Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. etc. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. biogeografia. hidrochimia. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. corelarea şi interpretarea rezultatelor. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. 1949). Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. complexă. etc. zoologia. Fizica descrie fenomenele mecanice. fiziologia vegetală şi animală. de sinteză. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. experimentul şi analiza. 4 . geografia. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. morfologia şi anatomia. Fiind o ştiinţă ecologică. hidrogeologia. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. termice şi optice din apă. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. relief. microbiologia. hidrologia. climă etc. Pentru explicarea originii. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. etologia.

Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. hidrobiologia are şi o importanţă practică. utilizări industriale).). lacuri. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. în special. bălţi. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. în general. de regulă cerut de oameni (hrană. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. 5 . Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. Iniţial. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. mai nou. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. materii prime. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). zone umede etc. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. şi a produsului final.

oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. numite legături de hidrogen. 1. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. condiţie şi resursă de viaţă. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. care este electropozitiv. iar fiecare hidrogen câte unul. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. formând un unghi de 104°27'. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei.1. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. cât şi polaritatea moleculei de apă. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. adică un dipol. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. dizolvând aproape orice substanţă. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. Totuşi. atât în interiorul. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric.). Apa. În felul acesta. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. adică H2O sau H–O–H. pentru hidrobionţi apa este mediu. iar oxigenul la celălalt. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. Această separare electrică creează o moleculă polară. de asemenea. cât şi în afara organismelor.1. În felul acesta. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă.1.

la temperatura camerei. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. trihidroli (H2O)3. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. polihidroli (H2O)n.1. Fig. dihidroli (H2O)2. etc. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. putând susţine mici obiecte. Acest fenomen poartă numele 7 . 1.2. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. 1974). După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. nr. în starea lichidă predomină dihidrolii. De regulă. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. dipolii apei se pot asocia între ei. 1. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături.2. atunci apa.1.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. Proprietăţile fizice ale apei 1.

dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. care trăiesc fie suspendate de această peliculă. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). obiectele se umezesc.2.2. atunci corpurile nu se umezesc. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Invers.2. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. De asemenea. Astfel. picăturile au forma perfect sferică. 1. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. Tensiunea superficială a apei (72. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului).de tensiune superficială. De 8 . la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C.3. iar apa este practic necompresibilă. 1. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. De aceea. De aceea. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului).

1. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. energia calorică a atmosferei.4. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. Astfel.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei.3 m adâncime. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. creştere. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. iar în apele marine la fiecare 9. pe care le degajă apoi treptat. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. Astfel.2. ceea ce creează deosebiri între 9 . altitudine şi perioada anului. condensarea vaporilor de apă. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime).). De aceea. vâscozitate. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. fără variaţii prea mari ale temperaturii.aceea. la o adâncime de 10. reproducere). Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. iar în apele continentale între 0 şi 45°C.

unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. se împart în arctice. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. în general sub 10°C. în apele reci vom găsi mai puţine specii. temperate şi tropicale. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. dar cu un număr mare de indivizi. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. în apele polare. 2-3°C. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. de regulă. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. în funcţie de temperatura apei. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. generaţiile se succed rapid. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. compatibile cu viaţa. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. faţă de cele din regiunile tropicale. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. În schimb. în apele reci de munte sau în apele subterane. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. De aceea în apele calde. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. Astfel. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Apele continentale. 10 . Datorită curenţilor verticali de convecţie. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece.

4-24°C. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier.2. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial.).98°C. formând un strat termoizolator. în mod indirect. 11 . stridia între –2 şi 20°C.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Densitatea apei depinde de temperatură. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0.2. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. 1. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). de salinitate şi de presiune. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi.5. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. Apa la îngheţ se dilată. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli.

Astfel. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1.025 g/cm3. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. 12 . nr.2. la 20°C şi la presiune atmosferică. deci şi a densităţii. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Astfel. Prin urmare.004 g/cm3. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. aceasta măsoară 1. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. 1. aşa cum este cazul Mării Negre. la aceeaşi temperatură.6. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. 1. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii.026 g/cm3.2. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.Fig. apa mai densă de la suprafaţă coboară. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. în timp ce în Marea Nordului. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial.

Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. iar la 5° se reflectă 40%. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. 13 . drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. De regulă. Prin urmare. Radiaţiile infraroşii. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. cu atât razele se vor refracta mai puţin. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. cealaltă fiind reflectată de luciul apei.

datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. alcătuit din organisme vii. absorbţiei şi transformării în căldură. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. Plantele se găsesc numai în această zonă.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. slab luminată. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. . dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. îndeosebi în straturile mai adânci. Limita inferioară a acestei zone se 14 . În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. Deosebim un abioseston sau tripton. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. Astfel. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m.zona eufotică. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. şi un bioseston sau plancton. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie.

copepodele. hidromeduzele. ionii de fier pot colora apa în galben. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Sagitta şi altele. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. cladocerele. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. apoi coboară din nou. care trăiesc la latitudini mici. mizidele. nu există o 15 . Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. De asemenea. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. iar seara urcă în straturile de mai sus. maronie în cazul flagelatului Synura. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. ca de ex. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). În funcţie de speciile predominante. . Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. atinge 500-600 m. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate.

explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. Dimpotrivă. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. De asemenea. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. păsări) în zona crepusculară. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. peşti. Apoi. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. 16 . migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. realizează cele mai ample migraţii verticale. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. De aceea. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. Dimpotrivă. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. planctonul gelatinos.

când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. valuri şi amestec turbulent. crustacee (Meganyctephanes norvegica. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. celenterate. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. echinoderme.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. acestea ziua fug spre adânc. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. 1. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). Totuşi. iar noaptea ies la suprafaţă. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Peridinium. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. vântului. Din această cauză. Unele emană o lumină difuză. cefalopode (Histioteuthis dispar). Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Thysanoëssa inermis). altele au organe luminescente speciale. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. peşti şi nevertebrate. viermi. care trăiesc în zona oligofotică. Noctiluca scintillans). Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. La multe organisme marine. celenterate şi peşti.2. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina.7. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Chauliodus sloanei).

ciclonali şi anticiclonali.. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). periodici şi neregulaţi. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . litorali. săraţi etc.a Pământului. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. salinităţii. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. Astfel. înlăturarea metaboliţilor. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). ultimul fiind mai important. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. de adâncime. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. după traiectorie – rectilinii. cum se întâmplă în apele curgătoare. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. conţin particule mai grosiere. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. conţinutului de oxigen etc. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. după constanţă – permanenţi. Valurile. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. evaporare etc. de căderi de precipitaţii. de fund etc. respiraţiei şi în timpul deplasării active. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. densităţii. reci. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora.

1.3. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. 1. Proprietăţile chimice ale apei 1. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu.000. Prin urmare.3. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. la hidromeduze pe marginea manubriului. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. notat cu pH.

ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate.4 şi 6. uneori chiar cele înrudite. Ziua. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). Astfel. cele cu pH între 6. iar vertebratele sunt puţine la număr. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. Diferitele specii. Apele marine au un pH cuprins între 8. în timpul verii. iar cele cu pH > 7. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. are loc o scădere a valorii pH-ului. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. atât ca valoare 20 .95 sunt considerate acide.95 şi 7.1-8. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. în timp ce moluştele lipsesc complet. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. în schimb. Astfel.4. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. De aceea. noaptea.3. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate.3 bazice. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin.3 neutre.

absolută. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). 21 .3. rotiferul Anuraea cochlearis). la fel ca şi în apele marine. dar în general aici predomină ionii de calciu. Astfel. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). 1. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). Atomii metalelor. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. sulful (sulfaţi SO42− ). iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine.). Concentraţii mici. Apa unor lacuri. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. larva dipterului Chironomus plumosus. mai ales metalele grele. potasiul (K+). Keratella cochlearis). cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. predomină ionii de Na şi Cl. se asociază în compuşi complecşi.6. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor.2. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). însă. În apele continentale salmastre şi sărate.3. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. copepodul Cyclops languidus. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). care rareori depăşesc câteva mg/l.4-7.5 şi 9. cladocerul Chydorus ovalis. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7.

ape polihaline 18-30 g/l 3. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1.3.5 g/l 2.Fig. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4.5-5 g/l . variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). În apele dulci predomină carbonatul de calciu. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. 22 .ape mezohaline 5-18 g/l . aproximativ 89%. Ape salmastre (mixohaline) 0. 1. nr. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l.ape oligohaline 0. celelalte săruri jucând un rol minor.). Marea de Azov cu 9-12 g/l. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu.3. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. ci şi de natură calitativă.5-30 g/l . Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0.

eufauziacee. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. se numesc organisme stenohaline. rotifere. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate.5-25 g/l). amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. hidracarieni. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. antozoare. brachiopode. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. estuarele şi avandeltele). cladocere. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. Acestea din urmă. tunicate). Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. chaetognate. datorită evaporării locale puternice. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). insecte. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). marine şi hiperhaline.Marea Caspică sub 15 g/l. oligochete. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. Corniger maeoticus. cefalopode. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. stomatopode. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). mai ales. 23 . foraminifere. radiolari. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. Cercopagis pengoi) şi. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. salmastricole. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. polichete. invers. moluşte pteropode şi heteropode. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. echinoderme. Pe de altă parte. scifozoare.

Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Cerastoderma edule. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. iar sărurile în exces sunt eliminate. Peştii osoşi. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Mya arenaria. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. 24 . crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. turbelariatul Macrostoma hystrix. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai.Mytilus galloprovincialis. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. cât şi cele dulci se numesc halofile. cladocerul Chydorus sphaericus. cele salmastre cât şi în apele marine. În schimb. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Platychthys flesus). migrând din mare în apele dulci şi invers. De pildă. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Macoma baltica. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Mytilus edulis.

Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. neinfluenţând duritatea apei. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. fosfaţi etc. Astfel.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. din cauza concentraţiei lor infime. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. Deosebim următoarele feluri de duritate: .3. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. 1. sulfaţi.3. . în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. cât şi unele tulpini de bacterii.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. cloruri. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. cresc în apa dulce atingând talia maximă. 25 . La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. . ceilalţi cationi. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. migrând apoi în mare pentru reproducere. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). dar nu se întâlneşte în mări. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. cianobacterii şi flagelate. care diferă de la o ţară la alta.

Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. acid uric. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. magneziul. nitraţi. Astfel. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Astfel. Prin urmare. iar peste 30° dGH apă foarte dură. sau de către diatomee.3. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. Aceste substanţe. 26 . săruri de amoniu. care îl oxidează. manganul şi cuprul. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. fierul. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). dând naştere acidului carbonic. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Alte elemente biogene sunt siliciul. 20-30° dGH apă dură. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. bazalt) apa este moale. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. Procesul prin care apa devine dură este următorul. numite şi nutrienţi. Este utilizat de bacterioplancton. 10-20° dGH apă semidură.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. calciul.4. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. 1. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. care îl transformă în azotaţi. 5-10° dGH apă moale.

se numeşte denitrificare.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. protide. importante cantităţi de substanţă organică. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. Apele uzate. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. 27 . fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. care trece în atmosferă. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. încărcate cu substanţe organice. vitamine. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. Substanţele organice Apele naturale conţin. primele îmbogăţind. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. enzime etc.3. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. lipide. de radicali sau de substanţe complexe. glucide. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. mărind riscul de eutrofizare. Astfel. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. pe lângă substanţe minerale.5. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. cresc nivelul fosforului. 1.

ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. activităţi umane). printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. Oxigenul. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. hidrogenul sulfurat. biotină sau cobalamină) şi toxine. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. excreţii). azotul. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. unele vitamine (acid ascorbic.6. lignină. hemiceluloză şi compuşi proteici.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. amoniacul şi metanul. aminoacizi. bioxidul de carbon. celuloză. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. acizi graşi. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). tiamină. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. precum şi de unele rotifere. crustacee planctonice şi bivalve. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală.3. 1. de temperatura şi de salinitatea apei. de presiunea atmosferică. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul.

De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. datorită respiraţiei organismelor. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). 1. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii.4. Fig.pe seama reducerii oxizilor. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara.5. De asemenea. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1.). a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice.4. de temperatură (figura 1. de presiunea lui parţială în atmosferă. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. 29 . Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. nr. Noaptea.

oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. În apele curgătoare. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. nu există o stratificaţie a oxigenului. în straturile superficiale ale apei. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. urmate de fenomenul de zamor. Fig. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. datorită amestecului continuu.conţinutul de oxigen din apă scade. 1. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. nr. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. adică moartea în masă a hidrobionţilor. Astfel. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. crustaceele Sida 30 . – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek.5. bine iluminate de razele solare.

Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat.6.). Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă.crystallina. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. în funcţie de pH şi de salinitate. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. aflat deasupra sursei de apă. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. În apă dulce. de temperatură şi de salinitate.9 cm3/ml de apă. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. oligochetul Tubifex tubifex. Mysis relicta. 31 . formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. Bythotrephes longimanus. larvele ţânţarului Lauterbornia. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa.

1. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. 32 . – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. care se află în apele naturale în concentraţii importante. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic.Fig.6. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. creşterea pH-ului). combinânduse cu ionii de Ca2+. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. nr. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. această sare cade în precipitat.

iar la 2000 m adâncime de 5. care. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0.5 cm3/l. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.7-6. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. adică 325 mii km2. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. Mai mult de atât. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. dozele letale fiind foarte mici. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans.8 cm3/l. 33 . Din acest motiv. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3.5 cm3/l. trăind în condiţii anaerobe. către fund. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. bogate în oxigen. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei.

Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. cladocerul Daphnia longispina). concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Alte specii. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. Nereiphylla rubiginosa. Amoniacul disociază în apă. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). 1. Tabelul nr.4 ml/l. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20.1.1.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. chiar şi în cantităţi foarte mici. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere.).

Prin urmare. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. de regulă. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă.5 nitrificarea stagnează. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor.La o valoare a pH-ului sub 6. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . însă fără a fi toxice. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Apele acide au.

Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 .b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5.

Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000 c) 1 din 100.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.000 d) 1 din 1. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 .000 b) 1 din 10.000.000.000 11. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

echinodermelor (echinopluteus. Pelagosul. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. formând diferite biocenoze. în bental de bentos şi perifiton. trocophora. alcătuită din organisme vii. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. radiolarii. pe de alta. indiferent de tipul şi extinderea sa. În fiecare dintre aceste biotopuri. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. copepodele etc. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. 39 . ofiopluteus). vegetale şi animale. pe de o parte.1. rotiferele.). care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. se compune din plancton şi necton. organisme meroplanctonice. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. caracterizate prin condiţii diferite. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. nectochaeta). mişcări de convecţie etc. restul având loc în bental. şi. 2. sau neustalul. În componenţa planctonului intră. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. în contact cu atmosfera.1. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. 2. valuri. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. la rândul lui.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie.2.1. cladocerele. organisme holoplanctonice.

moluştelor (larve veligere şi protoconce).). 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. sifonofore mari. 2. crustaceelor (nauplius. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. statoblastele briozoarelor. meduzele hidroide. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare.1. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului.). salpe coloniale etc. 3) Microplancton. zoaë. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă.). 4) Mezoplancton. copepodite etc. rotifere.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. 5) Macroplancton. Se întâlneşte exclusiv în mări. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. mysis. ctenoforul Cestus veneris.05. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. meduzele. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). crustaceele mici etc. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. 6) Megaloplancton. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. Se găseşte numai în mări. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare.2. moluştele şi viermii pelagici. infuzoarele.) şi altor animale marine bentonice. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). salpele etc.

de asemenea. ca de exemplu sifonoforele. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. în funcţie de temperatură şi salinitate. Capacitatea de a flota o prezintă. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). cladocerele (Daphnia. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. La începutul secolului al XX-lea. între 1. Gr – greutatea restantă. radiolarii şi foraminiferele. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. De asemenea. Alte organisme planctonice. mişcarea rotiferelor (Keratella. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. multe animale care posedă organe de locomoţie. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. infuzoarele (de ex. Ele plutesc în apă. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. Sp – suprafaţa portantă. printre care se numără diatomeele. cianobacteriile.03). se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. De aceea. Copepodele (Cyclops.cea a apei dulci (care este de 1. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. dar şi decât cea a apei marine (care variază. Diaptomus). Cu cât greutatea restantă este mai mare. Brachionus) se face datorită aparatului rotator.02 şi 1. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. 41 . care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele).00).

fie prin reducerea puternică a acesteia. Euphausiacea. dar şi la moluştele pelagice. Dacă corpul este aplatizat. decât la speciile care trăiesc pe fund. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Hidratarea tisulară. Pterotrachea coronata). V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. chetognate şi alte animale. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. Reducerea formaţiunilor scheletice. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. este minimă la sferă. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Decapoda). spre deosebire de cele bentonice. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice.Suprafaţa relativă. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. dar care duc un mod de viaţă bentonic. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. 2. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%).

care duce un mod de viaţă planctonic. De 43 . Spre deosebire de incluziunile lichide. să o modifice. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. în caz de necesitate. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. De aceea. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. scrumbie). la unele cianobacterii şi conjugatoficee. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. 4. ca. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. de exemplu. Aphanizomenon. radiolarul Spumellaria. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). SO4−) cu cei uşori (Na+. dar şi. 5. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. de asemenea. icrele pelagice de chefali. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. NH4+) asigură. Incluziuni gazoase.unei substanţe gelatinoase transparente. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. cambulă. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. cât şi la unele rotifere. Incluziuni lipidice. practic incompresibile. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. sub forma veziculelor traheene. ci uleiurile mai uşoare. Ca2+. care acoperă exteriorul corpului. 3. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei.

a. meduze. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. Alungirea corpului. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. la Ceratium dintre dinoflagelate. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. pteropode. Multe diatomee (Coscinodiscus. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode).). Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari.exemplu. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. Aplatizare. aplatizate. la Notholca longispina dintre rotifere. heteropode şi tunicatele pelagice. de exemplu. ci după o curbă. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Însă. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). ctenofore. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. 3. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. copepode ş. dinoflagelate. ace. Formarea excrescenţelor. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. Melosira). Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. 2. polichete pelagice (Tomopteris sp.

adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. Formele din sezonul cald au crustele fine. 45 . pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate.extracapsulară. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. de asemenea. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. D. Agregarea în colonii contribuie. la diatomeul Chaetoceros. 5. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. 4. De aceea. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. rotifere (Keratella cochlearis. hyalina. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena).). dinoflagelate (Ceratium hirundinella). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. Suprafaţa relativă. Brachionus calyciflorus. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. Asplanchna priodonta). cladocere (Hyalodaphnia cucullata. Tabellaria etc. Reducerea taliei. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). Keratella quadrata. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. Bosmina coregoni). Daphnia cristata. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Brachionus capsuliflorus. iar dintre animale la salpe. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. ca de exemplu. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. În multe cazuri. Tabellaria fenestrata).

pleuronectide. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Pelobates). şerpi marini Pelamys platurus). focile. batoidei etc. variegata. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc.2. cristatus. şarpele de apă N. alpestris. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. cobitide. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. în compoziţia nectonului intră amfibienii. broasca mare de lac R. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora).). cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. În afară de peşti. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. Rana temporaria. vidra Lutra lutra. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. mamiferele. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis.1. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. ridibunda. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice.2. reptilele şi păsările acvatice.2. T. T. T. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. guvizi. 2. ondatra Ondatra zibethica. tesselata. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. morsele.). 46 .

Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. şi peşti fizoclişti. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători.2. lucru necesar pentru orientare.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. Cybister laterimarginalis etc. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. Se cunosc peşti fizostomi. La rândul ei. Apoi. De exemplu. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. Hydrous piceus. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. aici nu există nici un substrat solid. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent.). Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. prin urmare. Astfel. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense.2. 2. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare.

Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). De exemplu. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. iar pedunculul caudal este subţiat. peduncul caudal subţiat. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. trecerea lină de la cap la trunchi). reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. Suprafaţa corpului este netedă. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). S-a constatat că forţa 48 . Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral.depusă sub epidermă. În linii generale. uneori lipsită de solzi. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. de suveică sau de torpilă. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. serveşte la izolarea termică. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului.

2. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului.2. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. prin urmare. de exemplu. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. De asemenea. Păstrăvii. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. uneori de mii de kilometri. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. formele nectonice migrează 49 . care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. argintie. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi.4. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. De regulă. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia.

nisetru Acipenser guldaenstaedti.a. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. în special cei marini. păstrugă A. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. în unele cazuri. păstrăv de munte Salmo trutta fario). duc o viaţă gregară. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. somon atlantic Salmo salar). scobarul ş. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. stellatus. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. formând cârduri sau bancuri. cleanul. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. După scop deosebim migraţii de reproducere.). Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. Mulţi peşti. şi migraţii verticale. gingirică Clupeonella cultriventris. anghilei şi somoniilor. mreană Barbus barbus. Acestea. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. lostriţă Hucho hucho. ce provin din afluenţi (mreana.

neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei.Nord. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici.3. ce pot traversa oceanele. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. În mări şi în lacurile mari. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. iar bonito (genurile Katsuwonus. Orientarea. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. trăiesc ploşniţele Gerris. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. în special vizuală şi olfactivă. Hydrometra. se face după repere imobile. Pentru multe organisme nectonice. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. în special peşti. 2. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). construcţii etc. muştele Ephydra. Sarda) chiar 200. La interfaţa apă-aer. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. apterigotul Podura aquatica. la o distanţă de 5800 de mile marine. protejate contra vântului de arbori.

1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. aerobionte. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. dar nu se rupe. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. Unii autori (Zaitsev. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. De aceea. consumând animale căzute în apă. umiditate ridicată a aerului. Pe de altă parte. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. dar şi praf ce conţine materii organice. Organismele epineustonice sunt. deoarece corpul lor nu se umectează. Majoritatea sunt prădătoare. Pe de o parte. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. în special pentru bacterioneuston. În schimb. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. care protejează organismele de acţiunea 52 . cât şi de cele reflectate de luciul apei. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. în principiu. dezvoltarea pigmentaţiei. cât şi din aer. mai ales insecte.Halobates. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. dată atât de radiaţiile incidente.

Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. icrele de chefal. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Sagitta. în special peşti. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . hamsie. puietul de peşti. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. insecte (larvele de Anopheles). purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. cât şi o dinamică pronunţată în timp. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. stavrid. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. fototropism pozitiv. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). culoarea criptică sau transparenţa corpului.nocivă a radiaţiilor UV. Noaptea. Physa). Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. moluşte (Limnaea. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. şi un merohiponeuston. Cu toate acestea. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. alevinii multor peşti. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. izopodul Idothea metallica. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. ouăle polichetelor. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. în primul rând la formele rezistente la UV.

Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. iar cealaltă în afara acesteia. L. trecând 54 . cu proprietăţi hidrofobe. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). trisulca. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. aidoma unei vele.Gammarus. L.). mătasea-broaştei (Spirogyra sp. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. Velella spirans. cât şi a celui dizolvat în apă. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. La plantele pleustonice. peştişoară (Salvinia natans). gibba. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. Wolffia arrhiza. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. de exemplu. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). Dexamine şi Apherusa. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). Peştii Histriophorus şi Mola mola. S. 2. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. în contact cu atmosfera. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor.4. Ostiolele. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. creveta Palaemon. un pneumatofor mare. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. care prezintă de asupra apei. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. Spirodella polyrhiza). aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. natans.

în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. Există un număr relativ mare de animale.5. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. acţiunea valurilor etc. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. cât şi pentru cea subacvatică. N. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. care trăiesc pe pietre.temporar la un mod de viaţă pleustonic. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice.1. are ochii împărţiţi în două. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. lutea şi Naucoris. în principal crustacee şi viermi.5. în zona costieră sau la adâncimi mari. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. 2. care populează 55 . cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. Coleopterul Gyrinus natator. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. ploşniţele de apă Notonecta glauca. psamofile. cât şi de iluminare. atât pentru vedere aeriană. 2.

Lepas anatifera). hidrozoarele. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. de exemplu. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. Bentosul fixat sau sesil. endopsamic. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. Chthamalus stellatus. poliplacoforele şi 56 . care formează colonii prin înmugurire. argilofile. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. hidrozoarele. Ephydatia fluviatilis). etc. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. viermii calcaroşi.). 2. care trăiesc în curent rapid. purtate de curenţi. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. coralii. 1. ascidiile. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. Organele de locomoţie. După acelaşi principiu. Pot fi forme săpătoare şi forante. crinii de mare. care trăiesc pe lut. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. de regulă. Aşa sunt. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. etc.nisipul. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus.). de exemplu. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. briozoarele. hidrodinamică. coralii şi briozoarele. Forma corpului este aplatizată. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. ciripedele (Balanus improvisus. midiile Mytilus galloprovincialis. aplicat la animalele bentonice. Acestea pot fi fixate. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. ca. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. pelofile. care trăiesc pe plantele acvatice. Deşi sunt imobile. epipsamic. spongierii.

moluşte (Teredo navalis. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. uneori depăşind chiar lungimea animalului. Sunt sfredelite rocile sedimentare. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. 57 . iar dintre animale spongierii. Mya arenaria. Bentosul forant sau sfredelitor. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). Rajidele) şi cefalopodelor. spongieri. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). iar sifoanele sunt foarte lungi. Petricola lithophaga). unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. crustacee. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Aici intră majoritatea oligochetelor. Algele. multe polichete (Arenicola marina). Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. lemnul şi cochiliile moluştelor. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. Unele animale se deplasează activ prin sediment. stâncile alcătuite din calcar. care nu se închide strâns. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. 3. larve de efemeroptere (Polymitarcys. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. marne argiloase. Bentosul săpător.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. castraveţi de mare. cărămidă. Pholas dactylus. aricii de mare şi alte animale. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. subţire. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). brachiopode. Printre organismele forante marine se numără unele alge. sesil sau pivotant. viermi. Venus). iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. Barnea candida. 4. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. marmură. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. beton.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5.2.

00 g/cm 3 b) 1. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.05 g/cm 3 c) 1. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10.9998 g/cm 11.02 g/cm 3 d) 0. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 .8. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.

Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.14. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .

mlaştini etc. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. care pătrund de la suprafaţa pământului. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. care se preling prin crăpături şi goluri. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. ape juvenile. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . Apele continentale de suprafaţă se împart. care sunt apele mărilor de odinioară. la rândul lor.) şi artificiale (lacuri de acumulare.1. 3. heleşteie. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice).3. apă peliculară. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. de percolaţie (infuaţie). şi de condensare. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. provenite din condensarea vaporilor. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. iazuri. De asemenea. canale). iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. lacuri. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare.

Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii).1. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. alteori se formează ape 65 . cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. care sunt adaptate la viaţa subterană. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri.propriu-zise. cât şi ca număr de indivizi. alge heterotrofe. atât de caracteristice celor terestre. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. lăptos. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. corpul mic. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale.1. 3. troglofile. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). În schimb. stigofile şi stigoxene. Unele animale cavernicole se hrănesc. de regulă. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. depigmentat. cât şi cu ciuperci. cresc şi se înmulţesc continuu. atât ca număr de specii. Sigobionţii au. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. Apele subterane pot constitui un important rezervor.

se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Mediul subteran. face ca hrana să fie redusă cantitativ. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Factorii de mediu. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. în special de calciu şi magneziu. Lipsa luminii. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. Dacă peşterile sunt bine ventilate. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. flora cavernicolă este foarte săracă. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. şi deci a producătorilor primari. Din cauza întunericului permanent. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. În general. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Biocenozele. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. izolat de cel suprateran. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. alge verzi şi diatomee.curgătoare – râuri şi pârae subterane. adică printr-o duritate mare. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice.

peştii din genurile Amblyopsis. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). oligochete. Asellus aquaticus cavernicolus). Armadillidium. hidracarieni. Leptodirus. insecte (Anophthalmus. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. Din această categorie face parte hiporealul . prin lipsa luminii şi. Eleoniscus helenae. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale).stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. în special din cauza insuficienţei hranei. miriapode. hidracarianul Atractides. Acest biotop. batinelide. puteanus). Apele freatice Factorii de mediu.1. asemenea apelor cavernicole. Italodytes. Typhlichthys. devenind paleoendemice. natans). lipitori (Haemopis caeca). situate la adâncimi mairi. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Aphaenops). amfipodele (Niphargus aquilex şi N. Apele freatice. melcul Lartetia quenstedti. nematode mermitide. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime.2. ostracode. Chologaster. turbelariate. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Spaeleoniscus. fiind formată din ciliate. coleoptere. Totuşi. 3. decapodele şi izopodele (Porcellio. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. adesea. copepode. Biocenozele. gasteropode (Hochenwartia). Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. 67 . syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. cladocere. printr-o mineralizare crescută a apei.

Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele.3. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. care strecoară prin straturile de nisip. cât şi prin organismele ce le populează. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. conferă apei un anumit regim salin şi gazos.3. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Factorii de mediu. Biocenozele. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine.1. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. hidracarieni. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. turbelariatele. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). crustacee şi tardigrade. rotiferele. Precipitaţiile atmosferice. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. polichete şi moluşte. nematode. protozoare. nematodele şi oligochetele. pe o adâncime de câţiva centimetri. pătrunde lumina. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). gastrotrichi. cenuşiu şi din nou unul incolor. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. unul brun. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele.

Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. 3. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. iar cele care se varsă în acestea afluenţi.2. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. de ordinul câtorva milimetri. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. formând terasa aluvionară (de luncă). La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. Deasupra terasei de 69 . cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes.

În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. prin urmare. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. unul mijlociu şi unul inferior. o pantă accentuată şi. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. şi partea dinspre mijloc. microelementelor. substanţelor biogene şi coloizilor. numită ripal. iar viteza apei scade.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. Din acest motiv. denumită medial. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. printr-o viteză mare a curentului de apă. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. acolo unde viteza curentului de apă este mare. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . mâl) este predominant. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. însă. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. debitul creşte pe seama afluenţilor. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Valorile extreme ale debitului Dunării.

în urma cărora se formează lacurile de meandru. râurile mari de câmpie . În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului.epirhithron.epipotamon. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. cele 71 . ducând la adâncirea şi lărgirea albiei.. 3.metarhithron. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. fluviile . cât şi în funcţie de anotimp. Deseori în cursul mijlociu. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. temperatura şi compoziţia chimică a apei. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . cursul mediu al râurilor de munte .hypopotamon. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. viteza curentului de apă. formând insule. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă.hyporhithron. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre.1. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei.2. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . După cum s-a arătat. transparenţa.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . ostroave sau golfuri de râu. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare.metapotamon.

vaduri sau defilee (cazane). formând depresiuni (bulboane). În general.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. În funcţie de zona geografică. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. când apa cade vertical. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. în râurile colinare de 3 m/s. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. cât şi circadiene. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. viteza apei creşte. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Astfel. pe măsura îndepărtării de izvor. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. curentul apei scade. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. 72 . mai ales difuzia oxigenului atmosferic.

apoi mâlul. Mult mai slab este reprezentat 73 . atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. bentosul şi nectonul. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă.2. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. pe fundul albiei se depune nisipul. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. 3.2. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. Regimul gazos al apelor curgătoare. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. Cu micşorarea curentului. este favorabil pentru viaţa organismelor. scăzând substanţial în timpul viiturior. cât şi amestecului său turbulent. Pe lângă suspensii. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna.2 m/s. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. de regulă. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere.

cum se întâmplă în zonele cu praguri. Varietatea specifică a potamoplanctonului. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. bogate în plante şi animale planctonice. izvoare sau mlaştini. se adaptează noilor condiţii. De asemenea. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. În aceste situaţii. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. Din acest motiv. Din cauza mişcării turbulente a apelor. nimerind în condiţii noi. în timp ce alţii. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. Ulterior. cu toate că nu prezintă forme specifice. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. cât şi alohtone. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. având o plasticitate ecologică mare. Astfel. Din cauza curentului. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. Planctonul alohton. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. de regulă. fiind ingerate. 1929). potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil.perifitonul. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. prin urmare. îşi schimbă aspectul.

în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. Astfel. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. euglenoficeele. Tintinnopsis). zooflagelate. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. cât şi pe orizontală. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. cianobacteriile. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. Aphanizomenon şi Anabaena). crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. uniform distribuit atât pe verticală. Când nivelul apei scade. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. cloroficee (Closterium. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. Astfel.îmbogăţeşte calitativ. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. xantoficeele. cu plancton bine dezvoltat. de regulă. dinoflagelatele şi crizoficeele. Cyclotella şi Asterionella). Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. euglenoficeele prin 6 specii. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. apa din bazinele stagnante adiacente. 75 . Dintre animale. potamoplanctonul este. rotifere (Keratella. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. cloroficeele prin 43 specii. cianobacteriile prin 15 specii. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. 1974).

bivalve (Dreissena polymorpha) . Acrocladium cuspidatum.7-1. gasteropode (Ancylus fluviatilis. lintiţă Lemna). pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. hidracarieni (Sperchon brevirostris. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Th. 1950). compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. spongierii. Epeorus assimilis. natans. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. psamoreofile. Enteromorpha spiralis). efemeroptere (Ephemera vulgata.) sau stuf (Phragmites australis). Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. Phylonotis fontana. Theodoxus fluviatilis. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. La un curent de 0. Sericostoma flavicorne).2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). Baetis rhodani). se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Diaptomus. Bosmina. Hydropsiche pellucidula. Ecdyonurus venosus. Aturus scaber). În apele cu un curent de 0. muşchii (Fontinalis antipyretica). Caenis robusta. turbelariatele (Crenobia alpina).). Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). P. plecoptere (Leuctra nigra.13-0. Lithoglyphus naticoides). iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. peştişoară Salvinia natans. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). hirudinee. oligochete. Hypnum cordifolium). O vegetaţie bentonică bogată. Silo piceus.Asplanchna. destul de rapide. În apele curgătoare de munte. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. Polymitarcis virgo. cladocere (Daphnia. coada-calului (Equisetum sp.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. danubialis. peloreofile şi fitofile (Jadin. Batrachium fluitans. broscariţa (Potamogeton fluitans). Elodea canadensis. argiloreofile. Lysimachia nummularia. Perla 76 . briozoarele. Brachyonus). P.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Amara. Goloviţa. Tanganyica. Lacul Sărat). a golfurilor puţin adânci.). După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. Mangalia etc. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. Cahul. lacuri vulcanice. Dobrogea şi Podişul Moldovei). apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. lacuri glaciare. se formează lagunele şi limanurile marine. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. lacuri de curs părăsit sau de meandru. crovuri. Catlabuh. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. sub acţiunea apelor marine. Tatlageac. numite perisipuri. Ana). lacul Brateş din lunca râului Prut). lacuri de luncă.3. umplute cu apă relativ stagnantă. compus astăzi din lacurile Razim. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. Costineşti. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. Balta. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Agigea. În zona litorală. Ialpug. Jijila. Siutghiol. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. prin drenarea apei râurilor şi 80 . care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Gargalâc. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Chitai.3. Câmpia Vestică. Baikal sau Marea Moartă). formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). prin izvoare subacvatice. Bâlea). destul de adânci. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. Techirghiol. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. Învârtita-Nucşoara) etc. Tăbăcăriei. padine sau găvane. lacuri carstice. izvoare de mal. lacuri relicte. Sasik). Kiwu. Zmeica şi Sinoie.

sublitorală. Această zonă este bine iluminată. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. este zona cea mai bogată în specii. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. mezotrofe. Ana. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. infiltraţie şi consum biologic. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. Această zonă este lipsită de lumină. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. oligotrofe şi distrofe. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. prin infiltraţie subterană. slab luminată. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. deci prin emisari (Snagov. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. zooplanctonul. profundală şi pelagială. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. zoobentosul şi nectonul este abundent. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. transparenţa mică. Zona litorală este bogat populată de către macrofite.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. evaporare. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. în mod corespunzător. Zona sublitorală este zona de trecere. Zona litorală. Din punct de vedere biologic. Substratul este mâlos. În mod 81 . Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. Bucura). lacurile se împart în eutrofe. este săracă în oxigen dizolvat.

Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. lumina. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Temperatura apei. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. motiv pentru care apa este slab mineralizată. În acest caz apa. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei.m. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt.3. zooplanctonul. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. cu depuneri de turbă pe fund. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. 3. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. temperatura. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. adeseori înmlăştinite. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%.corespunzător. valuri şi amestec turbulent. iar concentraţia substanţelor humice este mică. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului.d. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. 82 . Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus.1.a. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. sărace în substanţă organică. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice.

Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. aici trăind puţine organisme. caracteristice fiecărei zone climatice. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Hipolimnionul este slab populat. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Sub podul de gheaţă format 83 . locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. apa de la suprafaţă se răceşte. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Prin urmare. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. CH4). Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. Aceasta este stratificaţia termică directă. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. iar la cele montane între 14 şi 16°C. devenind mai puţin densă. Toamna. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. odată cu răcirea aerului.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. rămâne la suprafaţă. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. devine mai densă şi coboară. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. H2S. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante.

a căror transparenţă poate 84 . cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. se numesc lacuri meromictice. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. ajungând la +4°C. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. apele de suprafaţă. Astfel. lipsită de viaţă.temperatura creşte treptat spre fund. iar în cele din zonele reci numai vara. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. devenind mai puţin dense. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. denumită monomolimnion. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Aceasta este stratificaţia termică inversă. astfel că se instalează stagnaţia de vară.

bolovăniş). Sbstranţele dizolvate. nisip. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0.5 g/l).1 şi 1 g/l. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei.5-16 g/l). Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru.6-6). În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. loess. unele pot fi salmastre (S=0. nisip) sau alţi agenţi. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor.atinge 40 m. pietriş. de vânt (praf. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. În general. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. prundiş. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl.

Actinastrum. Spirulina etc.). Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. Staurastrum. Euastrum. protococalele Scenedesmus quadricauda. care solicită un consum mai mic de azotaţi.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Cyclotella. Achnanthes. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. Nitzschia. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. 3. Synedra. Dactylococcopsis. valorile maxime se întâlnesc vara. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică.2. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). dar foarte bogat în indivizi. desmidiaceele Closterium. Aphanizomenon. Spirogyra etc. Tetraedron. Navicula. cloroficee şi cianobacterii. Oscillatoria. Pinnularia. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. bogată în compuşi graşi. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Planctonul lacustru este sărac în specii. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Amphora. În a doua jumătate a verii. În lacurile din zona temperată. de geneză. Volvox. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Eudorina. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. La începutul verii. Coelastrum. Pandorina. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Asterionella formosa etc. Cocconeis.). Merismopedia.). Cymbella. Primăvara. Anabaena. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. iar cele minime în timpul iernii.3. Microcystis. de substratul geologic. Pediastrum boryanum. Cosmarium. Fragilaria. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Micrasterias.

Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. Aşa sunt rotiferul Asplanchna.000. cladocere (Daphnia. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Sida) şi copepode.000 ex. consumând animale planctonice. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. 1986). Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. adulţi şi larve de hemiptere. când algele planctonice sunt foarte abundente. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Strombylidium gyrans). alevinii peştilor în primele stadii etc. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. respectiv. Coleps hirtus./m3. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Asplanchna priodonta. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Tintinnus. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode.000. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. pupele unor chironomide. ajungând până la 230. 300 mg/l. mai redus ca intensitate.000 celule/l şi. Polyarthra). Chydorus. ciliate (Halteria cirrifera. Diaphanosoma. unii hidracarieni. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. unele copepode. altele sunt prădătoare. Tintinnopsis. Bosmina. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Ceriodaphnia. ouă de insecte şi peşti. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Brachionus urceus. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. pe care le filtrează din apă. rotifere (Notholca longispina. Diaptomus coeruleus). al diatomeelor. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. Tintinnidium fluviatilis.

adică în zona de fund care permite fotosinteza. L. Hydrometra şi Velia. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. iar restul speciilor se deplasează lin. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. E. fugăii Gerris. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei).zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). rotiferele. Spirogyra sp. Euglena sanguinea. Wolffia arrhiza. adăpostindu-l de acţiunea vântului. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. plantă carnivoră). trisulca. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). malurile lacurilor cu substrat 88 . (mătasea-broaştei) etc. ferite de acţiunea directă a valurilor. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. L. gibba. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. precum şi larvele altor insecte. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. revin în plancton după destrămarea neustonului. ploşniţa Notonecta. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. E. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). Spirodella polyrhiza (lintiţă). diferite larve de viermi etc. proxima. De regulă. Lemna minor.

plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. latifolia (papură). Equisetum palustrte (coada-calului). Typha angustifolia şi T. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Pot trăi şi pe sol umed. de pipirig). Potamogeton natans. centura de stuf sau stufărişul. vesicaria (specii de rogoz). littoralis. Phragmites australis (stuf sau trestie). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. S. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. 89 . Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Mentha aquatica (menta de apă) etc. Nuphar luteum (nufărul galben). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). S. Polygonum amphibium (troscot de apă). Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Sparganium ramosum (buzduganul de apă). Heleocharis palustris (ţipirig). sărăcesc apa în aceste săriri. Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. la 1-3 m adâncime. la 0. Ceva mai spre adânc. Suaeda maritima etc. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). maritimus (spp. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. iau sărurile minerale din sol şi.) şi arin (Alnus glutinosa). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Cicuta virosa (cucuta de apă). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. P.pietros sau stâncos. Symphytum officinale (tătăneasă). Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Gliceria aquatica (mana-apei).2-1 m adâncime. La malul bazinelor acvatice. Hippuris vulgaris (coada-calului). iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. fiind greu putrescibile (“dure”). Lythrum salicaria (răchitanul). se instalează aşa-numita floră dură.

iar în lacurile alpine până la 20 m. de până la 3-7 m. P. compressus. în porţiunile mai puţin adânci. cât şi din punct de vedere cantitativ. Către interiorul bazinelor. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). Sunt mari producătoare de oxigen. Glossiphonia). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). hidre (Pelmatohydra).pusillus. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Zoobentosul lacustru. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). Nitocrella. P. Myriophyllum spicatum (peniţă. Najas marina şi N. moluştele (Radix ovata). brădiş sau vâsc de apă). minor (inariţă). trăiesc larvele unor insecte. Ceratophyllum submersum şi C. Piscicola. alge ale genurilor Cladophora. la fel ca şi fitobentosul. în special de chironomide (Cricotopus). Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . efemeroptere (Heptagenia). Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Chara. P. acoperite de alge. Enteromorpha. spongieri (Spongilla). Spirogyra. Diatomeele sunt dominante. Pe sub pietrele de la mal. paşă (P. crispus şi P. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). lipitori (Hirudo. demersum (cosorul).fluitans (broscariţă). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. plecoptere (Perlodes). Elodea canadensis (ciuma-apei). Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). trichoptere (Leptocerus). perfoliatus). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). atât din punct de vedere calitativ. lucens. numeroase copepode (Ectinosoma. hidracarieni. Haemopis. Nannopus). Onycocamptus. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă).

etc. Candona. Succinea putris. briozoare. Heterocypris). izopode şi amfipode. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. Ancylus lacustris etc. misidacee. Viviparus. numeroase specii de oligochete (Tubifex. rotifere. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. Ilyocypris. Hydrophylus) şi larvele de libelule. trihoptere. aici predominând insectele. de asemenea. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Lithoglyphus. Hydrachnidae. Clitellio. Fagotia. Planorbis planorbis. Unio pictorum. Ranatra linearis. Physa. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. nematode. Se întâlnesc. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. P. Physocypris. cele carnivore fiind rare. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Ilyodrilus. Limnodrilus. Hydrous piceus. ostracode (Cypridopsis. 91 . cladocere (Ilyocryptus sordidus). gândacul de stuf (Donacia crassipes). putând ajunge chiar la 300 kg/ha. amfipode şi mizide. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. diferite specii de oligochete (Tubifex. Branchiura sowerbyi. rotifere şi variate protozoare. Segmentina nitida. Nais. Darwinula. carinatus. Naucoris cimicoides). biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Ophidonais. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). densitatea populaţiilor lor este ridicată. coleoptere (Dytiscus marginalis. olgochete. Theodoxus. Zona profundală a lacurilor adânci. diptere (Cricotopus). cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Sphaerium. spongieri. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Hypanis colorata. Pisidium). Peloscolex şi Lumbriculus). briozoare (Plumatella repens). În general. cumacee. Valvata. ostracode.). Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Acroloxus lacustris. planarii. Deşi aici se găsesc puţine specii. harpacticide. coleoptere. Bithynia. hidracarieni. Majoritatea sunt forme omnivore. protozoare. Limnodrilus. Stylaria. bivalvele (Anodonta cygnaea. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată.) şi bivalve (Dreissena polymorpha).

pe altele este mic. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. 1974).4. crapul (Cyprinus carpio). care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. ştiuca (Esox lucius). bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). 3. 92 .). dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. dar importanţa lor este mică. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. linul (Tinca tinca).Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. briozoare. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. cianobacterii şi cloroficee. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). hidre etc. variabilă în spaţiu şi timp. Suprafaţa bălţilor este. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. caracuda (Carasius carassius). De exemplu. în general. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). batca (Blicca bjorkna). Dintre alge. În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. Dintre peşti. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici.

Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei.3. se produce o răcire a apei la suprafaţă. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. Bălţile izolate. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. ca urmare. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. de precipitaţii.şi hipolimnionul. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund.4. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Seara.1. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. 93 . cât şi în cele izolate. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. meta. Nivelul lor scade către toamnă. unele dintre ele ajungând să sece complet. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. fără legătură cu apa curgătoare. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte.

Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Excepţie fac bălţile din pădure. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. 94 . La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. de consumul biologic şi de evaporaţie. omogenizând conţinutul lor în oxigen. euglene. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. Chromulina. colembolele (Hydropodura). Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Aphanizomenon. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor.2. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă.4. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Haematococcus. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. 3.

).Asterionella. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. ştiucă etc. biban. Cybister. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Dytiscus. Bălţile umbrite din pădure. brădişul (Myriophyllum). Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. nufăr alb (Nymphaea alba). lin. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. În unele bălţi peştii lipsesc. etc. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. broscariţă (Potamogeton natans). Melosira. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Scenedesmus. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). Synedra dintre diatomee. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. melci. săpătoare (oligochete. caracudă. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). hidre). Pediastrum. nematode. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. Volvox dintre cloroficee. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. buhai de baltă). mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Navicula. roşioară. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. tritoni. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. ciulinul de baltă (Trapa natans). răchitan (Lythrum) etc. paşa (Potamogeton crispus). reptile şi insecte acvatice (Hydrous. pipirigul (Scirpus). Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. broaşte. 95 . Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). Hydrophilus etc. briozoare. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). larve de insecte). crustacee. amfibieni (salamandră.). scoici) şi târâtoare (planarii. Fragilaria. săgeata-apei (Sagittaria). fufă. plătică. buzdugan (Sparganium). babuşcă.

în depresiunile intramontane.3. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. rogoaze în Ţara Bârsei. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. iar reacţia ionică a apei este acidă. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. baltă. prin revărsarea apelor curgătoare. La rândul ei. 96 . colinare şi de şes. tău. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. de modul de alimentare cu apă. 3. slab acidă sau neutră. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. În acest fel. lac.5. oligotrofe şi mezotrofe. berc etc. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale.5. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. roghină. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. Uneori. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. crâng.1. marghilă. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre.

pipiriguţul (Eleocharis paliustris). Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. coada-calului (Equisetum palustre). trifoiştea (Menyanthes trifoliata). Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. trichoptere. (Scirpus). odonate. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. S. mana de apă (Glyceria aquatica). pseudocyperus etc. T. arinul alb (Alnus incana). Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. coleoptere şi diptere. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia).). larve de efemeroptere. copepodele şi larvele mici de insecte. hidracarieni. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. mesteacănul (Betula verrucosa). broasca mare de lac (Rana ridibunda). Marchantia polymorpha. numite popândaci. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). care vara dispar din plancton. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). C. Nais. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). cladocerul Ilyocriptus sordidus. spongierii şi hidrozoarele. Limnodrilus. cladocerele. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). lintiţa (Lemna minor. gasteropode. Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). fragilis). în special Dinobryon şi Synura. tritonii (Triturus cristatus.). păpurişurile şi rogozişurile. păianjeni (Pirata. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). papura (Typha latifolia. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. Stylaria. vulgaris). rugina (Juncus effusus). Dolomedes) şi melci.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. Ophidonais etc. fiind înlocuite de algele cloroficee. mărăraş (Oenanthe aquatica). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). şarpele de apă (Natrix tesselata). Thanatus. salcia (Salix pentandra. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). harpacticide. 97 . cumacee. T. În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). plopul tremurător (Populus tremula) etc. rogoz (Carex vulpina. ostracode. angustifolia).

Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. un strat superficial de turbă. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. dar numai în regiunile cu un climat umed. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros.3. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. structură chimică. floră şi faună. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. În stepe. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . gresii.5. săracă în săruri minerale nutritive.5-5). În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. De aceea. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. roci eruptive). Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii.2. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. mai rar în etajul subalpin. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an).

1. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. 3. de la periferie spre centru. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. Datorită acestei fizionomii specifice. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. pe măsură ce ele cresc în înălţime.). acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. lenticulară (figura 3. iar la altele (Eriophorum vaginatum. care cuceresc mlaştina centripet. dominată de muşchi şi de arbuşti. Carex buxbaumii) sunt înguste. 1988) 99 .organismelor ce trăiesc aici. ce poartă numele de lagg. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. prezintă caractere xeromorfe. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). Spre deosebire de plantele din bahne. Multe plante de tinov. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. deşi trăiesc într-un climat umed. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. care la unele specii pot fi groase. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. nr. Fig. Plantele de tinov (Sphagnum. de la centru spre periferie. lanceolate şi răsucite. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. care creşte în masă compactă. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. Ledum palustre).1.

Chydorus şi Polyphemus). Dinocharis intermedia). Morulina gigantea. lepidocarpa. în mlaştinile 100 . trihoptere. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. Keratella valga. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). mesteacănul pitic (Betula nana). intermedia). bivalve (Pisidium cinereum). iarba-neagră (Calluna vulgaris). Closterium etc. C. Nebela. unele cianobacterii (Gymnozyga. Monostyla virga. coleoptere (Haliplus immaculatus. furnica de tinoave Formica fusca picea). rizopodele. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. ostracode (Cypris pubera). Chroococcus. perigoniale). odonate. Micrasterias. P. arinul alb (Alnus incana) etc. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. ciliatele (Stylonychia. heteroptere. chironomide). Noterus crassicornis. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). tardigrade (Macrobiotus dubius). Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. mesteacănul pufos (Betula pubescens). muşchi (Polytrichum alpestre. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). pauciflora. Colpoda. hidracarieni. Erebia medusa). Elosa woralli. Cosmarium. D. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). rotiferele (Polyarthra platuptera. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. Din cauza acidităţii mari a apei. crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). diptere (simuliide. specii de rogoz (Carex canescens. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). Stigonema. pedicuţa (Lycopodium clavatum). cladocere (Ceriodaphnia. gasteropode (Acroloxus lacustris. mestecănaşul (Betula humilis). C. Amoeba verrucosa). Anisus leucostomus). rostrata). ferigi (Dryopteris cristata) etc. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). colembole. Euastrum. nematode. efemeroptere. Habotrocha lata. datorită cantităţilor mari de acizi humici. afinul (Vaccinium myrtillus). oligochete.) şi tiobacterii. legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. C.

oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3.

Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9.c) euriterme d) autotrofe 6. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 .

1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.000 km2).6.070.945 3897 7437 Îngheţat de 12.455 3795 11. 3.1.).022 Atlantic 91. Tabelul nr.710 4028 11. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.710 723.362.100 3627 9219 Indian 74.022 m (Groapa Marianelor). Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.257 16. Oceanul Atlantic.8% din suprafaţa Pământului (361. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.b) epilimnion c) hipolimnion 13.000 km3. iar adâncimea maximă este de 11.2%.700 1131 5449 Nord Total 361.788 291. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14. în timp ce uscatului îi revin doar 29.362.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .070 1.655 330. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.455.

Mările însumează 74. Marea Caraibilor etc. Marea Tasman). Marea Banda. după geneză etc. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Kara. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. separând două sau mai multe continente.). . Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: .mări interioare. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. Marea Laptev. . Marea Baltică.1.000 km2.mări izolate. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.). situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. Marea Irming). Marea Roşie. Marea Ross. Marea Nordului.).mări temperate reci. . Marea Labradorului. Marea Mânecii. 3. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . de temperatura apelor de la suprafaţă. . Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari.mări interinsulare. Marea Baffin.800. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Marea Bering. Marea Bering.mări polare. Marea Barents.mări subpolare. 104 . Marea Baltică şi Marea Azov). de obicei. 18°C (Marea Norvegiei.mări marginale.mări mediteraneene. Marea Marmara.Îngheţat de Nord. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană.6. Marea Beaufort. Marea Weddell). . în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. Marea Arabiei etc. . Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. Marea Marea Solomon etc. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră.

mări temperate calde. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. nr. Marea Albă.. Marea Roşie. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. 3. prezentând o morfologie complicată. cu adâncimi reduse. . După modul de geneză mările pot fi: . sub 200 m. Marea Irlandei. Marea Roşie. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken.2. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. Marea Barents.6. Marea Baltică. Marea Mânecii. . Marea Arabiei.mări epicontinentale. Marea Caraibilor). 3. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat.2.). Marea Chinei de Sud).mări tectonice. Marea Japoniei. situate în întregime pe platforma continentală. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor.mări tropicale. 1988) 105 . Golful Hudson). Golful Persic. Marea Neagră). Marea Galbenă.2. taluzul continental. Fig. Marea Galbenă.

lungă de aproximativ 16. dar poate atinge chiar 7000 m. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. São Paulo.). până la adâncimea medie de 200 m. Taluzul continental. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. purtând numele de dorsale medio-oceanice. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m.000 km2.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. numite piemont oceanic sau glacis continental. Sf. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. Alteori. Elena.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. numită vale de rift. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. fosa Japoniei. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. de sute sau chiar mii de metri. prezente în toate oceanele. Ascension. Tristan da Cunha etc. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc.000 m. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. Ocupă circa 15. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. 106 . ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară.000. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. fosa Filipinelor. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. în dreptul foselor marine.000 km. şi sunt active din punct de vedere seismic.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. numită flexură continentală. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte.

modificat din Nybakken. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică.). 3. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. 1957.6. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.fosa Kurilelor. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3. 3.3.3. fosa Aleutinelor. fosa Kermadec etc. Fig. deci este echivalentă cu zona disfotică.3. fosa Tonga. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. nr.). Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 .

Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Domeniul bental este divizat. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. b) provincia oceanică.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. de unde şi densitatea redusă a planctonului. în funcţie de pătrunderea luminii. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. situate dincolo de marginea platformei continentale. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. cât şi datorită curenţilor litorali. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . prezentând o salinitate relativ constantă. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile.

temperatura. Marea Baltică. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. în mare parte de origine terigenă. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m.6. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). f) eajul hadal sau ultraabisal.4. salinitatea şi regimul gazos. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. 109 . Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. abisal şi hadal. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. 3. lumina. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale.

Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. ce floculează lent. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. astfel încât roca-mamă iese la zi. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. mai ales cu conţinut argilos. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. 110 . Alte materii terestre.Sedimentele marine. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt.

2. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite.4 milioane km2.5 milioane km2. 111 . Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. cu o medie de aproximativ 65%. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. în special pteropode. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26.3 milioane km2. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee.1. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului).

Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial.3. precipitaţii. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. iar în cele polare vânturile polare de est. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. se formează doi curenţi ecuatoriali. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. Această circulaţie determină 112 . dar cu un sensuri de mişcare inversate. În mod corespunzător. presiunea atmosferică). În emisfera sudică există trei circuite similare. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). N şi 5° lat. acţiunea vântului. în cele trei oceane. fie unor fenomene cosmice (mareele). calciului şi urme ale altor metale. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). magneziului. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. evaporare. răcire. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. Circulaţia maselor de apă. care adesea se întrepătrund. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani.

de cel mult 10-20 cm/s. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar).şi zooplanctonului. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Apele polare reci. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. 113 . Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. unde ies la suprafaţă. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). atunci. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. masele de apă oscilează după un ritm propriu. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. Mareele. Această circulaţie este lentă.Lună. mareele ating cele mai mari amplitudini. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. fie una în faţa celeilalte. şi deci mai grele. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. iar cea descendentă de downwelling. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale.

ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. Din această cauză. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. În general.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri.3°C în februarie şi 26°C în august). Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Temperatura. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. temperate şi cele polare. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). ci în apele tropicale. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu).

acolo unde razele solare cad oblic. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). care se instalează doar în perioada caldă a anului. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Proprietăţile optice. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. 28 m în Marea Neagră. În general. ce scade foarte puţin cu adâncimea. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. fiind slab populate de plancton. 51 m în Marea Roşie.75 m. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. Mările tropicale au o transparenţă mare. iar în cele polare este practic absentă. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii.5 m în Marea Sargasselor. Valoarea 115 .temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. 25 m în Marea Caspică. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Salinitatea. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. În Marea Azov transparenţa este de 2. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. La latitudini mari.

De aceea. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. 116 .medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. iar. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. Evaporarea intensă. topirea gheţii. duc la o diminuare a acesteia. pe de o parte.) care. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. pe de altă parte. gheţari.030 + 1. fluvii etc. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. datorită.4.). dimpotrivă. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. aportului apelor dulci (precipitaţii. La latitudini mari. comparativ cu cele continentale. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri.

4.56°C. Curenţii verticali. 3. 117 . Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. alături de temperatură. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. nr. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei.9°C. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. din Levinton. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor.Fig. 1942. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. influenţând densitatea acestora. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. Salinitatea.

4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. Astfel.). Relaţiile dintre salinitate. în felul acesta. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. Prin urmare. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. 6) creşterea presiunii osmotice. se va afunda. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. coboară. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. apa superficială.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. cu o densitate mai ridicată. 118 . moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. Când şi acest strat de apă se va răci.5.

Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . în special cele care trăiesc în estuare.5. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Mytilus edulis. nr. 1942. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Există şi organisme organisme marine eurihaline. ca de exemplu Arenicola marina. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic.. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. incluzând câteva specii larg eurihaline. 3.Fig. din Ross. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline.

sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. O serie de alţi factori. Astfel. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea.). prin modificarea densităţii. În mod indirect variaţiile de salinitate. Mai spre adânc. polichetul Hediste diversicolor. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. motiv pentru care apele marine din zonele polare. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. bogate în oxigen. crabul de iarbă.6. valurile. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. Din această categorie fac parte. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. 120 . datorită aportului de ape reci. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. între care contactul permanent cu atmosfera. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. de pildă. Carcinus maenas. mareele şi curenţii. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. Oxigenul. De asemenea. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă.homeosmotice.

la care se mai adaugă cocolitoforidele. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. 3. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. unde cedează oxigenul. din Nybakken. criptomonadele. Skeletonema. cianobacteriile. silicoflagelatele şi unele cloroficee. mai ales în mările reci. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate.6. Biddulphia. 3. Rhizosolenia. nr. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Thalassiosira.6. Fragilaria. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. 1973. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. Nitzschia. Asterionella etc.5.Fig. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Navicula. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. Coscinodiscus.

Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. atât în spaţiu cât şi în timp. Algele verzi sunt rare în apele marine. dar şi fier. dar se întâlnesc şi în mările reci. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”.apele oceanice. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. Gonyaulax etc. Dinophysis. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. mai ales. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. Peridinium. 122 . Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. mai ales în apele mai reci. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. mangan şi unele vitamine (de ex. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. cât şi. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. ziua şi noaptea. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. mai ales azotaţi şi fosfaţi. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. mai ales vara şi toamna. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. cât şi în cele neritice. vitamina B12).

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

speciile de ton. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile.7. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. peştele-lună (Mola mola) etc. Aceşti peşti au. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. la care se mai adaugă mamiferele. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Pe lângă migraţiile circadiene. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat.diatomeelor (figura 3. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Aici includem anumite specii de rechini. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. majoritatea peştilor zburători. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale.). 126 . Astfel. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. reptilele şi păsările marine. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. ca de exemplu calmarii şi sepiile. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. fiind considerate erbivore. Astfel. În afară de fitoplancton. peştele-spadă. de regulă. De asemenea. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură.

icrele de chefal.). G. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. stavridul (Trachurus mediterraneus). în special de peşti. 127 . hamsie şi alevinii unor peşti. merlangus). care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. Hermatobates şi Halovelia. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. mediterranea. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. scrumbiile (Scomber. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. Alosa). Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. sardelele. ostracode. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. hamsiile (Engraulis spp. callarias. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. scrumbia albastră (Scomber scombrus). Marea Baltică. radiolari coloniali şi salpe. stavridul. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. Anomalocera patersoni). În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. codul (Gadus morrhua. heringul (Clupea harengus). dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. izopode (Idothea metallica). G. P. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. ouăle polichetelor. Nectonul neritic. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). pălămida (Sarda sarda). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. crevete şi crabi. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. sardelele (Sardina pilchardus). Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. stavrid. macroul etc. care apoi se îndreaptă spre apele neritice.

Laurencia. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 .Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. roşii şi verzi. Polysiphonia. Macrocystis. Cladophora. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Caulerpa). Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. urmate de algele roşii (Phyllophora. Cystoseira. Thalassia. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Cymodocea. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Algele brune preferă în general apele mai reci. Posidonia. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Atât animalele. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Ceramiun). putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Astfel. Nereocystis). Halophila şi Ruppia. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Enteromorpha. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Ascophyllum. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Zoobentosul. Laminaria. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon.

Birgus latro şi Geograpsus spp. littorea. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella.) şi stele de mare (Asterias rubens). dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. într-o măsură mai mică. Gammarus olivii. crustacee (Sphaeroma serratum. montagui). Siphonaria şi Nerita. Ovatella myosotis. italica). L. saxatilis). chilopodele. bivalve (Mytilus edulis). În zonele polare. littoralis şi Gibbula umbilicalis). poliplacofore (Chiton cinereus). diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. spongieri.) şi insecte diptere. antozoare (Actinia equine). izopodele (Tylos latreillei). L. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. briozoare. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. Orchestia gammarella şi O. izopode (Ligia oceanica. L. Ocypoda şi Cardisoma. Comunităţile 129 . Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. Nucella lapillus. unii păianjeni şi miriapode. Littorina obtusata. coleopterele (Bledius). cărora li se asociază insectele halofile litorale.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). polichete. hidrozoare. L.

Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. Spio filicornis. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. bine camuflate de spongieri. stridii). Ele asigură locul de trai. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. bivalvele (Macoma baltica. crustacee şi peşti bentonici. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. bivalve (Mytilus edulis. Asterias rubens). crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Convoluta roscoffensis). polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). Pygospio elegans. stele de mare (Marthasterias glacialis. Lysiosquilla. hrana. Eteone longa). polichete (Spirorbis). amfipode (Haustorius. briozoare (Membranipora). hidrozoare (Dynamena pumila). Pinctada vulgaris. Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Bathyporeia). Arenicola marina. copepode harpacticide. actinii (Anemonia sulcata). Mya arenaria. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. reprezentate prin spongieri. Arenaeus şi Emerita). misidacee (Gastrosaccus sanctus). nematode.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. priapulidele (Priapulus caudatus). ciripedul Balanus. briozoare şi ascidii. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. Ceratoderma edule). gasteropode (Terebra). bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. 130 . în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). format de desişurile de plante marine. izopodele (Mesidothea entomon). Pisione remota. arici de mare (Paracentrotus lividus). din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. Aici predomină formele mici. Se prezintă foarte diversificat. polichete (Ophelia bicornis. amfipodele (Corophium volutator). care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar.). hidropolipi.

sub formă de epibioză. apoi în cel nisipos. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. polichete (Nereis virens. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. crevete. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Lanice conchilega. Formele coloniale pot acoperi. Heteromastus filiformis. Angulus tenuis). Predomină formele mobile – turbelariate. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Nassa reticulata). cele sedentare fiind rare. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. cea mai mare parte a plantelor. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. copepode. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. caracatiţe). unele izopode şi ostracode dintre crustacee. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Macoma baltica. polichete. Lumbrineris tenuis). Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. melci (Hydrobia totteni. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică.

În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9.d) cianobacterii 3. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 7.000 m adâncime 4. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11.

Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. 2. 133 . Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. 6. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. 4. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă.

14. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . 12. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Precizaţi rolul manganului în apele marine. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. 13.8. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11.

C. Ed. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. Ed. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. C. E. Bucureşti Madoni. Acad.S.S.. Ed. Limnologie. Didactică şi Pedagogică. 2000 – Écologie des eaux courantes. 1957.. Pisces-Osteihtyes. I. 1972. Ed. Ed. Paris. R. Ed. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. 184 pp. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină..P. Fauna R. 1980 – Hidrobiologie.. C.R. XIII. Bucureşti Dussart B.. Sârbu Ş. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Bucureşti Antonescu. Cuza” Iaşi 135 . Universitatea “Al. 6: Boişteanu. 1964.S... Bucureşti.. S. Paris Antonescu. Vâsşaia şkola.R. Bucureşti Mălăcea. E. L’étude des eaux continentales. Cărăuşu.S. Ed.Bibliografie Angelier. Gauthier – Villars. 1967 – Biologia apelor.. Popescu-Marinescu V. I. R. ediţia a 4-a. Târgu-Mureş Buşniţă Th. Natura.R. T. ediţia a 2-a revizuită. Universităţii “Al.. (sub red.S. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. Ed. Moskva Lascu. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. 1987 – Peşteri scufundate. Cuza” Iaşi Burian P.. M.... R. Ed. 1952 – Tratat de ihtiologie. Viaţa în apele curgătoare de munte. Bucureşti. Academiei R. Acad.P.R. A.. Cărăuşu S. V.P. Bucureşti Mustaţă. C. S. Ştiinţifică. 1970. Bucureşti Chiriac... Curs de hidrobiologie şi limnologie. Popescu. Ed. Ionescu. Brezeanu Gh.V. Monografia zonei Porţilor de Fier. 1998 – Hidrobiologie. Ed. Udrescu.. P. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. Gh. University Press. S. Prunescu-Arion E.. Ed.. 1976.... Didactică şi Pedagogică. Ed. Ştiinţifică. vol. Olteanu M. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Bogoescu.). Acad.R. Ed. Academiei R. Konstantinov. Al. Ed.. I.. Technique & Documentation. Lumea algelor... 1969 – Biologia apelor impurificate. P.. 1966. Bucureşti Bănărăscu.R.

1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). Bucureşti Pricope..R..Negrea. Tufescu M. Pora. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Ed. Ed. Moskva-Leningrad 136 ...R.S. Nauk SSSR.. Ştiinţifică. Bucureşti Nicoară. Harper & Row Publishers. Ed... Bucureşti Pârvu C. 2002 – Ecologie acvatică. Oros. Acad.S. E. Ed. Ed. V. A... 2005 – Introducere în biologia marină.. Negrea. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. 2007 – Hidrobiologie. Yu. Ceres. G. Bacău Surugiu. 1971 – Marine neustonology. Bănărescu. Ş. Ed. Bucureşti Vasiliu. M. 1981. Iaşi Nikolski. V. 1981. – 244 p. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. S. 1974 – Limnologie şi oceanologie... Academiei R. Ed. Bucureşti Nybakken.. ediţia a 2-a. P.. Bucureşti. ediţia a 2-a. Ed... Bucureşti Zaitsev. R. eduţia a 2-a revizuită.. Didactică şi Pedagogică.A. I. Jerusalem Zernov. V. Akad. Ed. Israel Program for Scientific Translations.A. Ed. Bucureşti Pârvu C.W. F. 1962 – Ecologia peştilor. M. Casa de Editură Venus... – Ecologia şi activitatea umană.D. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. Hidrobiologie.P. G. Ed. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Rovimed Publishers. J. 1988 – Marine biology: an ecological approach. New York Papadopol. Didactică şi Pedagogică. (sub red. Albatros. 1980 – Ecosistemele din România.).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful