Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

zoologia. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. hidrologia. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Fizica descrie fenomenele mecanice. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. 1949). Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. etologia. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. corelarea şi interpretarea rezultatelor. hidrogeologia. complexă. morfologia şi anatomia. climă etc. etc. fiziologia vegetală şi animală. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. relief. Pentru explicarea originii. etc. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Fiind o ştiinţă ecologică. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. biogeografia. hidrochimia. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. geografia. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. termice şi optice din apă. microbiologia. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. 4 . de sinteză. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. experimentul şi analiza.

Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. zone umede etc. de regulă cerut de oameni (hrană. Iniţial. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. hidrobiologia are şi o importanţă practică. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. materii prime. mai nou. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. 5 . bălţi. utilizări industriale). şi a produsului final. în special. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. lacuri. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare.). Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. în general. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). pentru care rezervă termenul de potamobiologie. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile.

Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. iar oxigenul la celălalt. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. de asemenea. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. numite legături de hidrogen. În felul acesta.1. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. cât şi în afara organismelor. Apa. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate.1. atât în interiorul. În felul acesta. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. care este electropozitiv. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. condiţie şi resursă de viaţă. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. Această separare electrică creează o moleculă polară.1. formând un unghi de 104°27'. adică H2O sau H–O–H.). adică un dipol. dizolvând aproape orice substanţă. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. cât şi polaritatea moleculei de apă. pentru hidrobionţi apa este mediu. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. iar fiecare hidrogen câte unul. 1. Totuşi. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 .

în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. 1. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. nr. 1. De regulă.1. trihidroli (H2O)3. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. etc. la temperatura camerei. polihidroli (H2O)n. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni.1.2. putând susţine mici obiecte. 1974). iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. dipolii apei se pot asocia între ei. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. în starea lichidă predomină dihidrolii. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. atunci apa. Acest fenomen poartă numele 7 . Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. dihidroli (H2O)2. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. Fig. Proprietăţile fizice ale apei 1.2. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare.

3. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. De aceea. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci.de tensiune superficială. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). care trăiesc fie suspendate de această peliculă. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. obiectele se umezesc. 1.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. Invers. De asemenea. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. Tensiunea superficială a apei (72. De 8 . Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. picăturile au forma perfect sferică.2. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. iar apa este practic necompresibilă. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. 1.2. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. De aceea. atunci corpurile nu se umezesc. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul).2. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Astfel. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului).

Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. iar în apele marine la fiecare 9. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. pe care le degajă apoi treptat.). 1. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă.2. altitudine şi perioada anului. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne.4. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. De aceea.3 m adâncime. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. Astfel. la o adâncime de 10. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. condensarea vaporilor de apă. reproducere). La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. ceea ce creează deosebiri între 9 . energia calorică a atmosferei. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. creştere. fără variaţii prea mari ale temperaturii. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. vâscozitate. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate.aceea. Astfel.

valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. În schimb. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. în general sub 10°C. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. în apele polare. Astfel. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. în funcţie de temperatura apei. în apele reci vom găsi mai puţine specii. de regulă. Datorită curenţilor verticali de convecţie. în apele reci de munte sau în apele subterane. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. dar cu un număr mare de indivizi. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. faţă de cele din regiunile tropicale. compatibile cu viaţa. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. Apele continentale. 2-3°C. De aceea în apele calde. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. 10 . se împart în arctice. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. temperate şi tropicale. generaţiile se succed rapid. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale.

11 . ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. stridia între –2 şi 20°C. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. în mod indirect. Apa la îngheţ se dilată. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate.). În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. Densitatea apei depinde de temperatură.5. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. de salinitate şi de presiune. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică).care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. 1. formând un strat termoizolator.2.98°C.4-24°C.2. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute.

Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. 1.2.Fig. la aceeaşi temperatură. Astfel. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii.6. 1. la 20°C şi la presiune atmosferică. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. deci şi a densităţii.2. apa mai densă de la suprafaţă coboară.026 g/cm3. nr. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. aşa cum este cazul Mării Negre. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii.025 g/cm3. Prin urmare. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. în timp ce în Marea Nordului. 12 . Astfel.004 g/cm3. aceasta măsoară 1. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1.

Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. 13 . cu atât razele se vor refracta mai puţin. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. De regulă. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. Radiaţiile infraroşii. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. iar la 5° se reflectă 40%. atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Prin urmare. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină.

care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat).În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. absorbţiei şi transformării în căldură. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. alcătuit din organisme vii. Deosebim un abioseston sau tripton.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. Astfel. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. şi un bioseston sau plancton. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. slab luminată. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). îndeosebi în straturile mai adânci.zona eufotică. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Plantele se găsesc numai în această zonă. . În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . Limita inferioară a acestei zone se 14 .

brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Sagitta şi altele. ca de ex. nu există o 15 . În funcţie de speciile predominante. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. copepodele. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). hidromeduzele. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. cladocerele. apoi coboară din nou. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. . care trăiesc la latitudini mici. maronie în cazul flagelatului Synura. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. mizidele. De asemenea.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. atinge 500-600 m. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. iar seara urcă în straturile de mai sus. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. ionii de fier pot colora apa în galben.

Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. peşti. Dimpotrivă. 16 . unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. realizează cele mai ample migraţii verticale. De asemenea. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. Dimpotrivă. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. Apoi. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. planctonul gelatinos. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. De aceea. păsări) în zona crepusculară.

care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. Chauliodus sloanei).2. Din această cauză. valuri şi amestec turbulent. cefalopode (Histioteuthis dispar). organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). altele au organe luminescente speciale. celenterate. echinoderme. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). iar noaptea ies la suprafaţă. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Unele emană o lumină difuză. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. acestea ziua fug spre adânc. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. La multe organisme marine. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. peşti şi nevertebrate. Peridinium. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. 1. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. care trăiesc în zona oligofotică. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. Totuşi.7. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. celenterate şi peşti. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Noctiluca scintillans). vântului. crustacee (Meganyctephanes norvegica.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. viermi. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Thysanoëssa inermis).

egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. respiraţiei şi în timpul deplasării active. după traiectorie – rectilinii. Astfel. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. ciclonali şi anticiclonali. conţin particule mai grosiere. periodici şi neregulaţi. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. după constanţă – permanenţi. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. de căderi de precipitaţii. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). evaporare etc. săraţi etc. de fund etc. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile.. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. salinităţii. Valurile. de adâncime.a Pământului. înlăturarea metaboliţilor. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. ultimul fiind mai important. conţinutului de oxigen etc. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). litorali. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. reci. cum se întâmplă în apele curgătoare. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. densităţii. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi.

fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor.1. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor.000. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei.3. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. 1. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. Proprietăţile chimice ale apei 1.3. la hidromeduze pe marginea manubriului. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. notat cu pH. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. Prin urmare. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă.

în schimb. Astfel. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Ziua. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. Astfel.95 şi 7. atât ca valoare 20 .4.3 bazice.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. Diferitele specii. uneori chiar cele înrudite. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. în timpul verii. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. Apele marine au un pH cuprins între 8.3 neutre. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. noaptea.95 sunt considerate acide. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat.4 şi 6. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate.1-8. iar vertebratele sunt puţine la număr. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. în timp ce moluştele lipsesc complet. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). are loc o scădere a valorii pH-ului. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. De aceea. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. iar cele cu pH > 7. cele cu pH între 6.3. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora.

cladocerul Chydorus ovalis. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). la fel ca şi în apele marine. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). Astfel. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). larva dipterului Chironomus plumosus.4-7. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. 21 . potasiul (K+). rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. care rareori depăşesc câteva mg/l. Apa unor lacuri.6. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). Keratella cochlearis). 1.5 şi 9.3. dar în general aici predomină ionii de calciu. În apele continentale salmastre şi sărate.absolută. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. copepodul Cyclops languidus.). se asociază în compuşi complecşi. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex.3. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). mai ales metalele grele. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). Concentraţii mici. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1.2. sulful (sulfaţi SO42− ). În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. predomină ionii de Na şi Cl. rotiferul Anuraea cochlearis). Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. însă. Atomii metalelor.

3. ci şi de natură calitativă.3. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. aproximativ 89%. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. 1.ape oligohaline 0.). Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă.ape mezohaline 5-18 g/l .Fig.5 g/l 2.ape polihaline 18-30 g/l 3. celelalte săruri jucând un rol minor. Ape salmastre (mixohaline) 0. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0.5-5 g/l .5-30 g/l . Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. 22 . nr. Marea de Azov cu 9-12 g/l. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. În apele dulci predomină carbonatul de calciu.

Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. 23 . invers. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. Pe de altă parte. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante.5-25 g/l). majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. chaetognate. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. oligochete. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. foraminifere. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. tunicate). Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. brachiopode. radiolari. cefalopode. cladocere. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). moluşte pteropode şi heteropode. echinoderme. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). Corniger maeoticus. datorită evaporării locale puternice. se numesc organisme stenohaline. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. Acestea din urmă. marine şi hiperhaline. hidracarieni. insecte. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. antozoare. scifozoare. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină).Marea Caspică sub 15 g/l. stomatopode. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. salmastricole. mai ales. polichete. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. Cercopagis pengoi) şi. estuarele şi avandeltele). rotifere. eufauziacee. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale.

iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. migrând din mare în apele dulci şi invers. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. turbelariatul Macrostoma hystrix. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. iar sărurile în exces sunt eliminate. Mya arenaria. Macoma baltica. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. Peştii osoşi. De pildă. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. 24 . Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. În schimb. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. cele salmastre cât şi în apele marine. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai.Mytilus galloprovincialis. Cerastoderma edule. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Platychthys flesus). talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Mytilus edulis. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. cladocerul Chydorus sphaericus. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). cât şi cele dulci se numesc halofile. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre.

Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. cresc în apa dulce atingând talia maximă. ceilalţi cationi. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. care diferă de la o ţară la alta. .duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. migrând apoi în mare pentru reproducere. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. fosfaţi etc. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. 25 .Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. cianobacterii şi flagelate. sulfaţi. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente.3. Deosebim următoarele feluri de duritate: . iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. Astfel. din cauza concentraţiei lor infime.3. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. . neinfluenţând duritatea apei. cât şi unele tulpini de bacterii. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. 1. cloruri. dar nu se întâlneşte în mări.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi.

în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. Astfel. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. bazalt) apa este moale. dând naştere acidului carbonic. care îl oxidează. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. Aceste substanţe. Prin urmare. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. nitraţi. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. iar peste 30° dGH apă foarte dură. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. 10-20° dGH apă semidură. calciul. 5-10° dGH apă moale. 20-30° dGH apă dură. fierul. sau de către diatomee. 26 . transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. numite şi nutrienţi. 1. săruri de amoniu. magneziul. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante).4. Alte elemente biogene sunt siliciul. Este utilizat de bacterioplancton. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. Astfel.3. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. care îl transformă în azotaţi. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. acid uric. manganul şi cuprul.

enzime etc. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. primele îmbogăţind. Astfel. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune.5. care trece în atmosferă. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. 27 . mărind riscul de eutrofizare. încărcate cu substanţe organice. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. lipide.3. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. glucide. importante cantităţi de substanţă organică. se numeşte denitrificare. protide. 1. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. Substanţele organice Apele naturale conţin. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. vitamine. pe lângă substanţe minerale. cresc nivelul fosforului.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Apele uzate. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. de radicali sau de substanţe complexe.

Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. de presiunea atmosferică. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. lignină. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Natura acestor ectocrine este foarte diversă. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă.6. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. 1. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. bioxidul de carbon. acizi graşi. unele vitamine (acid ascorbic. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. activităţi umane). Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului).3. precum şi de unele rotifere. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. aminoacizi. celuloză. de temperatura şi de salinitatea apei. hemiceluloză şi compuşi proteici. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). azotul. crustacee planctonice şi bivalve. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Oxigenul. tiamină. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. hidrogenul sulfurat. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. biotină sau cobalamină) şi toxine. excreţii). amoniacul şi metanul.

Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. de presiunea lui parţială în atmosferă. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). de temperatură (figura 1. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. nr. Fig.4.). Noaptea. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. 29 . De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. De asemenea. 1.5.pe seama reducerii oxizilor. datorită respiraţiei organismelor.4. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek.

bine iluminate de razele solare. datorită amestecului continuu. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. Astfel. crustaceele Sida 30 . în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. În apele curgătoare. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură.5. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. 1. Fig. în straturile superficiale ale apei. nr. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. adică moartea în masă a hidrobionţilor. urmate de fenomenul de zamor. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice.conţinutul de oxigen din apă scade. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. nu există o stratificaţie a oxigenului. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina.

melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l.crystallina.). în funcţie de pH şi de salinitate. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. oligochetul Tubifex tubifex.6. Bythotrephes longimanus. În apă dulce. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. de temperatură şi de salinitate. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. Mysis relicta. 31 . formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. larvele ţânţarului Lauterbornia. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. aflat deasupra sursei de apă. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1.9 cm3/ml de apă. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0.

creşterea pH-ului). nr. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor.6.Fig. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). 32 . – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. această sare cade în precipitat. 1. care se află în apele naturale în concentraţii importante. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. combinânduse cu ionii de Ca2+. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu.

către fund. care. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. bogate în oxigen. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. dozele letale fiind foarte mici. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. trăind în condiţii anaerobe. 33 . “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. Din acest motiv. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans.8 cm3/l. Mai mult de atât. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. de aceea în straturile profunde există zone azoice. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre.5 cm3/l.5 cm3/l. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic.7-6. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. adică 325 mii km2. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. iar la 2000 m adâncime de 5.

1. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Amoniacul disociază în apă. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 .1. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. Alte specii. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. Nereiphylla rubiginosa. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. chiar şi în cantităţi foarte mici. Brachionus palla şi Cyclops strenuus. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. cladocerul Daphnia longispina).Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber.4 ml/l. Tabelul nr.).1. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m).

Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare.La o valoare a pH-ului sub 6. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Prin urmare. însă fără a fi toxice. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Apele acide au. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1.5 nitrificarea stagnează. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. de regulă. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului.

Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8.

000 11. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000 d) 1 din 1.000 c) 1 din 100. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9.000 b) 1 din 10.000. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000.

b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15. Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .

2. în contact cu atmosfera. organisme meroplanctonice. restul având loc în bental. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. echinodermelor (echinopluteus. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. organisme holoplanctonice.1. 2. 2. vegetale şi animale. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. trocophora. copepodele etc. indiferent de tipul şi extinderea sa.1. pe de o parte. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. sau neustalul. Pelagosul. caracterizate prin condiţii diferite. nectochaeta). ofiopluteus). În fiecare dintre aceste biotopuri. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. rotiferele. la rândul lui. 39 . radiolarii.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. se compune din plancton şi necton. mişcări de convecţie etc. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. alcătuită din organisme vii. pe de alta. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston.1. şi. cladocerele. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. în bental de bentos şi perifiton. formând diferite biocenoze. valuri.). În componenţa planctonului intră. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi.

mysis. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. Se găseşte numai în mări. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare.). meduzele hidroide. 3) Microplancton. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile).) şi altor animale marine bentonice. moluştele şi viermii pelagici. 6) Megaloplancton. 2. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton.moluştelor (larve veligere şi protoconce). meduzele. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. crustaceelor (nauplius. 5) Macroplancton. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. copepodite etc. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. salpele etc. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol).).05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica.).1. crustaceele mici etc. ctenoforul Cestus veneris. rotifere. sifonofore mari.05. 4) Mezoplancton. infuzoarele. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. salpe coloniale etc. Se întâlneşte exclusiv în mări. zoaë.2. statoblastele briozoarelor. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic.

ca de exemplu sifonoforele. De asemenea. radiolarii şi foraminiferele. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor.03). datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Diaptomus).00). La începutul secolului al XX-lea. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. Cu cât greutatea restantă este mai mare. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. infuzoarele (de ex. Ele plutesc în apă.cea a apei dulci (care este de 1. între 1. de asemenea. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. Alte organisme planctonice. Copepodele (Cyclops. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Sp – suprafaţa portantă. în funcţie de temperatură şi salinitate. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate.02 şi 1. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. dar şi decât cea a apei marine (care variază. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. printre care se numără diatomeele. multe animale care posedă organe de locomoţie. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. cianobacteriile. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. Capacitatea de a flota o prezintă. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. De aceea. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. cladocerele (Daphnia. 41 . Gr – greutatea restantă. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. mişcarea rotiferelor (Keratella.

frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. chetognate şi alte animale. decât la speciile care trăiesc pe fund. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. fie prin reducerea puternică a acesteia. dar care duc un mod de viaţă bentonic. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. dar şi la moluştele pelagice. Reducerea formaţiunilor scheletice. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite.Suprafaţa relativă. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. spre deosebire de cele bentonice. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. este minimă la sferă. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. 2. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. Euphausiacea. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. Pterotrachea coronata). Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. Decapoda). Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Hidratarea tisulară. Dacă corpul este aplatizat.

să o modifice. în caz de necesitate. sub forma veziculelor traheene. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. ci uleiurile mai uşoare. Aphanizomenon. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. icrele pelagice de chefali. de asemenea. care duce un mod de viaţă planctonic. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. ca. practic incompresibile. Spre deosebire de incluziunile lichide. NH4+) asigură. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. Incluziuni gazoase. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. 4. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). 3. 5. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. dar şi. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. SO4−) cu cei uşori (Na+. cât şi la unele rotifere. scrumbie). Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. care acoperă exteriorul corpului. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. De 43 .unei substanţe gelatinoase transparente. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. radiolarul Spumellaria. De aceea. Ca2+. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. Incluziuni lipidice. de exemplu. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). cambulă.

înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. 3. Melosira). de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. copepode ş. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. la Ceratium dintre dinoflagelate.a. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Însă. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. la Notholca longispina dintre rotifere. de exemplu. ace.exemplu. polichete pelagice (Tomopteris sp. dinoflagelate. ci după o curbă. heteropode şi tunicatele pelagice. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1.). Alungirea corpului. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. 2. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. aplatizate. ctenofore. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. Formarea excrescenţelor. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Aplatizare. pteropode. meduze. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. Multe diatomee (Coscinodiscus.

de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. Asplanchna priodonta). D. Suprafaţa relativă. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. Keratella quadrata. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. la diatomeul Chaetoceros. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. cladocere (Hyalodaphnia cucullata. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Reducerea taliei. Bosmina coregoni). Brachionus capsuliflorus. Tabellaria fenestrata). unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Agregarea în colonii contribuie. Daphnia cristata.). Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. de asemenea. rotifere (Keratella cochlearis. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. 45 . dinoflagelate (Ceratium hirundinella). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. Formele din sezonul cald au crustele fine. hyalina. De aceea.extracapsulară. Brachionus calyciflorus. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). ca de exemplu. Tabellaria etc. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. iar dintre animale la salpe. 4. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. În multe cazuri. 5.

).). Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. focile. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta).2. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia).2. 46 . buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). variegata. guvizi. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. T. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. în compoziţia nectonului intră amfibienii. ridibunda. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. şarpele de apă N. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. Pelobates). cristatus. cobitide. tesselata. şerpi marini Pelamys platurus). morsele. În afară de peşti. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. T. batoidei etc. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris.1. alpestris. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. pleuronectide. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora).2. mamiferele. broasca mare de lac R. 2. reptilele şi păsările acvatice. Rana temporaria. vidra Lutra lutra. T. ondatra Ondatra zibethica. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. pinguinul comun Pygoscelis adeliae.

fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Se cunosc peşti fizostomi. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. prin urmare. Hydrous piceus. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Apoi.2. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. aici nu există nici un substrat solid. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. lucru necesar pentru orientare. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. La rândul ei. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Cybister laterimarginalis etc. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. 2. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. şi peşti fizoclişti. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis.). Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . De exemplu. Astfel.2.

păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. de suveică sau de torpilă. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. S-a constatat că forţa 48 . scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. Suprafaţa corpului este netedă. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. iar pedunculul caudal este subţiat. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. peduncul caudal subţiat. trecerea lină de la cap la trunchi). Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). În linii generale. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului.depusă sub epidermă. De exemplu. serveşte la izolarea termică. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. uneori lipsită de solzi. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton.

de exemplu. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. 2. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. prin urmare. uneori de mii de kilometri.4. De asemenea. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare.2. De regulă. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. argintie. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. Păstrăvii. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. formele nectonice migrează 49 . Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători.

Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. şi migraţii verticale. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. formând cârduri sau bancuri.a. duc o viaţă gregară. ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. stellatus. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. mreană Barbus barbus.din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. păstrăv de munte Salmo trutta fario). Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. Acestea. scobarul ş. în special cei marini. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. somon atlantic Salmo salar). Mulţi peşti. păstrugă A. anghilei şi somoniilor. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. După scop deosebim migraţii de reproducere. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. ce provin din afluenţi (mreana.). nisetru Acipenser guldaenstaedti. lostriţă Hucho hucho. gingirică Clupeonella cultriventris. în unele cazuri. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. cleanul. rizeafcă Alosa caspia nordmanni.

muştele Ephydra. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. ce pot traversa oceanele. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. la o distanţă de 5800 de mile marine.3. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. iar bonito (genurile Katsuwonus. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. 2. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. în special peşti. Orientarea. În mări şi în lacurile mari. Hydrometra. în special vizuală şi olfactivă. Pentru multe organisme nectonice. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . se face după repere imobile. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. apterigotul Podura aquatica. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). Sarda) chiar 200.Nord. protejate contra vântului de arbori. construcţii etc. trăiesc ploşniţele Gerris. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. La interfaţa apă-aer.

cât şi din aer.Halobates. În schimb. umiditate ridicată a aerului. dată atât de radiaţiile incidente. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. Pe de o parte. Organismele epineustonice sunt. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. în special pentru bacterioneuston. dar nu se rupe. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. Pe de altă parte. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. consumând animale căzute în apă. care protejează organismele de acţiunea 52 . Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. în principiu. dezvoltarea pigmentaţiei. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. De aceea. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Majoritatea sunt prădătoare. dar şi praf ce conţine materii organice. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. Unii autori (Zaitsev. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. aerobionte. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. cât şi de cele reflectate de luciul apei. deoarece corpul lor nu se umectează. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. mai ales insecte. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile.

pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. icrele de chefal. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. alevinii multor peşti. moluşte (Limnaea. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. hamsie. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. şi un merohiponeuston. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. insecte (larvele de Anopheles). Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. Physa). în special peşti.nocivă a radiaţiilor UV. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. Noaptea. Sagitta. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). Cu toate acestea. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . culoarea criptică sau transparenţa corpului. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. puietul de peşti. stavrid. cât şi o dinamică pronunţată în timp. ouăle polichetelor. izopodul Idothea metallica. fototropism pozitiv. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. în primul rând la formele rezistente la UV. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei.

Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. L. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. Spirodella polyrhiza). Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans.Gammarus. un pneumatofor mare. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. trisulca. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. cât şi a celui dizolvat în apă. aidoma unei vele. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). de exemplu. Velella spirans. creveta Palaemon. Ostiolele. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. natans. iar cealaltă în afara acesteia. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. gibba. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. peştişoară (Salvinia natans). Dexamine şi Apherusa. în contact cu atmosfera.). mătasea-broaştei (Spirogyra sp. Wolffia arrhiza. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. S. cu proprietăţi hidrofobe. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. care prezintă de asupra apei. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. L. trecând 54 . care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Peştii Histriophorus şi Mola mola. 2. La plantele pleustonice. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S.4.

îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa.5. Coleopterul Gyrinus natator. acţiunea valurilor etc. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. are ochii împărţiţi în două. în zona costieră sau la adâncimi mari. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. psamofile. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. care populează 55 . 2.5. 2. atât pentru vedere aeriană. care trăiesc pe pietre. cât şi pentru cea subacvatică. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole.1. ploşniţele de apă Notonecta glauca. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. lutea şi Naucoris. în principal crustacee şi viermi. N. cât şi de iluminare. Există un număr relativ mare de animale.temporar la un mod de viaţă pleustonic. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos.

poliplacoforele şi 56 . În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. hidrodinamică. care trăiesc pe plantele acvatice. etc. Forma corpului este aplatizată. coralii şi briozoarele. aplicat la animalele bentonice. de exemplu. Lepas anatifera). Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. spongierii. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris.). Aici intră marea majoritate a fitobentosului. endopsamic. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). care trăiesc în curent rapid. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). hidrozoarele. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. pelofile. crinii de mare. care trăiesc pe lut. 2. epipsamic. etc. de regulă.nisipul. Chthamalus stellatus. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. purtate de curenţi. care formează colonii prin înmugurire. După acelaşi principiu. ca. viermii calcaroşi. briozoarele. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. coralii. argilofile. Ephydatia fluviatilis). 1. hidrozoarele.). sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. ascidiile. midiile Mytilus galloprovincialis. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Acestea pot fi fixate. Bentosul fixat sau sesil. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. ciripedele (Balanus improvisus. Aşa sunt. de exemplu. Organele de locomoţie. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. Deşi sunt imobile. Pot fi forme săpătoare şi forante. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat.

aricii de mare şi alte animale. moluşte (Teredo navalis. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. Sunt sfredelite rocile sedimentare. larve de efemeroptere (Polymitarcys. sesil sau pivotant. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. viermi. 4. Rajidele) şi cefalopodelor. subţire. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. uneori depăşind chiar lungimea animalului. Bentosul forant sau sfredelitor. Aici intră majoritatea oligochetelor. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. marne argiloase. castraveţi de mare. multe polichete (Arenicola marina). Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Mya arenaria. 57 . brachiopode. spongieri. Algele. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. iar sifoanele sunt foarte lungi. Barnea candida. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Bentosul săpător. lemnul şi cochiliile moluştelor. Unele animale se deplasează activ prin sediment. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. crustacee. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. Petricola lithophaga). beton. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. Venus). arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). 3. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. marmură. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Pholas dactylus. iar dintre animale spongierii. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. cărămidă. care nu se închide strâns. stâncile alcătuite din calcar. Printre organismele forante marine se numără unele alge.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 .2. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5.

Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.05 g/cm 3 c) 1. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.8. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 .00 g/cm 3 b) 1. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13.9998 g/cm 11. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.02 g/cm 3 d) 0.

Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .14. Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15.

canale). în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). Apele vadoase pot fi de infiltraţie. De asemenea. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. lacuri. care se preling prin crăpături şi goluri. apă peliculară. ape juvenile. la rândul lor. care sunt apele mărilor de odinioară. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare.1. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. de percolaţie (infuaţie). care pătrund de la suprafaţa pământului. şi de condensare. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene.3. heleşteie. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. Apele continentale de suprafaţă se împart. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. 3. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). iazuri. provenite din condensarea vaporilor. mlaştini etc.) şi artificiale (lacuri de acumulare.

atât ca număr de specii. troglofile. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. alteori se formează ape 65 . În schimb.propriu-zise. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). cresc şi se înmulţesc continuu. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi.1. care sunt adaptate la viaţa subterană. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. depigmentat. Unele animale cavernicole se hrănesc. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. alge heterotrofe. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. atât de caracteristice celor terestre. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. corpul mic. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. Sigobionţii au. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. de regulă.1. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. cât şi ca număr de indivizi. 3. cât şi cu ciuperci. Apele subterane pot constitui un important rezervor. lăptos. stigofile şi stigoxene.

Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. şi deci a producătorilor primari. alge verzi şi diatomee.curgătoare – râuri şi pârae subterane. Factorii de mediu. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Biocenozele. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . flora cavernicolă este foarte săracă. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. în special de calciu şi magneziu. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. face ca hrana să fie redusă cantitativ. adică printr-o duritate mare. Dacă peşterile sunt bine ventilate. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Din cauza întunericului permanent. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Mediul subteran. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Lipsa luminii. În general. izolat de cel suprateran.

se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. Aphaenops). amfipodele (Niphargus aquilex şi N.2. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. melcul Lartetia quenstedti. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. Din această categorie face parte hiporealul . 3. situate la adâncimi mairi. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. în special din cauza insuficienţei hranei. Totuşi. adesea. 67 .foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. ostracode. nematode mermitide. Acest biotop. devenind paleoendemice. Asellus aquaticus cavernicolus). miriapode. Leptodirus. coleoptere. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus).stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. Italodytes. Typhlichthys. batinelide. Biocenozele. oligochete. Eleoniscus helenae. insecte (Anophthalmus. printr-o mineralizare crescută a apei. lipitori (Haemopis caeca). turbelariate. hidracarianul Atractides. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. Spaeleoniscus. Apele freatice. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici.1. decapodele şi izopodele (Porcellio. natans). prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. copepode. hidracarieni. Armadillidium. fiind formată din ciliate. Chologaster. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). peştii din genurile Amblyopsis. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. gasteropode (Hochenwartia). Apele freatice Factorii de mediu. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. cladocere. asemenea apelor cavernicole. prin lipsa luminii şi. puteanus). aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate.

Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. nematodele şi oligochetele. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. turbelariatele. unul brun. care strecoară prin straturile de nisip. cât şi prin organismele ce le populează. Precipitaţiile atmosferice. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea.3. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). cenuşiu şi din nou unul incolor. Factorii de mediu. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine.1. gastrotrichi.3. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. protozoare. pătrunde lumina. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. polichete şi moluşte. nematode. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. hidracarieni. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Biocenozele. crustacee şi tardigrade. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . rotiferele. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). conferă apei un anumit regim salin şi gazos. pe o adâncime de câţiva centimetri. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale.

iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant.2. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. de ordinul câtorva milimetri. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. 3. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. formând terasa aluvionară (de luncă). Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Deasupra terasei de 69 . Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari.

însă. numită ripal. o pantă accentuată şi.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. printr-o viteză mare a curentului de apă. unul mijlociu şi unul inferior. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. prin urmare. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. denumită medial. Valorile extreme ale debitului Dunării.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. debitul creşte pe seama afluenţilor. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. şi partea dinspre mijloc. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. mâl) este predominant. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. substanţelor biogene şi coloizilor. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. Din acest motiv.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . microelementelor. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . acolo unde viteza curentului de apă este mare. iar viteza apei scade.

Deseori în cursul mijlociu. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. formând insule. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. cele 71 .1. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . în urma cărora se formează lacurile de meandru. 3.hypopotamon. fluviile . râurile mari de câmpie . ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. cât şi în funcţie de anotimp. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. După cum s-a arătat.metapotamon. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector.hyporhithron. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior..epirhithron. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice.metarhithron. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. cursul mediu al râurilor de munte .hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. viteza curentului de apă. transparenţa.2. ostroave sau golfuri de râu. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare.epipotamon. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. temperatura şi compoziţia chimică a apei. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă.

72 . Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. Astfel. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. vaduri sau defilee (cazane). Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. viteza apei creşte.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. în râurile colinare de 3 m/s. În funcţie de zona geografică. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. cât şi circadiene. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. curentul apei scade. În general. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. când apa cade vertical. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. pe măsura îndepărtării de izvor. formând depresiuni (bulboane). nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane.

2 m/s. bentosul şi nectonul. Cu micşorarea curentului. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Pe lângă suspensii. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Mult mai slab este reprezentat 73 . Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat.2. 3. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. este favorabil pentru viaţa organismelor. pe fundul albiei se depune nisipul. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. cât şi amestecului său turbulent. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare.2. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale. apoi mâlul. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. scăzând substanţial în timpul viiturior. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. de regulă. Regimul gazos al apelor curgătoare.

cu toate că nu prezintă forme specifice. cât şi alohtone. De asemenea. cum se întâmplă în zonele cu praguri. Varietatea specifică a potamoplanctonului. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. În aceste situaţii. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. prin urmare. se adaptează noilor condiţii. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . izvoare sau mlaştini. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. bogate în plante şi animale planctonice. având o plasticitate ecologică mare. Ulterior. Din cauza curentului. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. 1929). Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. în timp ce alţii. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. fiind ingerate. Astfel. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. Planctonul alohton. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. de regulă. Din cauza mişcării turbulente a apelor. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning.perifitonul. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. nimerind în condiţii noi. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Din acest motiv. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. îşi schimbă aspectul.

dinoflagelatele şi crizoficeele.îmbogăţeşte calitativ. cât şi pe orizontală. cloroficee (Closterium. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. cloroficeele prin 43 specii. cu plancton bine dezvoltat. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. uniform distribuit atât pe verticală. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Dintre animale. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. xantoficeele. rotifere (Keratella. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. Astfel. euglenoficeele. cianobacteriile. Când nivelul apei scade. de regulă. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. potamoplanctonul este. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. zooflagelate. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Aphanizomenon şi Anabaena). 1974). Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. Astfel. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. 75 . ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Cyclotella şi Asterionella). cianobacteriile prin 15 specii. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. apa din bazinele stagnante adiacente. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. euglenoficeele prin 6 specii. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. Tintinnopsis).

muşchii (Fontinalis antipyretica). peştişoară Salvinia natans. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. Hypnum cordifolium). psamoreofile.). O vegetaţie bentonică bogată.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. P. broscariţa (Potamogeton fluitans). Hydropsiche pellucidula. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. hirudinee. Bosmina. Theodoxus fluviatilis. Ecdyonurus venosus. bivalve (Dreissena polymorpha) . Diaptomus. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Elodea canadensis. spongierii. În apele curgătoare de munte. Aturus scaber). Lysimachia nummularia. 1950). în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. oligochete. natans. În apele cu un curent de 0. Epeorus assimilis. argiloreofile. P. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum).13-0. lintiţă Lemna). plecoptere (Leuctra nigra. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei.) sau stuf (Phragmites australis). peloreofile şi fitofile (Jadin. Silo piceus.Asplanchna. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. gasteropode (Ancylus fluviatilis. Baetis rhodani). cladocere (Daphnia. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. Polymitarcis virgo. danubialis. destul de rapide. Brachyonus).7-1. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. Perla 76 . efemeroptere (Ephemera vulgata. La un curent de 0. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops).2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). coada-calului (Equisetum sp. Th. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). Lithoglyphus naticoides). Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Caenis robusta. briozoarele. Sericostoma flavicorne). hidracarieni (Sperchon brevirostris. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. Batrachium fluitans. turbelariatele (Crenobia alpina). Enteromorpha spiralis). Phylonotis fontana. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. Acrocladium cuspidatum. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

umplute cu apă relativ stagnantă. Tatlageac. padine sau găvane. Câmpia Vestică. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. Zmeica şi Sinoie. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Techirghiol. Costineşti. Chitai. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. Dobrogea şi Podişul Moldovei). a golfurilor puţin adânci. Baikal sau Marea Moartă). Jijila. Amara. se formează lagunele şi limanurile marine. Ana). crovuri. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar.3. Ialpug. Siutghiol. Kiwu. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. lacuri glaciare. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. În zona litorală. Agigea. Mangalia etc. izvoare de mal. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Goloviţa. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. sub acţiunea apelor marine. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov. lacuri vulcanice. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică).).3. lacuri de luncă. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Cahul. Sasik). compus astăzi din lacurile Razim. Catlabuh. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Tăbăcăriei. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. lacul Brateş din lunca râului Prut). lacuri carstice. lacuri de curs părăsit sau de meandru. prin drenarea apei râurilor şi 80 . Gargalâc. destul de adânci. Lacul Sărat). prin izvoare subacvatice. Tanganyica. Bâlea). lacuri relicte. Balta. Învârtita-Nucşoara) etc. numite perisipuri.

Din punct de vedere biologic. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. în mod corespunzător. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. deci prin emisari (Snagov. mezotrofe. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. Ana. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. În mod 81 . iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. Zona litorală. Bucura). evaporare. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. infiltraţie şi consum biologic. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. sublitorală. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. este săracă în oxigen dizolvat. este zona cea mai bogată în specii. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. transparenţa mică. zooplanctonul. lacurile se împart în eutrofe. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. Substratul este mâlos. zoobentosul şi nectonul este abundent. slab luminată. Zona sublitorală este zona de trecere. profundală şi pelagială. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. Această zonă este bine iluminată. Această zonă este lipsită de lumină. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. oligotrofe şi distrofe. prin infiltraţie subterană. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun.

fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti.1. Temperatura apei. zooplanctonul. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. În acest caz apa. cu depuneri de turbă pe fund. sărace în substanţă organică. valuri şi amestec turbulent. 3. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. temperatura. iar concentraţia substanţelor humice este mică. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe.a. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ.corespunzător. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. adeseori înmlăştinite. 82 . Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline.3. motiv pentru care apa este slab mineralizată. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac.d. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. lumina.m.

devine mai densă şi coboară. iar la cele montane între 14 şi 16°C. printr-o iluminare şi oxigenare bună. CH4). are loc formarea cristalelor de gheaţă. devenind mai puţin densă. odată cu răcirea aerului. caracteristice fiecărei zone climatice. Prin urmare. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. rămâne la suprafaţă. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. H2S. Sub podul de gheaţă format 83 . Aceasta este stratificaţia termică directă. aici trăind puţine organisme. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. Toamna. Hipolimnionul este slab populat. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. apa de la suprafaţă se răceşte.

Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. a căror transparenţă poate 84 . Aceasta este stratificaţia termică inversă. denumită monomolimnion. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. lipsită de viaţă. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. Astfel. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. astfel că se instalează stagnaţia de vară. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. devenind mai puţin dense. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. ajungând la +4°C. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. se numesc lacuri meromictice. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice.temperatura creşte treptat spre fund. apele de suprafaţă. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. iar în cele din zonele reci numai vara.

Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui. În general. bolovăniş).5 g/l). nisip) sau alţi agenţi. prundiş. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici.6-6). De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. loess. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. unele pot fi salmastre (S=0. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl.1 şi 1 g/l.5-16 g/l). În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre.atinge 40 m. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. nisip. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. pietriş. Sbstranţele dizolvate. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. de vânt (praf.

Actinastrum. Pandorina. Synedra. Spirogyra etc. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Anabaena.2. de geneză. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. Euastrum. bogată în compuşi graşi. Merismopedia. dar foarte bogat în indivizi.). Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Spirulina etc. Coelastrum. Pediastrum boryanum. cloroficee şi cianobacterii. Micrasterias. Microcystis. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Cymbella. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja.). Cyclotella. Fragilaria. Asterionella formosa etc. Staurastrum. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. Tetraedron. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. iar cele minime în timpul iernii. Planctonul lacustru este sărac în specii. Aphanizomenon. Volvox. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. La începutul verii. Pinnularia. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Cocconeis. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Amphora.3. Navicula. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. protococalele Scenedesmus quadricauda. Achnanthes. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. desmidiaceele Closterium. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. valorile maxime se întâlnesc vara.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). de substratul geologic. Nitzschia. 3. Oscillatoria. Primăvara. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. În lacurile din zona temperată. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. Dactylococcopsis. spre deosebire de cel al apelor curgătoare.). Eudorina. Cosmarium. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. care solicită un consum mai mic de azotaţi. În a doua jumătate a verii.

Ceriodaphnia. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. Diaptomus coeruleus). În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. unii hidracarieni./m3. Diaphanosoma. Asplanchna priodonta. Brachionus urceus.000. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. mai redus ca intensitate. Tintinnus. Tintinnopsis. ouă de insecte şi peşti. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. respectiv. când algele planctonice sunt foarte abundente.000 ex.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. alevinii peştilor în primele stadii etc. Chydorus. ciliate (Halteria cirrifera. consumând animale planctonice. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. 300 mg/l. Polyarthra). zooflagelate (Zoothamnium limneticus). când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Sida) şi copepode. Aşa sunt rotiferul Asplanchna.000 celule/l şi. Bosmina. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. pupele unor chironomide. Coleps hirtus. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. unele copepode. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase.000. ajungând până la 230. altele sunt prădătoare. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. rotifere (Notholca longispina. 1986). Strombylidium gyrans). adulţi şi larve de hemiptere. cladocere (Daphnia. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. al diatomeelor. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . pe care le filtrează din apă. Tintinnidium fluviatilis.

colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. proxima. ferite de acţiunea directă a valurilor. gibba. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Euglena sanguinea. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). Hydrometra şi Velia. rotiferele. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. adică în zona de fund care permite fotosinteza. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. plantă carnivoră). (mătasea-broaştei) etc. iar restul speciilor se deplasează lin. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. diferite larve de viermi etc. precum şi larvele altor insecte. Lemna minor. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. L. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. malurile lacurilor cu substrat 88 . Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. adăpostindu-l de acţiunea vântului. De regulă. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. E. trisulca. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. E. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. revin în plancton după destrămarea neustonului. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. ploşniţa Notonecta. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. L. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). Spirodella polyrhiza (lintiţă). care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. fugăii Gerris. Spirogyra sp. care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. Wolffia arrhiza. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella).

la 0. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. latifolia (papură). Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). Mentha aquatica (menta de apă) etc. Ceva mai spre adânc. centura de stuf sau stufărişul. sărăcesc apa în aceste săriri. se instalează aşa-numita floră dură. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. P.) şi arin (Alnus glutinosa). sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Gliceria aquatica (mana-apei). Phragmites australis (stuf sau trestie). S. littoralis. Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. La malul bazinelor acvatice. Potamogeton natans. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. S. Hippuris vulgaris (coada-calului). fiind greu putrescibile (“dure”). fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). Symphytum officinale (tătăneasă). Sparganium ramosum (buzduganul de apă). Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. Lythrum salicaria (răchitanul). Iris pseudacorus (stânjenelul galben). frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Cicuta virosa (cucuta de apă). În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Pot trăi şi pe sol umed. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Polygonum amphibium (troscot de apă). Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. vesicaria (specii de rogoz).2-1 m adâncime.pietros sau stâncos. Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. maritimus (spp. Nuphar luteum (nufărul galben). la 1-3 m adâncime. Typha angustifolia şi T. Equisetum palustrte (coada-calului). de pipirig). 89 . Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. iau sărurile minerale din sol şi. Heleocharis palustris (ţipirig). Suaeda maritima etc.

efemeroptere (Heptagenia). crispus şi P. Nitocrella. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. de până la 3-7 m. Ceratophyllum submersum şi C. iar în lacurile alpine până la 20 m. alge ale genurilor Cladophora. Onycocamptus. Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). hidre (Pelmatohydra). Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). lipitori (Hirudo.fluitans (broscariţă). acoperite de alge. hidracarieni. perfoliatus). Către interiorul bazinelor. reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. Myriophyllum spicatum (peniţă. Pe sub pietrele de la mal. trichoptere (Leptocerus). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . atât din punct de vedere calitativ. numeroase copepode (Ectinosoma. minor (inariţă). se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). lucens.pusillus. spongieri (Spongilla). Sunt mari producătoare de oxigen. trăiesc larvele unor insecte. Haemopis. P. P. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Nannopus). plecoptere (Perlodes). „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). brădiş sau vâsc de apă). în porţiunile mai puţin adânci. Glossiphonia). Zoobentosul lacustru. demersum (cosorul). Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. la fel ca şi fitobentosul. P. Diatomeele sunt dominante. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. în special de chironomide (Cricotopus). Najas marina şi N. Chara. cât şi din punct de vedere cantitativ. moluştele (Radix ovata). Enteromorpha. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Elodea canadensis (ciuma-apei). compressus. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). paşă (P. Spirogyra. Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). Piscicola.

Limnodrilus. diptere (Cricotopus). Unio pictorum. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. coleoptere. aici predominând insectele.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Majoritatea sunt forme omnivore. harpacticide. rotifere şi variate protozoare. Fagotia. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. briozoare. gândacul de stuf (Donacia crassipes). coleoptere (Dytiscus marginalis. Ophidonais. ostracode (Cypridopsis. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Hydrachnidae. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Deşi aici se găsesc puţine specii. Planorbis planorbis. Hypanis colorata. numeroase specii de oligochete (Tubifex. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Valvata. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). de asemenea. Naucoris cimicoides). păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). briozoare (Plumatella repens). Ilyocypris. spongieri. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. planarii. rotifere. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Succinea putris.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). cladocere (Ilyocryptus sordidus). Candona. Hydrous piceus. amfipode şi mizide. Theodoxus. Se întâlnesc. Sphaerium. Lithoglyphus. Pisidium). P. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. Nais. ostracode. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). cele carnivore fiind rare. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Physa. etc. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. hidracarieni. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. bivalvele (Anodonta cygnaea. Segmentina nitida. cumacee. trihoptere.). Ancylus lacustris etc. Peloscolex şi Lumbriculus). Zona profundală a lacurilor adânci. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. diferite specii de oligochete (Tubifex. misidacee. carinatus. protozoare. Heterocypris). Hydrophylus) şi larvele de libelule. Ranatra linearis. nematode. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Physocypris. Clitellio. Viviparus. Branchiura sowerbyi. Darwinula. Ilyodrilus. Bithynia. dar aici se întâlnesc multe specii de animale. izopode şi amfipode. Limnodrilus. olgochete. 91 . În general. Stylaria. Acroloxus lacustris.

în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. 1974). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. batca (Blicca bjorkna).Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. Suprafaţa bălţilor este. 92 . Dintre alge. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). caracuda (Carasius carassius). Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică.). pe altele este mic. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri. linul (Tinca tinca). ştiuca (Esox lucius). briozoare. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. hidre etc. cianobacterii şi cloroficee. Dintre peşti. ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. în general. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor.4. De exemplu. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). crapul (Cyprinus carpio). dar importanţa lor este mică. 3. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. variabilă în spaţiu şi timp. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale.

acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei.şi hipolimnionul. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară.3. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. 93 . se produce o răcire a apei la suprafaţă. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. Seara. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. fără legătură cu apa curgătoare. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. ca urmare. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Bălţile izolate. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. Nivelul lor scade către toamnă.1. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. meta. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. cât şi în cele izolate. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. unele dintre ele ajungând să sece complet. de precipitaţii. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte.4. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara.

unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. de consumul biologic şi de evaporaţie. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. omogenizând conţinutul lor în oxigen.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. colembolele (Hydropodura). Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. 3. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Aphanizomenon. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Haematococcus. 94 . Excepţie fac bălţile din pădure. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate.4. Chromulina. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas.2. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. euglene.

cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. crustacee. Hydrophilus etc. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Pediastrum. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. fufă. roşioară. nematode. În unele bălţi peştii lipsesc. briozoare. răchitan (Lythrum) etc. buhai de baltă). larve de insecte). 95 . ciulinul de baltă (Trapa natans). Cybister. hidre).).). paşa (Potamogeton crispus). babuşcă. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). etc. Volvox dintre cloroficee. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). Synedra dintre diatomee. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. Fragilaria. nufăr alb (Nymphaea alba). săpătoare (oligochete. scoici) şi târâtoare (planarii. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). melci. Melosira. ştiucă etc. brădişul (Myriophyllum). Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. Navicula. Dytiscus. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei.Asterionella. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. plătică. biban. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. pipirigul (Scirpus). Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. tritoni. Bălţile umbrite din pădure. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. săgeata-apei (Sagittaria). nufăr galben (Nuphar lutea) etc. Scenedesmus. broscariţă (Potamogeton natans). lin. amfibieni (salamandră. broaşte. buzdugan (Sparganium). caracudă.

În acest fel. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. crâng. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. în depresiunile intramontane.3. Uneori. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. 3. iar reacţia ionică a apei este acidă. prin revărsarea apelor curgătoare. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. slab acidă sau neutră. berc etc. oligotrofe şi mezotrofe. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. roghină. rogoaze în Ţara Bârsei. marghilă. tău. colinare şi de şes.5. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe.5. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. baltă. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. lac.1. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. de modul de alimentare cu apă. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. 96 . care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. La rândul ei. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice.

papura (Typha latifolia. (Scirpus). care vara dispar din plancton.). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). tritonii (Triturus cristatus. Dolomedes) şi melci. S. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. cumacee. salcia (Salix pentandra. coada-calului (Equisetum palustre). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). mesteacănul (Betula verrucosa). Thanatus. În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). pipirigul (Bolboschoenus maritimus). pseudocyperus etc. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). copepodele şi larvele mici de insecte. mana de apă (Glyceria aquatica). lintiţa (Lemna minor. Stylaria.). larve de efemeroptere. C. ostracode. Ophidonais etc. în special Dinobryon şi Synura. numite popândaci. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. rogoz (Carex vulpina. Marchantia polymorpha. plopul tremurător (Populus tremula) etc. arinul alb (Alnus incana).Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. 97 . Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. broasca mare de lac (Rana ridibunda). gasteropode. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. odonate. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. T. Nais. mărăraş (Oenanthe aquatica). spongierii şi hidrozoarele. harpacticide. angustifolia). T. fiind înlocuite de algele cloroficee. Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). coleoptere şi diptere. păianjeni (Pirata. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). păpurişurile şi rogozişurile. cladocerele. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). trichoptere. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). rugina (Juncus effusus). hidracarieni. vulgaris). şarpele de apă (Natrix tesselata). cladocerul Ilyocriptus sordidus. bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). fragilis). Limnodrilus. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele.

Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă.3. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). floră şi faună. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. săracă în săruri minerale nutritive.5. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. În stepe. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. un strat superficial de turbă. dar numai în regiunile cu un climat umed. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat.2. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. De aceea. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. roci eruptive).5-5). Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. gresii. structură chimică. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. mai rar în etajul subalpin. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie.

1. prezintă caractere xeromorfe. Fig. 1988) 99 . de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. pe măsură ce ele cresc în înălţime. Multe plante de tinov. ce poartă numele de lagg.organismelor ce trăiesc aici. Ledum palustre). Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. deşi trăiesc într-un climat umed. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută.1. dominată de muşchi şi de arbuşti. lenticulară (figura 3.). impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. care cuceresc mlaştina centripet. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. lanceolate şi răsucite. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). care creşte în masă compactă. de la periferie spre centru. Plantele de tinov (Sphagnum. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. 3. iar la altele (Eriophorum vaginatum. Spre deosebire de plantele din bahne. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. Datorită acestei fizionomii specifice. de la centru spre periferie. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. Carex buxbaumii) sunt înguste. care la unele specii pot fi groase. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. nr. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc.

rizopodele. chironomide). Amoeba verrucosa). coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). furnica de tinoave Formica fusca picea). Anisus leucostomus). D. Micrasterias. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). Noterus crassicornis. muşchi (Polytrichum alpestre. Chydorus şi Polyphemus). iarba-neagră (Calluna vulgaris). datorită cantităţilor mari de acizi humici. rotiferele (Polyarthra platuptera. Nebela. Elosa woralli. Keratella valga. oligochete. specii de rogoz (Carex canescens. Closterium etc. mesteacănul pufos (Betula pubescens). pedicuţa (Lycopodium clavatum). Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Habotrocha lata. Cosmarium. odonate. Euastrum. pauciflora. cladocere (Ceriodaphnia. C.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. ostracode (Cypris pubera). afinul (Vaccinium myrtillus). P. diptere (simuliide. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). mesteacănul pitic (Betula nana). hidracarieni. ciliatele (Stylonychia. legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. Dinocharis intermedia). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. heteroptere. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). Monostyla virga. Stigonema. coleoptere (Haliplus immaculatus. tardigrade (Macrobiotus dubius). C. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). merişorul (Vaccinium vitis-idaea). în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. ferigi (Dryopteris cristata) etc. C. efemeroptere. Din cauza acidităţii mari a apei. trihoptere.) şi tiobacterii. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). în mlaştinile 100 . gasteropode (Acroloxus lacustris. intermedia). Morulina gigantea. unele cianobacterii (Gymnozyga. lepidocarpa. nematode. Colpoda. mestecănaşul (Betula humilis). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). perigoniale). Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. Chroococcus. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. arinul alb (Alnus incana) etc. Erebia medusa). colembole. bivalve (Pisidium cinereum). bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). rostrata).

La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2.

Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10.c) euriterme d) autotrofe 6. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9.

Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.945 3897 7437 Îngheţat de 12.b) epilimnion c) hipolimnion 13. în timp ce uscatului îi revin doar 29. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179.022 m (Groapa Marianelor). Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3.710 4028 11.655 330.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.070 1.455 3795 11.257 16.). 3.1. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70. iar adâncimea maximă este de 11.000 km3.362. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.000 km2). Oceanul Atlantic.700 1131 5449 Nord Total 361.100 3627 9219 Indian 74.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.2%. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .8% din suprafaţa Pământului (361.455.788 291. Tabelul nr. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.070.710 723.362.022 Atlantic 91.6.

Marea Banda. de temperatura apelor de la suprafaţă. separând două sau mai multe continente.mări izolate. Marea Marmara. Marea Baltică. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Baffin.800. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). 18°C (Marea Norvegiei. Marea Laptev.mări interinsulare. Marea Beaufort. Marea Irming). Marea Bering. .). Marea Nordului.). înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Weddell). Marea Kara. Marea Caraibilor etc. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. . După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . de obicei.mări polare. Marea Ross. . Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele.6.mări mediteraneene.mări subpolare.000 km2. 3. Marea Marea Solomon etc. Marea Barents. Marea Roşie. Marea Baltică şi Marea Azov). ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului.).Îngheţat de Nord. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: . dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. . Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte.mări interioare.mări marginale. Marea Arabiei etc. după geneză etc. .1. 104 . Marea Bering. Mările însumează 74. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa.mări temperate reci. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. Marea Labradorului. Marea Tasman). . Marea Mânecii. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari.

Marea Baltică. . Marea Irlandei. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat.2..2. situate în întregime pe platforma continentală. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C.). După modul de geneză mările pot fi: . cu adâncimi reduse. Fig. Marea Caraibilor). ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C.mări epicontinentale.mări tropicale. Marea Japoniei.mări temperate calde. Golful Persic. nr. Marea Chinei de Sud). Marea Neagră). – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. 3. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Marea Albă. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. Marea Barents. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. 1988) 105 . prezentând o morfologie complicată.mări tectonice. sub 200 m. 3. Marea Galbenă. Marea Galbenă. Golful Hudson). Marea Mânecii. Marea Arabiei. . taluzul continental.2. Marea Roşie. Marea Roşie.6.

în dreptul foselor marine. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. dar poate atinge chiar 7000 m. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. Tristan da Cunha etc. numită flexură continentală. până la adâncimea medie de 200 m. Elena. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. numite piemont oceanic sau glacis continental.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte.). ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. 106 .000 km2. São Paulo. Ocupă circa 15. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Taluzul continental. Alteori.000 m. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. şi sunt active din punct de vedere seismic. numită vale de rift. de sute sau chiar mii de metri. Sf.000. fosa Japoniei. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. purtând numele de dorsale medio-oceanice. lungă de aproximativ 16. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Ascension. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. fosa Filipinelor. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77.000 km. prezente în toate oceanele.

Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.). – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.6. Fig. 1957. deci este echivalentă cu zona disfotică.3. fosa Tonga. 3. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime. fosa Kermadec etc. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic.fosa Kurilelor. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. fosa Aleutinelor.). modificat din Nybakken.3. 3.3. nr.

c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 . situate dincolo de marginea platformei continentale. prezentând o salinitate relativ constantă. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. de unde şi densitatea redusă a planctonului.coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. b) provincia oceanică. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. Domeniul bental este divizat. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. cât şi datorită curenţilor litorali. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. în funcţie de pătrunderea luminii. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea.

abisal şi hadal.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. f) eajul hadal sau ultraabisal. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. 3.4. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. 109 . b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. lumina. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. în mare parte de origine terigenă. Marea Baltică. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. temperatura. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. salinitatea şi regimul gazos.6. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent.

Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. ce floculează lent. 110 . Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. astfel încât roca-mamă iese la zi. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. Alte materii terestre. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. mai ales cu conţinut argilos.Sedimentele marine.

Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. 2. cu o medie de aproximativ 65%. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%.4 milioane km2. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1.1. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. 111 . ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m.5 milioane km2. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. în special pteropode. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%.3 milioane km2.

răcire. În emisfera sudică există trei circuite similare. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. calciului şi urme ale altor metale. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial.3. în cele trei oceane. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. acţiunea vântului. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. N şi 5° lat. În mod corespunzător. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. iar în cele polare vânturile polare de est. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). precipitaţii. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. presiunea atmosferică). câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. Această circulaţie determină 112 . La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). evaporare. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. care adesea se întrepătrund. dar cu un sensuri de mişcare inversate. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. magneziului. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. Circulaţia maselor de apă. fie unor fenomene cosmice (mareele). Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. se formează doi curenţi ecuatoriali.

Apele polare reci. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli.şi zooplanctonului.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. Această circulaţie este lentă. mareele ating cele mai mari amplitudini. Mareele. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. atunci. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. iar cea descendentă de downwelling. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. unde ies la suprafaţă. 113 . Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. de cel mult 10-20 cm/s. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. masele de apă oscilează după un ritm propriu. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. şi deci mai grele. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). fie una în faţa celeilalte. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei.Lună. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar).

apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane.3°C în februarie şi 26°C în august). Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. temperate şi cele polare. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. În general. ci în apele tropicale. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu). de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. Temperatura. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Din această cauză. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale.

Mările tropicale au o transparenţă mare. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor.5 m în Marea Sargasselor. fiind slab populate de plancton. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. 28 m în Marea Neagră. La latitudini mari. În Marea Azov transparenţa este de 2.75 m. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). Salinitatea. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. Valoarea 115 . 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. ce scade foarte puţin cu adâncimea. 51 m în Marea Roşie. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). În general. acolo unde razele solare cad oblic. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. iar în cele polare este practic absentă. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. Proprietăţile optice. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. 25 m în Marea Caspică. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. care se instalează doar în perioada caldă a anului.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate.

pe de o parte. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. De aceea. 116 . duc la o diminuare a acesteia. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. pe de altă parte. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. aportului apelor dulci (precipitaţii.) care.030 + 1.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3.). La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. Evaporarea intensă.4. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. topirea gheţii. gheţari. fluvii etc. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari. comparativ cu cele continentale. datorită. dimpotrivă. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. La latitudini mari. iar. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean.

1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. 117 . ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. Curenţii verticali. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. din Levinton. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă.4. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat.Fig. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. 1942. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. 3. alături de temperatură. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100.56°C.9°C. Salinitatea. influenţând densitatea acestora. nr.

Când şi acest strat de apă se va răci. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C).). apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. se va afunda. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. 118 . în apele marine cu salinitate mai mare de 24. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. cu o densitate mai ridicată. în felul acesta. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. Astfel. Prin urmare. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. coboară. 6) creşterea presiunii osmotice.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. apa superficială. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă.5.3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. Relaţiile dintre salinitate.

din Ross.. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 .5. Mytilus edulis. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. nr. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. 3. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Există şi organisme organisme marine eurihaline. incluzând câteva specii larg eurihaline. ca de exemplu Arenicola marina. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. în special cele care trăiesc în estuare. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. 1942. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare.Fig.

motiv pentru care apele marine din zonele polare. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. polichetul Hediste diversicolor. Din această categorie fac parte. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. Mai spre adânc. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. 120 . rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. În mod indirect variaţiile de salinitate. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă.6. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. mai reci şi cu o salinitate mai redusă. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. de pildă. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. Carcinus maenas. mareele şi curenţii.homeosmotice. Oxigenul. prin modificarea densităţii. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. O serie de alţi factori. valurile. între care contactul permanent cu atmosfera. De asemenea.). Astfel. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. crabul de iarbă. datorită aportului de ape reci. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. bogate în oxigen.

Asterionella etc. 3. Rhizosolenia. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. Fragilaria. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . Biddulphia. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros.Fig. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. criptomonadele. unde cedează oxigenul. Nitzschia. Navicula. Skeletonema. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. din Nybakken. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. 1973.5.6. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Coscinodiscus. la care se mai adaugă cocolitoforidele. nr. Thalassiosira. silicoflagelatele şi unele cloroficee. mai ales în mările reci.6. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. cianobacteriile. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. 3.

Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. mai ales vara şi toamna.apele oceanice. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. ziua şi noaptea. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. atât în spaţiu cât şi în timp. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. dar şi fier. mangan şi unele vitamine (de ex. Gonyaulax etc. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. cât şi în cele neritice. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. mai ales azotaţi şi fosfaţi. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. Algele verzi sunt rare în apele marine. 122 . cât şi. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. vitamina B12). Dinophysis. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. mai ales. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. mai ales în apele mai reci. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Peridinium. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. dar se întâlnesc şi în mările reci. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

În afară de fitoplancton. Astfel. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. peştele-spadă. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). reptilele şi păsările marine. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. ca de exemplu calmarii şi sepiile. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. de regulă. Astfel. speciile de ton. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. peştele-lună (Mola mola) etc. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Pe lângă migraţiile circadiene.). În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. Aici includem anumite specii de rechini. Aceşti peşti au. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. majoritatea peştilor zburători. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. la care se mai adaugă mamiferele. De asemenea. fiind considerate erbivore. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare.diatomeelor (figura 3.7. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. 126 . Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice.

Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. Marea Baltică. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. ouăle polichetelor. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. hamsiile (Engraulis spp. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. callarias. stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. G. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. hamsie şi alevinii unor peşti.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). stavrid. merlangus). icrele de chefal. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. sardelele (Sardina pilchardus).). Hermatobates şi Halovelia. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. în special de peşti. radiolari coloniali şi salpe. Alosa). stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. scrumbiile (Scomber. heringul (Clupea harengus). mediterranea. G. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. pălămida (Sarda sarda). care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. crevete şi crabi. macroul etc. codul (Gadus morrhua. scrumbia albastră (Scomber scombrus). stavridul (Trachurus mediterraneus). stavridul. 127 . ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). Nectonul neritic. ostracode. P. sardelele. izopode (Idothea metallica). Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. Anomalocera patersoni). Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului.

Enteromorpha. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Nereocystis). Astfel. Caulerpa).Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Ceramiun). Halophila şi Ruppia. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Cystoseira. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Zoobentosul. Cladophora. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Laminaria. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. Ascophyllum. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). roşii şi verzi. Algele brune preferă în general apele mai reci. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Macrocystis. Polysiphonia. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. urmate de algele roşii (Phyllophora. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Atât animalele. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Cymodocea. Posidonia. Thalassia. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Laurencia. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului.

littoralis şi Gibbula umbilicalis). izopodele (Tylos latreillei). Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. polichete. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. briozoare. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. poliplacofore (Chiton cinereus). Littorina obtusata. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. Nucella lapillus. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. cărora li se asociază insectele halofile litorale.) şi stele de mare (Asterias rubens).) şi insecte diptere. saxatilis). Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. L. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. L. crustacee (Sphaeroma serratum. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. Siphonaria şi Nerita. Orchestia gammarella şi O. unii păianjeni şi miriapode. într-o măsură mai mică. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. Ocypoda şi Cardisoma. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). Ovatella myosotis. Gammarus olivii. L. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. italica). dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. L. Birgus latro şi Geograpsus spp. Comunităţile 129 . coleopterele (Bledius). cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. littorea. hidrozoare. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. bivalve (Mytilus edulis). unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. izopode (Ligia oceanica. spongieri. chilopodele.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. montagui). antozoare (Actinia equine). În zonele polare.

crustacee şi peşti bentonici. hrana.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Se prezintă foarte diversificat. bivalvele (Macoma baltica. Aici predomină formele mici. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. priapulidele (Priapulus caudatus). stele de mare (Marthasterias glacialis. hidropolipi. Pisione remota. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. nematode. amfipode (Haustorius. bivalve (Mytilus edulis. briozoare (Membranipora). Lysiosquilla. Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. Ele asigură locul de trai. polichete (Ophelia bicornis. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp.). misidacee (Gastrosaccus sanctus). amfipodele (Corophium volutator). Arenicola marina. stridii). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. Mya arenaria. Spio filicornis. Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. format de desişurile de plante marine. copepode harpacticide. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. Asterias rubens). Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. Eteone longa). izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. polichete (Spirorbis). crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). 130 . izopodele (Mesidothea entomon). adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. ciripedul Balanus. reprezentate prin spongieri. Pygospio elegans. Arenaeus şi Emerita). arici de mare (Paracentrotus lividus). care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. hidrozoare (Dynamena pumila). Ceratoderma edule). Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. briozoare şi ascidii. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. gasteropode (Terebra). Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). bine camuflate de spongieri. actinii (Anemonia sulcata). Bathyporeia). Pinctada vulgaris. Convoluta roscoffensis). polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter).

unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. Heteromastus filiformis. melci (Hydrobia totteni. cele sedentare fiind rare. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Lumbrineris tenuis). În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . polichete (Nereis virens. Nassa reticulata). asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. Lanice conchilega. Angulus tenuis). Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. copepode. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Predomină formele mobile – turbelariate. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. polichete. apoi în cel nisipos. cea mai mare parte a plantelor. Macoma baltica. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. sub formă de epibioză. crevete. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. Formele coloniale pot acoperi. Pe fund nisipos predomină formele vagile. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. caracatiţe). Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate.

Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11.d) cianobacterii 3.000 m adâncime 7. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 4.

133 . Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. 4. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. 6. 2. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată.

Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. 13. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Precizaţi rolul manganului în apele marine. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18.8. 12. 14. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 .

Didactică şi Pedagogică. Moskva Lascu. Acad. Vâsşaia şkola. 2000 – Écologie des eaux courantes.. C. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. C... Viaţa în apele curgătoare de munte. Ed. P. Acad.. (sub red. Olteanu M. Bucureşti Bănărăscu. Bucureşti Mustaţă.S. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.P. Bucureşti Dussart B. Acad. Ed.S. Ed. 6: Boişteanu. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. Ştiinţifică.R. 1976. XIII. 1980 – Hidrobiologie. Bucureşti Chiriac. ediţia a 2-a revizuită. Academiei R. Bucureşti Antonescu.. Ed. Gauthier – Villars. Limnologie. V. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Pisces-Osteihtyes. Ed.S.. Ed.. 184 pp. Lumea algelor. Universitatea “Al. Paris Antonescu. Universităţii “Al...Bibliografie Angelier. vol. Bucureşti.. Târgu-Mureş Buşniţă Th. L’étude des eaux continentales. Cuza” Iaşi Burian P. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. Brezeanu Gh. Ed.. Academiei R. 1972. Ed. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. Konstantinov..P. Prunescu-Arion E.R.. C.P. S. E... R. S. Bazele biologice ale protecţiei apelor. University Press.R. Didactică şi Pedagogică. Gh. Ed.. I. Univeristà degli studi di Parma Marcoci.V.. Ed.. Ed. Natura. ediţia a 4-a. T..R. Bucureşti. Bogoescu. Cuza” Iaşi 135 .R... S. Curs de hidrobiologie şi limnologie. Technique & Documentation. Monografia zonei Porţilor de Fier. Ed.. 1966. Udrescu. Sârbu Ş. 1957. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină..S. Cărăuşu S. R. 1998 – Hidrobiologie.. Bucureşti Mălăcea. Ionescu. R. Ştiinţifică. C. A. Bucureşti Madoni. 1987 – Peşteri scufundate. Ed..S. M. Popescu-Marinescu V. 1969 – Biologia apelor impurificate. Ed.. I. Popescu. Cărăuşu. 1970. Fauna R. P. Paris... Ed.R.). Al. 1967 – Biologia apelor. I. 1964. E. 1952 – Tratat de ihtiologie.

. G.. Bănărescu. Bucureşti Nicoară. Oros.A.. Moskva-Leningrad 136 .. (sub red. 1974 – Limnologie şi oceanologie. ediţia a 2-a. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Bucureşti Pricope. Ed. Nauk SSSR..P. V. 1981. Ed.R. M. Ed. 1981. – 244 p.. ediţia a 2-a. P. 2007 – Hidrobiologie.Negrea. Harper & Row Publishers. Negrea. Ed. 1962 – Ecologia peştilor... 1971 – Marine neustonology.R. Bucureşti Nybakken. Bucureşti.. Acad. E. Bucureşti Pârvu C.. V. S. Israel Program for Scientific Translations.. Ed. Ed. – Ecologia şi activitatea umană.D. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia.A.. Ed. Ş. eduţia a 2-a revizuită... A. Rovimed Publishers. Ed. F. Bacău Surugiu. I. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu.. Bucureşti Zaitsev. 1988 – Marine biology: an ecological approach. Akad. New York Papadopol. Tufescu M. Ştiinţifică. 2005 – Introducere în biologia marină. Albatros.. Bucureşti Pârvu C. Ed.. Ed. R. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Didactică şi Pedagogică. Academiei R.).S.. Jerusalem Zernov.S. Ceres. 1980 – Ecosistemele din România. G. Pora. Iaşi Nikolski. Hidrobiologie. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Ed. M. V. J.W. Bucureşti Vasiliu. Yu. Casa de Editură Venus. 2002 – Ecologie acvatică.. Didactică şi Pedagogică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful