Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

4 . microbiologia. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. morfologia şi anatomia. complexă. etologia. Fiind o ştiinţă ecologică. biogeografia. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. relief. termice şi optice din apă. etc. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. Pentru explicarea originii. hidrologia. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. corelarea şi interpretarea rezultatelor. Fizica descrie fenomenele mecanice. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. 1949). hidrochimia. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. etc. experimentul şi analiza. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. de sinteză. climă etc. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. hidrogeologia. geografia. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. zoologia. fiziologia vegetală şi animală. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov.

cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. bălţi. şi a produsului final. hidrobiologia are şi o importanţă practică. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. Iniţial. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. mai nou. în special. de regulă cerut de oameni (hrană. lacuri. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. materii prime.). Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. 5 . Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. în general. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. zone umede etc. utilizări industriale).

cât şi polaritatea moleculei de apă. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. adică un dipol. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. iar oxigenul la celălalt. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). formând un unghi de 104°27'. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. Apa.1. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei.). numite legături de hidrogen. 1. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate.1. care este electropozitiv. pentru hidrobionţi apa este mediu. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. condiţie şi resursă de viaţă. iar fiecare hidrogen câte unul. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. Totuşi. de asemenea. atât în interiorul. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. cât şi în afara organismelor. adică H2O sau H–O–H. Această separare electrică creează o moleculă polară. În felul acesta. În felul acesta.1. dizolvând aproape orice substanţă.

etc. Fig. 1. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. trihidroli (H2O)3.1. nr. Acest fenomen poartă numele 7 . în starea lichidă predomină dihidrolii. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. 1. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. atunci apa. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. Proprietăţile fizice ale apei 1.2. De regulă. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. dipolii apei se pot asocia între ei. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii.2.1. dihidroli (H2O)2. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. la temperatura camerei. putând susţine mici obiecte.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. 1974). Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. polihidroli (H2O)n.

Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune.de tensiune superficială. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. care trăiesc fie suspendate de această peliculă. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. obiectele se umezesc. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală).7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. picăturile au forma perfect sferică.2. Invers. atunci corpurile nu se umezesc. De aceea. De 8 .2. De aceea. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul).3. De asemenea. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. iar apa este practic necompresibilă. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea.2. Tensiunea superficială a apei (72. Astfel. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. 1. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. 1. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C.

conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. reproducere). altitudine şi perioada anului. pe care le degajă apoi treptat. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului.4. condensarea vaporilor de apă. De aceea. fără variaţii prea mari ale temperaturii.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). ceea ce creează deosebiri între 9 . la o adâncime de 10. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. 1. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. Astfel. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. iar în apele marine la fiecare 9. energia calorică a atmosferei. vâscozitate. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc.2.).000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2.3 m adâncime. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate.aceea. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. Astfel. creştere. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă.

valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. în funcţie de temperatura apei. în apele reci de munte sau în apele subterane. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. în apele reci vom găsi mai puţine specii. 10 . viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. faţă de cele din regiunile tropicale. Apele continentale. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Astfel. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. dar cu un număr mare de indivizi. de regulă. Datorită curenţilor verticali de convecţie. se împart în arctice. temperate şi tropicale. generaţiile se succed rapid. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. compatibile cu viaţa. 2-3°C. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. în apele polare.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. De aceea în apele calde. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. În schimb. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. în general sub 10°C. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică.

Apa la îngheţ se dilată. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. de salinitate şi de presiune. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică).98°C. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. în mod indirect. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3.5. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1.4-24°C. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. 11 . Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul.).2. stridia între –2 şi 20°C. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. formând un strat termoizolator. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli.2. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. 1.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. Densitatea apei depinde de temperatură. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute.

Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. 1. Prin urmare. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii.Fig. 1.6.026 g/cm3. la aceeaşi temperatură.2.025 g/cm3. aceasta măsoară 1. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. la 20°C şi la presiune atmosferică. deci şi a densităţii. aşa cum este cazul Mării Negre. în timp ce în Marea Nordului. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. nr. 12 . apa mai densă de la suprafaţă coboară. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt.004 g/cm3. Astfel. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. Astfel. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii.2.

La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. De regulă. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). cu atât razele se vor refracta mai puţin. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. Prin urmare. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. iar la 5° se reflectă 40%. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. 13 . fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Radiaţiile infraroşii.

de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Plantele se găsesc numai în această zonă. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. îndeosebi în straturile mai adânci. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. Limita inferioară a acestei zone se 14 . Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. dat de suspensiile de origine minerală (argilă.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. Deosebim un abioseston sau tripton. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). slab luminată. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. . nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. şi un bioseston sau plancton. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii.zona eufotică. absorbţiei şi transformării în căldură. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. alcătuit din organisme vii.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. Astfel. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston.

Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. Sagitta şi altele. ca de ex. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. ionii de fier pot colora apa în galben. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. maronie în cazul flagelatului Synura. care trăiesc la latitudini mici. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. mizidele. . de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. copepodele. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. apoi coboară din nou. atinge 500-600 m. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. iar seara urcă în straturile de mai sus. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. De asemenea. hidromeduzele. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. nu există o 15 . Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. În funcţie de speciile predominante. cladocerele.

unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. Dimpotrivă. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. planctonul gelatinos. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. realizează cele mai ample migraţii verticale. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. Apoi. Dimpotrivă. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. De aceea. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. peşti. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. 16 . De asemenea. păsări) în zona crepusculară. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate.

animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. peşti şi nevertebrate. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. celenterate şi peşti. acestea ziua fug spre adânc. Peridinium. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Din această cauză. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). care trăiesc în zona oligofotică. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . echinoderme. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei.7. valuri şi amestec turbulent. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. crustacee (Meganyctephanes norvegica. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Chauliodus sloanei). cefalopode (Histioteuthis dispar). Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Unele emană o lumină difuză. Totuşi. La multe organisme marine. iar noaptea ies la suprafaţă. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Noctiluca scintillans). altele au organe luminescente speciale. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni.2. Thysanoëssa inermis). 1. celenterate. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). viermi. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. vântului. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie.

. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. ciclonali şi anticiclonali.a Pământului. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. Astfel. evaporare etc. cum se întâmplă în apele curgătoare. periodici şi neregulaţi. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. de fund etc. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. după constanţă – permanenţi. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. de adâncime. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). respiraţiei şi în timpul deplasării active. săraţi etc. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. după traiectorie – rectilinii. ultimul fiind mai important. Valurile. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. conţin particule mai grosiere. înlăturarea metaboliţilor. conţinutului de oxigen etc. de căderi de precipitaţii. litorali. salinităţii. densităţii. reci. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate).

La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.1. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. Proprietăţile chimice ale apei 1. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. Prin urmare. la hidromeduze pe marginea manubriului.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. notat cu pH. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−].000. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 .3. 1.3. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte.

uneori chiar cele înrudite. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Ziua.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate.4. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Diferitele specii. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. în schimb.3. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). mai ales în perioada de “înfloriri” algale. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. are loc o scădere a valorii pH-ului.3 neutre. atât ca valoare 20 . prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. De aceea. iar cele cu pH > 7. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale.95 şi 7. cele cu pH între 6. noaptea. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora.1-8.3 bazice. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. Astfel. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. în timpul verii. iar vertebratele sunt puţine la număr. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. Astfel.95 sunt considerate acide. în timp ce moluştele lipsesc complet.4 şi 6. Apele marine au un pH cuprins între 8. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3.

cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ).absolută.3. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. 21 . Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. Astfel. 1. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. Apa unor lacuri.6. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). însă. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele).). Keratella cochlearis). rotiferul Anuraea cochlearis). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate.5 şi 9. care rareori depăşesc câteva mg/l. dar în general aici predomină ionii de calciu. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. cladocerul Chydorus ovalis. predomină ionii de Na şi Cl. larva dipterului Chironomus plumosus.4-7. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult.3.2. Concentraţii mici. În apele continentale salmastre şi sărate. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). Atomii metalelor. se asociază în compuşi complecşi. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. la fel ca şi în apele marine. copepodul Cyclops languidus. potasiul (K+). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). sulful (sulfaţi SO42− ). mai ales metalele grele. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine.

cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. aproximativ 89%. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. Ape salmastre (mixohaline) 0.5 g/l 2.5-30 g/l .3.5-5 g/l . variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. 22 . Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. ci şi de natură calitativă. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. celelalte săruri jucând un rol minor. Marea de Azov cu 9-12 g/l. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. 1.ape polihaline 18-30 g/l 3. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. nr.ape oligohaline 0. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1.). Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4.ape mezohaline 5-18 g/l .Fig. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l.3.

Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). moluşte pteropode şi heteropode. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. rotifere. Corniger maeoticus. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. echinoderme. estuarele şi avandeltele). Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. hidracarieni. marine şi hiperhaline. polichete. chaetognate. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. tunicate). antozoare. scifozoare. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. Cercopagis pengoi) şi. oligochete. insecte. Acestea din urmă.Marea Caspică sub 15 g/l. cladocere. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. mai ales.5-25 g/l). în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. foraminifere. datorită evaporării locale puternice. Pe de altă parte. salmastricole. invers. cefalopode. radiolari. stomatopode. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). 23 . Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). se numesc organisme stenohaline. eufauziacee. brachiopode.

crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. cele salmastre cât şi în apele marine. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. În schimb. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Cerastoderma edule. 24 . La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. cât şi cele dulci se numesc halofile. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. De pildă. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Peştii osoşi. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. migrând din mare în apele dulci şi invers. turbelariatul Macrostoma hystrix. Platychthys flesus). Mytilus edulis. cladocerul Chydorus sphaericus. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. Mya arenaria. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. iar sărurile în exces sunt eliminate.Mytilus galloprovincialis. Macoma baltica. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla.

Astfel. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). . Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. Deosebim următoarele feluri de duritate: .) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. din cauza concentraţiei lor infime. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. neinfluenţând duritatea apei. care diferă de la o ţară la alta. cresc în apa dulce atingând talia maximă. cianobacterii şi flagelate. sulfaţi.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. 1. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti.3. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. . Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. dar nu se întâlneşte în mări. fosfaţi etc. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. 25 . cât şi unele tulpini de bacterii.3. cloruri. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. ceilalţi cationi. migrând apoi în mare pentru reproducere. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate.

Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. 20-30° dGH apă dură. 5-10° dGH apă moale. care îl transformă în azotaţi. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. iar peste 30° dGH apă foarte dură. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). calciul. fierul.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. Prin urmare.4. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. 1. Aceste substanţe. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. 10-20° dGH apă semidură. manganul şi cuprul. Alte elemente biogene sunt siliciul. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. magneziul. dând naştere acidului carbonic. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. numite şi nutrienţi. acid uric. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. bazalt) apa este moale. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit.3. 26 . care îl oxidează. Astfel. săruri de amoniu. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. sau de către diatomee. Este utilizat de bacterioplancton. nitraţi. Astfel.

Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. se numeşte denitrificare. 1.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Substanţele organice Apele naturale conţin. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene.3. pe lângă substanţe minerale.5. importante cantităţi de substanţă organică. vitamine. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. primele îmbogăţind. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. cresc nivelul fosforului. de radicali sau de substanţe complexe. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. Astfel. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. Apele uzate. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. glucide. protide. încărcate cu substanţe organice. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. lipide. enzime etc. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. mărind riscul de eutrofizare. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). 27 . care trece în atmosferă. Valoarea raportului N/P este relativ constantă.

În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). biotină sau cobalamină) şi toxine. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. azotul. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. crustacee planctonice şi bivalve. de temperatura şi de salinitatea apei. activităţi umane). rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. precum şi de unele rotifere. lignină. 1. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. bioxidul de carbon. Oxigenul. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. amoniacul şi metanul. excreţii).3.6. tiamină. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. hemiceluloză şi compuşi proteici. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. unele vitamine (acid ascorbic. Natura acestor ectocrine este foarte diversă.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. hidrogenul sulfurat. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. aminoacizi. celuloză. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. de presiunea atmosferică. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. acizi graşi. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP).

1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. Noaptea. datorită respiraţiei organismelor. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie.4. nr. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara.4. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. de presiunea lui parţială în atmosferă. de temperatură (figura 1. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice.).) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. 29 .5. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. 1. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. Fig. De asemenea. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l.pe seama reducerii oxizilor.

datorită amestecului continuu. bine iluminate de razele solare. urmate de fenomenul de zamor. în straturile superficiale ale apei. crustaceele Sida 30 . care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. adică moartea în masă a hidrobionţilor. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou.5. Fig. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. nr. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. 1. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice.conţinutul de oxigen din apă scade. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. În apele curgătoare. nu există o stratificaţie a oxigenului. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. Astfel. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen.

Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. În apă dulce. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă.). melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. 31 . Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. larvele ţânţarului Lauterbornia. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. Bythotrephes longimanus. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1.6. aflat deasupra sursei de apă.crystallina.9 cm3/ml de apă. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. de temperatură şi de salinitate. în funcţie de pH şi de salinitate. Mysis relicta. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. oligochetul Tubifex tubifex.

32 . care se află în apele naturale în concentraţii importante. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. această sare cade în precipitat.6. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. nr. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare.Fig. combinânduse cu ionii de Ca2+. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. creşterea pH-ului). În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. 1. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor.

adică 325 mii km2. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică.7-6. care. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. dozele letale fiind foarte mici. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. 33 . Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe.5 cm3/l. către fund. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. iar la 2000 m adâncime de 5. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. trăind în condiţii anaerobe. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. Mai mult de atât. bogate în oxigen. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive.5 cm3/l.8 cm3/l. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. Din acest motiv. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă.

1. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l.1. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . Amoniacul disociază în apă. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. Nereiphylla rubiginosa. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă.4 ml/l. chiar şi în cantităţi foarte mici. Tabelul nr. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Brachionus palla şi Cyclops strenuus.1. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. cladocerul Daphnia longispina). care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. Alte specii. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi.). după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber.

Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. însă fără a fi toxice.5 nitrificarea stagnează. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Prin urmare.La o valoare a pH-ului sub 6. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. Apele acide au. de regulă.

Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5.

000 b) 1 din 10.000.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9.000.000 d) 1 din 1. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.000 c) 1 din 100. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000 11. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

În componenţa planctonului intră. şi. nectochaeta). valuri. Pelagosul. organisme holoplanctonice. restul având loc în bental. copepodele etc. pe de o parte. 2. mişcări de convecţie etc. În fiecare dintre aceste biotopuri. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. în bental de bentos şi perifiton. 39 . trocophora. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. formând diferite biocenoze. sau neustalul. 2.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. pe de alta.1. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. radiolarii. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. echinodermelor (echinopluteus. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. indiferent de tipul şi extinderea sa. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. la rândul lui. rotiferele. în contact cu atmosfera. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. se compune din plancton şi necton. vegetale şi animale.1.1. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. ofiopluteus).). Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. caracterizate prin condiţii diferite.2. organisme meroplanctonice. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. alcătuită din organisme vii. cladocerele.

ctenoforul Cestus veneris. 3) Microplancton.). care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. moluştele şi viermii pelagici. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). salpe coloniale etc. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol).1. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă.). zoaë. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară.). cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. infuzoarele. 6) Megaloplancton. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. 5) Macroplancton. 2.moluştelor (larve veligere şi protoconce). meduzele. rotifere. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. sifonofore mari. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare.) şi altor animale marine bentonice. crustaceele mici etc. 4) Mezoplancton. mysis. statoblastele briozoarelor. salpele etc. Se întâlneşte exclusiv în mări. copepodite etc.2.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1.05. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. crustaceelor (nauplius. Se găseşte numai în mări. meduzele hidroide. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 .

care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. multe animale care posedă organe de locomoţie. ca de exemplu sifonoforele. Diaptomus). care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă.02 şi 1. mişcarea rotiferelor (Keratella. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. cladocerele (Daphnia. De aceea. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. Ele plutesc în apă.cea a apei dulci (care este de 1. în funcţie de temperatură şi salinitate. Alte organisme planctonice.00). înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Copepodele (Cyclops. De asemenea. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. de asemenea. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. La începutul secolului al XX-lea. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. printre care se numără diatomeele. Capacitatea de a flota o prezintă. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. cianobacteriile. dar şi decât cea a apei marine (care variază. Cu cât greutatea restantă este mai mare. Sp – suprafaţa portantă. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). radiolarii şi foraminiferele.03). infuzoarele (de ex. 41 . Brachionus) se face datorită aparatului rotator. Gr – greutatea restantă. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. între 1. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi.

Reducerea formaţiunilor scheletice. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. Decapoda). Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. dar şi la moluştele pelagice. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . spre deosebire de cele bentonice. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). Euphausiacea. Pterotrachea coronata). chetognate şi alte animale. Hidratarea tisulară. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina.Suprafaţa relativă. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. dar care duc un mod de viaţă bentonic. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. 2. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. fie prin reducerea puternică a acesteia. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). Dacă corpul este aplatizat. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. decât la speciile care trăiesc pe fund. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. este minimă la sferă. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului.

ci uleiurile mai uşoare. de asemenea. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. care duce un mod de viaţă planctonic. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. de exemplu. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. Incluziuni gazoase. Spre deosebire de incluziunile lichide. SO4−) cu cei uşori (Na+. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. cambulă. scrumbie). La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. cât şi la unele rotifere. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. în caz de necesitate. icrele pelagice de chefali. care acoperă exteriorul corpului. 5. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. NH4+) asigură. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. radiolarul Spumellaria. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. Aphanizomenon. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. sub forma veziculelor traheene. practic incompresibile. dar şi.unei substanţe gelatinoase transparente. De 43 . cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. ca. 3. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Incluziuni lipidice. De aceea. Ca2+. 4. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. să o modifice.

În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. 2. ctenofore. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. de exemplu.a. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat.exemplu. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. copepode ş. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. Multe diatomee (Coscinodiscus. Melosira).). O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. aplatizate. Formarea excrescenţelor. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). la Ceratium dintre dinoflagelate. Aplatizare. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). Însă. ace. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Alungirea corpului. ci după o curbă. meduze. dinoflagelate. 3. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. heteropode şi tunicatele pelagice. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. polichete pelagice (Tomopteris sp. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. la Notholca longispina dintre rotifere. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. pteropode.

Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea).extracapsulară. Brachionus capsuliflorus. 5. iar dintre animale la salpe. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Bosmina coregoni). unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. hyalina. Keratella quadrata. oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. rotifere (Keratella cochlearis. 45 . de asemenea. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund.). care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. De aceea. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. În multe cazuri. Formele din sezonul cald au crustele fine. ca de exemplu. Reducerea taliei. Daphnia cristata. Brachionus calyciflorus. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Suprafaţa relativă. Asplanchna priodonta). Tabellaria etc. D. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). dinoflagelate (Ceratium hirundinella). ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. 4. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. Agregarea în colonii contribuie. la diatomeul Chaetoceros. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. Tabellaria fenestrata).

montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. ondatra Ondatra zibethica. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. T.2. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). T.). Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. şerpi marini Pelamys platurus). morsele. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. vidra Lutra lutra. T. broasca mare de lac R. focile. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. batoidei etc. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). ridibunda.2. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. Pelobates). reptilele şi păsările acvatice. cristatus.). urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. şarpele de apă N. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. guvizi. 2. mamiferele. variegata.1. tesselata. Rana temporaria. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). alpestris. cobitide. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. 46 . În afară de peşti.2. în compoziţia nectonului intră amfibienii. pleuronectide.

Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. La rândul ei. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. Cybister laterimarginalis etc.2. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. aici nu există nici un substrat solid. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. şi peşti fizoclişti. prin urmare. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa.). La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. 2. Apoi. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. Se cunosc peşti fizostomi. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. De exemplu. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. Astfel. lucru necesar pentru orientare. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase.2. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Hydrous piceus. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv.

În linii generale. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. iar pedunculul caudal este subţiat. S-a constatat că forţa 48 . La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. trecerea lină de la cap la trunchi). De exemplu. Suprafaţa corpului este netedă. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. peduncul caudal subţiat. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase.depusă sub epidermă. de suveică sau de torpilă. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). uneori lipsită de solzi. serveşte la izolarea termică. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa.

Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. 2. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. de exemplu. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. argintie. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. prin urmare. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. uneori de mii de kilometri. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată.2. De regulă. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. formele nectonice migrează 49 . Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. Păstrăvii. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. De asemenea. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii.4.

Mulţi peşti. După scop deosebim migraţii de reproducere. stellatus. formând cârduri sau bancuri. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. gingirică Clupeonella cultriventris. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. păstrăv de munte Salmo trutta fario). anghilei şi somoniilor.a. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. în special cei marini. somon atlantic Salmo salar). Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. păstrugă A. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers.). Acestea. nisetru Acipenser guldaenstaedti. cleanul. duc o viaţă gregară. lostriţă Hucho hucho. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. mreană Barbus barbus. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. scobarul ş.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. ce provin din afluenţi (mreana. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. în unele cazuri. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. şi migraţii verticale.

care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. în special peşti. Orientarea. apterigotul Podura aquatica. se face după repere imobile. trăiesc ploşniţele Gerris. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. Pentru multe organisme nectonice. 2.3. În mări şi în lacurile mari. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Sarda) chiar 200. ce pot traversa oceanele. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. în special vizuală şi olfactivă. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). la o distanţă de 5800 de mile marine. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. La interfaţa apă-aer. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. protejate contra vântului de arbori. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă.Nord. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. construcţii etc. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Hydrometra. iar bonito (genurile Katsuwonus. muştele Ephydra.

dar şi praf ce conţine materii organice. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. cât şi din aer. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Pe de o parte. mai ales insecte. De aceea. Pe de altă parte. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. În schimb. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. deoarece corpul lor nu se umectează. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. dezvoltarea pigmentaţiei. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. cât şi de cele reflectate de luciul apei. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. care protejează organismele de acţiunea 52 . pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. aerobionte. consumând animale căzute în apă.Halobates. Majoritatea sunt prădătoare. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. în principiu. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. în special pentru bacterioneuston. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. dată atât de radiaţiile incidente. umiditate ridicată a aerului. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. dar nu se rupe. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. Unii autori (Zaitsev. Organismele epineustonice sunt.

alevinii multor peşti. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. izopodul Idothea metallica. hamsie. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. în special peşti. stavrid. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Noaptea. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. ouăle polichetelor. icrele de chefal. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. culoarea criptică sau transparenţa corpului. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . puietul de peşti. Physa). de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. fototropism pozitiv. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. în primul rând la formele rezistente la UV. moluşte (Limnaea. Sagitta. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. insecte (larvele de Anopheles). Cu toate acestea. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata).nocivă a radiaţiilor UV.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. cât şi o dinamică pronunţată în timp. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). şi un merohiponeuston. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului.

La plantele pleustonice. aidoma unei vele. L. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. Velella spirans. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. trecând 54 .4.). Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. S. gibba. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. creveta Palaemon. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. de exemplu. Ostiolele. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). peştişoară (Salvinia natans). mătasea-broaştei (Spirogyra sp. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. iar cealaltă în afara acesteia. L. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. 2. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme.Gammarus. Peştii Histriophorus şi Mola mola. Spirodella polyrhiza). un pneumatofor mare. Dexamine şi Apherusa. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. cu proprietăţi hidrofobe. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. cât şi a celui dizolvat în apă. Wolffia arrhiza. în contact cu atmosfera. natans. care prezintă de asupra apei. trisulca. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante.

cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. atât pentru vedere aeriană. lutea şi Naucoris. cât şi de iluminare. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. cât şi pentru cea subacvatică. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc.5. care trăiesc pe pietre. Există un număr relativ mare de animale. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. acţiunea valurilor etc. Coleopterul Gyrinus natator. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. psamofile.temporar la un mod de viaţă pleustonic. N.5. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. 2. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. are ochii împărţiţi în două. care populează 55 . bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat.1. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. 2. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. în principal crustacee şi viermi. ploşniţele de apă Notonecta glauca. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. în zona costieră sau la adâncimi mari.

scoica-călătoare Dreissena polymorpha). briozoarele. pelofile. După acelaşi principiu. Lepas anatifera). Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. argilofile. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. care trăiesc în curent rapid. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. care formează colonii prin înmugurire. Acestea pot fi fixate. etc. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). ascidiile. etc. care trăiesc pe lut.). endopsamic. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. ca. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. coralii şi briozoarele. poliplacoforele şi 56 . ciripedele (Balanus improvisus. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. Organele de locomoţie. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. aplicat la animalele bentonice. de exemplu. Chthamalus stellatus. Bentosul fixat sau sesil. purtate de curenţi. hidrozoarele. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. Aşa sunt. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. care trăiesc pe plantele acvatice. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. Pot fi forme săpătoare şi forante. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. Deşi sunt imobile. hidrodinamică. Forma corpului este aplatizată. de exemplu. 2. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Foarte des acestea sunt organisme coloniale.). epipsamic. spongierii. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. coralii. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. de regulă. crinii de mare. Ephydatia fluviatilis). midiile Mytilus galloprovincialis.nisipul. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. 1. viermii calcaroşi. hidrozoarele.

brachiopode. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). Venus). spongieri. lemnul şi cochiliile moluştelor. Unele animale se deplasează activ prin sediment. subţire. Printre organismele forante marine se numără unele alge. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. crustacee. marne argiloase. stâncile alcătuite din calcar. Aici intră majoritatea oligochetelor. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. Rajidele) şi cefalopodelor. Barnea candida. Pholas dactylus. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. iar dintre animale spongierii. multe polichete (Arenicola marina). iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. 57 . Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. care nu se închide strâns. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Petricola lithophaga). Mya arenaria. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică).majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. Algele. castraveţi de mare. Bentosul forant sau sfredelitor. Bentosul săpător. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). 3. uneori depăşind chiar lungimea animalului. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. cărămidă. larve de efemeroptere (Polymitarcys. viermi. iar sifoanele sunt foarte lungi. sesil sau pivotant. beton. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. 4. aricii de mare şi alte animale. moluşte (Teredo navalis. Sunt sfredelite rocile sedimentare. marmură. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6.2. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4.

02 g/cm 3 d) 0. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.00 g/cm 3 b) 1.8.05 g/cm 3 c) 1.9998 g/cm 11.

Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 . Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.14.

în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). şi de condensare. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. la rândul lor. lacuri. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. mlaştini etc. care se preling prin crăpături şi goluri. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. Apele continentale de suprafaţă se împart. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. iazuri. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . ape juvenile. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. apă peliculară. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. care pătrund de la suprafaţa pământului. heleşteie. De asemenea. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. 3. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). provenite din condensarea vaporilor. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. care sunt apele mărilor de odinioară.1. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă).) şi artificiale (lacuri de acumulare.3. de percolaţie (infuaţie). După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. canale).

cât şi cu ciuperci. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. troglofile.propriu-zise. În schimb.1. atât ca număr de specii. stigofile şi stigoxene. lăptos.1. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. 3. corpul mic. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. Apele subterane pot constitui un important rezervor. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. Unele animale cavernicole se hrănesc. alteori se formează ape 65 . cât şi ca număr de indivizi. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. atât de caracteristice celor terestre. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. de regulă. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. Sigobionţii au. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. cresc şi se înmulţesc continuu. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. depigmentat. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. care sunt adaptate la viaţa subterană. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. alge heterotrofe. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora.

Dacă peşterile sunt bine ventilate. în special de calciu şi magneziu. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). alge verzi şi diatomee. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta.curgătoare – râuri şi pârae subterane. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. izolat de cel suprateran. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. Mediul subteran. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . şi deci a producătorilor primari. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. flora cavernicolă este foarte săracă. adică printr-o duritate mare. În general. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. face ca hrana să fie redusă cantitativ. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Din cauza întunericului permanent. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Lipsa luminii. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. Biocenozele. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Factorii de mediu. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii.

care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. 3. prin lipsa luminii şi. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. turbelariate. Acest biotop. Apele freatice. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. Eleoniscus helenae. decapodele şi izopodele (Porcellio.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii).2. ostracode. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. situate la adâncimi mairi. cladocere. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. copepode. printr-o mineralizare crescută a apei. batinelide. nematode mermitide. Din această categorie face parte hiporealul . miriapode. coleoptere. adesea. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). devenind paleoendemice. peştii din genurile Amblyopsis. fiind formată din ciliate. hidracarieni. Apele freatice Factorii de mediu. Biocenozele. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. lipitori (Haemopis caeca). melcul Lartetia quenstedti.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. Aphaenops). oligochete. insecte (Anophthalmus.1. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. hidracarianul Atractides. în special din cauza insuficienţei hranei. 67 . Italodytes. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). asemenea apelor cavernicole. Leptodirus. Asellus aquaticus cavernicolus). prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. gasteropode (Hochenwartia). natans). Typhlichthys. puteanus). Chologaster. Spaeleoniscus. Totuşi. Armadillidium. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră.

unul brun. cenuşiu şi din nou unul incolor. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. nematode. pe o adâncime de câţiva centimetri. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. nematodele şi oligochetele. polichete şi moluşte. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. care strecoară prin straturile de nisip. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. Precipitaţiile atmosferice. cât şi prin organismele ce le populează. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. Biocenozele. gastrotrichi. crustacee şi tardigrade. rotiferele. pătrunde lumina. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 .1. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Factorii de mediu. turbelariatele. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele.3. hidracarieni. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii.3. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. protozoare.

Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. formând terasa aluvionară (de luncă). cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. de ordinul câtorva milimetri. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic.2. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. Deasupra terasei de 69 . în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. 3. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii.

Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. unul mijlociu şi unul inferior. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. printr-o viteză mare a curentului de apă. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. iar viteza apei scade. Din acest motiv. numită ripal. o pantă accentuată şi. prin urmare. debitul creşte pe seama afluenţilor. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. Valorile extreme ale debitului Dunării. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. mâl) este predominant. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. microelementelor. acolo unde viteza curentului de apă este mare. şi partea dinspre mijloc. substanţelor biogene şi coloizilor. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. însă.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. denumită medial. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . Cel dintâi se referă la debitul ionilor.

viteza curentului de apă. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. cursul mediu al râurilor de munte .metarhithron. râurile mari de câmpie . cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . cele 71 . Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. 3. temperatura şi compoziţia chimică a apei. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. cât şi în funcţie de anotimp.. fluviile .hyporhithron.epipotamon. în urma cărora se formează lacurile de meandru. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere.hypopotamon. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte .2. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. Deseori în cursul mijlociu. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului.epirhithron. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare.1. transparenţa. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. După cum s-a arătat. formând insule.metapotamon. ostroave sau golfuri de râu. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector.

alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. viteza apei creşte. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. În general. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. vaduri sau defilee (cazane). când apa cade vertical. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. Astfel. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. pe măsura îndepărtării de izvor. formând depresiuni (bulboane). 72 . Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. curentul apei scade. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. cât şi circadiene. în râurile colinare de 3 m/s. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. În funcţie de zona geografică. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii.

Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. Mult mai slab este reprezentat 73 . Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant.2 m/s. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. pe fundul albiei se depune nisipul. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. Cu micşorarea curentului. de regulă. este favorabil pentru viaţa organismelor.2. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. bentosul şi nectonul. apoi mâlul. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. cât şi amestecului său turbulent. scăzând substanţial în timpul viiturior. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. 3. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Regimul gazos al apelor curgătoare. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. a căror pat este alcătuit din sedimente moi.2. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. Pe lângă suspensii. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează.

Din cauza mişcării turbulente a apelor. în timp ce alţii.perifitonul. Astfel. Din cauza curentului. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. Din acest motiv. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. izvoare sau mlaştini. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. bogate în plante şi animale planctonice. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. fiind ingerate. cu toate că nu prezintă forme specifice. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. cât şi alohtone. de regulă. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. 1929). Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. prin urmare. Planctonul alohton. cum se întâmplă în zonele cu praguri. se adaptează noilor condiţii. De asemenea. îşi schimbă aspectul. Varietatea specifică a potamoplanctonului. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. În aceste situaţii. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . Ulterior. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. având o plasticitate ecologică mare. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. nimerind în condiţii noi.

Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. cianobacteriile. Dintre animale. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. apa din bazinele stagnante adiacente. euglenoficeele prin 6 specii. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. zooflagelate. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. euglenoficeele. cu plancton bine dezvoltat. 1974). Astfel. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. potamoplanctonul este. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Când nivelul apei scade. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. Astfel. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. cloroficeele prin 43 specii. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. Aphanizomenon şi Anabaena). 75 . în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. dinoflagelatele şi crizoficeele. Tintinnopsis). în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii.îmbogăţeşte calitativ. xantoficeele. uniform distribuit atât pe verticală. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. Cyclotella şi Asterionella). Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. rotifere (Keratella. cloroficee (Closterium. cianobacteriile prin 15 specii. de regulă. cât şi pe orizontală. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului.

Diaptomus. hirudinee. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Silo piceus. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. În apele curgătoare de munte. natans. peştişoară Salvinia natans. Elodea canadensis. Phylonotis fontana.). danubialis. gasteropode (Ancylus fluviatilis. turbelariatele (Crenobia alpina). pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops).13-0. Baetis rhodani). muşchii (Fontinalis antipyretica). broscariţa (Potamogeton fluitans). briozoarele. oligochete. plecoptere (Leuctra nigra. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Acrocladium cuspidatum. 1950). Perla 76 . Lithoglyphus naticoides). În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. P.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica).) sau stuf (Phragmites australis). lintiţă Lemna). Th. spongierii. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. destul de rapide. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. hidracarieni (Sperchon brevirostris. psamoreofile. Batrachium fluitans. P. coada-calului (Equisetum sp. Sericostoma flavicorne). Hydropsiche pellucidula. Brachyonus). Caenis robusta. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. argiloreofile. Hypnum cordifolium). Epeorus assimilis. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Ecdyonurus venosus.Asplanchna. O vegetaţie bentonică bogată. Lysimachia nummularia. peloreofile şi fitofile (Jadin. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). bivalve (Dreissena polymorpha) .7-1. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. La un curent de 0. Aturus scaber). În apele cu un curent de 0. efemeroptere (Ephemera vulgata. cladocere (Daphnia. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. Enteromorpha spiralis). Polymitarcis virgo. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. Theodoxus fluviatilis. Bosmina.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Mangalia etc. crovuri. Chitai. Techirghiol. Jijila. a golfurilor puţin adânci. Siutghiol. Amara. Sasik). destul de adânci. Zmeica şi Sinoie. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Costineşti. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Tăbăcăriei. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. umplute cu apă relativ stagnantă.3. Cahul. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Ana). Baikal sau Marea Moartă). fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). numite perisipuri. Tanganyica. compus astăzi din lacurile Razim. lacuri vulcanice. padine sau găvane. izvoare de mal. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. lacuri carstice. prin drenarea apei râurilor şi 80 . Tatlageac. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. Învârtita-Nucşoara) etc. Lacul Sărat). lacuri glaciare. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. Bâlea). se formează lagunele şi limanurile marine. Goloviţa. Kiwu. lacul Brateş din lunca râului Prut). Câmpia Vestică. lacuri relicte. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Balta.3. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. lacuri de luncă. Dobrogea şi Podişul Moldovei).). formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Ialpug. Gargalâc. prin izvoare subacvatice. În zona litorală. sub acţiunea apelor marine. Agigea. Catlabuh. lacuri de curs părăsit sau de meandru.

În mod 81 . profundală şi pelagială. lacurile se împart în eutrofe. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. este zona cea mai bogată în specii.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. slab luminată. evaporare. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. Ana. în mod corespunzător. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. sublitorală. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. deci prin emisari (Snagov. este săracă în oxigen dizolvat. Zona sublitorală este zona de trecere. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. prin infiltraţie subterană. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. Substratul este mâlos. zoobentosul şi nectonul este abundent. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. zooplanctonul. Din punct de vedere biologic. infiltraţie şi consum biologic. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Această zonă este bine iluminată. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. oligotrofe şi distrofe. mezotrofe. Această zonă este lipsită de lumină. Bucura). Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Zona litorală. transparenţa mică. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen.

care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. 82 . Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. valuri şi amestec turbulent. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. temperatura. Temperatura apei. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. cu depuneri de turbă pe fund. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. motiv pentru care apa este slab mineralizată. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ.3. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. adeseori înmlăştinite. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. iar concentraţia substanţelor humice este mică. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. lumina.d.a.1. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană).corespunzător.m. sărace în substanţă organică. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. zooplanctonul. În acest caz apa. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. 3. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti.

Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. iar la cele montane între 14 şi 16°C. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Prin urmare. rămâne la suprafaţă. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Aceasta este stratificaţia termică directă. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. devenind mai puţin densă. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. H2S. odată cu răcirea aerului.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. apa de la suprafaţă se răceşte. caracteristice fiecărei zone climatice. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. devine mai densă şi coboară. aici trăind puţine organisme. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Toamna. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. Hipolimnionul este slab populat. CH4). locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Sub podul de gheaţă format 83 . Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion.

Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Aceasta este stratificaţia termică inversă. astfel că se instalează stagnaţia de vară. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. iar în cele din zonele reci numai vara. a căror transparenţă poate 84 . În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. denumită monomolimnion. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. apele de suprafaţă. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. devenind mai puţin dense. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe.temperatura creşte treptat spre fund. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. Astfel. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. se numesc lacuri meromictice. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. ajungând la +4°C. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. lipsită de viaţă.

bolovăniş). Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. În general. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. nisip.6-6). nisip) sau alţi agenţi.1 şi 1 g/l. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. prundiş. pietriş. de vânt (praf. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone.atinge 40 m. Sbstranţele dizolvate. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. unele pot fi salmastre (S=0.5-16 g/l). Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor.5 g/l). loess.

de substratul geologic. În a doua jumătate a verii. de geneză. bogată în compuşi graşi. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Eudorina. Aphanizomenon. Pediastrum boryanum. Micrasterias. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Oscillatoria. Volvox. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Navicula. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Asterionella formosa etc. Primăvara. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Microcystis. La începutul verii.3. Euastrum. Spirulina etc. Cosmarium. valorile maxime se întâlnesc vara. Cocconeis. În lacurile din zona temperată. protococalele Scenedesmus quadricauda. 3.). Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. Achnanthes. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Dactylococcopsis. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. care solicită un consum mai mic de azotaţi. Fragilaria. Coelastrum. desmidiaceele Closterium.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. dar foarte bogat în indivizi. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Spirogyra etc.). iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Amphora.). Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Cyclotella. Staurastrum. Nitzschia. iar cele minime în timpul iernii. Anabaena. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Pandorina. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira.2. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Synedra. Actinastrum. cloroficee şi cianobacterii. Merismopedia. Pinnularia. Cymbella. Planctonul lacustru este sărac în specii. Tetraedron. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium.

când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. alevinii peştilor în primele stadii etc. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. Ceriodaphnia. 300 mg/l. pe care le filtrează din apă. Tintinnidium fluviatilis. Diaphanosoma. al diatomeelor. Polyarthra).manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. Coleps hirtus. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. ajungând până la 230. Tintinnopsis. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Sida) şi copepode. 1986). Diaptomus coeruleus).000 celule/l şi. unele copepode. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. rotifere (Notholca longispina. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Bosmina. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. când algele planctonice sunt foarte abundente. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. Brachionus urceus. adulţi şi larve de hemiptere. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară.000 ex. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. cladocere (Daphnia. pupele unor chironomide. Tintinnus. consumând animale planctonice. ciliate (Halteria cirrifera. unii hidracarieni. respectiv. Asplanchna priodonta. mai redus ca intensitate. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. ouă de insecte şi peşti. Chydorus. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra.000. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. altele sunt prădătoare. Strombylidium gyrans)./m3.000. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă.

E. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. rotiferele. iar restul speciilor se deplasează lin. Euglena sanguinea. adăpostindu-l de acţiunea vântului. Spirodella polyrhiza (lintiţă). adică în zona de fund care permite fotosinteza. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. malurile lacurilor cu substrat 88 . L. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. Hydrometra şi Velia. (mătasea-broaştei) etc. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. L. ferite de acţiunea directă a valurilor. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. Wolffia arrhiza. trisulca. diferite larve de viermi etc. plantă carnivoră). Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. ploşniţa Notonecta. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. E. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. Lemna minor. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). proxima. fugăii Gerris. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. precum şi larvele altor insecte. gibba. De regulă. revin în plancton după destrămarea neustonului. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Spirogyra sp.

iau sărurile minerale din sol şi. fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. se instalează aşa-numita floră dură. Hippuris vulgaris (coada-calului). vesicaria (specii de rogoz). latifolia (papură). S. centura de stuf sau stufărişul. Nuphar luteum (nufărul galben). plante a căror tulpină este mult scufundată în apă.) şi arin (Alnus glutinosa). Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Potamogeton natans. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Cicuta virosa (cucuta de apă). sărăcesc apa în aceste săriri. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. la 1-3 m adâncime. fiind greu putrescibile (“dure”). Typha angustifolia şi T. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. P. Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). Suaeda maritima etc. la 0. Mentha aquatica (menta de apă) etc.pietros sau stâncos. de pipirig). Polygonum amphibium (troscot de apă). maritimus (spp. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). 89 . littoralis. Ceva mai spre adânc. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Heleocharis palustris (ţipirig).2-1 m adâncime. Gliceria aquatica (mana-apei). La malul bazinelor acvatice. Equisetum palustrte (coada-calului). sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). S. Phragmites australis (stuf sau trestie). Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). Lythrum salicaria (răchitanul). Symphytum officinale (tătăneasă). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Pot trăi şi pe sol umed. Iris pseudacorus (stânjenelul galben).

demersum (cosorul). efemeroptere (Heptagenia). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). minor (inariţă). trăiesc larvele unor insecte. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). iar în lacurile alpine până la 20 m. Nitocrella. Onycocamptus. moluştele (Radix ovata). spongieri (Spongilla). paşă (P.pusillus. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. numeroase copepode (Ectinosoma. la fel ca şi fitobentosul. Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . alge ale genurilor Cladophora. Către interiorul bazinelor. Ceratophyllum submersum şi C. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Myriophyllum spicatum (peniţă. trichoptere (Leptocerus). atât din punct de vedere calitativ. Spirogyra. în special de chironomide (Cricotopus). reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. cât şi din punct de vedere cantitativ. lipitori (Hirudo. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). hidracarieni. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). Nannopus). de până la 3-7 m. acoperite de alge. Haemopis. în porţiunile mai puţin adânci. P. Chara. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Diatomeele sunt dominante. Zoobentosul lacustru. compressus. Enteromorpha. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. plecoptere (Perlodes). Najas marina şi N. Pe sub pietrele de la mal. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Sunt mari producătoare de oxigen. hidre (Pelmatohydra). P. brădiş sau vâsc de apă). Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. crispus şi P. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. Glossiphonia). perfoliatus). lucens.fluitans (broscariţă). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. P. Elodea canadensis (ciuma-apei). Piscicola.

trihoptere. bivalvele (Anodonta cygnaea. Ilyocypris. Deşi aici se găsesc puţine specii. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Planorbis planorbis. Majoritatea sunt forme omnivore. Fagotia. etc. Ophidonais. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. spongieri. misidacee. Clitellio. protozoare. Valvata. Viviparus. diptere (Cricotopus). Unio pictorum. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. Theodoxus. Candona. Darwinula. Succinea putris. Physocypris. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. cladocere (Ilyocryptus sordidus). densitatea populaţiilor lor este ridicată. Hydrous piceus. diferite specii de oligochete (Tubifex. Pisidium). Nais. aici predominând insectele. ostracode. Ranatra linearis. briozoare (Plumatella repens). de asemenea. 91 . hidracarieni. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Limnodrilus. izopode şi amfipode. Hydrophylus) şi larvele de libelule. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Hypanis colorata. cumacee. olgochete. ostracode (Cypridopsis. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Heterocypris). putând ajunge chiar la 300 kg/ha. numeroase specii de oligochete (Tubifex. Segmentina nitida. Ilyodrilus. Lithoglyphus. Branchiura sowerbyi. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. Se întâlnesc. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). Hydrachnidae. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). P. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. rotifere şi variate protozoare. Ancylus lacustris etc. nematode. Peloscolex şi Lumbriculus). Sphaerium. Acroloxus lacustris. briozoare. Limnodrilus. gândacul de stuf (Donacia crassipes). Zona profundală a lacurilor adânci. În general. coleoptere. harpacticide.). amfipode şi mizide. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). Stylaria. rotifere. carinatus. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Naucoris cimicoides). coleoptere (Dytiscus marginalis. planarii. cele carnivore fiind rare. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Bithynia. Physa.

dar importanţa lor este mică. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus).). Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. în general. linul (Tinca tinca). pe altele este mic. batca (Blicca bjorkna). pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. caracuda (Carasius carassius). 1974). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. variabilă în spaţiu şi timp. boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). crapul (Cyprinus carpio). care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. 3. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. De exemplu.4. hidre etc. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. briozoare. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. ştiuca (Esox lucius). Dintre alge. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. cianobacterii şi cloroficee. Dintre peşti. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). 92 . Suprafaţa bălţilor este.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene.

Bălţile izolate. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei.şi hipolimnionul. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. ca urmare. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale.1. de precipitaţii. se produce o răcire a apei la suprafaţă. unele dintre ele ajungând să sece complet. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. fără legătură cu apa curgătoare. meta. Nivelul lor scade către toamnă. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. 93 . Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. Seara.4. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. cât şi în cele izolate. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare.3. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm.

Chromulina. colembolele (Hydropodura). Excepţie fac bălţile din pădure. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Aphanizomenon. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi.2. Haematococcus. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. 3. omogenizând conţinutul lor în oxigen. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. de consumul biologic şi de evaporaţie. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă.4. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. 94 . Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. euglene. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii.

Melosira. tritoni.Asterionella. broscariţă (Potamogeton natans). Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. ciulinul de baltă (Trapa natans). caracudă. pipirigul (Scirpus). Bălţile umbrite din pădure. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). nematode. brădişul (Myriophyllum). Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. amfibieni (salamandră. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. Fragilaria. ştiucă etc. Navicula. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. melci. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). Scenedesmus. briozoare. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. roşioară. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. paşa (Potamogeton crispus). Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). crustacee. Cybister. Hydrophilus etc. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus).). buhai de baltă). broaşte. lin. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. În unele bălţi peştii lipsesc. biban. plătică. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Pediastrum. fufă. scoici) şi târâtoare (planarii. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Volvox dintre cloroficee. 95 .). hidre). babuşcă. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Synedra dintre diatomee. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. Dytiscus. etc. larve de insecte). săpătoare (oligochete. nufăr alb (Nymphaea alba). ocupând întreaga suprafaţă a fundului. buzdugan (Sparganium). stuful (Phragmites) şi papura (Typha). săgeata-apei (Sagittaria). Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). răchitan (Lythrum) etc.

oligotrofe şi mezotrofe. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. 96 . În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. Uneori. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. slab acidă sau neutră. colinare şi de şes.5. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. baltă. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare.3. rogoaze în Ţara Bârsei. lac. berc etc. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. în depresiunile intramontane. crâng. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe.1. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. roghină. marghilă. La rândul ei. tău. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. În acest fel. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. de modul de alimentare cu apă. prin revărsarea apelor curgătoare. iar reacţia ionică a apei este acidă. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. 3. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe.5. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice.

harpacticide. fiind înlocuite de algele cloroficee.). Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. Nais. mana de apă (Glyceria aquatica). papura (Typha latifolia. mesteacănul (Betula verrucosa). pseudocyperus etc. T. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. vulgaris). lintiţa (Lemna minor. T. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). rugina (Juncus effusus). Dolomedes) şi melci. în special Dinobryon şi Synura. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). şarpele de apă (Natrix tesselata). copepodele şi larvele mici de insecte. Ophidonais etc. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. păpurişurile şi rogozişurile. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). tritonii (Triturus cristatus. spongierii şi hidrozoarele. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). care vara dispar din plancton. rogoz (Carex vulpina.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. coleoptere şi diptere. gasteropode. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). plopul tremurător (Populus tremula) etc. fragilis). ostracode. larve de efemeroptere. cumacee. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. trichoptere. Stylaria. 97 . În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). C. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. păianjeni (Pirata. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). arinul alb (Alnus incana). coada-calului (Equisetum palustre).). cladocerele. Marchantia polymorpha. (Scirpus). mărăraş (Oenanthe aquatica). odonate. cladocerul Ilyocriptus sordidus. Limnodrilus. Thanatus. numite popândaci. S. broasca mare de lac (Rana ridibunda). Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. hidracarieni. salcia (Salix pentandra. angustifolia). buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata).

Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană.2. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. În stepe. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. dar numai în regiunile cu un climat umed. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 .5-5). floră şi faună. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. un strat superficial de turbă. săracă în săruri minerale nutritive. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. mai rar în etajul subalpin. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. structură chimică. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă.5.3. gresii. roci eruptive). De aceea. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi.

de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. Fig. de la centru spre periferie. 3.organismelor ce trăiesc aici. Carex buxbaumii) sunt înguste. dominată de muşchi şi de arbuşti. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. Ledum palustre). formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. iar la altele (Eriophorum vaginatum. de la periferie spre centru. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe.). Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. pe măsură ce ele cresc în înălţime.1. 1988) 99 .1. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. lanceolate şi răsucite. Plantele de tinov (Sphagnum. care creşte în masă compactă. care la unele specii pot fi groase. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. deşi trăiesc într-un climat umed. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. Datorită acestei fizionomii specifice. care cuceresc mlaştina centripet. prezintă caractere xeromorfe. nr. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. lenticulară (figura 3. Multe plante de tinov. Spre deosebire de plantele din bahne. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. ce poartă numele de lagg. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate.

bivalve (Pisidium cinereum). trihoptere. în mlaştinile 100 . Elosa woralli. Keratella valga. odonate. nematode. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). Stigonema. furnica de tinoave Formica fusca picea). Habotrocha lata. diptere (simuliide. mestecănaşul (Betula humilis). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). datorită cantităţilor mari de acizi humici. tardigrade (Macrobiotus dubius). C. Euastrum. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). Morulina gigantea. pedicuţa (Lycopodium clavatum). gasteropode (Acroloxus lacustris. Noterus crassicornis. Din cauza acidităţii mari a apei. efemeroptere. Cosmarium. Monostyla virga. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). unele cianobacterii (Gymnozyga. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. coleoptere (Haliplus immaculatus. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. Colpoda. P. rostrata). intermedia). pauciflora. Erebia medusa). C. C. heteroptere. afinul (Vaccinium myrtillus). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. Amoeba verrucosa). arinul alb (Alnus incana) etc. D. perigoniale). cladocere (Ceriodaphnia. ostracode (Cypris pubera). oligochete. Chydorus şi Polyphemus). mesteacănul pufos (Betula pubescens). Closterium etc. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. Micrasterias. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. ciliatele (Stylonychia. iarba-neagră (Calluna vulgaris). lepidocarpa. colembole. specii de rogoz (Carex canescens. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). Chroococcus. Dinocharis intermedia). hidracarieni. rizopodele. muşchi (Polytrichum alpestre.) şi tiobacterii. Anisus leucostomus). bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). chironomide). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. Nebela. rotiferele (Polyarthra platuptera. mesteacănul pitic (Betula nana). ferigi (Dryopteris cristata) etc.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3.

Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7.c) euriterme d) autotrofe 6. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 .

070 1.257 16.2%. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.455 3795 11.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu. în timp ce uscatului îi revin doar 29.655 330.945 3897 7437 Îngheţat de 12. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m. 3.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.000 km3.8% din suprafaţa Pământului (361. iar adâncimea maximă este de 11. Tabelul nr. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.022 m (Groapa Marianelor).362.100 3627 9219 Indian 74. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .362.455.070. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.700 1131 5449 Nord Total 361.1.788 291.022 Atlantic 91.710 723.000 km2). Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.710 4028 11.6. Oceanul Atlantic.b) epilimnion c) hipolimnion 13.). 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.

mări izolate. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Labradorului. .Îngheţat de Nord. 3.mări temperate reci.000 km2.1.6. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. 18°C (Marea Norvegiei. Marea Baffin. Marea Laptev. după geneză etc. Marea Nordului.mări mediteraneene.mări interinsulare. Marea Marmara.800. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. Marea Baltică. Marea Ross.mări interioare. Marea Weddell). Mările însumează 74. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . Marea Barents. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. Marea Baltică şi Marea Azov). După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. Marea Tasman).). .mări marginale. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Marea Irming).). în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte.mări subpolare. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. Marea Arabiei etc. Marea Banda. Marea Caraibilor etc. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. . a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Bering. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. 104 . .). Marea Bering. . de obicei. Marea Beaufort. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. . dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. separând două sau mai multe continente. Marea Kara. Marea Roşie.mări polare. Marea Marea Solomon etc. de temperatura apelor de la suprafaţă. Marea Mânecii.

6. Marea Roşie. Marea Caraibilor). prezentând o morfologie complicată. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. Marea Galbenă.mări tropicale.2.mări epicontinentale. Marea Neagră). cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. nr. Marea Irlandei.2. 3. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. Marea Chinei de Sud). Marea Japoniei. 1988) 105 . cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Marea Baltică. Marea Galbenă. sub 200 m. Marea Arabiei. Golful Hudson).mări temperate calde. Marea Albă. situate în întregime pe platforma continentală. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. 3.. Marea Mânecii. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. Marea Roşie. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. După modul de geneză mările pot fi: .2. Marea Barents. .). uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. cu adâncimi reduse. taluzul continental. Fig. Golful Persic.mări tectonice. .

Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Ocupă circa 15. Taluzul continental. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. lungă de aproximativ 16. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Ascension. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. numite piemont oceanic sau glacis continental. dar poate atinge chiar 7000 m.000 km2. 106 . care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. Sf. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. şi sunt active din punct de vedere seismic. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. fosa Filipinelor. Tristan da Cunha etc. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. numită vale de rift. purtând numele de dorsale medio-oceanice.).000 km.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. până la adâncimea medie de 200 m.000. fosa Japoniei. numită flexură continentală. de sute sau chiar mii de metri. São Paulo.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Alteori. Elena. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică.000 m. prezente în toate oceanele. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. în dreptul foselor marine.

fosa Kurilelor. fosa Kermadec etc. fosa Tonga. 3.6. fosa Aleutinelor.). 3. 1957.). În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . deci este echivalentă cu zona disfotică.3. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. Fig. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. modificat din Nybakken. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.3.3. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. nr.

atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. b) provincia oceanică. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . prezentând o salinitate relativ constantă. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. de unde şi densitatea redusă a planctonului. cât şi datorită curenţilor litorali. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. Domeniul bental este divizat. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. în funcţie de pătrunderea luminii. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). situate dincolo de marginea platformei continentale.

Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. lumina. Marea Baltică. în mare parte de origine terigenă. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. abisal şi hadal. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. temperatura. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). salinitatea şi regimul gazos. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă.4. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică.6. f) eajul hadal sau ultraabisal. 3. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. 109 .sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital.

Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. astfel încât roca-mamă iese la zi. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. 110 . În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. Alte materii terestre. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. ce floculează lent. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă.Sedimentele marine. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. mai ales cu conţinut argilos. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m.

a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului).4 milioane km2. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. cu o medie de aproximativ 65%. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. în special pteropode. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%.5 milioane km2.3 milioane km2. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. 2. 111 .1. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%.

Circulaţia maselor de apă. În emisfera sudică există trei circuite similare. în cele trei oceane. acţiunea vântului. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare.3. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. precipitaţii. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. presiunea atmosferică). care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. fie unor fenomene cosmice (mareele). La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. N şi 5° lat. evaporare. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. răcire. iar în cele polare vânturile polare de est. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). magneziului. Această circulaţie determină 112 . În mod corespunzător. se formează doi curenţi ecuatoriali. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. dar cu un sensuri de mişcare inversate. care adesea se întrepătrund. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. calciului şi urme ale altor metale. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic).

ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne).Lună. Mareele. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. şi deci mai grele. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). mareele ating cele mai mari amplitudini. Apele polare reci. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. unde ies la suprafaţă. iar cea descendentă de downwelling. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). pe aceeaşi parte (de Lună nouă). şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. atunci. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi.şi zooplanctonului. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). masele de apă oscilează după un ritm propriu. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). de cel mult 10-20 cm/s. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. fie una în faţa celeilalte. 113 . circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. Această circulaţie este lentă. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele.

O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. temperate şi cele polare. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. În general.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. ci în apele tropicale. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale.3°C în februarie şi 26°C în august). temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Din această cauză. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. Temperatura.

Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. acolo unde razele solare cad oblic. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. În Marea Azov transparenţa este de 2. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. fiind slab populate de plancton. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. 28 m în Marea Neagră. În general.5 m în Marea Sargasselor. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. iar în cele polare este practic absentă.75 m. 51 m în Marea Roşie. Valoarea 115 . iar în timpul verii scade la numai 10 cm. care se instalează doar în perioada caldă a anului. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). ce scade foarte puţin cu adâncimea.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. Mările tropicale au o transparenţă mare. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. Proprietăţile optice. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Salinitatea. La latitudini mari. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. 25 m în Marea Caspică.

) care. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. Evaporarea intensă. pe de o parte. aportului apelor dulci (precipitaţii. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. topirea gheţii. dimpotrivă. comparativ cu cele continentale. gheţari. La latitudini mari. iar. pe de altă parte. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. fluvii etc. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. datorită.4. De aceea. 116 . În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari.030 + 1. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. duc la o diminuare a acesteia. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri.). Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.

– Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup.4.Fig. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. influenţând densitatea acestora.9°C. nr. 3. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. 1942. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. alături de temperatură. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. Curenţii verticali. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. Salinitatea.56°C. din Levinton. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. 117 . 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă.

Astfel. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. cu o densitate mai ridicată. apa superficială. coboară.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. în felul acesta. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. Prin urmare.). apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. 118 .7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. Când şi acest strat de apă se va răci. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. 6) creşterea presiunii osmotice. Relaţiile dintre salinitate.5. se va afunda. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C).

3. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Există şi organisme organisme marine eurihaline.. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline.Fig. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Mytilus edulis. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. în special cele care trăiesc în estuare. incluzând câteva specii larg eurihaline. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare.5. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. din Ross. 1942. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . ca de exemplu Arenicola marina. nr. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic.

Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. valurile. de pildă. O serie de alţi factori. Astfel. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura.). datorită aportului de ape reci. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. crabul de iarbă. bogate în oxigen. 120 . motiv pentru care apele marine din zonele polare. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. prin modificarea densităţii.homeosmotice. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. mareele şi curenţii.6. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). polichetul Hediste diversicolor. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. Carcinus maenas. Mai spre adânc. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. În mod indirect variaţiile de salinitate. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. Oxigenul. între care contactul permanent cu atmosfera. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. Din această categorie fac parte. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. De asemenea. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero.

Thalassiosira. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. 3. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Skeletonema. din Nybakken. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. Nitzschia. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. unde cedează oxigenul.6. 1973. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. mai ales în mările reci.6. Rhizosolenia. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. nr. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. criptomonadele. Coscinodiscus.5.Fig. Asterionella etc. cianobacteriile. Fragilaria. Navicula. silicoflagelatele şi unele cloroficee. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. 3. Biddulphia.

Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. dar şi fier. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. vitamina B12). mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Dinophysis. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Peridinium. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. cât şi în cele neritice. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. mai ales vara şi toamna. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. mai ales. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. dar se întâlnesc şi în mările reci. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. ziua şi noaptea.apele oceanice. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. mai ales azotaţi şi fosfaţi. atât în spaţiu cât şi în timp. Gonyaulax etc. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. 122 . mangan şi unele vitamine (de ex. cât şi. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. mai ales în apele mai reci. Algele verzi sunt rare în apele marine.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

Astfel. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). reptilele şi păsările marine. peştele-spadă. De asemenea. la care se mai adaugă mamiferele. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Pe lângă migraţiile circadiene. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic.diatomeelor (figura 3. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici.). Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. Aceşti peşti au. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. peştele-lună (Mola mola) etc. majoritatea peştilor zburători. Astfel. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. ca de exemplu calmarii şi sepiile. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. 126 . fiind considerate erbivore. de regulă. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. În afară de fitoplancton.7. speciile de ton. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Aici includem anumite specii de rechini.

Hermatobates şi Halovelia. stavridul (Trachurus mediterraneus). hamsiile (Engraulis spp. merlangus). care apoi se îndreaptă spre apele neritice. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. în special de peşti. heringul (Clupea harengus). ouăle polichetelor. Anomalocera patersoni). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. hamsie şi alevinii unor peşti.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. stavridul. radiolari coloniali şi salpe. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus.). stavrid. 127 . baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. Marea Baltică. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. callarias. izopode (Idothea metallica). stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. crevete şi crabi. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. macroul etc. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. mediterranea. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. sardelele. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. Nectonul neritic. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). Alosa). G. P. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. pălămida (Sarda sarda). codul (Gadus morrhua. scrumbiile (Scomber. icrele de chefal. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. scrumbia albastră (Scomber scombrus). Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. G. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. sardelele (Sardina pilchardus). reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. ostracode. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni.

Astfel. Halophila şi Ruppia. Cystoseira. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Thalassia. Laurencia. Algele brune preferă în general apele mai reci. Polysiphonia. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Atât animalele. Enteromorpha. urmate de algele roşii (Phyllophora. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Cladophora. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. Ceramiun). Zoobentosul. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Macrocystis. Ascophyllum. Nereocystis). Caulerpa). inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Posidonia. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Laminaria. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. roşii şi verzi. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Cymodocea.

L. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Siphonaria şi Nerita. În zonele polare.) şi insecte diptere. coleopterele (Bledius). Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. Littorina obtusata. izopodele (Tylos latreillei). montagui). izopode (Ligia oceanica. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. chilopodele. polichete. Gammarus olivii. Comunităţile 129 . Ovatella myosotis. littorea. poliplacofore (Chiton cinereus). Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. italica). În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. Orchestia gammarella şi O. într-o măsură mai mică. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. littoralis şi Gibbula umbilicalis). cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. unii păianjeni şi miriapode. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus.) şi stele de mare (Asterias rubens). L. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Ocypoda şi Cardisoma. Birgus latro şi Geograpsus spp. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). L. Nucella lapillus. crustacee (Sphaeroma serratum. antozoare (Actinia equine). diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. L. hidrozoare. cărora li se asociază insectele halofile litorale. briozoare. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. spongieri. saxatilis). bivalve (Mytilus edulis).

hrana. Ceratoderma edule). polichete (Ophelia bicornis. Pisione remota. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Arenaeus şi Emerita). Bathyporeia). În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. arici de mare (Paracentrotus lividus). bivalve (Mytilus edulis. Aici predomină formele mici. amfipodele (Corophium volutator). misidacee (Gastrosaccus sanctus). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. ciripedul Balanus. crustacee şi peşti bentonici. Pygospio elegans. gasteropode (Terebra). hidropolipi. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. bine camuflate de spongieri.). Eteone longa). izopodele (Mesidothea entomon). briozoare şi ascidii. Convoluta roscoffensis). În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). format de desişurile de plante marine. Arenicola marina. Se prezintă foarte diversificat. hidrozoare (Dynamena pumila). Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. copepode harpacticide. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. nematode. actinii (Anemonia sulcata). Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. stridii). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Lysiosquilla.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Asterias rubens). bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). amfipode (Haustorius. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. Mya arenaria. reprezentate prin spongieri. Ele asigură locul de trai. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. bivalvele (Macoma baltica. priapulidele (Priapulus caudatus). din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. polichete (Spirorbis). stele de mare (Marthasterias glacialis. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. 130 . O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. Pinctada vulgaris. briozoare (Membranipora). Spio filicornis. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus).

cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. melci (Hydrobia totteni. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. crevete. polichete (Nereis virens. sub formă de epibioză. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. Predomină formele mobile – turbelariate. caracatiţe). copepode. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. Formele coloniale pot acoperi. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Heteromastus filiformis. Nassa reticulata). polichete. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. Lanice conchilega. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. cele sedentare fiind rare. Lumbrineris tenuis). Angulus tenuis). Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum).unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. apoi în cel nisipos. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. Macoma baltica. cea mai mare parte a plantelor. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 .

Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5.000 m adâncime 4. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6.d) cianobacterii 3. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 7.

Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. 2. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. 133 . Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. 6. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. 4.

13.8. 12. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. 14. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Precizaţi rolul manganului în apele marine. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă.

. 1967 – Biologia apelor.R.. 1952 – Tratat de ihtiologie.... 2000 – Écologie des eaux courantes. E. Lumea algelor.. Ed. Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Al. I. Fauna R. R. Gauthier – Villars. Ed. Popescu-Marinescu V. Brezeanu Gh. ediţia a 2-a revizuită.. 1976.R.. Cărăuşu. Pisces-Osteihtyes. Ed. Ed.Bibliografie Angelier. Paris..S. Ed.. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. 1970... I.P. Vâsşaia şkola. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. I.. Prunescu-Arion E. L’étude des eaux continentales. Moskva Lascu. Ştiinţifică. C.. Cuza” Iaşi 135 . Paris Antonescu.R. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină.. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. (sub red.. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. 1957.. C. Acad. Acad. Bucureşti Dussart B. V. R. Acad. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. Viaţa în apele curgătoare de munte.. Ştiinţifică. 1964. Didactică şi Pedagogică.P. Gh. University Press. Cărăuşu S. Curs de hidrobiologie şi limnologie. P. T. Bucureşti Chiriac. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Bucureşti Bănărăscu.. Olteanu M. XIII. C.R. 1980 – Hidrobiologie.S. S. 1998 – Hidrobiologie.R.. A. 6: Boişteanu. Bogoescu. Academiei R. P. Sârbu Ş.S. Technique & Documentation. Konstantinov. vol. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. Academiei R. Ed. Ed.. Ed. Monografia zonei Porţilor de Fier. M. Bucureşti Mălăcea. Târgu-Mureş Buşniţă Th. S.S. Popescu. 184 pp. Natura..S. Cuza” Iaşi Burian P.R.. R. S.P. Bucureşti Madoni. Ed. ediţia a 4-a. Bucureşti. Ed.. Universitatea “Al. 1987 – Peşteri scufundate..). Udrescu.. Bucureşti Antonescu. Ed. Ionescu. Ed. 1969 – Biologia apelor impurificate.. Limnologie. 1972.. C. 1966.V. Ed. E. Bucureşti Mustaţă. Universităţii “Al. Ed.

Bucureşti Pârvu C. 1962 – Ecologia peştilor. R. Albatros. I.. ediţia a 2-a. Akad..S. Ed. Ed. Jerusalem Zernov. G. Nauk SSSR. Bucureşti Vasiliu..D. Ed. V. Bucureşti. Rovimed Publishers.A. Ed. Bucureşti Pricope. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Negrea. P. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Yu. Ed. E. Ed. Ceres. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. G... Hidrobiologie. V. Ed. Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică. 1980 – Ecosistemele din România. Casa de Editură Venus. Ş. F. Ed. M. A.. New York Papadopol..R.. 2005 – Introducere în biologia marină. Ed. Bănărescu.. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. 1981. 1971 – Marine neustonology. Harper & Row Publishers. 2007 – Hidrobiologie. Ed. Bucureşti Nicoară. Moskva-Leningrad 136 . J.W. Pora.... Academiei R. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Bucureşti Zaitsev.. eduţia a 2-a revizuită. S.). Bucureşti Pârvu C. (sub red. ediţia a 2-a. Acad.A. – 244 p. Iaşi Nikolski...R. Bacău Surugiu.. – Ecologia şi activitatea umană.P. Israel Program for Scientific Translations. 1974 – Limnologie şi oceanologie. Ed.. M. 2002 – Ecologie acvatică.Negrea. Bucureşti Nybakken. Ştiinţifică.S.. Tufescu M. 1988 – Marine biology: an ecological approach. V. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). 1981. Oros..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful