cumacee. Physocypris. diferite specii de oligochete (Tubifex. Valvata. planarii. Acroloxus lacustris. Deşi aici se găsesc puţine specii. bivalvele (Anodonta cygnaea. carinatus. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. Planorbis planorbis. spongieri. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Zona profundală a lacurilor adânci. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Candona. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Succinea putris. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. izopode şi amfipode. Sphaerium. harpacticide. Limnodrilus. Viviparus. cele carnivore fiind rare. P. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). de asemenea. Segmentina nitida. olgochete. ostracode. Limnodrilus. Lithoglyphus.). Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). hidracarieni. Stylaria. Heterocypris). Ranatra linearis. coleoptere. Theodoxus. Physa. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. diptere (Cricotopus). briozoare. 91 . rotifere. Nais. Hydrous piceus. Hydrophylus) şi larvele de libelule. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). Branchiura sowerbyi. Ilyodrilus. etc. Se întâlnesc. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. Naucoris cimicoides). numeroase specii de oligochete (Tubifex. briozoare (Plumatella repens). trihoptere. ostracode (Cypridopsis. Hydrachnidae. Darwinula. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. aici predominând insectele. misidacee. Hypanis colorata. nematode. Peloscolex şi Lumbriculus). Majoritatea sunt forme omnivore. amfipode şi mizide.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki.

Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee.). roşioara (Scardinius erythrophthalmus).4. crapul (Cyprinus carpio). boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). batca (Blicca bjorkna). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. Dintre alge. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. în general. pe altele este mic. briozoare. linul (Tinca tinca). Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. Suprafaţa bălţilor este. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). 92 . bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. 3. ştiuca (Esox lucius). Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. dar importanţa lor este mică. Dintre peşti. De exemplu. variabilă în spaţiu şi timp. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. cianobacterii şi cloroficee. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). caracuda (Carasius carassius). care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. hidre etc. 1974). Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului.

de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Seara. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. cât şi în cele izolate. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. Bălţile izolate. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. ca urmare. unele dintre ele ajungând să sece complet. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei.şi hipolimnionul. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. se produce o răcire a apei la suprafaţă. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. de precipitaţii.4. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. meta. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. fără legătură cu apa curgătoare. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi.1.3. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. 93 . Nivelul lor scade către toamnă.

omogenizând conţinutul lor în oxigen. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Chromulina. colembolele (Hydropodura). Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Excepţie fac bălţile din pădure. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. 3. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă.2. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. euglene. de consumul biologic şi de evaporaţie. Aphanizomenon. Haematococcus. 94 .4. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului.

Synedra dintre diatomee. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. amfibieni (salamandră.Asterionella. nematode. buhai de baltă). broscariţă (Potamogeton natans). pipirigul (Scirpus). briozoare. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. melci. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. săpătoare (oligochete. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. paşa (Potamogeton crispus). Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Pediastrum. caracudă. roşioară. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). larve de insecte). ciulinul de baltă (Trapa natans). În unele bălţi peştii lipsesc. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. Cybister.). Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). lin. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). Hydrophilus etc. brădişul (Myriophyllum). Dytiscus. Bălţile umbrite din pădure. Volvox dintre cloroficee. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). plătică. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. scoici) şi târâtoare (planarii. Navicula. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. babuşcă. broaşte. hidre). 95 . mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. fufă. Scenedesmus. etc. răchitan (Lythrum) etc. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. Fragilaria. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. ştiucă etc.). Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. tritoni. biban. săgeata-apei (Sagittaria). crustacee. Melosira. nufăr alb (Nymphaea alba). buzdugan (Sparganium). stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus).

1.5. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. În acest fel. colinare şi de şes. rogoaze în Ţara Bârsei. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. marghilă. slab acidă sau neutră. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. berc etc. prin revărsarea apelor curgătoare. lac. în depresiunile intramontane. Uneori. La rândul ei. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. roghină. 3. oligotrofe şi mezotrofe.3. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. de modul de alimentare cu apă. iar reacţia ionică a apei este acidă. 96 . mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. baltă. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe.5. tău. crâng. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană.

Thanatus. cladocerele. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. papura (Typha latifolia. rogoz (Carex vulpina. trichoptere. larve de efemeroptere.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. cumacee. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). păpurişurile şi rogozişurile. 97 . C. În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. T. lintiţa (Lemna minor. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). pseudocyperus etc. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). mărăraş (Oenanthe aquatica). Stylaria.). Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. Ophidonais etc. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). harpacticide. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. odonate. ostracode. copepodele şi larvele mici de insecte. spongierii şi hidrozoarele. numite popândaci. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. mana de apă (Glyceria aquatica). bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). Limnodrilus. în special Dinobryon şi Synura. şarpele de apă (Natrix tesselata). rugina (Juncus effusus). coleoptere şi diptere. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). (Scirpus).). Dolomedes) şi melci. păianjeni (Pirata. care vara dispar din plancton. Marchantia polymorpha. broasca mare de lac (Rana ridibunda). gasteropode. Nais. Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. fiind înlocuite de algele cloroficee. mesteacănul (Betula verrucosa). S. coada-calului (Equisetum palustre). Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). hidracarieni. salcia (Salix pentandra. T. angustifolia). tritonii (Triturus cristatus. cladocerul Ilyocriptus sordidus. arinul alb (Alnus incana). vulgaris). fragilis). mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). plopul tremurător (Populus tremula) etc.

săracă în săruri minerale nutritive. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. roci eruptive). Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi.3. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. mai rar în etajul subalpin. gresii.5-5). dar numai în regiunile cu un climat umed. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. un strat superficial de turbă. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . Scurgerea superficială are un rol neînsemnat.5. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. floră şi faună. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. În stepe. structură chimică. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană.2. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. De aceea.

care la unele specii pot fi groase. deşi trăiesc într-un climat umed. 1988) 99 . Carex buxbaumii) sunt înguste. nr. pe măsură ce ele cresc în înălţime. de la periferie spre centru. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută.1. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. prezintă caractere xeromorfe. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină.1. Datorită acestei fizionomii specifice. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. lenticulară (figura 3. de la centru spre periferie. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). care creşte în masă compactă. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor.). iar la altele (Eriophorum vaginatum. lanceolate şi răsucite. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. Multe plante de tinov. Plantele de tinov (Sphagnum. Fig. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. 3. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare.organismelor ce trăiesc aici. Spre deosebire de plantele din bahne. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. dominată de muşchi şi de arbuşti. Ledum palustre). formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. ce poartă numele de lagg. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. care cuceresc mlaştina centripet.

crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). bivalve (Pisidium cinereum).) şi tiobacterii. Amoeba verrucosa). muşchi (Polytrichum alpestre. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). specii de rogoz (Carex canescens. pauciflora. furnica de tinoave Formica fusca picea). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. mesteacănul pufos (Betula pubescens). P. Chroococcus. Cosmarium. intermedia). gasteropode (Acroloxus lacustris. Stigonema. coleoptere (Haliplus immaculatus. tardigrade (Macrobiotus dubius). Euastrum. Monostyla virga. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. colembole. Micrasterias. mesteacănul pitic (Betula nana). Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. arinul alb (Alnus incana) etc. C. Colpoda.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. oligochete. Elosa woralli. pedicuţa (Lycopodium clavatum). Nebela. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). Erebia medusa). C. rostrata). coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). iarba-neagră (Calluna vulgaris). merişorul (Vaccinium vitis-idaea). ferigi (Dryopteris cristata) etc. perigoniale). Keratella valga. Morulina gigantea. ostracode (Cypris pubera). degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). rotiferele (Polyarthra platuptera. Din cauza acidităţii mari a apei. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). mestecănaşul (Betula humilis). diptere (simuliide. cladocere (Ceriodaphnia. C. Closterium etc. nematode. afinul (Vaccinium myrtillus). trihoptere. Noterus crassicornis. Dinocharis intermedia). odonate. D. Habotrocha lata. ciliatele (Stylonychia. rizopodele. Anisus leucostomus). chironomide). hidracarieni. efemeroptere. Chydorus şi Polyphemus). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). heteroptere. în mlaştinile 100 . Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. datorită cantităţilor mari de acizi humici. lepidocarpa. unele cianobacterii (Gymnozyga.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2.

Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 .c) euriterme d) autotrofe 6. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8.

adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. Tabelul nr. Oceanul Atlantic.022 m (Groapa Marianelor).022 Atlantic 91.710 4028 11. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.2%.455 3795 11.6.700 1131 5449 Nord Total 361.070.070 1.455.257 16.362. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70. iar adâncimea maximă este de 11.655 330.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.8% din suprafaţa Pământului (361. în timp ce uscatului îi revin doar 29.b) epilimnion c) hipolimnion 13. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.1.000 km3. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.945 3897 7437 Îngheţat de 12.100 3627 9219 Indian 74.788 291.000 km2).).710 723.362. 3. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.

. Marea Tasman). situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa.mări subpolare. . de temperatura apelor de la suprafaţă. . Marea Nordului.1. 104 . Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. Marea Bering. 18°C (Marea Norvegiei. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . Marea Mânecii. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. Marea Baltică. Marea Arabiei etc. Marea Barents. Marea Roşie. Marea Laptev. Marea Weddell). care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). . Marea Kara.). Marea Labradorului.mări temperate reci.mări interinsulare. Marea Caraibilor etc.Îngheţat de Nord.000 km2. după geneză etc. . Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Banda. Mările însumează 74. Marea Ross. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Marmara. de obicei.mări mediteraneene. . 3.). Marea Beaufort. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. Marea Irming). Marea Bering.6. separând două sau mai multe continente.). Marea Baltică şi Marea Azov). Marea Marea Solomon etc. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană.mări izolate. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk.mări polare. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele.mări interioare.mări marginale. Marea Baffin.800. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului.

. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Marea Roşie. După modul de geneză mările pot fi: .).2.mări temperate calde.2. Marea Roşie. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. Marea Galbenă. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. Marea Albă. 3.mări epicontinentale. Marea Neagră). sub 200 m. Marea Irlandei. situate în întregime pe platforma continentală. 1988) 105 .2. Marea Galbenă. Golful Persic. cu adâncimi reduse.mări tectonice.6. 3. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. . cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. Marea Chinei de Sud).mări tropicale. Marea Barents. . – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. Marea Japoniei. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Marea Caraibilor). Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Golful Hudson). uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. nr. Marea Baltică. taluzul continental. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. Fig. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. Marea Mânecii. prezentând o morfologie complicată. Marea Arabiei.

Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. fosa Japoniei.000 km2.).6% din suprafaţa Oceanului Planetar. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. numite piemont oceanic sau glacis continental. numită flexură continentală. lungă de aproximativ 16. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. numită vale de rift. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. fosa Filipinelor. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Taluzul continental. Sf.000 km. prezente în toate oceanele. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. de sute sau chiar mii de metri. în dreptul foselor marine. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. şi sunt active din punct de vedere seismic. dar poate atinge chiar 7000 m. Ascension. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. până la adâncimea medie de 200 m.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc.000 m. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Ocupă circa 15. São Paulo. 106 .3% din suprafaţa Oceanului Planetar. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Alteori.000. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Tristan da Cunha etc. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Elena. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale.

Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică.3.). – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth. 1957. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3. 3. modificat din Nybakken. fosa Kermadec etc. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.6. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . deci este echivalentă cu zona disfotică. Fig.).3.3.fosa Kurilelor. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. nr. fosa Aleutinelor. 3. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. fosa Tonga.

c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. Domeniul bental este divizat. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. b) provincia oceanică.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. cât şi datorită curenţilor litorali. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. în funcţie de pătrunderea luminii. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). prezentând o salinitate relativ constantă. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. de unde şi densitatea redusă a planctonului. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. situate dincolo de marginea platformei continentale. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m.

în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. 3. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). temperatura. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu.4. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. Marea Baltică. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. salinitatea şi regimul gazos. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. f) eajul hadal sau ultraabisal. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. lumina. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. în mare parte de origine terigenă. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m.6. abisal şi hadal. 109 .

sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. astfel încât roca-mamă iese la zi. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. ce floculează lent. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. mai ales cu conţinut argilos. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. Alte materii terestre. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund.Sedimentele marine. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. 110 . Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil.

mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. cu o medie de aproximativ 65%. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%.1. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase.4 milioane km2.5 milioane km2. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. 111 . Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina).3 milioane km2. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. 2. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. în special pteropode.

dar cu un sensuri de mişcare inversate. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. evaporare. magneziului. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). precipitaţii. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. N şi 5° lat. fie unor fenomene cosmice (mareele). Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. În mod corespunzător. În emisfera sudică există trei circuite similare. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. iar în cele polare vânturile polare de est. acţiunea vântului. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. care adesea se întrepătrund. Circulaţia maselor de apă. în cele trei oceane. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. calciului şi urme ale altor metale.3. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. presiunea atmosferică). răcire. Această circulaţie determină 112 . iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). se formează doi curenţi ecuatoriali. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire.

şi deci mai grele. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. masele de apă oscilează după un ritm propriu. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. de cel mult 10-20 cm/s. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. fie una în faţa celeilalte. iar cea descendentă de downwelling. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. Mareele. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. 113 . Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului.Lună. Această circulaţie este lentă. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. atunci. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Apele polare reci. mareele ating cele mai mari amplitudini. unde ies la suprafaţă. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ .şi zooplanctonului. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar).

Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. ci în apele tropicale. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. temperate şi cele polare. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). Temperatura. În general. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Din această cauză. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale.3°C în februarie şi 26°C în august). temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme.

care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii.75 m. În Marea Azov transparenţa este de 2. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. Proprietăţile optice. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. 28 m în Marea Neagră. 25 m în Marea Caspică. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. 51 m în Marea Roşie. acolo unde razele solare cad oblic. Valoarea 115 . Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei.5 m în Marea Sargasselor. În general. Salinitatea. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). ce scade foarte puţin cu adâncimea. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). iar în timpul verii scade la numai 10 cm. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. care se instalează doar în perioada caldă a anului. iar în cele polare este practic absentă. La latitudini mari. fiind slab populate de plancton. Mările tropicale au o transparenţă mare.

fluvii etc.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. datorită.).805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. iar. aportului apelor dulci (precipitaţii. dimpotrivă. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. duc la o diminuare a acesteia. topirea gheţii.4. pe de o parte. gheţari.030 + 1. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante.) care. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. De aceea. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. comparativ cu cele continentale. Evaporarea intensă. pe de altă parte. La latitudini mari. 116 . Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.

56°C. influenţând densitatea acestora. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. 117 . 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. nr. alături de temperatură. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup.Fig. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1.9°C.4. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. 3. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. 1942. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. Curenţii verticali. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. Salinitatea. din Levinton.

). deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. Când şi acest strat de apă se va răci. Astfel. 118 .3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3.5. apa superficială. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. 6) creşterea presiunii osmotice. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. în felul acesta. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. coboară. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. Relaţiile dintre salinitate. Prin urmare. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. cu o densitate mai ridicată. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. se va afunda.

Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic.. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. 3. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. incluzând câteva specii larg eurihaline. Mytilus edulis. nr. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. ca de exemplu Arenicola marina.Fig. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Există şi organisme organisme marine eurihaline. 1942. din Ross. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 .5. în special cele care trăiesc în estuare. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare.

prin modificarea densităţii. Oxigenul. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. Din această categorie fac parte. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. Mai spre adânc. O serie de alţi factori. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. Carcinus maenas. crabul de iarbă. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale.). În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. În mod indirect variaţiile de salinitate. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. datorită aportului de ape reci. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă.homeosmotice. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. De asemenea. Astfel. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund.6. valurile. bogate în oxigen. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. motiv pentru care apele marine din zonele polare. 120 . între care contactul permanent cu atmosfera. polichetul Hediste diversicolor. mareele şi curenţii. de pildă.

Skeletonema.Fig. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate.5. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. Coscinodiscus. Biddulphia. criptomonadele. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. 1973. Rhizosolenia. nr. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. 3. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. Thalassiosira. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Asterionella etc. silicoflagelatele şi unele cloroficee. Navicula. cianobacteriile.6. mai ales în mările reci. unde cedează oxigenul. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Fragilaria. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. Nitzschia. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. din Nybakken.6. 3.

când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. vitamina B12). Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. dar şi fier. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. Algele verzi sunt rare în apele marine. mai ales vara şi toamna. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. 122 . Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. ziua şi noaptea. mai ales azotaţi şi fosfaţi. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. dar se întâlnesc şi în mările reci. atât în spaţiu cât şi în timp. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor.apele oceanice. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. cât şi. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. mangan şi unele vitamine (de ex. Dinophysis. Peridinium. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. mai ales în apele mai reci. Gonyaulax etc. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. mai ales. cât şi în cele neritice.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. În afară de fitoplancton. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu.7. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Aceşti peşti au. la care se mai adaugă mamiferele. Astfel. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. majoritatea peştilor zburători. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. 126 .diatomeelor (figura 3. peştele-spadă.). Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). speciile de ton. ca de exemplu calmarii şi sepiile. peştele-lună (Mola mola) etc. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. De asemenea. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. Pe lângă migraţiile circadiene. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Astfel. de regulă. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. reptilele şi păsările marine. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Aici includem anumite specii de rechini. fiind considerate erbivore. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale.

În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. Alosa). reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. G. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). heringul (Clupea harengus).Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. ostracode. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. radiolari coloniali şi salpe. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. icrele de chefal. Marea Baltică. stavrid. mediterranea. Nectonul neritic. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. ouăle polichetelor. stavridul (Trachurus mediterraneus). izopode (Idothea metallica). stavridul. Anomalocera patersoni). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. codul (Gadus morrhua. scrumbia albastră (Scomber scombrus). De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. crevete şi crabi. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. 127 . scrumbiile (Scomber. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica.). ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). hamsie şi alevinii unor peşti. hamsiile (Engraulis spp. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. P. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. sardelele (Sardina pilchardus). macroul etc. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. pălămida (Sarda sarda). sardelele. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. Hermatobates şi Halovelia. callarias. G. merlangus). în special de peşti.

Cystoseira. Laminaria. Cladophora. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Zoobentosul. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Caulerpa). Cymodocea. Posidonia. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Atât animalele. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Macrocystis. roşii şi verzi. Polysiphonia. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Enteromorpha. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Ascophyllum. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Laurencia. urmate de algele roşii (Phyllophora. Astfel. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. Thalassia. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. Halophila şi Ruppia. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Ceramiun). Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Algele brune preferă în general apele mai reci. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Nereocystis).

spongieri. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. Ovatella myosotis. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. littorea. briozoare. saxatilis). unii păianjeni şi miriapode. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. izopode (Ligia oceanica. hidrozoare. bivalve (Mytilus edulis). În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. littoralis şi Gibbula umbilicalis). Nucella lapillus.) şi stele de mare (Asterias rubens). L. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. Gammarus olivii. crustacee (Sphaeroma serratum. Orchestia gammarella şi O. În zonele polare. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. chilopodele. antozoare (Actinia equine). Siphonaria şi Nerita. cărora li se asociază insectele halofile litorale. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. Comunităţile 129 . polichete. montagui). Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. coleopterele (Bledius). L. Birgus latro şi Geograpsus spp. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. izopodele (Tylos latreillei). dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. L. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Ocypoda şi Cardisoma. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. Littorina obtusata. italica). unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. poliplacofore (Chiton cinereus).) şi insecte diptere. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. într-o măsură mai mică. L.

amfipodele (Corophium volutator). Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. copepode harpacticide. crustacee şi peşti bentonici. Ele asigură locul de trai. Mya arenaria. Pinctada vulgaris. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). briozoare (Membranipora). izopodele (Mesidothea entomon). Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. Convoluta roscoffensis).). În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. Ceratoderma edule). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. hidropolipi. format de desişurile de plante marine. polichete (Spirorbis). amfipode (Haustorius. Spio filicornis. bivalve (Mytilus edulis. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. nematode. priapulidele (Priapulus caudatus). În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. reprezentate prin spongieri. arici de mare (Paracentrotus lividus). izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Pygospio elegans. stele de mare (Marthasterias glacialis. polichete (Ophelia bicornis. bivalvele (Macoma baltica. Arenicola marina. Aici predomină formele mici. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. Lysiosquilla. Asterias rubens). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. actinii (Anemonia sulcata). bine camuflate de spongieri. Se prezintă foarte diversificat. Arenaeus şi Emerita). 130 . Pisione remota. misidacee (Gastrosaccus sanctus). în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. hidrozoare (Dynamena pumila).de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Bathyporeia). gasteropode (Terebra). crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). stridii). Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. hrana. ciripedul Balanus. Eteone longa). din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. briozoare şi ascidii.

Predomină formele mobile – turbelariate. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. cele sedentare fiind rare. Formele coloniale pot acoperi. Lumbrineris tenuis). ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. sub formă de epibioză. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. polichete. Nassa reticulata). Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. polichete (Nereis virens. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. caracatiţe). Angulus tenuis). care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. cea mai mare parte a plantelor.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. Lanice conchilega. copepode. Heteromastus filiformis. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Macoma baltica. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . melci (Hydrobia totteni. crevete. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. apoi în cel nisipos.

000 m adâncime 4. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 . Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11.d) cianobacterii 3.000 m adâncime 7. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8.

Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. 4. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. 133 . Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. 6. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. 2. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon.

12. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Precizaţi rolul manganului în apele marine. 13. 14.8. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 .

Bucureşti.. Bucureşti Mustaţă. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. 1998 – Hidrobiologie. Bucureşti Bănărăscu. XIII. R. Al.. 1972.). Ed.. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Bucureşti Chiriac. Cărăuşu. 2000 – Écologie des eaux courantes.. Fauna R. Konstantinov. Ed. Monografia zonei Porţilor de Fier. Acad. Ed. (sub red.R.R. S. Popescu-Marinescu V.. Cărăuşu S. I. C. Ed. Cuza” Iaşi 135 . P.. 1964. Paris Antonescu. Acad.. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia.S.S. Academiei R. ediţia a 2-a revizuită. Natura... Moskva Lascu. University Press. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. vol. 1976..R. T. M. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. C.. Ed. 1952 – Tratat de ihtiologie. R. C. Bucureşti. 1957.. Ştiinţifică. Ed. E. V.. 1980 – Hidrobiologie.. Târgu-Mureş Buşniţă Th. Ed. Universitatea “Al. Ed. ediţia a 4-a.S.. Ed.Bibliografie Angelier.P. Bucureşti Antonescu. S. Technique & Documentation. Udrescu. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.R. Popescu. E. Bucureşti Dussart B. 6: Boişteanu.. 1987 – Peşteri scufundate. Vâsşaia şkola. 1970. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. 1967 – Biologia apelor. 184 pp.. L’étude des eaux continentales. Viaţa în apele curgătoare de munte.. S. Sârbu Ş. I. Ionescu. Gauthier – Villars. Universităţii “Al.. Ed.R. P.. Bucureşti Mălăcea. Cuza” Iaşi Burian P.. 1969 – Biologia apelor impurificate. 1966. Didactică şi Pedagogică. Brezeanu Gh.. Ed. Didactică şi Pedagogică..P. Prunescu-Arion E. R..S. Pisces-Osteihtyes.. Ed. Olteanu M. Limnologie.. Bucureşti Madoni. Gh..V. Paris.. Lumea algelor.P. Ed.S.R. Curs de hidrobiologie şi limnologie. I. Ed. A. Bogoescu. Ştiinţifică. Ed. Acad. Academiei R. C.

E. F.). Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Ed.. M. Bucureşti Nicoară. Casa de Editură Venus. Rovimed Publishers. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). Ed. M. Hidrobiologie... Bucureşti Pricope. S. Ed.R. Didactică şi Pedagogică. G..S.. New York Papadopol... Bucureşti Vasiliu. Akad...R. Bucureşti. V. 2007 – Hidrobiologie. eduţia a 2-a revizuită.W. J.. R. G... Didactică şi Pedagogică. Ed. Nauk SSSR. Bucureşti Nybakken. ediţia a 2-a.. Ceres. Bănărescu. Tufescu M. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. A. ediţia a 2-a. 1988 – Marine biology: an ecological approach. 2005 – Introducere în biologia marină. 1962 – Ecologia peştilor. Oros. Bucureşti Zaitsev. Ş. Ed. Ed.A. Bucureşti Pârvu C. I.. 2002 – Ecologie acvatică. Moskva-Leningrad 136 .A. 1981. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. – 244 p.. 1981. Iaşi Nikolski. 1971 – Marine neustonology. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Israel Program for Scientific Translations. 1974 – Limnologie şi oceanologie. 1980 – Ecosistemele din România. V. Ed.S.. Negrea.D. Ed. Bacău Surugiu. P. – Ecologia şi activitatea umană. Jerusalem Zernov. V... Acad. Albatros. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. Ed. Academiei R. Harper & Row Publishers.P. Ştiinţifică. Pora..Negrea. Bucureşti Pârvu C. (sub red. Yu. Ed. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful