Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

etologia. hidrogeologia. biogeografia. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. complexă. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. climă etc. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. microbiologia. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. etc. termice şi optice din apă. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. corelarea şi interpretarea rezultatelor. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. hidrochimia. morfologia şi anatomia. Pentru explicarea originii. zoologia. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. 1949). relief.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. experimentul şi analiza. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. de sinteză. Fiind o ştiinţă ecologică. etc. fiziologia vegetală şi animală. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. 4 . hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. hidrologia. Fizica descrie fenomenele mecanice. geografia.

dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. şi a produsului final. 5 . în general. hidrobiologia are şi o importanţă practică. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. de regulă cerut de oameni (hrană. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. zone umede etc. Iniţial. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. în special. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. bălţi. mai nou. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. materii prime.). lacuri. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). utilizări industriale). Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi.

cât şi polaritatea moleculei de apă. iar oxigenul la celălalt. de asemenea. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate.1. pentru hidrobionţi apa este mediu. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. cât şi în afara organismelor. adică H2O sau H–O–H. iar fiecare hidrogen câte unul. formând un unghi de 104°27'. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. dizolvând aproape orice substanţă. condiţie şi resursă de viaţă. atât în interiorul. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 .1. Această separare electrică creează o moleculă polară. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice.). Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Totuşi. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. În felul acesta. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. În felul acesta.1. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Apa. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. 1. numite legături de hidrogen. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. adică un dipol. care este electropozitiv.

dipolii apei se pot asocia între ei. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune.1. în starea lichidă predomină dihidrolii. Fig. nr. De regulă. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. Proprietăţile fizice ale apei 1. 1974). Acest fenomen poartă numele 7 . polihidroli (H2O)n. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O.2.1. putând susţine mici obiecte. la temperatura camerei. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. atunci apa. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului.2. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. trihidroli (H2O)3. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. dihidroli (H2O)2. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. 1. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. etc. 1.

Astfel. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). De 8 . la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. iar apa este practic necompresibilă. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. De aceea.2. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). Tensiunea superficială a apei (72. care trăiesc fie suspendate de această peliculă. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei.2. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. 1. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. 1.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. Invers.3. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). obiectele se umezesc. picăturile au forma perfect sferică.2. atunci corpurile nu se umezesc. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. De asemenea.de tensiune superficială. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. De aceea. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală).

Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. pe care le degajă apoi treptat. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. vâscozitate. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. creştere.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). reproducere). condensarea vaporilor de apă. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. 1. fără variaţii prea mari ale temperaturii. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. iar în apele continentale între 0 şi 45°C.4. ceea ce creează deosebiri între 9 .aceea. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. altitudine şi perioada anului. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. iar în apele marine la fiecare 9. la o adâncime de 10. Astfel. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate.2. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. energia calorică a atmosferei. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C.). Astfel. De aceea.3 m adâncime. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei.

10 . Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. Astfel. în apele reci vom găsi mai puţine specii. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. temperate şi tropicale.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. În schimb. de regulă. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. în apele polare. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. compatibile cu viaţa. 2-3°C. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. generaţiile se succed rapid. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. faţă de cele din regiunile tropicale. în apele reci de munte sau în apele subterane. în funcţie de temperatura apei. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. De aceea în apele calde. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. dar cu un număr mare de indivizi. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. Datorită curenţilor verticali de convecţie. în general sub 10°C. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. se împart în arctice. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. Apele continentale. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C.

Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Apa la îngheţ se dilată.2.2. formând un strat termoizolator.). melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. stridia între –2 şi 20°C. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial.5. 11 . În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. de salinitate şi de presiune. 1.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. în mod indirect.98°C.4-24°C. Densitatea apei depinde de temperatură. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala.

apa mai densă de la suprafaţă coboară. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. aceasta măsoară 1. Astfel. nr.Fig. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii.026 g/cm3.2. 1. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. 1. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.6. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. Prin urmare.2. 12 .025 g/cm3. aşa cum este cazul Mării Negre. în timp ce în Marea Nordului. deci şi a densităţii. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. la aceeaşi temperatură. la 20°C şi la presiune atmosferică.004 g/cm3. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. Astfel. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii.

13 . deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. De regulă. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. cu atât razele se vor refracta mai puţin. Prin urmare. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. Radiaţiile infraroşii. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. iar la 5° se reflectă 40%.

nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m.zona eufotică. Plantele se găsesc numai în această zonă.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă).zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. . Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. Astfel. alcătuit din organisme vii. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. şi un bioseston sau plancton. Limita inferioară a acestei zone se 14 . Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. Deosebim un abioseston sau tripton. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. absorbţiei şi transformării în căldură. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . îndeosebi în straturile mai adânci. slab luminată. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. cu atât transparenţa apei va fi mai mică.

Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. mizidele. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Sagitta şi altele. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. ca de ex. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). care trăiesc la latitudini mici. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. maronie în cazul flagelatului Synura. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. cladocerele. copepodele. În funcţie de speciile predominante. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. . Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală).zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. apoi coboară din nou. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. atinge 500-600 m. ionii de fier pot colora apa în galben. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. nu există o 15 . galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. iar seara urcă în straturile de mai sus. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. De asemenea. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. hidromeduzele. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri.

Dimpotrivă. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. peşti. realizează cele mai ample migraţii verticale. Dimpotrivă. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. 16 . ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. De asemenea. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. planctonul gelatinos. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. De aceea. păsări) în zona crepusculară. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. Apoi.

1. valuri şi amestec turbulent. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). iar noaptea ies la suprafaţă. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. viermi. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. echinoderme. care trăiesc în zona oligofotică. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. crustacee (Meganyctephanes norvegica. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Thysanoëssa inermis). Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Chauliodus sloanei). astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Noctiluca scintillans). Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. vântului.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. Totuşi. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. acestea ziua fug spre adânc. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. peşti şi nevertebrate. Din această cauză. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni.2. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Unele emană o lumină difuză. celenterate şi peşti. Peridinium. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. La multe organisme marine. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. celenterate. altele au organe luminescente speciale.7. cefalopode (Histioteuthis dispar).

care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. densităţii. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. Astfel. respiraţiei şi în timpul deplasării active. ciclonali şi anticiclonali. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. litorali. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). înlăturarea metaboliţilor. salinităţii. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. ultimul fiind mai important.a Pământului. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. după traiectorie – rectilinii. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. conţinutului de oxigen etc. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. de căderi de precipitaţii.. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. după constanţă – permanenţi. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. de fund etc. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). evaporare etc. săraţi etc. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. reci. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. Valurile. cum se întâmplă în apele curgătoare. periodici şi neregulaţi. conţin particule mai grosiere. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. de adâncime.

fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu.1. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). Proprietăţile chimice ale apei 1. Prin urmare.000.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. notat cu pH.3. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. 1. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. la hidromeduze pe marginea manubriului.3. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni.

în schimb. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. are loc o scădere a valorii pH-ului. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei.1-8. cele cu pH între 6.3. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). Apele naturale cu un pH cuprins între 3. Apele marine au un pH cuprins între 8. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. De aceea.3 bazice. în timp ce moluştele lipsesc complet. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. Diferitele specii. iar vertebratele sunt puţine la număr. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice.95 sunt considerate acide.3 neutre. Astfel. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. noaptea. Astfel. atât ca valoare 20 . în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. Ziua. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale.95 şi 7.4 şi 6. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. în timpul verii.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. uneori chiar cele înrudite. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. iar cele cu pH > 7.4. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde.

4-7. Concentraţii mici. cladocerul Chydorus ovalis. Keratella cochlearis). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ).5 şi 9.6. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. predomină ionii de Na şi Cl. sulful (sulfaţi SO42− ). se asociază în compuşi complecşi. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. însă. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). mai ales metalele grele. Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. Astfel. 1. Apa unor lacuri. rotiferul Anuraea cochlearis). dar în general aici predomină ionii de calciu. În apele continentale salmastre şi sărate.).absolută.3. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. larva dipterului Chironomus plumosus. Atomii metalelor. care rareori depăşesc câteva mg/l. potasiul (K+). 21 . iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. la fel ca şi în apele marine.2. copepodul Cyclops languidus. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine.3.

Fig.ape oligohaline 0.3. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu.5 g/l 2. Ape salmastre (mixohaline) 0. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie).). Marea de Azov cu 9-12 g/l.5-5 g/l . Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. aproximativ 89%.5-30 g/l . În apele dulci predomină carbonatul de calciu. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. ci şi de natură calitativă. 22 .3. celelalte săruri jucând un rol minor. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1.ape mezohaline 5-18 g/l . Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. nr.ape polihaline 18-30 g/l 3. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. 1. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice.

5-25 g/l). scifozoare. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). antozoare. marine şi hiperhaline. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. chaetognate. datorită evaporării locale puternice. tunicate). în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. Cercopagis pengoi) şi. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. cefalopode. Acestea din urmă. polichete. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. Corniger maeoticus. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. oligochete. foraminifere. estuarele şi avandeltele). Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. radiolari. mai ales. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. Pe de altă parte. echinoderme. eufauziacee. salmastricole. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. cladocere. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate.Marea Caspică sub 15 g/l. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. brachiopode. rotifere. invers. insecte. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). 23 . moluşte pteropode şi heteropode. stomatopode. hidracarieni. se numesc organisme stenohaline.

Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. cele salmastre cât şi în apele marine. Cerastoderma edule.Mytilus galloprovincialis. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. cât şi cele dulci se numesc halofile. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. Macoma baltica. cladocerul Chydorus sphaericus. Peştii osoşi. Platychthys flesus). caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. iar sărurile în exces sunt eliminate. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. De pildă. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Mya arenaria. migrând din mare în apele dulci şi invers. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. În schimb. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Mytilus edulis. turbelariatul Macrostoma hystrix. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. 24 . iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică.

sulfaţi. care diferă de la o ţară la alta. 25 . . Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. 1. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. cianobacterii şi flagelate. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. neinfluenţând duritatea apei. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. dar nu se întâlneşte în mări.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. cloruri. cresc în apa dulce atingând talia maximă.3. migrând apoi în mare pentru reproducere. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. Deosebim următoarele feluri de duritate: .duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. din cauza concentraţiei lor infime. . Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. cât şi unele tulpini de bacterii. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. ceilalţi cationi.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. Astfel. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate.3. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). fosfaţi etc. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă.

Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Este utilizat de bacterioplancton. 10-20° dGH apă semidură. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). care îl transformă în azotaţi. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. calciul. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. nitraţi. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Astfel. 26 . numite şi nutrienţi. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor.4. Procesul prin care apa devine dură este următorul. care îl oxidează.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. 20-30° dGH apă dură. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. săruri de amoniu. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. sau de către diatomee. magneziul. iar peste 30° dGH apă foarte dură. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. 5-10° dGH apă moale.3. Astfel. 1. Aceste substanţe. fierul. manganul şi cuprul. bazalt) apa este moale. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). dând naştere acidului carbonic. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Alte elemente biogene sunt siliciul. Prin urmare. acid uric. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii.

Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. 27 .5. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. importante cantităţi de substanţă organică. mărind riscul de eutrofizare. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. de radicali sau de substanţe complexe.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. cresc nivelul fosforului. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. 1. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. încărcate cu substanţe organice. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. protide. vitamine.3. pe lângă substanţe minerale. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Apele uzate. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. care trece în atmosferă. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). glucide. Astfel. se numeşte denitrificare. lipide. primele îmbogăţind. Substanţele organice Apele naturale conţin. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. enzime etc.

După origine substanţa organică poate fi autohtonă. hemiceluloză şi compuşi proteici. Oxigenul.6.3. amoniacul şi metanul. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. unele vitamine (acid ascorbic. de temperatura şi de salinitatea apei. celuloză. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. acizi graşi. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. 1. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. de presiunea atmosferică. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). crustacee planctonice şi bivalve. excreţii). Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. lignină. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. biotină sau cobalamină) şi toxine. azotul. precum şi de unele rotifere. hidrogenul sulfurat. activităţi umane). printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. tiamină. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. aminoacizi. bioxidul de carbon.

cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. 29 . Fig. datorită respiraţiei organismelor. de temperatură (figura 1.4.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). De asemenea. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. de presiunea lui parţială în atmosferă. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. nr.pe seama reducerii oxizilor.4. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara.). scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. Noaptea.5. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. 1.

nu există o stratificaţie a oxigenului. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. datorită amestecului continuu. în straturile superficiale ale apei. Fig.conţinutul de oxigen din apă scade. nr. urmate de fenomenul de zamor. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. Astfel. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. În apele curgătoare. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. adică moartea în masă a hidrobionţilor. crustaceele Sida 30 . Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. bine iluminate de razele solare. 1.5.

aflat deasupra sursei de apă. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. 31 . la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă.6. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. de temperatură şi de salinitate.). Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat.9 cm3/ml de apă. În apă dulce. Bythotrephes longimanus. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. larvele ţânţarului Lauterbornia. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. Mysis relicta. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus.crystallina. oligochetul Tubifex tubifex. în funcţie de pH şi de salinitate.

această sare cade în precipitat. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. creşterea pH-ului). Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. 1. nr. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea.Fig. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). combinânduse cu ionii de Ca2+. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. care se află în apele naturale în concentraţii importante. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. 32 . Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu.6.

În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. de aceea în straturile profunde există zone azoice.7-6.5 cm3/l. bogate în oxigen. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0.8 cm3/l. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. adică 325 mii km2.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. 33 . lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. iar la 2000 m adâncime de 5. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. Din acest motiv. trăind în condiţii anaerobe. dozele letale fiind foarte mici. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. către fund. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă.5 cm3/l. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. Mai mult de atât. care. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale.

– Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. Nereiphylla rubiginosa. chiar şi în cantităţi foarte mici. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber.4 ml/l. 1. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi.1. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . Amoniacul disociază în apă. Alte specii. Tabelul nr. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. cladocerul Daphnia longispina). iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot.1. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m).). în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l.

Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Apele acide au. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Prin urmare. însă fără a fi toxice. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. de regulă.La o valoare a pH-ului sub 6. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 .5 nitrificarea stagnează. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor.

Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 .

000 b) 1 din 10. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000 d) 1 din 1.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000.000 11.000.000 c) 1 din 100.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. formând diferite biocenoze. şi. Pelagosul. vegetale şi animale.). cladocerele.1. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. trocophora. valuri. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. copepodele etc. la rândul lui. 2. mişcări de convecţie etc. se compune din plancton şi necton. pe de o parte. În fiecare dintre aceste biotopuri.1. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice.1. pe de alta. organisme meroplanctonice. în contact cu atmosfera. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. În componenţa planctonului intră. în bental de bentos şi perifiton.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. alcătuită din organisme vii. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. 39 . sau neustalul. restul având loc în bental. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. 2. caracterizate prin condiţii diferite. indiferent de tipul şi extinderea sa. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. nectochaeta). organisme holoplanctonice. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. echinodermelor (echinopluteus. radiolarii. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic.2. rotiferele. ofiopluteus). care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston.

ctenoforul Cestus veneris. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). mysis. rotifere. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. statoblastele briozoarelor. crustaceele mici etc. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. sifonofore mari. meduzele. moluştele şi viermii pelagici. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile).2. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele).1. 3) Microplancton. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare.). 6) Megaloplancton. Se întâlneşte exclusiv în mări. 5) Macroplancton.).). meduzele hidroide.) şi altor animale marine bentonice. crustaceelor (nauplius. Se găseşte numai în mări.05. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. salpele etc. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. 2. zoaë. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. salpe coloniale etc. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară.moluştelor (larve veligere şi protoconce). În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. 4) Mezoplancton. infuzoarele. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. copepodite etc.

apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). 41 . De asemenea. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Diaptomus). multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. radiolarii şi foraminiferele.03). ca de exemplu sifonoforele. dar şi decât cea a apei marine (care variază. De aceea. cladocerele (Daphnia. Sp – suprafaţa portantă. multe animale care posedă organe de locomoţie. cianobacteriile. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. de asemenea. Gr – greutatea restantă. printre care se numără diatomeele. infuzoarele (de ex. Capacitatea de a flota o prezintă. Copepodele (Cyclops.cea a apei dulci (care este de 1. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. între 1. Cu cât greutatea restantă este mai mare.02 şi 1. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. Alte organisme planctonice. La începutul secolului al XX-lea. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. Ele plutesc în apă. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. mişcarea rotiferelor (Keratella. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă.00). în funcţie de temperatură şi salinitate.

alungirea uneia sau a două axe ale corpului. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. Dacă corpul este aplatizat. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. 2. Pterotrachea coronata). La malacostraceele pelagice (Amphipoda. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. spre deosebire de cele bentonice. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. dar care duc un mod de viaţă bentonic. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. Euphausiacea. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. Reducerea formaţiunilor scheletice. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). fie prin reducerea puternică a acesteia. decât la speciile care trăiesc pe fund. dar şi la moluştele pelagice.Suprafaţa relativă. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Hidratarea tisulară. este minimă la sferă. Decapoda). chetognate şi alte animale. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă.

Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă.unei substanţe gelatinoase transparente. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. De 43 . scrumbie). 3. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. Aphanizomenon. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. ci uleiurile mai uşoare. în caz de necesitate. Ca2+. de asemenea. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). icrele pelagice de chefali. 4. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. Spre deosebire de incluziunile lichide. De aceea. 5. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. care duce un mod de viaţă planctonic. Incluziuni lipidice. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. cambulă. cât şi la unele rotifere. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. SO4−) cu cei uşori (Na+. ca. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. practic incompresibile. să o modifice. NH4+) asigură. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). dar şi. de exemplu. sub forma veziculelor traheene. Incluziuni gazoase. radiolarul Spumellaria. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. care acoperă exteriorul corpului.

ctenofore. Multe diatomee (Coscinodiscus. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere.exemplu. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Aplatizare. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. Formarea excrescenţelor. Melosira). datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu.). 2. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. la Notholca longispina dintre rotifere. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. la Ceratium dintre dinoflagelate. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Însă. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. polichete pelagice (Tomopteris sp. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. heteropode şi tunicatele pelagice. pteropode. 3. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. ace.a. de exemplu. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Alungirea corpului. aplatizate. ci după o curbă. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. copepode ş. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. dinoflagelate. meduze. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală.

extracapsulară. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Asplanchna priodonta). 45 . Suprafaţa relativă. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. iar dintre animale la salpe. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). Brachionus calyciflorus. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. 5. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. hyalina. Brachionus capsuliflorus. la diatomeul Chaetoceros. De aceea. D. Tabellaria etc. rotifere (Keratella cochlearis. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. Daphnia cristata. de asemenea. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. Reducerea taliei. Formele din sezonul cald au crustele fine.). 4. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. Tabellaria fenestrata). În multe cazuri. ca de exemplu. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. Keratella quadrata. Bosmina coregoni). dinoflagelate (Ceratium hirundinella). Agregarea în colonii contribuie. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor.

pinguinul comun Pygoscelis adeliae. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. cristatus. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. morsele. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). cobitide. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. în compoziţia nectonului intră amfibienii. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). 2. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. batoidei etc. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. T. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi.2. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. variegata. ondatra Ondatra zibethica.2. şerpi marini Pelamys platurus). Pelobates). Rana temporaria. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). 46 . şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). alpestris. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta.). guvizi. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. În afară de peşti. T. T. mamiferele. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. reptilele şi păsările acvatice. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. focile. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. broasca mare de lac R.1. şarpele de apă N.2. vidra Lutra lutra. tesselata. pleuronectide. ridibunda. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix.).

Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. prin urmare. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv.2. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. aici nu există nici un substrat solid. 2. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. şi peşti fizoclişti. Hydrous piceus. Astfel. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. La rândul ei. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. Se cunosc peşti fizostomi. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer.2. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Apoi. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea.). Cybister laterimarginalis etc. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. De exemplu. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. lucru necesar pentru orientare.

în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. trecerea lină de la cap la trunchi).depusă sub epidermă. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. Suprafaţa corpului este netedă. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. S-a constatat că forţa 48 . La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. iar pedunculul caudal este subţiat. uneori lipsită de solzi. de suveică sau de torpilă. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. De exemplu. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. peduncul caudal subţiat. În linii generale. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. serveşte la izolarea termică. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. rechini) sau hipobată (la peştii zburători).

Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. argintie. formele nectonice migrează 49 . fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. uneori de mii de kilometri. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. 2.2. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. prin urmare. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. De regulă.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. de exemplu. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Păstrăvii. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse.4. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. De asemenea. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi.

migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. scobarul ş.a. Mulţi peşti. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. păstrăv de munte Salmo trutta fario). păstrugă A. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. gingirică Clupeonella cultriventris. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. duc o viaţă gregară. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. cleanul. formând cârduri sau bancuri.). mreană Barbus barbus. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. şi migraţii verticale. După scop deosebim migraţii de reproducere. anghilei şi somoniilor. stellatus. somon atlantic Salmo salar). nisetru Acipenser guldaenstaedti. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). scrumbie de Dunăre Alosa pontica. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. Acestea. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). lostriţă Hucho hucho. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. în unele cazuri. ce provin din afluenţi (mreana. în special cei marini. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen.

Hydrometra. în special peşti. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. apterigotul Podura aquatica. muştele Ephydra.3. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. iar bonito (genurile Katsuwonus. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. 2. La interfaţa apă-aer. trăiesc ploşniţele Gerris. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Sarda) chiar 200. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. ce pot traversa oceanele. protejate contra vântului de arbori. se face după repere imobile. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt.Nord. Orientarea. Pentru multe organisme nectonice. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. la o distanţă de 5800 de mile marine. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. construcţii etc. în special vizuală şi olfactivă. În mări şi în lacurile mari. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes).

În schimb. De aceea. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. deoarece corpul lor nu se umectează. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. Organismele epineustonice sunt. Unii autori (Zaitsev. cât şi de cele reflectate de luciul apei. Majoritatea sunt prădătoare. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. în principiu. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. care protejează organismele de acţiunea 52 . variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. mai ales insecte. aerobionte. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. dar nu se rupe.Halobates. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. consumând animale căzute în apă. în special pentru bacterioneuston. dezvoltarea pigmentaţiei. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Pe de altă parte. umiditate ridicată a aerului. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. cât şi din aer. dar şi praf ce conţine materii organice. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. Pe de o parte. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. dată atât de radiaţiile incidente.

anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. Sagitta. Cu toate acestea. puietul de peşti. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. izopodul Idothea metallica. în special peşti. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. hamsie. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. Noaptea. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. culoarea criptică sau transparenţa corpului. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. insecte (larvele de Anopheles). care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. moluşte (Limnaea. stavrid. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). şi un merohiponeuston. ouăle polichetelor. icrele de chefal. fototropism pozitiv. alevinii multor peşti.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. Physa). Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . cât şi o dinamică pronunţată în timp.nocivă a radiaţiilor UV. în primul rând la formele rezistente la UV. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi.

Wolffia arrhiza. trisulca. de exemplu. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans.Gammarus. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Dexamine şi Apherusa. natans. L. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante.). iar cealaltă în afara acesteia. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Peştii Histriophorus şi Mola mola. Ostiolele. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). care prezintă de asupra apei. S. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. creveta Palaemon. cât şi a celui dizolvat în apă. aidoma unei vele. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. L. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă.4. Spirodella polyrhiza). un pneumatofor mare. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). trecând 54 . Velella spirans. gibba. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. cu proprietăţi hidrofobe. peştişoară (Salvinia natans). La plantele pleustonice. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. 2. în contact cu atmosfera.

acţiunea valurilor etc. 2. care populează 55 . în principal crustacee şi viermi. Coleopterul Gyrinus natator. 2. cât şi de iluminare. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. atât pentru vedere aeriană. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. N. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. cât şi pentru cea subacvatică.temporar la un mod de viaţă pleustonic. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. care trăiesc pe pietre. psamofile. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. ploşniţele de apă Notonecta glauca. Există un număr relativ mare de animale. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. are ochii împărţiţi în două. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. lutea şi Naucoris. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic.1. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul.5. în zona costieră sau la adâncimi mari.5.

Forma corpului este aplatizată. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). purtate de curenţi. Organele de locomoţie. ascidiile. ca. etc. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. 1. crinii de mare. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. coralii. După acelaşi principiu. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. care formează colonii prin înmugurire. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris.). etc. de exemplu. endopsamic.).nisipul. spongierii. 2. poliplacoforele şi 56 . deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). Aşa sunt. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. ciripedele (Balanus improvisus. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. argilofile. care trăiesc pe plantele acvatice. Lepas anatifera). hidrodinamică. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. hidrozoarele. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. hidrozoarele. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. care trăiesc în curent rapid. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. epipsamic. coralii şi briozoarele. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. care trăiesc pe lut. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Pot fi forme săpătoare şi forante. Bentosul fixat sau sesil. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. de regulă. Ephydatia fluviatilis). Acestea pot fi fixate. pelofile. briozoarele. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. midiile Mytilus galloprovincialis. aplicat la animalele bentonice. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. viermii calcaroşi. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. de exemplu. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. Chthamalus stellatus. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. Deşi sunt imobile.

Rajidele) şi cefalopodelor. care nu se închide strâns. moluşte (Teredo navalis. uneori depăşind chiar lungimea animalului. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). 3. aricii de mare şi alte animale. 4. brachiopode. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. Barnea candida. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. marmură. Bentosul săpător. spongieri. cărămidă. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. castraveţi de mare. larve de efemeroptere (Polymitarcys. 57 . Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. marne argiloase. Venus). beton. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. sesil sau pivotant. lemnul şi cochiliile moluştelor. Algele. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). Printre organismele forante marine se numără unele alge. iar dintre animale spongierii. Mya arenaria. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. crustacee. Bentosul forant sau sfredelitor. iar sifoanele sunt foarte lungi. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Unele animale se deplasează activ prin sediment. Sunt sfredelite rocile sedimentare. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea).majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. Pholas dactylus. multe polichete (Arenicola marina). lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. stâncile alcătuite din calcar. Petricola lithophaga). subţire. Aici intră majoritatea oligochetelor. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. viermi. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7.2. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6.

Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.9998 g/cm 11.02 g/cm 3 d) 0.8. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.05 g/cm 3 c) 1. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.00 g/cm 3 b) 1.

14. Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .

Apele vadoase pot fi de infiltraţie. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. heleşteie. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre.) şi artificiale (lacuri de acumulare. De asemenea. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). şi de condensare. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. provenite din condensarea vaporilor. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). la rândul lor. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică.3.1. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. canale). Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. 3. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. iazuri. de percolaţie (infuaţie). care sunt apele mărilor de odinioară. care pătrund de la suprafaţa pământului. care se preling prin crăpături şi goluri. mlaştini etc. apă peliculară. lacuri. Apele continentale de suprafaţă se împart. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. ape juvenile. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare.

care sunt adaptate la viaţa subterană. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. alge heterotrofe. cât şi ca număr de indivizi. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. atât de caracteristice celor terestre. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. Apele subterane pot constitui un important rezervor. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). atât ca număr de specii. corpul mic.1. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. lăptos.1. alteori se formează ape 65 . depigmentat. de regulă. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. În schimb. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. Unele animale cavernicole se hrănesc. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. cresc şi se înmulţesc continuu. cât şi cu ciuperci. stigofile şi stigoxene. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. troglofile.propriu-zise. 3. Sigobionţii au. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus.

Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. Mediul subteran. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. alge verzi şi diatomee. Biocenozele. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. Lipsa luminii. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. face ca hrana să fie redusă cantitativ. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. adică printr-o duritate mare. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. izolat de cel suprateran. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. În general. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. flora cavernicolă este foarte săracă. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. şi deci a producătorilor primari. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă.curgătoare – râuri şi pârae subterane. în special de calciu şi magneziu. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. Dacă peşterile sunt bine ventilate. Factorii de mediu. Din cauza întunericului permanent. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României).

1. Din această categorie face parte hiporealul . oligochete. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. Asellus aquaticus cavernicolus). Biocenozele. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. Spaeleoniscus. batinelide. Aphaenops). Typhlichthys. hidracarianul Atractides. situate la adâncimi mairi.2. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. gasteropode (Hochenwartia). 67 . miriapode. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. puteanus). Acest biotop. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). prin lipsa luminii şi. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. peştii din genurile Amblyopsis. Apele freatice Factorii de mediu. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. Eleoniscus helenae. hidracarieni. turbelariate. Leptodirus. coleoptere. printr-o mineralizare crescută a apei. natans). aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. decapodele şi izopodele (Porcellio. 3. Armadillidium. în special din cauza insuficienţei hranei. ostracode. asemenea apelor cavernicole. melcul Lartetia quenstedti. nematode mermitide. copepode. devenind paleoendemice. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. Totuşi. insecte (Anophthalmus. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. Chologaster. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. Italodytes. lipitori (Haemopis caeca). adesea. cladocere.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii).stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. fiind formată din ciliate. Apele freatice.

polichete şi moluşte. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. cât şi prin organismele ce le populează. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. protozoare. hidracarieni. care strecoară prin straturile de nisip. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde.3. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Factorii de mediu. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Biocenozele. Precipitaţiile atmosferice. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. turbelariatele. crustacee şi tardigrade.3. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. nematodele şi oligochetele. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. rotiferele. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. gastrotrichi. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. nematode. unul brun. pe o adâncime de câţiva centimetri. cenuşiu şi din nou unul incolor. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . pătrunde lumina.1. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime).

Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. formând terasa aluvionară (de luncă). Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. de ordinul câtorva milimetri. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. 3.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Deasupra terasei de 69 . Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei.2.

acolo unde viteza curentului de apă este mare. Valorile extreme ale debitului Dunării. prin urmare. mâl) este predominant. unul mijlociu şi unul inferior. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. denumită medial. iar viteza apei scade. substanţelor biogene şi coloizilor. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. şi partea dinspre mijloc. însă.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. printr-o viteză mare a curentului de apă. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Din acest motiv. o pantă accentuată şi. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. debitul creşte pe seama afluenţilor. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. numită ripal. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. microelementelor.

hyporhithron. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. râurile mari de câmpie .metarhithron. temperatura şi compoziţia chimică a apei. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă.epirhithron. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. fluviile . puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre.2. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. Deseori în cursul mijlociu.metapotamon. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte .hypopotamon. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. cât şi în funcţie de anotimp. ostroave sau golfuri de râu. formând insule.1.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron .. transparenţa. După cum s-a arătat.epipotamon. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. în urma cărora se formează lacurile de meandru. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. cursul mediu al râurilor de munte . 3. viteza curentului de apă. cele 71 .

de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. în râurile colinare de 3 m/s. viteza apei creşte. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. formând depresiuni (bulboane). nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. pe măsura îndepărtării de izvor. când apa cade vertical. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. În funcţie de zona geografică. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. În general. cât şi circadiene. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. curentul apei scade. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. vaduri sau defilee (cazane).15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. 72 . Astfel. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine.

Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. pe fundul albiei se depune nisipul. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Cu micşorarea curentului. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu.2. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. cât şi amestecului său turbulent. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. Mult mai slab este reprezentat 73 . atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. Pe lângă suspensii. de regulă. astfel încât are loc mortalitatea organismelor.2 m/s.2. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. Regimul gazos al apelor curgătoare. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. apoi mâlul. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. scăzând substanţial în timpul viiturior. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. 3. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. este favorabil pentru viaţa organismelor. bentosul şi nectonul.

se adaptează noilor condiţii. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . fiind ingerate. bogate în plante şi animale planctonice. având o plasticitate ecologică mare. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. cât şi alohtone. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Din cauza curentului. prin urmare. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. cu toate că nu prezintă forme specifice. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Din cauza mişcării turbulente a apelor. de regulă. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. izvoare sau mlaştini. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. În aceste situaţii. îşi schimbă aspectul. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. De asemenea. Din acest motiv. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. Varietatea specifică a potamoplanctonului.perifitonul. Ulterior. nimerind în condiţii noi. 1929). nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. cum se întâmplă în zonele cu praguri. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. în timp ce alţii. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. Planctonul alohton. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. Astfel. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare.

de regulă. uniform distribuit atât pe verticală. euglenoficeele. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. rotifere (Keratella. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. apa din bazinele stagnante adiacente. cu plancton bine dezvoltat. Tintinnopsis). crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. cloroficeele prin 43 specii. cât şi pe orizontală. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. dinoflagelatele şi crizoficeele. Cyclotella şi Asterionella). euglenoficeele prin 6 specii. zooflagelate. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. cloroficee (Closterium. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Dintre animale. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. cianobacteriile prin 15 specii. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. xantoficeele. 1974). din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. potamoplanctonul este. Când nivelul apei scade. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis.îmbogăţeşte calitativ. Astfel. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. Astfel. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. 75 . Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. Aphanizomenon şi Anabaena). cianobacteriile.

Batrachium fluitans. muşchii (Fontinalis antipyretica). argiloreofile. Epeorus assimilis. cladocere (Daphnia. gasteropode (Ancylus fluviatilis. Brachyonus). P. bivalve (Dreissena polymorpha) . În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. 1950). peştişoară Salvinia natans. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). psamoreofile. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. briozoarele.) sau stuf (Phragmites australis). plecoptere (Leuctra nigra. Theodoxus fluviatilis. Perla 76 . larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Silo piceus.Asplanchna. oligochete. Bosmina.7-1.13-0. Hypnum cordifolium). Lithoglyphus naticoides). În apele curgătoare de munte. Enteromorpha spiralis). danubialis. Polymitarcis virgo. hidracarieni (Sperchon brevirostris.). destul de rapide. coada-calului (Equisetum sp. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. Diaptomus. P.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). Acrocladium cuspidatum. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. Phylonotis fontana. lintiţă Lemna). Ecdyonurus venosus. Caenis robusta. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Th. Baetis rhodani). broscariţa (Potamogeton fluitans). natans. Aturus scaber). Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. În apele cu un curent de 0. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. spongierii. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. La un curent de 0. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). O vegetaţie bentonică bogată. peloreofile şi fitofile (Jadin. Lysimachia nummularia. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Hydropsiche pellucidula. turbelariatele (Crenobia alpina). lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. Elodea canadensis. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. Sericostoma flavicorne). efemeroptere (Ephemera vulgata. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. hirudinee. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Tanganyica. padine sau găvane. Zmeica şi Sinoie. Tăbăcăriei. Ana). Somova şi Murighiol din lunca Dunării. lacuri de luncă. Ialpug. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Mangalia etc. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. Kiwu. Cahul. Gargalâc. Catlabuh. Învârtita-Nucşoara) etc. destul de adânci. lacuri de curs părăsit sau de meandru. Balta. lacuri relicte. a golfurilor puţin adânci. În zona litorală. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Câmpia Vestică. Dobrogea şi Podişul Moldovei). Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Agigea. compus astăzi din lacurile Razim. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. crovuri. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului.3. se formează lagunele şi limanurile marine. Costineşti. Tatlageac. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. Sasik). numite perisipuri. lacuri glaciare. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Amara. Baikal sau Marea Moartă). prin izvoare subacvatice. Goloviţa. Techirghiol. sub acţiunea apelor marine. Bâlea). Lacul Sărat). formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). izvoare de mal. Jijila. prin drenarea apei râurilor şi 80 . Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase.3. lacul Brateş din lunca râului Prut). lacuri vulcanice. lacuri carstice. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Chitai. umplute cu apă relativ stagnantă.). Siutghiol.

Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. În mod 81 . prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. prin infiltraţie subterană. slab luminată. oligotrofe şi distrofe. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. Zona litorală. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. este zona cea mai bogată în specii. Zona sublitorală este zona de trecere. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. deci prin emisari (Snagov. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. mezotrofe. lacurile se împart în eutrofe. infiltraţie şi consum biologic. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. evaporare. sublitorală. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Substratul este mâlos. Din punct de vedere biologic. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. transparenţa mică. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. zoobentosul şi nectonul este abundent. Această zonă este bine iluminată.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. este săracă în oxigen dizolvat. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. zooplanctonul. profundală şi pelagială. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. Această zonă este lipsită de lumină. în mod corespunzător. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. Bucura). Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. Ana.

Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. 82 .1. motiv pentru care apa este slab mineralizată. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. cu depuneri de turbă pe fund.3. iar concentraţia substanţelor humice este mică. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. adeseori înmlăştinite. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. În acest caz apa. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe.corespunzător. temperatura. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. Temperatura apei. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. sărace în substanţă organică. valuri şi amestec turbulent.d. lumina. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. 3. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană).m. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. zooplanctonul.a. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei.

Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. H2S. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Hipolimnionul este slab populat. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. devine mai densă şi coboară. iar la cele montane între 14 şi 16°C. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. aici trăind puţine organisme. Sub podul de gheaţă format 83 . Prin urmare. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. odată cu răcirea aerului. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. printr-o iluminare şi oxigenare bună. devenind mai puţin densă. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. rămâne la suprafaţă. Aceasta este stratificaţia termică directă. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. caracteristice fiecărei zone climatice. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. Toamna. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. CH4). Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. apa de la suprafaţă se răceşte.

temperatura creşte treptat spre fund. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. astfel că se instalează stagnaţia de vară. denumită monomolimnion. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. ajungând la +4°C. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. a căror transparenţă poate 84 . Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. apele de suprafaţă. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. se numesc lacuri meromictice. Astfel. iar în cele din zonele reci numai vara. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. devenind mai puţin dense. lipsită de viaţă. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium.

Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor.5-16 g/l). unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. unele pot fi salmastre (S=0. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5.6-6). nisip) sau alţi agenţi.1 şi 1 g/l. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. loess. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m.atinge 40 m. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui.5 g/l). în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. bolovăniş). În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. Sbstranţele dizolvate. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. În general. prundiş. nisip. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. de vânt (praf. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. pietriş. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice.

3. Volvox. Cosmarium.). Micrasterias. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică.). Spirogyra etc. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Pinnularia. de geneză. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. bogată în compuşi graşi. La începutul verii. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. dar foarte bogat în indivizi. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. În lacurile din zona temperată. Synedra.3. Staurastrum.). Coelastrum. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. desmidiaceele Closterium. Cocconeis. Euastrum. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. care solicită un consum mai mic de azotaţi. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Spirulina etc. Pandorina. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Cyclotella. Nitzschia. Actinastrum. valorile maxime se întâlnesc vara. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Merismopedia. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Aphanizomenon. Primăvara. cloroficee şi cianobacterii. Planctonul lacustru este sărac în specii. Tetraedron.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Eudorina. protococalele Scenedesmus quadricauda. de substratul geologic. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Achnanthes. Navicula. Oscillatoria. Amphora. Dactylococcopsis. Cymbella. În a doua jumătate a verii. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică.2. Microcystis. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. iar cele minime în timpul iernii. Fragilaria. Asterionella formosa etc. Anabaena. Pediastrum boryanum. Planctonul lacustru (limnoplanctonul).

Ceriodaphnia. Diaptomus coeruleus). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară.000 ex. rotifere (Notholca longispina. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Tintinnopsis. pe care le filtrează din apă. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. Strombylidium gyrans). Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Coleps hirtus. Polyarthra). ciliate (Halteria cirrifera. când algele planctonice sunt foarte abundente. alevinii peştilor în primele stadii etc. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . ouă de insecte şi peşti. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase./m3. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. unele copepode. 1986). 300 mg/l. Tintinnus.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. Diaphanosoma. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Chydorus. unii hidracarieni. Sida) şi copepode. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. al diatomeelor.000 celule/l şi. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. mai redus ca intensitate. pupele unor chironomide. respectiv. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. consumând animale planctonice. Bosmina. Tintinnidium fluviatilis. adulţi şi larve de hemiptere.000. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. cladocere (Daphnia.000. Brachionus urceus. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Asplanchna priodonta. ajungând până la 230. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. altele sunt prădătoare.

proxima. Hydrometra şi Velia. rotiferele. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. (mătasea-broaştei) etc. trisulca. iar restul speciilor se deplasează lin. plantă carnivoră). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. diferite larve de viermi etc. ferite de acţiunea directă a valurilor. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. E. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). L. Spirodella polyrhiza (lintiţă). E. malurile lacurilor cu substrat 88 . De regulă. adăpostindu-l de acţiunea vântului. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Wolffia arrhiza.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. fugăii Gerris. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. L. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Spirogyra sp. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Euglena sanguinea. revin în plancton după destrămarea neustonului. ploşniţa Notonecta. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. Lemna minor. gibba. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. precum şi larvele altor insecte. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). adică în zona de fund care permite fotosinteza. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara).

maritimus (spp. S. iau sărurile minerale din sol şi. Pot trăi şi pe sol umed. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Ceva mai spre adânc. centura de stuf sau stufărişul. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. 89 . Heleocharis palustris (ţipirig). latifolia (papură). la 1-3 m adâncime. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Equisetum palustrte (coada-calului). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). vesicaria (specii de rogoz). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. se instalează aşa-numita floră dură. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). Cicuta virosa (cucuta de apă). Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Potamogeton natans. Hippuris vulgaris (coada-calului).) şi arin (Alnus glutinosa). Suaeda maritima etc. Phragmites australis (stuf sau trestie). Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Symphytum officinale (tătăneasă). Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Typha angustifolia şi T. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. S. la 0. La malul bazinelor acvatice. P. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. de pipirig). littoralis. Mentha aquatica (menta de apă) etc. Nuphar luteum (nufărul galben). Lythrum salicaria (răchitanul).pietros sau stâncos. Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. fiind greu putrescibile (“dure”). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite.2-1 m adâncime. sărăcesc apa în aceste săriri. În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. Gliceria aquatica (mana-apei). Polygonum amphibium (troscot de apă). iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei.

Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). Piscicola. trichoptere (Leptocerus). Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). demersum (cosorul). Myriophyllum spicatum (peniţă. Glossiphonia). crispus şi P. plecoptere (Perlodes). moluştele (Radix ovata). hidracarieni. P. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). compressus. Pe sub pietrele de la mal. Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). de până la 3-7 m. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. în porţiunile mai puţin adânci. trăiesc larvele unor insecte. lucens. Chara. numeroase copepode (Ectinosoma. iar în lacurile alpine până la 20 m. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. Spirogyra. hidre (Pelmatohydra). atât din punct de vedere calitativ. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Sunt mari producătoare de oxigen. P. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă).pusillus. Nannopus). se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). minor (inariţă). alge ale genurilor Cladophora. P. perfoliatus). acoperite de alge. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. Către interiorul bazinelor. Najas marina şi N. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Ceratophyllum submersum şi C. brădiş sau vâsc de apă). Enteromorpha. Zoobentosul lacustru. lipitori (Hirudo.fluitans (broscariţă). Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). paşă (P. Diatomeele sunt dominante. în special de chironomide (Cricotopus). Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . spongieri (Spongilla). Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. cât şi din punct de vedere cantitativ. Nitocrella. la fel ca şi fitobentosul. efemeroptere (Heptagenia). Onycocamptus. Elodea canadensis (ciuma-apei). Haemopis.

rotifere şi variate protozoare. Naucoris cimicoides). Hydrous piceus. numeroase specii de oligochete (Tubifex. Majoritatea sunt forme omnivore. nematode. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). ostracode (Cypridopsis. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Viviparus. etc. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. briozoare (Plumatella repens). Segmentina nitida. Unio pictorum. Planorbis planorbis. Ilyodrilus. harpacticide. Succinea putris. Limnodrilus. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). protozoare. Hydrachnidae. Clitellio. bivalvele (Anodonta cygnaea. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Ophidonais. Hypanis colorata. diptere (Cricotopus). amfipode şi mizide. izopode şi amfipode. cele carnivore fiind rare. Valvata. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Pisidium). Limnodrilus. 91 . dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Deşi aici se găsesc puţine specii. spongieri. Peloscolex şi Lumbriculus). Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Candona. Bithynia. Fagotia. gândacul de stuf (Donacia crassipes). moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. olgochete. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. misidacee. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Theodoxus. Ranatra linearis. briozoare. Zona profundală a lacurilor adânci. trihoptere. Se întâlnesc. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Stylaria. aici predominând insectele. ostracode.). coleoptere (Dytiscus marginalis. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). coleoptere.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). cumacee. planarii. Physa. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Branchiura sowerbyi. cladocere (Ilyocryptus sordidus). Physocypris. Sphaerium. Darwinula. Heterocypris). Hydrophylus) şi larvele de libelule. În general. Acroloxus lacustris. carinatus. rotifere. Lithoglyphus. hidracarieni. Ilyocypris. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. diferite specii de oligochete (Tubifex. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Ancylus lacustris etc. Nais. P.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. de asemenea.

Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. variabilă în spaţiu şi timp. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. Dintre alge. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. 1974). pe altele este mic. dar importanţa lor este mică. 92 . boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). linul (Tinca tinca). Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. cianobacterii şi cloroficee. De exemplu. briozoare. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. Suprafaţa bălţilor este. caracuda (Carasius carassius).). Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. Dintre peşti. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). în general. În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri.4. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. 3. batca (Blicca bjorkna). dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). hidre etc. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). crapul (Cyprinus carpio). Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. ştiuca (Esox lucius).

fără legătură cu apa curgătoare.1. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Bălţile izolate. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Seara. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale.4. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. unele dintre ele ajungând să sece complet. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. ca urmare. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. Nivelul lor scade către toamnă. se produce o răcire a apei la suprafaţă. cât şi în cele izolate. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. de precipitaţii. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. meta. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm.şi hipolimnionul.3. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. 93 . Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale.

4. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. omogenizând conţinutul lor în oxigen. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. euglene. colembolele (Hydropodura). 94 . Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Aphanizomenon.2. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. Excepţie fac bălţile din pădure. Chromulina. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. de consumul biologic şi de evaporaţie. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. 3. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Haematococcus. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus.

Asterionella. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. roşioară. Scenedesmus. pipirigul (Scirpus). Hydrophilus etc. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. broscariţă (Potamogeton natans). Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. amfibieni (salamandră. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. Fragilaria. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Volvox dintre cloroficee. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). melci. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. În unele bălţi peştii lipsesc. paşa (Potamogeton crispus). Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. buzdugan (Sparganium). nematode. Navicula. biban. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. caracudă. broaşte. Cybister. lin. Dytiscus. ciulinul de baltă (Trapa natans). tritoni. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). larve de insecte). răchitan (Lythrum) etc. săpătoare (oligochete. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. fufă. plătică. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. babuşcă. briozoare. Pediastrum.). săgeata-apei (Sagittaria).). etc. buhai de baltă). 95 . Bălţile umbrite din pădure. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. hidre). ştiucă etc. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. Synedra dintre diatomee. scoici) şi târâtoare (planarii. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. brădişul (Myriophyllum). nufăr alb (Nymphaea alba). Melosira. crustacee.

Uneori. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. La rândul ei.5. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. colinare şi de şes. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. rogoaze în Ţara Bârsei.3. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană.5. în depresiunile intramontane. 3. crâng. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. lac. slab acidă sau neutră. marghilă. de modul de alimentare cu apă. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. berc etc. baltă. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. iar reacţia ionică a apei este acidă. 96 . Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. În acest fel. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare.1. oligotrofe şi mezotrofe. prin revărsarea apelor curgătoare. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. roghină. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. tău. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni.

Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. pseudocyperus etc.). Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. broasca mare de lac (Rana ridibunda). păpurişurile şi rogozişurile. rogoz (Carex vulpina. Limnodrilus. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). mărăraş (Oenanthe aquatica). vulgaris). cladocerul Ilyocriptus sordidus. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). coleoptere şi diptere. lintiţa (Lemna minor. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). C. mana de apă (Glyceria aquatica). numite popândaci. arinul alb (Alnus incana).). şarpele de apă (Natrix tesselata). pipiriguţul (Eleocharis paliustris). mesteacănul (Betula verrucosa). Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. trichoptere. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). salcia (Salix pentandra. coada-calului (Equisetum palustre). S. în special Dinobryon şi Synura. angustifolia). Thanatus. harpacticide. fiind înlocuite de algele cloroficee. păianjeni (Pirata. Marchantia polymorpha. odonate. care vara dispar din plancton. Stylaria. Nais. copepodele şi larvele mici de insecte. rugina (Juncus effusus). gasteropode. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). (Scirpus). primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). 97 . larve de efemeroptere. ostracode. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. Ophidonais etc. tritonii (Triturus cristatus. hidracarieni. fragilis). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). Dolomedes) şi melci. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. spongierii şi hidrozoarele. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). T. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). Pe suprafaţa apei aleargă fugăii.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. papura (Typha latifolia. cumacee. T. plopul tremurător (Populus tremula) etc. cladocerele. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium).

De aceea. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. gresii. În stepe. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. floră şi faună. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare.5-5). un strat superficial de turbă. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă.5. roci eruptive).3. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. structură chimică. dar numai în regiunile cu un climat umed. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. săracă în săruri minerale nutritive. mai rar în etajul subalpin. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc.2. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră.

Spre deosebire de plantele din bahne. lenticulară (figura 3. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. deşi trăiesc într-un climat umed. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. care creşte în masă compactă. iar la altele (Eriophorum vaginatum. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. de la centru spre periferie.1. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. care cuceresc mlaştina centripet. Datorită acestei fizionomii specifice.). lanceolate şi răsucite.1. 1988) 99 . care la unele specii pot fi groase. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. Carex buxbaumii) sunt înguste. Fig. Multe plante de tinov. dominată de muşchi şi de arbuşti. nr. Ledum palustre). de la periferie spre centru. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. pe măsură ce ele cresc în înălţime. 3. Plantele de tinov (Sphagnum. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe.organismelor ce trăiesc aici. prezintă caractere xeromorfe. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. ce poartă numele de lagg. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor.

pauciflora. datorită cantităţilor mari de acizi humici. rostrata). heteroptere. D. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). trihoptere. mestecănaşul (Betula humilis). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris).) şi tiobacterii. odonate. C. iarba-neagră (Calluna vulgaris). rizopodele. specii de rogoz (Carex canescens. păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. P. Erebia medusa). lepidocarpa. unele cianobacterii (Gymnozyga. ferigi (Dryopteris cristata) etc. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. gasteropode (Acroloxus lacustris. Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Chroococcus. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. tardigrade (Macrobiotus dubius). afinul (Vaccinium myrtillus). Elosa woralli. Stigonema. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. Monostyla virga. Cosmarium. Morulina gigantea. efemeroptere. C. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. Micrasterias. Amoeba verrucosa). colembole. Din cauza acidităţii mari a apei. Habotrocha lata. Colpoda. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). mesteacănul pufos (Betula pubescens). rotiferele (Polyarthra platuptera. legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. Closterium etc. crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). Dinocharis intermedia). arinul alb (Alnus incana) etc. coleoptere (Haliplus immaculatus. Anisus leucostomus). mesteacănul pitic (Betula nana). ciliatele (Stylonychia. hidracarieni. nematode. Noterus crassicornis. perigoniale). C. Chydorus şi Polyphemus). bivalve (Pisidium cinereum). diptere (simuliide. intermedia). Keratella valga. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). muşchi (Polytrichum alpestre. cladocere (Ceriodaphnia. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). Nebela. Euastrum. oligochete. chironomide). furnica de tinoave Formica fusca picea). bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). în mlaştinile 100 . ostracode (Cypris pubera). pedicuţa (Lycopodium clavatum).

Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4.

Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 .c) euriterme d) autotrofe 6. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9.

000 km2).022 Atlantic 91.022 m (Groapa Marianelor).655 330. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.2%.455.b) epilimnion c) hipolimnion 13.100 3627 9219 Indian 74. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .455 3795 11.070 1.1.945 3897 7437 Îngheţat de 12.362.8% din suprafaţa Pământului (361.362.). în timp ce uscatului îi revin doar 29.710 723.000 km3. iar adâncimea maximă este de 11. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1. Tabelul nr.070. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3. 3. Oceanul Atlantic.788 291.6.710 4028 11.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.700 1131 5449 Nord Total 361.257 16.

Marea Baffin. Marea Barents. Marea Bering.mări interinsulare. Marea Tasman). . . Marea Bering. Marea Laptev. Marea Ross. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . Marea Baltică. după geneză etc.mări polare.mări izolate. Marea Marea Solomon etc. separând două sau mai multe continente. Marea Baltică şi Marea Azov). de obicei. Marea Banda.1. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa.). 18°C (Marea Norvegiei. . Marea Mânecii.mări mediteraneene. Marea Labradorului.mări subpolare. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. Marea Marmara. .000 km2. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Kara.Îngheţat de Nord. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. . care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. Marea Beaufort.mări temperate reci. Marea Caraibilor etc. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. Marea Roşie. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele.mări marginale.mări interioare. . 104 .800. Mările însumează 74. Marea Irming). Marea Nordului. de temperatura apelor de la suprafaţă.). 3. Marea Weddell). Marea Arabiei etc. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral).). înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră.6. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara.

Marea Irlandei. Golful Hudson). Marea Roşie. Marea Japoniei. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor.). 3. Marea Neagră). ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. Marea Chinei de Sud). . nr. cu adâncimi reduse. Marea Galbenă. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului.mări tropicale. După modul de geneză mările pot fi: . cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Marea Galbenă. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală.2.mări epicontinentale.mări tectonice..6. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. taluzul continental. Fig. situate în întregime pe platforma continentală. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. Golful Persic. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3.2.mări temperate calde. Marea Mânecii. . prezentând o morfologie complicată. Marea Albă. Marea Arabiei. Marea Baltică. 3. Marea Caraibilor). – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. Marea Barents. sub 200 m.2. Marea Roşie. 1988) 105 .

000 km. Sf. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. dar poate atinge chiar 7000 m. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. fosa Japoniei. lungă de aproximativ 16. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. numită vale de rift.000 m. Ascension. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor.000 km2. São Paulo.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. fosa Filipinelor. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. numite piemont oceanic sau glacis continental.). Tristan da Cunha etc. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. în dreptul foselor marine. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. Taluzul continental.000. 106 . Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Ocupă circa 15. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. de sute sau chiar mii de metri. prezente în toate oceanele. Elena. până la adâncimea medie de 200 m. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. numită flexură continentală.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. şi sunt active din punct de vedere seismic. Alteori.

Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. Fig. fosa Kermadec etc.). În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . fosa Aleutinelor. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic.).fosa Kurilelor. nr. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. 1957. 3. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.3.6. fosa Tonga. 3. deci este echivalentă cu zona disfotică.3. modificat din Nybakken.3.

b) provincia oceanică. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. situate dincolo de marginea platformei continentale. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. Domeniul bental este divizat. de unde şi densitatea redusă a planctonului. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. cât şi datorită curenţilor litorali. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. în funcţie de pătrunderea luminii. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. prezentând o salinitate relativ constantă. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur).coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică.

109 . adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice.6. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. f) eajul hadal sau ultraabisal. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. lumina. temperatura.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. salinitatea şi regimul gazos. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. în mare parte de origine terigenă. abisal şi hadal. 3.4. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. Marea Baltică.

Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. Alte materii terestre. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. ce floculează lent.Sedimentele marine. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. 110 . putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. mai ales cu conţinut argilos. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. astfel încât roca-mamă iese la zi. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2.

Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m.4 milioane km2. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%.1. 2. cu o medie de aproximativ 65%. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m.5 milioane km2. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele.3 milioane km2. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. 111 . Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. în special pteropode.

câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului.3. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. în cele trei oceane. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. acţiunea vântului. precipitaţii. calciului şi urme ale altor metale. În emisfera sudică există trei circuite similare. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. care adesea se întrepătrund. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. iar în cele polare vânturile polare de est. se formează doi curenţi ecuatoriali. răcire. Circulaţia maselor de apă. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. În mod corespunzător. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. dar cu un sensuri de mişcare inversate. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). fie unor fenomene cosmice (mareele). Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. N şi 5° lat. presiunea atmosferică). care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). Această circulaţie determină 112 . evaporare. magneziului. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat.

atunci. iar cea descendentă de downwelling. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. mareele ating cele mai mari amplitudini. masele de apă oscilează după un ritm propriu. şi deci mai grele. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate.Lună. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. 113 . fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. fie una în faţa celeilalte. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. de cel mult 10-20 cm/s. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. unde ies la suprafaţă.şi zooplanctonului. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Mareele. Apele polare reci. Această circulaţie este lentă. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare.

Din această cauză. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Temperatura. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. temperate şi cele polare. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). În general. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme.3°C în februarie şi 26°C în august). ci în apele tropicale. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale.

75 m. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. ce scade foarte puţin cu adâncimea. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. fiind slab populate de plancton. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. 28 m în Marea Neagră. Proprietăţile optice.5 m în Marea Sargasselor. Valoarea 115 . Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). iar în cele polare este practic absentă. 51 m în Marea Roşie. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. acolo unde razele solare cad oblic. În general. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). 25 m în Marea Caspică. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. care se instalează doar în perioada caldă a anului. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. Salinitatea. La latitudini mari. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. Mările tropicale au o transparenţă mare. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). În Marea Azov transparenţa este de 2. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică.

datorită. topirea gheţii. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. fluvii etc. De aceea.4. gheţari. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. pe de o parte. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. duc la o diminuare a acesteia. 116 . dimpotrivă.). Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. aportului apelor dulci (precipitaţii. iar. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.) care. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. pe de altă parte. Evaporarea intensă. comparativ cu cele continentale. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean.030 + 1. La latitudini mari. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3.

Salinitatea. 1942. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice.56°C. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. nr. influenţând densitatea acestora.4.Fig. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. din Levinton. Curenţii verticali. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci.9°C. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. 117 . alături de temperatură. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. 3. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine.

apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. cu o densitate mai ridicată. coboară. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. apa superficială. 118 . 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C).3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. Astfel.5. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. în felul acesta. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă.). Când şi acest strat de apă se va răci. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. 6) creşterea presiunii osmotice. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. Prin urmare. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. Relaţiile dintre salinitate. se va afunda. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri.

Mytilus edulis.Fig. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. ca de exemplu Arenicola marina. 3. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. incluzând câteva specii larg eurihaline. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. din Ross. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Există şi organisme organisme marine eurihaline. 1942. în special cele care trăiesc în estuare. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. nr. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine..5. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline.

influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. mareele şi curenţii. Oxigenul.6. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. bogate în oxigen. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. 120 . O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. polichetul Hediste diversicolor. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. În mod indirect variaţiile de salinitate. de pildă.). între care contactul permanent cu atmosfera. Din această categorie fac parte. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. valurile. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente.homeosmotice. O serie de alţi factori. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. Carcinus maenas. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. Astfel. motiv pentru care apele marine din zonele polare. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. datorită aportului de ape reci. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. prin modificarea densităţii. crabul de iarbă. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. De asemenea. Mai spre adânc. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura.

Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. unde cedează oxigenul. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Navicula. Nitzschia. 1973. criptomonadele. Skeletonema. cianobacteriile. nr.6. 3. Coscinodiscus. mai ales în mările reci. 3. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. Biddulphia. care sunt antrenaţi de curent spre adânc.6. Fragilaria. Rhizosolenia. la care se mai adaugă cocolitoforidele. silicoflagelatele şi unele cloroficee. Thalassiosira.Fig. Asterionella etc.5. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . din Nybakken.

dar şi fier. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor.apele oceanice. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. dar se întâlnesc şi în mările reci. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. mai ales vara şi toamna. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. mai ales azotaţi şi fosfaţi. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. cât şi. mangan şi unele vitamine (de ex. Gonyaulax etc. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. vitamina B12). dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. 122 . Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. cât şi în cele neritice. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Dinophysis. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Peridinium. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. Algele verzi sunt rare în apele marine. atât în spaţiu cât şi în timp. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. mai ales în apele mai reci. mai ales. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. ziua şi noaptea.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. Pe lângă migraţiile circadiene. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Aceşti peşti au. De asemenea. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. 126 . Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. ca de exemplu calmarii şi sepiile. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale.diatomeelor (figura 3. speciile de ton. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. peştele-spadă. Astfel. Aici includem anumite specii de rechini.7. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. majoritatea peştilor zburători. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. Astfel. În afară de fitoplancton. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi.). Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. reptilele şi păsările marine. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. de regulă. peştele-lună (Mola mola) etc. fiind considerate erbivore. la care se mai adaugă mamiferele.

Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. ostracode. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. stavridul (Trachurus mediterraneus). dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. stavrid. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. G. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). Marea Baltică. merlangus). P. hamsie şi alevinii unor peşti.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. heringul (Clupea harengus). Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. scrumbia albastră (Scomber scombrus). hamsiile (Engraulis spp. Alosa). stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. sardelele (Sardina pilchardus). sardelele. Anomalocera patersoni).). care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. izopode (Idothea metallica). baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. ouăle polichetelor. pălămida (Sarda sarda). scrumbiile (Scomber. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. mediterranea. icrele de chefal. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. codul (Gadus morrhua. callarias. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). G. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. Hermatobates şi Halovelia. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. macroul etc. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. crevete şi crabi. Nectonul neritic. stavridul. 127 . radiolari coloniali şi salpe. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. în special de peşti. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor.

roşii şi verzi. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Ascophyllum. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Nereocystis). Ceramiun). Enteromorpha. Posidonia. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Polysiphonia. Atât animalele. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Cymodocea. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. Laurencia. Halophila şi Ruppia. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Astfel. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Cladophora. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Cystoseira. Macrocystis. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Algele brune preferă în general apele mai reci. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Caulerpa). Laminaria. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . urmate de algele roşii (Phyllophora. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Zoobentosul. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Thalassia.

chilopodele. L. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. L. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. littorea. antozoare (Actinia equine). L. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. italica). într-o măsură mai mică. izopodele (Tylos latreillei). spongieri. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. hidrozoare. Orchestia gammarella şi O. L. Birgus latro şi Geograpsus spp. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. poliplacofore (Chiton cinereus). unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. coleopterele (Bledius). Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Ocypoda şi Cardisoma. cărora li se asociază insectele halofile litorale.) şi insecte diptere. izopode (Ligia oceanica. littoralis şi Gibbula umbilicalis). Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides.) şi stele de mare (Asterias rubens). Comunităţile 129 . briozoare. Gammarus olivii. Siphonaria şi Nerita. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. În zonele polare. bivalve (Mytilus edulis).de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. crustacee (Sphaeroma serratum. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Littorina obtusata. unii păianjeni şi miriapode. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. Ovatella myosotis. montagui). Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. polichete. Nucella lapillus. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. saxatilis). acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc.

Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. misidacee (Gastrosaccus sanctus). Lysiosquilla. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. bivalve (Mytilus edulis. Aici predomină formele mici. Arenicola marina. stridii). stele de mare (Marthasterias glacialis. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. format de desişurile de plante marine. polichete (Spirorbis). izopodele (Mesidothea entomon). Pygospio elegans. bivalvele (Macoma baltica. Spio filicornis. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). Se prezintă foarte diversificat. hidropolipi. crustacee şi peşti bentonici. gasteropode (Terebra). Mya arenaria. briozoare (Membranipora). hrana. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. actinii (Anemonia sulcata). polichete (Ophelia bicornis. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. hidrozoare (Dynamena pumila). briozoare şi ascidii. bine camuflate de spongieri. O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. Bathyporeia). amfipode (Haustorius. amfipodele (Corophium volutator). Pinctada vulgaris. Un mediu aparte îl reprezintă fitalul.). arici de mare (Paracentrotus lividus). crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Ceratoderma edule). Ele asigură locul de trai. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. copepode harpacticide. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Convoluta roscoffensis).de midii sunt caracteristice mărilor temperate. ciripedul Balanus. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. reprezentate prin spongieri. Asterias rubens). priapulidele (Priapulus caudatus). Eteone longa). nematode. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). Arenaeus şi Emerita). Pisione remota. Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. 130 . În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean.

care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Heteromastus filiformis. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. melci (Hydrobia totteni. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Angulus tenuis). Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). cea mai mare parte a plantelor. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. sub formă de epibioză. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. cele sedentare fiind rare. caracatiţe). ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. apoi în cel nisipos. Macoma baltica. crevete. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. Lumbrineris tenuis). polichete (Nereis virens. Formele coloniale pot acoperi. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. Lanice conchilega. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. polichete.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Nassa reticulata). dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. copepode. Predomină formele mobile – turbelariate.

000 m adâncime 7.000 m adâncime 4. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9.d) cianobacterii 3. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 . Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5.

b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. 133 . Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. 6. 2. 4. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12.

Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. 14. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Precizaţi rolul manganului în apele marine.8. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. 12. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. 13. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15.

. Ştiinţifică. Ed.P. Pisces-Osteihtyes. Natura. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci.. Bucureşti. A. Vâsşaia şkola. Bazele biologice ale protecţiei apelor..R. Popescu..S. Ed. Prunescu-Arion E. Cărăuşu. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. C. Bucureşti Madoni.R. Brezeanu Gh. University Press.. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. Al. XIII. Universităţii “Al.. T. Universitatea “Al..S.. 1957. Monografia zonei Porţilor de Fier.. Acad. C. ediţia a 2-a revizuită. Ed. Olteanu M. ediţia a 4-a. M.. Fauna R.S.R. Cărăuşu S. 1972..R.. Ştiinţifică. Konstantinov. Ed. 1964. Ed. 1998 – Hidrobiologie.. Bogoescu. Academiei R.. S. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Ed. Bucureşti Dussart B. 1952 – Tratat de ihtiologie. 1987 – Peşteri scufundate... Târgu-Mureş Buşniţă Th. Udrescu. Gauthier – Villars. Lumea algelor. I. Ionescu. R. vol. Bucureşti Mălăcea. Gh. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.V. Ed. Limnologie. Technique & Documentation. Paris. Ed.P. I.). S. Curs de hidrobiologie şi limnologie. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. L’étude des eaux continentales... Cuza” Iaşi Burian P. 2000 – Écologie des eaux courantes. 1969 – Biologia apelor impurificate. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi... Acad. Ed. 184 pp. C.. Bucureşti Mustaţă. 1966.R.. P. Ed. R. Viaţa în apele curgătoare de munte.R. 1980 – Hidrobiologie. E. Ed. Academiei R. S.S.. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. Ed.. E. Paris Antonescu. 1976. Bucureşti Bănărăscu.. Sârbu Ş. Ed. Ed. Bucureşti Chiriac. Bucureşti Antonescu. Cuza” Iaşi 135 . P.Bibliografie Angelier. I.. Ed. 6: Boişteanu. C. Moskva Lascu. V. (sub red.S. Acad.. Didactică şi Pedagogică. 1970. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. R.. Popescu-Marinescu V. 1967 – Biologia apelor.P.

G. Pora.. 1980 – Ecosistemele din România. Didactică şi Pedagogică. M.. Ed..Negrea..). 1974 – Limnologie şi oceanologie. E. 1981. Ed. Casa de Editură Venus.. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. G.. I. V. Oros. Ed. Bucureşti Pârvu C. F. 2002 – Ecologie acvatică. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Albatros.P. Tufescu M. Ed. Yu. Bucureşti Pricope. – Ecologia şi activitatea umană. – 244 p. Bucureşti Nybakken. Bucureşti Pârvu C. Nauk SSSR. Ed.. 1962 – Ecologia peştilor. Academiei R. Ştiinţifică. Didactică şi Pedagogică. Bacău Surugiu. Ed. Bucureşti Zaitsev.. Ed. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Bănărescu. Ed. ediţia a 2-a. 1988 – Marine biology: an ecological approach. 2007 – Hidrobiologie.. (sub red.. Ş...W.. Moskva-Leningrad 136 . Îndrumar pentru cunoaşterea naturii.S.. Bucureşti Vasiliu. eduţia a 2-a revizuită.. M. P...A. Ed. ediţia a 2-a.R. R.A. Rovimed Publishers. Acad. Ceres. Ed. V. Negrea. Iaşi Nikolski.. Bucureşti Nicoară. Akad. J. Hidrobiologie.D. Bucureşti. Israel Program for Scientific Translations. S. V. Harper & Row Publishers.. A. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. 1981. Ed.S. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). 1971 – Marine neustonology.R. New York Papadopol. Jerusalem Zernov. 2005 – Introducere în biologia marină.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful