Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Fizica descrie fenomenele mecanice.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. hidrochimia. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. Fiind o ştiinţă ecologică. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. corelarea şi interpretarea rezultatelor. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. biogeografia. morfologia şi anatomia. geografia. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Pentru explicarea originii. complexă. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. 1949). Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. relief. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. hidrologia. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. etologia. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. etc. 4 . Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. experimentul şi analiza. fiziologia vegetală şi animală. climă etc. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. etc. zoologia. hidrogeologia. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. microbiologia. termice şi optice din apă. de sinteză. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale.

Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. în special. de regulă cerut de oameni (hrană. materii prime. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. utilizări industriale). Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. zone umede etc. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. lacuri. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). 5 . pentru care rezervă termenul de potamobiologie. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. în general. şi a produsului final. bălţi. mai nou.). hidrobiologia are şi o importanţă practică. Iniţial.

formând un unghi de 104°27'. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. condiţie şi resursă de viaţă. alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice. pentru hidrobionţi apa este mediu. numite legături de hidrogen. dizolvând aproape orice substanţă.). Această separare electrică creează o moleculă polară. adică un dipol. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice.1. iar oxigenul la celălalt. atât în interiorul. Totuşi. care este electropozitiv. cât şi în afara organismelor. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. de asemenea. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. adică H2O sau H–O–H. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei.1. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă.1. iar fiecare hidrogen câte unul. În felul acesta. cât şi polaritatea moleculei de apă. Apa. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. 1. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). În felul acesta.

După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. dihidroli (H2O)2.1. trihidroli (H2O)3.1.2. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. dipolii apei se pot asocia între ei. la temperatura camerei. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. nr. 1. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. polihidroli (H2O)n. Proprietăţile fizice ale apei 1. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. Acest fenomen poartă numele 7 .2. 1. putând susţine mici obiecte. 1974). în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. Fig. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. etc. ar fi fost un gaz şi nu un lichid. De regulă. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. atunci apa. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. în starea lichidă predomină dihidrolii. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă.

De aceea.3. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa.2. Astfel. De 8 . Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). De aceea. iar apa este practic necompresibilă. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. care trăiesc fie suspendate de această peliculă.de tensiune superficială. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. picăturile au forma perfect sferică. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). 1. obiectele se umezesc. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. De asemenea. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei.2.2. atunci corpurile nu se umezesc. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. 1. tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Invers. Tensiunea superficială a apei (72.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului.

4. fără variaţii prea mari ale temperaturii. Astfel.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. ceea ce creează deosebiri între 9 . presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. la o adâncime de 10. iar în apele marine la fiecare 9. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. De aceea. energia calorică a atmosferei. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. condensarea vaporilor de apă. reproducere). Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. 1.aceea. pe care le degajă apoi treptat.3 m adâncime. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate. altitudine şi perioada anului.). creştere. vâscozitate. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică.2. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. iar în apele continentale între 0 şi 45°C. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. Astfel. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură.

unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. 10 . Datorită curenţilor verticali de convecţie.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. temperate şi tropicale. în general sub 10°C. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. în apele reci de munte sau în apele subterane. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. se împart în arctice. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. Astfel. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. Apele continentale. în funcţie de temperatura apei. De aceea în apele calde. de regulă. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. compatibile cu viaţa. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. 2-3°C. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. în apele polare. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. în apele reci vom găsi mai puţine specii. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale. generaţiile se succed rapid. În schimb. faţă de cele din regiunile tropicale. dar cu un număr mare de indivizi. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene.

ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala.98°C. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate.2. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. în mod indirect. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. formând un strat termoizolator. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. stridia între –2 şi 20°C. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. 1. de salinitate şi de presiune. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului.2. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier.).5. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. Apa la îngheţ se dilată.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Densitatea apei depinde de temperatură. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. 11 .4-24°C. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3.

Prin urmare. aceasta măsoară 1. Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii.025 g/cm3. nr. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. în timp ce în Marea Nordului. 12 . la 20°C şi la presiune atmosferică. 1. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. la aceeaşi temperatură. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. Astfel.026 g/cm3.2. deci şi a densităţii. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.2. aşa cum este cazul Mării Negre. 1. apa mai densă de la suprafaţă coboară. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. Astfel.Fig.6.004 g/cm3. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii.

De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Prin urmare. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. cu atât razele se vor refracta mai puţin. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont).Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă. iar la 5° se reflectă 40%. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Radiaţiile infraroşii. De regulă. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. 13 .

Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. Deosebim un abioseston sau tripton. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Astfel. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. îndeosebi în straturile mai adânci. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. absorbţiei şi transformării în căldură. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. şi un bioseston sau plancton. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. alcătuit din organisme vii. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. . nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). Limita inferioară a acestei zone se 14 . slab luminată. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante.zona eufotică. difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. Plantele se găsesc numai în această zonă. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei.

Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. maronie în cazul flagelatului Synura. cladocerele. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. copepodele. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime).situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. . Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. apoi coboară din nou. atinge 500-600 m. În funcţie de speciile predominante. nu există o 15 . Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. iar seara urcă în straturile de mai sus. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. Sagitta şi altele. care trăiesc la latitudini mici. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. ca de ex. De asemenea. Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. hidromeduzele. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. mizidele. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. ionii de fier pot colora apa în galben. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei.

O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. Apoi. Dimpotrivă. De asemenea. Dimpotrivă. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. De aceea. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare. peşti. realizează cele mai ample migraţii verticale. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. planctonul gelatinos.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. 16 . păsări) în zona crepusculară. ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor.

cefalopode (Histioteuthis dispar). La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. iar noaptea ies la suprafaţă. viermi. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). echinoderme. acestea ziua fug spre adânc. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. Chauliodus sloanei). peşti şi nevertebrate.Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. care trăiesc în zona oligofotică. celenterate. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali.2. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Thysanoëssa inermis). altele au organe luminescente speciale. Unele emană o lumină difuză. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. celenterate şi peşti. vântului.7. Din această cauză. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. valuri şi amestec turbulent. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. La multe organisme marine. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Peridinium. crustacee (Meganyctephanes norvegica. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. Noctiluca scintillans). Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. 1. Totuşi.

conţin particule mai grosiere. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii.. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. de căderi de precipitaţii. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. reci.a Pământului. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. după traiectorie – rectilinii. periodici şi neregulaţi. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. Astfel. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. ultimul fiind mai important. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. săraţi etc. cum se întâmplă în apele curgătoare. Valurile. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. salinităţii. de fund etc. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. densităţii. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). de adâncime. respiraţiei şi în timpul deplasării active. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). după constanţă – permanenţi. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. evaporare etc. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . înlăturarea metaboliţilor. conţinutului de oxigen etc. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. ciclonali şi anticiclonali. litorali. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi.

000. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. notat cu pH. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. 1. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. Proprietăţile chimice ale apei 1.1. la hidromeduze pe marginea manubriului. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–).3. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni.3. Prin urmare.

mai ales în perioada de “înfloriri” algale. Astfel. are loc o scădere a valorii pH-ului. în timp ce moluştele lipsesc complet. Astfel. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat.1-8. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei.95 şi 7. atât ca valoare 20 . iar cele cu pH > 7.3 bazice. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. cele cu pH între 6. Apele marine au un pH cuprins între 8.3. Ziua. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. Diferitele specii. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii.4 şi 6. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate.3 neutre.95 sunt considerate acide. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei.4. iar vertebratele sunt puţine la număr. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. în schimb. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. noaptea. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. De aceea. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător. în timpul verii. uneori chiar cele înrudite. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora.

se asociază în compuşi complecşi. Astfel.absolută. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). potasiul (K+). ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. Atomii metalelor. Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). 1. dar în general aici predomină ionii de calciu. cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului.2. carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). larva dipterului Chironomus plumosus. însă. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele). În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor.3. 21 . Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul.6.). În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex.5 şi 9. mai ales metalele grele. În apele continentale salmastre şi sărate. Concentraţii mici. la fel ca şi în apele marine. copepodul Cyclops languidus. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. care rareori depăşesc câteva mg/l.3. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. sulful (sulfaţi SO42− ). rotiferul Anuraea cochlearis). în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. cladocerul Chydorus ovalis. Keratella cochlearis). predomină ionii de Na şi Cl. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1.4-7. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. Apa unor lacuri.

Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă.3.ape polihaline 18-30 g/l 3. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1.3. 22 . nr.ape mezohaline 5-18 g/l .ape oligohaline 0. Marea de Azov cu 9-12 g/l. Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1. ci şi de natură calitativă.5 g/l 2. aproximativ 89%. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4.). variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). 1. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek. Ape salmastre (mixohaline) 0. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0.5-30 g/l .5-5 g/l . În apele dulci predomină carbonatul de calciu.Fig. celelalte săruri jucând un rol minor. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice.

Marea Caspică sub 15 g/l. Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). Corniger maeoticus. Cercopagis pengoi) şi. invers. foraminifere. se numesc organisme stenohaline. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. rotifere. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. marine şi hiperhaline. echinoderme. scifozoare. oligochete. antozoare. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. insecte. tunicate). 23 . cladocere. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. estuarele şi avandeltele). polichete. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. moluşte pteropode şi heteropode. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale. stomatopode. Acestea din urmă. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. radiolari. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0.5-25 g/l). Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. cefalopode. datorită evaporării locale puternice. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. Pe de altă parte. hidracarieni. salmastricole. chaetognate. mai ales. care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. eufauziacee. Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. brachiopode. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l).

Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. În schimb. migrând din mare în apele dulci şi invers. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Peştii osoşi. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Platychthys flesus). speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Macoma baltica. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai. cât şi cele dulci se numesc halofile. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. Mya arenaria. cele salmastre cât şi în apele marine. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Mytilus edulis. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. Cerastoderma edule. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. De pildă. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. 24 . Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. turbelariatul Macrostoma hystrix. iar sărurile în exces sunt eliminate. crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). cladocerul Chydorus sphaericus.Mytilus galloprovincialis. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci.

în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. cianobacterii şi flagelate. cât şi unele tulpini de bacterii. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. neinfluenţând duritatea apei.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. . 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l. Anghilele tinere urcă în susul râurilor. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. din cauza concentraţiei lor infime.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. ceilalţi cationi. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare.3. cloruri. sulfaţi.3. Astfel. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. 1. cresc în apa dulce atingând talia maximă. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). fosfaţi etc. 25 . . care diferă de la o ţară la alta. migrând apoi în mare pentru reproducere. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. dar nu se întâlneşte în mări. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. Deosebim următoarele feluri de duritate: .duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu.

20-30° dGH apă dură. Alte elemente biogene sunt siliciul. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. calciul. 5-10° dGH apă moale. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. magneziul.4. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. 1. fierul.3. dând naştere acidului carbonic. 10-20° dGH apă semidură. duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Astfel. Astfel. Prin urmare.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. nitraţi. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. care îl oxidează. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. acid uric. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. bazalt) apa este moale. Este utilizat de bacterioplancton. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. săruri de amoniu. iar peste 30° dGH apă foarte dură. care îl transformă în azotaţi. manganul şi cuprul. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. sau de către diatomee. iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. numite şi nutrienţi. 26 . Aceste substanţe. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul.

În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. care trece în atmosferă. lipide. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. glucide. încărcate cu substanţe organice. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic.3. importante cantităţi de substanţă organică. Substanţele organice Apele naturale conţin. primele îmbogăţind. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. de radicali sau de substanţe complexe. protide. cresc nivelul fosforului. 1. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. enzime etc. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). 27 . se numeşte denitrificare. NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor.5. Apele uzate. pe lângă substanţe minerale. mărind riscul de eutrofizare. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. Astfel. vitamine. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică.

Natura acestor ectocrine este foarte diversă. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. activităţi umane). materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. bioxidul de carbon. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine.6. crustacee planctonice şi bivalve. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . lignină. Oxigenul.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. precum şi de unele rotifere. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). aminoacizi. hidrogenul sulfurat. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. unele vitamine (acid ascorbic. de presiunea atmosferică. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. excreţii). tiamină. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. amoniacul şi metanul. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă. 1. biotină sau cobalamină) şi toxine. acizi graşi. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. de temperatura şi de salinitatea apei. printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. celuloză. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. azotul. hemiceluloză şi compuşi proteici.3.

Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. de presiunea lui parţială în atmosferă. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. Noaptea.4. de temperatură (figura 1.pe seama reducerii oxizilor.4. Fig. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. De asemenea. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie.5. nr. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice.). când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). 29 . 1. datorită respiraţiei organismelor. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l.

în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. bine iluminate de razele solare. în straturile superficiale ale apei. 1. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. Astfel. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. nu există o stratificaţie a oxigenului. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. nr. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. În apele curgătoare. datorită amestecului continuu. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. urmate de fenomenul de zamor. Fig. adică moartea în masă a hidrobionţilor. crustaceele Sida 30 .5. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură.conţinutul de oxigen din apă scade.

Bythotrephes longimanus. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice.). de temperatură şi de salinitate. în funcţie de pH şi de salinitate. oligochetul Tubifex tubifex. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. 31 . În apă dulce. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus.9 cm3/ml de apă. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−. Mysis relicta.crystallina.6. larvele ţânţarului Lauterbornia. melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. aflat deasupra sursei de apă.

aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. această sare cade în precipitat. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−.6. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+). nr. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. 32 . Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. creşterea pH-ului). – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor.Fig. care se află în apele naturale în concentraţii importante. 1. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. combinânduse cu ionii de Ca2+.

care. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic.8 cm3/l. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale.5 cm3/l. adică 325 mii km2. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. bogate în oxigen. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre. către fund. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari.7-6. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans. Din acest motiv. de aceea în straturile profunde există zone azoice. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor.5 cm3/l. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. dozele letale fiind foarte mici. trăind în condiţii anaerobe. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. Mai mult de atât. 33 . lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. iar la 2000 m adâncime de 5. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3.

1. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. cladocerul Daphnia longispina). dând naştere ionilor de amoniu inofensivi.4 ml/l. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. Amoniacul disociază în apă. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. Nereiphylla rubiginosa. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. 1. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. chiar şi în cantităţi foarte mici. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m). Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Tabelul nr.1.Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata.). după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. Alte specii. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . Brachionus palla şi Cyclops strenuus.

Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor.5 nitrificarea stagnează.La o valoare a pH-ului sub 6. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Apele acide au. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Prin urmare. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . de regulă. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului. însă fără a fi toxice. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic.

Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 .b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4. Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7.

000 c) 1 din 100. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000 b) 1 din 10.000 11. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14.000.000 d) 1 din 1. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 . Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13.d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9.000.

Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15.

copepodele etc. cladocerele. În fiecare dintre aceste biotopuri.2. echinodermelor (echinopluteus. se compune din plancton şi necton. trocophora. valuri. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. pe de o parte. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. ofiopluteus). Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. în bental de bentos şi perifiton. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. alcătuită din organisme vii. pe de alta. organisme meroplanctonice. caracterizate prin condiţii diferite. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. rotiferele. la rândul lui. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial.1. sau neustalul. radiolarii. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei.1. şi. organisme holoplanctonice. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. indiferent de tipul şi extinderea sa. Pelagosul. mişcări de convecţie etc. în contact cu atmosfera. formând diferite biocenoze.1. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. restul având loc în bental. vegetale şi animale. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. În componenţa planctonului intră. 2. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. nectochaeta). 39 . 2. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic.).

).) şi altor animale marine bentonice. zoaë. 6) Megaloplancton. meduzele. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. mysis. infuzoarele.1.2. meduzele hidroide.). ctenoforul Cestus veneris. salpele etc. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. sifonofore mari. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele).).05. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. Se întâlneşte exclusiv în mări. ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. statoblastele briozoarelor. salpe coloniale etc.05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor.moluştelor (larve veligere şi protoconce). marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). copepodite etc. rotifere. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. moluştele şi viermii pelagici. crustaceele mici etc. 5) Macroplancton. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. 3) Microplancton. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. crustaceelor (nauplius. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. 4) Mezoplancton. Se găseşte numai în mări. 2. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 .

Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă.00). la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. 41 . radiolarii şi foraminiferele. în funcţie de temperatură şi salinitate. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice.cea a apei dulci (care este de 1. Brachionus) se face datorită aparatului rotator. ca de exemplu sifonoforele. printre care se numără diatomeele. dar şi decât cea a apei marine (care variază. Capacitatea de a flota o prezintă. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Copepodele (Cyclops. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. Diaptomus). infuzoarele (de ex. De aceea. De asemenea. cladocerele (Daphnia. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi.02 şi 1. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers.03). La începutul secolului al XX-lea. Cu cât greutatea restantă este mai mare. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. Gr – greutatea restantă. mişcarea rotiferelor (Keratella. de asemenea. Sp – suprafaţa portantă. multe animale care posedă organe de locomoţie. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Alte organisme planctonice. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. cianobacteriile. Ele plutesc în apă. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. între 1. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie.

decât la speciile care trăiesc pe fund. spre deosebire de cele bentonice. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. chetognate şi alte animale. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). Reducerea formaţiunilor scheletice. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. La malacostraceele pelagice (Amphipoda. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. Dacă corpul este aplatizat. 2. cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. Hidratarea tisulară. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Decapoda). Euphausiacea. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. dar care duc un mod de viaţă bentonic. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. Pterotrachea coronata). Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. este minimă la sferă. fie prin reducerea puternică a acesteia. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. dar şi la moluştele pelagice. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%).Suprafaţa relativă.

Spre deosebire de incluziunile lichide. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. să o modifice. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. în caz de necesitate. Ca2+. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. de exemplu. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. dar şi. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. cambulă. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. De aceea. De 43 . scrumbie). icrele pelagice de chefali. sub forma veziculelor traheene. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. SO4−) cu cei uşori (Na+.unei substanţe gelatinoase transparente. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. Aphanizomenon. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. cât şi la unele rotifere. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. care duce un mod de viaţă planctonic. care acoperă exteriorul corpului. ca. radiolarul Spumellaria. 4. Incluziuni gazoase. ci uleiurile mai uşoare. practic incompresibile. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. Incluziuni lipidice. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). NH4+) asigură. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. de asemenea. 3. 5.

Melosira). ci după o curbă. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. Formarea excrescenţelor. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini.). heteropode şi tunicatele pelagice. de exemplu. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). Însă. Aplatizare. 3. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere.exemplu. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 . Alungirea corpului. la Notholca longispina dintre rotifere. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. meduze. ace. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. polichete pelagice (Tomopteris sp. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). aplatizate. 2. ctenofore.a. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. Multe diatomee (Coscinodiscus. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. copepode ş. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. la Ceratium dintre dinoflagelate. pteropode. Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. dinoflagelate.

În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. ca de exemplu. 4. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Agregarea în colonii contribuie. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. De aceea. iar dintre animale la salpe. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. Brachionus capsuliflorus. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Suprafaţa relativă. de asemenea. Tabellaria etc. dinoflagelate (Ceratium hirundinella).). Asplanchna priodonta). la diatomeul Chaetoceros. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. rotifere (Keratella cochlearis. hyalina. Bosmina coregoni). oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. Brachionus calyciflorus. Daphnia cristata. Reducerea taliei. Keratella quadrata. 45 . la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. Tabellaria fenestrata). adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. 5. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. În multe cazuri. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an.extracapsulară. Formele din sezonul cald au crustele fine. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. D. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. cladocere (Hyalodaphnia cucullata.

Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris.2. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. şarpele de apă N. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). broasca mare de lac R. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). mamiferele. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). T. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. 46 . ridibunda. şerpi marini Pelamys platurus). broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri.1.2. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. variegata. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). morsele. în compoziţia nectonului intră amfibienii. pinguinul comun Pygoscelis adeliae. Rana temporaria. În afară de peşti. vidra Lutra lutra. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. T. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. pleuronectide. ondatra Ondatra zibethica. Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. Pelobates). Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. guvizi. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). 2.). Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. cristatus.). tesselata. batoidei etc. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. cobitide. T. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. reptilele şi păsările acvatice. alpestris. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. focile.2.

cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare.). prin urmare. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. 2. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. lucru necesar pentru orientare. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. Astfel.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. La rândul ei. Cybister laterimarginalis etc. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. De exemplu. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Hydrous piceus. aici nu există nici un substrat solid. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii. şi peşti fizoclişti. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi.2. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. Apoi. Se cunosc peşti fizostomi. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp.2. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul.

iar pedunculul caudal este subţiat. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. uneori lipsită de solzi. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. trecerea lină de la cap la trunchi).depusă sub epidermă. De exemplu. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună. S-a constatat că forţa 48 . pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. Suprafaţa corpului este netedă. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). peduncul caudal subţiat. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). de suveică sau de torpilă. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. În linii generale. serveşte la izolarea termică. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal.

de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. argintie. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri.2.4. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. Păstrăvii. De asemenea. uneori de mii de kilometri. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. 2. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. formele nectonice migrează 49 . Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. De regulă. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. de exemplu. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. prin urmare. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate.

iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. anghilei şi somoniilor. Acestea. stellatus. în special cei marini. formând cârduri sau bancuri. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. duc o viaţă gregară. păstrăv de munte Salmo trutta fario). păstrugă A. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor.). scrumbie de Dunăre Alosa pontica. somon atlantic Salmo salar). mreană Barbus barbus. şi migraţii verticale. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. nisetru Acipenser guldaenstaedti. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. gingirică Clupeonella cultriventris.a. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus).din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. rizeafcă Alosa caspia nordmanni. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). scobarul ş. Mulţi peşti. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. După scop deosebim migraţii de reproducere. în unele cazuri. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. ce provin din afluenţi (mreana. cleanul. migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. lostriţă Hucho hucho. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei.

Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord.Nord. muştele Ephydra. în special peşti. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Orientarea. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. 2. la o distanţă de 5800 de mile marine. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Sarda) chiar 200. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton. iar bonito (genurile Katsuwonus. La interfaţa apă-aer. Pentru multe organisme nectonice. protejate contra vântului de arbori. apterigotul Podura aquatica. se face după repere imobile. Hydrometra. construcţii etc.3. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. ce pot traversa oceanele. În mări şi în lacurile mari. trăiesc ploşniţele Gerris. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. în special vizuală şi olfactivă. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică.

Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. consumând animale căzute în apă. Pe de o parte. cât şi de cele reflectate de luciul apei. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. cât şi din aer. mai ales insecte. dar nu se rupe.Halobates. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. dezvoltarea pigmentaţiei. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Organismele epineustonice sunt. deoarece corpul lor nu se umectează. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. Pe de altă parte. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. în special pentru bacterioneuston. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. Majoritatea sunt prădătoare. umiditate ridicată a aerului. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. În schimb. dată atât de radiaţiile incidente. care protejează organismele de acţiunea 52 . cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. dar şi praf ce conţine materii organice. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Unii autori (Zaitsev. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. aerobionte. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. De aceea. în principiu.

în special peşti. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. izopodul Idothea metallica. moluşte (Limnaea. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. cât şi o dinamică pronunţată în timp. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. culoarea criptică sau transparenţa corpului. hamsie. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. şi un merohiponeuston. Sagitta. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. ouăle polichetelor. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. Cu toate acestea. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 .) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. în primul rând la formele rezistente la UV. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. insecte (larvele de Anopheles). Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae.nocivă a radiaţiilor UV. icrele de chefal. alevinii multor peşti. puietul de peşti. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. fototropism pozitiv. Physa). Noaptea. stavrid. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice.

un pneumatofor mare. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. cu proprietăţi hidrofobe. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. creveta Palaemon. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. trisulca. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. La plantele pleustonice. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae). Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. aidoma unei vele. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. care prezintă de asupra apei. 2. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. cât şi a celui dizolvat în apă. gibba. iar cealaltă în afara acesteia. Peştii Histriophorus şi Mola mola. Velella spirans. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. peştişoară (Salvinia natans). trecând 54 .Gammarus. natans. S. L. Spirodella polyrhiza). aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. Wolffia arrhiza.4. de exemplu. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. Ostiolele.). otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). Dexamine şi Apherusa. în contact cu atmosfera. L. se formează numai pe partea superioară a limbului foliar.

lutea şi Naucoris. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric.5. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice.1. N. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei. care populează 55 . cât şi pentru cea subacvatică. atât pentru vedere aeriană. psamofile. care trăiesc pe pietre. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. Coleopterul Gyrinus natator. în principal crustacee şi viermi. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. are ochii împărţiţi în două. acţiunea valurilor etc. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile.5. 2. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. 2. ploşniţele de apă Notonecta glauca. Există un număr relativ mare de animale. cât şi de iluminare. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. în zona costieră sau la adâncimi mari. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos.temporar la un mod de viaţă pleustonic.

deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. argilofile. coralii. Acestea pot fi fixate.nisipul. poliplacoforele şi 56 . Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. spongierii. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. briozoarele. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. de exemplu. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. 2. Forma corpului este aplatizată. Pot fi forme săpătoare şi forante. etc. 1. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. endopsamic. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. Deşi sunt imobile. hidrozoarele. ca. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Lepas anatifera). purtate de curenţi. aplicat la animalele bentonice. Chthamalus stellatus. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. care trăiesc pe plantele acvatice.). Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. ascidiile. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. crinii de mare. care trăiesc în curent rapid. epipsamic. de regulă. După acelaşi principiu. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. coralii şi briozoarele. midiile Mytilus galloprovincialis. viermii calcaroşi. ciripedele (Balanus improvisus. etc. Aşa sunt. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). Organele de locomoţie. care trăiesc pe lut. scoica-călătoare Dreissena polymorpha). care formează colonii prin înmugurire. Bentosul fixat sau sesil. Ephydatia fluviatilis). fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. hidrozoarele. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. de exemplu. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. pelofile. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. hidrodinamică.). viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile.

arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). Algele. crustacee. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Rajidele) şi cefalopodelor. larve de efemeroptere (Polymitarcys. Unele animale se deplasează activ prin sediment. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Barnea candida. marmură. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. sesil sau pivotant. aricii de mare şi alte animale. spongieri. 3. Printre organismele forante marine se numără unele alge. cărămidă. subţire. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă. Bentosul săpător. care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. castraveţi de mare. 4. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. Sunt sfredelite rocile sedimentare. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. iar dintre animale spongierii. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. viermi. Aici intră majoritatea oligochetelor. beton. lemnul şi cochiliile moluştelor. uneori depăşind chiar lungimea animalului. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). moluşte (Teredo navalis. Pholas dactylus. Venus). echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. iar sifoanele sunt foarte lungi. Mya arenaria. 57 .majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Bentosul forant sau sfredelitor. Petricola lithophaga). Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. marne argiloase. moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. multe polichete (Arenicola marina). care nu se închide strâns. brachiopode. înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. stâncile alcătuite din calcar.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4.2. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 . La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor.

9998 g/cm 11.8. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9.05 g/cm 3 c) 1. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.02 g/cm 3 d) 0.00 g/cm 3 b) 1. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 . Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12.

14. Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .

apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). care sunt apele mărilor de odinioară. de percolaţie (infuaţie). Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . canale). În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. la rândul lor. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. provenite din condensarea vaporilor. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). heleşteie. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. ape juvenile.1. De asemenea.) şi artificiale (lacuri de acumulare. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. şi de condensare. care se preling prin crăpături şi goluri. apă peliculară. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. lacuri. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. care pătrund de la suprafaţa pământului. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). iazuri. care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. 3. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile.3. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. Apele continentale de suprafaţă se împart. mlaştini etc.

indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Sigobionţii au. atât de caracteristice celor terestre. cât şi cu ciuperci. cresc şi se înmulţesc continuu. Apele subterane pot constitui un important rezervor. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare.propriu-zise. alteori se formează ape 65 . iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. stigofile şi stigoxene. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. troglofile. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. care sunt adaptate la viaţa subterană. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. cât şi ca număr de indivizi. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. lăptos. corpul mic. În schimb.1. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. depigmentat.1. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. Unele animale cavernicole se hrănesc. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. alge heterotrofe. atât ca număr de specii. de regulă. 3. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic).

fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. Biocenozele. şi deci a producătorilor primari. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. în special de calciu şi magneziu. Mediul subteran. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Factorii de mediu. adică printr-o duritate mare. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Lipsa luminii. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. flora cavernicolă este foarte săracă. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri.curgătoare – râuri şi pârae subterane. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. alge verzi şi diatomee. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. În general. Din cauza întunericului permanent. izolat de cel suprateran. Dacă peşterile sunt bine ventilate. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. face ca hrana să fie redusă cantitativ. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă.

Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici.1. Acest biotop. 3. Eleoniscus helenae. Italodytes. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice.2. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. printr-o mineralizare crescută a apei. Typhlichthys. devenind paleoendemice. turbelariate. Apele freatice.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. în special din cauza insuficienţei hranei. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Aphaenops). aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. hidracarieni. adesea. miriapode. Din această categorie face parte hiporealul . insecte (Anophthalmus. Leptodirus. cladocere. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale). oligochete.stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. Biocenozele. prin lipsa luminii şi. natans). melcul Lartetia quenstedti. hidracarianul Atractides. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. Totuşi. peştii din genurile Amblyopsis. batinelide. ostracode. nematode mermitide. Chologaster. Armadillidium. se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. fiind formată din ciliate. copepode. 67 . asemenea apelor cavernicole. Spaeleoniscus. Apele freatice Factorii de mediu. Asellus aquaticus cavernicolus). lipitori (Haemopis caeca). decapodele şi izopodele (Porcellio. situate la adâncimi mairi. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. coleoptere. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. gasteropode (Hochenwartia). puteanus). În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime.

în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . pătrunde lumina.3.3. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. unul brun. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. pe o adâncime de câţiva centimetri.1. cât şi prin organismele ce le populează. Precipitaţiile atmosferice. hidracarieni. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. nematode. protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. care strecoară prin straturile de nisip. cenuşiu şi din nou unul incolor. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. protozoare. Biocenozele. turbelariatele. nematodele şi oligochetele. gastrotrichi. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. rotiferele. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. polichete şi moluşte. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). Factorii de mediu. crustacee şi tardigrade.

Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. formând terasa aluvionară (de luncă). de ordinul câtorva milimetri. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. 3. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale.2. îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Deasupra terasei de 69 . Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi.

Cel dintâi se referă la debitul ionilor. numită ripal. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. o pantă accentuată şi. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. debitul creşte pe seama afluenţilor. şi partea dinspre mijloc. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . prin urmare. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate. iar viteza apei scade. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. printr-o viteză mare a curentului de apă. microelementelor. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). denumită medial. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . însă. mâl) este predominant. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. Din acest motiv. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. substanţelor biogene şi coloizilor. acolo unde viteza curentului de apă este mare.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. unul mijlociu şi unul inferior. Valorile extreme ale debitului Dunării. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18.

2.. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. viteza curentului de apă. cele 71 . Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. transparenţa.epipotamon.metapotamon.metarhithron. râurile mari de câmpie . ostroave sau golfuri de râu. în urma cărora se formează lacurile de meandru. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte . cât şi în funcţie de anotimp. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. fluviile . Deseori în cursul mijlociu.1.epirhithron. După cum s-a arătat. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic. formând insule. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere.hyporhithron. cursul mediu al râurilor de munte .hypopotamon. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. temperatura şi compoziţia chimică a apei. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . 3.

de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte. vaduri sau defilee (cazane). Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. curentul apei scade.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. formând depresiuni (bulboane). cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. viteza apei creşte. de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. cât şi circadiene. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică. Astfel. În funcţie de zona geografică. În general. când apa cade vertical. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. pe măsura îndepărtării de izvor. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. mai ales difuzia oxigenului atmosferic. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. în râurile colinare de 3 m/s. 72 . Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor.

Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna.2 m/s. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. de regulă.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului.2. Regimul gazos al apelor curgătoare. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. cât şi amestecului său turbulent. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Mult mai slab este reprezentat 73 . În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. apoi mâlul. Cu micşorarea curentului. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale.2. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc. pe fundul albiei se depune nisipul. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. Pe lângă suspensii. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. este favorabil pentru viaţa organismelor. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. scăzând substanţial în timpul viiturior. hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. bentosul şi nectonul. 3.

cât şi alohtone. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. Astfel. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. având o plasticitate ecologică mare. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. Ulterior. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. nimerind în condiţii noi. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. 1929). Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. se adaptează noilor condiţii. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. prin urmare. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. de regulă. fiind alcătuit atât din elemente autohtone. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. bogate în plante şi animale planctonice. în timp ce alţii. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. Planctonul alohton. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. Din acest motiv. În aceste situaţii. îşi schimbă aspectul. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. cum se întâmplă în zonele cu praguri. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. Varietatea specifică a potamoplanctonului. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. cu toate că nu prezintă forme specifice. fiind ingerate.perifitonul. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. izvoare sau mlaştini. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . Din cauza curentului. De asemenea. Din cauza mişcării turbulente a apelor.

Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. 1974). dinoflagelatele şi crizoficeele. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. potamoplanctonul este. cloroficeele prin 43 specii. Tintinnopsis).îmbogăţeşte calitativ. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. cât şi pe orizontală. Cyclotella şi Asterionella). în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. zooflagelate. xantoficeele. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. Când nivelul apei scade. Astfel. Aphanizomenon şi Anabaena). cianobacteriile prin 15 specii. cianobacteriile. euglenoficeele. cu plancton bine dezvoltat. Astfel. de regulă. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. euglenoficeele prin 6 specii. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. Dintre animale. apa din bazinele stagnante adiacente. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. uniform distribuit atât pe verticală. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. rotifere (Keratella. cloroficee (Closterium. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. 75 . Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare.

briozoarele. hidracarieni (Sperchon brevirostris. 1950). Phylonotis fontana. Polymitarcis virgo. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. O vegetaţie bentonică bogată. peloreofile şi fitofile (Jadin. Acrocladium cuspidatum.13-0. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. Baetis rhodani).2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). Aturus scaber). bivalve (Dreissena polymorpha) . Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). Lithoglyphus naticoides). psamoreofile. Silo piceus. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. Elodea canadensis. coada-calului (Equisetum sp. Bosmina. plecoptere (Leuctra nigra. oligochete. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila. hirudinee. P. Epeorus assimilis. Diaptomus. spongierii. Perla 76 . lintiţă Lemna). Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Enteromorpha spiralis). compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans.) sau stuf (Phragmites australis). Th. natans. argiloreofile. La un curent de 0. P. În apele curgătoare de munte. Lysimachia nummularia. efemeroptere (Ephemera vulgata. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Hypnum cordifolium). Sericostoma flavicorne). broscariţa (Potamogeton fluitans). În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei.7-1. Brachyonus). Hydropsiche pellucidula. gasteropode (Ancylus fluviatilis. peştişoară Salvinia natans. danubialis. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica.). Caenis robusta. pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). muşchii (Fontinalis antipyretica). Ecdyonurus venosus. cladocere (Daphnia. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. turbelariatele (Crenobia alpina). Theodoxus fluviatilis. destul de rapide. Batrachium fluitans. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. În apele cu un curent de 0.Asplanchna.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Ialpug. crovuri. Mangalia etc. padine sau găvane. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. Goloviţa. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. lacuri de luncă. lacuri glaciare. Balta. Chitai. În zona litorală. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. Amara. Techirghiol. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. Bâlea). rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. numite perisipuri. Catlabuh. lacuri relicte. a golfurilor puţin adânci. Kiwu. se formează lagunele şi limanurile marine. Baikal sau Marea Moartă).3. Câmpia Vestică. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. lacuri de curs părăsit sau de meandru. Tăbăcăriei. Costineşti. Siutghiol. lacuri carstice. Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Cahul. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov.3. destul de adânci. izvoare de mal. Jijila. prin izvoare subacvatice. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. lacul Brateş din lunca râului Prut). Lacul Sărat). care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Dobrogea şi Podişul Moldovei). Zmeica şi Sinoie. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Gargalâc. umplute cu apă relativ stagnantă. Agigea. prin drenarea apei râurilor şi 80 . apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. Ana). rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad.). Tatlageac. compus astăzi din lacurile Razim. lacuri vulcanice. Sasik). Tanganyica. sub acţiunea apelor marine. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Învârtita-Nucşoara) etc. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase.

Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. sublitorală. Această zonă este bine iluminată. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. slab luminată. deci prin emisari (Snagov. În mod 81 . Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. zooplanctonul. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. profundală şi pelagială. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. evaporare. oligotrofe şi distrofe. Substratul este mâlos. Bucura). iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. zoobentosul şi nectonul este abundent. prin infiltraţie subterană. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. în mod corespunzător. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. transparenţa mică. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. mezotrofe. Ana. lacurile se împart în eutrofe. Din punct de vedere biologic. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. infiltraţie şi consum biologic. este zona cea mai bogată în specii. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Zona litorală. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Această zonă este lipsită de lumină. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. este săracă în oxigen dizolvat. Zona sublitorală este zona de trecere.

Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe.3.a. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare. motiv pentru care apa este slab mineralizată. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. lumina. zooplanctonul. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. 3. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc.corespunzător. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană). Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. Temperatura apei. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. care depind şi de configuraţia reliefului zonei.1. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. 82 . Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. În acest caz apa. cu depuneri de turbă pe fund. sărace în substanţă organică. valuri şi amestec turbulent.d. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş.m. adeseori înmlăştinite. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. iar concentraţia substanţelor humice este mică. temperatura.

printr-o iluminare şi oxigenare bună. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Toamna. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Aceasta este stratificaţia termică directă.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. CH4). lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. aici trăind puţine organisme. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Prin urmare. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. devine mai densă şi coboară. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. devenind mai puţin densă. H2S. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. rămâne la suprafaţă. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. Sub podul de gheaţă format 83 . apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. are loc formarea cristalelor de gheaţă. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. caracteristice fiecărei zone climatice. odată cu răcirea aerului. apa de la suprafaţă se răceşte. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. Hipolimnionul este slab populat. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. iar la cele montane între 14 şi 16°C.

De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium.temperatura creşte treptat spre fund. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. lipsită de viaţă. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. ajungând la +4°C. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. a căror transparenţă poate 84 . Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. denumită monomolimnion. apele de suprafaţă. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. Astfel. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. iar în cele din zonele reci numai vara. devenind mai puţin dense. se numesc lacuri meromictice. astfel că se instalează stagnaţia de vară. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului.

Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . loess. În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici. În general. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte.atinge 40 m. nisip. Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl.1 şi 1 g/l.5-16 g/l). Sbstranţele dizolvate. de vânt (praf. Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. pietriş. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei).5 g/l). Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. unele pot fi salmastre (S=0. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare. bolovăniş). De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu.6-6). nisip) sau alţi agenţi. prundiş. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui.

de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. La începutul verii. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee. Merismopedia.). bogată în compuşi graşi. Fragilaria. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp.). Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Synedra. Planctonul lacustru este sărac în specii. Nitzschia. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Spirogyra etc. favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Coelastrum. Cyclotella. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Primăvara. Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. Micrasterias. Spirulina etc. Cosmarium.3. putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. valorile maxime se întâlnesc vara. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. cloroficee şi cianobacterii.). ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Oscillatoria. Euastrum. care solicită un consum mai mic de azotaţi. Asterionella formosa etc. Eudorina. Amphora. protococalele Scenedesmus quadricauda. Cymbella. Volvox.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. În a doua jumătate a verii. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. 3. iar cele minime în timpul iernii. Cocconeis. desmidiaceele Closterium. Pandorina. iar diatomeele se împuţinează foarte mult. Pinnularia. În lacurile din zona temperată. Achnanthes. Dactylococcopsis. Navicula. Tetraedron. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. constă aproape exclusiv din organisme autohtone.2. Actinastrum. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . Staurastrum. de geneză. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Anabaena. Microcystis. Pediastrum boryanum. Aphanizomenon. de substratul geologic. dar foarte bogat în indivizi. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului.

Ceriodaphnia./m3. pe care le filtrează din apă. cladocere (Daphnia. Diaptomus coeruleus). Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. ajungând până la 230.000. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. Strombylidium gyrans). unii hidracarieni. altele sunt prădătoare. adulţi şi larve de hemiptere. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. Tintinnidium fluviatilis. Coleps hirtus. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. Polyarthra). Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. mai redus ca intensitate. Brachionus urceus. unele copepode. ouă de insecte şi peşti. Bosmina. 1986). Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. 300 mg/l. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 .000 ex. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. Diaphanosoma. când algele planctonice sunt foarte abundente. rotifere (Notholca longispina. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. Asplanchna priodonta. Tintinnus. Sida) şi copepode. ciliate (Halteria cirrifera. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase.000. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus.000 celule/l şi. Chydorus. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). respectiv. pupele unor chironomide. al diatomeelor. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. Tintinnopsis.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. alevinii peştilor în primele stadii etc. consumând animale planctonice.

Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. (mătasea-broaştei) etc. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). Euglena sanguinea. De regulă. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. adăpostindu-l de acţiunea vântului. rotiferele. Lemna minor. Spirodella polyrhiza (lintiţă). L. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). iar restul speciilor se deplasează lin. precum şi larvele altor insecte. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. Spirogyra sp. gibba. ferite de acţiunea directă a valurilor. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Hydrometra şi Velia. E. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. malurile lacurilor cu substrat 88 . ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. adică în zona de fund care permite fotosinteza. ploşniţa Notonecta. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. proxima. diferite larve de viermi etc. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. L. plantă carnivoră). fugăii Gerris. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. trisulca. revin în plancton după destrămarea neustonului. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. Wolffia arrhiza. E.

Symphytum officinale (tătăneasă). vesicaria (specii de rogoz).) şi arin (Alnus glutinosa). Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). Heleocharis palustris (ţipirig). Mentha aquatica (menta de apă) etc. În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. Potamogeton natans. de pipirig). Ceva mai spre adânc. S. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). iau sărurile minerale din sol şi. Cicuta virosa (cucuta de apă). P. Nuphar luteum (nufărul galben). Gliceria aquatica (mana-apei).2-1 m adâncime. Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Phragmites australis (stuf sau trestie). littoralis. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Polygonum amphibium (troscot de apă). sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). Lythrum salicaria (răchitanul). maritimus (spp. Suaeda maritima etc. La malul bazinelor acvatice. Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). la 0. Hippuris vulgaris (coada-calului). latifolia (papură).pietros sau stâncos. fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). sărăcesc apa în aceste săriri. Pot trăi şi pe sol umed. precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. la 1-3 m adâncime. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Typha angustifolia şi T. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. 89 . fiind greu putrescibile (“dure”). S. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. centura de stuf sau stufărişul. Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. se instalează aşa-numita floră dură. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Equisetum palustrte (coada-calului).

Zoobentosul lacustru. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). Onycocamptus. alge ale genurilor Cladophora. Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. Nannopus). P. moluştele (Radix ovata). Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). Nitocrella. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână). Către interiorul bazinelor. Diatomeele sunt dominante. hidracarieni. Haemopis. demersum (cosorul). trăiesc larvele unor insecte. Piscicola. Chara. lipitori (Hirudo. perfoliatus). frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. Sunt mari producătoare de oxigen. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. brădiş sau vâsc de apă). lucens. în special de chironomide (Cricotopus). spongieri (Spongilla). Myriophyllum spicatum (peniţă. la fel ca şi fitobentosul. Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. Enteromorpha. hidre (Pelmatohydra). trichoptere (Leptocerus). Glossiphonia). cât şi din punct de vedere cantitativ. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). plecoptere (Perlodes). P. Najas marina şi N. atât din punct de vedere calitativ. de până la 3-7 m. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Elodea canadensis (ciuma-apei). în porţiunile mai puţin adânci. Spirogyra. Ceratophyllum submersum şi C. efemeroptere (Heptagenia). Pe sub pietrele de la mal. minor (inariţă). „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. acoperite de alge. crispus şi P. numeroase copepode (Ectinosoma. P. Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. iar în lacurile alpine până la 20 m.pusillus. paşă (P.fluitans (broscariţă). compressus.

Darwinula. rotifere. 91 . numeroase specii de oligochete (Tubifex. bivalvele (Anodonta cygnaea. densitatea populaţiilor lor este ridicată. coleoptere. larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. briozoare. Ilyocypris. carinatus. Ophidonais.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Valvata. diptere (Cricotopus). Nais. P. Limnodrilus. Physocypris. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). Hydrous piceus.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). Segmentina nitida. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). izopode şi amfipode. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Ranatra linearis. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. coleoptere (Dytiscus marginalis. cladocere (Ilyocryptus sordidus). Planorbis planorbis. olgochete. aici predominând insectele. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. trihoptere. Lithoglyphus. Ancylus lacustris etc. biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Sphaerium. Candona. cumacee. Se întâlnesc. Heterocypris). harpacticide. planarii. Limnodrilus. Acroloxus lacustris. Stylaria. Succinea putris. ostracode (Cypridopsis. Zona profundală a lacurilor adânci. nematode. Hydrachnidae. Majoritatea sunt forme omnivore. Bithynia. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. gândacul de stuf (Donacia crassipes). dar aici se întâlnesc multe specii de animale. Ilyodrilus. Branchiura sowerbyi. Physa. diferite specii de oligochete (Tubifex. de asemenea. Unio pictorum. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Deşi aici se găsesc puţine specii. hidracarieni. Hypanis colorata. Fagotia. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Hydrophylus) şi larvele de libelule. briozoare (Plumatella repens).). Clitellio. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Peloscolex şi Lumbriculus). protozoare. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. amfipode şi mizide. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). Theodoxus. Pisidium). ostracode. În general. spongieri. etc. Naucoris cimicoides). Viviparus. misidacee. cele carnivore fiind rare. rotifere şi variate protozoare.

caracuda (Carasius carassius). Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. batca (Blicca bjorkna). Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). Dintre peşti. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. în general. dar importanţa lor este mică.4. cianobacterii şi cloroficee. dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. Suprafaţa bălţilor este. De exemplu. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus).Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. linul (Tinca tinca). ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri.). Dintre alge. variabilă în spaţiu şi timp. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. 3. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. briozoare. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. hidre etc. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. 1974). boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. pe altele este mic. ştiuca (Esox lucius). 92 . roşioara (Scardinius erythrophthalmus). crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). crapul (Cyprinus carpio).

Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. Seara. aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. se produce o răcire a apei la suprafaţă. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. de precipitaţii. Nivelul lor scade către toamnă. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. meta. fără legătură cu apa curgătoare. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Bălţile izolate. cât şi în cele izolate. În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund. 93 . ca urmare. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. unele dintre ele ajungând să sece complet.3. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător.4. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei.1. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale.şi hipolimnionul. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii.

Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Haematococcus. rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. 3.2. colembolele (Hydropodura). unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Aphanizomenon. de consumul biologic şi de evaporaţie. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină.4. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Chromulina. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. 94 . Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. omogenizând conţinutul lor în oxigen. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. Excepţie fac bălţile din pădure. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. euglene. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi.

mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. În unele bălţi peştii lipsesc. Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). ocupând întreaga suprafaţă a fundului. roşioară. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. paşa (Potamogeton crispus). Navicula. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. nufăr galben (Nuphar lutea) etc. Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. fufă. amfibieni (salamandră. săpătoare (oligochete. melci. hidre). pipirigul (Scirpus). Volvox dintre cloroficee. nufăr alb (Nymphaea alba). Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. biban. răchitan (Lythrum) etc. etc.Asterionella. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). babuşcă. Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. tritoni. reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. Hydrophilus etc. săgeata-apei (Sagittaria). Synedra dintre diatomee. scoici) şi târâtoare (planarii. Cybister. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. buhai de baltă). Melosira. plătică.). stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). 95 . nematode. Bălţile umbrite din pădure. ştiucă etc. La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). broaşte. briozoare. lin. stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. Scenedesmus. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. larve de insecte). Fragilaria. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). caracudă. brădişul (Myriophyllum). buzdugan (Sparganium). ciulinul de baltă (Trapa natans).). broscariţă (Potamogeton natans). Dytiscus. Pediastrum. crustacee.

5. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. rogoaze în Ţara Bârsei. slab acidă sau neutră. iar reacţia ionică a apei este acidă. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. 96 . de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. tău.5. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. lac. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. în depresiunile intramontane. La rândul ei. de modul de alimentare cu apă. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. 3. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. colinare şi de şes. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc.3. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. prin revărsarea apelor curgătoare. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. crâng. Uneori. În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate. berc etc. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. În acest fel. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. marghilă.1. roghină. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. oligotrofe şi mezotrofe. baltă.

păianjeni (Pirata. lintiţa (Lemna minor. coada-calului (Equisetum palustre). pipirigul (Bolboschoenus maritimus). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. tritonii (Triturus cristatus. în special Dinobryon şi Synura. Thanatus. hidracarieni. odonate. angustifolia). Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. Marchantia polymorpha. harpacticide. arinul alb (Alnus incana). Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. păpurişurile şi rogozişurile. cladocerul Ilyocriptus sordidus. T.). pseudocyperus etc. Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). vulgaris). salcia (Salix pentandra. broasca mare de lac (Rana ridibunda). Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). mana de apă (Glyceria aquatica). Dolomedes) şi melci. gasteropode. Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. trichoptere. copepodele şi larvele mici de insecte. T. spongierii şi hidrozoarele. Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. ostracode. 97 . Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. cladocerele.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. papura (Typha latifolia. cumacee.). Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. numite popândaci. C. care vara dispar din plancton. larve de efemeroptere. plopul tremurător (Populus tremula) etc. mărăraş (Oenanthe aquatica). mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). rugina (Juncus effusus). pipiriguţul (Eleocharis paliustris). Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. (Scirpus). bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). şarpele de apă (Natrix tesselata). Nais. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Ophidonais etc. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). Limnodrilus. S. rogoz (Carex vulpina. primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). mesteacănul (Betula verrucosa). fiind înlocuite de algele cloroficee. coleoptere şi diptere. fragilis). Stylaria.

floră şi faună. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). gresii. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă.5-5). mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează. dar numai în regiunile cu un climat umed.5. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. un strat superficial de turbă. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 . Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă.2. mai rar în etajul subalpin. săracă în săruri minerale nutritive. structură chimică. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. roci eruptive). Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. În stepe.3. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat. De aceea. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă.

1. de la periferie spre centru. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. care la unele specii pot fi groase. 3. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. Carex buxbaumii) sunt înguste. iar la altele (Eriophorum vaginatum. pe măsură ce ele cresc în înălţime. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). deşi trăiesc într-un climat umed. lenticulară (figura 3. nr.1. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. care cuceresc mlaştina centripet.). dominată de muşchi şi de arbuşti. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate. Ledum palustre). sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. ce poartă numele de lagg.organismelor ce trăiesc aici. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. Fig. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. Multe plante de tinov. care creşte în masă compactă. 1988) 99 . de la centru spre periferie. Datorită acestei fizionomii specifice. Plantele de tinov (Sphagnum. lanceolate şi răsucite. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. prezintă caractere xeromorfe. Spre deosebire de plantele din bahne. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe.

Anisus leucostomus). harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). Micrasterias. tardigrade (Macrobiotus dubius). oligochete. nematode. odonate. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). cladocere (Ceriodaphnia. mesteacănul pitic (Betula nana). Dinocharis intermedia). rizopodele. P. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. bivalve (Pisidium cinereum). în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). ciliatele (Stylonychia. efemeroptere.) şi tiobacterii. afinul (Vaccinium myrtillus). păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. Elosa woralli.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia. Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). diptere (simuliide. Monostyla virga. Erebia medusa). Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. Keratella valga. datorită cantităţilor mari de acizi humici. în mlaştinile 100 . Closterium etc. mestecănaşul (Betula humilis). răchiţele (Vaccinium oxycoccos). rotiferele (Polyarthra platuptera. iarba-neagră (Calluna vulgaris). legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. D. trihoptere. bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). Cosmarium. colembole. Habotrocha lata. hidracarieni. C. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. chironomide). intermedia). coleoptere (Haliplus immaculatus. rostrata). Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. Chroococcus. arinul alb (Alnus incana) etc. lepidocarpa. mesteacănul pufos (Betula pubescens). unele cianobacterii (Gymnozyga. Euastrum. merişorul (Vaccinium vitis-idaea). furnica de tinoave Formica fusca picea). Chydorus şi Polyphemus). Noterus crassicornis. perigoniale). C. Morulina gigantea. Colpoda. ostracode (Cypris pubera). muşchi (Polytrichum alpestre. specii de rogoz (Carex canescens. C. ferigi (Dryopteris cristata) etc. pauciflora. pedicuţa (Lycopodium clavatum). Din cauza acidităţii mari a apei. Nebela. Amoeba verrucosa). crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). gasteropode (Acroloxus lacustris. Stigonema. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). heteroptere.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 .oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4.

Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7.c) euriterme d) autotrofe 6. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8. Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9.

1.455.655 330.070 1.257 16.000 km3. Oceanul Atlantic. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .362.000 km2).788 291.100 3627 9219 Indian 74.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179. Tabelul nr.070. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3.710 4028 11.6. în timp ce uscatului îi revin doar 29.).b) epilimnion c) hipolimnion 13.362. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.945 3897 7437 Îngheţat de 12.700 1131 5449 Nord Total 361.022 m (Groapa Marianelor).8% din suprafaţa Pământului (361. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.022 Atlantic 91. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.710 723. 3.455 3795 11.2%. iar adâncimea maximă este de 11. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.

Îngheţat de Nord. Marea Weddell).mări polare. Marea Mânecii. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Marea Caraibilor etc. Marea Baltică şi Marea Azov).). Marea Bering. 104 . Marea Tasman). Marea Beaufort. Marea Ross. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . Marea Marea Solomon etc.). Marea Roşie. 3. dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului.6. care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. Marea Banda.mări subpolare.mări interinsulare. . Marea Bering.000 km2. .mări mediteraneene.mări temperate reci. de obicei. 18°C (Marea Norvegiei. cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk. .mări interioare. Marea Baltică.mări marginale. după geneză etc. Marea Barents. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara. Marea Kara. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică. separând două sau mai multe continente.1. . . în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. Marea Nordului. Mările însumează 74. Marea Laptev. Marea Irming). Marea Labradorului. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari. Marea Marmara. înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele.). Marea Arabiei etc. .800. Marea Baffin. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. de temperatura apelor de la suprafaţă.mări izolate. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: .

cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. Marea Japoniei. Marea Chinei de Sud). Marea Albă. sub 200 m. 3.mări epicontinentale.mări tropicale. Marea Irlandei. situate în întregime pe platforma continentală. După modul de geneză mările pot fi: . Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. taluzul continental. Golful Hudson). cu adâncimi reduse. Marea Galbenă. Marea Neagră). Marea Mânecii.2. Golful Persic. Marea Arabiei. prezentând o morfologie complicată. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. Marea Roşie. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană. 3. Fig.2. Marea Galbenă.mări temperate calde. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. nr. Marea Baltică. .). Marea Caraibilor). 1988) 105 . . cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. Marea Roşie.2. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken.mări tectonice.. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Marea Barents. ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană.6.

106 . cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă.000 m. numită flexură continentală. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. Ascension.000. până la adâncimea medie de 200 m.). Ocupă circa 15.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. Sf. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare. dar poate atinge chiar 7000 m. de sute sau chiar mii de metri. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Elena. Alteori. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77.6% din suprafaţa Oceanului Planetar. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. Tristan da Cunha etc.000 km2. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. fosa Filipinelor. numită vale de rift.000 km. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Taluzul continental. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. şi sunt active din punct de vedere seismic. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. numite piemont oceanic sau glacis continental. São Paulo. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. prezente în toate oceanele. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. fosa Japoniei. lungă de aproximativ 16. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. în dreptul foselor marine.

În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 3.). nr. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.3.3. modificat din Nybakken.6. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii. 3. Fig. fosa Aleutinelor. Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic.fosa Kurilelor. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3. 1957. deci este echivalentă cu zona disfotică. fosa Tonga.3. fosa Kermadec etc.). Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth.

în funcţie de pătrunderea luminii. cât şi datorită curenţilor litorali. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. Domeniul bental este divizat. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. b) provincia oceanică. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. de unde şi densitatea redusă a planctonului. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. situate dincolo de marginea platformei continentale. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 .coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. prezentând o salinitate relativ constantă.

e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime.sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. Marea Baltică. lumina. 109 . 3. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. f) eajul hadal sau ultraabisal. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă.4. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. temperatura. abisal şi hadal.6. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. salinitatea şi regimul gazos. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital. în mare parte de origine terigenă. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime.

Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. mai ales cu conţinut argilos. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. ce floculează lent. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. 110 . Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Alte materii terestre. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase.Sedimentele marine. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. astfel încât roca-mamă iese la zi. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă.

Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina).5 milioane km2. 111 .3 milioane km2.4 milioane km2. în special pteropode. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă). mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. cu o medie de aproximativ 65%. Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine. 2. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26.1. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m.

Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. răcire. evaporare. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. care adesea se întrepătrund. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. în cele trei oceane.3. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. magneziului. iar în cele polare vânturile polare de est. În mod corespunzător. 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). presiunea atmosferică). Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). fie unor fenomene cosmice (mareele). calciului şi urme ale altor metale. Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. se formează doi curenţi ecuatoriali. acţiunea vântului. Această circulaţie determină 112 . prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. Circulaţia maselor de apă. dar cu un sensuri de mişcare inversate. precipitaţii. În emisfera sudică există trei circuite similare. N şi 5° lat. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani.

113 . circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime. atunci. ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. de cel mult 10-20 cm/s. şi deci mai grele. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. iar cea descendentă de downwelling. fie una în faţa celeilalte. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. masele de apă oscilează după un ritm propriu. Această circulaţie este lentă. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. adică la o jumătate de zi lunară (24h50'). datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute.şi zooplanctonului. unde ies la suprafaţă. Apele polare reci. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. pe aceeaşi parte (de Lună nouă). Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ . În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei.Lună. Mareele. mareele ating cele mai mari amplitudini.

făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. În general. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). Temperatura. Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). ci în apele tropicale. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. Din această cauză. de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică.3°C în februarie şi 26°C în august). temperate şi cele polare. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu).

În general. Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. iar în cele polare este practic absentă. În Marea Azov transparenţa este de 2. 51 m în Marea Roşie. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă.5 m în Marea Sargasselor. Proprietăţile optice.75 m. acolo unde razele solare cad oblic. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. Mările tropicale au o transparenţă mare.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m). fiind slab populate de plancton. La latitudini mari. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. 28 m în Marea Neagră. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). Valoarea 115 . Salinitatea. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. care se instalează doar în perioada caldă a anului. 25 m în Marea Caspică. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine. ce scade foarte puţin cu adâncimea.

aportului apelor dulci (precipitaţii. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0.4. Evaporarea intensă. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. pe de o parte. iar. datorită. De aceea. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. duc la o diminuare a acesteia.) care. La latitudini mari.). topirea gheţii. comparativ cu cele continentale. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice.030 + 1. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. 116 . fluvii etc. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3. gheţari. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante. dimpotrivă. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. pe de altă parte.

ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. alături de temperatură. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. din Levinton. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine.9°C. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei. nr. Salinitatea. Curenţii verticali. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale.Fig. influenţând densitatea acestora. 1942. 117 . Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice.56°C. ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. 3.4. are un rol important în circulaţia apelor oceanice.

3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. Astfel.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. cu o densitate mai ridicată. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. 118 . coboară. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. apa superficială. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. Prin urmare. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte.). deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. Relaţiile dintre salinitate.5. în felul acesta. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. Când şi acest strat de apă se va răci. se va afunda. 6) creşterea presiunii osmotice. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ.

Mytilus edulis. 1942. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. din Ross. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al. în special cele care trăiesc în estuare. nr. incluzând câteva specii larg eurihaline. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare.Fig. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. Există şi organisme organisme marine eurihaline..5. ca de exemplu Arenicola marina. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. 3. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei.

contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. Mai spre adânc. Din această categorie fac parte. În mod indirect variaţiile de salinitate. mai reci şi cu o salinitate mai redusă.homeosmotice. între care contactul permanent cu atmosfera. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. Oxigenul.6. de pildă. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. bogate în oxigen. crabul de iarbă. O serie de alţi factori. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. polichetul Hediste diversicolor. De asemenea. motiv pentru care apele marine din zonele polare. Astfel.). Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. valurile. Carcinus maenas. datorită aportului de ape reci. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. mareele şi curenţii. 120 . prin modificarea densităţii.

Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. Biddulphia. Thalassiosira. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. Nitzschia. 1973. cianobacteriile. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Coscinodiscus. criptomonadele. Rhizosolenia. Navicula.6. la care se mai adaugă cocolitoforidele. Skeletonema. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. mai ales în mările reci. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi. din Nybakken.Fig. Fragilaria. 3.6. nr. silicoflagelatele şi unele cloroficee.5. Asterionella etc. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate. 3. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. unde cedează oxigenul. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 .

datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. mai ales în apele mai reci. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. 122 .apele oceanice. mangan şi unele vitamine (de ex. dar se întâlnesc şi în mările reci. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. vitamina B12). mai ales. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. atât în spaţiu cât şi în timp. Algele verzi sunt rare în apele marine. Dinophysis. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. Peridinium. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. mai ales vara şi toamna. ziua şi noaptea. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. dar şi fier. Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. cât şi în cele neritice. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. cât şi. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. mai ales azotaţi şi fosfaţi. Gonyaulax etc. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

126 . Pe lângă migraţiile circadiene. În afară de fitoplancton. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. De asemenea. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. Aici includem anumite specii de rechini.7. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. majoritatea peştilor zburători. Aceşti peşti au. Astfel. care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. ca de exemplu calmarii şi sepiile. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. de regulă. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. reptilele şi păsările marine. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. speciile de ton.). ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Astfel.diatomeelor (figura 3. la care se mai adaugă mamiferele. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. peştele-lună (Mola mola) etc. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. peştele-spadă. fiind considerate erbivore. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare.

în special de peşti. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. scrumbiile (Scomber. heringul (Clupea harengus). dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. stavrid. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. P. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. mediterranea. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. Hermatobates şi Halovelia. callarias. radiolari coloniali şi salpe. crevete şi crabi. stavridul. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. codul (Gadus morrhua. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. G. stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. stavridul (Trachurus mediterraneus). ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. sardelele. icrele de chefal. hamsie şi alevinii unor peşti. Marea Baltică. scrumbia albastră (Scomber scombrus). rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). 127 . Anomalocera patersoni). macroul etc. Alosa). sardelele (Sardina pilchardus). ostracode.Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. G. stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. pălămida (Sarda sarda). Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. merlangus).). Nectonul neritic. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc. este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. ouăle polichetelor. izopode (Idothea metallica). care apoi se îndreaptă spre apele neritice. reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. hamsiile (Engraulis spp.

Thalassia. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. roşii şi verzi. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. Algele brune preferă în general apele mai reci. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Ceramiun). Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. Polysiphonia. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Posidonia. Cymodocea. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Caulerpa). Halophila şi Ruppia. Nereocystis). Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Laminaria. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Astfel. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Atât animalele.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. Zoobentosul. Cladophora. Ascophyllum. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. urmate de algele roşii (Phyllophora. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Macrocystis. Enteromorpha. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Laurencia. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. Cystoseira. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva.

) şi stele de mare (Asterias rubens). crustacee (Sphaeroma serratum. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Ocypoda şi Cardisoma. Ovatella myosotis. antozoare (Actinia equine). Littorina obtusata. spongieri. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). saxatilis). În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”. bivalve (Mytilus edulis). Birgus latro şi Geograpsus spp. În zonele polare. briozoare. cărora li se asociază insectele halofile litorale. littorea. Orchestia gammarella şi O. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. într-o măsură mai mică. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. L. littoralis şi Gibbula umbilicalis). L. poliplacofore (Chiton cinereus). unii păianjeni şi miriapode. L.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. hidrozoare. italica). dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. montagui). L. Siphonaria şi Nerita. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. coleopterele (Bledius). polichete. Nucella lapillus. chilopodele. Comunităţile 129 . Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. izopodele (Tylos latreillei).) şi insecte diptere. Gammarus olivii. izopode (Ligia oceanica.

). bine camuflate de spongieri. misidacee (Gastrosaccus sanctus). Pisione remota. Pinctada vulgaris. briozoare (Membranipora). hidropolipi. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. Spio filicornis. Bathyporeia). Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Asterias rubens). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. bivalve (Mytilus edulis. format de desişurile de plante marine. hidrozoare (Dynamena pumila). Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. reprezentate prin spongieri. Mya arenaria. arici de mare (Paracentrotus lividus). Aici predomină formele mici. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. polichete (Ophelia bicornis. Pygospio elegans. Arenaeus şi Emerita). polichete (Spirorbis). Eteone longa). briozoare şi ascidii. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. hrana. amfipode (Haustorius. Ele asigură locul de trai. gasteropode (Terebra). Lysiosquilla. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. stridii). Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). Convoluta roscoffensis). Ceratoderma edule). În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. copepode harpacticide. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. crustacee şi peşti bentonici. stele de mare (Marthasterias glacialis. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. ciripedul Balanus. priapulidele (Priapulus caudatus). actinii (Anemonia sulcata). amfipodele (Corophium volutator). 130 . bivalvele (Macoma baltica. Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. izopodele (Mesidothea entomon). Arenicola marina. nematode. din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii. Se prezintă foarte diversificat.

polichete (Nereis virens. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). Lumbrineris tenuis). sub formă de epibioză. Pe fund nisipos predomină formele vagile. caracatiţe). Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. apoi în cel nisipos. Nassa reticulata). cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. Formele coloniale pot acoperi. Predomină formele mobile – turbelariate. cea mai mare parte a plantelor. copepode. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Macoma baltica. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. crevete. cele sedentare fiind rare. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Lanice conchilega. melci (Hydrobia totteni. Angulus tenuis). Heteromastus filiformis. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. polichete. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. unele izopode şi ostracode dintre crustacee.

În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11.000 m adâncime 7.d) cianobacterii 3. Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 4. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11.

133 . Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. 2. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. 4. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. 6. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5.

12. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. 13. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15. Precizaţi rolul manganului în apele marine. 14. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16.8. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 .

R. A. Ed. Ed.. P. C. Târgu-Mureş Buşniţă Th.. Monografia zonei Porţilor de Fier. Paris Antonescu. Vâsşaia şkola.. Bucureşti Dussart B. Acad. Ed.. Brezeanu Gh.. 1967 – Biologia apelor. 1980 – Hidrobiologie. Academiei R. Universitatea “Al.Bibliografie Angelier.. Gauthier – Villars. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi.. Ed. Academiei R.. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină. 184 pp. 1964. 2000 – Écologie des eaux courantes. Ştiinţifică. Udrescu. Curs de hidrobiologie şi limnologie. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică.P. Natura. vol. Ed. T. 1998 – Hidrobiologie. Bucureşti.. Acad.R. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică.. Cărăuşu S. Paris. Gh. S. 6: Boişteanu. 1970. Prunescu-Arion E. R. 1969 – Biologia apelor impurificate.. Ştiinţifică. Bazele biologice ale protecţiei apelor. S. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia.. P.R. C.. Universităţii “Al. Technique & Documentation. R.. Ed.. Bucureşti Antonescu. I. Bogoescu. 1952 – Tratat de ihtiologie.P. Bucureşti Mălăcea. I..V. University Press. I. 1972.R. Cuza” Iaşi Burian P. Bucureşti Madoni. Viaţa în apele curgătoare de munte. 1957... Konstantinov. Cuza” Iaşi 135 . Lumea algelor. Fauna R. Popescu. Ed... ediţia a 4-a.R.R. Bucureşti Mustaţă. XIII. Didactică şi Pedagogică. Ed.S. Univeristà degli studi di Parma Marcoci.S.. Al. Ed. Ed.S. Ed. Bucureşti Bănărăscu.. L’étude des eaux continentales.. M.. E.P. Moskva Lascu. V.R. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. 1987 – Peşteri scufundate..S.. C. Limnologie. Bucureşti. Ed. Ed. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci.. E. Sârbu Ş. Didactică şi Pedagogică. 1976.. C. (sub red.S. Olteanu M. S. Popescu-Marinescu V. Bucureşti Chiriac. 1966. Acad. Ed. ediţia a 2-a revizuită. Ed. Pisces-Osteihtyes. Cărăuşu. Ionescu.).

Ed. New York Papadopol.. Ed.. Acad. R. Bacău Surugiu. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică). G.. Ed. Bucureşti Pârvu C. V. ediţia a 2-a. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu... Ed. Ed. Moskva-Leningrad 136 . M. Albatros. Harper & Row Publishers. 1974 – Limnologie şi oceanologie.S. F. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. Ceres. Academiei R. Yu.P.S.W. 1981.. E. V.R. A.. 2005 – Introducere în biologia marină. 1988 – Marine biology: an ecological approach. Jerusalem Zernov.... Iaşi Nikolski. Casa de Editură Venus.. Ed.).. 1980 – Ecosistemele din România.A. Ed. – Ecologia şi activitatea umană. eduţia a 2-a revizuită. S. Hidrobiologie. Didactică şi Pedagogică. 1971 – Marine neustonology. Ed. M. ediţia a 2-a. Bucureşti Pârvu C. Bănărescu. Ed. Bucureşti Nicoară. 2007 – Hidrobiologie.R. Pora. Ed.Negrea.. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării. Tufescu M. Bucureşti. V. Negrea. I. Akad. Bucureşti Nybakken.A. G. Oros...D.... Ş. Israel Program for Scientific Translations. 2002 – Ecologie acvatică. Bucureşti Zaitsev. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. P. Ed. (sub red. 1981. – 244 p. 1962 – Ecologia peştilor. J. Bucureşti Pricope. Didactică şi Pedagogică. Rovimed Publishers.. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Nauk SSSR. Bucureşti Vasiliu. Ştiinţifică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful