Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. morfologia şi anatomia. etc. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. 4 . Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. Pentru explicarea originii. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. 1949). etologia. Fiind o ştiinţă ecologică. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. Fizica descrie fenomenele mecanice. complexă. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. corelarea şi interpretarea rezultatelor. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. de sinteză. geografia. hidrochimia. biogeografia. zoologia. microbiologia. relief. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. termice şi optice din apă. hidrologia. experimentul şi analiza. climă etc. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. fiziologia vegetală şi animală. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. hidrogeologia. etc. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale.

utilizări industriale). de regulă cerut de oameni (hrană. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. mai nou. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. Iniţial. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. lacuri. materii prime. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. în general. zone umede etc. 5 . şi a produsului final. bălţi. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică).). Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. hidrobiologia are şi o importanţă practică. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. în special. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. pentru care rezervă termenul de potamobiologie.

1. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului.). Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. adică un dipol. condiţie şi resursă de viaţă. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. numite legături de hidrogen.1. Totuşi. În felul acesta. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. dizolvând aproape orice substanţă. care este electropozitiv. În felul acesta. Apa. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). formând un unghi de 104°27'. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . cât şi polaritatea moleculei de apă. atât în interiorul. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. 1. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. pentru hidrobionţi apa este mediu. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. cât şi în afara organismelor.1. adică H2O sau H–O–H. de asemenea. iar oxigenul la celălalt. iar fiecare hidrogen câte unul. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. Această separare electrică creează o moleculă polară.

Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. etc. Acest fenomen poartă numele 7 . ar fi fost un gaz şi nu un lichid. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. 1. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. 1. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. putând susţine mici obiecte. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. în starea lichidă predomină dihidrolii. trihidroli (H2O)3. la temperatura camerei. dipolii apei se pot asocia între ei. Proprietăţile fizice ale apei 1. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. 1974).1. Fig. atunci apa. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat.2. polihidroli (H2O)n. nr. De regulă.2. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. dihidroli (H2O)2.1.

iar apa este practic necompresibilă. Invers. obiectele se umezesc.2.de tensiune superficială. atunci corpurile nu se umezesc. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. De aceea. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). De 8 . Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei.3.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. Tensiunea superficială a apei (72. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. picăturile au forma perfect sferică. De asemenea. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). care trăiesc fie suspendate de această peliculă. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului.2. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune.2. Astfel. 1. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. 1. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. De aceea. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor.

Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. creştere. la o adâncime de 10. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian.2. iar în apele marine la fiecare 9.3 m adâncime. fără variaţii prea mari ale temperaturii. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine.). Astfel. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. energia calorică a atmosferei. altitudine şi perioada anului. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. reproducere). Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori.4. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. Astfel.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime).aceea. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. ceea ce creează deosebiri între 9 . De aceea. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. pe care le degajă apoi treptat. 1. vâscozitate. condensarea vaporilor de apă. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate.

valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. se împart în arctice. 10 . Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. în funcţie de temperatura apei. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. Datorită curenţilor verticali de convecţie. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. De aceea în apele calde. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. Astfel. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. de regulă. 2-3°C. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. compatibile cu viaţa. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. în apele polare. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. dar cu un număr mare de indivizi. faţă de cele din regiunile tropicale. în apele reci de munte sau în apele subterane. Apele continentale. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. în general sub 10°C. temperate şi tropicale. În schimb. în apele reci vom găsi mai puţine specii. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. generaţiile se succed rapid.

apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. Apa la îngheţ se dilată.98°C. în mod indirect. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli.4-24°C.2. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. formând un strat termoizolator. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. Densitatea apei depinde de temperatură. 1. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. 11 . care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0.). de salinitate şi de presiune. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. stridia între –2 şi 20°C. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute.5. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară.2.

12 . 1. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. deci şi a densităţii. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. aşa cum este cazul Mării Negre. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.025 g/cm3. aceasta măsoară 1. 1. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial.004 g/cm3.Fig. la aceeaşi temperatură.2. Astfel.2. Astfel.6. nr. în timp ce în Marea Nordului. apa mai densă de la suprafaţă coboară. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. Prin urmare.026 g/cm3. la 20°C şi la presiune atmosferică. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate.

fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. De regulă.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. Prin urmare. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. Radiaţiile infraroşii. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). de substanţele dizolvate şi de organismele vii. cu atât razele se vor refracta mai puţin. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. 13 . Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. iar la 5° se reflectă 40%. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic.

zona eufotică. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . şi un bioseston sau plancton. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. slab luminată. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. Limita inferioară a acestei zone se 14 . dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. Deosebim un abioseston sau tripton. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. absorbţiei şi transformării în căldură. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. . Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. alcătuit din organisme vii.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. îndeosebi în straturile mai adânci. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Plantele se găsesc numai în această zonă. Astfel.

Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. care trăiesc la latitudini mici. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. . verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. ionii de fier pot colora apa în galben. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. nu există o 15 . iar ionii de cupru colorează apa în albastru. atinge 500-600 m. iar seara urcă în straturile de mai sus. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. copepodele. ca de ex. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. mizidele. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. cladocerele. hidromeduzele. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). maronie în cazul flagelatului Synura. În funcţie de speciile predominante. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. apoi coboară din nou. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. De asemenea. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. Sagitta şi altele.

ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. Dimpotrivă. Dimpotrivă. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. Apoi. realizează cele mai ample migraţii verticale. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. 16 . Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. planctonul gelatinos. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. păsări) în zona crepusculară. De asemenea. De aceea. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. peşti.

Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. altele au organe luminescente speciale. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Peridinium. La multe organisme marine. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. valuri şi amestec turbulent. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. celenterate. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. iar noaptea ies la suprafaţă. Totuşi. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. viermi. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. vântului. celenterate şi peşti. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Thysanoëssa inermis). apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). Unele emană o lumină difuză. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. care trăiesc în zona oligofotică. echinoderme. crustacee (Meganyctephanes norvegica. acestea ziua fug spre adânc.7. cefalopode (Histioteuthis dispar). astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. Noctiluca scintillans). 1. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). Chauliodus sloanei).2. peşti şi nevertebrate. Din această cauză.

Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. cum se întâmplă în apele curgătoare. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. de fund etc. Astfel. conţinutului de oxigen etc. reci. salinităţii. după constanţă – permanenţi. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. de căderi de precipitaţii. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. ultimul fiind mai important.. după traiectorie – rectilinii. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. evaporare etc. densităţii. ciclonali şi anticiclonali. săraţi etc. Valurile. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). respiraţiei şi în timpul deplasării active. periodici şi neregulaţi. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă.a Pământului. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. litorali. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. conţin particule mai grosiere. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). de adâncime. înlăturarea metaboliţilor. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii.

1. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−].000. notat cu pH. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. la hidromeduze pe marginea manubriului. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). Proprietăţile chimice ale apei 1. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. 1.3. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen.3. Prin urmare. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă.

Apele naturale cu un pH cuprins între 3. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. Ziua. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice.4. De aceea. în timp ce moluştele lipsesc complet. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. Apele marine au un pH cuprins între 8. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin.1-8. iar cele cu pH > 7.3. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător.3 neutre. are loc o scădere a valorii pH-ului.4 şi 6. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. cele cu pH între 6. uneori chiar cele înrudite. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. atât ca valoare 20 . În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult).95 şi 7. Astfel.95 sunt considerate acide. în schimb. în timpul verii. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. Astfel. mai ales în perioada de “înfloriri” algale.3 bazice. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. noaptea. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. iar vertebratele sunt puţine la număr. Diferitele specii. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei.

calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). Atomii metalelor. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ).). se asociază în compuşi complecşi. cladocerul Chydorus ovalis. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). Astfel. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. mai ales metalele grele. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. Concentraţii mici. 1. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine.6. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. dar în general aici predomină ionii de calciu. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor.5 şi 9. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. însă. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia.3. potasiul (K+). În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. care rareori depăşesc câteva mg/l.4-7. 21 . rotiferul Anuraea cochlearis). la fel ca şi în apele marine.3. larva dipterului Chironomus plumosus.2. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. sulful (sulfaţi SO42− ). cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). În apele continentale salmastre şi sărate.absolută. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). copepodul Cyclops languidus. Keratella cochlearis). predomină ionii de Na şi Cl. Apa unor lacuri. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van).

1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. celelalte săruri jucând un rol minor. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l.5-30 g/l .5 g/l 2. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1.3. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4.5-5 g/l .Fig. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie).3.). În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. 1. nr. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu.ape oligohaline 0. 22 . Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. Marea de Azov cu 9-12 g/l. Ape salmastre (mixohaline) 0. aproximativ 89%.ape mezohaline 5-18 g/l . – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. ci şi de natură calitativă.ape polihaline 18-30 g/l 3.

continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l).5-25 g/l). majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. mai ales. datorită evaporării locale puternice. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. insecte. 23 . rotifere. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. moluşte pteropode şi heteropode. antozoare. hidracarieni. eufauziacee. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. cefalopode. Acestea din urmă. foraminifere. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). brachiopode. estuarele şi avandeltele). Cercopagis pengoi) şi. stomatopode. salmastricole. chaetognate.Marea Caspică sub 15 g/l. tunicate). Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. se numesc organisme stenohaline. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. polichete. Pe de altă parte. oligochete. echinoderme. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. Corniger maeoticus. scifozoare. invers. marine şi hiperhaline. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. radiolari. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. cladocere. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină).

În schimb. 24 . acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. Mya arenaria. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor.Mytilus galloprovincialis. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. cele salmastre cât şi în apele marine. Macoma baltica. cât şi cele dulci se numesc halofile. Platychthys flesus). iar sărurile în exces sunt eliminate. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. cladocerul Chydorus sphaericus. De pildă. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Peştii osoşi. Cerastoderma edule. turbelariatul Macrostoma hystrix. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. migrând din mare în apele dulci şi invers. Mytilus edulis.

duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. 1. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. sulfaţi. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. . Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. Astfel. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. cresc în apa dulce atingând talia maximă. Deosebim următoarele feluri de duritate: . dar nu se întâlneşte în mări. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate.3. migrând apoi în mare pentru reproducere. fosfaţi etc. cât şi unele tulpini de bacterii. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”).duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. cloruri.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. ceilalţi cationi. care diferă de la o ţară la alta. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. .3. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. 25 . La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. din cauza concentraţiei lor infime. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. neinfluenţând duritatea apei. cianobacterii şi flagelate.

sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. 1. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. numite şi nutrienţi.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. care îl oxidează. acid uric. săruri de amoniu. care îl transformă în azotaţi. fierul. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. iar peste 30° dGH apă foarte dură. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Aceste substanţe. manganul şi cuprul. 10-20° dGH apă semidură. magneziul. Astfel. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. 5-10° dGH apă moale. Astfel. calciul. Alte elemente biogene sunt siliciul. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Este utilizat de bacterioplancton. Procesul prin care apa devine dură este următorul. 20-30° dGH apă dură. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. bazalt) apa este moale. sau de către diatomee. dând naştere acidului carbonic. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective.4. 26 . iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. nitraţi.3. Prin urmare.

Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. de radicali sau de substanţe complexe.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare.5. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. Apele uzate. Astfel. enzime etc. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi.3. cresc nivelul fosforului. care trece în atmosferă. Substanţele organice Apele naturale conţin. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. 1. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. 27 . primele îmbogăţind. pe lângă substanţe minerale. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. protide. glucide. importante cantităţi de substanţă organică. vitamine. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. se numeşte denitrificare. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. lipide. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. încărcate cu substanţe organice. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. mărind riscul de eutrofizare.

ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. de presiunea atmosferică. bioxidul de carbon. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). Natura acestor ectocrine este foarte diversă. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. aminoacizi. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). tiamină. acizi graşi. precum şi de unele rotifere. celuloză. hemiceluloză şi compuşi proteici. activităţi umane). Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă.3. 1. de temperatura şi de salinitatea apei. crustacee planctonice şi bivalve. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. azotul. hidrogenul sulfurat.6. Oxigenul. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. amoniacul şi metanul. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. lignină.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. unele vitamine (acid ascorbic. biotină sau cobalamină) şi toxine. excreţii).

Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen.5. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Noaptea.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon.pe seama reducerii oxizilor. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. de temperatură (figura 1. de presiunea lui parţială în atmosferă.). De asemenea. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei.4. nr. datorită respiraţiei organismelor. 1. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice.4. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. 29 . Fig.

prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. Astfel. bine iluminate de razele solare. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. Fig.conţinutul de oxigen din apă scade. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. datorită amestecului continuu.5. urmate de fenomenul de zamor. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. adică moartea în masă a hidrobionţilor. în straturile superficiale ale apei. nr. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. 1. nu există o stratificaţie a oxigenului. În apele curgătoare. crustaceele Sida 30 . – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură.

Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. larvele ţânţarului Lauterbornia.9 cm3/ml de apă. Bythotrephes longimanus. de temperatură şi de salinitate. 31 . oligochetul Tubifex tubifex. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. În apă dulce. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă.).6. în funcţie de pH şi de salinitate. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l.crystallina. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. aflat deasupra sursei de apă. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. Mysis relicta. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor.

O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. această sare cade în precipitat. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+.Fig. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. 1. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+).6. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. creşterea pH-ului). combinânduse cu ionii de Ca2+. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. 32 . nr. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. care se află în apele naturale în concentraţii importante. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−.

care. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. bogate în oxigen.8 cm3/l. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3.5 cm3/l.7-6. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. 33 . motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. adică 325 mii km2. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. trăind în condiţii anaerobe. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.5 cm3/l. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. Mai mult de atât. iar la 2000 m adâncime de 5. către fund.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. dozele letale fiind foarte mici. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. Din acest motiv.

Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. Nereiphylla rubiginosa. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. chiar şi în cantităţi foarte mici. cladocerul Daphnia longispina). Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20.4 ml/l. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 .Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. Alte specii. Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Amoniacul disociază în apă. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă.1. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. 1. Tabelul nr.). – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m).1. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber.

un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. de regulă. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . însă fără a fi toxice. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Prin urmare. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. Apele acide au.La o valoare a pH-ului sub 6. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului.5 nitrificarea stagnează. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului.

Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8.

000 d) 1 din 1.000 b) 1 din 10.000 c) 1 din 100.000 11. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 .000.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

la rândul lui. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. în contact cu atmosfera. în bental de bentos şi perifiton. indiferent de tipul şi extinderea sa. În fiecare dintre aceste biotopuri. ofiopluteus). În componenţa planctonului intră. pe de o parte. organisme meroplanctonice. trocophora. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. sau neustalul. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă.2. vegetale şi animale. pe de alta. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. 2. valuri. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. restul având loc în bental. caracterizate prin condiţii diferite. radiolarii. 2. mişcări de convecţie etc.1. rotiferele. se compune din plancton şi necton.1. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. echinodermelor (echinopluteus. organisme holoplanctonice.).) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos.1. copepodele etc. nectochaeta). Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. cladocerele. formând diferite biocenoze. Pelagosul. 39 . şi. alcătuită din organisme vii. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial.

căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. crustaceele mici etc.). infuzoarele. 3) Microplancton. 5) Macroplancton. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară.). salpele etc. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. Se întâlneşte exclusiv în mări. zoaë. statoblastele briozoarelor. sifonofore mari. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). ctenoforul Cestus veneris. meduzele. copepodite etc. crustaceelor (nauplius. 6) Megaloplancton.2.) şi altor animale marine bentonice. rotifere. Se găseşte numai în mări. moluştele şi viermii pelagici. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton.moluştelor (larve veligere şi protoconce).1. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele).). De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. 2. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. meduzele hidroide. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. 4) Mezoplancton. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. mysis.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 .05. salpe coloniale etc. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1.

la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). printre care se numără diatomeele. Alte organisme planctonice. infuzoarele (de ex. radiolarii şi foraminiferele. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra).02 şi 1. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Diaptomus). între 1. în funcţie de temperatură şi salinitate. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate.00). în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. dar şi decât cea a apei marine (care variază. De asemenea. Ele plutesc în apă. cladocerele (Daphnia. ca de exemplu sifonoforele. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. Cu cât greutatea restantă este mai mare. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. mişcarea rotiferelor (Keratella. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. Copepodele (Cyclops.03). De aceea. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. Capacitatea de a flota o prezintă. de asemenea. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. 41 . Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. Sp – suprafaţa portantă. multe animale care posedă organe de locomoţie. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. cianobacteriile. Gr – greutatea restantă. La începutul secolului al XX-lea.cea a apei dulci (care este de 1. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi.

Dacă corpul este aplatizat. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. decât la speciile care trăiesc pe fund. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. spre deosebire de cele bentonice. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Hidratarea tisulară. chetognate şi alte animale. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. fie prin reducerea puternică a acesteia. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. dar care duc un mod de viaţă bentonic. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. 2. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. Pterotrachea coronata). Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. Reducerea formaţiunilor scheletice. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. Decapoda). Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. este minimă la sferă. dar şi la moluştele pelagice. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Euphausiacea.Suprafaţa relativă. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%).

De 43 . Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). de asemenea. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. Ca2+. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. scrumbie). O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). la unele cianobacterii şi conjugatoficee. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. SO4−) cu cei uşori (Na+. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei.unei substanţe gelatinoase transparente. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. Incluziuni lipidice. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. cambulă. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. ci uleiurile mai uşoare. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. practic incompresibile. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. radiolarul Spumellaria. Spre deosebire de incluziunile lichide. Incluziuni gazoase. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. în caz de necesitate. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. cât şi la unele rotifere. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Aphanizomenon. 4. care duce un mod de viaţă planctonic. icrele pelagice de chefali. ca. De aceea. 3. sub forma veziculelor traheene. care acoperă exteriorul corpului. dar şi. de exemplu. 5. să o modifice. NH4+) asigură.

Melosira). organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. 2. Însă. la Notholca longispina dintre rotifere. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. 3. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală.exemplu. ci după o curbă. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Multe diatomee (Coscinodiscus. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Alungirea corpului. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. meduze. polichete pelagice (Tomopteris sp. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. heteropode şi tunicatele pelagice. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. la Ceratium dintre dinoflagelate. aplatizate. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. copepode ş. ace. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală.).a. Aplatizare. ctenofore. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. de exemplu. pteropode. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Formarea excrescenţelor. dinoflagelate. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere.

45 . oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Asplanchna priodonta). Brachionus capsuliflorus. 5. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. Tabellaria etc. D. Formele din sezonul cald au crustele fine. rotifere (Keratella cochlearis. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. la diatomeul Chaetoceros. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. Suprafaţa relativă. Keratella quadrata. Tabellaria fenestrata). Bosmina coregoni). dinoflagelate (Ceratium hirundinella). ca de exemplu. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. În multe cazuri. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). iar dintre animale la salpe. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere.). Reducerea taliei. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. de asemenea.extracapsulară. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Agregarea în colonii contribuie. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Brachionus calyciflorus. 4. Daphnia cristata. De aceea. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. hyalina. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său.

Rana temporaria. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. ondatra Ondatra zibethica. T. T. 46 . Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. 2.1.2. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. şarpele de apă N. variegata. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. mamiferele. cobitide. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). morsele. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. alpestris. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia).). Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. batoidei etc. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. cristatus. vidra Lutra lutra. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas.2. În afară de peşti.). T. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). reptilele şi păsările acvatice. focile. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. pleuronectide. guvizi. în compoziţia nectonului intră amfibienii. broasca mare de lac R. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. Pelobates). buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. şerpi marini Pelamys platurus).2. tesselata. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. ridibunda.

2. Se cunosc peşti fizostomi. 2. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Hydrous piceus. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. Cybister laterimarginalis etc. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. prin urmare. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. La rândul ei. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii.2. lucru necesar pentru orientare. şi peşti fizoclişti. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Apoi.). pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. De exemplu. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. aici nu există nici un substrat solid. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. Astfel. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul.

de suveică sau de torpilă. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. S-a constatat că forţa 48 . peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. peduncul caudal subţiat. serveşte la izolarea termică. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. trecerea lină de la cap la trunchi). Suprafaţa corpului este netedă.depusă sub epidermă. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. În linii generale. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. De exemplu. iar pedunculul caudal este subţiat. uneori lipsită de solzi. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară.

Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. Păstrăvii. 2.4. de exemplu. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. prin urmare. De asemenea. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. formele nectonice migrează 49 . fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. De regulă.2. argintie.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. uneori de mii de kilometri. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală.

cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. şi migraţii verticale. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. anghilei şi somoniilor.). în special cei marini. somon atlantic Salmo salar). când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. lostriţă Hucho hucho. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. gingirică Clupeonella cultriventris. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . mreană Barbus barbus. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. formând cârduri sau bancuri. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). cleanul. scobarul ş. După scop deosebim migraţii de reproducere. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). duc o viaţă gregară. Acestea. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. ce provin din afluenţi (mreana. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. în unele cazuri. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Mulţi peşti. stellatus. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale.a. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. păstrăv de munte Salmo trutta fario). se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. nisetru Acipenser guldaenstaedti. păstrugă A.

în special vizuală şi olfactivă. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. muştele Ephydra. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană.Nord. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Sarda) chiar 200. ce pot traversa oceanele. în special peşti. Orientarea. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). apterigotul Podura aquatica. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. trăiesc ploşniţele Gerris. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Hydrometra. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. La interfaţa apă-aer. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. Pentru multe organisme nectonice. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei.3. se face după repere imobile. 2. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. În mări şi în lacurile mari. la o distanţă de 5800 de mile marine. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. construcţii etc. iar bonito (genurile Katsuwonus. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. protejate contra vântului de arbori. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton.

De aceea. dar nu se rupe. deoarece corpul lor nu se umectează. Unii autori (Zaitsev. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. În schimb. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. consumând animale căzute în apă. Organismele epineustonice sunt. mai ales insecte. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. dezvoltarea pigmentaţiei. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. umiditate ridicată a aerului. aerobionte. cât şi din aer. care protejează organismele de acţiunea 52 . Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. Majoritatea sunt prădătoare. dată atât de radiaţiile incidente.Halobates. cât şi de cele reflectate de luciul apei. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Pe de altă parte. în principiu. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. în special pentru bacterioneuston. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. dar şi praf ce conţine materii organice. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. Pe de o parte. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează.

hamsie. cât şi o dinamică pronunţată în timp. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata).) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea.nocivă a radiaţiilor UV. insecte (larvele de Anopheles). şi un merohiponeuston. Physa). fototropism pozitiv. alevinii multor peşti. Noaptea. ouăle polichetelor. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . Sagitta. în primul rând la formele rezistente la UV. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. puietul de peşti. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. stavrid. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). moluşte (Limnaea. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. izopodul Idothea metallica. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. în special peşti. Cu toate acestea. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. culoarea criptică sau transparenţa corpului. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. icrele de chefal.

în contact cu atmosfera. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. iar cealaltă în afara acesteia. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor.). cu proprietăţi hidrofobe. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. trisulca. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. trecând 54 . Peştii Histriophorus şi Mola mola. Wolffia arrhiza. peştişoară (Salvinia natans). Ostiolele. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Spirodella polyrhiza). Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. L.Gammarus. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. creveta Palaemon. S. aidoma unei vele. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. gibba. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. Dexamine şi Apherusa. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. de exemplu. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. un pneumatofor mare. Velella spirans. L. La plantele pleustonice. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). mătasea-broaştei (Spirogyra sp. natans. 2. care prezintă de asupra apei. cât şi a celui dizolvat în apă.4.

Există un număr relativ mare de animale. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. psamofile. Coleopterul Gyrinus natator. 2. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. ploşniţele de apă Notonecta glauca.1.temporar la un mod de viaţă pleustonic. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. are ochii împărţiţi în două. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. cât şi de iluminare. cât şi pentru cea subacvatică.5. atât pentru vedere aeriană. care trăiesc pe pietre. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. care populează 55 . Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. lutea şi Naucoris. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. acţiunea valurilor etc. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. în zona costieră sau la adâncimi mari. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. 2. N. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. în principal crustacee şi viermi.5. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice.

de exemplu. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. care trăiesc pe plantele acvatice. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. care trăiesc pe lut. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. După acelaşi principiu. care formează colonii prin înmugurire. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor.). Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. etc. briozoarele. ascidiile. poliplacoforele şi 56 . cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. argilofile. de exemplu. Ephydatia fluviatilis). Organele de locomoţie. Deşi sunt imobile. Forma corpului este aplatizată. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. ca. hidrodinamică. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. viermii calcaroşi. coralii. hidrozoarele. epipsamic. ciripedele (Balanus improvisus. de regulă. care trăiesc în curent rapid. Pot fi forme săpătoare şi forante. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Bentosul fixat sau sesil. spongierii. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. pelofile. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). Foarte des acestea sunt organisme coloniale. midiile Mytilus galloprovincialis. Chthamalus stellatus. coralii şi briozoarele. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. Lepas anatifera). În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Acestea pot fi fixate. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. 2. aplicat la animalele bentonice.). crinii de mare.nisipul. hidrozoarele. Aşa sunt. purtate de curenţi. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). endopsamic. 1. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. etc.

Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Aici intră majoritatea oligochetelor. marne argiloase. multe polichete (Arenicola marina). Petricola lithophaga). Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. viermi. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). iar dintre animale spongierii. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Barnea candida. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. crustacee. lemnul şi cochiliile moluştelor. care nu se închide strâns. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. sesil sau pivotant. subţire. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. 57 . larve de efemeroptere (Polymitarcys. Bentosul forant sau sfredelitor. Bentosul săpător. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. castraveţi de mare. uneori depăşind chiar lungimea animalului. Sunt sfredelite rocile sedimentare. Mya arenaria. 4. Pholas dactylus. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Algele. Printre organismele forante marine se numără unele alge. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. Venus). 3. brachiopode. stâncile alcătuite din calcar. moluşte (Teredo navalis. Unele animale se deplasează activ prin sediment. iar sifoanele sunt foarte lungi. cărămidă. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. spongieri. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. aricii de mare şi alte animale. marmură. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Rajidele) şi cefalopodelor. beton.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3.2. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor.

Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10.8.05 g/cm 3 c) 1.9998 g/cm 11.00 g/cm 3 b) 1. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.02 g/cm 3 d) 0. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 .

14. Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .

lacuri. ape juvenile. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. la rândul lor. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. iazuri. mlaştini etc. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. heleşteie. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 .1. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. de percolaţie (infuaţie). îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. 3. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. canale). Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. De asemenea. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. care pătrund de la suprafaţa pământului. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. apă peliculară. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. provenite din condensarea vaporilor. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. Apele continentale de suprafaţă se împart.3.) şi artificiale (lacuri de acumulare. şi de condensare. care sunt apele mărilor de odinioară. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). care se preling prin crăpături şi goluri.

semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. care sunt adaptate la viaţa subterană. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. cresc şi se înmulţesc continuu. stigofile şi stigoxene. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. atât ca număr de specii. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. corpul mic. de regulă. Sigobionţii au. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). troglofile. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). lăptos. Apele subterane pot constitui un important rezervor. 3. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului.propriu-zise. atât de caracteristice celor terestre. cât şi cu ciuperci. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. În schimb. cât şi ca număr de indivizi. alteori se formează ape 65 . care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. depigmentat. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă.1. alge heterotrofe. Unele animale cavernicole se hrănesc.1.

apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. alge verzi şi diatomee. Mediul subteran. Dacă peşterile sunt bine ventilate. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată.curgătoare – râuri şi pârae subterane. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. şi deci a producătorilor primari. În general. izolat de cel suprateran. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Biocenozele. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. flora cavernicolă este foarte săracă. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. în special de calciu şi magneziu. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Lipsa luminii. face ca hrana să fie redusă cantitativ. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. Factorii de mediu. Din cauza întunericului permanent. adică printr-o duritate mare. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Multe specii ce populează peşterile au origine marină.

Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. Din această categorie face parte hiporealul .1. melcul Lartetia quenstedti. 67 . gasteropode (Hochenwartia). Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. Chologaster. puteanus). hidracarieni. Asellus aquaticus cavernicolus). Biocenozele. Typhlichthys. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. situate la adâncimi mairi. decapodele şi izopodele (Porcellio. în special din cauza insuficienţei hranei. asemenea apelor cavernicole. Acest biotop. fiind formată din ciliate. devenind paleoendemice. Apele freatice Factorii de mediu. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). peştii din genurile Amblyopsis. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. cladocere. natans). Eleoniscus helenae. adesea. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. 3. ostracode. printr-o mineralizare crescută a apei. copepode.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. Aphaenops).foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). Spaeleoniscus. coleoptere. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. prin lipsa luminii şi. Armadillidium. turbelariate. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice.2. nematode mermitide. Italodytes. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. batinelide. insecte (Anophthalmus. Apele freatice. miriapode. oligochete. Leptodirus. Totuşi. hidracarianul Atractides. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. lipitori (Haemopis caeca).

3. unul brun. hidracarieni. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Biocenozele.1. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. Precipitaţiile atmosferice. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. pe o adâncime de câţiva centimetri. nematodele şi oligochetele. cât şi prin organismele ce le populează. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. polichete şi moluşte. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. rotiferele. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. gastrotrichi. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. cenuşiu şi din nou unul incolor.3. nematode. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. turbelariatele. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . Factorii de mediu. crustacee şi tardigrade. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). pătrunde lumina. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. care strecoară prin straturile de nisip. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. protozoare.

La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. Deasupra terasei de 69 . Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane.2. formând terasa aluvionară (de luncă). În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. 3. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. de ordinul câtorva milimetri. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii.

care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. acolo unde viteza curentului de apă este mare. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. denumită medial. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. Din acest motiv. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. mâl) este predominant. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. iar viteza apei scade.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. debitul creşte pe seama afluenţilor. şi partea dinspre mijloc. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. unul mijlociu şi unul inferior. prin urmare. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. Valorile extreme ale debitului Dunării. însă.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. numită ripal. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. microelementelor.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. substanţelor biogene şi coloizilor. o pantă accentuată şi. printr-o viteză mare a curentului de apă. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu.

Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. transparenţa. râurile mari de câmpie .epirhithron. temperatura şi compoziţia chimică a apei.epipotamon. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. Deseori în cursul mijlociu. în urma cărora se formează lacurile de meandru. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. cât şi în funcţie de anotimp.2.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . cursul mediu al râurilor de munte . care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. viteza curentului de apă. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. ostroave sau golfuri de râu. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic.. formând insule. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. fluviile . După cum s-a arătat.metarhithron. cele 71 .hypopotamon.hyporhithron. 3.1.metapotamon. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare.

Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. 72 . În general.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Astfel. în râurile colinare de 3 m/s. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. În funcţie de zona geografică. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. pe măsura îndepărtării de izvor. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. curentul apei scade. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. viteza apei creşte. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. cât şi circadiene. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. când apa cade vertical. formând depresiuni (bulboane). Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. vaduri sau defilee (cazane).

este favorabil pentru viaţa organismelor. de regulă. Regimul gazos al apelor curgătoare. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare.2. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare.2 m/s. pe fundul albiei se depune nisipul. cât şi amestecului său turbulent.2. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. apoi mâlul. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. 3. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. Cu micşorarea curentului. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. scăzând substanţial în timpul viiturior. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. Pe lângă suspensii. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. bentosul şi nectonul. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Mult mai slab este reprezentat 73 . apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş.

potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. cât şi alohtone. Din cauza curentului. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. cu toate că nu prezintă forme specifice. Din acest motiv. în timp ce alţii. 1929). nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. cum se întâmplă în zonele cu praguri. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. având o plasticitate ecologică mare. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. nimerind în condiţii noi. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. se adaptează noilor condiţii. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. de regulă. prin urmare. Varietatea specifică a potamoplanctonului. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. bogate în plante şi animale planctonice. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. De asemenea. Astfel. În aceste situaţii. izvoare sau mlaştini. fiind ingerate. Din cauza mişcării turbulente a apelor. îşi schimbă aspectul.perifitonul. Ulterior. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . Planctonul alohton.

În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. dinoflagelatele şi crizoficeele. uniform distribuit atât pe verticală. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. potamoplanctonul este. euglenoficeele. cianobacteriile prin 15 specii. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. apa din bazinele stagnante adiacente. 75 . diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. Dintre animale. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Aphanizomenon şi Anabaena). Cyclotella şi Asterionella). zooflagelate. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. de regulă. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Astfel. Astfel. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. rotifere (Keratella. Tintinnopsis). Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. cloroficeele prin 43 specii. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. euglenoficeele prin 6 specii. Când nivelul apei scade. cloroficee (Closterium. cu plancton bine dezvoltat. cât şi pe orizontală. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. cianobacteriile.îmbogăţeşte calitativ. 1974). Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. xantoficeele.

muşchii (Fontinalis antipyretica). spongierii. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. cladocere (Daphnia. bivalve (Dreissena polymorpha) .2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). hirudinee.). Hypnum cordifolium).70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. În apele cu un curent de 0. argiloreofile. Sericostoma flavicorne). P. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). În apele curgătoare de munte. P. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. 1950). Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. turbelariatele (Crenobia alpina). psamoreofile. gasteropode (Ancylus fluviatilis. destul de rapide.Asplanchna. lintiţă Lemna). lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. La un curent de 0. Phylonotis fontana.) sau stuf (Phragmites australis). Brachyonus). Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. efemeroptere (Ephemera vulgata. peloreofile şi fitofile (Jadin. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Lysimachia nummularia. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp.13-0. Batrachium fluitans. peştişoară Salvinia natans. Polymitarcis virgo. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. Caenis robusta. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). broscariţa (Potamogeton fluitans). Theodoxus fluviatilis. Ecdyonurus venosus. O vegetaţie bentonică bogată. Diaptomus. hidracarieni (Sperchon brevirostris. Acrocladium cuspidatum. Lithoglyphus naticoides). Enteromorpha spiralis). Elodea canadensis. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. Hydropsiche pellucidula. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Epeorus assimilis. coada-calului (Equisetum sp. Bosmina. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. Perla 76 .7-1. plecoptere (Leuctra nigra. Th. Baetis rhodani). oligochete. briozoarele. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. danubialis. Aturus scaber). Silo piceus. natans.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Bâlea). Tatlageac. Ialpug. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Siutghiol. padine sau găvane.3. Ana). Învârtita-Nucşoara) etc. Tăbăcăriei. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Amara. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. lacuri carstice. Mangalia etc. Catlabuh. destul de adânci. Cahul. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. Dobrogea şi Podişul Moldovei). formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română.3. Gargalâc. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. Zmeica şi Sinoie. Costineşti. Jijila. crovuri. Câmpia Vestică. lacuri de luncă. sub acţiunea apelor marine. prin izvoare subacvatice. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. izvoare de mal. Balta. Chitai. lacul Brateş din lunca râului Prut). a golfurilor puţin adânci. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). compus astăzi din lacurile Razim. Tanganyica.). În zona litorală. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. Goloviţa. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. prin drenarea apei râurilor şi 80 . apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. lacuri glaciare. umplute cu apă relativ stagnantă. Techirghiol. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. Sasik). lacuri de curs părăsit sau de meandru. Kiwu. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. Lacul Sărat). Somova şi Murighiol din lunca Dunării. se formează lagunele şi limanurile marine. Agigea. lacuri relicte. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Baikal sau Marea Moartă). numite perisipuri. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. lacuri vulcanice.

Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. slab luminată. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. zooplanctonul. Substratul este mâlos. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. Zona litorală. este săracă în oxigen dizolvat. evaporare. sublitorală. lacurile se împart în eutrofe. iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. Bucura). cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. deci prin emisari (Snagov. este zona cea mai bogată în specii. Această zonă este bine iluminată. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. profundală şi pelagială. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. transparenţa mică. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. În mod 81 . zoobentosul şi nectonul este abundent. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. prin infiltraţie subterană. în mod corespunzător. infiltraţie şi consum biologic. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. Această zonă este lipsită de lumină. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. Din punct de vedere biologic. Ana. Zona sublitorală este zona de trecere. mezotrofe.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. oligotrofe şi distrofe. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. În lacurile fără scurgere superficială (Sf.

3. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. 82 . Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen.corespunzător. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. iar concentraţia substanţelor humice este mică. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. care depind şi de configuraţia reliefului zonei.1. motiv pentru care apa este slab mineralizată. În acest caz apa. valuri şi amestec turbulent.d. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. cu depuneri de turbă pe fund. adeseori înmlăştinite. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. lumina. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Temperatura apei. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. temperatura. zooplanctonul. 3. sărace în substanţă organică. fiind săracă mai ales în elemnte biogene.m. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti.a. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş.

Toamna. apa de la suprafaţă se răceşte. aici trăind puţine organisme. Hipolimnionul este slab populat. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. CH4). Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. Sub podul de gheaţă format 83 . În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. caracteristice fiecărei zone climatice. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. odată cu răcirea aerului. devine mai densă şi coboară. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Aceasta este stratificaţia termică directă. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. Prin urmare. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. printr-o iluminare şi oxigenare bună. are loc formarea cristalelor de gheaţă. H2S. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. rămâne la suprafaţă. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. iar la cele montane între 14 şi 16°C. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. devenind mai puţin densă. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion.

Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund.temperatura creşte treptat spre fund. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. apele de suprafaţă. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. se numesc lacuri meromictice. lipsită de viaţă. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. astfel că se instalează stagnaţia de vară. denumită monomolimnion. devenind mai puţin dense. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. iar în cele din zonele reci numai vara. a căror transparenţă poate 84 . ajungând la +4°C. Astfel. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului.

În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. pietriş. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre.6-6). De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl.atinge 40 m. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. nisip. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Sbstranţele dizolvate. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0.5-16 g/l). iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9.1 şi 1 g/l. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. bolovăniş). În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%.5 g/l). Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. loess. prundiş. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. În general. de vânt (praf. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. unele pot fi salmastre (S=0. nisip) sau alţi agenţi. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 .

Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. de geneză. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. În a doua jumătate a verii. 3. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Synedra. În lacurile din zona temperată. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Microcystis. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. desmidiaceele Closterium. de substratul geologic. Cosmarium. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Spirulina etc. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Navicula. Achnanthes. Aphanizomenon. Tetraedron. Volvox. La începutul verii. valorile maxime se întâlnesc vara. protococalele Scenedesmus quadricauda. Eudorina. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Cymbella. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Dactylococcopsis. Euastrum. Cocconeis. Pediastrum boryanum.). începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Pinnularia.). Coelastrum. Staurastrum. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Anabaena. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Planctonul lacustru este sărac în specii. Actinastrum. Merismopedia. Primăvara. Nitzschia.). rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. care solicită un consum mai mic de azotaţi. bogată în compuşi graşi. Spirogyra etc. Pandorina. dar foarte bogat în indivizi. iar cele minime în timpul iernii. Oscillatoria. Fragilaria. Micrasterias. Amphora. Cyclotella. Asterionella formosa etc. cloroficee şi cianobacterii.3.2.

000 ex. unele copepode. cladocere (Daphnia.000. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. adulţi şi larve de hemiptere. Polyarthra). dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. Brachionus urceus. ouă de insecte şi peşti. ciliate (Halteria cirrifera. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. Sida) şi copepode. Tintinnus. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Strombylidium gyrans). 1986). Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. alevinii peştilor în primele stadii etc. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Bosmina.000 celule/l şi./m3. ajungând până la 230. mai redus ca intensitate. rotifere (Notholca longispina. altele sunt prădătoare. 300 mg/l. Chydorus. Tintinnopsis. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. Ceriodaphnia. pupele unor chironomide. Coleps hirtus. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Diaphanosoma.000. Tintinnidium fluviatilis. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. când algele planctonice sunt foarte abundente. unii hidracarieni.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. consumând animale planctonice. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. Diaptomus coeruleus). Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. Asplanchna priodonta. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. al diatomeelor. respectiv. pe care le filtrează din apă.

Wolffia arrhiza. malurile lacurilor cu substrat 88 . care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. adică în zona de fund care permite fotosinteza. iar restul speciilor se deplasează lin. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. adăpostindu-l de acţiunea vântului. Hydrometra şi Velia. ferite de acţiunea directă a valurilor. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. diferite larve de viermi etc. L. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. plantă carnivoră). În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. E. (mătasea-broaştei) etc. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Spirogyra sp. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Lemna minor. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. revin în plancton după destrămarea neustonului. fugăii Gerris. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. precum şi larvele altor insecte. L. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. proxima. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. rotiferele. Euglena sanguinea. trisulca. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. ploşniţa Notonecta. gibba. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. E. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). De regulă. Spirodella polyrhiza (lintiţă). Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei).

Suaeda maritima etc. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea).2-1 m adâncime. Potamogeton natans. Polygonum amphibium (troscot de apă). S. Mentha aquatica (menta de apă) etc. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. Sparganium ramosum (buzduganul de apă).pietros sau stâncos. Phragmites australis (stuf sau trestie). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Gliceria aquatica (mana-apei). vesicaria (specii de rogoz). de pipirig). Heleocharis palustris (ţipirig). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. centura de stuf sau stufărişul. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). S. Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Pot trăi şi pe sol umed. La malul bazinelor acvatice. determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. fiind greu putrescibile (“dure”). se instalează aşa-numita floră dură. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Symphytum officinale (tătăneasă). la 1-3 m adâncime. Lythrum salicaria (răchitanul). P. Nuphar luteum (nufărul galben). Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C.) şi arin (Alnus glutinosa). Cicuta virosa (cucuta de apă). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). 89 . Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). la 0. Equisetum palustrte (coada-calului). maritimus (spp. sărăcesc apa în aceste săriri. Typha angustifolia şi T. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. latifolia (papură). littoralis. Hippuris vulgaris (coada-calului). iau sărurile minerale din sol şi. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). Ceva mai spre adânc.

Myriophyllum spicatum (peniţă. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). în special de chironomide (Cricotopus). Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. compressus. hidre (Pelmatohydra). Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Onycocamptus. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. Enteromorpha. P. P. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Chara. perfoliatus). Glossiphonia). demersum (cosorul). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). paşă (P. spongieri (Spongilla). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). Sunt mari producătoare de oxigen. Najas marina şi N. P. iar în lacurile alpine până la 20 m. moluştele (Radix ovata). trichoptere (Leptocerus). trăiesc larvele unor insecte. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . la fel ca şi fitobentosul. Diatomeele sunt dominante. numeroase copepode (Ectinosoma. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). Către interiorul bazinelor. brădiş sau vâsc de apă). Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Piscicola. cât şi din punct de vedere cantitativ. acoperite de alge. hidracarieni.fluitans (broscariţă). Haemopis. în porţiunile mai puţin adânci. atât din punct de vedere calitativ. Zoobentosul lacustru. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). Ceratophyllum submersum şi C. Pe sub pietrele de la mal. crispus şi P. efemeroptere (Heptagenia). minor (inariţă). Nitocrella. lucens. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. Spirogyra. Nannopus). de până la 3-7 m. plecoptere (Perlodes).pusillus. alge ale genurilor Cladophora. Elodea canadensis (ciuma-apei). lipitori (Hirudo. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei).

melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). harpacticide. bivalvele (Anodonta cygnaea. izopode şi amfipode. Naucoris cimicoides). amfipode şi mizide. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. aici predominând insectele. Ophidonais. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. numeroase specii de oligochete (Tubifex. Heterocypris). 91 . Lithoglyphus. Ilyodrilus. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. carinatus. Ilyocypris. Limnodrilus. Acroloxus lacustris. Se întâlnesc. briozoare (Plumatella repens). Hydrachnidae. Ancylus lacustris etc. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Stylaria. diptere (Cricotopus). Deşi aici se găsesc puţine specii. gândacul de stuf (Donacia crassipes). ostracode (Cypridopsis.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). Viviparus.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Physa. Hypanis colorata. Fagotia. de asemenea. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. rotifere şi variate protozoare. Succinea putris. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. Segmentina nitida. Physocypris. cele carnivore fiind rare. spongieri. Hydrous piceus. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Zona profundală a lacurilor adânci. În general. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Sphaerium. P. Planorbis planorbis. olgochete. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Darwinula. rotifere. Limnodrilus. hidracarieni. Bithynia. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Pisidium). Clitellio. Theodoxus. diferite specii de oligochete (Tubifex. protozoare. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. etc. Valvata. Unio pictorum. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. misidacee. Nais. planarii. coleoptere (Dytiscus marginalis. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. ostracode. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Candona. Peloscolex şi Lumbriculus). Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. briozoare. Hydrophylus) şi larvele de libelule. Ranatra linearis. Majoritatea sunt forme omnivore. cumacee. coleoptere.). Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). trihoptere. cladocere (Ilyocryptus sordidus). Branchiura sowerbyi. nematode.

Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului.4. ştiuca (Esox lucius). Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. cianobacterii şi cloroficee. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. Dintre peşti. Suprafaţa bălţilor este. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. briozoare. crapul (Cyprinus carpio). Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). linul (Tinca tinca). Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. variabilă în spaţiu şi timp. 1974). în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. 3. De exemplu. boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. Dintre alge. batca (Blicca bjorkna). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. caracuda (Carasius carassius). Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. dar importanţa lor este mică. în general. hidre etc. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale.). 92 . pe altele este mic. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici.

meta. fără legătură cu apa curgătoare. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii.1. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. 93 . de precipitaţii. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. Seara. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. ca urmare. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Bălţile izolate. se produce o răcire a apei la suprafaţă. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund.şi hipolimnionul. cât şi în cele izolate.4. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. unele dintre ele ajungând să sece complet. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă.3. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Nivelul lor scade către toamnă.

4. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. de consumul biologic şi de evaporaţie. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor.2. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. 94 . Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Chromulina.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. euglene. Excepţie fac bălţile din pădure. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. omogenizând conţinutul lor în oxigen. colembolele (Hydropodura). Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. 3. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Haematococcus. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Aphanizomenon. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă.

biban. Cybister. fufă. nematode. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. roşioară. nufăr alb (Nymphaea alba). mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex).). scoici) şi târâtoare (planarii. caracudă. tritoni. 95 . babuşcă. În unele bălţi peştii lipsesc. hidre). etc. broscariţă (Potamogeton natans). reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. Navicula. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). nufăr galben (Nuphar lutea) etc. plătică. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. buzdugan (Sparganium). Hydrophilus etc. răchitan (Lythrum) etc. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. Scenedesmus. Melosira.Asterionella. broaşte. brădişul (Myriophyllum). Bălţile umbrite din pădure. melci. ştiucă etc. Dytiscus. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. paşa (Potamogeton crispus). săpătoare (oligochete. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Fragilaria. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). Synedra dintre diatomee. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago).). ciulinul de baltă (Trapa natans). Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. amfibieni (salamandră. larve de insecte). săgeata-apei (Sagittaria). lin. pipirigul (Scirpus). briozoare. buhai de baltă). crustacee. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). Volvox dintre cloroficee. Pediastrum.

prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. roghină. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. de modul de alimentare cu apă. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. în depresiunile intramontane. 3. prin revărsarea apelor curgătoare. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. iar reacţia ionică a apei este acidă. tău. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. oligotrofe şi mezotrofe. colinare şi de şes. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. marghilă. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice.5. berc etc. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. La rândul ei. Uneori. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. 96 .1. rogoaze în Ţara Bârsei. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. baltă. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie.5. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. lac. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. crâng. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. În acest fel. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate.3. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. slab acidă sau neutră. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni.

trifoiştea (Menyanthes trifoliata). şarpele de apă (Natrix tesselata). Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. T. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. coleoptere şi diptere.). Nais. trichoptere. cladocerul Ilyocriptus sordidus. copepodele şi larvele mici de insecte. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). rugina (Juncus effusus). Stylaria. papura (Typha latifolia. lintiţa (Lemna minor. mana de apă (Glyceria aquatica). ostracode. Marchantia polymorpha. în special Dinobryon şi Synura. păpurişurile şi rogozişurile. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). fiind înlocuite de algele cloroficee. mesteacănul (Betula verrucosa). spongierii şi hidrozoarele. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). mărăraş (Oenanthe aquatica). salcia (Salix pentandra. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). Ophidonais etc. harpacticide. fragilis). Limnodrilus. gasteropode. Dolomedes) şi melci.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. arinul alb (Alnus incana). S. coada-calului (Equisetum palustre). şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). rogoz (Carex vulpina. plopul tremurător (Populus tremula) etc. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Thanatus. numite popândaci. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). odonate. broasca mare de lac (Rana ridibunda). angustifolia). cladocerele. vulgaris). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex.). păianjeni (Pirata. care vara dispar din plancton. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). cumacee. pipirigul (Bolboschoenus maritimus). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). pseudocyperus etc. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. T. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). hidracarieni. (Scirpus). tritonii (Triturus cristatus. larve de efemeroptere. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. C. 97 .

în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete.5. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. un strat superficial de turbă. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. gresii. mai rar în etajul subalpin.5-5).2. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. floră şi faună. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. dar numai în regiunile cu un climat umed. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. structură chimică. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. De aceea. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat.3. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. săracă în săruri minerale nutritive. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). roci eruptive). deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. În stepe. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă.

Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. Ledum palustre). – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. care cuceresc mlaştina centripet. Plantele de tinov (Sphagnum. iar la altele (Eriophorum vaginatum. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. nr. de la centru spre periferie. Spre deosebire de plantele din bahne. 3. pe măsură ce ele cresc în înălţime. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. lanceolate şi răsucite. ce poartă numele de lagg. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. Multe plante de tinov. Fig. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. Carex buxbaumii) sunt înguste.organismelor ce trăiesc aici.1. lenticulară (figura 3. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. care creşte în masă compactă.). prezintă caractere xeromorfe. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. dominată de muşchi şi de arbuşti. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. 1988) 99 . Datorită acestei fizionomii specifice. de la periferie spre centru. care la unele specii pot fi groase. deşi trăiesc într-un climat umed. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc.1.

datorită cantităţilor mari de acizi humici. legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. mesteacănul pitic (Betula nana). Dinocharis intermedia). Amoeba verrucosa). Colpoda. trihoptere. Chydorus şi Polyphemus). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. muşchi (Polytrichum alpestre. perigoniale). lepidocarpa. rostrata). mesteacănul pufos (Betula pubescens). efemeroptere. Cosmarium. crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). pauciflora. C. heteroptere. Micrasterias. P. bivalve (Pisidium cinereum). rotiferele (Polyarthra platuptera. unele cianobacterii (Gymnozyga. Closterium etc. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). Nebela. afinul (Vaccinium myrtillus). tardigrade (Macrobiotus dubius). în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. hidracarieni. Monostyla virga. Din cauza acidităţii mari a apei. arinul alb (Alnus incana) etc.) şi tiobacterii. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). cladocere (Ceriodaphnia. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). C. Chroococcus. Keratella valga. pedicuţa (Lycopodium clavatum). colembole. D. Elosa woralli. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). odonate. Stigonema. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). merişorul (Vaccinium vitis-idaea). gasteropode (Acroloxus lacustris. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. ferigi (Dryopteris cristata) etc. C. chironomide). oligochete. furnica de tinoave Formica fusca picea). iarba-neagră (Calluna vulgaris). Euastrum. coleoptere (Haliplus immaculatus. ciliatele (Stylonychia. Anisus leucostomus). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. rizopodele. specii de rogoz (Carex canescens. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. mestecănaşul (Betula humilis). intermedia). Noterus crassicornis. Habotrocha lata. ostracode (Cypris pubera). diptere (simuliide.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. în mlaştinile 100 . Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. Erebia medusa). Morulina gigantea. nematode.

La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 .

În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10.c) euriterme d) autotrofe 6. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8.

710 723.700 1131 5449 Nord Total 361. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3.455.2%.022 m (Groapa Marianelor).8% din suprafaţa Pământului (361.000 km2).b) epilimnion c) hipolimnion 13. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .362. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.710 4028 11.022 Atlantic 91.070 1.362.655 330.000 km3.945 3897 7437 Îngheţat de 12. iar adâncimea maximă este de 11.1. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.455 3795 11. Tabelul nr. 3.257 16.6.070. în timp ce uscatului îi revin doar 29. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.).788 291.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu. Oceanul Atlantic. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.100 3627 9219 Indian 74.

Marea Weddell). separând două sau mai multe continente. .mări marginale.mări interioare. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. Marea Baltică şi Marea Azov). Marea Baltică.mări mediteraneene.mări temperate reci. Marea Barents. după geneză etc. Marea Banda.000 km2. Marea Labradorului. . de temperatura apelor de la suprafaţă. . de obicei. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. Marea Bering.).mări izolate. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.). Marea Beaufort. Mările însumează 74. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . Marea Laptev. Marea Arabiei etc.mări polare.mări interinsulare. . Marea Roşie. 3. . Marea Caraibilor etc.1. Marea Tasman).mări subpolare.Îngheţat de Nord. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Irming). .800. Marea Mânecii. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. Marea Nordului. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte.). Marea Baffin. Marea Marea Solomon etc.6. Marea Bering. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. Marea Ross. 18°C (Marea Norvegiei. Marea Marmara. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Kara. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. 104 .

Marea Galbenă. nr. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Marea Japoniei. cu adâncimi reduse. .2. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3.mări tropicale. 3. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C..2.). Marea Albă. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. . atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. Marea Roşie. prezentând o morfologie complicată. După modul de geneză mările pot fi: . sub 200 m. 1988) 105 . Marea Mânecii. Fig. Marea Baltică. Marea Caraibilor). Marea Neagră). Golful Persic. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană.mări temperate calde.mări tectonice.mări epicontinentale. Marea Arabiei. taluzul continental. Marea Irlandei. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. Marea Chinei de Sud). Golful Hudson).6. Marea Roşie. 3. Marea Galbenă.2. situate în întregime pe platforma continentală. Marea Barents.

numită flexură continentală.000 m. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m.000 km2. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. până la adâncimea medie de 200 m. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. în dreptul foselor marine. de sute sau chiar mii de metri.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar.000. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. São Paulo. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. Taluzul continental. şi sunt active din punct de vedere seismic. fosa Japoniei. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Ocupă circa 15. Tristan da Cunha etc. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. prezente în toate oceanele. numite piemont oceanic sau glacis continental. 106 . Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. lungă de aproximativ 16. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. Alteori. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. dar poate atinge chiar 7000 m.3% din suprafaţa Oceanului Planetar.). Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. fosa Filipinelor. numită vale de rift. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice.000 km. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. Sf. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. Elena. Ascension. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7.

Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3. fosa Tonga. fosa Aleutinelor.3.3. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. fosa Kermadec etc. Fig. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. 1957. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.fosa Kurilelor. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic.). 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 .). modificat din Nybakken.6. 3.3. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. 3. nr. deci este echivalentă cu zona disfotică.

situate dincolo de marginea platformei continentale. în funcţie de pătrunderea luminii. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. prezentând o salinitate relativ constantă. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. b) provincia oceanică. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. de unde şi densitatea redusă a planctonului. cât şi datorită curenţilor litorali. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Domeniul bental este divizat. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat.

sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. temperatura. f) eajul hadal sau ultraabisal. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. salinitatea şi regimul gazos. în mare parte de origine terigenă.4. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. 109 . Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. abisal şi hadal. 3. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. Marea Baltică. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m.6. lumina. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital.

Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. astfel încât roca-mamă iese la zi. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. ce floculează lent. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. 110 . sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. Alte materii terestre. mai ales cu conţinut argilos. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică.Sedimentele marine.

la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. în special pteropode. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%.1. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde.4 milioane km2. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10.5 milioane km2. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. 2.3 milioane km2. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). cu o medie de aproximativ 65%. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. 111 . a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele.

În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. În emisfera sudică există trei circuite similare. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). acţiunea vântului. se formează doi curenţi ecuatoriali. dar cu un sensuri de mişcare inversate. iar în cele polare vânturile polare de est.3. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). N şi 5° lat. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. Circulaţia maselor de apă. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. răcire. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. în cele trei oceane. fie unor fenomene cosmice (mareele). Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. evaporare. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. precipitaţii. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). magneziului. presiunea atmosferică). Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. În mod corespunzător. calciului şi urme ale altor metale. Această circulaţie determină 112 . Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. care adesea se întrepătrund.

Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). iar cea descendentă de downwelling. Apele polare reci. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. Această circulaţie este lentă.Lună. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. 113 . În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. unde ies la suprafaţă. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. mareele ating cele mai mari amplitudini. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. şi deci mai grele. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. de cel mult 10-20 cm/s. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. atunci. fie una în faţa celeilalte. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. Mareele. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. masele de apă oscilează după un ritm propriu.şi zooplanctonului. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi.

un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. ci în apele tropicale. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. temperate şi cele polare. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Din această cauză. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. Temperatura. În general. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane.3°C în februarie şi 26°C în august). temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri.

Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. În Marea Azov transparenţa este de 2. În general. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. fiind slab populate de plancton.5 m în Marea Sargasselor. Valoarea 115 . ce scade foarte puţin cu adâncimea. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. 25 m în Marea Caspică. iar în timpul verii scade la numai 10 cm.75 m. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. 51 m în Marea Roşie. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. La latitudini mari. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. acolo unde razele solare cad oblic. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. Mările tropicale au o transparenţă mare. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. iar în cele polare este practic absentă. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). care se instalează doar în perioada caldă a anului. Salinitatea. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. 28 m în Marea Neagră. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. Proprietăţile optice.

030 + 1. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice.). comparativ cu cele continentale. duc la o diminuare a acesteia. dimpotrivă. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale.4. topirea gheţii. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. fluvii etc.) care. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. datorită. Evaporarea intensă. aportului apelor dulci (precipitaţii. pe de altă parte. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. iar. La latitudini mari. gheţari. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. De aceea. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. pe de o parte. 116 . Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3.

4. Salinitatea. 1942. 3. nr.Fig. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. influenţând densitatea acestora. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative.9°C. din Levinton. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. alături de temperatură. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. 117 . are un rol important în circulaţia apelor oceanice. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice.56°C. Curenţii verticali.

coboară. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. Când şi acest strat de apă se va răci. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. Prin urmare. apa superficială. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. se va afunda. Astfel. 118 . temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. Relaţiile dintre salinitate. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. în felul acesta. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. 6) creşterea presiunii osmotice. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. în apele marine cu salinitate mai mare de 24.).5. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C).3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. cu o densitate mai ridicată. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă.

– Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. în special cele care trăiesc în estuare. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. Există şi organisme organisme marine eurihaline. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. incluzând câteva specii larg eurihaline. 3. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. Mytilus edulis. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. 1942.Fig.5. nr. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. din Ross. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 .. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. ca de exemplu Arenicola marina.

Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. de pildă. O serie de alţi factori. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă.homeosmotice. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. datorită aportului de ape reci. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura.6. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. Carcinus maenas. motiv pentru care apele marine din zonele polare. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. polichetul Hediste diversicolor. între care contactul permanent cu atmosfera. Din această categorie fac parte. Astfel. valurile. mareele şi curenţii. 120 . În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. Mai spre adânc. crabul de iarbă. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. În mod indirect variaţiile de salinitate. bogate în oxigen. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3.). în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. Oxigenul. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. De asemenea. prin modificarea densităţii. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare.

1973. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. cianobacteriile. Skeletonema. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Navicula. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Coscinodiscus.6. Fragilaria. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. Biddulphia.6.5. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. unde cedează oxigenul. din Nybakken. 3. 3. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. criptomonadele. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. Rhizosolenia. Thalassiosira. Asterionella etc. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. Nitzschia. mai ales în mările reci. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate.Fig. nr. silicoflagelatele şi unele cloroficee. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace.

datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. 122 . Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. mai ales vara şi toamna. cât şi. dar şi fier. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. mai ales. mangan şi unele vitamine (de ex. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. mai ales azotaţi şi fosfaţi. Algele verzi sunt rare în apele marine.apele oceanice. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. atât în spaţiu cât şi în timp. Gonyaulax etc. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Dinophysis. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. mai ales în apele mai reci. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. ziua şi noaptea. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. dar se întâlnesc şi în mările reci. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. vitamina B12). Peridinium. cât şi în cele neritice. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. de regulă. fiind considerate erbivore. peştele-lună (Mola mola) etc. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. Astfel. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. 126 . În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală.diatomeelor (figura 3. la care se mai adaugă mamiferele. În afară de fitoplancton. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. majoritatea peştilor zburători. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. De asemenea.7. peştele-spadă. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. Aici includem anumite specii de rechini. ca de exemplu calmarii şi sepiile. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. reptilele şi păsările marine. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Pe lângă migraţiile circadiene. Aceşti peşti au.). Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. Astfel. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. speciile de ton.

ouăle polichetelor. în special de peşti. mediterranea. Marea Baltică. scrumbiile (Scomber. icrele de chefal. scrumbia albastră (Scomber scombrus). Alosa). merlangus). pălămida (Sarda sarda). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. crevete şi crabi. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. hamsie şi alevinii unor peşti. stavridul. Hermatobates şi Halovelia.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. Nectonul neritic. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. 127 . rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). codul (Gadus morrhua. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. sardelele (Sardina pilchardus). macroul etc. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. radiolari coloniali şi salpe. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). G. ostracode. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. stavrid. stavridul (Trachurus mediterraneus). Anomalocera patersoni). heringul (Clupea harengus). Aici trăiesc şi formează cârduri imense. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. izopode (Idothea metallica). P. sardelele.). hamsiile (Engraulis spp. callarias. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. G.

Algele brune preferă în general apele mai reci. urmate de algele roşii (Phyllophora. Halophila şi Ruppia. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. Laminaria. Ascophyllum. Enteromorpha. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Caulerpa). Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Macrocystis.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Zoobentosul. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Cladophora. roşii şi verzi. Posidonia. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Cystoseira. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Thalassia. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Atât animalele. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Astfel. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Ceramiun). Polysiphonia. Laurencia. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Cymodocea. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. Nereocystis).

Comunităţile 129 . În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. într-o măsură mai mică. L. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. unii păianjeni şi miriapode. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. Ocypoda şi Cardisoma. Gammarus olivii. montagui). În zonele polare. italica). izopodele (Tylos latreillei). Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. L. izopode (Ligia oceanica. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. Littorina obtusata. antozoare (Actinia equine). În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. Siphonaria şi Nerita. littorea. polichete. coleopterele (Bledius). dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. briozoare. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides.) şi insecte diptere. bivalve (Mytilus edulis). Birgus latro şi Geograpsus spp. Ovatella myosotis. spongieri. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. hidrozoare. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. Orchestia gammarella şi O. crustacee (Sphaeroma serratum. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. poliplacofore (Chiton cinereus). Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. L.) şi stele de mare (Asterias rubens).de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). littoralis şi Gibbula umbilicalis). Nucella lapillus. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. L. chilopodele. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. saxatilis). cărora li se asociază insectele halofile litorale.

bine camuflate de spongieri. Eteone longa). crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. ciripedul Balanus. Ele asigură locul de trai. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. nematode. priapulidele (Priapulus caudatus). copepode harpacticide. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. gasteropode (Terebra). 130 . Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme.). polichete (Ophelia bicornis. polichete (Spirorbis). crustacee şi peşti bentonici. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. Pygospio elegans. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. Ceratoderma edule). care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. reprezentate prin spongieri. stridii). hidrozoare (Dynamena pumila). amfipode (Haustorius. izopodele (Mesidothea entomon). actinii (Anemonia sulcata). misidacee (Gastrosaccus sanctus). izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Pinctada vulgaris. Spio filicornis. arici de mare (Paracentrotus lividus). în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). Mya arenaria. Aici predomină formele mici. Pisione remota. Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. hrana. bivalvele (Macoma baltica. bivalve (Mytilus edulis. format de desişurile de plante marine. amfipodele (Corophium volutator). stele de mare (Marthasterias glacialis. Asterias rubens). Arenaeus şi Emerita). briozoare şi ascidii. briozoare (Membranipora). Bathyporeia). Convoluta roscoffensis). Lysiosquilla. Se prezintă foarte diversificat. hidropolipi. Arenicola marina. O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter).

Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. melci (Hydrobia totteni. Lumbrineris tenuis). care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). caracatiţe). moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . Pe fund nisipos predomină formele vagile. polichete. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. cele sedentare fiind rare. Lanice conchilega. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. Predomină formele mobile – turbelariate. cea mai mare parte a plantelor. Heteromastus filiformis. crevete. polichete (Nereis virens. Macoma baltica. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. apoi în cel nisipos. copepode. sub formă de epibioză.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Nassa reticulata). ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Formele coloniale pot acoperi. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. Angulus tenuis). Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive.

Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8.000 m adâncime 4.000 m adâncime 7. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 . Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11.d) cianobacterii 3. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11.

6. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. 2. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. 4. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. 133 .

12. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Precizaţi rolul manganului în apele marine. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă.8. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. 14. 13. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă.

I. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. Popescu-Marinescu V. V. Fauna R. Bazele biologice ale protecţiei apelor. Cărăuşu S. Ed. 1998 – Hidrobiologie. 1957. C. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. Ed.. XIII.V. Ed. Bucureşti Chiriac.... R. University Press. Technique & Documentation. (sub red. Curs de hidrobiologie şi limnologie..S. Acad. Ed. S. I.S. Gauthier – Villars. Sârbu Ş. Bogoescu. Ed. Prunescu-Arion E. Gh.. Universităţii “Al. Bucureşti Mălăcea. 1980 – Hidrobiologie. Bucureşti Bănărăscu.R.R. 1966. Ed. Ştiinţifică..S.S.. P. C. Acad.. Limnologie. Ed.P. P. Ed. E.Bibliografie Angelier. 1970. Popescu. Bucureşti Madoni. 184 pp.). R..R. 1952 – Tratat de ihtiologie. E. Cuza” Iaşi 135 .. Academiei R. L’étude des eaux continentales...R. Ed. Ed.S. Vâsşaia şkola. C. Natura.. I. ediţia a 4-a. 6: Boişteanu.. Bucureşti Antonescu. Cuza” Iaşi Burian P. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Didactică şi Pedagogică. ediţia a 2-a revizuită. Didactică şi Pedagogică.R. Paris. Academiei R. Ştiinţifică. vol. Cărăuşu. Moskva Lascu. Bucureşti. Târgu-Mureş Buşniţă Th... A. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. 1967 – Biologia apelor... Bucureşti Mustaţă.. Olteanu M.. Konstantinov. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. 1987 – Peşteri scufundate. Brezeanu Gh. T.. R. M. Ed. 2000 – Écologie des eaux courantes. Paris Antonescu. S. Universitatea “Al. Viaţa în apele curgătoare de munte. Ed.. Ed.. C. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie.P. Bucureşti. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. Al. Ed. Ed. Lumea algelor. Ionescu.. Monografia zonei Porţilor de Fier. Bucureşti Dussart B. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. 1972. Acad. Pisces-Osteihtyes.. 1964..R. Udrescu.P. S. 1969 – Biologia apelor impurificate. 1976..

J. Bucureşti Pricope. Ştiinţifică.. V. 2005 – Introducere în biologia marină. M. V. P.. – Ecologia şi activitatea umană. Jerusalem Zernov..). Moskva-Leningrad 136 . 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Bucureşti Pârvu C. 1971 – Marine neustonology. Bucureşti Pârvu C. Iaşi Nikolski. Ed. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). Casa de Editură Venus. 1980 – Ecosistemele din România. 1962 – Ecologia peştilor.. Academiei R. eduţia a 2-a revizuită. G. Bacău Surugiu. Bucureşti Nicoară. Ed.. Ed...R. F. 2007 – Hidrobiologie. Harper & Row Publishers.S. 1981. ediţia a 2-a. Ed. Bucureşti Vasiliu. Didactică şi Pedagogică.D. M. Tufescu M. Oros.. Ed. I. Bănărescu.. Akad. 1981. Bucureşti Zaitsev. 2002 – Ecologie acvatică. New York Papadopol. 1988 – Marine biology: an ecological approach. ediţia a 2-a.. Israel Program for Scientific Translations.. Didactică şi Pedagogică. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Ed.P.. Hidrobiologie. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. – 244 p.. Rovimed Publishers. Ş. 1974 – Limnologie şi oceanologie.. Ed. Ed. Pora. Negrea. R. Acad.. Ceres. E. Ed. G. Bucureşti Nybakken. Nauk SSSR. V. Ed.. S. Albatros..R.Negrea. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Bucureşti..A.W. Ed. (sub red..A.S. Yu. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. A.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful