Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Fiind o ştiinţă ecologică. etc. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. biogeografia. 4 . Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. geografia. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Pentru explicarea originii. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. fiziologia vegetală şi animală. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. de sinteză. experimentul şi analiza. complexă. morfologia şi anatomia. Fizica descrie fenomenele mecanice. hidrochimia. etologia. microbiologia. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. corelarea şi interpretarea rezultatelor. 1949). Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. hidrogeologia. hidrologia. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. climă etc. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. relief. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. termice şi optice din apă. zoologia. etc.

cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. în special. în general. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. zone umede etc. şi a produsului final. hidrobiologia are şi o importanţă practică. Iniţial. materii prime. lacuri. 5 . pentru care rezervă termenul de potamobiologie. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. de regulă cerut de oameni (hrană. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. utilizări industriale). limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. mai nou.). bălţi. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare.

formând un unghi de 104°27'. atât în interiorul. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen.1. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. pentru hidrobionţi apa este mediu. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt.1. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. iar oxigenul la celălalt. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . iar fiecare hidrogen câte unul. de asemenea. 1. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. adică H2O sau H–O–H. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. numite legături de hidrogen. adică un dipol. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). dizolvând aproape orice substanţă. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). care este electropozitiv. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. Apa. În felul acesta. cât şi polaritatea moleculei de apă.). Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. În felul acesta. Totuşi.1. cât şi în afara organismelor. condiţie şi resursă de viaţă. Această separare electrică creează o moleculă polară. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate.

În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. polihidroli (H2O)n. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. Fig. nr. dipolii apei se pot asocia între ei.2. trihidroli (H2O)3. 1. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. Acest fenomen poartă numele 7 . Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. atunci apa. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. la temperatura camerei. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat.2.1. etc. putând susţine mici obiecte. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. dihidroli (H2O)2. De regulă. 1. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. Proprietăţile fizice ale apei 1. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. 1974). iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă.1. în starea lichidă predomină dihidrolii.

Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). care trăiesc fie suspendate de această peliculă. iar apa este practic necompresibilă.2. De asemenea. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. 1. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului.2. 1. obiectele se umezesc. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Invers. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. atunci corpurile nu se umezesc. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală).de tensiune superficială. Astfel. De 8 .2. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. De aceea. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. picăturile au forma perfect sferică. Tensiunea superficială a apei (72. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. De aceea. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite.3. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa.

3 m adâncime. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10.4. energia calorică a atmosferei.aceea. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. pe care le degajă apoi treptat.). solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. vâscozitate. iar în apele marine la fiecare 9. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. la o adâncime de 10.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. De aceea. Astfel. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. reproducere).2. condensarea vaporilor de apă. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). ceea ce creează deosebiri între 9 . Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. altitudine şi perioada anului. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. 1. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. Astfel. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. fără variaţii prea mari ale temperaturii. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. creştere. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului.

exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. în apele reci vom găsi mai puţine specii. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. compatibile cu viaţa. Datorită curenţilor verticali de convecţie. temperate şi tropicale. în general sub 10°C. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Astfel. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. în apele reci de munte sau în apele subterane. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. Apele continentale. De aceea în apele calde. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. În schimb. generaţiile se succed rapid. de regulă. dar cu un număr mare de indivizi. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. se împart în arctice. în funcţie de temperatura apei. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. în apele polare. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. 10 . valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. faţă de cele din regiunile tropicale. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. 2-3°C.

2. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. stridia între –2 şi 20°C.5. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. 11 . Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute.4-24°C.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Apa la îngheţ se dilată.2. în mod indirect. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. formând un strat termoizolator. de salinitate şi de presiune. Densitatea apei depinde de temperatură. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala.98°C. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial.). melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. 1.

025 g/cm3. nr. apa mai densă de la suprafaţă coboară. Astfel.2.6. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial.026 g/cm3.Fig. Prin urmare.004 g/cm3.2. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. 12 . în timp ce în Marea Nordului. la 20°C şi la presiune atmosferică. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. 1. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. aşa cum este cazul Mării Negre. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. Astfel. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. aceasta măsoară 1. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. la aceeaşi temperatură. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. 1. deci şi a densităţii. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt.

cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. Radiaţiile infraroşii. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. iar la 5° se reflectă 40%. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Prin urmare. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. 13 . ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. De regulă. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. cu atât razele se vor refracta mai puţin. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare.

În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. absorbţiei şi transformării în căldură. alcătuit din organisme vii. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. îndeosebi în straturile mai adânci. . Astfel. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. Limita inferioară a acestei zone se 14 . difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie.zona eufotică. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. Plantele se găsesc numai în această zonă. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. slab luminată. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. şi un bioseston sau plancton. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. Deosebim un abioseston sau tripton. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară.

în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. . de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. În funcţie de speciile predominante. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. De asemenea. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. apoi coboară din nou. atinge 500-600 m. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. maronie în cazul flagelatului Synura. care trăiesc la latitudini mici. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). mizidele. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. cladocerele. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. nu există o 15 . ionii de fier pot colora apa în galben.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. copepodele. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. ca de ex. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. Sagitta şi altele. hidromeduzele. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. iar seara urcă în straturile de mai sus. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale.

Dimpotrivă. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. 16 . Apoi. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. realizează cele mai ample migraţii verticale. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. De aceea. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. peşti. De asemenea. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. păsări) în zona crepusculară. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. Dimpotrivă. planctonul gelatinos.

Thysanoëssa inermis). celenterate şi peşti. Totuşi. cefalopode (Histioteuthis dispar). Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Chauliodus sloanei). Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. celenterate. crustacee (Meganyctephanes norvegica. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. iar noaptea ies la suprafaţă. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. La multe organisme marine. viermi. Din această cauză. Noctiluca scintillans). animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea).2.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). care trăiesc în zona oligofotică. peşti şi nevertebrate. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. Unele emană o lumină difuză. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. 1. vântului. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Peridinium. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. acestea ziua fug spre adânc. valuri şi amestec turbulent. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare.7. echinoderme. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . altele au organe luminescente speciale.

de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). conţin particule mai grosiere. evaporare etc. ciclonali şi anticiclonali. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. densităţii. de fund etc.. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. după constanţă – permanenţi. periodici şi neregulaţi. litorali. ultimul fiind mai important. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. reci. conţinutului de oxigen etc. Astfel. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . cum se întâmplă în apele curgătoare. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă.a Pământului. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. înlăturarea metaboliţilor. de adâncime. respiraţiei şi în timpul deplasării active. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. după traiectorie – rectilinii. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. săraţi etc. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). de căderi de precipitaţii. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. salinităţii. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. Valurile. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii.

Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen.000. Prin urmare. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. la hidromeduze pe marginea manubriului. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. Proprietăţile chimice ale apei 1. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). va fi: [H+] = [OH−] = 1/10.1. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. notat cu pH. 1.3.3.

pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. Astfel. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. Ziua. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. Apele marine au un pH cuprins între 8.4 şi 6.95 sunt considerate acide. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii.3 neutre. atât ca valoare 20 . În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice.1-8. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). iar vertebratele sunt puţine la număr. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. în timp ce moluştele lipsesc complet. Diferitele specii. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. în timpul verii. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. Astfel. noaptea.3 bazice. uneori chiar cele înrudite. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat.3. are loc o scădere a valorii pH-ului. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. în schimb.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. De aceea. iar cele cu pH > 7.4.95 şi 7. cele cu pH între 6.

dar în general aici predomină ionii de calciu. Astfel.5 şi 9. Atomii metalelor. Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). rotiferul Anuraea cochlearis).4-7. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). cladocerul Chydorus ovalis. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). Keratella cochlearis). sulful (sulfaţi SO42− ).absolută. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). copepodul Cyclops languidus. la fel ca şi în apele marine. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor.3.3.6. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. Concentraţii mici. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. 1. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. larva dipterului Chironomus plumosus. Apa unor lacuri. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ).). ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex.2. predomină ionii de Na şi Cl. care rareori depăşesc câteva mg/l. 21 . rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). se asociază în compuşi complecşi. însă. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. mai ales metalele grele. potasiul (K+). În apele continentale salmastre şi sărate.

nr.5 g/l 2. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0.3. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l.ape mezohaline 5-18 g/l . Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. aproximativ 89%.5-5 g/l .Fig.ape polihaline 18-30 g/l 3.ape oligohaline 0. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice.5-30 g/l . 22 . Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă.). Marea de Azov cu 9-12 g/l.3. ci şi de natură calitativă. Ape salmastre (mixohaline) 0. 1. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. celelalte săruri jucând un rol minor. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu.

mai ales. Cercopagis pengoi) şi. polichete. chaetognate. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. estuarele şi avandeltele). cladocere. cefalopode. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. 23 . hidracarieni. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. stomatopode. Corniger maeoticus. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina.5-25 g/l). În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. Pe de altă parte. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). echinoderme. radiolari. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. foraminifere. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. marine şi hiperhaline. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. insecte. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). oligochete. tunicate).Marea Caspică sub 15 g/l. eufauziacee. moluşte pteropode şi heteropode. antozoare. se numesc organisme stenohaline. brachiopode. Acestea din urmă. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. scifozoare. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. invers. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. datorită evaporării locale puternice. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. rotifere. salmastricole. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor.

Mytilus edulis. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Mya arenaria. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla.Mytilus galloprovincialis. Macoma baltica. migrând din mare în apele dulci şi invers. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. De pildă. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Cerastoderma edule. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Peştii osoşi. iar sărurile în exces sunt eliminate. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. cele salmastre cât şi în apele marine. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). În schimb. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. 24 . Platychthys flesus). caracterizaţi prin presiune osmotică mică. turbelariatul Macrostoma hystrix. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. cât şi cele dulci se numesc halofile. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. cladocerul Chydorus sphaericus.

cianobacterii şi flagelate. sulfaţi. din cauza concentraţiei lor infime. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. fosfaţi etc. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. ceilalţi cationi. Astfel. 1.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente.3. cât şi unele tulpini de bacterii. neinfluenţând duritatea apei. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. care diferă de la o ţară la alta.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. . În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane.3. migrând apoi în mare pentru reproducere. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. 25 . Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. cloruri. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. . cresc în apa dulce atingând talia maximă. dar nu se întâlneşte în mări. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). Deosebim următoarele feluri de duritate: . Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. Anghilele tinere urcă în susul râurilor.

Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Procesul prin care apa devine dură este următorul. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. acid uric. magneziul. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. nitraţi. dând naştere acidului carbonic. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. calciul. Este utilizat de bacterioplancton. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. sau de către diatomee. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare.3. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Astfel. 1. Aceste substanţe. 10-20° dGH apă semidură. iar peste 30° dGH apă foarte dură. numite şi nutrienţi. Alte elemente biogene sunt siliciul. fierul.4.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. 26 . Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. săruri de amoniu. 5-10° dGH apă moale. manganul şi cuprul. 20-30° dGH apă dură. Astfel. care îl transformă în azotaţi. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. Prin urmare. care îl oxidează. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. bazalt) apa este moale. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective.

enzime etc. glucide. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. protide.3. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. se numeşte denitrificare.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. încărcate cu substanţe organice. pe lângă substanţe minerale. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. de radicali sau de substanţe complexe. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. primele îmbogăţind. 1. mărind riscul de eutrofizare. Astfel. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. importante cantităţi de substanţă organică. 27 .5. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. Substanţele organice Apele naturale conţin. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. vitamine. cresc nivelul fosforului. Apele uzate. care trece în atmosferă. lipide. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor.

Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. unele vitamine (acid ascorbic. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă.3. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. bioxidul de carbon. excreţii). acizi graşi. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). de temperatura şi de salinitatea apei. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. biotină sau cobalamină) şi toxine. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. de presiunea atmosferică. aminoacizi. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. tiamină. hidrogenul sulfurat. crustacee planctonice şi bivalve. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. amoniacul şi metanul. Oxigenul. activităţi umane). hemiceluloză şi compuşi proteici. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. celuloză. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. azotul. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. 1.6. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. precum şi de unele rotifere. lignină.

5. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice.pe seama reducerii oxizilor. de presiunea lui parţială în atmosferă. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. nr. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1.). datorită respiraţiei organismelor. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen.4. De asemenea.4. Fig. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. 29 . 1. de temperatură (figura 1. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). Noaptea.

Fig. adică moartea în masă a hidrobionţilor. În apele curgătoare.5. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. nu există o stratificaţie a oxigenului. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. Astfel. 1. urmate de fenomenul de zamor. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. nr. bine iluminate de razele solare. datorită amestecului continuu. în straturile superficiale ale apei. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. crustaceele Sida 30 . Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina.conţinutul de oxigen din apă scade. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă.

). melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. 31 . la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. Mysis relicta. În apă dulce. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic.crystallina. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. oligochetul Tubifex tubifex. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. de temperatură şi de salinitate. larvele ţânţarului Lauterbornia. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. aflat deasupra sursei de apă.6. în funcţie de pH şi de salinitate.9 cm3/ml de apă. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. Bythotrephes longimanus. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1.

aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. această sare cade în precipitat. 1. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare.6. 32 . Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. care se află în apele naturale în concentraţii importante. nr. combinânduse cu ionii de Ca2+. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. creşterea pH-ului). Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Dacă reacţia mediului se menţine acidă.Fig. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+).

viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. de aceea în straturile profunde există zone azoice. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. bogate în oxigen. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. 33 . Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. dozele letale fiind foarte mici.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. care.8 cm3/l. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. trăind în condiţii anaerobe. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică.5 cm3/l. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe.7-6. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic.5 cm3/l. iar la 2000 m adâncime de 5. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. către fund. Mai mult de atât. adică 325 mii km2. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. Din acest motiv. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale.

iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20.4 ml/l. Amoniacul disociază în apă. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. cladocerul Daphnia longispina). 1. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. chiar şi în cantităţi foarte mici. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat.1. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. Tabelul nr. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker.).1. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). Nereiphylla rubiginosa. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Alte specii. Brachionus palla şi Cyclops strenuus. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l.

Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen.La o valoare a pH-ului sub 6. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Prin urmare. Apele acide au. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. însă fără a fi toxice.5 nitrificarea stagnează. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. de regulă.

Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7.

000. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12.000 c) 1 din 100.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000 11.000.000 b) 1 din 10.000 d) 1 din 1. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. cladocerele. 39 . şi. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. radiolarii. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. organisme meroplanctonice. restul având loc în bental. formând diferite biocenoze. în contact cu atmosfera. caracterizate prin condiţii diferite.2.1. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. nectochaeta). sau neustalul. valuri. vegetale şi animale.1. copepodele etc. se compune din plancton şi necton. În componenţa planctonului intră.1. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. ofiopluteus). Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. În fiecare dintre aceste biotopuri. la rândul lui. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. pe de o parte. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. în bental de bentos şi perifiton. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. organisme holoplanctonice. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. indiferent de tipul şi extinderea sa.). Pelagosul. pe de alta. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. echinodermelor (echinopluteus. rotiferele. mişcări de convecţie etc. trocophora. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. 2. alcătuită din organisme vii. 2.

moluştele şi viermii pelagici. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). ctenoforul Cestus veneris.05. 2. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. meduzele hidroide. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1.1. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 .). crustaceelor (nauplius. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica.). sifonofore mari.moluştelor (larve veligere şi protoconce). 6) Megaloplancton.) şi altor animale marine bentonice. Se găseşte numai în mări. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare.2. infuzoarele. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. salpele etc. statoblastele briozoarelor. copepodite etc. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră.). 5) Macroplancton. mysis. 3) Microplancton. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. meduzele. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. crustaceele mici etc. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. zoaë. Se întâlneşte exclusiv în mări. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. rotifere. 4) Mezoplancton. salpe coloniale etc.

00). De asemenea. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. Copepodele (Cyclops. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. Ele plutesc în apă. La începutul secolului al XX-lea. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. Capacitatea de a flota o prezintă. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. de asemenea. Sp – suprafaţa portantă. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. mişcarea rotiferelor (Keratella. între 1. 41 . în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda.03). apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Majoritatea planctontelor sunt înotători activi.02 şi 1.cea a apei dulci (care este de 1. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. cladocerele (Daphnia. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. De aceea. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. printre care se numără diatomeele. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. multe animale care posedă organe de locomoţie. dar şi decât cea a apei marine (care variază. Diaptomus). cianobacteriile. în funcţie de temperatură şi salinitate. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. infuzoarele (de ex. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. radiolarii şi foraminiferele. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Gr – greutatea restantă. Cu cât greutatea restantă este mai mare. Alte organisme planctonice. ca de exemplu sifonoforele.

fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. fie prin reducerea puternică a acesteia. este minimă la sferă. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. decât la speciile care trăiesc pe fund. Hidratarea tisulară. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. dar care duc un mod de viaţă bentonic. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. 2. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. Reducerea formaţiunilor scheletice. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante.Suprafaţa relativă. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. Pterotrachea coronata). Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. Dacă corpul este aplatizat. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. chetognate şi alte animale. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). Euphausiacea. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Decapoda). dar şi la moluştele pelagice. spre deosebire de cele bentonice. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate.

cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. sub forma veziculelor traheene. ci uleiurile mai uşoare. de exemplu. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. Incluziuni gazoase. icrele pelagice de chefali. SO4−) cu cei uşori (Na+. de asemenea. De 43 . să o modifice. De aceea. radiolarul Spumellaria. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. cambulă. în caz de necesitate. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. scrumbie). NH4+) asigură. Incluziuni lipidice. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. ca. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Ca2+. 4. 3. Aphanizomenon. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. dar şi. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. care acoperă exteriorul corpului.unei substanţe gelatinoase transparente. 5. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Spre deosebire de incluziunile lichide. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. cât şi la unele rotifere. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. practic incompresibile. care duce un mod de viaţă planctonic. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+.

polichete pelagice (Tomopteris sp. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. ctenofore. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. pteropode. ace. la Notholca longispina dintre rotifere.). Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. heteropode şi tunicatele pelagice. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. 3. copepode ş. de exemplu. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. la Ceratium dintre dinoflagelate. aplatizate. Aplatizare. Melosira). Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. Însă.exemplu. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. meduze. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. dinoflagelate. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Multe diatomee (Coscinodiscus. ci după o curbă. Alungirea corpului. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. Formarea excrescenţelor. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia.a. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. 2. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze.

de asemenea. Bosmina coregoni). Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. hyalina. ca de exemplu. Asplanchna priodonta). Suprafaţa relativă. Tabellaria etc. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. iar dintre animale la salpe. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. În multe cazuri. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. 45 . ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Agregarea în colonii contribuie. Daphnia cristata. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. la diatomeul Chaetoceros. dinoflagelate (Ceratium hirundinella).). Reducerea taliei. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Keratella quadrata. 5. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Brachionus capsuliflorus. oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. rotifere (Keratella cochlearis. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. 4.extracapsulară. Brachionus calyciflorus. Tabellaria fenestrata). D. De aceea. Formele din sezonul cald au crustele fine.

Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. tesselata. T. Rana temporaria. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri.). fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). mamiferele.2. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă.). şerpi marini Pelamys platurus). focile. în compoziţia nectonului intră amfibienii. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. 2. ridibunda. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). morsele.2. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). pleuronectide. guvizi. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. cristatus. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. alpestris. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. şarpele de apă N. broasca mare de lac R. reptilele şi păsările acvatice. ondatra Ondatra zibethica. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. Pelobates). cobitide. T. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. batoidei etc. variegata. T.2. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. vidra Lutra lutra. 46 . Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn.1. În afară de peşti. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B.

Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. lucru necesar pentru orientare. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. Astfel. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. şi peşti fizoclişti. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Hydrous piceus. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care.2. Se cunosc peşti fizostomi. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. Cybister laterimarginalis etc. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis.2. Apoi. prin urmare. La rândul ei. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. De exemplu. 2. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea.). La mamiferele acvatice grăsimea 47 . la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. aici nu există nici un substrat solid.

S-a constatat că forţa 48 . Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. serveşte la izolarea termică. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. Suprafaţa corpului este netedă. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). De exemplu. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral.depusă sub epidermă. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. uneori lipsită de solzi. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. trecerea lină de la cap la trunchi). peduncul caudal subţiat. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). rechini) sau hipobată (la peştii zburători). iar pedunculul caudal este subţiat. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. de suveică sau de torpilă. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. În linii generale. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical.

Păstrăvii. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. formele nectonice migrează 49 . Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. de exemplu. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. De asemenea. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. 2. argintie. prin urmare. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana.4.2. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. uneori de mii de kilometri. De regulă. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală.

Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. lostriţă Hucho hucho. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. formând cârduri sau bancuri. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. scobarul ş. Mulţi peşti. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. mreană Barbus barbus.). nisetru Acipenser guldaenstaedti. în special cei marini. stellatus. păstrăv de munte Salmo trutta fario). Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. somon atlantic Salmo salar). şi migraţii verticale. Acestea. păstrugă A. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. în unele cazuri. cleanul. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. gingirică Clupeonella cultriventris. ce provin din afluenţi (mreana. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . După scop deosebim migraţii de reproducere. anghilei şi somoniilor. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). duc o viaţă gregară. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla).a.

neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). trăiesc ploşniţele Gerris. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. 2. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. se face după repere imobile. În mări şi în lacurile mari. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. la o distanţă de 5800 de mile marine.Nord. Sarda) chiar 200. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. în special peşti. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. ce pot traversa oceanele. protejate contra vântului de arbori. muştele Ephydra. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Orientarea. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. construcţii etc. Hydrometra. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine.3. La interfaţa apă-aer. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. în special vizuală şi olfactivă. apterigotul Podura aquatica. Pentru multe organisme nectonice. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. iar bonito (genurile Katsuwonus. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 .

Unii autori (Zaitsev. care protejează organismele de acţiunea 52 . cât şi din aer. mai ales insecte. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. dată atât de radiaţiile incidente. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. Organismele epineustonice sunt. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului.Halobates. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. umiditate ridicată a aerului. Pe de o parte. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. dar nu se rupe. De aceea. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. dar şi praf ce conţine materii organice. aerobionte. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. în principiu. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. în special pentru bacterioneuston. consumând animale căzute în apă. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. Pe de altă parte. În schimb. deoarece corpul lor nu se umectează. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. dezvoltarea pigmentaţiei. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. cât şi de cele reflectate de luciul apei. Majoritatea sunt prădătoare.

stavrid. în primul rând la formele rezistente la UV. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. puietul de peşti. ouăle polichetelor. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). insecte (larvele de Anopheles). Cu toate acestea.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. în special peşti. alevinii multor peşti. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. moluşte (Limnaea. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). cât şi o dinamică pronunţată în timp. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium.nocivă a radiaţiilor UV. hamsie. şi un merohiponeuston. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. izopodul Idothea metallica. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. Noaptea. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). fototropism pozitiv. Sagitta. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. culoarea criptică sau transparenţa corpului. icrele de chefal. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Physa). Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea.

Spirodella polyrhiza). Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. de exemplu. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. cât şi a celui dizolvat în apă. care prezintă de asupra apei. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). gibba. mătasea-broaştei (Spirogyra sp.Gammarus. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. natans. creveta Palaemon. Ostiolele. aidoma unei vele. peştişoară (Salvinia natans). cu proprietăţi hidrofobe. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. Velella spirans.4. Wolffia arrhiza. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S.). La plantele pleustonice. L. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. trisulca. trecând 54 . misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. iar cealaltă în afara acesteia. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. L. Peştii Histriophorus şi Mola mola. S. în contact cu atmosfera. 2. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. un pneumatofor mare. Dexamine şi Apherusa.

Coleopterul Gyrinus natator. 2. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. 2. care populează 55 . Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. N. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. acţiunea valurilor etc.5. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. cât şi pentru cea subacvatică. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei.temporar la un mod de viaţă pleustonic. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. în zona costieră sau la adâncimi mari. psamofile. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. lutea şi Naucoris. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. Există un număr relativ mare de animale. are ochii împărţiţi în două. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. care trăiesc pe pietre. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. ploşniţele de apă Notonecta glauca. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos.1. atât pentru vedere aeriană. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. în principal crustacee şi viermi. cât şi de iluminare.5.

Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. purtate de curenţi. ciripedele (Balanus improvisus. Ephydatia fluviatilis). Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. pelofile. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. coralii şi briozoarele. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. Aşa sunt. hidrozoarele. de regulă. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. briozoarele. care trăiesc pe plantele acvatice. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Lepas anatifera). Bentosul fixat sau sesil. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. etc. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Acestea pot fi fixate. hidrodinamică.). etc. Pot fi forme săpătoare şi forante. midiile Mytilus galloprovincialis. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. epipsamic. hidrozoarele. aplicat la animalele bentonice. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. crinii de mare. spongierii. Chthamalus stellatus. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună).). Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. poliplacoforele şi 56 . Organele de locomoţie. de exemplu. argilofile. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. 2. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). endopsamic. care trăiesc în curent rapid. ascidiile. Deşi sunt imobile. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile.nisipul. După acelaşi principiu. ca. de exemplu. 1. care trăiesc pe lut. Forma corpului este aplatizată. care formează colonii prin înmugurire. coralii. viermii calcaroşi.

viermi. cărămidă. larve de efemeroptere (Polymitarcys. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. Algele. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Rajidele) şi cefalopodelor. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). 3. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). stâncile alcătuite din calcar.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. Printre organismele forante marine se numără unele alge. Petricola lithophaga). uneori depăşind chiar lungimea animalului. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. brachiopode. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. iar sifoanele sunt foarte lungi. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. Pholas dactylus. iar dintre animale spongierii. castraveţi de mare. Barnea candida. multe polichete (Arenicola marina). moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). Aici intră majoritatea oligochetelor. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. care nu se închide strâns. moluşte (Teredo navalis. lemnul şi cochiliile moluştelor. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. subţire. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. spongieri. Venus). aricii de mare şi alte animale. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. marmură. marne argiloase. 4. Mya arenaria. Unele animale se deplasează activ prin sediment. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). beton. sesil sau pivotant. Bentosul săpător. Bentosul forant sau sfredelitor. Sunt sfredelite rocile sedimentare. crustacee. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. 57 .

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor.2. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5.

9998 g/cm 11. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.05 g/cm 3 c) 1. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.00 g/cm 3 b) 1. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.02 g/cm 3 d) 0.8.

Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.14. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .

care se preling prin crăpături şi goluri. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. care sunt apele mărilor de odinioară. şi de condensare.) şi artificiale (lacuri de acumulare. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). canale). reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. heleşteie. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. iazuri. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . provenite din condensarea vaporilor.1. 3. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. de percolaţie (infuaţie). În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. la rândul lor. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. care pătrund de la suprafaţa pământului. apă peliculară. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci.3. mlaştini etc. Apele continentale de suprafaţă se împart. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. ape juvenile. De asemenea. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). lacuri. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase.

Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. atât ca număr de specii. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. alge heterotrofe. cât şi cu ciuperci. de regulă. În schimb. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. atât de caracteristice celor terestre. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). corpul mic. Unele animale cavernicole se hrănesc.propriu-zise. care sunt adaptate la viaţa subterană. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. cât şi ca număr de indivizi. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. Sigobionţii au.1. stigofile şi stigoxene. alteori se formează ape 65 . troglofile. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). 3. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. lăptos. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi.1. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. depigmentat. Apele subterane pot constitui un important rezervor. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. cresc şi se înmulţesc continuu.

în special de calciu şi magneziu. alge verzi şi diatomee. Factorii de mediu. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice.curgătoare – râuri şi pârae subterane. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. şi deci a producătorilor primari. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. izolat de cel suprateran. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Lipsa luminii. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. Mediul subteran. Din cauza întunericului permanent. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. Biocenozele. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . Dacă peşterile sunt bine ventilate. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. flora cavernicolă este foarte săracă. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. adică printr-o duritate mare. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. În general. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. face ca hrana să fie redusă cantitativ. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella.

insecte (Anophthalmus. Typhlichthys. Spaeleoniscus. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). batinelide. Din această categorie face parte hiporealul . Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Asellus aquaticus cavernicolus). Acest biotop. Aphaenops). turbelariate. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. 67 . Apele freatice Factorii de mediu.2. situate la adâncimi mairi. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). în special din cauza insuficienţei hranei. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate.1. fiind formată din ciliate. asemenea apelor cavernicole. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. prin lipsa luminii şi. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. cladocere. miriapode. devenind paleoendemice. Armadillidium. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. nematode mermitide. Eleoniscus helenae. Apele freatice. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. gasteropode (Hochenwartia). Chologaster. printr-o mineralizare crescută a apei. coleoptere. oligochete.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. Leptodirus. hidracarianul Atractides. melcul Lartetia quenstedti. Italodytes. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. Totuşi. ostracode. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. hidracarieni. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. adesea.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). puteanus). natans). copepode. 3. Biocenozele. decapodele şi izopodele (Porcellio. peştii din genurile Amblyopsis. lipitori (Haemopis caeca).

Precipitaţiile atmosferice. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. turbelariatele.3. pe o adâncime de câţiva centimetri. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. cât şi prin organismele ce le populează. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. care strecoară prin straturile de nisip. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. hidracarieni. crustacee şi tardigrade. unul brun. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Biocenozele. protozoare. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. nematode.1. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. nematodele şi oligochetele. rotiferele. cenuşiu şi din nou unul incolor. polichete şi moluşte. gastrotrichi. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . Factorii de mediu. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). pătrunde lumina.3.

în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. 3. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. Deasupra terasei de 69 . reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. formând terasa aluvionară (de luncă).impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane.2. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. de ordinul câtorva milimetri. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima.

oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. iar viteza apei scade. însă. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. unul mijlociu şi unul inferior. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. denumită medial. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. Din acest motiv. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. o pantă accentuată şi. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. numită ripal. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. printr-o viteză mare a curentului de apă. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . prin urmare. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Valorile extreme ale debitului Dunării. substanţelor biogene şi coloizilor. debitul creşte pe seama afluenţilor. mâl) este predominant.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. şi partea dinspre mijloc. acolo unde viteza curentului de apă este mare. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). microelementelor. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic.

Deseori în cursul mijlociu. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta.hyporhithron.metapotamon. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului.metarhithron. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare.1. cele 71 . cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon .. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . în urma cărora se formează lacurile de meandru.epirhithron.2. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei.epipotamon. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. viteza curentului de apă. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei.hypopotamon. temperatura şi compoziţia chimică a apei. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. fluviile . transparenţa. 3. După cum s-a arătat. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. cât şi în funcţie de anotimp. cursul mediu al râurilor de munte . ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. formând insule. ostroave sau golfuri de râu. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. râurile mari de câmpie .

viteza apei creşte. cât şi circadiene. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. în râurile colinare de 3 m/s. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. vaduri sau defilee (cazane). Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. pe măsura îndepărtării de izvor. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Astfel. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. În general. 72 . Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. când apa cade vertical. În funcţie de zona geografică. formând depresiuni (bulboane). Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. curentul apei scade. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor.

2 m/s. Regimul gazos al apelor curgătoare. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. este favorabil pentru viaţa organismelor. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. Pe lângă suspensii. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. cât şi amestecului său turbulent. scăzând substanţial în timpul viiturior. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Mult mai slab este reprezentat 73 . a căror pat este alcătuit din sedimente moi. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul.2. de regulă. 3. bentosul şi nectonul. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. apoi mâlul.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare.2. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. Cu micşorarea curentului. pe fundul albiei se depune nisipul. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează.

compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. fiind ingerate. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. bogate în plante şi animale planctonice. nimerind în condiţii noi. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. Din cauza mişcării turbulente a apelor. Astfel. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. având o plasticitate ecologică mare. în timp ce alţii. În aceste situaţii. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Ulterior. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. Planctonul alohton. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. cum se întâmplă în zonele cu praguri. 1929). de regulă. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . cât şi alohtone. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. Din acest motiv. Din cauza curentului. izvoare sau mlaştini. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. prin urmare. cu toate că nu prezintă forme specifice. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Varietatea specifică a potamoplanctonului. îşi schimbă aspectul.perifitonul. se adaptează noilor condiţii. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. De asemenea. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil.

în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. euglenoficeele prin 6 specii. Dintre animale. 1974). cloroficee (Closterium. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. cloroficeele prin 43 specii. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. apa din bazinele stagnante adiacente. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. cât şi pe orizontală. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. Tintinnopsis). Când nivelul apei scade. Aphanizomenon şi Anabaena). cianobacteriile prin 15 specii. 75 . Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. rotifere (Keratella. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. cu plancton bine dezvoltat. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. zooflagelate. dinoflagelatele şi crizoficeele.îmbogăţeşte calitativ. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. euglenoficeele. cianobacteriile. de regulă. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Cyclotella şi Asterionella). Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. potamoplanctonul este. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. uniform distribuit atât pe verticală. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Astfel. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. Astfel. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. xantoficeele.

efemeroptere (Ephemera vulgata. Th. 1950). Lysimachia nummularia. oligochete.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). Bosmina. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. P. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. Theodoxus fluviatilis. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. argiloreofile. În apele cu un curent de 0. Sericostoma flavicorne). Polymitarcis virgo. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. hirudinee. peştişoară Salvinia natans.13-0. coada-calului (Equisetum sp. Elodea canadensis. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. Hydropsiche pellucidula.Asplanchna.) sau stuf (Phragmites australis). plecoptere (Leuctra nigra. P. Acrocladium cuspidatum. Batrachium fluitans. La un curent de 0. Diaptomus. Perla 76 . Phylonotis fontana. În apele curgătoare de munte. peloreofile şi fitofile (Jadin.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. Caenis robusta. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. lintiţă Lemna). Lithoglyphus naticoides). spongierii. broscariţa (Potamogeton fluitans). În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. cladocere (Daphnia. muşchii (Fontinalis antipyretica). Epeorus assimilis. bivalve (Dreissena polymorpha) .7-1. Aturus scaber). psamoreofile. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. briozoarele. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. Brachyonus). Baetis rhodani). algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. hidracarieni (Sperchon brevirostris. Enteromorpha spiralis). Ecdyonurus venosus. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae.). gasteropode (Ancylus fluviatilis. turbelariatele (Crenobia alpina). O vegetaţie bentonică bogată. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). destul de rapide. danubialis. Silo piceus. Hypnum cordifolium). natans.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Jijila. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Câmpia Vestică. Catlabuh. Învârtita-Nucşoara) etc. Mangalia etc. Costineşti. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). Balta. prin izvoare subacvatice. lacuri vulcanice. Amara. Kiwu. se formează lagunele şi limanurile marine. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. Tăbăcăriei. destul de adânci. Tatlageac. Goloviţa. Cahul. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. padine sau găvane. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. numite perisipuri. Agigea. a golfurilor puţin adânci. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Bâlea). Sasik). Ialpug. Techirghiol. Tanganyica. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. prin drenarea apei râurilor şi 80 . compus astăzi din lacurile Razim. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Zmeica şi Sinoie. izvoare de mal. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. În zona litorală. lacuri de luncă. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. Gargalâc. lacuri carstice.). care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. lacuri relicte. crovuri. Lacul Sărat). Baikal sau Marea Moartă). sub acţiunea apelor marine. lacuri de curs părăsit sau de meandru. Chitai. umplute cu apă relativ stagnantă.3. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. lacul Brateş din lunca râului Prut).3. lacuri glaciare. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Ana). Siutghiol. Dobrogea şi Podişul Moldovei).

prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. profundală şi pelagială. oligotrofe şi distrofe. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. transparenţa mică. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. prin infiltraţie subterană. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. este zona cea mai bogată în specii. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. evaporare. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. este săracă în oxigen dizolvat.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Bucura). Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. lacurile se împart în eutrofe. zoobentosul şi nectonul este abundent. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. Zona sublitorală este zona de trecere. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Această zonă este bine iluminată. Această zonă este lipsită de lumină. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. Ana. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. Substratul este mâlos. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. mezotrofe. sublitorală. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. deci prin emisari (Snagov. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Din punct de vedere biologic. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. slab luminată. zooplanctonul. infiltraţie şi consum biologic. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. În mod 81 . Zona litorală. în mod corespunzător. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci.

Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. cu depuneri de turbă pe fund. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Temperatura apei. lumina. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. 3. sărace în substanţă organică. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. valuri şi amestec turbulent. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. zooplanctonul. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt.m. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline.3. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. adeseori înmlăştinite. iar concentraţia substanţelor humice este mică.d. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice.a.corespunzător. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. În acest caz apa. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. motiv pentru care apa este slab mineralizată.1. 82 . temperatura.

unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. aici trăind puţine organisme. Sub podul de gheaţă format 83 . În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. caracteristice fiecărei zone climatice. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. Hipolimnionul este slab populat. CH4). lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. odată cu răcirea aerului. apa de la suprafaţă se răceşte. devine mai densă şi coboară. devenind mai puţin densă. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. H2S. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Toamna. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. iar la cele montane între 14 şi 16°C. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Prin urmare. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Aceasta este stratificaţia termică directă. rămâne la suprafaţă. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului.

Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. astfel că se instalează stagnaţia de vară. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat.temperatura creşte treptat spre fund. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. iar în cele din zonele reci numai vara. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. devenind mai puţin dense. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. denumită monomolimnion. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. a căror transparenţă poate 84 . În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Astfel. ajungând la +4°C. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. lipsită de viaţă. apele de suprafaţă. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Aceasta este stratificaţia termică inversă. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. se numesc lacuri meromictice. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe.

Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). prundiş.atinge 40 m. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. de vânt (praf. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. bolovăniş). în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. unele pot fi salmastre (S=0. În general. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. nisip) sau alţi agenţi. nisip. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. loess. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Sbstranţele dizolvate. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. pietriş.1 şi 1 g/l. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru.6-6).5-16 g/l). Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre.5 g/l). Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0.

Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. La începutul verii. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal.). Dactylococcopsis. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Volvox. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. Pandorina. desmidiaceele Closterium. Oscillatoria.). Aphanizomenon. Pediastrum boryanum. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. În a doua jumătate a verii. Cosmarium. Cyclotella. Micrasterias. Eudorina. Fragilaria. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Pinnularia. Euastrum.). cloroficee şi cianobacterii. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Cymbella. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. dar foarte bogat în indivizi. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. bogată în compuşi graşi. 3. Spirulina etc. Coelastrum. iar cele minime în timpul iernii. Spirogyra etc. protococalele Scenedesmus quadricauda. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. care solicită un consum mai mic de azotaţi. de substratul geologic. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Staurastrum. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Merismopedia.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Anabaena. Nitzschia. Synedra. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Cocconeis.3. Amphora. valorile maxime se întâlnesc vara. Actinastrum. Primăvara. Tetraedron. Planctonul lacustru este sărac în specii. de geneză. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi.2. Achnanthes. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Navicula. Microcystis. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. În lacurile din zona temperată. Asterionella formosa etc.

Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. mai redus ca intensitate.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. ciliate (Halteria cirrifera. cladocere (Daphnia. 1986). altele sunt prădătoare. rotifere (Notholca longispina. Tintinnopsis. Diaptomus coeruleus). pupele unor chironomide. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Tintinnus. pe care le filtrează din apă. consumând animale planctonice. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. Tintinnidium fluviatilis. ajungând până la 230. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Asplanchna priodonta. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. unele copepode. Coleps hirtus. alevinii peştilor în primele stadii etc. respectiv. Polyarthra). zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară.000. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. al diatomeelor. ouă de insecte şi peşti. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena.000. Strombylidium gyrans). Chydorus. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Sida) şi copepode.000 celule/l şi. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Diaphanosoma.000 ex. Brachionus urceus. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. Bosmina. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară./m3. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. Ceriodaphnia. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. unii hidracarieni. când algele planctonice sunt foarte abundente. 300 mg/l. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. adulţi şi larve de hemiptere.

Spirogyra sp. adăpostindu-l de acţiunea vântului. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. ploşniţa Notonecta. adică în zona de fund care permite fotosinteza. plantă carnivoră). E. revin în plancton după destrămarea neustonului. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. ferite de acţiunea directă a valurilor. iar restul speciilor se deplasează lin. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). Spirodella polyrhiza (lintiţă). care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. rotiferele. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. De regulă. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. fugăii Gerris. diferite larve de viermi etc. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. L. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). trisulca. L. E. (mătasea-broaştei) etc. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. precum şi larvele altor insecte. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. proxima. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Hydrometra şi Velia. Euglena sanguinea. gibba.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. malurile lacurilor cu substrat 88 . Lemna minor. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. Wolffia arrhiza. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei).

Equisetum palustrte (coada-calului). Sparganium ramosum (buzduganul de apă). latifolia (papură). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Suaeda maritima etc. P. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). maritimus (spp. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Symphytum officinale (tătăneasă). Nuphar luteum (nufărul galben). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). littoralis. Gliceria aquatica (mana-apei). iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Typha angustifolia şi T. de pipirig). vesicaria (specii de rogoz). plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. se instalează aşa-numita floră dură. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). la 0. Ceva mai spre adânc. Phragmites australis (stuf sau trestie). 89 . Mentha aquatica (menta de apă) etc. fiind greu putrescibile (“dure”). iau sărurile minerale din sol şi.pietros sau stâncos. Potamogeton natans. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). S. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Pot trăi şi pe sol umed. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Lythrum salicaria (răchitanul). Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). La malul bazinelor acvatice. centura de stuf sau stufărişul. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). sărăcesc apa în aceste săriri. la 1-3 m adâncime. fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Cicuta virosa (cucuta de apă).) şi arin (Alnus glutinosa). Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. Heleocharis palustris (ţipirig). S. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Hippuris vulgaris (coada-calului). Polygonum amphibium (troscot de apă). Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb).2-1 m adâncime.

Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). minor (inariţă). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. acoperite de alge. Nannopus). la fel ca şi fitobentosul.pusillus. Enteromorpha. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Ceratophyllum submersum şi C. P. în porţiunile mai puţin adânci. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. trăiesc larvele unor insecte. cât şi din punct de vedere cantitativ. P. Chara. de până la 3-7 m. Elodea canadensis (ciuma-apei). iar în lacurile alpine până la 20 m. Sunt mari producătoare de oxigen. Diatomeele sunt dominante. hidracarieni. lipitori (Hirudo. numeroase copepode (Ectinosoma. Către interiorul bazinelor. Onycocamptus. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . Piscicola. Najas marina şi N. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. brădiş sau vâsc de apă). lucens. perfoliatus). „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). Glossiphonia). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). Pe sub pietrele de la mal. trichoptere (Leptocerus). se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). atât din punct de vedere calitativ. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. compressus. în special de chironomide (Cricotopus). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). moluştele (Radix ovata). Zoobentosul lacustru. crispus şi P. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse.fluitans (broscariţă). plecoptere (Perlodes). P. Myriophyllum spicatum (peniţă. Spirogyra. hidre (Pelmatohydra). spongieri (Spongilla). este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. alge ale genurilor Cladophora. efemeroptere (Heptagenia). Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). paşă (P. Haemopis. demersum (cosorul). Nitocrella.

trihoptere. numeroase specii de oligochete (Tubifex. Sphaerium.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). protozoare. briozoare (Plumatella repens). rotifere şi variate protozoare.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Hydrachnidae. coleoptere. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Pisidium). Lithoglyphus. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Nais. densitatea populaţiilor lor este ridicată. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. Se întâlnesc. P. Unio pictorum. Viviparus. spongieri. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. nematode. Theodoxus. Physocypris. Peloscolex şi Lumbriculus). Planorbis planorbis. cumacee. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). Deşi aici se găsesc puţine specii. ostracode (Cypridopsis. Hydrophylus) şi larvele de libelule. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Bithynia. Candona. Hydrous piceus. Ranatra linearis. Fagotia. carinatus. Physa. Branchiura sowerbyi. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). Hypanis colorata. Ophidonais. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). harpacticide. Ilyodrilus. bivalvele (Anodonta cygnaea. etc. briozoare. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Acroloxus lacustris. cladocere (Ilyocryptus sordidus). Limnodrilus. Valvata. gândacul de stuf (Donacia crassipes). În general. de asemenea. Ancylus lacustris etc. cele carnivore fiind rare. izopode şi amfipode. planarii. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Heterocypris). olgochete. Naucoris cimicoides). păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Darwinula. Clitellio. diferite specii de oligochete (Tubifex. ostracode. aici predominând insectele. Limnodrilus. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. 91 . Segmentina nitida. Zona profundală a lacurilor adânci. diptere (Cricotopus). putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Majoritatea sunt forme omnivore. coleoptere (Dytiscus marginalis. amfipode şi mizide. hidracarieni.). moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. Succinea putris. Stylaria. misidacee. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. Ilyocypris. rotifere.

Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. 92 . În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). dar importanţa lor este mică. Dintre peşti. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). 3. pe altele este mic. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. 1974). cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului.). roşioara (Scardinius erythrophthalmus). ştiuca (Esox lucius). hidre etc. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. în general. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. crapul (Cyprinus carpio). Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). caracuda (Carasius carassius).4. Dintre alge. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. batca (Blicca bjorkna). Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. De exemplu. linul (Tinca tinca). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. variabilă în spaţiu şi timp. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. briozoare. boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Suprafaţa bălţilor este. cianobacterii şi cloroficee.

cât şi în cele izolate. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă.3. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. meta. Bălţile izolate. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară.4. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii.1. unele dintre ele ajungând să sece complet. Nivelul lor scade către toamnă. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. Seara. fără legătură cu apa curgătoare. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale.şi hipolimnionul. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. 93 . Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. se produce o răcire a apei la suprafaţă. ca urmare. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. de precipitaţii.

Excepţie fac bălţile din pădure. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus.2. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Haematococcus. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. 3. colembolele (Hydropodura). Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. omogenizând conţinutul lor în oxigen. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. de consumul biologic şi de evaporaţie. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. euglene. Chromulina. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului.4. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. 94 . Aphanizomenon.

briozoare. biban. plătică. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. 95 . Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). ştiucă etc. lin. crustacee. fufă. paşa (Potamogeton crispus). Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). babuşcă. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. Pediastrum. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. amfibieni (salamandră. săpătoare (oligochete. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. nufăr alb (Nymphaea alba). Scenedesmus. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex).Asterionella. roşioară. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. Fragilaria. broscariţă (Potamogeton natans). Navicula. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). hidre). larve de insecte). Bălţile umbrite din pădure. Hydrophilus etc. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). scoici) şi târâtoare (planarii. melci. brădişul (Myriophyllum). broaşte. Cybister. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş.). nematode. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. ciulinul de baltă (Trapa natans). pipirigul (Scirpus). Volvox dintre cloroficee. În unele bălţi peştii lipsesc. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Melosira. răchitan (Lythrum) etc. Synedra dintre diatomee. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei.). caracudă. tritoni. etc. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. buhai de baltă). buzdugan (Sparganium). Dytiscus. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. săgeata-apei (Sagittaria).

mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. prin revărsarea apelor curgătoare. 3. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. 96 . Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. marghilă. de modul de alimentare cu apă. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice.1.5. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. lac. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. în depresiunile intramontane. În acest fel. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. crâng. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte.5. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. tău. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. baltă. oligotrofe şi mezotrofe. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. colinare şi de şes. La rândul ei. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. Uneori.3. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. roghină. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. slab acidă sau neutră. iar reacţia ionică a apei este acidă. berc etc. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. rogoaze în Ţara Bârsei.

salcia (Salix pentandra. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). broasca mare de lac (Rana ridibunda). arinul alb (Alnus incana). Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Limnodrilus. tritonii (Triturus cristatus. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). Dolomedes) şi melci. cladocerul Ilyocriptus sordidus. ostracode. Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). fiind înlocuite de algele cloroficee. papura (Typha latifolia. (Scirpus). Stylaria. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). plopul tremurător (Populus tremula) etc. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). păianjeni (Pirata. în special Dinobryon şi Synura. Thanatus. Ophidonais etc.). C. S. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). gasteropode. păpurişurile şi rogozişurile. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. Marchantia polymorpha. larve de efemeroptere. odonate. Nais. angustifolia). şarpele de apă (Natrix tesselata). pseudocyperus etc. T. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. rogoz (Carex vulpina. mărăraş (Oenanthe aquatica). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. copepodele şi larvele mici de insecte. harpacticide. fragilis). trichoptere. rugina (Juncus effusus). spongierii şi hidrozoarele. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. vulgaris). Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). mana de apă (Glyceria aquatica). hidracarieni. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. T.). care vara dispar din plancton. cumacee. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). lintiţa (Lemna minor. 97 . cladocerele. mesteacănul (Betula verrucosa). coada-calului (Equisetum palustre). mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). numite popândaci. coleoptere şi diptere. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte.

Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. săracă în săruri minerale nutritive. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. De aceea. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an).5. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră.5-5).3. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. un strat superficial de turbă. gresii. dar numai în regiunile cu un climat umed.2. În stepe. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. floră şi faună. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. structură chimică. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. mai rar în etajul subalpin. roci eruptive). tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi.

impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. ce poartă numele de lagg.1. lenticulară (figura 3. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe.organismelor ce trăiesc aici. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc.). dominată de muşchi şi de arbuşti. deşi trăiesc într-un climat umed. de la periferie spre centru. pe măsură ce ele cresc în înălţime. 3. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. Datorită acestei fizionomii specifice. 1988) 99 . – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. nr. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. Fig. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. Spre deosebire de plantele din bahne. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). care la unele specii pot fi groase. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. care cuceresc mlaştina centripet. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. Plantele de tinov (Sphagnum. Ledum palustre). care creşte în masă compactă.1. Carex buxbaumii) sunt înguste. Multe plante de tinov. prezintă caractere xeromorfe. lanceolate şi răsucite. iar la altele (Eriophorum vaginatum. de la centru spre periferie.

hidracarieni. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). mesteacănul pufos (Betula pubescens). Habotrocha lata. trihoptere. C. crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). heteroptere. în mlaştinile 100 . Morulina gigantea. Closterium etc. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). Chydorus şi Polyphemus). bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). ferigi (Dryopteris cristata) etc. ciliatele (Stylonychia. diptere (simuliide. C. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). rotiferele (Polyarthra platuptera. Monostyla virga. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. specii de rogoz (Carex canescens. Micrasterias. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). pedicuţa (Lycopodium clavatum). colembole. datorită cantităţilor mari de acizi humici. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). nematode. P. Stigonema.) şi tiobacterii. unele cianobacterii (Gymnozyga. Erebia medusa). efemeroptere. odonate. Chroococcus. perigoniale). iarba-neagră (Calluna vulgaris). Nebela. Colpoda. Noterus crassicornis. tardigrade (Macrobiotus dubius). răchiţele (Vaccinium oxycoccos). rizopodele. furnica de tinoave Formica fusca picea). cladocere (Ceriodaphnia. Din cauza acidităţii mari a apei. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). Amoeba verrucosa). muşchi (Polytrichum alpestre. Keratella valga. rostrata). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. oligochete. coleoptere (Haliplus immaculatus. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. Dinocharis intermedia). Cosmarium. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. intermedia). bivalve (Pisidium cinereum).Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. gasteropode (Acroloxus lacustris. Elosa woralli. afinul (Vaccinium myrtillus). mesteacănul pitic (Betula nana). chironomide). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. C. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Anisus leucostomus). pauciflora. Euastrum. mestecănaşul (Betula humilis). arinul alb (Alnus incana) etc. D. ostracode (Cypris pubera). lepidocarpa.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2.

Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9.c) euriterme d) autotrofe 6. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12.

362. Oceanul Indian şi Oceanul 103 . 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu. Tabelul nr.022 Atlantic 91.710 4028 11.455.945 3897 7437 Îngheţat de 12.257 16.070 1. în timp ce uscatului îi revin doar 29. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.b) epilimnion c) hipolimnion 13. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.000 km2).100 3627 9219 Indian 74.1. 3.070.2%.710 723.000 km3. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. iar adâncimea maximă este de 11.655 330. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.8% din suprafaţa Pământului (361.455 3795 11.788 291.362.700 1131 5449 Nord Total 361. Oceanul Atlantic.).6.022 m (Groapa Marianelor).

care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană.mări subpolare. . separând două sau mai multe continente. Marea Ross. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Weddell).mări temperate reci. 104 . 18°C (Marea Norvegiei. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . Marea Baltică. Mările însumează 74. Marea Bering.1. 3. Marea Labradorului.800. Marea Nordului. Marea Laptev. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. Marea Marmara.mări mediteraneene. . . Marea Mânecii. .mări polare.).Îngheţat de Nord. după geneză etc. Marea Banda. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. Marea Tasman). de obicei. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. Marea Caraibilor etc. Marea Irming). Marea Beaufort. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Arabiei etc.mări interinsulare.6. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. Marea Baltică şi Marea Azov). Marea Roşie. Marea Barents.).mări marginale. Marea Kara.).mări izolate. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . Marea Bering. . Marea Baffin. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa.mări interioare.000 km2. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. de temperatura apelor de la suprafaţă. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. . Marea Marea Solomon etc.

După modul de geneză mările pot fi: . câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. sub 200 m.2. Marea Roşie.2. . cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Marea Roşie.mări tectonice. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. Marea Arabiei. Marea Irlandei. Fig. Marea Chinei de Sud). taluzul continental. Marea Galbenă. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Marea Baltică. 3.6. Golful Persic. Marea Albă. 1988) 105 .mări epicontinentale. ..mări temperate calde. 3. Marea Caraibilor). nr. Marea Barents. situate în întregime pe platforma continentală. Marea Neagră).). Golful Hudson). cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Marea Japoniei.2. Marea Galbenă. cu adâncimi reduse. Marea Mânecii. prezentând o morfologie complicată.mări tropicale.

în dreptul foselor marine. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte.000 km2. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Taluzul continental. 106 . Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Sf.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. de sute sau chiar mii de metri. Tristan da Cunha etc. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. dar poate atinge chiar 7000 m. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11.000 m.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. purtând numele de dorsale medio-oceanice.). Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. fosa Japoniei. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. fosa Filipinelor. Elena. numită vale de rift. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. lungă de aproximativ 16. Ascension. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. şi sunt active din punct de vedere seismic. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. numite piemont oceanic sau glacis continental. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. numită flexură continentală. prezente în toate oceanele. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. până la adâncimea medie de 200 m.000.000 km. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. São Paulo.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. Alteori. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. Ocupă circa 15. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore.

fosa Kermadec etc. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . nr.fosa Kurilelor. 1957. Fig. deci este echivalentă cu zona disfotică. 3. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii.6.3. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.3.3. 3. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3. fosa Tonga. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.). modificat din Nybakken. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. fosa Aleutinelor.).

prezentând o salinitate relativ constantă. în funcţie de pătrunderea luminii. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. de unde şi densitatea redusă a planctonului. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. situate dincolo de marginea platformei continentale.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Domeniul bental este divizat. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. cât şi datorită curenţilor litorali. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. b) provincia oceanică. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur).

f) eajul hadal sau ultraabisal.4. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. 109 . în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. lumina. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral.6. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. 3. temperatura. salinitatea şi regimul gazos. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. în mare parte de origine terigenă. Marea Baltică. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. abisal şi hadal. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m.

Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. ce floculează lent. astfel încât roca-mamă iese la zi. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri).Sedimentele marine. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. 110 . Alte materii terestre. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. mai ales cu conţinut argilos. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil.

111 . Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). în special pteropode. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic.5 milioane km2. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m.4 milioane km2. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2.1. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1.3 milioane km2. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. cu o medie de aproximativ 65%. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. 2. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate.

evaporare. care adesea se întrepătrund. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. În emisfera sudică există trei circuite similare. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. presiunea atmosferică). În mod corespunzător. Această circulaţie determină 112 . S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. magneziului. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. N şi 5° lat. Circulaţia maselor de apă. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). precipitaţii. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. iar în cele polare vânturile polare de est. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. se formează doi curenţi ecuatoriali. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. acţiunea vântului. fie unor fenomene cosmice (mareele). în cele trei oceane. răcire. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. dar cu un sensuri de mişcare inversate. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire.3. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. calciului şi urme ale altor metale.

unde ies la suprafaţă. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). mareele ating cele mai mari amplitudini. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. de cel mult 10-20 cm/s. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. fie una în faţa celeilalte. Această circulaţie este lentă.Lună. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. 113 . ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. şi deci mai grele. Apele polare reci. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). iar cea descendentă de downwelling. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare.şi zooplanctonului. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). pe aceeaşi parte (de Lună nouă). atunci. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. masele de apă oscilează după un ritm propriu. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. Mareele. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului.

Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. ci în apele tropicale. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. temperate şi cele polare. Din această cauză. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. Temperatura. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. În general. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 .3°C în februarie şi 26°C în august). Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august).Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică.

5 m în Marea Sargasselor.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. În general. 25 m în Marea Caspică. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. 51 m în Marea Roşie. acolo unde razele solare cad oblic. ce scade foarte puţin cu adâncimea. Mările tropicale au o transparenţă mare. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). iar în timpul verii scade la numai 10 cm. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. Valoarea 115 . fiind slab populate de plancton. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. iar în cele polare este practic absentă. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. La latitudini mari. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. Proprietăţile optice. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. care se instalează doar în perioada caldă a anului. Salinitatea. 28 m în Marea Neagră. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă.75 m. În Marea Azov transparenţa este de 2. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice.

805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. datorită. gheţari. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. topirea gheţii. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. dimpotrivă. comparativ cu cele continentale. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean.030 + 1. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. iar. pe de o parte. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. De aceea. pe de altă parte. Evaporarea intensă. aportului apelor dulci (precipitaţii. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant.) care.4. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. 116 . precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. La latitudini mari. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari.). fluvii etc. duc la o diminuare a acesteia.

oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat.Fig.56°C. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. 117 . influenţând densitatea acestora. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. are un rol important în circulaţia apelor oceanice.4. 1942. alături de temperatură. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. Salinitatea.9°C. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. 3. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. Curenţii verticali. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. nr. din Levinton. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100.

care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. cu o densitate mai ridicată.5. Astfel. în felul acesta. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. Relaţiile dintre salinitate.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. apa superficială. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri.). în apele marine cu salinitate mai mare de 24.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. 6) creşterea presiunii osmotice. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. se va afunda. coboară. 118 . iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. Când şi acest strat de apă se va răci. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. Prin urmare. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă.

Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic.Fig. nr. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. din Ross. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei.. 1942. Există şi organisme organisme marine eurihaline. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. incluzând câteva specii larg eurihaline. Mytilus edulis. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. 3. ca de exemplu Arenicola marina.5. în special cele care trăiesc în estuare. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice.

Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. polichetul Hediste diversicolor. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. între care contactul permanent cu atmosfera. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. O serie de alţi factori. datorită aportului de ape reci. 120 . În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. Din această categorie fac parte. crabul de iarbă. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale.6. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. Oxigenul. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. mareele şi curenţii. bogate în oxigen. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. prin modificarea densităţii. Astfel. Mai spre adânc. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3.homeosmotice. motiv pentru care apele marine din zonele polare. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. În mod indirect variaţiile de salinitate.). de pildă. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. De asemenea. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. Carcinus maenas. valurile.

Fig. criptomonadele. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Asterionella etc. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. din Nybakken. unde cedează oxigenul. Navicula. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. Rhizosolenia. care sunt antrenaţi de curent spre adânc.5. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia.6. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Thalassiosira. silicoflagelatele şi unele cloroficee. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Skeletonema. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili.6. Coscinodiscus. Nitzschia. 3. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. cianobacteriile. 3. mai ales în mările reci. Biddulphia. nr. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Fragilaria. 1973.

mai ales vara şi toamna. mai ales azotaţi şi fosfaţi. 122 . dar şi fier. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Peridinium. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. dar se întâlnesc şi în mările reci. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. vitamina B12). Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. mangan şi unele vitamine (de ex. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale.apele oceanice. Gonyaulax etc. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. cât şi. atât în spaţiu cât şi în timp. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. cât şi în cele neritice. mai ales. Algele verzi sunt rare în apele marine. ziua şi noaptea. mai ales în apele mai reci. Dinophysis. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. În afară de fitoplancton. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. peştele-lună (Mola mola) etc. fiind considerate erbivore. De asemenea. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură.7.). Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. Aceşti peşti au. de regulă. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. Aici includem anumite specii de rechini. reptilele şi păsările marine. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Pe lângă migraţiile circadiene. peştele-spadă. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. speciile de ton. Astfel. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. Astfel. la care se mai adaugă mamiferele. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. ca de exemplu calmarii şi sepiile. majoritatea peştilor zburători. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. 126 . temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat.diatomeelor (figura 3.

baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. Marea Baltică. G. stavridul. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. pălămida (Sarda sarda).Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. scrumbiile (Scomber. ouăle polichetelor. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. icrele de chefal. macroul etc. Hermatobates şi Halovelia. ostracode. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. hamsie şi alevinii unor peşti. crevete şi crabi. sardelele. 127 . stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. heringul (Clupea harengus). P. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. Nectonul neritic. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. Alosa). merlangus). este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). mediterranea. G. izopode (Idothea metallica). Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. codul (Gadus morrhua. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. callarias. stavrid. hamsiile (Engraulis spp. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. stavridul (Trachurus mediterraneus).). sardelele (Sardina pilchardus). scrumbia albastră (Scomber scombrus). în special de peşti. Anomalocera patersoni). Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. radiolari coloniali şi salpe.

Zoobentosul. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. roşii şi verzi. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Astfel. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Enteromorpha.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Laurencia. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Atât animalele. urmate de algele roşii (Phyllophora. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Ascophyllum. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Posidonia. Nereocystis). deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Cymodocea. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Thalassia. Polysiphonia. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Laminaria. Algele brune preferă în general apele mai reci. Halophila şi Ruppia. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Ceramiun). Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Macrocystis. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Cladophora. Caulerpa). în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Cystoseira.

chilopodele. cărora li se asociază insectele halofile litorale. Littorina obtusata. izopode (Ligia oceanica. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. littorea. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. antozoare (Actinia equine). În zonele polare. Birgus latro şi Geograpsus spp. izopodele (Tylos latreillei). Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. L. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. Siphonaria şi Nerita. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). poliplacofore (Chiton cinereus). unii păianjeni şi miriapode. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. Nucella lapillus. briozoare. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. Ovatella myosotis. montagui). crustacee (Sphaeroma serratum. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia.) şi insecte diptere. bivalve (Mytilus edulis).) şi stele de mare (Asterias rubens). L. polichete. saxatilis). dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. Orchestia gammarella şi O. Comunităţile 129 . Gammarus olivii. coleopterele (Bledius). Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. L. L. într-o măsură mai mică. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. littoralis şi Gibbula umbilicalis). Ocypoda şi Cardisoma. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. italica). spongieri. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. hidrozoare.

bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. Arenaeus şi Emerita). Arenicola marina. Pinctada vulgaris. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Pygospio elegans. gasteropode (Terebra). Eteone longa). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. 130 . În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. Pisione remota.). bivalvele (Macoma baltica. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. polichete (Spirorbis). izopodele (Mesidothea entomon). arici de mare (Paracentrotus lividus). hidrozoare (Dynamena pumila). priapulidele (Priapulus caudatus). Aici predomină formele mici. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. ciripedul Balanus. reprezentate prin spongieri. Spio filicornis. format de desişurile de plante marine. actinii (Anemonia sulcata). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. stele de mare (Marthasterias glacialis. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. Se prezintă foarte diversificat. Mya arenaria. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. stridii). bine camuflate de spongieri. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). Bathyporeia). Ceratoderma edule). Ele asigură locul de trai. Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. Convoluta roscoffensis). adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. amfipodele (Corophium volutator). hidropolipi. briozoare şi ascidii. hrana. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. briozoare (Membranipora). polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). nematode. amfipode (Haustorius. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. polichete (Ophelia bicornis. copepode harpacticide. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. Lysiosquilla. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. bivalve (Mytilus edulis. misidacee (Gastrosaccus sanctus). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. crustacee şi peşti bentonici. Asterias rubens).

dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. Nassa reticulata). ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Lanice conchilega. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. Pe fund nisipos predomină formele vagile. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 .unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Heteromastus filiformis. copepode. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. apoi în cel nisipos. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. crevete. polichete (Nereis virens. melci (Hydrobia totteni. caracatiţe). Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. sub formă de epibioză. cea mai mare parte a plantelor. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Lumbrineris tenuis). Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. polichete. Predomină formele mobile – turbelariate. Macoma baltica. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Formele coloniale pot acoperi. Angulus tenuis). cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. cele sedentare fiind rare.

În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9.d) cianobacterii 3. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11.000 m adâncime 7. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 . Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5.000 m adâncime 4.

4. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. 133 . 6. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. 2. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1.

Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă.8. Precizaţi rolul manganului în apele marine. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. 14. 13. 12. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă.

Acad. Ed. Moskva Lascu. Bucureşti Mălăcea.. Bogoescu. R.. Ed. I.. Bucureşti. Cuza” Iaşi Burian P.R. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.R.. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia.. 1972. L’étude des eaux continentales.. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. Al.S. Bucureşti Antonescu..P.. Ştiinţifică. Prunescu-Arion E. Academiei R. Pisces-Osteihtyes. Ed. Universităţii “Al. Viaţa în apele curgătoare de munte. Sârbu Ş. University Press... Lumea algelor. V. Fauna R..Bibliografie Angelier.R. Ştiinţifică. Ed. E. Acad. T. vol. Cărăuşu. Ed. 1976. S. Popescu-Marinescu V. M.P.. R. Limnologie. Ed. Universitatea “Al. ediţia a 4-a. Cărăuşu S. 1957. Didactică şi Pedagogică.R. 1969 – Biologia apelor impurificate. 1966. 1980 – Hidrobiologie. Natura. 1967 – Biologia apelor. Ed.. Gh. S. Paris Antonescu.P. P... Ed. Ed. Ed. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină..S. 1998 – Hidrobiologie. Ed. Didactică şi Pedagogică. 1952 – Tratat de ihtiologie. Bucureşti Bănărăscu. C. Bucureşti Chiriac.S. Udrescu...R. Bucureşti Dussart B. Popescu.).... Curs de hidrobiologie şi limnologie... Ed. 1964. C. Konstantinov. Acad. Academiei R. Ed. Brezeanu Gh. (sub red. Gauthier – Villars. Bucureşti. Bucureşti Mustaţă. 2000 – Écologie des eaux courantes.S. 1987 – Peşteri scufundate. Ionescu. 6: Boişteanu... R.. XIII. S.. P.V. Monografia zonei Porţilor de Fier. Bucureşti Madoni. Olteanu M.. Vâsşaia şkola. E. 184 pp. ediţia a 2-a revizuită. Cuza” Iaşi 135 . C. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. Technique & Documentation. C.S. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Paris. A.R. 1970. I. I. Târgu-Mureş Buşniţă Th. Ed. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. Ed.

S. P. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). Ed. Rovimed Publishers... Tufescu M. Bucureşti. Casa de Editură Venus. Moskva-Leningrad 136 . Bucureşti Pârvu C. Nauk SSSR. V.A. Yu. V. Iaşi Nikolski. Acad.R. Israel Program for Scientific Translations. Bănărescu.. Ed. M. Ed. Ceres. G. eduţia a 2-a revizuită. 2002 – Ecologie acvatică.. R. Bucureşti Nybakken.S. I. Bucureşti Zaitsev. V.R.P.. 1981.. – 244 p. ediţia a 2-a. Bucureşti Nicoară.W.. Negrea.. Ştiinţifică. (sub red. 1962 – Ecologia peştilor. 1988 – Marine biology: an ecological approach. 1971 – Marine neustonology.D.. A. Ed. Ed. Albatros. New York Papadopol. 1981. 1974 – Limnologie şi oceanologie. Pora. Bucureşti Vasiliu.). Ed. – Ecologia şi activitatea umană. Bacău Surugiu. Ed.. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Harper & Row Publishers.. Ed.Negrea. 1980 – Ecosistemele din România. G. Akad. Jerusalem Zernov. 2007 – Hidrobiologie. M.. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. F. Bucureşti Pârvu C..A. Bucureşti Pricope. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Academiei R. Ed. Didactică şi Pedagogică. Hidrobiologie. 2005 – Introducere în biologia marină. Ed. Didactică şi Pedagogică. E.. J. Ş.. Ed. Oros.. ediţia a 2-a.. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii... S. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful