Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. hidrochimia. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. etc. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. relief. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. zoologia. microbiologia. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. complexă. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. de sinteză. Fiind o ştiinţă ecologică. geografia. fiziologia vegetală şi animală. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. hidrologia. experimentul şi analiza. climă etc. etologia. biogeografia. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. Pentru explicarea originii. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Fizica descrie fenomenele mecanice. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. corelarea şi interpretarea rezultatelor. hidrogeologia. termice şi optice din apă. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. 1949). etc. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. morfologia şi anatomia. 4 . Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale.

utilizări industriale). studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. în special. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. mai nou. în general. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. 5 . zone umede etc. lacuri. Iniţial. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. hidrobiologia are şi o importanţă practică. de regulă cerut de oameni (hrană. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi.). limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. materii prime. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. şi a produsului final. bălţi. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură.

cât şi în afara organismelor. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. În felul acesta. dizolvând aproape orice substanţă. adică un dipol. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă.1.1. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. Totuşi. Această separare electrică creează o moleculă polară. Apa. care este electropozitiv. adică H2O sau H–O–H. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . de asemenea. atât în interiorul. numite legături de hidrogen. În felul acesta. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. iar oxigenul la celălalt. 1. cât şi polaritatea moleculei de apă. formând un unghi de 104°27'. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen.1. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. iar fiecare hidrogen câte unul.). în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. pentru hidrobionţi apa este mediu. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. condiţie şi resursă de viaţă.

atunci apa. Fig. dihidroli (H2O)2. trihidroli (H2O)3. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune.2. 1. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. putând susţine mici obiecte. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. 1974). polihidroli (H2O)n. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. Acest fenomen poartă numele 7 . 1.2. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii.1. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. Proprietăţile fizice ale apei 1. nr.1. în starea lichidă predomină dihidrolii. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. la temperatura camerei. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. De regulă. etc.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. dipolii apei se pot asocia între ei. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O.

obiectele se umezesc. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. De 8 . fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). atunci corpurile nu se umezesc.2. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. Invers. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. care trăiesc fie suspendate de această peliculă. Tensiunea superficială a apei (72. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. De aceea.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală).2. iar apa este practic necompresibilă.de tensiune superficială.3.2. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. De asemenea. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). De aceea. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. picăturile au forma perfect sferică. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. 1. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. 1. Astfel.

vâscozitate. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. creştere.4. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. Astfel. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. Astfel. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne.). pe care le degajă apoi treptat. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. la o adâncime de 10. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. iar în apele marine la fiecare 9. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. De aceea. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. condensarea vaporilor de apă. ceea ce creează deosebiri între 9 .2.aceea. fără variaţii prea mari ale temperaturii. energia calorică a atmosferei. 1. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori.3 m adâncime. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. altitudine şi perioada anului. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. reproducere). Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură.

Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. în apele polare. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. Apele continentale. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. în general sub 10°C. 10 . În schimb. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. de regulă. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. temperate şi tropicale. Astfel. compatibile cu viaţa. Datorită curenţilor verticali de convecţie. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. se împart în arctice. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. De aceea în apele calde. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. generaţiile se succed rapid. dar cu un număr mare de indivizi.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. 2-3°C. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. în apele reci vom găsi mai puţine specii. faţă de cele din regiunile tropicale. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. în apele reci de munte sau în apele subterane. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. în funcţie de temperatura apei.

4-24°C. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. 1. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică).care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. în mod indirect.). perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1.5.2.2. 11 . Densitatea apei depinde de temperatură. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. Apa la îngheţ se dilată. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0.98°C. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. stridia între –2 şi 20°C. de salinitate şi de presiune. formând un strat termoizolator.

12 .025 g/cm3. la 20°C şi la presiune atmosferică. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. în timp ce în Marea Nordului. aceasta măsoară 1. 1. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1.2. 1. la aceeaşi temperatură. nr.6. Astfel. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii.Fig. deci şi a densităţii. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. Prin urmare. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. aşa cum este cazul Mării Negre. apa mai densă de la suprafaţă coboară. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Astfel. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial.2. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale.004 g/cm3.026 g/cm3.

Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. cu atât razele se vor refracta mai puţin. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. Radiaţiile infraroşii. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). 13 . De regulă. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. iar la 5° se reflectă 40%. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. Prin urmare. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta.

dat de suspensiile de origine minerală (argilă. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. Deosebim un abioseston sau tripton. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. îndeosebi în straturile mai adânci. Astfel. absorbţiei şi transformării în căldură. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor.zona eufotică. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. şi un bioseston sau plancton. . care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Limita inferioară a acestei zone se 14 . ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. slab luminată. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. alcătuit din organisme vii. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. Plantele se găsesc numai în această zonă. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară.

unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. atinge 500-600 m. care trăiesc la latitudini mici.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. iar seara urcă în straturile de mai sus. copepodele. Sagitta şi altele. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. apoi coboară din nou. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. . verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. De asemenea. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. În funcţie de speciile predominante. ca de ex. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. cladocerele. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. ionii de fier pot colora apa în galben. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). maronie în cazul flagelatului Synura. nu există o 15 . mizidele. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. hidromeduzele. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite.

Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. De asemenea. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. Dimpotrivă. 16 . planctonul gelatinos. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. Apoi. păsări) în zona crepusculară. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. realizează cele mai ample migraţii verticale. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. peşti. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. De aceea. Dimpotrivă.

acestea ziua fug spre adânc. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. Chauliodus sloanei). 1. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Din această cauză. iar noaptea ies la suprafaţă. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. cefalopode (Histioteuthis dispar).7. vântului.2. viermi. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Peridinium. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. echinoderme. celenterate. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). Totuşi. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). care trăiesc în zona oligofotică. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. valuri şi amestec turbulent. La multe organisme marine. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. Thysanoëssa inermis). animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Noctiluca scintillans). crustacee (Meganyctephanes norvegica. peşti şi nevertebrate. celenterate şi peşti. altele au organe luminescente speciale. Unele emană o lumină difuză.

contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. de căderi de precipitaţii. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. conţinutului de oxigen etc. de adâncime. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. respiraţiei şi în timpul deplasării active. litorali. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. periodici şi neregulaţi. înlăturarea metaboliţilor. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. săraţi etc. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). ultimul fiind mai important. de fund etc. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. densităţii. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. ciclonali şi anticiclonali. Astfel. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. Valurile. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). salinităţii. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. reci.. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. evaporare etc. cum se întâmplă în apele curgătoare.a Pământului. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. după traiectorie – rectilinii. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . după constanţă – permanenţi. conţin particule mai grosiere. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor.

care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. Prin urmare. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. la hidromeduze pe marginea manubriului.3.000. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. 1. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. notat cu pH. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi.1. Proprietăţile chimice ale apei 1.3.

Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. Astfel.4. Apele naturale cu un pH cuprins între 3.3 neutre. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă.4 şi 6. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei.3. uneori chiar cele înrudite. noaptea. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil.3 bazice. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. cele cu pH între 6.1-8. iar vertebratele sunt puţine la număr. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. în timp ce moluştele lipsesc complet. iar cele cu pH > 7. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat.95 sunt considerate acide. are loc o scădere a valorii pH-ului. De aceea. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Astfel. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. Ziua. în timpul verii. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. Diferitele specii. atât ca valoare 20 . În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. în schimb. Apele marine au un pH cuprins între 8.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3.95 şi 7.

Apa unor lacuri. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7.4-7. se asociază în compuşi complecşi.absolută. potasiul (K+).3.6. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex.2. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. însă. Keratella cochlearis). rotiferul Anuraea cochlearis). Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. cladocerul Chydorus ovalis. Concentraţii mici. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). 21 . copepodul Cyclops languidus.5 şi 9. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. 1. Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). mai ales metalele grele. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. care rareori depăşesc câteva mg/l. În apele continentale salmastre şi sărate. la fel ca şi în apele marine. sulful (sulfaţi SO42− ). calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. dar în general aici predomină ionii de calciu. larva dipterului Chironomus plumosus. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Astfel.3. Atomii metalelor. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia.). Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. predomină ionii de Na şi Cl.

Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0.).Fig.3. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice.ape oligohaline 0. ci şi de natură calitativă. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. nr. celelalte săruri jucând un rol minor. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1.5-30 g/l .5 g/l 2.ape polihaline 18-30 g/l 3.3. aproximativ 89%. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. Marea de Azov cu 9-12 g/l. 22 . 1.5-5 g/l .ape mezohaline 5-18 g/l . Ape salmastre (mixohaline) 0.

trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. mai ales. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. oligochete. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. invers. Acestea din urmă. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. polichete. datorită evaporării locale puternice. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. stomatopode. Corniger maeoticus. antozoare. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. estuarele şi avandeltele). marine şi hiperhaline. cladocere. eufauziacee. foraminifere. scifozoare. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. rotifere. salmastricole. hidracarieni. brachiopode. echinoderme. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. tunicate). se numesc organisme stenohaline.Marea Caspică sub 15 g/l. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. cefalopode. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. radiolari. Cercopagis pengoi) şi.5-25 g/l). moluşte pteropode şi heteropode. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). 23 . Pe de altă parte. insecte. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. chaetognate. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină).

Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. cele salmastre cât şi în apele marine. 24 . Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. migrând din mare în apele dulci şi invers. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Mytilus edulis. turbelariatul Macrostoma hystrix. iar sărurile în exces sunt eliminate. Cerastoderma edule. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. Macoma baltica. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. cât şi cele dulci se numesc halofile. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Peştii osoşi. cladocerul Chydorus sphaericus. Platychthys flesus). La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. Mya arenaria. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. În schimb. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. De pildă. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis).Mytilus galloprovincialis. caracterizaţi prin presiune osmotică mică.

3. ceilalţi cationi. sulfaţi. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. migrând apoi în mare pentru reproducere.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. 1. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. cresc în apa dulce atingând talia maximă.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. Deosebim următoarele feluri de duritate: .3. 25 . În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. cloruri. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. fosfaţi etc. Astfel. neinfluenţând duritatea apei. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. . Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. cianobacterii şi flagelate.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. care diferă de la o ţară la alta. . cât şi unele tulpini de bacterii. dar nu se întâlneşte în mări. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. din cauza concentraţiei lor infime.

Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. iar peste 30° dGH apă foarte dură. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Astfel. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. numite şi nutrienţi. 26 . Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. 5-10° dGH apă moale. bazalt) apa este moale. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. dând naştere acidului carbonic. care îl transformă în azotaţi. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. magneziul. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. nitraţi. sau de către diatomee. acid uric. 20-30° dGH apă dură. Alte elemente biogene sunt siliciul. Este utilizat de bacterioplancton. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. calciul. Prin urmare. manganul şi cuprul. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. săruri de amoniu. fierul. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). 10-20° dGH apă semidură.4. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Procesul prin care apa devine dură este următorul.3. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. Astfel. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. Aceste substanţe. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. care îl oxidează. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. 1.

Valoarea raportului N/P este relativ constantă. protide. se numeşte denitrificare. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. Apele uzate. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. cresc nivelul fosforului. Substanţele organice Apele naturale conţin. încărcate cu substanţe organice.5. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). enzime etc. 1. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. de radicali sau de substanţe complexe. importante cantităţi de substanţă organică. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci.3. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. mărind riscul de eutrofizare. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. pe lângă substanţe minerale. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. lipide. 27 . În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. glucide. Astfel. vitamine. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. care trece în atmosferă.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. primele îmbogăţind.

crustacee planctonice şi bivalve. azotul. excreţii). 1. precum şi de unele rotifere. Natura acestor ectocrine este foarte diversă. lignină.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. bioxidul de carbon. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă.3. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. celuloză. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. amoniacul şi metanul. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. hidrogenul sulfurat. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene.6. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. acizi graşi. de presiunea atmosferică. unele vitamine (acid ascorbic. biotină sau cobalamină) şi toxine. activităţi umane). în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). tiamină. aminoacizi. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). hemiceluloză şi compuşi proteici. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Oxigenul. de temperatura şi de salinitatea apei. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi.

nr. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice.5. 29 . Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. 1.pe seama reducerii oxizilor. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1.4. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale.4. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. Fig. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. De asemenea. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Noaptea. de temperatură (figura 1.). când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. de presiunea lui parţială în atmosferă. datorită respiraţiei organismelor. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate).

crustaceele Sida 30 . nu există o stratificaţie a oxigenului.conţinutul de oxigen din apă scade. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. în straturile superficiale ale apei. 1. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. nr. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. adică moartea în masă a hidrobionţilor. Astfel. Fig. bine iluminate de razele solare. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea.5. urmate de fenomenul de zamor. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. În apele curgătoare. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. datorită amestecului continuu. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile.

Mysis relicta. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. În apă dulce. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. oligochetul Tubifex tubifex. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. Bythotrephes longimanus. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. de temperatură şi de salinitate. larvele ţânţarului Lauterbornia. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. în funcţie de pH şi de salinitate.crystallina. 31 .). Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. aflat deasupra sursei de apă.9 cm3/ml de apă.6.

Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor.6. creşterea pH-ului). care se află în apele naturale în concentraţii importante. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+.Fig. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). 1. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. 32 . această sare cade în precipitat. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. nr. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. combinânduse cu ionii de Ca2+. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic.

7-6. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. 33 . viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. dozele letale fiind foarte mici. trăind în condiţii anaerobe.5 cm3/l. către fund. Din acest motiv. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. iar la 2000 m adâncime de 5.8 cm3/l. bogate în oxigen. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. adică 325 mii km2. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. care.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. Mai mult de atât. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3.5 cm3/l. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”.

Brachionus palla şi Cyclops strenuus.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. Tabelul nr. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. Nereiphylla rubiginosa.1. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Alte specii. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 .4 ml/l. 1. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. Amoniacul disociază în apă. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. cladocerul Daphnia longispina). chiar şi în cantităţi foarte mici. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere.1.).

Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. Apele acide au. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor.5 nitrificarea stagnează. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. însă fără a fi toxice. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Prin urmare. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic.La o valoare a pH-ului sub 6. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . de regulă. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen.

Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6.

000 11. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.000.000.000 b) 1 din 10.000 c) 1 din 100. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9.000 d) 1 din 1.

b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15. Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .

Pelagosul. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. echinodermelor (echinopluteus.). Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. sau neustalul. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. organisme meroplanctonice. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă.1. în contact cu atmosfera. valuri. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. copepodele etc. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. 2. pe de o parte. rotiferele. trocophora. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. alcătuită din organisme vii. În componenţa planctonului intră. radiolarii. în bental de bentos şi perifiton. 2. vegetale şi animale. caracterizate prin condiţii diferite. mişcări de convecţie etc. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. indiferent de tipul şi extinderea sa. 39 . se compune din plancton şi necton. cladocerele. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. organisme holoplanctonice. nectochaeta).) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. În fiecare dintre aceste biotopuri.2. şi. formând diferite biocenoze. ofiopluteus).1. la rândul lui.1. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. restul având loc în bental. pe de alta.

ctenoforul Cestus veneris. salpele etc. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. salpe coloniale etc.1. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). crustaceele mici etc. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). 4) Mezoplancton. moluştele şi viermii pelagici. 3) Microplancton. meduzele hidroide. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . zoaë.). căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. rotifere. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare.). crustaceelor (nauplius.).moluştelor (larve veligere şi protoconce). În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. 5) Macroplancton. Se întâlneşte exclusiv în mări. meduzele. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. Se găseşte numai în mări. 2. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă.) şi altor animale marine bentonice. statoblastele briozoarelor. copepodite etc. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. sifonofore mari. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1.05. mysis.2. 6) Megaloplancton. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. infuzoarele.

se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. mişcarea rotiferelor (Keratella. Gr – greutatea restantă. cianobacteriile. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). de asemenea. infuzoarele (de ex. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. Ele plutesc în apă. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. De asemenea. ca de exemplu sifonoforele. De aceea. între 1. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal.02 şi 1. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. La începutul secolului al XX-lea. în funcţie de temperatură şi salinitate. Copepodele (Cyclops. Cu cât greutatea restantă este mai mare.cea a apei dulci (care este de 1. cladocerele (Daphnia. multe animale care posedă organe de locomoţie.00). Capacitatea de a flota o prezintă. printre care se numără diatomeele. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. Sp – suprafaţa portantă. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Alte organisme planctonice. radiolarii şi foraminiferele. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Brachionus) se face datorită aparatului rotator. Diaptomus). înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. 41 . Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă.03). dar şi decât cea a apei marine (care variază. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea.

spre deosebire de cele bentonice. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Hidratarea tisulară. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. fie prin reducerea puternică a acesteia. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. decât la speciile care trăiesc pe fund. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). alungirea uneia sau a două axe ale corpului. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. dar care duc un mod de viaţă bentonic.Suprafaţa relativă. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Reducerea formaţiunilor scheletice. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. este minimă la sferă. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. chetognate şi alte animale. Euphausiacea. Decapoda). ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. dar şi la moluştele pelagice. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. 2. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. Pterotrachea coronata). Dacă corpul este aplatizat. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei.

cât şi la unele rotifere. De 43 . menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. care acoperă exteriorul corpului. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. de exemplu. icrele pelagice de chefali. Incluziuni gazoase. SO4−) cu cei uşori (Na+. sub forma veziculelor traheene. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. în caz de necesitate. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena.unei substanţe gelatinoase transparente. practic incompresibile. Incluziuni lipidice. care duce un mod de viaţă planctonic. De aceea. cambulă. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Spre deosebire de incluziunile lichide. 4. ci uleiurile mai uşoare. Ca2+. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. NH4+) asigură. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. să o modifice. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. 3. radiolarul Spumellaria. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. ca. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. dar şi. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). de asemenea. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. scrumbie). 5. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. Aphanizomenon. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea.

Însă. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . 3. ace. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. dinoflagelate. ci după o curbă. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. copepode ş. polichete pelagice (Tomopteris sp. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. Melosira).exemplu. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Aplatizare. heteropode şi tunicatele pelagice.a. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Multe diatomee (Coscinodiscus. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. aplatizate. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. pteropode. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Alungirea corpului. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. 2. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). de exemplu. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. Formarea excrescenţelor. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală.). Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. la Ceratium dintre dinoflagelate. la Notholca longispina dintre rotifere. meduze. ctenofore. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală.

oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. dinoflagelate (Ceratium hirundinella). Agregarea în colonii contribuie. Tabellaria etc. Daphnia cristata. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Reducerea taliei. Suprafaţa relativă. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. D. Bosmina coregoni). Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. ca de exemplu. de asemenea. Brachionus calyciflorus. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. Formele din sezonul cald au crustele fine. Brachionus capsuliflorus. 5. iar dintre animale la salpe.extracapsulară. Asplanchna priodonta). Keratella quadrata. 45 . În multe cazuri. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon.). rotifere (Keratella cochlearis. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. 4. Tabellaria fenestrata). adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. hyalina. De aceea. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. la diatomeul Chaetoceros.

pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. alpestris. Rana temporaria. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. şerpi marini Pelamys platurus). focile. variegata. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia).1. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. cobitide. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). Pelobates). montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. pleuronectide. 2.2. cristatus. T.2. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). ridibunda. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. vidra Lutra lutra. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. şarpele de apă N. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). T. tesselata. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. guvizi. broasca mare de lac R. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. batoidei etc. T. mamiferele. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris.).2. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. reptilele şi păsările acvatice. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. În afară de peşti.). în compoziţia nectonului intră amfibienii. ondatra Ondatra zibethica. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. 46 . morsele.

Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. La rândul ei. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. De exemplu. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. 2. şi peşti fizoclişti. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. Apoi.). astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. Hydrous piceus.2. prin urmare. La mamiferele acvatice grăsimea 47 .2. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. lucru necesar pentru orientare. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. Astfel. Se cunosc peşti fizostomi. Cybister laterimarginalis etc. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. aici nu există nici un substrat solid.

S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. În linii generale. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h.depusă sub epidermă. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. De exemplu. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. de suveică sau de torpilă. serveşte la izolarea termică. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). trecerea lină de la cap la trunchi). rechini) sau hipobată (la peştii zburători). Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. uneori lipsită de solzi. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. Suprafaţa corpului este netedă. peduncul caudal subţiat. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. iar pedunculul caudal este subţiat. S-a constatat că forţa 48 . scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni.

uneori de mii de kilometri. prin urmare. 2. formele nectonice migrează 49 . Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. Păstrăvii. De regulă. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor.2. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. De asemenea. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. de exemplu. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari.4. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. argintie. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului.

formând cârduri sau bancuri. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. Acestea. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. După scop deosebim migraţii de reproducere. în special cei marini. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. în unele cazuri. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. păstrăv de munte Salmo trutta fario).a. ce provin din afluenţi (mreana. şi migraţii verticale. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. stellatus. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. anghilei şi somoniilor. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. gingirică Clupeonella cultriventris. nisetru Acipenser guldaenstaedti. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. duc o viaţă gregară. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. lostriţă Hucho hucho. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. somon atlantic Salmo salar). scrumbie de Dunăre Alosa pontica. cleanul.). Mulţi peşti. scobarul ş. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. mreană Barbus barbus. păstrugă A. rizeafcă Alosa caspia nordmanni.

Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton.Nord. Sarda) chiar 200. iar bonito (genurile Katsuwonus. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. apterigotul Podura aquatica. În mări şi în lacurile mari. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. în special vizuală şi olfactivă. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Hydrometra. protejate contra vântului de arbori. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Pentru multe organisme nectonice. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes).3. Orientarea. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. 2. muştele Ephydra. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. ce pot traversa oceanele. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. în special peşti. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. construcţii etc. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. la o distanţă de 5800 de mile marine. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. trăiesc ploşniţele Gerris. se face după repere imobile. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. La interfaţa apă-aer.

consumând animale căzute în apă. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. Pe de o parte. dată atât de radiaţiile incidente. umiditate ridicată a aerului. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. în special pentru bacterioneuston. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. în principiu. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Pe de altă parte. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. dar nu se rupe. Majoritatea sunt prădătoare. În schimb. De aceea. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. cât şi de cele reflectate de luciul apei. Organismele epineustonice sunt. mai ales insecte. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. aerobionte. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. deoarece corpul lor nu se umectează. cât şi din aer. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. dar şi praf ce conţine materii organice. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Unii autori (Zaitsev. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. care protejează organismele de acţiunea 52 . dezvoltarea pigmentaţiei. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor.Halobates. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi.

în primul rând la formele rezistente la UV. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. Physa). icrele de chefal.nocivă a radiaţiilor UV. moluşte (Limnaea. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. Cu toate acestea. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. alevinii multor peşti. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. hamsie. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. ouăle polichetelor. în special peşti. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. Sagitta. fototropism pozitiv. insecte (larvele de Anopheles). Noaptea. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. cât şi o dinamică pronunţată în timp. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. puietul de peşti.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. izopodul Idothea metallica. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). culoarea criptică sau transparenţa corpului. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. stavrid. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). şi un merohiponeuston. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice.

Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. Dexamine şi Apherusa. trisulca. creveta Palaemon. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. Wolffia arrhiza. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. gibba. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. iar cealaltă în afara acesteia. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris).4. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Velella spirans. Spirodella polyrhiza). L. un pneumatofor mare. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. cât şi a celui dizolvat în apă. peştişoară (Salvinia natans). Peştii Histriophorus şi Mola mola. trecând 54 . Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. La plantele pleustonice. care prezintă de asupra apei. aidoma unei vele. 2. Ostiolele. L. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. S. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. cu proprietăţi hidrofobe. în contact cu atmosfera. natans. de exemplu. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor.Gammarus. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză).).

lutea şi Naucoris. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos.5. are ochii împărţiţi în două. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. 2. Coleopterul Gyrinus natator.temporar la un mod de viaţă pleustonic. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. în principal crustacee şi viermi. Există un număr relativ mare de animale. atât pentru vedere aeriană. psamofile.5.1. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. 2. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. cât şi pentru cea subacvatică. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. cât şi de iluminare. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. acţiunea valurilor etc. care trăiesc pe pietre. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. în zona costieră sau la adâncimi mari. ploşniţele de apă Notonecta glauca. N. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. care populează 55 .

Lepas anatifera). fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. coralii şi briozoarele. 1. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. Bentosul fixat sau sesil. 2.). purtate de curenţi. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. argilofile. Deşi sunt imobile. Organele de locomoţie. hidrozoarele. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). Ephydatia fluviatilis). hidrodinamică. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. aplicat la animalele bentonice. care trăiesc pe plantele acvatice. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. ciripedele (Balanus improvisus. etc. midiile Mytilus galloprovincialis. hidrozoarele. coralii. care trăiesc în curent rapid. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. epipsamic. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. Pot fi forme săpătoare şi forante. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. crinii de mare. pelofile. endopsamic. briozoarele. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. spongierii. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. care trăiesc pe lut. Chthamalus stellatus. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. de exemplu. După acelaşi principiu. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic.). Acestea pot fi fixate. Aşa sunt.nisipul. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. de exemplu. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). ascidiile. Forma corpului este aplatizată. poliplacoforele şi 56 . etc. de regulă. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. ca. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. viermii calcaroşi. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. care formează colonii prin înmugurire.

Barnea candida. Pholas dactylus. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. larve de efemeroptere (Polymitarcys. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). uneori depăşind chiar lungimea animalului. moluşte (Teredo navalis. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. marne argiloase. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). aricii de mare şi alte animale. subţire. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Bentosul săpător. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. castraveţi de mare. spongieri. Rajidele) şi cefalopodelor. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Aici intră majoritatea oligochetelor. lemnul şi cochiliile moluştelor. Algele. viermi. stâncile alcătuite din calcar. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. iar sifoanele sunt foarte lungi. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Unele animale se deplasează activ prin sediment. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). Venus). brachiopode. care nu se închide strâns.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. Bentosul forant sau sfredelitor. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. sesil sau pivotant. 3. crustacee. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. cărămidă. beton. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). Mya arenaria. 4. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. Sunt sfredelite rocile sedimentare. iar dintre animale spongierii. 57 . unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. marmură. multe polichete (Arenicola marina). Printre organismele forante marine se numără unele alge. Petricola lithophaga).

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

2. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3.

Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.9998 g/cm 11.8. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.05 g/cm 3 c) 1.02 g/cm 3 d) 0. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.00 g/cm 3 b) 1.

14. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 . Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.

Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. lacuri. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. mlaştini etc. Apele continentale de suprafaţă se împart. canale). uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. De asemenea. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. la rândul lor. 3. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. heleşteie. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). apă peliculară. şi de condensare. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. care pătrund de la suprafaţa pământului. ape juvenile.1.) şi artificiale (lacuri de acumulare. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). de percolaţie (infuaţie). În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. care se preling prin crăpături şi goluri. provenite din condensarea vaporilor. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior.3. care sunt apele mărilor de odinioară. iazuri. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri.

care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). alge heterotrofe. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi.1. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri.propriu-zise. lăptos. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. stigofile şi stigoxene. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. În schimb. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. Apele subterane pot constitui un important rezervor. corpul mic. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. atât ca număr de specii. Unele animale cavernicole se hrănesc. troglofile. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. de regulă. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. care sunt adaptate la viaţa subterană. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. cât şi cu ciuperci. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. alteori se formează ape 65 . 3. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. depigmentat. Sigobionţii au. cât şi ca număr de indivizi. cresc şi se înmulţesc continuu. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus.1. atât de caracteristice celor terestre.

Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Mediul subteran. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. în special de calciu şi magneziu. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. flora cavernicolă este foarte săracă. În general. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . şi deci a producătorilor primari. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. Biocenozele. face ca hrana să fie redusă cantitativ. alge verzi şi diatomee. Din cauza întunericului permanent.curgătoare – râuri şi pârae subterane. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. adică printr-o duritate mare. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. izolat de cel suprateran. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Factorii de mediu. Dacă peşterile sunt bine ventilate. Lipsa luminii.

hidracarieni. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). Biocenozele. Totuşi. Asellus aquaticus cavernicolus). Apele freatice. Leptodirus. miriapode. Acest biotop. peştii din genurile Amblyopsis. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. situate la adâncimi mairi. ostracode. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. asemenea apelor cavernicole. Din această categorie face parte hiporealul . se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. oligochete. devenind paleoendemice. Apele freatice Factorii de mediu. natans). printr-o mineralizare crescută a apei. copepode. puteanus). un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. 67 .1. Eleoniscus helenae. nematode mermitide. Armadillidium. coleoptere. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. Spaeleoniscus. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. insecte (Anophthalmus. Typhlichthys. melcul Lartetia quenstedti. adesea. Aphaenops). Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. Italodytes. turbelariate. Chologaster. decapodele şi izopodele (Porcellio. în special din cauza insuficienţei hranei. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. lipitori (Haemopis caeca). prin lipsa luminii şi. gasteropode (Hochenwartia).2. 3. hidracarianul Atractides. cladocere. fiind formată din ciliate. batinelide.

cât şi prin organismele ce le populează. turbelariatele. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele.3. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. protozoare. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. nematodele şi oligochetele. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). cenuşiu şi din nou unul incolor. hidracarieni. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor.3. pătrunde lumina. crustacee şi tardigrade. rotiferele. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. unul brun. polichete şi moluşte. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului.1. Factorii de mediu. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. Biocenozele. nematode. gastrotrichi. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). pe o adâncime de câţiva centimetri. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Precipitaţiile atmosferice. care strecoară prin straturile de nisip. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde.

adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. 3. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. de ordinul câtorva milimetri. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi.2.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. formând terasa aluvionară (de luncă). La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. Deasupra terasei de 69 . cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare.

1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . printr-o viteză mare a curentului de apă. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. debitul creşte pe seama afluenţilor. mâl) este predominant. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. numită ripal. Valorile extreme ale debitului Dunării. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. acolo unde viteza curentului de apă este mare. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. unul mijlociu şi unul inferior. prin urmare. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. iar viteza apei scade. denumită medial.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . microelementelor. Din acest motiv.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. În cursurile superioare ale apelor curgătoare.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. substanţelor biogene şi coloizilor. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. însă. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. şi partea dinspre mijloc. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). o pantă accentuată şi.

Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . râurile mari de câmpie .2. formând insule. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere.hypopotamon. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. transparenţa.. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic.epipotamon. cât şi în funcţie de anotimp.1. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei.metarhithron.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron .hyporhithron. Deseori în cursul mijlociu. ostroave sau golfuri de râu.epirhithron. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. temperatura şi compoziţia chimică a apei. în urma cărora se formează lacurile de meandru. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. fluviile . care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. cele 71 . zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. viteza curentului de apă. 3.metapotamon. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. După cum s-a arătat. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. cursul mediu al râurilor de munte . ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte .

Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. pe măsura îndepărtării de izvor. când apa cade vertical. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. formând depresiuni (bulboane). cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. vaduri sau defilee (cazane). Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. 72 . în râurile colinare de 3 m/s. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. În funcţie de zona geografică.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. curentul apei scade. cât şi circadiene. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. Astfel. În general. viteza apei creşte. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane.

2. scăzând substanţial în timpul viiturior. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. 3. Cu micşorarea curentului.2 m/s. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. Pe lângă suspensii. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Mult mai slab este reprezentat 73 . a căror pat este alcătuit din sedimente moi. cât şi amestecului său turbulent. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. este favorabil pentru viaţa organismelor. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. apoi mâlul.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. astfel încât are loc mortalitatea organismelor.2. Regimul gazos al apelor curgătoare. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. pe fundul albiei se depune nisipul. de regulă. bentosul şi nectonul. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic.

bogate în plante şi animale planctonice. De asemenea. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. 1929). îşi schimbă aspectul. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. izvoare sau mlaştini. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. se adaptează noilor condiţii. cum se întâmplă în zonele cu praguri. Din cauza mişcării turbulente a apelor. Ulterior. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Din cauza curentului. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede.perifitonul. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. nimerind în condiţii noi. Astfel. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. prin urmare. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. În aceste situaţii. în timp ce alţii. având o plasticitate ecologică mare. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. de regulă. fiind ingerate. Planctonul alohton. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. Varietatea specifică a potamoplanctonului. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. cu toate că nu prezintă forme specifice. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. Din acest motiv. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. cât şi alohtone. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau.

Când nivelul apei scade. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. xantoficeele. 1974). Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. Astfel. cianobacteriile. Cyclotella şi Asterionella). de regulă. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. cloroficeele prin 43 specii. Astfel. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. rotifere (Keratella. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. potamoplanctonul este. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii.îmbogăţeşte calitativ. 75 . Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. Dintre animale. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. Aphanizomenon şi Anabaena). Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. dinoflagelatele şi crizoficeele. uniform distribuit atât pe verticală. euglenoficeele prin 6 specii. apa din bazinele stagnante adiacente. cloroficee (Closterium. Tintinnopsis). diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. euglenoficeele. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. cianobacteriile prin 15 specii. cât şi pe orizontală. zooflagelate. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. cu plancton bine dezvoltat. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira.

compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. broscariţa (Potamogeton fluitans).) sau stuf (Phragmites australis). Hypnum cordifolium). Perla 76 . lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. Phylonotis fontana. Elodea canadensis. gasteropode (Ancylus fluviatilis. Silo piceus. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). Th. oligochete. O vegetaţie bentonică bogată. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). peştişoară Salvinia natans. psamoreofile. Polymitarcis virgo. 1950).2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). briozoarele. Batrachium fluitans. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Ecdyonurus venosus. Baetis rhodani). iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. Theodoxus fluviatilis.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. muşchii (Fontinalis antipyretica). Acrocladium cuspidatum. În apele curgătoare de munte. Enteromorpha spiralis). P. Hydropsiche pellucidula. lintiţă Lemna). Brachyonus). Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. bivalve (Dreissena polymorpha) . Caenis robusta. hidracarieni (Sperchon brevirostris. Epeorus assimilis. efemeroptere (Ephemera vulgata.13-0. Aturus scaber). În apele cu un curent de 0. cladocere (Daphnia. Lithoglyphus naticoides). Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. Bosmina.). coada-calului (Equisetum sp. spongierii. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Lysimachia nummularia. argiloreofile. Diaptomus. hirudinee. natans.Asplanchna. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. La un curent de 0. plecoptere (Leuctra nigra. destul de rapide. turbelariatele (Crenobia alpina). Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). peloreofile şi fitofile (Jadin. Sericostoma flavicorne). P.7-1. danubialis. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

izvoare de mal. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. Tanganyica. Siutghiol. lacuri de curs părăsit sau de meandru. destul de adânci. Techirghiol. Câmpia Vestică. lacuri vulcanice. Zmeica şi Sinoie. Tăbăcăriei. sub acţiunea apelor marine. lacuri de luncă. Sasik).3. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Amara. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Kiwu. Mangalia etc. Bâlea). Ialpug. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. Balta. Lacul Sărat). Baikal sau Marea Moartă). care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. lacuri relicte. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Chitai. compus astăzi din lacurile Razim. Jijila.). care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Gargalâc. prin izvoare subacvatice. lacul Brateş din lunca râului Prut). După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. a golfurilor puţin adânci. crovuri. Tatlageac. Ana). Costineşti. În zona litorală.3. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. prin drenarea apei râurilor şi 80 . umplute cu apă relativ stagnantă. Catlabuh. Dobrogea şi Podişul Moldovei). padine sau găvane. numite perisipuri. Învârtita-Nucşoara) etc. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Goloviţa. se formează lagunele şi limanurile marine. Agigea. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). lacuri glaciare. Cahul. lacuri carstice.

Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. Zona litorală. sublitorală. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. zooplanctonul. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. oligotrofe şi distrofe. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. prin infiltraţie subterană. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. Zona sublitorală este zona de trecere. Această zonă este lipsită de lumină. lacurile se împart în eutrofe. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Bucura). Ana. deci prin emisari (Snagov. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. transparenţa mică. Din punct de vedere biologic. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. slab luminată. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. zoobentosul şi nectonul este abundent. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. Substratul este mâlos. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. este săracă în oxigen dizolvat. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. profundală şi pelagială. infiltraţie şi consum biologic. evaporare. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. în mod corespunzător. este zona cea mai bogată în specii. mezotrofe. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. În mod 81 . Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. Această zonă este bine iluminată. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun.

Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen.m. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti.1. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. temperatura. Temperatura apei. 3. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. motiv pentru care apa este slab mineralizată. adeseori înmlăştinite.3. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. zooplanctonul. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ.corespunzător. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. În acest caz apa. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. sărace în substanţă organică. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. cu depuneri de turbă pe fund.d. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. lumina. 82 . care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt.a. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. valuri şi amestec turbulent. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. iar concentraţia substanţelor humice este mică.

În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. aici trăind puţine organisme. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. CH4). Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Toamna. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. Aceasta este stratificaţia termică directă. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Prin urmare.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. caracteristice fiecărei zone climatice. devine mai densă şi coboară. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. apa de la suprafaţă se răceşte. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. iar la cele montane între 14 şi 16°C. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Sub podul de gheaţă format 83 . Hipolimnionul este slab populat. devenind mai puţin densă. rămâne la suprafaţă. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. are loc formarea cristalelor de gheaţă. odată cu răcirea aerului. H2S.

în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Aceasta este stratificaţia termică inversă. apele de suprafaţă. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite.temperatura creşte treptat spre fund. devenind mai puţin dense. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. denumită monomolimnion. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. se numesc lacuri meromictice. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. iar în cele din zonele reci numai vara. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. a căror transparenţă poate 84 . cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Astfel. astfel că se instalează stagnaţia de vară. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. lipsită de viaţă. ajungând la +4°C. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară.

Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. de vânt (praf. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. loess. nisip.5 g/l).1 şi 1 g/l. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu.atinge 40 m. nisip) sau alţi agenţi. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. bolovăniş). Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice.5-16 g/l). Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. pietriş. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 .6-6). Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). prundiş. În general. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). Sbstranţele dizolvate. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. unele pot fi salmastre (S=0.

Pandorina. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Fragilaria. Navicula. Anabaena. Volvox. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Cosmarium. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Cyclotella. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. Nitzschia.3. de geneză. Asterionella formosa etc. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Spirulina etc. Oscillatoria. Dactylococcopsis.2. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. 3. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Microcystis. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Eudorina. Cymbella. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. desmidiaceele Closterium. Spirogyra etc. Coelastrum. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. iar cele minime în timpul iernii. Primăvara. Achnanthes. dar foarte bogat în indivizi. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. care solicită un consum mai mic de azotaţi. cloroficee şi cianobacterii.).organice uneori se transformă întro masă coloidală moale.). fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Pinnularia. Micrasterias. Synedra. Tetraedron. Pediastrum boryanum. bogată în compuşi graşi. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Aphanizomenon. Actinastrum. În lacurile din zona temperată. de substratul geologic. protococalele Scenedesmus quadricauda. În a doua jumătate a verii. Euastrum. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee.). Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Amphora. La începutul verii. Staurastrum. Planctonul lacustru este sărac în specii. Merismopedia. Cocconeis. valorile maxime se întâlnesc vara.

cladocere (Daphnia. altele sunt prădătoare.000 ex. pe care le filtrează din apă. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. 1986). mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Ceriodaphnia. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Polyarthra).000. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului.000 celule/l şi. Bosmina.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. ajungând până la 230. când algele planctonice sunt foarte abundente. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. mai redus ca intensitate. pupele unor chironomide. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Diaphanosoma. al diatomeelor. unele copepode. Tintinnopsis. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. Tintinnidium fluviatilis. Diaptomus coeruleus). adulţi şi larve de hemiptere. Asplanchna priodonta. Chydorus. ciliate (Halteria cirrifera./m3. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. Strombylidium gyrans). ouă de insecte şi peşti. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. 300 mg/l. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. consumând animale planctonice. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. rotifere (Notholca longispina. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. alevinii peştilor în primele stadii etc. Sida) şi copepode. unii hidracarieni. Coleps hirtus. Tintinnus. respectiv.000. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Brachionus urceus.

Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). L.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. ploşniţa Notonecta. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. revin în plancton după destrămarea neustonului. diferite larve de viermi etc. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. E. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). E. adăpostindu-l de acţiunea vântului. malurile lacurilor cu substrat 88 . (mătasea-broaştei) etc. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. iar restul speciilor se deplasează lin. L. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. Wolffia arrhiza. Euglena sanguinea. trisulca. rotiferele. fugăii Gerris. ferite de acţiunea directă a valurilor. De regulă. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. plantă carnivoră). care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. Spirogyra sp. adică în zona de fund care permite fotosinteza. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). Hydrometra şi Velia. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. gibba. proxima. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. Lemna minor. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. precum şi larvele altor insecte. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. Spirodella polyrhiza (lintiţă). De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles.

Pot trăi şi pe sol umed. la 1-3 m adâncime. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). Symphytum officinale (tătăneasă). Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). S. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. latifolia (papură). Gliceria aquatica (mana-apei). La malul bazinelor acvatice. S. Ceva mai spre adânc. Polygonum amphibium (troscot de apă). Lythrum salicaria (răchitanul). Phragmites australis (stuf sau trestie). Nuphar luteum (nufărul galben). P. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). vesicaria (specii de rogoz). maritimus (spp. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). la 0. Heleocharis palustris (ţipirig). Mentha aquatica (menta de apă) etc. Potamogeton natans. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă.pietros sau stâncos. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). 89 . sărăcesc apa în aceste săriri. iau sărurile minerale din sol şi. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Suaeda maritima etc. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C.2-1 m adâncime. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. se instalează aşa-numita floră dură. determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. Hippuris vulgaris (coada-calului).) şi arin (Alnus glutinosa). fiind greu putrescibile (“dure”). Typha angustifolia şi T. centura de stuf sau stufărişul. În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. littoralis. Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). Equisetum palustrte (coada-calului). de pipirig). Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Cicuta virosa (cucuta de apă). Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei.

lipitori (Hirudo. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). trichoptere (Leptocerus). hidracarieni. Onycocamptus. la fel ca şi fitobentosul. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Piscicola. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Glossiphonia). Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. Myriophyllum spicatum (peniţă.pusillus. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Haemopis. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Zoobentosul lacustru. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. hidre (Pelmatohydra). Diatomeele sunt dominante. crispus şi P. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. plecoptere (Perlodes). Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. Enteromorpha. minor (inariţă). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. paşă (P.fluitans (broscariţă). Nitocrella. în special de chironomide (Cricotopus). Chara. Elodea canadensis (ciuma-apei). în porţiunile mai puţin adânci. spongieri (Spongilla). „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). moluştele (Radix ovata). trăiesc larvele unor insecte. iar în lacurile alpine până la 20 m. acoperite de alge. demersum (cosorul). P. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. alge ale genurilor Cladophora. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). atât din punct de vedere calitativ. Najas marina şi N. P. de până la 3-7 m. Pe sub pietrele de la mal. lucens. perfoliatus). cât şi din punct de vedere cantitativ. Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). P. Sunt mari producătoare de oxigen. compressus. Nannopus). Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). brădiş sau vâsc de apă). Spirogyra. numeroase copepode (Ectinosoma. Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). efemeroptere (Heptagenia). Ceratophyllum submersum şi C. Către interiorul bazinelor.

bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. amfipode şi mizide. misidacee. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Segmentina nitida. Physocypris. Peloscolex şi Lumbriculus). Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. trihoptere. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). olgochete. ostracode (Cypridopsis. P. Planorbis planorbis. briozoare (Plumatella repens). Se întâlnesc. spongieri. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. diptere (Cricotopus). Viviparus. Physa. Lithoglyphus. Darwinula. gândacul de stuf (Donacia crassipes).reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Unio pictorum. rotifere. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). Stylaria. Heterocypris). Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. harpacticide. coleoptere (Dytiscus marginalis. În general. Ilyodrilus. densitatea populaţiilor lor este ridicată. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Majoritatea sunt forme omnivore. Nais. Pisidium). Hypanis colorata. cele carnivore fiind rare. Limnodrilus. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Deşi aici se găsesc puţine specii. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Sphaerium. rotifere şi variate protozoare. Ancylus lacustris etc. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. Limnodrilus. diferite specii de oligochete (Tubifex. nematode. Ranatra linearis. cumacee. numeroase specii de oligochete (Tubifex. cladocere (Ilyocryptus sordidus). etc. Hydrous piceus. Naucoris cimicoides). bivalvele (Anodonta cygnaea. Candona. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. Bithynia. hidracarieni. coleoptere.). izopode şi amfipode. Succinea putris. Branchiura sowerbyi. planarii. Fagotia. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Zona profundală a lacurilor adânci.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). protozoare. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). ostracode. de asemenea. carinatus. Hydrachnidae. 91 . Acroloxus lacustris. aici predominând insectele. Theodoxus. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Ophidonais. Ilyocypris. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Clitellio. Valvata. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. briozoare. Hydrophylus) şi larvele de libelule.

Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. pe altele este mic. în general. 1974). pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. 3. linul (Tinca tinca). în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). Suprafaţa bălţilor este. Dintre alge. Dintre peşti. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). batca (Blicca bjorkna). ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. caracuda (Carasius carassius).Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. 92 . Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului.). crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. variabilă în spaţiu şi timp. dar importanţa lor este mică. crapul (Cyprinus carpio). bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). hidre etc. ştiuca (Esox lucius). În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). De exemplu. briozoare. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros.4. cianobacterii şi cloroficee.

ca urmare. Seara. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. 93 .4. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. fără legătură cu apa curgătoare. Bălţile izolate. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă.şi hipolimnionul. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. de precipitaţii. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. cât şi în cele izolate. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi.1. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. unele dintre ele ajungând să sece complet. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund.3. meta. se produce o răcire a apei la suprafaţă. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Nivelul lor scade către toamnă.

de consumul biologic şi de evaporaţie. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. euglene. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. omogenizând conţinutul lor în oxigen.2. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus.4. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Haematococcus.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Chromulina. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. Aphanizomenon. colembolele (Hydropodura). Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. 3. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. Excepţie fac bălţile din pădure. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. 94 . Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea.

mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. briozoare. tritoni. 95 . babuşcă. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. buhai de baltă). Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. larve de insecte). paşa (Potamogeton crispus). broaşte. ciulinul de baltă (Trapa natans). Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). scoici) şi târâtoare (planarii. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. roşioară. hidre). au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). biban. Volvox dintre cloroficee. săpătoare (oligochete. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. etc. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. plătică.). brădişul (Myriophyllum). Dytiscus. Cybister. melci. Scenedesmus. ştiucă etc. În unele bălţi peştii lipsesc. răchitan (Lythrum) etc. crustacee. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). stuful (Phragmites) şi papura (Typha). nufăr alb (Nymphaea alba).Asterionella. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. nematode. pipirigul (Scirpus). La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. Pediastrum. Hydrophilus etc. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. buzdugan (Sparganium). fufă. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. amfibieni (salamandră. broscariţă (Potamogeton natans). reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Synedra dintre diatomee. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. Fragilaria. lin. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. săgeata-apei (Sagittaria). Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Melosira. caracudă. Bălţile umbrite din pădure. Navicula.).

În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. slab acidă sau neutră. iar reacţia ionică a apei este acidă. 3. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. oligotrofe şi mezotrofe. marghilă. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. colinare şi de şes. La rândul ei. crâng.3. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. de modul de alimentare cu apă. Uneori. rogoaze în Ţara Bârsei. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. berc etc. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. 96 .5. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. în depresiunile intramontane. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. roghină. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. prin revărsarea apelor curgătoare.5. lac. În acest fel.1. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. baltă. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. tău.

în special Dinobryon şi Synura. cumacee. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. care vara dispar din plancton. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). mesteacănul (Betula verrucosa). Limnodrilus. Ophidonais etc.). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). Nais. vulgaris). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. Thanatus. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. broasca mare de lac (Rana ridibunda). C. trichoptere. (Scirpus). salcia (Salix pentandra. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). arinul alb (Alnus incana). gasteropode. tritonii (Triturus cristatus. odonate. fragilis). păpurişurile şi rogozişurile. S. cladocerele. păianjeni (Pirata. papura (Typha latifolia. lintiţa (Lemna minor. larve de efemeroptere. Marchantia polymorpha.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. şarpele de apă (Natrix tesselata). numite popândaci. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). coada-calului (Equisetum palustre). primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). spongierii şi hidrozoarele.). copepodele şi larvele mici de insecte. harpacticide. T. hidracarieni. rugina (Juncus effusus). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). mana de apă (Glyceria aquatica). şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). rogoz (Carex vulpina. 97 . cladocerul Ilyocriptus sordidus. mărăraş (Oenanthe aquatica). angustifolia). Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. plopul tremurător (Populus tremula) etc. Dolomedes) şi melci. coleoptere şi diptere. fiind înlocuite de algele cloroficee. T. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. pseudocyperus etc. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). ostracode. Stylaria. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum.

Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). mai rar în etajul subalpin. structură chimică. săracă în săruri minerale nutritive. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. gresii. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii.2.5.3. De aceea. floră şi faună. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. roci eruptive). deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. un strat superficial de turbă. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). dar numai în regiunile cu un climat umed. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat.5-5). Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. În stepe.

ce poartă numele de lagg.). iar la altele (Eriophorum vaginatum. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. Carex buxbaumii) sunt înguste.1. care creşte în masă compactă. care la unele specii pot fi groase. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. 3. prezintă caractere xeromorfe. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. deşi trăiesc într-un climat umed. Multe plante de tinov.1. Spre deosebire de plantele din bahne. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. Ledum palustre). de la periferie spre centru. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum).organismelor ce trăiesc aici. 1988) 99 . – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. nr. Plantele de tinov (Sphagnum. pe măsură ce ele cresc în înălţime. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. de la centru spre periferie. lanceolate şi răsucite. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. care cuceresc mlaştina centripet. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. Datorită acestei fizionomii specifice. Fig. lenticulară (figura 3. dominată de muşchi şi de arbuşti. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug.

Habotrocha lata. pedicuţa (Lycopodium clavatum). în mlaştinile 100 . Monostyla virga. Euastrum. D. Stigonema. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. ostracode (Cypris pubera). Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). Din cauza acidităţii mari a apei. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). trihoptere. arinul alb (Alnus incana) etc. legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. P. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. Closterium etc. păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. efemeroptere. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). intermedia). unele cianobacterii (Gymnozyga. colembole. Micrasterias. mesteacănul pitic (Betula nana). pauciflora. hidracarieni. cladocere (Ceriodaphnia. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). iarba-neagră (Calluna vulgaris). Noterus crassicornis. Elosa woralli. perigoniale). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). bivalve (Pisidium cinereum). odonate. Amoeba verrucosa). C. heteroptere. Dinocharis intermedia). diptere (simuliide. Nebela. crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). muşchi (Polytrichum alpestre. rizopodele. ciliatele (Stylonychia. rostrata). rotiferele (Polyarthra platuptera. Anisus leucostomus).) şi tiobacterii. ferigi (Dryopteris cristata) etc. C. furnica de tinoave Formica fusca picea). nematode. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. Morulina gigantea. Colpoda. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. specii de rogoz (Carex canescens. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). lepidocarpa. Keratella valga. coleoptere (Haliplus immaculatus. Chroococcus.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. datorită cantităţilor mari de acizi humici. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). Chydorus şi Polyphemus). chironomide). Cosmarium. oligochete. tardigrade (Macrobiotus dubius). mesteacănul pufos (Betula pubescens). gasteropode (Acroloxus lacustris. afinul (Vaccinium myrtillus). mestecănaşul (Betula humilis). Erebia medusa). Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. C.

Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 .oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4.

Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12.c) euriterme d) autotrofe 6. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9.

Oceanul Indian şi Oceanul 103 . 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.1.362.362. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.788 291.700 1131 5449 Nord Total 361. Oceanul Atlantic.).000 km2).070. în timp ce uscatului îi revin doar 29. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.100 3627 9219 Indian 74.710 723.455 3795 11. Tabelul nr.022 m (Groapa Marianelor).b) epilimnion c) hipolimnion 13.257 16.2%.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.945 3897 7437 Îngheţat de 12. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1. 3.710 4028 11.022 Atlantic 91.455.000 km3.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.655 330. iar adâncimea maximă este de 11.6.8% din suprafaţa Pământului (361. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.070 1.

mări polare. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. Marea Baffin. Marea Roşie.Îngheţat de Nord. Marea Laptev.mări interinsulare. de obicei. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.mări izolate. Marea Marea Solomon etc. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: .1. Marea Banda. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . după geneză etc. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. . despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. de temperatura apelor de la suprafaţă. .). Marea Bering. Marea Arabiei etc. 104 . Marea Labradorului. Marea Caraibilor etc. . Marea Bering. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. Marea Baltică. Marea Baltică şi Marea Azov).800. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari.). Marea Tasman). Marea Mânecii. Marea Nordului. separând două sau mai multe continente. Marea Irming). .mări temperate reci. Marea Beaufort.6. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Marmara. . Marea Weddell). Marea Ross.mări mediteraneene. Marea Kara. 18°C (Marea Norvegiei.000 km2. 3.mări interioare. Mările însumează 74.mări subpolare. .mări marginale.). Marea Barents. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte.

mări tectonice. Marea Arabiei. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. Marea Irlandei. Marea Galbenă.mări epicontinentale. 1988) 105 .2. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală.. Marea Roşie. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. sub 200 m. taluzul continental. cu adâncimi reduse. 3. prezentând o morfologie complicată. . nr.). uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. 3. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. Marea Mânecii. După modul de geneză mările pot fi: . Marea Roşie. Marea Japoniei. Fig. Marea Chinei de Sud). Golful Hudson). Marea Neagră).mări tropicale.2. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. . Marea Galbenă.mări temperate calde. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană.6. Marea Barents. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. Marea Albă. Golful Persic.2. situate în întregime pe platforma continentală. Marea Caraibilor). cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. Marea Baltică. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat.

Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. São Paulo. de sute sau chiar mii de metri.000 m.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7.).000 km. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. numită vale de rift. Alteori. prezente în toate oceanele. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. Elena. fosa Filipinelor. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. purtând numele de dorsale medio-oceanice. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. 106 . Ocupă circa 15. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. în dreptul foselor marine. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. numite piemont oceanic sau glacis continental. Sf. şi sunt active din punct de vedere seismic. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. Tristan da Cunha etc.000 km2. lungă de aproximativ 16. Taluzul continental. dar poate atinge chiar 7000 m. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. fosa Japoniei. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. Ascension. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. până la adâncimea medie de 200 m. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. numită flexură continentală.000. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m.6% din suprafaţa Oceanului Planetar.

). Fig. modificat din Nybakken.). Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică.3. fosa Aleutinelor. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.6. 1957. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 3. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.3. 3. fosa Kermadec etc.3. deci este echivalentă cu zona disfotică. nr. fosa Tonga.fosa Kurilelor.

Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. situate dincolo de marginea platformei continentale. de unde şi densitatea redusă a planctonului. Domeniul bental este divizat. cât şi datorită curenţilor litorali. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. prezentând o salinitate relativ constantă. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. în funcţie de pătrunderea luminii. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. b) provincia oceanică. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime.

adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. în mare parte de origine terigenă. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. f) eajul hadal sau ultraabisal. lumina. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. Marea Baltică. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale.6. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. temperatura. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial.4. 3.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). salinitatea şi regimul gazos. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. 109 . Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. abisal şi hadal. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice.

Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. astfel încât roca-mamă iese la zi. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice.Sedimentele marine. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Alte materii terestre. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. ce floculează lent. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. 110 . sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. mai ales cu conţinut argilos.

Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase.3 milioane km2.5 milioane km2. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine.4 milioane km2.1. în special pteropode. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. 2. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. 111 . Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. cu o medie de aproximativ 65%. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%.

iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. fie unor fenomene cosmice (mareele). se formează doi curenţi ecuatoriali. dar cu un sensuri de mişcare inversate. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial.3. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. iar în cele polare vânturile polare de est. magneziului. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). evaporare. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. calciului şi urme ale altor metale. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). N şi 5° lat. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. Circulaţia maselor de apă. răcire. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. acţiunea vântului. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. În emisfera sudică există trei circuite similare. precipitaţii. care adesea se întrepătrund. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. Această circulaţie determină 112 . Argila roşie este formată din particule extrem de fine. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. presiunea atmosferică). în cele trei oceane. În mod corespunzător.

În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. fie una în faţa celeilalte. masele de apă oscilează după un ritm propriu. 113 . Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Apele polare reci. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . şi deci mai grele. atunci. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. Mareele.Lună. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. Această circulaţie este lentă. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). unde ies la suprafaţă. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. de cel mult 10-20 cm/s. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. iar cea descendentă de downwelling. Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). pe aceeaşi parte (de Lună nouă). Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. mareele ating cele mai mari amplitudini. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling.şi zooplanctonului.

Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. temperate şi cele polare. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. Din această cauză. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu).3°C în februarie şi 26°C în august). Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. ci în apele tropicale.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. În general. Temperatura. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină.

În general.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. Salinitatea. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. În Marea Azov transparenţa este de 2. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Proprietăţile optice. iar în cele polare este practic absentă. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. 51 m în Marea Roşie. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. 28 m în Marea Neagră. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. fiind slab populate de plancton. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. Mările tropicale au o transparenţă mare. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. La latitudini mari. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰).75 m. Valoarea 115 . acolo unde razele solare cad oblic. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. ce scade foarte puţin cu adâncimea.5 m în Marea Sargasselor. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. 25 m în Marea Caspică. care se instalează doar în perioada caldă a anului. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii.

precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. dimpotrivă.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰.).4. pe de altă parte.030 + 1. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. aportului apelor dulci (precipitaţii. duc la o diminuare a acesteia. comparativ cu cele continentale. pe de o parte. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale.) care. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. Evaporarea intensă. datorită. topirea gheţii. fluvii etc. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. iar.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. gheţari. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. La latitudini mari. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. 116 . De aceea.

Curenţii verticali. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. Salinitatea. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. 117 . ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. 1942. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine.9°C. influenţând densitatea acestora. alături de temperatură. are un rol important în circulaţia apelor oceanice.Fig. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat.56°C. 3. nr. din Levinton. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă.4. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale.

Astfel. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. 118 . coboară. în felul acesta.). deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă.5. 6) creşterea presiunii osmotice. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. cu o densitate mai ridicată. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. se va afunda. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. Relaţiile dintre salinitate. apa superficială. Prin urmare. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. Când şi acest strat de apă se va răci.

Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. ca de exemplu Arenicola marina.5. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. 1942.Fig. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Mytilus edulis. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. incluzând câteva specii larg eurihaline. Există şi organisme organisme marine eurihaline. în special cele care trăiesc în estuare. 3. din Ross.. nr. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte.

sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. De asemenea.6. Oxigenul.). Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. Din această categorie fac parte. 120 . concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. datorită aportului de ape reci. crabul de iarbă. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. polichetul Hediste diversicolor. între care contactul permanent cu atmosfera. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. bogate în oxigen. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. de pildă. În mod indirect variaţiile de salinitate. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. Mai spre adânc. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. Astfel. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). Carcinus maenas. mareele şi curenţii. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. O serie de alţi factori. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare.homeosmotice. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. prin modificarea densităţii. motiv pentru care apele marine din zonele polare. valurile. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente.

care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. cianobacteriile. unde cedează oxigenul. criptomonadele.5. 1973. Asterionella etc. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală.Fig. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. Rhizosolenia. din Nybakken. mai ales în mările reci. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. Nitzschia. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. Navicula. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. silicoflagelatele şi unele cloroficee.6. la care se mai adaugă cocolitoforidele. nr. 3.6. Thalassiosira. Fragilaria. Biddulphia. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. 3. Coscinodiscus. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Skeletonema.

Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. Dinophysis. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. 122 . Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. atât în spaţiu cât şi în timp.apele oceanice. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. mai ales azotaţi şi fosfaţi. mangan şi unele vitamine (de ex. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. dar se întâlnesc şi în mările reci. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. Peridinium. mai ales. dar şi fier. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Gonyaulax etc. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. cât şi în cele neritice. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. ziua şi noaptea. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. mai ales vara şi toamna. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. mai ales în apele mai reci. Algele verzi sunt rare în apele marine. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. cât şi. vitamina B12).

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. Aici includem anumite specii de rechini.7. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti.diatomeelor (figura 3. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. fiind considerate erbivore. Aceşti peşti au. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. majoritatea peştilor zburători. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. speciile de ton. peştele-spadă. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. 126 . de regulă. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Astfel. peştele-lună (Mola mola) etc. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. ca de exemplu calmarii şi sepiile. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. la care se mai adaugă mamiferele. Pe lângă migraţiile circadiene. De asemenea. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. Astfel. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari.). reptilele şi păsările marine. În afară de fitoplancton.

stavridul. sardelele. ouăle polichetelor. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. Anomalocera patersoni). Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. sardelele (Sardina pilchardus). scrumbia albastră (Scomber scombrus). ostracode. P. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. scrumbiile (Scomber. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. icrele de chefal. Hermatobates şi Halovelia. pălămida (Sarda sarda).). stavrid. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. G. codul (Gadus morrhua. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. în special de peşti. Alosa). Marea Baltică. radiolari coloniali şi salpe. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. izopode (Idothea metallica). Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. heringul (Clupea harengus). mediterranea. merlangus). este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). hamsie şi alevinii unor peşti. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). callarias. 127 . macroul etc. G. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. stavridul (Trachurus mediterraneus). crevete şi crabi. hamsiile (Engraulis spp. Nectonul neritic. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc.

Macrocystis. Astfel. Laminaria. Halophila şi Ruppia. Atât animalele. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Algele brune preferă în general apele mai reci. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Zoobentosul. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. urmate de algele roşii (Phyllophora. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Laurencia. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Enteromorpha. Cymodocea. Cystoseira. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Ceramiun). roşii şi verzi. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Cladophora. Ascophyllum. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Thalassia. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Posidonia. Polysiphonia. Caulerpa). deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. Nereocystis).

unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. cărora li se asociază insectele halofile litorale. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. Ovatella myosotis. Comunităţile 129 . Orchestia gammarella şi O. Ocypoda şi Cardisoma. chilopodele. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. bivalve (Mytilus edulis). Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). L. spongieri. coleopterele (Bledius). Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. L. littorea. izopode (Ligia oceanica. unii păianjeni şi miriapode. montagui). polichete. Birgus latro şi Geograpsus spp.) şi insecte diptere. poliplacofore (Chiton cinereus). În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. În zonele polare. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus.) şi stele de mare (Asterias rubens). L. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. izopodele (Tylos latreillei). Littorina obtusata. briozoare. italica). Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. antozoare (Actinia equine). într-o măsură mai mică. Gammarus olivii. Nucella lapillus. L. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. hidrozoare. littoralis şi Gibbula umbilicalis). Siphonaria şi Nerita. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. crustacee (Sphaeroma serratum. saxatilis).de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice.

bivalve (Mytilus edulis. nematode. briozoare (Membranipora). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. amfipode (Haustorius. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). priapulidele (Priapulus caudatus). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. ciripedul Balanus. Asterias rubens). Spio filicornis. gasteropode (Terebra). Eteone longa). Mya arenaria. polichete (Ophelia bicornis. Pisione remota. misidacee (Gastrosaccus sanctus). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Arenicola marina. Aici predomină formele mici. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. amfipodele (Corophium volutator). izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. crustacee şi peşti bentonici. copepode harpacticide. hidropolipi. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. stele de mare (Marthasterias glacialis. Arenaeus şi Emerita). format de desişurile de plante marine. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. reprezentate prin spongieri.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. 130 . care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. actinii (Anemonia sulcata). Ele asigură locul de trai. Pinctada vulgaris. Lysiosquilla. izopodele (Mesidothea entomon). polichete (Spirorbis). Se prezintă foarte diversificat. Convoluta roscoffensis). stridii). Bathyporeia). Pygospio elegans. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. Ceratoderma edule). hidrozoare (Dynamena pumila). În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). hrana. Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. briozoare şi ascidii. bivalvele (Macoma baltica. bine camuflate de spongieri. arici de mare (Paracentrotus lividus).). Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus).

Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Heteromastus filiformis. copepode. Predomină formele mobile – turbelariate. Nassa reticulata). melci (Hydrobia totteni. Lanice conchilega. Lumbrineris tenuis). polichete. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. sub formă de epibioză. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum).unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Formele coloniale pot acoperi. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. crevete. caracatiţe). care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. cele sedentare fiind rare. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. cea mai mare parte a plantelor. apoi în cel nisipos. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. Macoma baltica. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Angulus tenuis). polichete (Nereis virens. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare.

Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11.d) cianobacterii 3. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 4. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8.000 m adâncime 7. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6.

133 . Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. 4. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. 6. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. 2.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7.

Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. 12. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 .8. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. 14. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Precizaţi rolul manganului în apele marine. 13.

Fauna R. Universitatea “Al.. Ed... C. 1967 – Biologia apelor.R. Ed.. Cuza” Iaşi Burian P. R. P. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină.. M. Ed. Gauthier – Villars.. C. vol. C. C.Bibliografie Angelier. I. Ştiinţifică. Ed.. R.. Acad. Ştiinţifică. R. Bucureşti Mustaţă. E. (sub red. 1987 – Peşteri scufundate.P.. Cuza” Iaşi 135 . 1964.R. Popescu. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia.R. Popescu-Marinescu V. A. Technique & Documentation. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Bucureşti Antonescu.R.P. S. 1969 – Biologia apelor impurificate.. Moskva Lascu. Acad. Bucureşti Madoni. Bogoescu..P. Ed. 1966. Ionescu... Brezeanu Gh. Ed.R. Ed. Academiei R. 184 pp. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. Sârbu Ş.V. I.. ediţia a 2-a revizuită.S. Paris Antonescu. Ed... Prunescu-Arion E. Vâsşaia şkola. Gh. Ed. Ed. Pisces-Osteihtyes. 1972. ediţia a 4-a. Bucureşti Chiriac. L’étude des eaux continentales. 1957. Bucureşti Dussart B. Acad.S. S. XIII. Lumea algelor. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci.... P.).S. 1976. 6: Boişteanu. Didactică şi Pedagogică.. Monografia zonei Porţilor de Fier. Ed. 2000 – Écologie des eaux courantes. University Press. Bucureşti. Cărăuşu. Ed. Ed..S. Bucureşti Mălăcea. Academiei R.. I. Konstantinov. T.R. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. V... Didactică şi Pedagogică. Limnologie. Cărăuşu S. 1970. Ed. Curs de hidrobiologie şi limnologie. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. Bucureşti. 1980 – Hidrobiologie. Olteanu M. Bucureşti Bănărăscu.. Târgu-Mureş Buşniţă Th. Bazele biologice ale protecţiei apelor.. Udrescu.. Viaţa în apele curgătoare de munte. Universităţii “Al. E. Ed. 1998 – Hidrobiologie. Natura.. Univeristà degli studi di Parma Marcoci.S. Al. Paris. S. 1952 – Tratat de ihtiologie.

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. Acad.. Bucureşti Nicoară. New York Papadopol. Jerusalem Zernov. I. J.R. 1980 – Ecosistemele din România. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică).. Ed. M. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Ed.. Ed. S. Bucureşti Zaitsev. Bănărescu. (sub red. G. Oros. Israel Program for Scientific Translations.. 1962 – Ecologia peştilor. 1981. M. A. 1988 – Marine biology: an ecological approach. V. Bacău Surugiu.. 1981.. Hidrobiologie. Moskva-Leningrad 136 . Ştiinţifică. Bucureşti Pârvu C.. Nauk SSSR. Tufescu M. ediţia a 2-a.W. Ed.Negrea. Albatros. F. 1974 – Limnologie şi oceanologie. Ed. Didactică şi Pedagogică. E. Ed. Ed. Academiei R. Negrea. Bucureşti Pârvu C.. Ed. 2002 – Ecologie acvatică.S.. – 244 p.P.. R. – Ecologia şi activitatea umană.). Akad.. 2007 – Hidrobiologie. V. Bucureşti Pricope. eduţia a 2-a revizuită. Ed. Bucureşti Vasiliu. Pora. Ed. Yu. Rovimed Publishers. P. 1971 – Marine neustonology.. Iaşi Nikolski. Ed.. Bucureşti. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Bucureşti Nybakken.R.... G.S.D. Ceres. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Harper & Row Publishers. Didactică şi Pedagogică.. V. Casa de Editură Venus.A. ediţia a 2-a. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. 2005 – Introducere în biologia marină.. Ş..A.