Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. Pentru explicarea originii. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. 4 . hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. biogeografia. complexă. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. hidrochimia. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. etc. 1949). termice şi optice din apă. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. climă etc. corelarea şi interpretarea rezultatelor. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. hidrologia. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. geografia. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. relief. etc. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. morfologia şi anatomia. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. hidrogeologia. fiziologia vegetală şi animală. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Fiind o ştiinţă ecologică. experimentul şi analiza. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Fizica descrie fenomenele mecanice. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. de sinteză. etologia. microbiologia. zoologia.

mai nou. utilizări industriale). zone umede etc. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. Iniţial. de regulă cerut de oameni (hrană. în special. hidrobiologia are şi o importanţă practică. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. şi a produsului final. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. materii prime. 5 . În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. în general. bălţi. lacuri. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare.). pentru care rezervă termenul de potamobiologie. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică.

1. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. cât şi în afara organismelor. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . adică H2O sau H–O–H. Această separare electrică creează o moleculă polară. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Totuşi.1. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. numite legături de hidrogen. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul.1. atât în interiorul. formând un unghi de 104°27'. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. În felul acesta. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. de asemenea. adică un dipol. iar oxigenul la celălalt. În felul acesta. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. iar fiecare hidrogen câte unul. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. condiţie şi resursă de viaţă. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. 1. cât şi polaritatea moleculei de apă. Apa. pentru hidrobionţi apa este mediu. care este electropozitiv.). Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. dizolvând aproape orice substanţă.

la temperatura camerei. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. De regulă. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. Fig. Proprietăţile fizice ale apei 1. Acest fenomen poartă numele 7 .2. putând susţine mici obiecte. atunci apa. polihidroli (H2O)n. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. dipolii apei se pot asocia între ei. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. ar fi fost un gaz şi nu un lichid.2. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. etc. 1. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare.1. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. dihidroli (H2O)2. 1974).disocierea moleculelor de electroliţi în ioni.1. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. nr. trihidroli (H2O)3. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. 1. în starea lichidă predomină dihidrolii. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică.

Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). De 8 . Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. care trăiesc fie suspendate de această peliculă.2. 1.de tensiune superficială. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). De aceea. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. De asemenea. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. obiectele se umezesc. Tensiunea superficială a apei (72. Astfel. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea.2. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. 1. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului.2. De aceea. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare.3. atunci corpurile nu se umezesc. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. picăturile au forma perfect sferică. iar apa este practic necompresibilă. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Invers.

dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. ceea ce creează deosebiri între 9 . 1. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. creştere. altitudine şi perioada anului. reproducere). iar în apele continentale între 0 şi 45°C. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc.3 m adâncime. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice.2. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. vâscozitate.4. iar în apele marine la fiecare 9.). La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. De aceea. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. fără variaţii prea mari ale temperaturii.aceea. Astfel.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). condensarea vaporilor de apă. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. pe care le degajă apoi treptat. la o adâncime de 10. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. energia calorică a atmosferei. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. Astfel. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate.

compatibile cu viaţa. în general sub 10°C. De aceea în apele calde. dar cu un număr mare de indivizi. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. generaţiile se succed rapid. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. în apele polare. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. faţă de cele din regiunile tropicale. de regulă. Apele continentale. 2-3°C. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. în apele reci de munte sau în apele subterane. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. 10 . exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. în funcţie de temperatura apei. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. Datorită curenţilor verticali de convecţie. Astfel. În schimb. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. în apele reci vom găsi mai puţine specii. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. temperate şi tropicale. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. se împart în arctice. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor.

care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. în mod indirect.4-24°C. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier.2. 11 . Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice.98°C. 1. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. stridia între –2 şi 20°C. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. Apa la îngheţ se dilată. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. Densitatea apei depinde de temperatură.2. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial.5. formând un strat termoizolator. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli.). În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. de salinitate şi de presiune.

004 g/cm3. 1. aceasta măsoară 1.Fig. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. 12 . apa mai densă de la suprafaţă coboară. aşa cum este cazul Mării Negre.2. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt.025 g/cm3. 1. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. la 20°C şi la presiune atmosferică. nr. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. în timp ce în Marea Nordului. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general.2. deci şi a densităţii. Prin urmare. Astfel.6. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii.026 g/cm3. Astfel. la aceeaşi temperatură.

Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. iar la 5° se reflectă 40%. Radiaţiile infraroşii. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. Prin urmare. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. cu atât razele se vor refracta mai puţin. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. 13 . radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. De regulă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare.

zona eufotică. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. alcătuit din organisme vii. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. . Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. slab luminată. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Plantele se găsesc numai în această zonă. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. Deosebim un abioseston sau tripton.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Limita inferioară a acestei zone se 14 . Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. şi un bioseston sau plancton. Astfel. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. îndeosebi în straturile mai adânci. absorbţiei şi transformării în căldură.

În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. mizidele. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. maronie în cazul flagelatului Synura. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. De asemenea. nu există o 15 . Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). ionii de fier pot colora apa în galben. ca de ex. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). . de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. copepodele. hidromeduzele. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. iar seara urcă în straturile de mai sus. Sagitta şi altele. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. apoi coboară din nou. atinge 500-600 m.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. În funcţie de speciile predominante. cladocerele. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. care trăiesc la latitudini mici. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina.

O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. De aceea. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. păsări) în zona crepusculară. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. Dimpotrivă. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. 16 . prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. De asemenea. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. peşti. Apoi. Dimpotrivă. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. planctonul gelatinos. realizează cele mai ample migraţii verticale. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii.

Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. Noctiluca scintillans). 1. La multe organisme marine.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. Din această cauză. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. peşti şi nevertebrate. celenterate. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). Peridinium. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. cefalopode (Histioteuthis dispar). La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. celenterate şi peşti. viermi. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Chauliodus sloanei). Unele emană o lumină difuză. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. echinoderme. Totuşi. vântului. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale.2. valuri şi amestec turbulent. care trăiesc în zona oligofotică. iar noaptea ies la suprafaţă. crustacee (Meganyctephanes norvegica. Thysanoëssa inermis). Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. acestea ziua fug spre adânc. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. altele au organe luminescente speciale. iar noaptea creşte şi determină ridicarea.7.

Astfel. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. reci. Valurile. densităţii. periodici şi neregulaţi. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. conţin particule mai grosiere. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate).a Pământului. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. de fund etc. conţinutului de oxigen etc. după constanţă – permanenţi. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. salinităţii. ultimul fiind mai important. săraţi etc. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). respiraţiei şi în timpul deplasării active.. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. după traiectorie – rectilinii. cum se întâmplă în apele curgătoare. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. înlăturarea metaboliţilor. ciclonali şi anticiclonali. de căderi de precipitaţii. de adâncime. evaporare etc. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. litorali. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi.

antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen.3. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. Proprietăţile chimice ale apei 1. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. notat cu pH. Prin urmare.000. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−].1. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. la hidromeduze pe marginea manubriului. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. 1. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–).3. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.

ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Astfel. iar vertebratele sunt puţine la număr. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide.1-8. iar cele cu pH > 7. Apele marine au un pH cuprins între 8.95 şi 7. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător.3 neutre. uneori chiar cele înrudite. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). Ziua. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate.3 bazice. Diferitele specii. în schimb. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. Astfel. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. în timpul verii. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. are loc o scădere a valorii pH-ului. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei.95 sunt considerate acide. cele cu pH între 6. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale.3. în timp ce moluştele lipsesc complet. atât ca valoare 20 . De aceea.4 şi 6. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă.4. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. noaptea.

bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. Atomii metalelor. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. 21 . mai ales metalele grele. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). Apa unor lacuri.5 şi 9. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. copepodul Cyclops languidus. Concentraţii mici. însă. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex.3. În apele continentale salmastre şi sărate. se asociază în compuşi complecşi. sulful (sulfaţi SO42− ). cladocerul Chydorus ovalis. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult.2.4-7. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex.). În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+).6. dar în general aici predomină ionii de calciu. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. rotiferul Anuraea cochlearis). În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. care rareori depăşesc câteva mg/l.3.absolută. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). larva dipterului Chironomus plumosus. Astfel. 1. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. predomină ionii de Na şi Cl. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). potasiul (K+). Keratella cochlearis). Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. la fel ca şi în apele marine.

Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l.5-5 g/l . Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă.ape polihaline 18-30 g/l 3.ape mezohaline 5-18 g/l . În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1.Fig. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. celelalte săruri jucând un rol minor. Ape salmastre (mixohaline) 0. aproximativ 89%.).5 g/l 2. Marea de Azov cu 9-12 g/l. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. ci şi de natură calitativă.3. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. 22 . cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. nr.ape oligohaline 0.3.5-30 g/l . 1.

salmastricole. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. se numesc organisme stenohaline. cefalopode. Pe de altă parte. echinoderme. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. cladocere. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. scifozoare.5-25 g/l). eufauziacee. mai ales. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. Corniger maeoticus. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). tunicate). datorită evaporării locale puternice. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. oligochete. stomatopode. Acestea din urmă. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. insecte. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. hidracarieni. chaetognate. rotifere. estuarele şi avandeltele). moluşte pteropode şi heteropode. antozoare. marine şi hiperhaline. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. Cercopagis pengoi) şi. radiolari. 23 . brachiopode. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. polichete. foraminifere. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale).Marea Caspică sub 15 g/l. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. invers. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline.

În schimb. Cerastoderma edule. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. Macoma baltica. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. De pildă. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Platychthys flesus). caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată.Mytilus galloprovincialis. Mytilus edulis. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. cladocerul Chydorus sphaericus. Peştii osoşi. turbelariatul Macrostoma hystrix. migrând din mare în apele dulci şi invers. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). cât şi cele dulci se numesc halofile. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). 24 . La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. cele salmastre cât şi în apele marine. Mya arenaria. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. iar sărurile în exces sunt eliminate.

Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. fosfaţi etc.3. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. neinfluenţând duritatea apei. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”).) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. 1. dar nu se întâlneşte în mări.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. migrând apoi în mare pentru reproducere. 25 . bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun.3. cloruri. din cauza concentraţiei lor infime. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. cianobacterii şi flagelate. cât şi unele tulpini de bacterii. care diferă de la o ţară la alta. Astfel. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. Deosebim următoarele feluri de duritate: . Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. . sulfaţi. cresc în apa dulce atingând talia maximă. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. . Anghilele tinere urcă în susul râurilor. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. ceilalţi cationi.

Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. 20-30° dGH apă dură. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). 10-20° dGH apă semidură. Este utilizat de bacterioplancton.4. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Prin urmare. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. dând naştere acidului carbonic. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. iar peste 30° dGH apă foarte dură. 5-10° dGH apă moale. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. calciul. sau de către diatomee. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. 26 . Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. care îl oxidează. numite şi nutrienţi. Aceste substanţe. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. bazalt) apa este moale. manganul şi cuprul. care îl transformă în azotaţi. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu.3. săruri de amoniu. Astfel. 1. Astfel. Alte elemente biogene sunt siliciul. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. fierul. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. nitraţi. acid uric. magneziul.

iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. încărcate cu substanţe organice. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. 27 . importante cantităţi de substanţă organică. primele îmbogăţind. Apele uzate. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune.3.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. glucide. se numeşte denitrificare. mărind riscul de eutrofizare. vitamine.5. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. care trece în atmosferă. Astfel. 1. enzime etc. de radicali sau de substanţe complexe. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. cresc nivelul fosforului. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. Substanţele organice Apele naturale conţin. pe lângă substanţe minerale. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. protide. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). lipide.

unele vitamine (acid ascorbic. activităţi umane). Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. azotul. precum şi de unele rotifere. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. hidrogenul sulfurat. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. excreţii). aminoacizi. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. biotină sau cobalamină) şi toxine. de presiunea atmosferică. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. 1. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. crustacee planctonice şi bivalve. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme.6. acizi graşi. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . celuloză. tiamină.3.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. lignină. hemiceluloză şi compuşi proteici. bioxidul de carbon. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. amoniacul şi metanul. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). de temperatura şi de salinitatea apei. Oxigenul. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă.

). 1. De asemenea. de presiunea lui parţială în atmosferă.pe seama reducerii oxizilor. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon.5. datorită respiraţiei organismelor. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. nr. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă.4. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei.4. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. de temperatură (figura 1. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. Noaptea. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. 29 . Fig.

bine iluminate de razele solare. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. crustaceele Sida 30 . Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. urmate de fenomenul de zamor. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou.5. în straturile superficiale ale apei. adică moartea în masă a hidrobionţilor. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. datorită amestecului continuu. nr. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. Astfel. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. În apele curgătoare. 1. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. Fig.conţinutul de oxigen din apă scade. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. nu există o stratificaţie a oxigenului. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen.

HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. în funcţie de pH şi de salinitate. 31 .9 cm3/ml de apă. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. Bythotrephes longimanus. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. larvele ţânţarului Lauterbornia. de temperatură şi de salinitate.crystallina. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. În apă dulce. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. aflat deasupra sursei de apă.). Mysis relicta. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. oligochetul Tubifex tubifex. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus.6.

Fig. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. care se află în apele naturale în concentraţii importante. combinânduse cu ionii de Ca2+. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. această sare cade în precipitat. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. nr. creşterea pH-ului). deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. 1. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+).6. 32 .

care. către fund. adică 325 mii km2. Din acest motiv. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.5 cm3/l. trăind în condiţii anaerobe. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. de aceea în straturile profunde există zone azoice. dozele letale fiind foarte mici. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. bogate în oxigen. iar la 2000 m adâncime de 5. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. 33 . Mai mult de atât.5 cm3/l. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe.7-6.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale.8 cm3/l. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime.

concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 .1. 1.4 ml/l. chiar şi în cantităţi foarte mici.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. Alte specii. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. Tabelul nr. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. Nereiphylla rubiginosa. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1.). Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens.1. cladocerul Daphnia longispina). NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Amoniacul disociază în apă.

Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă.La o valoare a pH-ului sub 6. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. de regulă. Apele acide au. Prin urmare. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. însă fără a fi toxice. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor.5 nitrificarea stagnează. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor.

b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5.

d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9.000 c) 1 din 100.000 b) 1 din 10. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12.000 d) 1 din 1. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000.000.000 11.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

mişcări de convecţie etc. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. nectochaeta). vegetale şi animale. rotiferele. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. În fiecare dintre aceste biotopuri.2. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. valuri. 2. copepodele etc. şi. echinodermelor (echinopluteus. restul având loc în bental. se compune din plancton şi necton. În componenţa planctonului intră.). în bental de bentos şi perifiton. 39 . ofiopluteus). posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. caracterizate prin condiţii diferite. Pelagosul. sau neustalul.1. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. în contact cu atmosfera. formând diferite biocenoze. cladocerele. 2. la rândul lui. organisme holoplanctonice. indiferent de tipul şi extinderea sa. trocophora. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. radiolarii. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. pe de alta. organisme meroplanctonice.1. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial.1. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. alcătuită din organisme vii. pe de o parte.

) şi altor animale marine bentonice.). crustaceelor (nauplius. 6) Megaloplancton. rotifere. statoblastele briozoarelor. Se găseşte numai în mări. infuzoarele. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. salpele etc.). precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. salpe coloniale etc. meduzele. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară.). căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0.1. ctenoforul Cestus veneris.05. mysis. moluştele şi viermii pelagici. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare.moluştelor (larve veligere şi protoconce). Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. 5) Macroplancton.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. Se întâlneşte exclusiv în mări. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . 3) Microplancton.2. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. zoaë. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. 2. sifonofore mari. 4) Mezoplancton. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. meduzele hidroide. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. crustaceele mici etc. copepodite etc. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare.

în funcţie de temperatură şi salinitate. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. între 1. infuzoarele (de ex. dar şi decât cea a apei marine (care variază. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. La începutul secolului al XX-lea. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent.00). multe animale care posedă organe de locomoţie. Cu cât greutatea restantă este mai mare. Sp – suprafaţa portantă. Ele plutesc în apă. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. mişcarea rotiferelor (Keratella. radiolarii şi foraminiferele. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Alte organisme planctonice. cladocerele (Daphnia. cianobacteriile. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol.cea a apei dulci (care este de 1. Copepodele (Cyclops. Capacitatea de a flota o prezintă. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. Gr – greutatea restantă. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. de asemenea. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. 41 .02 şi 1. printre care se numără diatomeele. De asemenea. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. Diaptomus). ca de exemplu sifonoforele. De aceea. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi.03). cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice.

Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. Pterotrachea coronata). cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. Decapoda). este minimă la sferă. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. 2. chetognate şi alte animale. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. decât la speciile care trăiesc pe fund. Euphausiacea. Hidratarea tisulară. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. Reducerea formaţiunilor scheletice. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. fie prin reducerea puternică a acesteia. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. dar şi la moluştele pelagice. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). dar care duc un mod de viaţă bentonic. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. Dacă corpul este aplatizat. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele.Suprafaţa relativă. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. spre deosebire de cele bentonice. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate.

cât şi la unele rotifere.unei substanţe gelatinoase transparente. de asemenea. radiolarul Spumellaria. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). De aceea. SO4−) cu cei uşori (Na+. care acoperă exteriorul corpului. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. ca. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. în caz de necesitate. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. scrumbie). Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. NH4+) asigură. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. care duce un mod de viaţă planctonic. sub forma veziculelor traheene. Incluziuni lipidice. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. icrele pelagice de chefali. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. dar şi. Aphanizomenon. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. practic incompresibile. Incluziuni gazoase. 4. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. de exemplu. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. 5. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. ci uleiurile mai uşoare. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. Spre deosebire de incluziunile lichide. De 43 . La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Ca2+. cambulă. să o modifice. 3.

polichete pelagice (Tomopteris sp. Formarea excrescenţelor. pteropode. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. ci după o curbă. dinoflagelate. de exemplu. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). la Notholca longispina dintre rotifere. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze.exemplu. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. Multe diatomee (Coscinodiscus. Însă.). copepode ş. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. aplatizate. meduze. ctenofore. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Alungirea corpului. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. 3. Melosira). la Ceratium dintre dinoflagelate. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Aplatizare. 2. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. ace. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. heteropode şi tunicatele pelagice.a. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid.

Formele din sezonul cald au crustele fine. Tabellaria fenestrata). De aceea. Keratella quadrata. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. În multe cazuri. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. hyalina. Daphnia cristata. ca de exemplu. dinoflagelate (Ceratium hirundinella). 4.extracapsulară. D. Bosmina coregoni). Brachionus calyciflorus. Tabellaria etc. Agregarea în colonii contribuie. Reducerea taliei. la diatomeul Chaetoceros. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. de asemenea. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. Asplanchna priodonta). odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Brachionus capsuliflorus. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. rotifere (Keratella cochlearis. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. 45 . de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. iar dintre animale la salpe.). Suprafaţa relativă. 5.

printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. broasca mare de lac R. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. şerpi marini Pelamys platurus). în compoziţia nectonului intră amfibienii. T. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. mamiferele. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. În afară de peşti. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. ridibunda. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). Pelobates). Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis.2. 2. pleuronectide. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. batoidei etc. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. variegata. vidra Lutra lutra. cobitide. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea).2. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. guvizi.). Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus).2. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. reptilele şi păsările acvatice. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. şarpele de apă N. Rana temporaria. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. tesselata. alpestris. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). T.). ondatra Ondatra zibethica. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). morsele. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. T. 46 . focile.1. cristatus.

Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. prin urmare. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. Hydrous piceus. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ.). la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. şi peşti fizoclişti. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Astfel. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis.2. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. aici nu există nici un substrat solid. lucru necesar pentru orientare. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. De exemplu. Se cunosc peşti fizostomi. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Cybister laterimarginalis etc. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Apoi. 2. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. La rândul ei. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense.2. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent.

pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. de suveică sau de torpilă. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). S-a constatat că forţa 48 . De exemplu. serveşte la izolarea termică. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Suprafaţa corpului este netedă. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. trecerea lină de la cap la trunchi). La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). iar pedunculul caudal este subţiat. În linii generale. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. peduncul caudal subţiat. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi).depusă sub epidermă. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. uneori lipsită de solzi.

formele nectonice migrează 49 . Păstrăvii. de exemplu. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. prin urmare. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. uneori de mii de kilometri. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor.2. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s.4. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. argintie. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. 2. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. De asemenea. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. De regulă. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare.

din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. duc o viaţă gregară.). Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). nisetru Acipenser guldaenstaedti. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. cleanul. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. Mulţi peşti. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. anghilei şi somoniilor. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. Acestea. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . în special cei marini. mreană Barbus barbus. şi migraţii verticale. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. păstrăv de munte Salmo trutta fario). formând cârduri sau bancuri. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. stellatus. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. ce provin din afluenţi (mreana. După scop deosebim migraţii de reproducere. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. păstrugă A. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. somon atlantic Salmo salar). Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers.a. gingirică Clupeonella cultriventris. lostriţă Hucho hucho. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. scobarul ş. în unele cazuri. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. scrumbie de Dunăre Alosa pontica.

Orientarea. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). în special peşti. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. construcţii etc. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. iar bonito (genurile Katsuwonus. se face după repere imobile. la o distanţă de 5800 de mile marine. Hydrometra. ce pot traversa oceanele. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. În mări şi în lacurile mari. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. protejate contra vântului de arbori. muştele Ephydra.Nord. în special vizuală şi olfactivă. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. Pentru multe organisme nectonice.3. La interfaţa apă-aer. Sarda) chiar 200. 2. apterigotul Podura aquatica. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. trăiesc ploşniţele Gerris. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă.

dezvoltarea pigmentaţiei. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. cât şi din aer. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor.Halobates. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Pe de o parte. mai ales insecte. În schimb. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. care protejează organismele de acţiunea 52 . în special pentru bacterioneuston. umiditate ridicată a aerului. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. deoarece corpul lor nu se umectează. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. De aceea. Pe de altă parte. cât şi de cele reflectate de luciul apei. dată atât de radiaţiile incidente. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. în principiu. Organismele epineustonice sunt. Unii autori (Zaitsev. dar şi praf ce conţine materii organice. Majoritatea sunt prădătoare. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. dar nu se rupe. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. aerobionte. consumând animale căzute în apă. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă.

moluşte (Limnaea. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). icrele de chefal. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. ouăle polichetelor. culoarea criptică sau transparenţa corpului. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). alevinii multor peşti. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. cât şi o dinamică pronunţată în timp. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea.nocivă a radiaţiilor UV. insecte (larvele de Anopheles). şi un merohiponeuston. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. puietul de peşti. Sagitta. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. Cu toate acestea. hamsie. stavrid. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). în special peşti. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. în primul rând la formele rezistente la UV. fototropism pozitiv. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. Noaptea. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Physa). deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. izopodul Idothea metallica. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae.

). Spirodella polyrhiza). trecând 54 . 2. natans. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. creveta Palaemon. gibba. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. cât şi a celui dizolvat în apă. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Velella spirans. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. Peştii Histriophorus şi Mola mola. de exemplu. L. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme.4. Wolffia arrhiza. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. trisulca. aidoma unei vele. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. Ostiolele. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. iar cealaltă în afara acesteia. cu proprietăţi hidrofobe. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). peştişoară (Salvinia natans).Gammarus. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. care prezintă de asupra apei. în contact cu atmosfera. L. Dexamine şi Apherusa. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. S. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. La plantele pleustonice. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. un pneumatofor mare.

1. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. psamofile. cât şi de iluminare. lutea şi Naucoris. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic.temporar la un mod de viaţă pleustonic. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. N. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. care populează 55 . 2.5. Coleopterul Gyrinus natator. Există un număr relativ mare de animale. cât şi pentru cea subacvatică. ploşniţele de apă Notonecta glauca. în zona costieră sau la adâncimi mari. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. atât pentru vedere aeriană. în principal crustacee şi viermi.5. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. care trăiesc pe pietre. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. 2. acţiunea valurilor etc. are ochii împărţiţi în două. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc.

În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. care trăiesc pe plantele acvatice. hidrozoarele. După acelaşi principiu. care trăiesc în curent rapid. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. endopsamic. Ephydatia fluviatilis). de exemplu. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. purtate de curenţi. care formează colonii prin înmugurire. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. Organele de locomoţie. argilofile. de exemplu. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Forma corpului este aplatizată. Chthamalus stellatus. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. coralii. Deşi sunt imobile. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. 2. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. midiile Mytilus galloprovincialis. ciripedele (Balanus improvisus. pelofile. etc. Bentosul fixat sau sesil. hidrodinamică. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). 1.). spongierii. Acestea pot fi fixate. Lepas anatifera). viermii calcaroşi. ascidiile. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. etc. Pot fi forme săpătoare şi forante. epipsamic. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. crinii de mare. briozoarele. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. care trăiesc pe lut. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Aşa sunt. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. ca. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari.). coralii şi briozoarele. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). de regulă. aplicat la animalele bentonice. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. hidrozoarele. poliplacoforele şi 56 .nisipul.

brachiopode. moluşte (Teredo navalis. larve de efemeroptere (Polymitarcys. crustacee. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. sesil sau pivotant. lemnul şi cochiliile moluştelor. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). iar sifoanele sunt foarte lungi. iar dintre animale spongierii. marne argiloase. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. aricii de mare şi alte animale. marmură. stâncile alcătuite din calcar. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. spongieri. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). care nu se închide strâns. 57 . Bentosul forant sau sfredelitor. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. Unele animale se deplasează activ prin sediment. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Barnea candida. Printre organismele forante marine se numără unele alge. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. cărămidă. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. viermi. Venus). lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. subţire. Bentosul săpător. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. 4. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. beton. Mya arenaria. Sunt sfredelite rocile sedimentare. 3. Pholas dactylus. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. uneori depăşind chiar lungimea animalului. Rajidele) şi cefalopodelor. castraveţi de mare. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. multe polichete (Arenicola marina). Petricola lithophaga). Algele. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. Aici intră majoritatea oligochetelor.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor.2. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6.

05 g/cm 3 c) 1. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.8. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.00 g/cm 3 b) 1. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.02 g/cm 3 d) 0. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.9998 g/cm 11.

14. Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .

care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. Apele continentale de suprafaţă se împart. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. ape juvenile. provenite din condensarea vaporilor. lacuri. la rândul lor. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă.3. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. De asemenea. care pătrund de la suprafaţa pământului. de percolaţie (infuaţie). canale). Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). care sunt apele mărilor de odinioară.) şi artificiale (lacuri de acumulare. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). 3. apă peliculară. iazuri. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. heleşteie. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. care se preling prin crăpături şi goluri. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. mlaştini etc. şi de condensare. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci.1. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate.

alge heterotrofe. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. Apele subterane pot constitui un important rezervor. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. În schimb. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. stigofile şi stigoxene. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). 3. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice.propriu-zise. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). care sunt adaptate la viaţa subterană. Unele animale cavernicole se hrănesc. depigmentat. atât de caracteristice celor terestre. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. de regulă. Sigobionţii au.1. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. cresc şi se înmulţesc continuu. corpul mic. cât şi cu ciuperci. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. alteori se formează ape 65 . care sub pământ nu se resimt apoape deloc. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. cât şi ca număr de indivizi. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. atât ca număr de specii. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. troglofile.1. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. lăptos.

care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . flora cavernicolă este foarte săracă. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. şi deci a producătorilor primari. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. Biocenozele. Factorii de mediu. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Din cauza întunericului permanent. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. adică printr-o duritate mare. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. Mediul subteran. izolat de cel suprateran. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă.curgătoare – râuri şi pârae subterane. Dacă peşterile sunt bine ventilate. alge verzi şi diatomee. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. face ca hrana să fie redusă cantitativ. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. în special de calciu şi magneziu. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. În general. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Lipsa luminii.

în special din cauza insuficienţei hranei.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). prin lipsa luminii şi. devenind paleoendemice. insecte (Anophthalmus. nematode mermitide. Asellus aquaticus cavernicolus). Totuşi. Italodytes. lipitori (Haemopis caeca). Armadillidium. coleoptere. Aphaenops). Din această categorie face parte hiporealul . gasteropode (Hochenwartia). 67 . Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. adesea. batinelide. puteanus). aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. Eleoniscus helenae. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. Apele freatice Factorii de mediu. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). oligochete. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Biocenozele. fiind formată din ciliate. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. peştii din genurile Amblyopsis. cladocere. hidracarieni. hidracarianul Atractides. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. asemenea apelor cavernicole. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice.2. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. natans). copepode. Spaeleoniscus.1. 3. Acest biotop. situate la adâncimi mairi. Typhlichthys. miriapode. printr-o mineralizare crescută a apei. turbelariate. melcul Lartetia quenstedti. Chologaster. decapodele şi izopodele (Porcellio. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. ostracode. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. Apele freatice. Leptodirus. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră.

rotiferele. protozoare. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. gastrotrichi. unul brun. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. cenuşiu şi din nou unul incolor. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. Factorii de mediu. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Precipitaţiile atmosferice. pe o adâncime de câţiva centimetri. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante.1.3. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. crustacee şi tardigrade. polichete şi moluşte. pătrunde lumina. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. cât şi prin organismele ce le populează. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria).3. nematodele şi oligochetele. hidracarieni. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. Biocenozele. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. nematode. care strecoară prin straturile de nisip. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . turbelariatele.

3. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. Deasupra terasei de 69 . Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. de ordinul câtorva milimetri.2.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. formând terasa aluvionară (de luncă). Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei.

numită ripal.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . Valorile extreme ale debitului Dunării. acolo unde viteza curentului de apă este mare. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. Din acest motiv. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. mâl) este predominant. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. denumită medial.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . unul mijlociu şi unul inferior. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. debitul creşte pe seama afluenţilor. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. prin urmare. microelementelor. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Cel dintâi se referă la debitul ionilor. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. însă. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. iar viteza apei scade. şi partea dinspre mijloc. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. printr-o viteză mare a curentului de apă. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. substanţelor biogene şi coloizilor. o pantă accentuată şi. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip.

hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron .hypopotamon. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. ostroave sau golfuri de râu. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. 3.hyporhithron.epipotamon. Deseori în cursul mijlociu.metapotamon.1. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. fluviile . cursul mediu al râurilor de munte . Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic.2. cât şi în funcţie de anotimp. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre.metarhithron. cele 71 . în urma cărora se formează lacurile de meandru. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă.epirhithron. viteza curentului de apă. râurile mari de câmpie . Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. formând insule. După cum s-a arătat.. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. transparenţa. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. temperatura şi compoziţia chimică a apei.

iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. când apa cade vertical. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. în râurile colinare de 3 m/s. pe măsura îndepărtării de izvor. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. În funcţie de zona geografică. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. 72 . mai ales difuzia oxigenului atmosferic. formând depresiuni (bulboane). Astfel. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. viteza apei creşte. curentul apei scade. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. cât şi circadiene. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. În general. vaduri sau defilee (cazane). de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor.

În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic.2 m/s. Regimul gazos al apelor curgătoare. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. cât şi amestecului său turbulent. bentosul şi nectonul.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. apoi mâlul. scăzând substanţial în timpul viiturior. de regulă. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. Mult mai slab este reprezentat 73 . Cu micşorarea curentului. Pe lângă suspensii.2.2. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. 3. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. pe fundul albiei se depune nisipul. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. este favorabil pentru viaţa organismelor. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus.

De asemenea. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. Din acest motiv. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. Din cauza mişcării turbulente a apelor. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. cu toate că nu prezintă forme specifice. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. nimerind în condiţii noi. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Din cauza curentului. Varietatea specifică a potamoplanctonului. în timp ce alţii. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. bogate în plante şi animale planctonice. Astfel. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. Planctonul alohton.perifitonul. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. În aceste situaţii. având o plasticitate ecologică mare. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Ulterior. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . prin urmare. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. izvoare sau mlaştini. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. cât şi alohtone. cum se întâmplă în zonele cu praguri. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. 1929). de regulă. se adaptează noilor condiţii. îşi schimbă aspectul. fiind ingerate. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare.

crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. Astfel.îmbogăţeşte calitativ. cât şi pe orizontală. Cyclotella şi Asterionella). În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. cu plancton bine dezvoltat. 1974). diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. Dintre animale. Astfel. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. cloroficeele prin 43 specii. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Aphanizomenon şi Anabaena). din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. uniform distribuit atât pe verticală. de regulă. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. zooflagelate. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. rotifere (Keratella. cianobacteriile. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. 75 . În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. dinoflagelatele şi crizoficeele. euglenoficeele prin 6 specii. euglenoficeele. cloroficee (Closterium. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. cianobacteriile prin 15 specii. Când nivelul apei scade. potamoplanctonul este. apa din bazinele stagnante adiacente. xantoficeele. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. Tintinnopsis). Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii.

1950). peloreofile şi fitofile (Jadin. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. oligochete. briozoarele. hirudinee. Acrocladium cuspidatum. În apele cu un curent de 0. Perla 76 . Ecdyonurus venosus. Sericostoma flavicorne). O vegetaţie bentonică bogată.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. natans. Enteromorpha spiralis). În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. gasteropode (Ancylus fluviatilis. hidracarieni (Sperchon brevirostris. bivalve (Dreissena polymorpha) .Asplanchna. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. Hydropsiche pellucidula. muşchii (Fontinalis antipyretica). Th. Baetis rhodani). compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. lintiţă Lemna). P.13-0. argiloreofile. Silo piceus. Aturus scaber).) sau stuf (Phragmites australis). P. destul de rapide. Hypnum cordifolium). peştişoară Salvinia natans. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Theodoxus fluviatilis. Caenis robusta.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Lysimachia nummularia. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. Bosmina. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Diaptomus. danubialis.7-1. psamoreofile. Lithoglyphus naticoides). Brachyonus). turbelariatele (Crenobia alpina).). algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). Polymitarcis virgo. cladocere (Daphnia. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Phylonotis fontana. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. broscariţa (Potamogeton fluitans). efemeroptere (Ephemera vulgata. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. coada-calului (Equisetum sp. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. spongierii. plecoptere (Leuctra nigra. Batrachium fluitans. Epeorus assimilis. În apele curgătoare de munte. Elodea canadensis. La un curent de 0.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

prin drenarea apei râurilor şi 80 . Jijila. lacuri carstice. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Câmpia Vestică. Chitai. Kiwu. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. compus astăzi din lacurile Razim. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). Tatlageac. Lacul Sărat). care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Gargalâc. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. lacuri glaciare. lacuri de luncă. Tanganyica. se formează lagunele şi limanurile marine. lacul Brateş din lunca râului Prut). Zmeica şi Sinoie. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. Costineşti. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. padine sau găvane. Amara. Ialpug. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Bâlea). crovuri.). Ana). izvoare de mal. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Mangalia etc. Dobrogea şi Podişul Moldovei). Goloviţa. Tăbăcăriei. Balta. Techirghiol. lacuri vulcanice. sub acţiunea apelor marine. lacuri de curs părăsit sau de meandru. prin izvoare subacvatice.3. umplute cu apă relativ stagnantă. a golfurilor puţin adânci. numite perisipuri. Agigea. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. lacuri relicte. Baikal sau Marea Moartă). Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad.3. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Învârtita-Nucşoara) etc. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. În zona litorală. destul de adânci. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. Sasik). Catlabuh. Cahul. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. Siutghiol.

În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. profundală şi pelagială. este săracă în oxigen dizolvat. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. evaporare. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. zoobentosul şi nectonul este abundent. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. Această zonă este bine iluminată. slab luminată. zooplanctonul. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. este zona cea mai bogată în specii. mezotrofe. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Ana. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. Bucura). oligotrofe şi distrofe. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. sublitorală. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. Această zonă este lipsită de lumină.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Din punct de vedere biologic. Zona sublitorală este zona de trecere. lacurile se împart în eutrofe. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. infiltraţie şi consum biologic. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. Substratul este mâlos. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. transparenţa mică. În mod 81 . Zona litorală. în mod corespunzător. prin infiltraţie subterană. deci prin emisari (Snagov.

Temperatura apei. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. motiv pentru care apa este slab mineralizată. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. iar concentraţia substanţelor humice este mică. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. valuri şi amestec turbulent. În acest caz apa. fiind săracă mai ales în elemnte biogene.corespunzător. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. sărace în substanţă organică. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline.d. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei.3. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. cu depuneri de turbă pe fund. 82 .a.m. 3. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. adeseori înmlăştinite. zooplanctonul. lumina. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. temperatura. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului.1. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice.

Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Sub podul de gheaţă format 83 . rămâne la suprafaţă. caracteristice fiecărei zone climatice. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Hipolimnionul este slab populat. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. iar la cele montane între 14 şi 16°C. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. apa de la suprafaţă se răceşte. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Aceasta este stratificaţia termică directă. CH4). lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. odată cu răcirea aerului. aici trăind puţine organisme. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. devenind mai puţin densă. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. printr-o iluminare şi oxigenare bună. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Prin urmare. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. H2S. Toamna. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. devine mai densă şi coboară.

De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. devenind mai puţin dense. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. apele de suprafaţă. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. denumită monomolimnion. astfel că se instalează stagnaţia de vară. se numesc lacuri meromictice. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. iar în cele din zonele reci numai vara. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat.temperatura creşte treptat spre fund. lipsită de viaţă. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. a căror transparenţă poate 84 . ajungând la +4°C. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Astfel. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund.

Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%.5 g/l). Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. nisip. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. nisip) sau alţi agenţi. unele pot fi salmastre (S=0. bolovăniş). Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. Sbstranţele dizolvate.6-6). iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. de vânt (praf. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). pietriş. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. loess. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală.1 şi 1 g/l. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone.atinge 40 m. În general. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5.5-16 g/l). prundiş. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m.

în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Pandorina. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. La începutul verii. Microcystis. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. În lacurile din zona temperată. Planctonul lacustru este sărac în specii.). Aphanizomenon. Tetraedron. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . care solicită un consum mai mic de azotaţi. Nitzschia. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. de geneză. Fragilaria. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. bogată în compuşi graşi.). Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. de substratul geologic. Euastrum. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Actinastrum. Cyclotella. Cocconeis. Dactylococcopsis. Anabaena. dar foarte bogat în indivizi. Pediastrum boryanum.3. Primăvara. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). În a doua jumătate a verii. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. protococalele Scenedesmus quadricauda. valorile maxime se întâlnesc vara. 3.2. Spirulina etc. desmidiaceele Closterium. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Pinnularia. cloroficee şi cianobacterii. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Spirogyra etc. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Synedra. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. iar cele minime în timpul iernii. Oscillatoria. Staurastrum. Micrasterias. Amphora. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Cosmarium. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Navicula.). Coelastrum. Asterionella formosa etc. Achnanthes. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Eudorina. Merismopedia. Volvox. Cymbella.

Diaphanosoma. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Bosmina. Asplanchna priodonta. cladocere (Daphnia. unele copepode. adulţi şi larve de hemiptere. Coleps hirtus. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. 1986). ciliate (Halteria cirrifera. al diatomeelor. Strombylidium gyrans). Aşa sunt rotiferul Asplanchna. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Ceriodaphnia. mai redus ca intensitate. pe care le filtrează din apă.000 celule/l şi. Brachionus urceus. ouă de insecte şi peşti. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. altele sunt prădătoare. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu./m3. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra.000 ex. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. Tintinnidium fluviatilis. unii hidracarieni. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov.000. alevinii peştilor în primele stadii etc. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. Polyarthra). când algele planctonice sunt foarte abundente. respectiv. Tintinnus. 300 mg/l. consumând animale planctonice. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului.000. rotifere (Notholca longispina. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Sida) şi copepode. pupele unor chironomide. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Chydorus. Diaptomus coeruleus).manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. ajungând până la 230. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Tintinnopsis.

De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. rotiferele. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. L. Spirogyra sp. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. ploşniţa Notonecta. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). revin în plancton după destrămarea neustonului. E. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Euglena sanguinea. adăpostindu-l de acţiunea vântului. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. L. Wolffia arrhiza. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). adică în zona de fund care permite fotosinteza. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. trisulca. diferite larve de viermi etc. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. proxima. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Hydrometra şi Velia. Spirodella polyrhiza (lintiţă). Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. iar restul speciilor se deplasează lin. fugăii Gerris. gibba. precum şi larvele altor insecte. Lemna minor. ferite de acţiunea directă a valurilor. plantă carnivoră). De regulă. malurile lacurilor cu substrat 88 . E. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. (mătasea-broaştei) etc.

Suaeda maritima etc. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Sparganium ramosum (buzduganul de apă).) şi arin (Alnus glutinosa). Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Typha angustifolia şi T. Nuphar luteum (nufărul galben). iau sărurile minerale din sol şi. la 0. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. se instalează aşa-numita floră dură. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă).pietros sau stâncos. Ceva mai spre adânc. S. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). la 1-3 m adâncime. P. Cicuta virosa (cucuta de apă).2-1 m adâncime. latifolia (papură). La malul bazinelor acvatice. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. fiind greu putrescibile (“dure”). Potamogeton natans. Phragmites australis (stuf sau trestie). Polygonum amphibium (troscot de apă). Heleocharis palustris (ţipirig). Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). vesicaria (specii de rogoz). Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. sărăcesc apa în aceste săriri. Mentha aquatica (menta de apă) etc. Gliceria aquatica (mana-apei). Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. 89 . Hippuris vulgaris (coada-calului). maritimus (spp. littoralis. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. de pipirig). Lythrum salicaria (răchitanul). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Symphytum officinale (tătăneasă). S. Equisetum palustrte (coada-calului). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). centura de stuf sau stufărişul. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Pot trăi şi pe sol umed. determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat.

P. Haemopis. Ceratophyllum submersum şi C. Nitocrella. iar în lacurile alpine până la 20 m. Zoobentosul lacustru. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). în special de chironomide (Cricotopus). numeroase copepode (Ectinosoma. acoperite de alge. trichoptere (Leptocerus). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). Către interiorul bazinelor. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. hidre (Pelmatohydra). Najas marina şi N. Spirogyra. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Glossiphonia). cât şi din punct de vedere cantitativ. P. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. de până la 3-7 m. hidracarieni. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). trăiesc larvele unor insecte. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Myriophyllum spicatum (peniţă. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . Pe sub pietrele de la mal. Nannopus). atât din punct de vedere calitativ. lucens. P. plecoptere (Perlodes). brădiş sau vâsc de apă). Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee).pusillus. Elodea canadensis (ciuma-apei). spongieri (Spongilla). la fel ca şi fitobentosul. paşă (P. Enteromorpha. alge ale genurilor Cladophora.fluitans (broscariţă). crispus şi P. efemeroptere (Heptagenia). lipitori (Hirudo. Sunt mari producătoare de oxigen. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. demersum (cosorul). Onycocamptus. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. Piscicola. moluştele (Radix ovata). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Diatomeele sunt dominante. minor (inariţă). în porţiunile mai puţin adânci. Chara. perfoliatus). compressus.

rotifere şi variate protozoare. Darwinula. Majoritatea sunt forme omnivore. numeroase specii de oligochete (Tubifex. Heterocypris). Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Hydrachnidae. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. hidracarieni. Deşi aici se găsesc puţine specii. Segmentina nitida. Physocypris.). Ophidonais. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). În general. P. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. aici predominând insectele. diptere (Cricotopus). etc. Clitellio. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Bithynia. 91 . Hydrophylus) şi larvele de libelule. Valvata. gândacul de stuf (Donacia crassipes). Acroloxus lacustris. Ranatra linearis. amfipode şi mizide. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). cele carnivore fiind rare. briozoare. harpacticide. spongieri. Pisidium). păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. protozoare. cladocere (Ilyocryptus sordidus). Stylaria. Peloscolex şi Lumbriculus). Physa. ostracode. Sphaerium. Limnodrilus. Ancylus lacustris etc. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. coleoptere (Dytiscus marginalis. de asemenea. Limnodrilus. coleoptere. planarii. briozoare (Plumatella repens). rotifere. Planorbis planorbis. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. izopode şi amfipode. Candona. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Lithoglyphus. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Naucoris cimicoides). Viviparus. nematode. Nais. olgochete. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. ostracode (Cypridopsis. Unio pictorum. trihoptere. Se întâlnesc. cumacee. Hypanis colorata.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Ilyodrilus. diferite specii de oligochete (Tubifex. Zona profundală a lacurilor adânci. Theodoxus. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Succinea putris. carinatus. Hydrous piceus.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. bivalvele (Anodonta cygnaea. Ilyocypris. Branchiura sowerbyi. Fagotia. densitatea populaţiilor lor este ridicată. misidacee. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele.

hidre etc. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). Dintre alge. briozoare. De exemplu. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. caracuda (Carasius carassius). cianobacterii şi cloroficee. linul (Tinca tinca).). bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). batca (Blicca bjorkna). care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. pe altele este mic.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. dar importanţa lor este mică. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. 3. ştiuca (Esox lucius). crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). în general. crapul (Cyprinus carpio). 1974). Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. Dintre peşti. variabilă în spaţiu şi timp. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). Suprafaţa bălţilor este.4. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. 92 . boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri.

Bălţile izolate. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. 93 . Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale.şi hipolimnionul. Seara. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. fără legătură cu apa curgătoare. ca urmare. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă.4.3. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Nivelul lor scade către toamnă.1. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. meta. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. cât şi în cele izolate. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. de precipitaţii. unele dintre ele ajungând să sece complet. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. se produce o răcire a apei la suprafaţă.

Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. euglene. omogenizând conţinutul lor în oxigen. Aphanizomenon. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină.2. 3. colembolele (Hydropodura). Excepţie fac bălţile din pădure. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. de consumul biologic şi de evaporaţie. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. 94 . de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. Chromulina. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus.4. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Haematococcus. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului.

nufăr alb (Nymphaea alba). caracudă. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). ocupând întreaga suprafaţă a fundului. Melosira. săpătoare (oligochete. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. Navicula. broscariţă (Potamogeton natans). Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. scoici) şi târâtoare (planarii. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. fufă. Bălţile umbrite din pădure. etc. Fragilaria.). stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. melci. biban. Cybister. săgeata-apei (Sagittaria). 95 . Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. buzdugan (Sparganium). broaşte. briozoare. paşa (Potamogeton crispus). stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). În unele bălţi peştii lipsesc. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. hidre). nematode. roşioară.Asterionella. Pediastrum. babuşcă. Scenedesmus. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. buhai de baltă). tritoni. Hydrophilus etc. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. amfibieni (salamandră. ciulinul de baltă (Trapa natans). La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Volvox dintre cloroficee. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. lin. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. ştiucă etc. Synedra dintre diatomee. crustacee. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. Dytiscus. pipirigul (Scirpus).). larve de insecte). brădişul (Myriophyllum). plătică. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. răchitan (Lythrum) etc. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche).

roghină. În acest fel. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. tău. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. în depresiunile intramontane. slab acidă sau neutră. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice.5.1. La rândul ei. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. 96 . acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. 3. oligotrofe şi mezotrofe. marghilă. berc etc. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. de modul de alimentare cu apă. prin revărsarea apelor curgătoare. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. Uneori. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. lac. crâng. colinare şi de şes. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. iar reacţia ionică a apei este acidă. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof.5. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. baltă. rogoaze în Ţara Bârsei.3.

Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. odonate. numite popândaci. Limnodrilus. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). mărăraş (Oenanthe aquatica). vulgaris). larve de efemeroptere. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). şarpele de apă (Natrix tesselata). buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). T.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. C. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. harpacticide. pipiriguţul (Eleocharis paliustris).). Ophidonais etc. rogoz (Carex vulpina. Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). 97 . coleoptere şi diptere. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. care vara dispar din plancton. păianjeni (Pirata. T. fragilis). cladocerul Ilyocriptus sordidus. S. Stylaria. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). Thanatus. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. lintiţa (Lemna minor. coada-calului (Equisetum palustre). papura (Typha latifolia. În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). broasca mare de lac (Rana ridibunda). mana de apă (Glyceria aquatica). (Scirpus). mesteacănul (Betula verrucosa). şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis).). hidracarieni. Dolomedes) şi melci. angustifolia). copepodele şi larvele mici de insecte. arinul alb (Alnus incana). cumacee. salcia (Salix pentandra. fiind înlocuite de algele cloroficee. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). tritonii (Triturus cristatus. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). păpurişurile şi rogozişurile. pseudocyperus etc. cladocerele. Nais. plopul tremurător (Populus tremula) etc. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). gasteropode. rugina (Juncus effusus). în special Dinobryon şi Synura. spongierii şi hidrozoarele. ostracode. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. Marchantia polymorpha. trichoptere. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele.

5. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. gresii. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). săracă în săruri minerale nutritive. dar numai în regiunile cu un climat umed. floră şi faună. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). De aceea. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. un strat superficial de turbă. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. structură chimică.2. roci eruptive). În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. mai rar în etajul subalpin. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană.5-5). preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe.3. În stepe. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie.

3. iar la altele (Eriophorum vaginatum. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. nr. care creşte în masă compactă. dominată de muşchi şi de arbuşti. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. de la periferie spre centru. Carex buxbaumii) sunt înguste.organismelor ce trăiesc aici. prezintă caractere xeromorfe. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek.). Datorită acestei fizionomii specifice. deşi trăiesc într-un climat umed. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. lenticulară (figura 3. care la unele specii pot fi groase. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. care cuceresc mlaştina centripet. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. Ledum palustre). lanceolate şi răsucite.1. Plantele de tinov (Sphagnum. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă.1. de la centru spre periferie. Multe plante de tinov. pe măsură ce ele cresc în înălţime. Fig. 1988) 99 . ce poartă numele de lagg. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. Spre deosebire de plantele din bahne.

Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. pauciflora. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). afinul (Vaccinium myrtillus). rotiferele (Polyarthra platuptera. datorită cantităţilor mari de acizi humici. Stigonema. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. P. trihoptere. hidracarieni. chironomide). pedicuţa (Lycopodium clavatum). rostrata). efemeroptere. mestecănaşul (Betula humilis). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. D. C. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. intermedia). C. C. Elosa woralli. mesteacănul pitic (Betula nana). Morulina gigantea. coleoptere (Haliplus immaculatus. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). gasteropode (Acroloxus lacustris. Cosmarium. diptere (simuliide. Dinocharis intermedia). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). Anisus leucostomus). mesteacănul pufos (Betula pubescens). Colpoda. arinul alb (Alnus incana) etc. Erebia medusa). Habotrocha lata.) şi tiobacterii. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. perigoniale). iarba-neagră (Calluna vulgaris). rizopodele. bivalve (Pisidium cinereum). ferigi (Dryopteris cristata) etc. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). ciliatele (Stylonychia. Chroococcus. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). odonate. Micrasterias. oligochete. ostracode (Cypris pubera). colembole. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). Amoeba verrucosa). Noterus crassicornis. în mlaştinile 100 . tardigrade (Macrobiotus dubius). Monostyla virga. furnica de tinoave Formica fusca picea). Nebela. cladocere (Ceriodaphnia. heteroptere. Keratella valga. Chydorus şi Polyphemus). Closterium etc. muşchi (Polytrichum alpestre. păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. specii de rogoz (Carex canescens. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. Euastrum.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). nematode. Din cauza acidităţii mari a apei. unele cianobacterii (Gymnozyga. lepidocarpa.

Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros.

c) euriterme d) autotrofe 6. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 .

Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.000 km2).455 3795 11. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.710 723.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.070. Oceanul Atlantic.6.1. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. 3.362.455.257 16. iar adâncimea maximă este de 11. Tabelul nr.700 1131 5449 Nord Total 361. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.2%. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.710 4028 11.655 330.070 1.788 291. în timp ce uscatului îi revin doar 29. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .000 km3.8% din suprafaţa Pământului (361.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.362.b) epilimnion c) hipolimnion 13.022 Atlantic 91.). 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.945 3897 7437 Îngheţat de 12. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.100 3627 9219 Indian 74.022 m (Groapa Marianelor).

Mările însumează 74.800. Marea Weddell). Marea Barents. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. . cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk.mări mediteraneene.mări subpolare. Marea Laptev. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. Marea Tasman).000 km2. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. Marea Ross. 104 .mări interinsulare. separând două sau mai multe continente. Marea Kara. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara.).Îngheţat de Nord. . Marea Bering. Marea Beaufort. Marea Marmara. Marea Banda. Marea Caraibilor etc. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. Marea Marea Solomon etc. Marea Arabiei etc. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. . înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. Marea Labradorului.mări temperate reci.mări polare. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. Marea Roşie. Marea Baltică. de temperatura apelor de la suprafaţă. Marea Baffin. .). ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. .1.6. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. 3. Marea Mânecii. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). 18°C (Marea Norvegiei. după geneză etc. Marea Nordului.mări izolate. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri.mări marginale. Marea Baltică şi Marea Azov).mări interioare. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . . de obicei.). Marea Irming). Marea Bering.

cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Marea Arabiei.mări tectonice. .mări epicontinentale. 3. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. nr. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor.). Fig. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. Marea Galbenă. prezentând o morfologie complicată.6. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. 1988) 105 . Golful Hudson). cu adâncimi reduse. sub 200 m. 3.mări tropicale. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. Marea Baltică. După modul de geneză mările pot fi: . Marea Roşie. Marea Barents.2. Marea Albă. Marea Galbenă. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. situate în întregime pe platforma continentală.2. Marea Japoniei. Marea Chinei de Sud). Marea Neagră).. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. . Marea Caraibilor). Golful Persic. Marea Irlandei. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C.2. taluzul continental.mări temperate calde. Marea Mânecii. Marea Roşie.

purtând numele de dorsale medio-oceanice.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. Ascension. numită vale de rift. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. Alteori. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77.).000 km. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Taluzul continental.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. Ocupă circa 15. şi sunt active din punct de vedere seismic. până la adâncimea medie de 200 m. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. de sute sau chiar mii de metri. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. dar poate atinge chiar 7000 m. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. prezente în toate oceanele. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. São Paulo.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. Sf. Elena. fosa Filipinelor. Tristan da Cunha etc. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. în dreptul foselor marine. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. numită flexură continentală. fosa Japoniei. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. lungă de aproximativ 16.000 m. numite piemont oceanic sau glacis continental.000 km2. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. 106 .000.

3. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.3. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 1957.). 3. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. modificat din Nybakken. deci este echivalentă cu zona disfotică. fosa Tonga. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. nr. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.6. fosa Aleutinelor. 3. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.). fosa Kermadec etc. Fig. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic.3.fosa Kurilelor.

d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. situate dincolo de marginea platformei continentale. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. prezentând o salinitate relativ constantă. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. de unde şi densitatea redusă a planctonului. în funcţie de pătrunderea luminii. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. cât şi datorită curenţilor litorali. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. b) provincia oceanică. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Domeniul bental este divizat. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea.

corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. 109 . adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. lumina. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. abisal şi hadal.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. în mare parte de origine terigenă. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. temperatura. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. Marea Baltică.4. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. salinitatea şi regimul gazos. 3.6. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. f) eajul hadal sau ultraabisal.

Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. 110 . Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită.Sedimentele marine. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Alte materii terestre. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. mai ales cu conţinut argilos. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. astfel încât roca-mamă iese la zi. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. ce floculează lent.

5 milioane km2. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. în special pteropode.4 milioane km2. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. cu o medie de aproximativ 65%.1. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m.3 milioane km2. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. 111 . Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. 2. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m.

dar cu un sensuri de mişcare inversate. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. presiunea atmosferică). care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). fie unor fenomene cosmice (mareele). N şi 5° lat. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. magneziului. care adesea se întrepătrund. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. Această circulaţie determină 112 . Circulaţia maselor de apă. precipitaţii. se formează doi curenţi ecuatoriali. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. răcire. evaporare. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. acţiunea vântului. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. În emisfera sudică există trei circuite similare. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. calciului şi urme ale altor metale. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest.3. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. în cele trei oceane. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. iar în cele polare vânturile polare de est. În mod corespunzător.

şi deci mai grele. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. mareele ating cele mai mari amplitudini. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. Apele polare reci. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. Această circulaţie este lentă.şi zooplanctonului. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). iar cea descendentă de downwelling. fie una în faţa celeilalte. Mareele. atunci. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. de cel mult 10-20 cm/s.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei.Lună. unde ies la suprafaţă. masele de apă oscilează după un ritm propriu. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). 113 . circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei.

Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. ci în apele tropicale. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. În general.3°C în februarie şi 26°C în august). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). temperate şi cele polare. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Din această cauză. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. Temperatura. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m.

Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. Mările tropicale au o transparenţă mare. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. Valoarea 115 . acolo unde razele solare cad oblic. fiind slab populate de plancton. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Proprietăţile optice. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. În Marea Azov transparenţa este de 2. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. iar în cele polare este practic absentă. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. care se instalează doar în perioada caldă a anului.5 m în Marea Sargasselor. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). iar în timpul verii scade la numai 10 cm. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii.75 m. 25 m în Marea Caspică. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Salinitatea. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. În general. 51 m în Marea Roşie. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. La latitudini mari. ce scade foarte puţin cu adâncimea. 28 m în Marea Neagră.

fluvii etc. gheţari. La latitudini mari. datorită.4.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. pe de o parte. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice.). pe de altă parte. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. De aceea. topirea gheţii. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. 116 . pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. Evaporarea intensă. aportului apelor dulci (precipitaţii. dimpotrivă. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. comparativ cu cele continentale. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.030 + 1.) care. iar. duc la o diminuare a acesteia. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3.

din Levinton. 3. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat.56°C. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. 117 . 1942. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative.Fig. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. Curenţii verticali. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. influenţând densitatea acestora.9°C. alături de temperatură. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. Salinitatea. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. nr. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup.4. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă.

în apele marine cu salinitate mai mare de 24. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. se va afunda. 118 . apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte.). fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. Prin urmare. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. Astfel.5. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. Când şi acest strat de apă se va răci. Relaţiile dintre salinitate. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. apa superficială. coboară. în felul acesta. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. 6) creşterea presiunii osmotice. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. cu o densitate mai ridicată.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă.

nr. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. în special cele care trăiesc în estuare. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . ca de exemplu Arenicola marina. 3. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Există şi organisme organisme marine eurihaline. 1942. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte.Fig. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine.. Mytilus edulis. din Ross. incluzând câteva specii larg eurihaline. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei.5. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare.

în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). crabul de iarbă. mareele şi curenţii.). bogate în oxigen. datorită aportului de ape reci.homeosmotice. Din această categorie fac parte. 120 . O serie de alţi factori. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. prin modificarea densităţii. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. Oxigenul. de pildă. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. polichetul Hediste diversicolor. valurile. Astfel. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. În mod indirect variaţiile de salinitate. între care contactul permanent cu atmosfera. De asemenea. motiv pentru care apele marine din zonele polare. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. Mai spre adânc. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. Carcinus maenas. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale.6. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. mai reci şi cu o salinitate mai redusă.

5. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. Asterionella etc.Fig. 1973. Skeletonema. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Biddulphia. Nitzschia. 3. Thalassiosira. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. Coscinodiscus. silicoflagelatele şi unele cloroficee. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. cianobacteriile.6. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. nr. Rhizosolenia. unde cedează oxigenul.6. 3. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Fragilaria. din Nybakken. Navicula. mai ales în mările reci. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. criptomonadele.

Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. dar şi fier. Gonyaulax etc. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare.apele oceanice. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Peridinium. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. mangan şi unele vitamine (de ex. mai ales. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. vitamina B12). deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. cât şi în cele neritice. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. 122 . de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. ziua şi noaptea. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. Dinophysis. mai ales în apele mai reci. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. dar se întâlnesc şi în mările reci. mai ales vara şi toamna. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Algele verzi sunt rare în apele marine. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. atât în spaţiu cât şi în timp. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. cât şi. mai ales azotaţi şi fosfaţi.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

la care se mai adaugă mamiferele. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. peştele-lună (Mola mola) etc. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. fiind considerate erbivore. ca de exemplu calmarii şi sepiile.7. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. În afară de fitoplancton. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). Aici includem anumite specii de rechini. speciile de ton. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile.). reptilele şi păsările marine. peştele-spadă. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Aceşti peşti au. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Astfel. de regulă.diatomeelor (figura 3. majoritatea peştilor zburători. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. Pe lângă migraţiile circadiene. Astfel. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. De asemenea. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. 126 . iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton.

radiolari coloniali şi salpe. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. callarias. stavridul (Trachurus mediterraneus). hamsiile (Engraulis spp. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. heringul (Clupea harengus). mediterranea. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. crevete şi crabi. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. Marea Baltică. pălămida (Sarda sarda). Anomalocera patersoni). în special de peşti. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. ostracode. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. Alosa). codul (Gadus morrhua. merlangus). rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). macroul etc. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. scrumbiile (Scomber.). P. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. stavridul. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. G. Nectonul neritic. Hermatobates şi Halovelia. hamsie şi alevinii unor peşti. sardelele (Sardina pilchardus). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. 127 . G. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. ouăle polichetelor. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. izopode (Idothea metallica). Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. stavrid. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. sardelele. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. scrumbia albastră (Scomber scombrus). icrele de chefal. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). Aici trăiesc şi formează cârduri imense. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană.

cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. Enteromorpha. roşii şi verzi. Polysiphonia. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. Cladophora. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Laurencia. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Zoobentosul. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Laminaria. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Thalassia. Halophila şi Ruppia. Cystoseira. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Astfel.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. Caulerpa). Macrocystis. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Posidonia. Cymodocea. Ascophyllum. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Nereocystis). Ceramiun). Algele brune preferă în general apele mai reci. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. Atât animalele. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. urmate de algele roşii (Phyllophora.

În zonele polare. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. poliplacofore (Chiton cinereus). Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. crustacee (Sphaeroma serratum.) şi insecte diptere. Ocypoda şi Cardisoma. Siphonaria şi Nerita. unii păianjeni şi miriapode. montagui). într-o măsură mai mică. spongieri. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. polichete. hidrozoare. Littorina obtusata. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. izopodele (Tylos latreillei). littoralis şi Gibbula umbilicalis). În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. cărora li se asociază insectele halofile litorale. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. L. izopode (Ligia oceanica. L. Orchestia gammarella şi O. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. Ovatella myosotis. briozoare.) şi stele de mare (Asterias rubens). chilopodele. italica). Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. coleopterele (Bledius). bivalve (Mytilus edulis). Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. Birgus latro şi Geograpsus spp. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. L. Nucella lapillus. Gammarus olivii. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. saxatilis). Comunităţile 129 . L. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. antozoare (Actinia equine). Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. littorea.

Pygospio elegans. Convoluta roscoffensis). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. bivalve (Mytilus edulis. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Arenaeus şi Emerita). briozoare şi ascidii. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. bine camuflate de spongieri. stridii). Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. Mya arenaria. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. hidrozoare (Dynamena pumila). misidacee (Gastrosaccus sanctus). reprezentate prin spongieri.). Lysiosquilla. amfipodele (Corophium volutator). copepode harpacticide. stele de mare (Marthasterias glacialis. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). Pisione remota. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Ele asigură locul de trai. Ceratoderma edule). hidropolipi. hrana. priapulidele (Priapulus caudatus). arici de mare (Paracentrotus lividus). Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. ciripedul Balanus. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. polichete (Spirorbis). Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. Arenicola marina. 130 . O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. Bathyporeia).de midii sunt caracteristice mărilor temperate. bivalvele (Macoma baltica. Asterias rubens). gasteropode (Terebra). Se prezintă foarte diversificat. amfipode (Haustorius. Aici predomină formele mici. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. izopodele (Mesidothea entomon). Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. actinii (Anemonia sulcata). polichete (Ophelia bicornis. Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. Pinctada vulgaris. briozoare (Membranipora). Eteone longa). polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). nematode. crustacee şi peşti bentonici. format de desişurile de plante marine. Spio filicornis.

Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. Predomină formele mobile – turbelariate. cele sedentare fiind rare. Heteromastus filiformis. sub formă de epibioză. copepode. caracatiţe). Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Lumbrineris tenuis). În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Pe fund nisipos predomină formele vagile. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. cea mai mare parte a plantelor. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. polichete (Nereis virens. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Nassa reticulata). unele izopode şi ostracode dintre crustacee. Angulus tenuis). Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. polichete. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. crevete. melci (Hydrobia totteni. Lanice conchilega. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Formele coloniale pot acoperi. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. apoi în cel nisipos. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Macoma baltica.

Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 . Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5.000 m adâncime 4.d) cianobacterii 3.000 m adâncime 7. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11.

4. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. 133 . 2. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. 6.

Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . 14. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Precizaţi rolul manganului în apele marine. 13.8. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. 12.

.S. Bucureşti Bănărăscu. Ed.. Fauna R.S. Acad.. I. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. 184 pp. Pisces-Osteihtyes. Bucureşti Dussart B. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. Viaţa în apele curgătoare de munte.S. 1957. C. Bucureşti Mălăcea. Bogoescu. Ed. Vâsşaia şkola. Ed. Universitatea “Al. Curs de hidrobiologie şi limnologie. 1969 – Biologia apelor impurificate. E. 1976. A. Bucureşti Antonescu. 6: Boişteanu. ediţia a 2-a revizuită. (sub red.R.. C. 1967 – Biologia apelor.. Limnologie. 1980 – Hidrobiologie. Ed.. Ed. I. ediţia a 4-a. R.S.. P. Ed.). R. Ionescu.. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.. Popescu-Marinescu V. Olteanu M. M. 2000 – Écologie des eaux courantes... 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie..Bibliografie Angelier. Al.V.. Acad. Udrescu.R. 1964. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. 1972. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Acad. Ed.. University Press. Ştiinţifică.R. Gauthier – Villars. 1966.R. Natura. Ed. S.R. Ed. vol. Konstantinov.. Cărăuşu S. Universităţii “Al.. I. Gh. Academiei R. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. S. P. Ed. Ed. Moskva Lascu. 1952 – Tratat de ihtiologie. Ed. E. Ed. R.P.. 1970.. V. 1987 – Peşteri scufundate.P. Prunescu-Arion E. Paris Antonescu. Brezeanu Gh. Cuza” Iaşi Burian P. S.. L’étude des eaux continentales. Bucureşti Madoni. Bucureşti Chiriac... T.. Cărăuşu. Ştiinţifică. Monografia zonei Porţilor de Fier.P. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. C. Bucureşti. Popescu.. 1998 – Hidrobiologie. Ed.. Technique & Documentation... 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Paris. Târgu-Mureş Buşniţă Th. Bucureşti Mustaţă. Academiei R. Lumea algelor. Ed...R. Sârbu Ş.S. Cuza” Iaşi 135 . Univeristà degli studi di Parma Marcoci. Didactică şi Pedagogică. XIII. C.

Ed. Ed. Oros... Bucureşti. – 244 p. Ştiinţifică. Ed. Ş.D.... A. Didactică şi Pedagogică. Pora.S. 1971 – Marine neustonology. Ed.A. Acad. 1974 – Limnologie şi oceanologie. New York Papadopol.. Rovimed Publishers. Ed. Ceres..W.. Bănărescu. Bacău Surugiu. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. 1962 – Ecologia peştilor. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu.. F. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. 2005 – Introducere în biologia marină. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). Bucureşti Pricope. Albatros. (sub red. 1981.. M. E. 2007 – Hidrobiologie. V. Didactică şi Pedagogică.. Academiei R. Ed. Bucureşti Vasiliu.R. Ed. Harper & Row Publishers.. Ed. ediţia a 2-a.. 1980 – Ecosistemele din România. Tufescu M.S. Negrea. Casa de Editură Venus. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. – Ecologia şi activitatea umană. 1981.. 2002 – Ecologie acvatică. Moskva-Leningrad 136 . eduţia a 2-a revizuită.. Israel Program for Scientific Translations.. Yu. Akad. Ed. G. Hidrobiologie. Bucureşti Zaitsev..A. Ed. P. S.. Ed. Bucureşti Nybakken. I. 1988 – Marine biology: an ecological approach. Nauk SSSR. J. Bucureşti Pârvu C.R. R. Bucureşti Nicoară. V.Negrea.).P. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. G. ediţia a 2-a. Iaşi Nikolski. V. Bucureşti Pârvu C.. Jerusalem Zernov. M.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful