Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. climă etc. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. etc. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. geografia. zoologia. Fizica descrie fenomenele mecanice. complexă. microbiologia. corelarea şi interpretarea rezultatelor. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. termice şi optice din apă.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. Fiind o ştiinţă ecologică. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. fiziologia vegetală şi animală. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. etologia. hidrologia. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. etc. experimentul şi analiza. hidrogeologia. relief. 4 . 1949). Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. de sinteză. morfologia şi anatomia. biogeografia. hidrochimia. Pentru explicarea originii.

şi a produsului final. de regulă cerut de oameni (hrană.). Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. bălţi. materii prime. utilizări industriale). limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. lacuri. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. zone umede etc. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). Iniţial. în general. mai nou. hidrobiologia are şi o importanţă practică. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. în special. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. 5 .

să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. 1. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. pentru hidrobionţi apa este mediu. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice.1. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. formând un unghi de 104°27'.). iar oxigenul la celălalt. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. Totuşi. care este electropozitiv. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . adică H2O sau H–O–H. de asemenea.1. adică un dipol. În felul acesta. cât şi polaritatea moleculei de apă. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. Această separare electrică creează o moleculă polară. dizolvând aproape orice substanţă. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. În felul acesta. condiţie şi resursă de viaţă. atât în interiorul. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. numite legături de hidrogen. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. iar fiecare hidrogen câte unul. Apa.1. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. cât şi în afara organismelor.

Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă.1. dipolii apei se pot asocia între ei. polihidroli (H2O)n. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. în starea lichidă predomină dihidrolii.2. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. putând susţine mici obiecte.2. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. dihidroli (H2O)2. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. 1. Fig. trihidroli (H2O)3. 1974).1. 1. etc. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. Acest fenomen poartă numele 7 . nr. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. la temperatura camerei. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. atunci apa. Proprietăţile fizice ale apei 1. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. De regulă. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni.

3. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. De aceea. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. picăturile au forma perfect sferică. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). care trăiesc fie suspendate de această peliculă. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. 1. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. De asemenea. De aceea. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). Invers. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Tensiunea superficială a apei (72. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul).7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune.de tensiune superficială. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea.2. De 8 . iar apa este practic necompresibilă. Astfel. atunci corpurile nu se umezesc.2.2. obiectele se umezesc. 1.

condensarea vaporilor de apă. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. la o adâncime de 10. vâscozitate. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei.4. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. ceea ce creează deosebiri între 9 . iar în apele continentale între 0 şi 45°C. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2.aceea. creştere. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. altitudine şi perioada anului. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. De aceea.3 m adâncime. Astfel. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. 1. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. Astfel. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. reproducere).). căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian.2. fără variaţii prea mari ale temperaturii. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. energia calorică a atmosferei.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. pe care le degajă apoi treptat. iar în apele marine la fiecare 9. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10.

în general sub 10°C. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. în apele reci vom găsi mai puţine specii. de regulă. generaţiile se succed rapid. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. Datorită curenţilor verticali de convecţie. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. 2-3°C. compatibile cu viaţa. În schimb. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. 10 . Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. în funcţie de temperatura apei. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. în apele reci de munte sau în apele subterane. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. faţă de cele din regiunile tropicale. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Astfel. Apele continentale. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. De aceea în apele calde. se împart în arctice. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. temperate şi tropicale. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. dar cu un număr mare de indivizi. în apele polare. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus.

Densitatea apei depinde de temperatură.). de salinitate şi de presiune. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. stridia între –2 şi 20°C.2. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă.5.98°C. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. formând un strat termoizolator.4-24°C. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. 11 . ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. Apa la îngheţ se dilată. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). 1. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. în mod indirect.2. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul.

deci şi a densităţii. aceasta măsoară 1. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. Astfel. nr. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. Prin urmare. aşa cum este cazul Mării Negre. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. apa mai densă de la suprafaţă coboară. în timp ce în Marea Nordului.Fig.004 g/cm3.025 g/cm3. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. 1.2. 12 . – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. 1. la aceeaşi temperatură. Astfel. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.6. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale.026 g/cm3. la 20°C şi la presiune atmosferică.2.

Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. 13 . Radiaţiile infraroşii. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). Prin urmare. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. De regulă. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. cu atât razele se vor refracta mai puţin. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. iar la 5° se reflectă 40%. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină.

Limita inferioară a acestei zone se 14 . slab luminată. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. dat de suspensiile de origine minerală (argilă.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. şi un bioseston sau plancton. Astfel. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor.zona eufotică. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. Plantele se găsesc numai în această zonă. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. absorbţiei şi transformării în căldură. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. Deosebim un abioseston sau tripton. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. îndeosebi în straturile mai adânci. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. alcătuit din organisme vii. . care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect.

în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. În funcţie de speciile predominante. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. nu există o 15 .zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. apoi coboară din nou. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. ionii de fier pot colora apa în galben. ca de ex. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. care trăiesc la latitudini mici. hidromeduzele. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. iar seara urcă în straturile de mai sus. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. . Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. De asemenea. atinge 500-600 m. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. mizidele. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). Sagitta şi altele. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). maronie în cazul flagelatului Synura. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. copepodele. cladocerele. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas.

deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. peşti. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. planctonul gelatinos. Apoi. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. realizează cele mai ample migraţii verticale. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. Dimpotrivă. Dimpotrivă. De asemenea. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. păsări) în zona crepusculară. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. 16 . De aceea. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât.

animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. 1. altele au organe luminescente speciale. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. Chauliodus sloanei). crustacee (Meganyctephanes norvegica. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. valuri şi amestec turbulent. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. celenterate şi peşti. viermi. echinoderme. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. care trăiesc în zona oligofotică. peşti şi nevertebrate. vântului. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali.2. celenterate. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. iar noaptea ies la suprafaţă. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Peridinium. acestea ziua fug spre adânc.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie.7. cefalopode (Histioteuthis dispar). Unele emană o lumină difuză. Thysanoëssa inermis). Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Din această cauză. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Noctiluca scintillans). Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. La multe organisme marine. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Totuşi.

ultimul fiind mai important. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. evaporare etc. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. cum se întâmplă în apele curgătoare. săraţi etc. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. de adâncime. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. salinităţii. densităţii. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. conţinutului de oxigen etc. ciclonali şi anticiclonali. Valurile. de căderi de precipitaţii. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 .a Pământului. litorali. de fund etc. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. înlăturarea metaboliţilor. Astfel. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. reci. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. după constanţă – permanenţi. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. periodici şi neregulaţi. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. după traiectorie – rectilinii. conţin particule mai grosiere. respiraţiei şi în timpul deplasării active. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii.. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent.

antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. Prin urmare. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. 1. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . concentraţia ionilor de hidrogen [H+].1. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.3.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. la hidromeduze pe marginea manubriului. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. Proprietăţile chimice ale apei 1.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor.000. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni.3. notat cu pH. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.

uneori chiar cele înrudite. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Astfel.3 bazice. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult).1-8. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate.4 şi 6. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. iar vertebratele sunt puţine la număr. cele cu pH între 6. în timpul verii. noaptea. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale.3 neutre. are loc o scădere a valorii pH-ului. Astfel. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător.3. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. în timp ce moluştele lipsesc complet.4. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. Apele naturale cu un pH cuprins între 3.95 sunt considerate acide. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. De aceea. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei.95 şi 7. Ziua. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. atât ca valoare 20 . Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. Apele marine au un pH cuprins între 8. iar cele cu pH > 7. Diferitele specii. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. în schimb.

În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). la fel ca şi în apele marine. Concentraţii mici. În apele continentale salmastre şi sărate. însă. cladocerul Chydorus ovalis.2. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex.). Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor.3.3. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). rotiferul Anuraea cochlearis). prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). Astfel. Apa unor lacuri. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. dar în general aici predomină ionii de calciu. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. mai ales metalele grele. care rareori depăşesc câteva mg/l. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). sulful (sulfaţi SO42− ). în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7.4-7.absolută. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. larva dipterului Chironomus plumosus. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate.6. 1. se asociază în compuşi complecşi. 21 . Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van).5 şi 9. Keratella cochlearis). predomină ionii de Na şi Cl. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). copepodul Cyclops languidus. Atomii metalelor. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. potasiul (K+).

Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă.ape polihaline 18-30 g/l 3. aproximativ 89%.3.5-30 g/l .). Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. celelalte săruri jucând un rol minor.ape oligohaline 0.Fig. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu.5 g/l 2. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. nr. Ape salmastre (mixohaline) 0. 1.ape mezohaline 5-18 g/l .5-5 g/l . 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. ci şi de natură calitativă. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4.3. Marea de Azov cu 9-12 g/l. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. 22 . Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l.

continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). Corniger maeoticus. datorită evaporării locale puternice. salmastricole. estuarele şi avandeltele). Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. tunicate). insecte. rotifere. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. oligochete. mai ales. echinoderme. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. scifozoare. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. eufauziacee. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). cladocere.5-25 g/l). Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. invers. Cercopagis pengoi) şi.Marea Caspică sub 15 g/l. antozoare. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. hidracarieni. Acestea din urmă. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. cefalopode. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. se numesc organisme stenohaline. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. polichete. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. 23 . moluşte pteropode şi heteropode. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. chaetognate. Pe de altă parte. brachiopode. marine şi hiperhaline. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. stomatopode. radiolari. foraminifere. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină).

acestea purtând numele de specii holoeurihaline. În schimb. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. cele salmastre cât şi în apele marine. Peştii osoşi. Mya arenaria. De pildă. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). turbelariatul Macrostoma hystrix. Macoma baltica. 24 . caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. Platychthys flesus).Mytilus galloprovincialis. cât şi cele dulci se numesc halofile. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. iar sărurile în exces sunt eliminate. Cerastoderma edule. migrând din mare în apele dulci şi invers. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. cladocerul Chydorus sphaericus. Mytilus edulis. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată.

. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. . dar nu se întâlneşte în mări. neinfluenţând duritatea apei. care diferă de la o ţară la alta. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. Astfel. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. cloruri. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. 1.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. 25 . 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. fosfaţi etc. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”).duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. cianobacterii şi flagelate. sulfaţi. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. Anghilele tinere urcă în susul râurilor.3. cât şi unele tulpini de bacterii.3. Deosebim următoarele feluri de duritate: . ceilalţi cationi. cresc în apa dulce atingând talia maximă. migrând apoi în mare pentru reproducere. din cauza concentraţiei lor infime. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă.

Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare.4. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. acid uric. 26 .3. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. sau de către diatomee. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Procesul prin care apa devine dură este următorul. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. numite şi nutrienţi. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. 20-30° dGH apă dură. 5-10° dGH apă moale. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. fierul. 1. Aceste substanţe.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. nitraţi. Astfel. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Este utilizat de bacterioplancton. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. magneziul. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. săruri de amoniu. 10-20° dGH apă semidură. Astfel. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. care îl oxidează. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. calciul. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. dând naştere acidului carbonic. manganul şi cuprul. Alte elemente biogene sunt siliciul. Prin urmare. care îl transformă în azotaţi. iar peste 30° dGH apă foarte dură. bazalt) apa este moale.

lipide. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. cresc nivelul fosforului. importante cantităţi de substanţă organică. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. vitamine.5. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. care trece în atmosferă. enzime etc. Substanţele organice Apele naturale conţin.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. mărind riscul de eutrofizare. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. 1. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. încărcate cu substanţe organice. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. primele îmbogăţind. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene.3. Astfel. Apele uzate. pe lângă substanţe minerale. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. protide. se numeşte denitrificare. 27 . Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. de radicali sau de substanţe complexe. glucide. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii.

azotul.6. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. lignină. tiamină. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. amoniacul şi metanul.3. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. Oxigenul. crustacee planctonice şi bivalve. bioxidul de carbon. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. biotină sau cobalamină) şi toxine. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . aminoacizi. hemiceluloză şi compuşi proteici. hidrogenul sulfurat. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). acizi graşi. precum şi de unele rotifere. 1. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. activităţi umane). Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. excreţii). de presiunea atmosferică. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. celuloză. unele vitamine (acid ascorbic. de temperatura şi de salinitatea apei. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine.După origine substanţa organică poate fi autohtonă.

1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. 1. De asemenea. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. de temperatură (figura 1. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei.). 29 . cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. Fig.pe seama reducerii oxizilor. de presiunea lui parţială în atmosferă.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate).5. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen.4.4. nr. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. datorită respiraţiei organismelor. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. Noaptea. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen.

conţinutul de oxigen din apă scade. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. crustaceele Sida 30 . 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. urmate de fenomenul de zamor. 1. Astfel. nu există o stratificaţie a oxigenului. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. bine iluminate de razele solare. adică moartea în masă a hidrobionţilor.5. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. datorită amestecului continuu. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. în straturile superficiale ale apei. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. nr. Fig. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. În apele curgătoare.

melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. oligochetul Tubifex tubifex. Mysis relicta. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă.). de temperatură şi de salinitate. În apă dulce. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1.6.crystallina. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor.9 cm3/ml de apă. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. Bythotrephes longimanus. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. larvele ţânţarului Lauterbornia. 31 . în funcţie de pH şi de salinitate. aflat deasupra sursei de apă.

Dacă reacţia mediului se menţine acidă. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. această sare cade în precipitat. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. creşterea pH-ului). Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. care se află în apele naturale în concentraţii importante. combinânduse cu ionii de Ca2+. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu.6.Fig. nr. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. 32 . ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. 1.

de aceea în straturile profunde există zone azoice.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. trăind în condiţii anaerobe. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. iar la 2000 m adâncime de 5. Mai mult de atât. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. 33 . Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre.5 cm3/l. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. adică 325 mii km2. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.7-6. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice.5 cm3/l. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. care. bogate în oxigen. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă.8 cm3/l. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. Din acest motiv. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. către fund. dozele letale fiind foarte mici.

care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot.4 ml/l.1. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. Nereiphylla rubiginosa. chiar şi în cantităţi foarte mici. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1.). – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. Amoniacul disociază în apă. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. cladocerul Daphnia longispina). NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. Brachionus palla şi Cyclops strenuus.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. 1.1. Alte specii. Tabelul nr. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă.

un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Prin urmare. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului.5 nitrificarea stagnează. de regulă. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. Apele acide au. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. însă fără a fi toxice. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor.La o valoare a pH-ului sub 6. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen.

Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5.

Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.000. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000 b) 1 din 10.000 11.000 d) 1 din 1.000. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 .000 c) 1 din 100.

b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15. Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .

organisme meroplanctonice.). 2. vegetale şi animale. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. Pelagosul. cladocerele. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă.1.1. copepodele etc. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. 2.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. organisme holoplanctonice. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. indiferent de tipul şi extinderea sa. pe de alta.1.2. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. formând diferite biocenoze. sau neustalul. valuri. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. în contact cu atmosfera. În componenţa planctonului intră. ofiopluteus). restul având loc în bental. radiolarii. 39 . se compune din plancton şi necton. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. echinodermelor (echinopluteus. trocophora. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. pe de o parte. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. la rândul lui. caracterizate prin condiţii diferite. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. mişcări de convecţie etc. rotiferele. în bental de bentos şi perifiton. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. şi. nectochaeta). În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. alcătuită din organisme vii. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. În fiecare dintre aceste biotopuri.

2. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. Se întâlneşte exclusiv în mări. moluştele şi viermii pelagici. ctenoforul Cestus veneris. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). 2. statoblastele briozoarelor. mysis. meduzele. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. 6) Megaloplancton. rotifere. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. infuzoarele. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. meduzele hidroide. crustaceele mici etc. 3) Microplancton.). Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. salpe coloniale etc. 4) Mezoplancton. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare.).05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor.moluştelor (larve veligere şi protoconce). În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic.1. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare.). cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. crustaceelor (nauplius. Se găseşte numai în mări.05. salpele etc. 5) Macroplancton. zoaë. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). sifonofore mari.) şi altor animale marine bentonice. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). copepodite etc.

în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. Diaptomus). 41 . Alte organisme planctonice. La începutul secolului al XX-lea. Sp – suprafaţa portantă. infuzoarele (de ex. Ele plutesc în apă. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. ca de exemplu sifonoforele. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. De aceea. Capacitatea de a flota o prezintă. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. Copepodele (Cyclops. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. între 1. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. dar şi decât cea a apei marine (care variază. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. cianobacteriile. Gr – greutatea restantă.03). prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. în funcţie de temperatură şi salinitate.00). datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). de asemenea. cladocerele (Daphnia. multe animale care posedă organe de locomoţie. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. mişcarea rotiferelor (Keratella. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. printre care se numără diatomeele. Cu cât greutatea restantă este mai mare. radiolarii şi foraminiferele. De asemenea.cea a apei dulci (care este de 1.02 şi 1. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei.

Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. Decapoda). V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). dar şi la moluştele pelagice. fie prin reducerea puternică a acesteia. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. Dacă corpul este aplatizat. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. 2. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. decât la speciile care trăiesc pe fund. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. Reducerea formaţiunilor scheletice. este minimă la sferă. spre deosebire de cele bentonice. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. Hidratarea tisulară. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă.Suprafaţa relativă. chetognate şi alte animale. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Pterotrachea coronata). dar care duc un mod de viaţă bentonic. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). La malacostraceele pelagice (Amphipoda. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. Euphausiacea. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică.

Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Incluziuni gazoase. Incluziuni lipidice. Ca2+. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. în caz de necesitate. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. practic incompresibile. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. de asemenea. scrumbie). Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. 4. dar şi. ca. de exemplu. sub forma veziculelor traheene. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. cambulă. cât şi la unele rotifere. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. SO4−) cu cei uşori (Na+. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. De 43 . care duce un mod de viaţă planctonic. Spre deosebire de incluziunile lichide. icrele pelagice de chefali. NH4+) asigură. 3.unei substanţe gelatinoase transparente. ci uleiurile mai uşoare. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. De aceea. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. să o modifice. radiolarul Spumellaria. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. 5. care acoperă exteriorul corpului. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Aphanizomenon.

datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. Însă. la Ceratium dintre dinoflagelate. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. 2. de exemplu. polichete pelagice (Tomopteris sp. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. Aplatizare. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid.exemplu. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. pteropode. ci după o curbă. heteropode şi tunicatele pelagice. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. 3. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . meduze. Formarea excrescenţelor. Alungirea corpului. aplatizate. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze.a. Melosira). la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. copepode ş.). Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. la Notholca longispina dintre rotifere. dinoflagelate. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. Multe diatomee (Coscinodiscus. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. ace. ctenofore.

Brachionus calyciflorus. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. iar dintre animale la salpe. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. rotifere (Keratella cochlearis. Tabellaria fenestrata). de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. Formele din sezonul cald au crustele fine. dinoflagelate (Ceratium hirundinella). 4. hyalina. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Daphnia cristata. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. la diatomeul Chaetoceros. D. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. De aceea. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). 5. Keratella quadrata. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. În multe cazuri. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Agregarea în colonii contribuie. Tabellaria etc. Asplanchna priodonta). 45 . care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. de asemenea. Brachionus capsuliflorus.extracapsulară. ca de exemplu. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. Bosmina coregoni). creşte odată cu micşorarea taliei organismului. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund.). ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Suprafaţa relativă. Reducerea taliei.

caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). batoidei etc. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. Pelobates). 46 .2. broasca mare de lac R. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. ondatra Ondatra zibethica. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). pleuronectide. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. mamiferele. guvizi. alpestris. variegata. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). T. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. focile.). vidra Lutra lutra. În afară de peşti. ridibunda.). şerpi marini Pelamys platurus). Rana temporaria. cobitide. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab.2. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis.1. T. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. reptilele şi păsările acvatice. în compoziţia nectonului intră amfibienii. T. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). şarpele de apă N. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex.2. morsele. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. cristatus. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. tesselata. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. 2.

Astfel. Apoi. Se cunosc peşti fizostomi. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi.2. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. Hydrous piceus. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. 2. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . De exemplu. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare.). la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. şi peşti fizoclişti. aici nu există nici un substrat solid.2. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. lucru necesar pentru orientare. La rândul ei. prin urmare. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. Cybister laterimarginalis etc.

Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. serveşte la izolarea termică. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Suprafaţa corpului este netedă. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. De exemplu. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. iar pedunculul caudal este subţiat. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. uneori lipsită de solzi. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). peduncul caudal subţiat. de suveică sau de torpilă. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. trecerea lină de la cap la trunchi). Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi).depusă sub epidermă. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. S-a constatat că forţa 48 . În linii generale.

Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. De asemenea. uneori de mii de kilometri. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare.4. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. 2.2. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. De regulă. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. argintie. de exemplu. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. formele nectonice migrează 49 . pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. prin urmare. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. Păstrăvii.

din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. somon atlantic Salmo salar). nisetru Acipenser guldaenstaedti. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. în unele cazuri. Mulţi peşti. După scop deosebim migraţii de reproducere.). Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. cleanul. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. mreană Barbus barbus. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. Acestea. şi migraţii verticale. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. păstrugă A. păstrăv de munte Salmo trutta fario). scobarul ş. stellatus. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. formând cârduri sau bancuri. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. duc o viaţă gregară. ce provin din afluenţi (mreana. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). lostriţă Hucho hucho. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. în special cei marini. gingirică Clupeonella cultriventris. anghilei şi somoniilor.a. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac.

ce pot traversa oceanele.3. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. în special vizuală şi olfactivă. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. iar bonito (genurile Katsuwonus. Orientarea. 2. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. apterigotul Podura aquatica.Nord. protejate contra vântului de arbori. construcţii etc. Sarda) chiar 200. La interfaţa apă-aer. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Hydrometra. muştele Ephydra. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. în special peşti. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. trăiesc ploşniţele Gerris. se face după repere imobile. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. la o distanţă de 5800 de mile marine. Pentru multe organisme nectonice. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . În mări şi în lacurile mari.

dar şi praf ce conţine materii organice. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. în principiu. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. dată atât de radiaţiile incidente. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. mai ales insecte. În schimb. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Pe de o parte. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. Majoritatea sunt prădătoare. deoarece corpul lor nu se umectează. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. care protejează organismele de acţiunea 52 . dezvoltarea pigmentaţiei. Unii autori (Zaitsev. umiditate ridicată a aerului. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. Organismele epineustonice sunt. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. cât şi din aer. consumând animale căzute în apă. în special pentru bacterioneuston. dar nu se rupe. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. Pe de altă parte. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. cât şi de cele reflectate de luciul apei.Halobates. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. aerobionte. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. De aceea. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă.

verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. Sagitta. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. cât şi o dinamică pronunţată în timp.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Physa). Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. şi un merohiponeuston. moluşte (Limnaea. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . icrele de chefal.nocivă a radiaţiilor UV. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. în primul rând la formele rezistente la UV. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. stavrid. puietul de peşti. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. fototropism pozitiv. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. culoarea criptică sau transparenţa corpului. în special peşti. izopodul Idothea metallica. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. ouăle polichetelor. alevinii multor peşti. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. hamsie. Cu toate acestea. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. Noaptea. insecte (larvele de Anopheles). pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi.

cu proprietăţi hidrofobe. L. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. în contact cu atmosfera. aidoma unei vele. cât şi a celui dizolvat în apă. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). Velella spirans. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). peştişoară (Salvinia natans). aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis.). misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. Spirodella polyrhiza). Peştii Histriophorus şi Mola mola. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. natans. gibba. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. Wolffia arrhiza. creveta Palaemon. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. S. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. care prezintă de asupra apei. 2. L.Gammarus. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. un pneumatofor mare. de exemplu. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. Ostiolele. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). trisulca. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. trecând 54 .4. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). Dexamine şi Apherusa. iar cealaltă în afara acesteia. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. La plantele pleustonice.

Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. ploşniţele de apă Notonecta glauca. psamofile.temporar la un mod de viaţă pleustonic. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. cât şi de iluminare. 2. 2. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. în zona costieră sau la adâncimi mari. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. cât şi pentru cea subacvatică. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. care populează 55 . În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. care trăiesc pe pietre. atât pentru vedere aeriană. are ochii împărţiţi în două. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole.5.5. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. în principal crustacee şi viermi. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. N. Coleopterul Gyrinus natator. Există un număr relativ mare de animale. acţiunea valurilor etc.1. lutea şi Naucoris. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa.

epipsamic. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. spongierii. ciripedele (Balanus improvisus. care trăiesc pe plantele acvatice. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. endopsamic. etc. de exemplu. pelofile. crinii de mare. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. coralii.). ca. Pot fi forme săpătoare şi forante. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. Bentosul fixat sau sesil. ascidiile. hidrozoarele. Acestea pot fi fixate. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. Ephydatia fluviatilis).nisipul. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. purtate de curenţi. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. briozoarele. midiile Mytilus galloprovincialis. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. hidrozoarele. 1. Forma corpului este aplatizată.). Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. viermii calcaroşi. etc. care trăiesc pe lut. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. Deşi sunt imobile. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. care trăiesc în curent rapid. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. Lepas anatifera). Aici intră marea majoritate a fitobentosului. După acelaşi principiu. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. care formează colonii prin înmugurire. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. de exemplu. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Chthamalus stellatus. argilofile. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. de regulă. hidrodinamică. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). scoica-călătoare Dreissena polymorpha). 2. Organele de locomoţie. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. poliplacoforele şi 56 . Aşa sunt. aplicat la animalele bentonice. coralii şi briozoarele. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris.

brachiopode. Barnea candida. lemnul şi cochiliile moluştelor. care nu se închide strâns. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. marne argiloase. Printre organismele forante marine se numără unele alge. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. castraveţi de mare. iar dintre animale spongierii. Rajidele) şi cefalopodelor. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. spongieri. Sunt sfredelite rocile sedimentare. stâncile alcătuite din calcar. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Aici intră majoritatea oligochetelor. moluşte (Teredo navalis. Petricola lithophaga). subţire. multe polichete (Arenicola marina). Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. marmură. Bentosul forant sau sfredelitor. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. uneori depăşind chiar lungimea animalului. Venus). iar sifoanele sunt foarte lungi. sesil sau pivotant. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Unele animale se deplasează activ prin sediment. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Algele. aricii de mare şi alte animale. viermi. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. 4. beton.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. crustacee. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. 3. larve de efemeroptere (Polymitarcys. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Mya arenaria. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Bentosul săpător. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. Pholas dactylus. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. cărămidă. 57 . Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5.2.

9998 g/cm 11.02 g/cm 3 d) 0.00 g/cm 3 b) 1. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10.05 g/cm 3 c) 1. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.8. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.

14. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 . Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.

De asemenea. care pătrund de la suprafaţa pământului.1. de percolaţie (infuaţie). apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă).) şi artificiale (lacuri de acumulare. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. care se preling prin crăpături şi goluri. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. apă peliculară. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. provenite din condensarea vaporilor. şi de condensare. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 .3. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. la rândul lor. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. care sunt apele mărilor de odinioară. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. mlaştini etc. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. lacuri. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. iazuri. Apele continentale de suprafaţă se împart. 3. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. ape juvenile. heleşteie. canale).

Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. lăptos. depigmentat. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. alteori se formează ape 65 . care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. cât şi cu ciuperci. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene.1. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. stigofile şi stigoxene. cât şi ca număr de indivizi.propriu-zise. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. troglofile. cresc şi se înmulţesc continuu. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. atât de caracteristice celor terestre. de regulă. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. alge heterotrofe. Apele subterane pot constitui un important rezervor. care sunt adaptate la viaţa subterană. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. corpul mic. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. 3. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. atât ca număr de specii. În schimb. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. Unele animale cavernicole se hrănesc. Sigobionţii au. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate.1.

Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. face ca hrana să fie redusă cantitativ. Din cauza întunericului permanent. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. În general. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Factorii de mediu. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. Mediul subteran. în special de calciu şi magneziu. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. adică printr-o duritate mare. alge verzi şi diatomee. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Dacă peşterile sunt bine ventilate. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. izolat de cel suprateran. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Biocenozele. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). şi deci a producătorilor primari. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. flora cavernicolă este foarte săracă.curgătoare – râuri şi pârae subterane. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. Lipsa luminii.

decapodele şi izopodele (Porcellio. natans). adesea. Totuşi. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. oligochete. Acest biotop. cladocere. 67 . 3. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Apele freatice. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. gasteropode (Hochenwartia). care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. Spaeleoniscus. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. lipitori (Haemopis caeca). prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. melcul Lartetia quenstedti. Aphaenops). un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. Asellus aquaticus cavernicolus).stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. ostracode. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. situate la adâncimi mairi. fiind formată din ciliate. Din această categorie face parte hiporealul .1. turbelariate.2. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). asemenea apelor cavernicole. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Eleoniscus helenae. copepode. prin lipsa luminii şi. batinelide. Italodytes. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. printr-o mineralizare crescută a apei. Typhlichthys. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). în special din cauza insuficienţei hranei. insecte (Anophthalmus. puteanus). Leptodirus. coleoptere. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. Apele freatice Factorii de mediu. hidracarianul Atractides. hidracarieni. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). peştii din genurile Amblyopsis. nematode mermitide. Biocenozele. Chologaster. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. Armadillidium. devenind paleoendemice. miriapode.

nematodele şi oligochetele. crustacee şi tardigrade. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. cenuşiu şi din nou unul incolor. polichete şi moluşte. pătrunde lumina. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Biocenozele. pe o adâncime de câţiva centimetri. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode.1. unul brun. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. Precipitaţiile atmosferice. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. gastrotrichi. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. turbelariatele.3. nematode. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. rotiferele. hidracarieni. care strecoară prin straturile de nisip. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. protozoare. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . Factorii de mediu. cât şi prin organismele ce le populează. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele.3.

de ordinul câtorva milimetri. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. 3. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. Deasupra terasei de 69 . Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor.2. formând terasa aluvionară (de luncă). În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei.

oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . o pantă accentuată şi. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. acolo unde viteza curentului de apă este mare. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. substanţelor biogene şi coloizilor.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. numită ripal. iar viteza apei scade. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. printr-o viteză mare a curentului de apă. debitul creşte pe seama afluenţilor.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. şi partea dinspre mijloc.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. denumită medial. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. unul mijlociu şi unul inferior. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Din acest motiv. mâl) este predominant. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. microelementelor. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Valorile extreme ale debitului Dunării. însă. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. prin urmare. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade.

are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. Deseori în cursul mijlociu.metarhithron. transparenţa. cursul mediu al râurilor de munte . Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă.hypopotamon. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă.metapotamon. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. râurile mari de câmpie . 3. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. temperatura şi compoziţia chimică a apei.hyporhithron. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . ostroave sau golfuri de râu. cât şi în funcţie de anotimp. în urma cărora se formează lacurile de meandru. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic.2. După cum s-a arătat. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . viteza curentului de apă. formând insule. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. fluviile .epirhithron. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei.1. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere.epipotamon. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic.. cele 71 . puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei.

Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. 72 . Astfel. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. în râurile colinare de 3 m/s. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. vaduri sau defilee (cazane). Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. când apa cade vertical. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. cât şi circadiene. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. viteza apei creşte. curentul apei scade. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. formând depresiuni (bulboane). Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. În general. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. pe măsura îndepărtării de izvor. În funcţie de zona geografică. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor.

Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. Cu micşorarea curentului. 3. Mult mai slab este reprezentat 73 . chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. apoi mâlul. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare.2. pe fundul albiei se depune nisipul. cât şi amestecului său turbulent. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare.2 m/s. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. de regulă. este favorabil pentru viaţa organismelor. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Regimul gazos al apelor curgătoare. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. scăzând substanţial în timpul viiturior. bentosul şi nectonul. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic.2. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. Pe lângă suspensii.

Varietatea specifică a potamoplanctonului. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. fiind ingerate. bogate în plante şi animale planctonice. De asemenea. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. cu toate că nu prezintă forme specifice. având o plasticitate ecologică mare. prin urmare. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. Din acest motiv. Astfel.perifitonul. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. se adaptează noilor condiţii. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. Din cauza curentului. cât şi alohtone. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. Ulterior. Planctonul alohton. îşi schimbă aspectul. în timp ce alţii. Din cauza mişcării turbulente a apelor. În aceste situaţii. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. nimerind în condiţii noi. de regulă. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. izvoare sau mlaştini. 1929). planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. cum se întâmplă în zonele cu praguri. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică.

din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. 1974). uniform distribuit atât pe verticală. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. cianobacteriile. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. rotifere (Keratella.îmbogăţeşte calitativ. cianobacteriile prin 15 specii. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. cloroficee (Closterium. xantoficeele. cu plancton bine dezvoltat. Când nivelul apei scade. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. apa din bazinele stagnante adiacente. de regulă. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Cyclotella şi Asterionella). cloroficeele prin 43 specii. potamoplanctonul este. Astfel. Dintre animale. euglenoficeele prin 6 specii. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. Aphanizomenon şi Anabaena). euglenoficeele. 75 . Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. Tintinnopsis). dinoflagelatele şi crizoficeele. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. zooflagelate. Astfel. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. cât şi pe orizontală.

iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae.7-1. În apele cu un curent de 0. Polymitarcis virgo. Th. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. hidracarieni (Sperchon brevirostris. bivalve (Dreissena polymorpha) . algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. P. destul de rapide. În apele curgătoare de munte. Lithoglyphus naticoides). Perla 76 . Hypnum cordifolium). Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. coada-calului (Equisetum sp. plecoptere (Leuctra nigra. gasteropode (Ancylus fluviatilis. P. Silo piceus. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). peştişoară Salvinia natans. Aturus scaber). În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. Diaptomus. broscariţa (Potamogeton fluitans). Sericostoma flavicorne).) sau stuf (Phragmites australis). cladocere (Daphnia. O vegetaţie bentonică bogată. Acrocladium cuspidatum. efemeroptere (Ephemera vulgata.Asplanchna. Lysimachia nummularia. Enteromorpha spiralis). Bosmina. Theodoxus fluviatilis. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. muşchii (Fontinalis antipyretica). în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. Baetis rhodani).70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. spongierii. Epeorus assimilis. argiloreofile. danubialis. Hydropsiche pellucidula.13-0. lintiţă Lemna). Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. psamoreofile. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Brachyonus). Batrachium fluitans. Elodea canadensis. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Phylonotis fontana. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. hirudinee. La un curent de 0. briozoarele. 1950). larve de trihoptere (Rhyacophila nubila.). turbelariatele (Crenobia alpina). Caenis robusta. oligochete. Ecdyonurus venosus. peloreofile şi fitofile (Jadin. natans.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Balta. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. lacuri glaciare. Mangalia etc.3. Tanganyica. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. padine sau găvane. Amara. Sasik). Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Costineşti. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. Lacul Sărat).). Cahul. lacuri de curs părăsit sau de meandru. Chitai. numite perisipuri. se formează lagunele şi limanurile marine. lacuri de luncă. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Siutghiol. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. prin drenarea apei râurilor şi 80 . lacuri relicte. umplute cu apă relativ stagnantă. lacuri vulcanice. Jijila. lacul Brateş din lunca râului Prut). Tatlageac. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). a golfurilor puţin adânci. Zmeica şi Sinoie. Dobrogea şi Podişul Moldovei). izvoare de mal. Ialpug. Catlabuh. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. Ana). sub acţiunea apelor marine. În zona litorală. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. compus astăzi din lacurile Razim. Kiwu. Goloviţa. Tăbăcăriei. Techirghiol. Câmpia Vestică. lacuri carstice. crovuri. Gargalâc. prin izvoare subacvatice. Învârtita-Nucşoara) etc.3. Agigea. Baikal sau Marea Moartă). Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. destul de adânci. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Bâlea).

Zona litorală este bogat populată de către macrofite. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. slab luminată. lacurile se împart în eutrofe. transparenţa mică. este zona cea mai bogată în specii. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. mezotrofe. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. Din punct de vedere biologic. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. profundală şi pelagială. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. prin infiltraţie subterană. zooplanctonul. este săracă în oxigen dizolvat. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Zona sublitorală este zona de trecere. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. zoobentosul şi nectonul este abundent. infiltraţie şi consum biologic. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Zona litorală. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. oligotrofe şi distrofe. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. Substratul este mâlos. evaporare. Ana. deci prin emisari (Snagov. În mod 81 . Bucura). care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Această zonă este lipsită de lumină. în mod corespunzător. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Această zonă este bine iluminată. sublitorală.

82 . Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac.3. sărace în substanţă organică. iar concentraţia substanţelor humice este mică. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. cu depuneri de turbă pe fund. zooplanctonul. 3. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. Temperatura apei. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. lumina. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. În acest caz apa. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. temperatura.corespunzător.m. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă.1.d. adeseori înmlăştinite. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. valuri şi amestec turbulent.a. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. motiv pentru care apa este slab mineralizată. fiind săracă mai ales în elemnte biogene.

lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Prin urmare. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Hipolimnionul este slab populat. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. odată cu răcirea aerului. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. are loc formarea cristalelor de gheaţă. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. apa de la suprafaţă se răceşte. iar la cele montane între 14 şi 16°C. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. devine mai densă şi coboară. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. CH4). H2S. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. rămâne la suprafaţă. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. caracteristice fiecărei zone climatice. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. printr-o iluminare şi oxigenare bună. aici trăind puţine organisme. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. Sub podul de gheaţă format 83 . Aceasta este stratificaţia termică directă. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Toamna. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. devenind mai puţin densă. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion.

Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Astfel. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. ajungând la +4°C. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. devenind mai puţin dense. lipsită de viaţă. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. astfel că se instalează stagnaţia de vară. apele de suprafaţă. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. a căror transparenţă poate 84 . se numesc lacuri meromictice. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. denumită monomolimnion. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului.temperatura creşte treptat spre fund. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. iar în cele din zonele reci numai vara.

Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. bolovăniş).5-16 g/l).6-6). în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. prundiş. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. nisip.1 şi 1 g/l. loess. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). În general. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . pietriş. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. nisip) sau alţi agenţi.atinge 40 m. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. Sbstranţele dizolvate. de vânt (praf. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. unele pot fi salmastre (S=0. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre.5 g/l). Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte.

dar foarte bogat în indivizi. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Tetraedron. bogată în compuşi graşi.2. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Merismopedia. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. În lacurile din zona temperată. valorile maxime se întâlnesc vara. Aphanizomenon. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Euastrum. Spirogyra etc. Cocconeis. Coelastrum. Dactylococcopsis. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Pandorina. de substratul geologic. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. de geneză. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. 3. Navicula. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. iar cele minime în timpul iernii. protococalele Scenedesmus quadricauda. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Oscillatoria.). Planctonul lacustru este sărac în specii. Nitzschia.). iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Actinastrum. Spirulina etc. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. Primăvara. La începutul verii. În a doua jumătate a verii. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Asterionella formosa etc. Volvox. Eudorina. Microcystis. Micrasterias. Cosmarium. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Pediastrum boryanum. cloroficee şi cianobacterii. Cymbella. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. Fragilaria. Pinnularia. Anabaena. Cyclotella. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu.). desmidiaceele Closterium.3. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. care solicită un consum mai mic de azotaţi. Amphora. Synedra. Achnanthes. Staurastrum.

Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Strombylidium gyrans). Aşa sunt rotiferul Asplanchna. rotifere (Notholca longispina. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. altele sunt prădătoare. Coleps hirtus. ouă de insecte şi peşti./m3. adulţi şi larve de hemiptere. Ceriodaphnia. Polyarthra). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode.000 ex. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. pupele unor chironomide. consumând animale planctonice. Tintinnus. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Diaphanosoma. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. Asplanchna priodonta.000 celule/l şi. Tintinnidium fluviatilis. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. 1986). Sida) şi copepode. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Diaptomus coeruleus). respectiv. 300 mg/l. pe care le filtrează din apă.000. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . mai redus ca intensitate. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Tintinnopsis. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Chydorus. ajungând până la 230.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. alevinii peştilor în primele stadii etc. când algele planctonice sunt foarte abundente. ciliate (Halteria cirrifera. cladocere (Daphnia. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). al diatomeelor.000. unii hidracarieni. unele copepode. Bosmina. Brachionus urceus. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară.

ferite de acţiunea directă a valurilor. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. plantă carnivoră). Spirodella polyrhiza (lintiţă). Hydrometra şi Velia. revin în plancton după destrămarea neustonului. L. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). L. diferite larve de viermi etc. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. (mătasea-broaştei) etc. rotiferele. fugăii Gerris. precum şi larvele altor insecte. E. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). proxima. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Lemna minor. malurile lacurilor cu substrat 88 . stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). E. gibba. adăpostindu-l de acţiunea vântului. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Spirogyra sp. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. trisulca. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). Euglena sanguinea. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. De regulă. adică în zona de fund care permite fotosinteza. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). Wolffia arrhiza. iar restul speciilor se deplasează lin. ploşniţa Notonecta.

S. sărăcesc apa în aceste săriri. Ceva mai spre adânc. S. la 0. maritimus (spp. Polygonum amphibium (troscot de apă).pietros sau stâncos. Phragmites australis (stuf sau trestie). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Heleocharis palustris (ţipirig). Equisetum palustrte (coada-calului). Potamogeton natans. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. la 1-3 m adâncime. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Suaeda maritima etc. Typha angustifolia şi T. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Pot trăi şi pe sol umed. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). centura de stuf sau stufărişul. Cicuta virosa (cucuta de apă). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Mentha aquatica (menta de apă) etc. se instalează aşa-numita floră dură. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă).2-1 m adâncime. littoralis. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. 89 . Lythrum salicaria (răchitanul). de pipirig).) şi arin (Alnus glutinosa). iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Nuphar luteum (nufărul galben). sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Hippuris vulgaris (coada-calului). P. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). latifolia (papură). fiind greu putrescibile (“dure”). vesicaria (specii de rogoz). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. La malul bazinelor acvatice. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Gliceria aquatica (mana-apei). Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Symphytum officinale (tătăneasă). iau sărurile minerale din sol şi. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp.

compressus. în porţiunile mai puţin adânci.pusillus. Sunt mari producătoare de oxigen. brădiş sau vâsc de apă). crispus şi P. Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). hidre (Pelmatohydra). Enteromorpha. Nitocrella. Zoobentosul lacustru. cât şi din punct de vedere cantitativ. P. Chara. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. paşă (P. Spirogyra. alge ale genurilor Cladophora. Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). P. Glossiphonia). Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). de până la 3-7 m. Diatomeele sunt dominante. spongieri (Spongilla). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. în special de chironomide (Cricotopus). „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). trăiesc larvele unor insecte. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. Elodea canadensis (ciuma-apei). plecoptere (Perlodes). la fel ca şi fitobentosul. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. lipitori (Hirudo. Myriophyllum spicatum (peniţă. moluştele (Radix ovata). P. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . numeroase copepode (Ectinosoma. Către interiorul bazinelor. demersum (cosorul). se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). Onycocamptus. atât din punct de vedere calitativ. Pe sub pietrele de la mal. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. iar în lacurile alpine până la 20 m. Haemopis. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). Nannopus). acoperite de alge.fluitans (broscariţă). Piscicola. Ceratophyllum submersum şi C. perfoliatus). trichoptere (Leptocerus). Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Najas marina şi N. minor (inariţă). lucens. efemeroptere (Heptagenia). hidracarieni. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală.

Majoritatea sunt forme omnivore. Bithynia. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). Hydrachnidae. Heterocypris). melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Limnodrilus. rotifere şi variate protozoare. cumacee. Lithoglyphus. Ilyodrilus. În general. ostracode (Cypridopsis. harpacticide. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Unio pictorum. coleoptere. briozoare. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Darwinula. diferite specii de oligochete (Tubifex. Succinea putris.). putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Limnodrilus. Hydrous piceus. Hydrophylus) şi larvele de libelule. Segmentina nitida.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. P. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Ophidonais. Branchiura sowerbyi. briozoare (Plumatella repens). 91 . Clitellio. Acroloxus lacustris. Stylaria. Fagotia. Physa.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). numeroase specii de oligochete (Tubifex. Valvata. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Pisidium). Nais. izopode şi amfipode. Planorbis planorbis. nematode. diptere (Cricotopus). Deşi aici se găsesc puţine specii. Peloscolex şi Lumbriculus). Ilyocypris. coleoptere (Dytiscus marginalis. Hypanis colorata. carinatus. bivalvele (Anodonta cygnaea. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. hidracarieni. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. de asemenea. Se întâlnesc. Theodoxus. Naucoris cimicoides). Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. misidacee. olgochete. Physocypris. amfipode şi mizide. Sphaerium. Ranatra linearis. etc. cladocere (Ilyocryptus sordidus). trihoptere. gândacul de stuf (Donacia crassipes). Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Viviparus. ostracode. protozoare. aici predominând insectele. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Candona. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Ancylus lacustris etc. planarii. spongieri. cele carnivore fiind rare. Zona profundală a lacurilor adânci. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. rotifere.

Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. batca (Blicca bjorkna). dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. ştiuca (Esox lucius). 1974). 92 . Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. 3. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. Suprafaţa bălţilor este. cianobacterii şi cloroficee. crapul (Cyprinus carpio). Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. variabilă în spaţiu şi timp. în general. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. linul (Tinca tinca). Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. pe altele este mic. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. Dintre peşti.). boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. dar importanţa lor este mică. Dintre alge. briozoare. De exemplu. hidre etc. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee.4. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). caracuda (Carasius carassius).Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene.

iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei.1. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Seara. 93 . În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. meta. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Bălţile izolate. fără legătură cu apa curgătoare. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă.3. ca urmare. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. cât şi în cele izolate. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. de precipitaţii. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. unele dintre ele ajungând să sece complet. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. Nivelul lor scade către toamnă. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale.şi hipolimnionul. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor.4. se produce o răcire a apei la suprafaţă. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-.

Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi.4. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Haematococcus. colembolele (Hydropodura). Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. 3. Aphanizomenon. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. 94 . Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. euglene. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Excepţie fac bălţile din pădure. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. omogenizând conţinutul lor în oxigen.2. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Chromulina. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. de consumul biologic şi de evaporaţie. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari.

Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Dytiscus. Fragilaria. Pediastrum. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. tritoni. hidre). nufăr alb (Nymphaea alba). Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). babuşcă.). Hydrophilus etc. caracudă. Navicula. etc. Bălţile umbrite din pădure. melci. plătică. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. fufă. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). lin. broaşte. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. pipirigul (Scirpus). nematode. crustacee. Volvox dintre cloroficee. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. buzdugan (Sparganium).Asterionella. scoici) şi târâtoare (planarii. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. Scenedesmus. Melosira. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. biban. ciulinul de baltă (Trapa natans). La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. amfibieni (salamandră. Cybister. ştiucă etc. săgeata-apei (Sagittaria). Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. larve de insecte). răchitan (Lythrum) etc. 95 . paşa (Potamogeton crispus). Synedra dintre diatomee. roşioară. broscariţă (Potamogeton natans). În unele bălţi peştii lipsesc. briozoare. buhai de baltă). nufăr galben (Nuphar lutea) etc. brădişul (Myriophyllum). stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). săpătoare (oligochete.).

prin revărsarea apelor curgătoare. oligotrofe şi mezotrofe. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. 3. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. colinare şi de şes. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. marghilă. tău.3. berc etc. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. slab acidă sau neutră. crâng. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. În acest fel. de modul de alimentare cu apă. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. roghină. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. La rândul ei. în depresiunile intramontane.1. lac. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. rogoaze în Ţara Bârsei.5. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. baltă. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare.5. 96 . iar reacţia ionică a apei este acidă. Uneori. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie.

trifoiştea (Menyanthes trifoliata). pipiriguţul (Eleocharis paliustris). mana de apă (Glyceria aquatica). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans).). salcia (Salix pentandra. şarpele de apă (Natrix tesselata). S. (Scirpus). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). harpacticide. vulgaris). rugina (Juncus effusus). Limnodrilus. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. Stylaria. mărăraş (Oenanthe aquatica). gasteropode. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. Ophidonais etc. hidracarieni. arinul alb (Alnus incana). angustifolia). Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. rogoz (Carex vulpina. T. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). tritonii (Triturus cristatus. larve de efemeroptere. cumacee. păianjeni (Pirata.). Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. coada-calului (Equisetum palustre). broasca mare de lac (Rana ridibunda). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. trichoptere. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). C. cladocerul Ilyocriptus sordidus. coleoptere şi diptere. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. fragilis). papura (Typha latifolia. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Marchantia polymorpha. spongierii şi hidrozoarele. fiind înlocuite de algele cloroficee. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). în special Dinobryon şi Synura. cladocerele. pseudocyperus etc. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). lintiţa (Lemna minor. T. care vara dispar din plancton. Nais. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). Thanatus. mesteacănul (Betula verrucosa). pipirigul (Bolboschoenus maritimus). odonate. plopul tremurător (Populus tremula) etc. păpurişurile şi rogozişurile. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). 97 . Dolomedes) şi melci. ostracode. copepodele şi larvele mici de insecte. numite popândaci.

3. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. roci eruptive). Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. gresii. În stepe. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. structură chimică. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine).2.5. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat.5-5). Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . mai rar în etajul subalpin. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. un strat superficial de turbă. floră şi faună. săracă în săruri minerale nutritive. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. dar numai în regiunile cu un climat umed. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. De aceea. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc.

– Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. Carex buxbaumii) sunt înguste. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. ce poartă numele de lagg. Spre deosebire de plantele din bahne. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. deşi trăiesc într-un climat umed. iar la altele (Eriophorum vaginatum. Multe plante de tinov. nr. 1988) 99 . care cuceresc mlaştina centripet. de la centru spre periferie. 3. lanceolate şi răsucite.). de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. dominată de muşchi şi de arbuşti.organismelor ce trăiesc aici. Datorită acestei fizionomii specifice. prezintă caractere xeromorfe. Plantele de tinov (Sphagnum. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. lenticulară (figura 3. Fig. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută.1. pe măsură ce ele cresc în înălţime.1. care la unele specii pot fi groase. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). de la periferie spre centru. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. Ledum palustre). Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. care creşte în masă compactă. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe.

arinul alb (Alnus incana) etc. mesteacănul pufos (Betula pubescens). coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). chironomide). Keratella valga. C. odonate. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. mestecănaşul (Betula humilis). C. în mlaştinile 100 .) şi tiobacterii. datorită cantităţilor mari de acizi humici. diptere (simuliide. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). unele cianobacterii (Gymnozyga. Monostyla virga. trihoptere. heteroptere. Habotrocha lata. Dinocharis intermedia). lepidocarpa. Colpoda. rotiferele (Polyarthra platuptera. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). ostracode (Cypris pubera). Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). Closterium etc. Micrasterias. P. Noterus crassicornis. Euastrum. afinul (Vaccinium myrtillus). Stigonema. Nebela. Amoeba verrucosa). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). efemeroptere. colembole. Chydorus şi Polyphemus). merişorul (Vaccinium vitis-idaea). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. coleoptere (Haliplus immaculatus. Chroococcus. ferigi (Dryopteris cristata) etc. Cosmarium. rostrata). C. bivalve (Pisidium cinereum). furnica de tinoave Formica fusca picea). Morulina gigantea. muşchi (Polytrichum alpestre. Elosa woralli. D. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. iarba-neagră (Calluna vulgaris). pedicuţa (Lycopodium clavatum). Anisus leucostomus). specii de rogoz (Carex canescens. perigoniale). răchiţele (Vaccinium oxycoccos). cladocere (Ceriodaphnia. gasteropode (Acroloxus lacustris. rizopodele. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). tardigrade (Macrobiotus dubius).Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. Din cauza acidităţii mari a apei. hidracarieni. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. nematode. Erebia medusa). Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. ciliatele (Stylonychia. intermedia). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. mesteacănul pitic (Betula nana). pauciflora. oligochete.

Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 .

Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10.c) euriterme d) autotrofe 6. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8.

iar adâncimea maximă este de 11. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.000 km2).257 16. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3.022 Atlantic 91.455.070.b) epilimnion c) hipolimnion 13.022 m (Groapa Marianelor).700 1131 5449 Nord Total 361.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.1. Oceanul Atlantic. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.6. Tabelul nr.2%.945 3897 7437 Îngheţat de 12.100 3627 9219 Indian 74.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific. în timp ce uscatului îi revin doar 29. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.000 km3.455 3795 11.710 4028 11.).070 1.788 291.362.8% din suprafaţa Pământului (361. Oceanul Indian şi Oceanul 103 . 3. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.655 330.362.710 723.

Îngheţat de Nord. Marea Kara. Marea Ross.6.). . care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. . După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . Marea Baffin. Marea Nordului.mări izolate.mări interinsulare. Marea Caraibilor etc.mări polare. 3.mări interioare. Marea Tasman). Marea Labradorului. 104 . 18°C (Marea Norvegiei. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte.800. Marea Barents. Marea Laptev. . Marea Bering. Marea Marmara. Marea Beaufort.1. Marea Weddell). Marea Mânecii. . Marea Marea Solomon etc. Marea Irming).).). Mările însumează 74. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. . După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. de temperatura apelor de la suprafaţă. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Banda. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului.mări subpolare. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. de obicei. . separând două sau mai multe continente. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.mări temperate reci. după geneză etc. Marea Baltică şi Marea Azov). ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar.mări marginale. Marea Arabiei etc. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri.000 km2.mări mediteraneene. Marea Roşie. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Bering. Marea Baltică.

Marea Neagră).mări temperate calde. Marea Chinei de Sud). Marea Arabiei. Golful Hudson).2. 3. situate în întregime pe platforma continentală.2.. După modul de geneză mările pot fi: . Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. Marea Irlandei. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. sub 200 m. .mări epicontinentale.2. Marea Caraibilor). uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. 3. taluzul continental. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. Marea Galbenă. Marea Mânecii.mări tropicale. prezentând o morfologie complicată. Fig. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Marea Baltică. Marea Roşie. Marea Albă. Marea Japoniei. Golful Persic. Marea Galbenă. Marea Roşie. . atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. 1988) 105 .). cu adâncimi reduse.6.mări tectonice. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. nr. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Marea Barents. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3.

denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. prezente în toate oceanele. de sute sau chiar mii de metri. şi sunt active din punct de vedere seismic.000 m. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Taluzul continental. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl.000 km2. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. fosa Filipinelor. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. dar poate atinge chiar 7000 m. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. São Paulo. numită vale de rift. numită flexură continentală. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. lungă de aproximativ 16.000 km. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. în dreptul foselor marine.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Ocupă circa 15. Alteori. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. fosa Japoniei. numite piemont oceanic sau glacis continental.). Tristan da Cunha etc. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. până la adâncimea medie de 200 m. 106 . Ascension. Elena. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7.000. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Sf.

1957. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică.3.6. deci este echivalentă cu zona disfotică. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului.). fosa Aleutinelor. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. nr.fosa Kurilelor. 3. modificat din Nybakken. fosa Kermadec etc. Fig. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.3. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.3. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. 3. fosa Tonga.). Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.

în funcţie de pătrunderea luminii. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. de unde şi densitatea redusă a planctonului. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. cât şi datorită curenţilor litorali. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . b) provincia oceanică. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Domeniul bental este divizat. situate dincolo de marginea platformei continentale. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. prezentând o salinitate relativ constantă. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. ajutând la creşterea abundentă a planctonului.

3. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. lumina. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. abisal şi hadal. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. 109 . salinitatea şi regimul gazos. f) eajul hadal sau ultraabisal. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral.6. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante.4. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. Marea Baltică.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). temperatura. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. în mare parte de origine terigenă.

Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. mai ales cu conţinut argilos. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Alte materii terestre. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari.Sedimentele marine. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). 110 . sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. astfel încât roca-mamă iese la zi. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. ce floculează lent. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică.

cu o medie de aproximativ 65%. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10.5 milioane km2. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase.1. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. 2. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26.3 milioane km2. în special pteropode. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina).4 milioane km2. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). 111 . Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului).

dar cu un sensuri de mişcare inversate. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. Această circulaţie determină 112 . răcire. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. calciului şi urme ale altor metale. care adesea se întrepătrund. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). precipitaţii. În emisfera sudică există trei circuite similare. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. fie unor fenomene cosmice (mareele). acţiunea vântului. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. în cele trei oceane. iar în cele polare vânturile polare de est. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). Circulaţia maselor de apă. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. magneziului. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. În mod corespunzător. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. se formează doi curenţi ecuatoriali. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m.3. presiunea atmosferică). N şi 5° lat. evaporare.

Lună. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. 113 . Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. fie una în faţa celeilalte. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. de cel mult 10-20 cm/s. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. iar cea descendentă de downwelling. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. mareele ating cele mai mari amplitudini. atunci. Această circulaţie este lentă. Mareele. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). Apele polare reci. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). unde ies la suprafaţă.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. masele de apă oscilează după un ritm propriu. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). fluxul şi refluxul înregistrează valori minime.şi zooplanctonului. şi deci mai grele. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi.

Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. ci în apele tropicale. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu).3°C în februarie şi 26°C în august). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. temperate şi cele polare. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Din această cauză. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. În general. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Temperatura. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii.

Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. Mările tropicale au o transparenţă mare. ce scade foarte puţin cu adâncimea. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor.75 m. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. fiind slab populate de plancton. care se instalează doar în perioada caldă a anului.5 m în Marea Sargasselor. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. acolo unde razele solare cad oblic. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. În Marea Azov transparenţa este de 2. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. 25 m în Marea Caspică. 28 m în Marea Neagră. Valoarea 115 . Proprietăţile optice. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. La latitudini mari. Salinitatea. În general. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. iar în cele polare este practic absentă. 51 m în Marea Roşie. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime.

Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. 116 . pe de o parte. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3.) care.). aportului apelor dulci (precipitaţii.4. topirea gheţii. datorită. iar. Evaporarea intensă. duc la o diminuare a acesteia. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. dimpotrivă.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. comparativ cu cele continentale. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. La latitudini mari. gheţari. De aceea. fluvii etc. pe de altă parte.030 + 1. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.

astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100.9°C. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. alături de temperatură. 3. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. Curenţii verticali. influenţând densitatea acestora. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. din Levinton. 117 . cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. 1942.Fig. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale.56°C. Salinitatea.4. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. nr. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă.

5. coboară.). în apele marine cu salinitate mai mare de 24. apa superficială. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. Când şi acest strat de apă se va răci.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. Prin urmare. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. Relaţiile dintre salinitate. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. cu o densitate mai ridicată. 6) creşterea presiunii osmotice. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. se va afunda. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). 118 . temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. în felul acesta. Astfel.

adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare.Fig. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Mytilus edulis. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. Există şi organisme organisme marine eurihaline. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. nr. 1942. în special cele care trăiesc în estuare. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . din Ross. incluzând câteva specii larg eurihaline. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. 3. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. ca de exemplu Arenicola marina. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera..5.

Astfel. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. Din această categorie fac parte. mareele şi curenţii. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. de pildă. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. De asemenea. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. bogate în oxigen. În mod indirect variaţiile de salinitate. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. datorită aportului de ape reci. motiv pentru care apele marine din zonele polare. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. 120 .homeosmotice. polichetul Hediste diversicolor. între care contactul permanent cu atmosfera. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. Mai spre adânc. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. Carcinus maenas.6. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. crabul de iarbă.). O serie de alţi factori. valurile. Oxigenul. prin modificarea densităţii.

1973. Biddulphia. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. 3. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. unde cedează oxigenul. nr. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros.Fig. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. criptomonadele. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. din Nybakken. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Thalassiosira. Asterionella etc.6.5. silicoflagelatele şi unele cloroficee. mai ales în mările reci. Nitzschia. Rhizosolenia.6. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Fragilaria. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Skeletonema. 3. cianobacteriile. Coscinodiscus. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Navicula.

Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. mai ales azotaţi şi fosfaţi. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. cât şi. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. 122 . Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Dinophysis. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. atât în spaţiu cât şi în timp. ziua şi noaptea. dar se întâlnesc şi în mările reci. mai ales vara şi toamna. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. mangan şi unele vitamine (de ex. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. mai ales. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Peridinium. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. vitamina B12).apele oceanice. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. dar şi fier. Algele verzi sunt rare în apele marine. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. cât şi în cele neritice. Gonyaulax etc. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. mai ales în apele mai reci. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

În afară de fitoplancton. Aici includem anumite specii de rechini. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage.diatomeelor (figura 3. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Aceşti peşti au. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Pe lângă migraţiile circadiene.). ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. fiind considerate erbivore. majoritatea peştilor zburători.7. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. peştele-lună (Mola mola) etc. 126 . Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. ca de exemplu calmarii şi sepiile. reptilele şi păsările marine. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. la care se mai adaugă mamiferele. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. speciile de ton. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Astfel. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. De asemenea. de regulă. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. peştele-spadă. Astfel. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. temperatura poate influenţa migraţiile verticale.

codul (Gadus morrhua. scrumbiile (Scomber. G. stavridul. macroul etc. crevete şi crabi. stavridul (Trachurus mediterraneus). izopode (Idothea metallica). 127 . Anomalocera patersoni). stavrid. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. merlangus). hamsiile (Engraulis spp. mediterranea. în special de peşti. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. Alosa). Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. callarias. Nectonul neritic. P. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. scrumbia albastră (Scomber scombrus). dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul).). care apoi se îndreaptă spre apele neritice. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. Marea Baltică. hamsie şi alevinii unor peşti. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. sardelele. ouăle polichetelor. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). G. heringul (Clupea harengus). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. pălămida (Sarda sarda). Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. icrele de chefal. radiolari coloniali şi salpe. ostracode. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. sardelele (Sardina pilchardus).Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. Hermatobates şi Halovelia. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului.

Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. Macrocystis. Algele brune preferă în general apele mai reci. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Caulerpa).Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. Atât animalele. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. urmate de algele roşii (Phyllophora. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Ceramiun). Astfel. Laurencia. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Nereocystis). Cystoseira. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Ascophyllum. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Cymodocea. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Thalassia. Zoobentosul. Posidonia. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Polysiphonia. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Cladophora. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Laminaria. Enteromorpha. Halophila şi Ruppia. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. roşii şi verzi. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor.

Comunităţile 129 . Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. littorea.) şi insecte diptere. spongieri. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. hidrozoare. L. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. Birgus latro şi Geograpsus spp. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). briozoare. izopode (Ligia oceanica. littoralis şi Gibbula umbilicalis). Siphonaria şi Nerita.) şi stele de mare (Asterias rubens). acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. saxatilis). Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Gammarus olivii. bivalve (Mytilus edulis). Orchestia gammarella şi O. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. cărora li se asociază insectele halofile litorale. Nucella lapillus. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. unii păianjeni şi miriapode. În zonele polare. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. L. antozoare (Actinia equine). Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. chilopodele. L. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. într-o măsură mai mică. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. poliplacofore (Chiton cinereus). L. italica). polichete. crustacee (Sphaeroma serratum. montagui). melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. Littorina obtusata. Ocypoda şi Cardisoma. izopodele (Tylos latreillei). coleopterele (Bledius). Ovatella myosotis.

Lysiosquilla. format de desişurile de plante marine. Ceratoderma edule). Aici predomină formele mici. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. amfipodele (Corophium volutator). briozoare (Membranipora). bivalve (Mytilus edulis. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. 130 . O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. amfipode (Haustorius. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. izopodele (Mesidothea entomon). crustacee şi peşti bentonici. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. bine camuflate de spongieri. hidropolipi. Spio filicornis. actinii (Anemonia sulcata). arici de mare (Paracentrotus lividus). copepode harpacticide.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Pisione remota. Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. Pygospio elegans. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. Eteone longa). bivalvele (Macoma baltica. Convoluta roscoffensis). Pinctada vulgaris. hrana. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. stele de mare (Marthasterias glacialis. Mya arenaria. polichete (Spirorbis). misidacee (Gastrosaccus sanctus). ciripedul Balanus. polichete (Ophelia bicornis. gasteropode (Terebra). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. reprezentate prin spongieri. Bathyporeia). Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. Arenicola marina. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). priapulidele (Priapulus caudatus). Arenaeus şi Emerita).). stridii). bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. nematode. Ele asigură locul de trai. Se prezintă foarte diversificat. briozoare şi ascidii. hidrozoare (Dynamena pumila). din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. Asterias rubens).

polichete (Nereis virens. copepode. Predomină formele mobile – turbelariate. Lumbrineris tenuis). Lanice conchilega. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. cele sedentare fiind rare. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. caracatiţe). Nassa reticulata). asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Angulus tenuis). apoi în cel nisipos. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. sub formă de epibioză. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. Formele coloniale pot acoperi. melci (Hydrobia totteni. cea mai mare parte a plantelor. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. Heteromastus filiformis. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Macoma baltica. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. polichete.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. crevete. Pe fund nisipos predomină formele vagile. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare.

Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11.d) cianobacterii 3. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 . Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8.000 m adâncime 7.000 m adâncime 4.

Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. 6. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. 2. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. 133 . 4. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5.

13. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Precizaţi rolul manganului în apele marine. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. 14. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. 12.8. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17.

Didactică şi Pedagogică. 1964. 6: Boişteanu. C.R. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Academiei R.. Gh. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci.. R. Ed. L’étude des eaux continentales. Bucureşti Bănărăscu. Ed. M. Natura. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. Ed. 2000 – Écologie des eaux courantes. Monografia zonei Porţilor de Fier. Ed. 1987 – Peşteri scufundate. Konstantinov. 1952 – Tratat de ihtiologie. Technique & Documentation. P. Cărăuşu.V. Viaţa în apele curgătoare de munte.R.. Paris Antonescu. Cuza” Iaşi Burian P. Gauthier – Villars. Ştiinţifică. Prunescu-Arion E. Ed. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Ed. Bucureşti Chiriac. Ionescu. Bucureşti Mălăcea. Acad. Cărăuşu S. Acad. University Press. Ed. Moskva Lascu.. Udrescu. Popescu. E. vol. Bucureşti Antonescu. Olteanu M. Târgu-Mureş Buşniţă Th. Ed..S.. Bucureşti. Pisces-Osteihtyes. 1972.Bibliografie Angelier. Ed. A.S. Acad. Universitatea “Al. 1966.P. Bucureşti Mustaţă.. Univeristà degli studi di Parma Marcoci.. 1970...)..S. Curs de hidrobiologie şi limnologie. Didactică şi Pedagogică..P. Bucureşti Dussart B. C. (sub red. Academiei R.. Ed.. Ed. Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.S.. 1967 – Biologia apelor. S. 1957.. Ed. Fauna R. Brezeanu Gh. I. C. I. C.. V..R. E.. R.. 1969 – Biologia apelor impurificate. Lumea algelor. Ştiinţifică. Ed....R.S. ediţia a 2-a revizuită. Limnologie.. Popescu-Marinescu V. I.R. Universităţii “Al.R. Bogoescu. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie.. Sârbu Ş. P. Vâsşaia şkola. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică.. R. 184 pp. Bucureşti. Bucureşti Madoni. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. S. 1976. Paris. Al. XIII. S.. T.. ediţia a 4-a. Ed. Cuza” Iaşi 135 .P. 1998 – Hidrobiologie. 1980 – Hidrobiologie.

S.R.. eduţia a 2-a revizuită.. A. Moskva-Leningrad 136 . New York Papadopol. Ş. 1981.. Hidrobiologie. Iaşi Nikolski. Casa de Editură Venus. Bucureşti Nybakken. E. G. 1962 – Ecologia peştilor. Ed. Ed. Bucureşti Pârvu C.R. Ceres. – 244 p. Jerusalem Zernov. Bucureşti Pricope. F. Pora. Bucureşti. Bucureşti Nicoară.. – Ecologia şi activitatea umană. Ed. 1988 – Marine biology: an ecological approach. Israel Program for Scientific Translations. Didactică şi Pedagogică. P. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii.. ediţia a 2-a. ediţia a 2-a. Tufescu M... (sub red. Ed. 1981... 1980 – Ecosistemele din România. 1971 – Marine neustonology. 1974 – Limnologie şi oceanologie.P.. J. V. Bucureşti Pârvu C. Ed. V. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor.S. Ed.A. 2005 – Introducere în biologia marină. Didactică şi Pedagogică. Albatros. Ştiinţifică.Negrea.D.A. R..W. Harper & Row Publishers. G. M. I.. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Ed. Nauk SSSR. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică).. M.. Academiei R. 2007 – Hidrobiologie.. Ed. Ed. 2002 – Ecologie acvatică. Ed. Bucureşti Vasiliu. Bănărescu.).S. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu.. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Oros. Akad.. Negrea. Bacău Surugiu. Acad.. Rovimed Publishers. Bucureşti Zaitsev. Yu.. Ed. V.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful