Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină: Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.

ro Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale: 1. Proprietăţile apei 2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci 4. Apele marine Obligaţii mimime ale studenţilor în vederea examenului - participarea activă la activităţile tutoriale (AT) - prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA) promovării

Modul de stabilire a notei finale: - notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25% Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei 1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul … 2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN) 4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din municipiul/oraşul ... cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins
Introducere............................................................................................................................................4 1. Proprietăţile apei...............................................................................................................................6 1.1. Structura moleculară a apei.......................................................................................................6 1.2. Proprietăţile fizice ale apei........................................................................................................7 1.2.1. Tensiunea superficială........................................................................................................7 1.2.2. Vâscozitatea........................................................................................................................8 1.2.3. Presiunea hidrostatică.........................................................................................................8 1.2.4. Temperatura........................................................................................................................9 1.2.5. Densitatea ........................................................................................................................11 1.2.6. Lumina.............................................................................................................................12 1.2.7. Mişcarea apei....................................................................................................................17 1.3. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................................................19 1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul ..................................................................................................19 1.3.2. Sărurile dizolvate..............................................................................................................21 1.3.3. Duritatea apei ..................................................................................................................25 1.3.4. Substanţele biogene..........................................................................................................26 1.3.5. Substanţele organice.........................................................................................................27 1.3.6. Gazele dizolvate în apă.....................................................................................................28 2. Asociaţii de organisme acvatice.....................................................................................................39 2.1. Planctonul................................................................................................................................39 2.1.1. Clasificările planctonului.................................................................................................39 2.1.2. Adaptările planctonului....................................................................................................40 2.2. Nectonul..................................................................................................................................46 2.2.1. Compoziţia nectonului ....................................................................................................46 2.2.2. Adaptările nectonului ......................................................................................................47 2.2.4. Migraţiile nectonului........................................................................................................49 2.3. Neustonul.................................................................................................................................51 2.4. Pleustonul................................................................................................................................54 2.5. Bentosul...................................................................................................................................55
2

2.5.1. Clasificările bentosului.....................................................................................................55 2.5.2. Adaptările bentosului.......................................................................................................58 2.6. Perifitonul sau epibioza...........................................................................................................59 3. Tipuri de ecosisteme acvatice.........................................................................................................64 3.1. Apele subterane.......................................................................................................................64 3.1.1. Apele cavernicole.............................................................................................................65 3.1.2. Apele freatice...................................................................................................................67 3.1.3. Apele interstiţiale.............................................................................................................68 3.2. Apele curgătoare......................................................................................................................69 3.2.1. Factorii de mediu..............................................................................................................71 3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare.........................................................................................73 3.3. Lacurile naturale......................................................................................................................80 3.3.1. Factorii de mediu..............................................................................................................82 3.3.2. Biocenozele lacustre.........................................................................................................86 3.4. Bălţile......................................................................................................................................92 3.4.1. Factorii de mediu..............................................................................................................93 3.4.2. Biocenozele......................................................................................................................94 3.5. Mlaştinile.................................................................................................................................96 3.6. Apele marine.........................................................................................................................103 3.6.1. Clasificarea mărilor........................................................................................................104 3.6.2. Configuraţia reliefului submarin....................................................................................105 3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului................................................................................107 3.6.4. Factorii de mediu............................................................................................................109 3.6.5. Biocenozele marine........................................................................................................121 Bibliografie.......................................................................................................................................135

3

biogeografia. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine. termice şi optice din apă. microbiologia. etc.Introducere Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice. fiziologia vegetală şi animală. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic. hidrologia. 4 . corelarea şi interpretarea rezultatelor. de sinteză. Fizica descrie fenomenele mecanice. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia. experimentul şi analiza. Fiind o ştiinţă ecologică. geografia. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. hidrochimia. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. etc. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină. complexă. al populaţiilor şi comunităţilor acestora. Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. zoologia. hidrogeologia. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice. naturii şi răspândirii bazinelor acvatice. morfologia şi anatomia. precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov. Pentru explicarea originii. hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. relief. climă etc. hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. etologia. 1949).

hidrobiologia are şi o importanţă practică. Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. Iniţial. studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii biologice. 5 . Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. materii prime. pentru care rezervă termenul de potamobiologie. mai nou. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. în general. În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare. dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi. bălţi. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică. în special.Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică). lacuri.). utilizări industriale). zone umede etc. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. şi a produsului final. Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. de regulă cerut de oameni (hrană.

adică un dipol. Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate. numite legături de hidrogen. cât şi în afara organismelor. sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente). dizolvând aproape orice substanţă. pentru hidrobionţi apa este mediu. de asemenea. 1. Totuşi.1.1. care este electropozitiv. În felul acesta. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1. Proprietăţile apei Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. În felul acesta. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O). condiţie şi resursă de viaţă. Apa. adică H2O sau H–O–H. cât şi polaritatea moleculei de apă.). Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele de apă alăturate. Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului. în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. atât în interiorul. iar oxigenul la celălalt. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă. fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă moleculă de apă. atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. iar fiecare hidrogen câte unul. Această separare electrică creează o moleculă polară. astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă. ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal.1. formând un unghi de 104°27'. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric. Polaritatea moleculei de apă duce la 6 . alcătuieşte partea cea mai însemnată a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice.

în starea lichidă predomină dihidrolii. etc. polihidroli (H2O)n. dihidroli (H2O)2. formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H2O.2. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică. la temperatura camerei. 1974). Proprietăţile fizice ale apei 1. nr. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros. putând susţine mici obiecte. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată) După cum s-a arătat. iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune.2. învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. trihidroli (H2O)3.1. atunci apa.1. 1. De regulă. Fig. 1. în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă. Acest fenomen poartă numele 7 . Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare.disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. dipolii apei se pot asocia între ei. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele. ar fi fost un gaz şi nu un lichid.

2. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. Astfel. Tensiunea superficială a apei (72. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea.2.3.7∙103 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. Vâscozitatea Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune. 1. picăturile au forma perfect sferică. la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C.de tensiune superficială. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului). hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). 1. Invers. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. De 8 . care trăiesc fie suspendate de această peliculă. De aceea. Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa. obiectele se umezesc. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite. De aceea. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei. De asemenea.2. organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Presiunea hidrostatică Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. iar apa este practic necompresibilă. atunci corpurile nu se umezesc.

altitudine şi perioada anului. De aceea. Astfel. fără variaţii prea mari ale temperaturii. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne.4.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm2. la o adâncime de 10.2. temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C. Astfel.). pe care le degajă apoi treptat. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate. 1. condensarea vaporilor de apă. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă. presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. energia calorică a atmosferei. cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice. Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori. căldura internă a globului şi activitatea vulcanică. iar în apele continentale între 0 şi 45°C.986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). vâscozitate. ceea ce creează deosebiri între 9 . De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură. cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate. Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur.3 m adâncime.aceea. reproducere). creştere. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10. solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc. dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine. iar în apele marine la fiecare 9. conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate.

Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. în apele reci de munte sau în apele subterane. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică. în apele reci vom găsi mai puţine specii. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale. în apele polare.cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. compatibile cu viaţa. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii. de regulă. Astfel. viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. De aceea în apele calde. valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. 10 . Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. în funcţie de temperatura apei. între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. temperate şi tropicale. în general sub 10°C. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare. 2-3°C. unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate. se împart în arctice. Apele continentale. Datorită curenţilor verticali de convecţie. exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor. generaţiile se succed rapid. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit. faţă de cele din regiunile tropicale. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. În schimb. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc. dar cu un număr mare de indivizi. regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale.

98°C. fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier. 1. melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C.5. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. 11 .2. în mod indirect. Densitatea apei depinde de temperatură. apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate. ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala.2.). Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. Apa la îngheţ se dilată. perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi. În legătură cu schimbările anuale de temperatură sunt schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului.4-24°C. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli. formând un strat termoizolator. de salinitate şi de presiune.care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică). Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute. stridia între –2 şi 20°C. care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0. ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul.

Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii. 1. apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1. în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate. locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. Prin urmare. a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. în timp ce în Marea Nordului. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial. nr. deci şi a densităţii.2.Fig. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.004 g/cm3. Astfel. la aceeaşi temperatură.025 g/cm3. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general. aşa cum este cazul Mării Negre. apa mai densă de la suprafaţă coboară. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. aceasta măsoară 1. 1. Astfel.026 g/cm3.2. la 20°C şi la presiune atmosferică. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. 12 .6.

atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°. Radiaţiile infraroşii. fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare. iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din fluxul luminos incident. deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare. iar la 5° se reflectă 40%. Un fenomen similar produc şi impurităţile din atmosferă.Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare. cealaltă fiind reflectată de luciul apei. De regulă. de substanţele dizolvate şi de organismele vii. razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină. roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm). de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Prin urmare. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. 13 . Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde în apă. drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă. iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc. cu atât razele se vor refracta mai puţin. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un proces de refracţie. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. Cantitatea de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de orizont). cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de apă. iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre.

adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei. alcătuit din organisme vii. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. Plantele se găsesc numai în această zonă. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Limita inferioară a acestei zone se 14 . slab luminată. valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime. datorită reflecţiei de la suprafaţa apei. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. cu atât transparenţa apei va fi mai mică. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. Deosebim un abioseston sau tripton. de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă.În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii.zona eufotică. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone: . adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. absorbţiei şi transformării în căldură. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare. . şi un bioseston sau plancton. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei. nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat). care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. dat de suspensiile de origine minerală (argilă. Astfel. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante. îndeosebi în straturile mai adânci.zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară. de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică.

Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre. copepodele.zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. Sagitta şi altele. de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. ionii de fier pot colora apa în galben. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate. ca de ex. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active. În funcţie de speciile predominante. . iar seara urcă în straturile de mai sus. în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. iar ionii de cupru colorează apa în albastru. nu există o 15 . De asemenea. galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă). galbenbrună (conţinut în argilă coloidală). hidromeduzele. atinge 500-600 m. care trăiesc la latitudini mici. de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate. apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. unde radiaţiile pătrund cel mai adânc. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale. roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. mizidele. apoi coboară din nou. Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium. maronie în cazul flagelatului Synura. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina.situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina. galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine. Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena. verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon. brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. cladocerele.

ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. Dimpotrivă. prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. păsări) în zona crepusculară. alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. 16 . care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători. migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. realizează cele mai ample migraţii verticale. Apoi. unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică. De asemenea. peşti. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. Dimpotrivă. unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare.explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. planctonul gelatinos. De aceea. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente.

animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă 17 . Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. viermi. Chauliodus sloanei). Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale. Thysanoëssa inermis).Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor. iar noaptea ies la suprafaţă. La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. celenterate şi peşti. crustacee (Meganyctephanes norvegica. cefalopode (Histioteuthis dispar). Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei. celenterate. La multe organisme marine. apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea). peşti şi nevertebrate. acestea ziua fug spre adânc.7. Peridinium. valuri şi amestec turbulent. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi. iar noaptea creşte şi determină ridicarea. tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus. organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). altele au organe luminescente speciale. vântului. când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei. activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Din această cauză. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. 1. Totuşi. echinoderme. astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium. Noctiluca scintillans). care trăiesc în zona oligofotică.2. Unele emană o lumină difuză.

de adâncime. reci. care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen. de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe). Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). săraţi etc. Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii. în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile. de fund etc. după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi. litorali. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini). contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea.a Pământului. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă. densităţii. după traiectorie – rectilinii. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent. de căderi de precipitaţii. sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. după constanţă – permanenţi. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii. ciclonali şi anticiclonali. după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor. cum se întâmplă în apele curgătoare. deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical. salinităţii. Astfel. înlăturarea metaboliţilor. egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici. periodici şi neregulaţi. au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. conţin particule mai grosiere. evaporare etc.. se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. respiraţiei şi în timpul deplasării active. ultimul fiind mai important. Sub acţiunea valurilor aici are loc o 18 . conţinutului de oxigen etc. Valurile. cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora.

1. unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H+) şi ioni hidroxil (OH–). În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă. Proprietăţile chimice ale apei 1.000.1.continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. la hidromeduze pe marginea manubriului. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti.3. Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi. care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH = − log [H+] 19 . va fi: [H+] = [OH−] = 1/10. Prin urmare.3.000 = 1/107 = 10−7 Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen. antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. concentraţia ionilor de hidrogen [H+]. notat cu pH. care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH−]. fiind un electrolit slab: H2O ↔ H+ + OH− Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură.

În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. uneori chiar cele înrudite. prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei. în timpul verii.Pentru apa pură pH = − log 10−7 = 7∙log 10 = 7 În mod asemănător.95 sunt considerate acide. Astfel. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei.3. cele cu pH între 6.4 şi 6.4.1-8. Apele naturale cu un pH cuprins între 3. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). Ziua.95 şi 7. iar cele cu pH > 7. în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat. pOH = − log [OH−] = − log 10−7 = 7 pH + pOH = 14 pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. noaptea. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. în schimb.3 neutre. în timp ce moluştele lipsesc complet. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. atât ca valoare 20 . Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate. ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. Astfel. iar vertebratele sunt puţine la număr. în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. mai ales în perioada de “înfloriri” algale. De aceea. Apele marine au un pH cuprins între 8.3 bazice. are loc o scădere a valorii pH-ului. Diferitele specii.

cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. calciul (Ca2+) şi magneziul (Mg2+). dar în general aici predomină ionii de calciu. cladocerul Chydorus ovalis. bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1. mai ales metalele grele. sulful (sulfaţi SO42− ). Atomii metalelor. potasiul (K+). copepodul Cyclops languidus. Keratella cochlearis).6. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor. Concentraţii mici. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult. Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul.).4-7. rotiferul Anuraea cochlearis). 1. prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe2+ şi Fe3+) şi mangan (Mn2+). însă. se asociază în compuşi complecşi.2.3. 21 . În apele continentale salmastre şi sărate. rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele).absolută. Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na+). carbon (bicarbonaţi HCO32− şi carbonaţi CO32− ). Apa unor lacuri. Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia. poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). larva dipterului Chironomus plumosus.3. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex.5 şi 9. Astfel. ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4. la fel ca şi în apele marine. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). care rareori depăşesc câteva mg/l. Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl− ). predomină ionii de Na şi Cl. iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex.

Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l 4. ci şi de natură calitativă.Fig. Ape salmastre (mixohaline) 0. Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă. În apele dulci predomină carbonatul de calciu. nr. aproximativ 89%.ape oligohaline 0.ape mezohaline 5-18 g/l . Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l. celelalte săruri jucând un rol minor. cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1. 1. 1988) Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii: 1.). 22 .ape polihaline 18-30 g/l 3.3. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l. variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie).5-30 g/l .5 g/l 2. Marea de Azov cu 9-12 g/l. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek.3.5-5 g/l .

care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis. scifozoare. insecte. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode. Pe de altă parte. eufauziacee. salmastricole. formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei. chaetognate. echinoderme. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate. organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole. foraminifere. rotifere. invers. adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante. Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor. majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. antozoare. Acestea din urmă. Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate. tunicate). Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi. în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă. moluşte pteropode şi heteropode. Corniger maeoticus. o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). marine şi hiperhaline. stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina. brachiopode. Cercopagis pengoi) şi. continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). radiolari. stomatopode. deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0. amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide. cefalopode. Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona. mai ales. 23 . hidracarieni. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale.Marea Caspică sub 15 g/l. polichete. cladocere. trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l. se numesc organisme stenohaline. datorită evaporării locale puternice.5-25 g/l). oligochete. estuarele şi avandeltele). Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale).

ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile. Mya arenaria. migrând din mare în apele dulci şi invers. Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. cât şi cele dulci se numesc halofile. acestea purtând numele de specii holoeurihaline. cladocerul Chydorus sphaericus. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile. Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă. Platychthys flesus). De pildă. Cerastoderma edule. 24 . speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). caracterizaţi prin presiune osmotică mică. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai.Mytilus galloprovincialis. turbelariatul Macrostoma hystrix. Macoma baltica. Peştii osoşi. cele salmastre cât şi în apele marine. iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină. Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine. dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. iar sărurile în exces sunt eliminate. talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică. În schimb. Mytilus edulis.

cât şi unele tulpini de bacterii. fosfaţi etc. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti.duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de calciu şi magneziu (azotaţi. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate. neinfluenţând duritatea apei. migrând apoi în mare pentru reproducere. cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen.duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare şi permanente. bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat. cresc în apa dulce atingând talia maximă. cloruri. dar nu se întâlneşte în mări. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l.duritatea temporară care este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. notate cu dGH (“deutsche gradenharte”). Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii. 25 . ceilalţi cationi. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi magneziu. sulfaţi. 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3/l.3.Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane. Anghilele tinere urcă în susul râurilor.3. iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. . în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine. din cauza concentraţiei lor infime. 1. care diferă de la o ţară la alta. cianobacterii şi flagelate. Astfel. . Deosebim următoarele feluri de duritate: . Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă.

Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul. fierul. dând naştere acidului carbonic. calciul. Astfel. nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. 1. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol. transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. sau de către diatomee. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. manganul şi cuprul. Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. 5-10° dGH apă moale. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu. Alte elemente biogene sunt siliciul. care îl oxidează. nitraţi. în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit. Prin urmare.3. care îl transformă în azotaţi. săruri de amoniu. 20-30° dGH apă dură. Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe.4. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. 26 . Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. 10-20° dGH apă semidură. iar peste 30° dGH apă foarte dură. bazalt) apa este moale. apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Este utilizat de bacterioplancton. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii. sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. numite şi nutrienţi. Aceste substanţe.O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale. magneziul. acid uric. Astfel.

NH3 ↔ N2 ↔ NO2 ↔ NO3 În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare. mărind riscul de eutrofizare. glucide. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi. fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. de radicali sau de substanţe complexe. iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. Astfel. Substanţele organice Apele naturale conţin. cresc nivelul fosforului. Apele uzate. protide. primele îmbogăţind. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului. enzime etc. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m3. care trece în atmosferă. importante cantităţi de substanţă organică.5. lipide. se numeşte denitrificare. 1. 27 .3. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică. se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. vitamine. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene.Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. încărcate cu substanţe organice. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. pe lângă substanţe minerale. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea.

Natura acestor ectocrine este foarte diversă. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor. amoniacul şi metanul. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim: materie organică particulată (MOP). crustacee planctonice şi bivalve. în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi 28 . Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă. de presiunea atmosferică.După origine substanţa organică poate fi autohtonă. acizi graşi. rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă.3. ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. Oxigenul. celuloză. excreţii). azotul. Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici. unele vitamine (acid ascorbic. hemiceluloză şi compuşi proteici. materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. aminoacizi. lignină. alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine. tiamină. bioxidul de carbon. hidrogenul sulfurat. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice. precum şi de unele rotifere. de temperatura şi de salinitatea apei. adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul. 1. activităţi umane). Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului). printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi.6. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii. biotină sau cobalamină) şi toxine.

De asemenea. 29 . Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie.pe seama reducerii oxizilor. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. nr. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek. datorită respiraţiei organismelor. a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. 1988) Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice. scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale.4. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii.5. de presiunea lui parţială în atmosferă. când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă.4. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. de temperatură (figura 1. cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). Noaptea.). Fig. 1. Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara.

adică moartea în masă a hidrobionţilor. urmate de fenomenul de zamor. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek. care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte. prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. Astfel. cât şi a difuziei oxigenului atmosferic. datorită amestecului continuu. 1. În apele curgătoare. oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile. nu există o stratificaţie a oxigenului. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură. 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. crustaceele Sida 30 . iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. bine iluminate de razele solare. nr. Fig.conţinutul de oxigen din apă scade.5. în straturile superficiale ale apei. în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen.

Bythotrephes longimanus.). O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa. 31 . melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. proporţia diferitor componente depinzând de pHul apei (figura 1. În apă dulce. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic. în funcţie de pH şi de salinitate.9 cm3/ml de apă. aflat deasupra sursei de apă. oligochetul Tubifex tubifex. HCO3− ↔ H+ + CO32− Sistemul CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3− ↔ CO32− se află într-un echilibru dinamic. formând acidul carbonic: CO2 + H2O ↔ H2CO3 Acidul carbonic poate disocia în două trepte: H2CO3 ↔ H+ + HCO3−.6. solubilitatea bioxidului de carbon este de 0. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat. din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic.crystallina. larvele ţânţarului Lauterbornia. de temperatură şi de salinitate. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus. la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă. Mysis relicta.

combinânduse cu ionii de Ca2+. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO32− depăşeşte un anumit nivel critic. aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu. ionii CO32− se transformă în ioni HCO3− (legarea ionilor H+. Dacă reacţia mediului se menţine acidă. care se află în apele naturale în concentraţii importante. creşterea pH-ului). Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. această sare cade în precipitat. nr. deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO32− (disocierea corespunzătoare a H2CO3) acestea. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca2+ şi CO32−. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon Ionii carbonat (CO32−) şi bicarbonat (HCO3−) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO32− formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade. 32 .6.Fig. 1. În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante. formează un precipitat de CaCO3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H+).

Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale. către fund. iar la 2000 m adâncime de 5. viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. În Marea Neagră H2S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans.5 cm3/l. Din acest motiv.7-6. utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. de aceea în straturile profunde există zone azoice. motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. adică 325 mii km2. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre.5 cm3/l. bogate în oxigen. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. Prezenţa H2S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0. trăind în condiţii anaerobe.CO2 atmosferic ↔ CO2 dizolvat ↔ H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 dizolvat ↔ CaCO3 în precipitat În concentraţii mari CO2 este toxic pentru animale. Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari. care. 33 . Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3. lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO2 sunt inofensive. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime.8 cm3/l. şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. dozele letale fiind foarte mici. scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. Mai mult de atât. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor.

1. Nereiphylla rubiginosa. care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere. Concentraţii relativ crescute de H2S suportă şi Oscillatoria coerulescens. chiar şi în cantităţi foarte mici. NH3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m).Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H2S în apă (polichetele Nereis zonata.1. 1948) pH NH3 NH4+ 6 0% 100 % 7 1% 99% 8 4% 96% 9 25% 75% 10 78% 22% 11 96% 4% 34 . dând naştere ionilor de amoniu inofensivi. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2S de până la 8 ml/l. iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20. concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. Alte specii. după relaţia: NH3 + H2O ↔ NH4+ + OH− Creşterea valorii pH-ului duce la creşterea cantităţii de amoniac liber. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker. în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1. Brachionus palla şi Cyclops strenuus.4 ml/l. Tabelul nr.).1. Amoniacul disociază în apă. cladocerul Daphnia longispina).

Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei 1. Apele acide au. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice: a) hidrogenul sulfurat b) oxigenul c) amoniacul d) bioxidul de carbon 2. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc: a) stenohaline 35 . Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă. de regulă. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. Prin urmare. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l. Prin creşterea valorii pHului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l.La o valoare a pH-ului sub 6. datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pHului.5 nitrificarea stagnează. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. însă fără a fi toxice. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metanbacteriilor. creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare.

Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă? a) monohidrolii b) dihidrolii c) trihidrolii d) polihidrolii 5. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la o adâncime mai mare: a) galbene b) ultraviolete c) verzi d) infraroşii 8. Încălzirea apelor naturale se datorează: a) căldurii interne a globului b) condensării vaporilor de apă c) conducţiei căldurii în atmosferă d) absorbţiei radiaţiilor solare 4.b) stenoterme c) stenoxibionte d) euriterme 3. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de: a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi b) adâncimea punctului de compensaţie c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre 36 . Densitatea apei depinde: a) de gradul de agitaţie al apei b) de temperatură c) de salinitate d) de nebulozitate 7. Apele din zonele polare prezintă: a) un număr mare de specii b) un număr mic de indivizi c) un număr mic de specii 6.

000.000 d) 1 din 1.000 11.000 b) 1 din 10. Care este în general pH-ul apelor din turbării (mlaştini oligotrofe): a) puternic acid b) slab acid c) neutru d) slab alcalin e) puternic alcalin 12. Câte molecule dintr-un litru de apă pură disociază la o temperatură de 25°C: a) 1 din 10.000 c) 1 din 100. Apele marine sunt: a) ape carbonat calcice b) clorurat sodice c) sulfatat magneziene 14. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole: a) cladocerele b) radiolarii c) oligochetele d) amfibienii e) scifozoarele 13. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline: a) Artemia salina 37 .d) adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul 9. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme: a) organismele din recifele de corali b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor d) organismele din zonele abisale 10.000.

b) Enteromorpha intestinalis c) Rana ridibunda d) Cardium edule e) Anguilla anguilla 15. Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate: + + a) ionii de Na şi K 2+ 2+ b) ionii de Ca şi Mg – c) ionii de HCO3 38 .

nectochaeta).) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie.).1. restul având loc în bental. pe de alta. Planctonul Planctonul este o asociaţie complexă. organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice. pe de o parte. fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei. cladocerele. care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi. indiferent de tipul şi extinderea sa. plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. valuri. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice. caracterizate prin condiţii diferite. în contact cu atmosfera. 2. organisme holoplanctonice. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium. se compune din plancton şi necton. Asociaţii de organisme acvatice Orice ecosistem acvatic. copepodele etc. alcătuită din organisme vii.1. iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. ofiopluteus). radiolarii. 39 .1. În componenţa planctonului intră. mişcări de convecţie etc. sau neustalul. echinodermelor (echinopluteus. rotiferele. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos. trocophora. 2. şi.2. care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial. cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul. formând diferite biocenoze. care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton. vegetale şi animale. la rândul lui. În fiecare dintre aceste biotopuri. organisme meroplanctonice. în bental de bentos şi perifiton. Pelagosul. posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri.

). infuzoarele. marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). sifonofore mari. crustaceelor (nauplius.moluştelor (larve veligere şi protoconce). Se găseşte numai în mări. de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0. moluştele şi viermii pelagici. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe: 1) Ultraplancton. Se întâlneşte exclusiv în mări. rotifere. meduzele hidroide. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1. salpe coloniale etc.2. precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară.05. care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele).05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor. Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare. copepodite etc. cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica. greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât 40 . statoblastele briozoarelor. 4) Mezoplancton. mysis.). ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile).). zoaë.) şi altor animale marine bentonice. crustaceele mici etc. 3) Microplancton. dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare. meduzele. prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului. 5) Macroplancton. 2. ctenoforul Cestus veneris. Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. 2) Nanoplancton sau planctonul pitic. Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. salpele etc. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. 6) Megaloplancton.1.

Gr – greutatea restantă. care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol. se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice. cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers. printre care se numără diatomeele.cea a apei dulci (care este de 1. Cu cât greutatea restantă este mai mare. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor. Ele plutesc în apă. Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate. care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă. Copepodele (Cyclops. Capacitatea de a flota o prezintă. multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare. la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent. mişcarea rotiferelor (Keratella. în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. De aceea.03). ca de exemplu sifonoforele. Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie: f = Sp ⋅V Gr unde: f – flotabilitatea. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. în funcţie de temperatură şi salinitate. Sp – suprafaţa portantă.02 şi 1. cianobacteriile. cladocerele (Daphnia. Brachionus) se face datorită aparatului rotator.00). radiolarii şi foraminiferele. Diaptomus). Alte organisme planctonice. 41 . dar şi decât cea a apei marine (care variază. prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra). infuzoarele (de ex. multe animale care posedă organe de locomoţie. De asemenea. nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. La începutul secolului al XX-lea. de asemenea. înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. între 1. datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele).

Reducerea formaţiunilor scheletice. Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică. decât la speciile care trăiesc pe fund. Hidratarea tisulară. mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului. La malacostraceele pelagice (Amphipoda.Suprafaţa relativă. V – vâscozitatea apei (frecarea interioară). Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice. ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. Dacă corpul este aplatizat. caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei. când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate. Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea. spre deosebire de cele bentonice. dar şi la moluştele pelagice. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe: 1. Pterotrachea coronata). Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite. dar care duc un mod de viaţă bentonic. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă. alungirea uneia sau a două axe ale corpului. care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. chetognate şi alte animale. este minimă la sferă. crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. fie prin reducerea puternică a acesteia. deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin. adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea 42 . Decapoda). Euphausiacea. 2. la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%). cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante.

care acoperă exteriorul corpului. Ca2+. 3. scrumbie). Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare. ca. dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul. Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena. Incluziuni lipidice. De aceea.unei substanţe gelatinoase transparente. De 43 . icrele pelagice de chefali. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă. să o modifice. 4. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. cambulă. rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris. organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea. SO4−) cu cei uşori (Na+. cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. la unele cianobacterii şi conjugatoficee. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. de asemenea. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra). Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. cât şi la unele rotifere. radiolarul Spumellaria. incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. care duce un mod de viaţă planctonic. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+. Aphanizomenon. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. de exemplu. ci uleiurile mai uşoare. practic incompresibile. 5. NH4+) asigură. umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. Spre deosebire de incluziunile lichide. în caz de necesitate. Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase. situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Incluziuni gazoase. dar şi. sub forma veziculelor traheene.

că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. ace. polichete pelagice (Tomopteris sp. organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. ctenofore. copepode ş. meduze.). la Ceratium dintre dinoflagelate. apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de bastonaş. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia. Melosira). 2. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos). la Notholca longispina dintre rotifere. aplatizate. Însă. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele: 1. datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc rectiliniu. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari. 3. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale. ci după o curbă. la Bythotrephes longimanus dintre cladocere. la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Multe diatomee (Coscinodiscus.a. Formarea excrescenţelor. de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. dinoflagelate. heteropode şi tunicatele pelagice. Aplatizare. înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze. iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini. iar radiolele radiolarilor în plasma 44 .exemplu. pteropode. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia. de exemplu. ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Alungirea corpului.

Formele din sezonul cald au crustele fine. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon. Agregarea în colonii contribuie. în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Keratella quadrata. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. Brachionus calyciflorus. pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate. oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier. de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. hyalina. 4. la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. Daphnia cristata. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). cladocere (Hyalodaphnia cucullata. 45 . D. la diatomeul Chaetoceros. Tabellaria fenestrata). Asplanchna priodonta). Brachionus capsuliflorus. adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său. Bosmina coregoni). dinoflagelate (Ceratium hirundinella).). ca de exemplu. Suprafaţa relativă. În multe cazuri. Reducerea taliei. la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena). 5. creşte odată cu micşorarea taliei organismului. excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere.extracapsulară. unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an. De aceea. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima. ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella. rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. rotifere (Keratella cochlearis. care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe. de asemenea. iar dintre animale la salpe. Tabellaria etc.

pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc. printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice. în compoziţia nectonului intră amfibienii. reptilele şi păsările acvatice. Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta. Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis. fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. ondatra Ondatra zibethica. ridibunda. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare. pleuronectide. caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea). mamiferele. T. urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). T. Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus. pinguinul comun Pygoscelis adeliae.2. şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). În afară de peşti. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii.1. de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix. 46 .2. buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. şarpele de apă N. 2.). Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex. iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). focile. tesselata. nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora). broasca mare de lac R. cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta). cobitide. cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. variegata. vidra Lutra lutra. guvizi. alpestris. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris. Rana temporaria.). batoidei etc. Nectonul Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă.2. pinguinul imperial Aptenodytes forsteri. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn. T. broasca ţestoasă verde Chelonia mydas. morsele. cristatus. Pelobates). şerpi marini Pelamys platurus).

la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. şi peşti fizoclişti. lucru necesar pentru orientare. Se cunosc peşti fizostomi.2. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa.). Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. La rândul ei. această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ. 2. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense.cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care. Astfel. Apoi. fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii.2. la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. La mamiferele acvatice grăsimea 47 . Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. aici nu există nici un substrat solid. prin urmare. De exemplu. Cybister laterimarginalis etc. la care vezica înotătoare comunică cu esofagul. precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent. Hydrous piceus.

uneori lipsită de solzi. Suprafaţa corpului este netedă. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă. scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni. În linii generale. peduncul caudal subţiat. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton. peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase.depusă sub epidermă. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. trecerea lină de la cap la trunchi). Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. rechini) sau hipobată (la peştii zburători). iar pedunculul caudal este subţiat. serveşte la izolarea termică. în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară. peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. De exemplu. de suveică sau de torpilă. reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi). S-a constatat că forţa 48 . Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. Pe lângă forma hidrodinamică a corpului. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună.

Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana. la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. uneori de mii de kilometri. pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului. posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. de exemplu. fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare. De regulă. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. argintie. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi. 2. prin urmare. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi.de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. De asemenea. fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare.4. Păstrăvii. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini. care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s.2. formele nectonice migrează 49 . Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători.

din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de 50 . ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă. nisetru Acipenser guldaenstaedti. duc o viaţă gregară. mreană Barbus barbus. lostriţă Hucho hucho. anghilei şi somoniilor. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. scrumbie de Dunăre Alosa pontica. stellatus. iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. cleanul. iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus. Acestea. cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. După scop deosebim migraţii de reproducere. Mulţi peşti. când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. scobarul ş. Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili. somon atlantic Salmo salar). În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale. în unele cazuri. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac. O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili. rizeafcă Alosa caspia nordmanni.). ce provin din afluenţi (mreana. când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei. formând cârduri sau bancuri. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii.a. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor. în special cei marini. gingirică Clupeonella cultriventris. păstrugă A. se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. şi migraţii verticale. Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso. păstrăv de munte Salmo trutta fario).

în special peşti. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei. apterigotul Podura aquatica. iar bonito (genurile Katsuwonus. care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. în special vizuală şi olfactivă. Orientarea. În mări şi în lacurile mari. construcţii etc. trăiesc ploşniţele Gerris. care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină 51 . Pentru multe organisme nectonice. Hydrometra. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. ce pot traversa oceanele. este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă. de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici. unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială. la o distanţă de 5800 de mile marine. se face după repere imobile. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton.Nord. neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes). Neustonul Neustonul este comunitatea luciului apei. Sarda) chiar 200. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. muştele Ephydra.3. protejate contra vântului de arbori. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine. 2. La interfaţa apă-aer. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m.

condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice. De aceea. deoarece corpul lor nu se umectează. cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta. umiditate ridicată a aerului. mai ales insecte.Halobates. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează. din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. consumând animale căzute în apă. ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. dar nu se rupe. concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi. Unii autori (Zaitsev. cât şi de cele reflectate de luciul apei. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. dată atât de radiaţiile incidente. Organismele epineustonice sunt. Pe de o parte. Majoritatea sunt prădătoare. În schimb. dar şi praf ce conţine materii organice. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii. aerobionte. în principiu. în special pentru bacterioneuston. multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe. variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii. 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. Pe de altă parte. dezvoltarea pigmentaţiei. care protejează organismele de acţiunea 52 . Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului. cât şi din aer. fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă. mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi.

Noaptea. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii. purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei. stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode. puietul de peşti. insecte (larvele de Anopheles). crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata). Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. în primul rând la formele rezistente la UV. în special peşti. care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. fototropism pozitiv. care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa. galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi. izopodul Idothea metallica. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston. protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum). ouăle polichetelor. moluşte (Limnaea. Cu toate acestea. Physa). Sagitta.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea.nocivă a radiaţiilor UV. Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae. în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 . alevinii multor peşti. ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea. în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice. icrele de chefal. şi un merohiponeuston. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi. pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. culoarea criptică sau transparenţa corpului. hamsie. cât şi o dinamică pronunţată în timp. stavrid. de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea. verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp.

se formează numai pe partea superioară a limbului foliar. Wolffia arrhiza. mătasea-broaştei (Spirogyra sp. L. otrăţel de apă (Utricularia vulgaris). cât şi a celui dizolvat în apă. creveta Palaemon. Dexamine şi Apherusa. trisulca. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme. L. Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Velella spirans. un pneumatofor mare. Spirodella polyrhiza).4. gibba. S. fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor. care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre. astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. iar cealaltă în afara acesteia. trecând 54 . Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). 2. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. Pleustonul Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă. iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae).Gammarus.). Ostiolele. aidoma unei vele. Peştii Histriophorus şi Mola mola. natans. în contact cu atmosfera. aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis. de exemplu. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. La plantele pleustonice. respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă. peştişoară (Salvinia natans). care prezintă de asupra apei. misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă. Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). cu proprietăţi hidrofobe.

care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice.temporar la un mod de viaţă pleustonic. cât şi pentru cea subacvatică. care populează 55 . acţiunea valurilor etc. atât pentru vedere aeriană. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. 2. Bentosul Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric. care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. Coleopterul Gyrinus natator. care înoată în rotocoale la suprafaţa apei.5. care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos. 2. ploşniţele de apă Notonecta glauca. cât şi de iluminare.5. în principal crustacee şi viermi. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice. lutea şi Naucoris.1. bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. are ochii împărţiţi în două. care trăiesc pe pietre. Există un număr relativ mare de animale. în zona costieră sau la adâncimi mari. N. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc. psamofile. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure.

viermii calcaroşi. în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. Pot fi forme săpătoare şi forante. unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica. Chthamalus stellatus. Acestea pot fi fixate. midiile Mytilus galloprovincialis. endopsamic. de exemplu. în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic. viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile. briozoarele. care trăiesc în curent rapid. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris. etc. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. purtate de curenţi. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat. larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. poliplacoforele şi 56 . coralii şi briozoarele. Deşi sunt imobile. Forma corpului este aplatizată.nisipul.). hidrozoarele. animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare. Lepas anatifera). Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. sedentare şi vagile Endobentos (endolitic. epipsamic. aplicat la animalele bentonice. ca. crinii de mare. spongierii. care trăiesc pe lut. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. sunt reduse sau îşi schimbă funcţia.). Ephydatia fluviatilis). În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în: Epibentos (epilitic. de regulă. deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. 1. 2. fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. Bentosul fixat sau sesil. care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile. După acelaşi principiu. hidrozoarele. Organele de locomoţie. deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). etc. care formează colonii prin înmugurire. argilofile. coralii. ciripedele (Balanus improvisus. de exemplu. Aşa sunt. pelofile. ascidiile. Aici intră marea majoritate a fitobentosului. hidrodinamică. Foarte des acestea sunt organisme coloniale. care trăiesc pe plantele acvatice. scoica-călătoare Dreissena polymorpha).

Unele animale se deplasează activ prin sediment. Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii. Barnea candida. larve de efemeroptere (Polymitarcys. unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. care nu se închide strâns. Printre organismele forante marine se numără unele alge. arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea). moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus. marne argiloase. Pholas dactylus. brachiopode. moluşte bivalve (Flexopecten ponticus). 57 . Sunt sfredelite rocile sedimentare. Petricola lithophaga). moluşte (Teredo navalis. sesil sau pivotant. spongieri. aricii de mare şi alte animale. crustacee. În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte. marmură. viermi. Venus). beton. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii. Bentosul săpător. lemnul şi cochiliile moluştelor. piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă. 3. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Algele. echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. iar dintre animale spongierii. Rajidele) şi cefalopodelor. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi. cărămidă. multe polichete (Arenicola marina). Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel. stâncile alcătuite din calcar. castraveţi de mare. Bentosul forant sau sfredelitor. iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Aici intră majoritatea oligochetelor. Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. subţire. viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. 4. Mya arenaria. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă.majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele. iar sifoanele sunt foarte lungi. uneori depăşind chiar lungimea animalului. lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi.

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim: - microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi; - meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc. - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos. 2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.
58

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
59

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale. O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat. În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice 1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine: a) megaloplancton b) nanoplancton c) macroplancton d) microplancton
60

Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul de ciclomorfoză vor fi mai mari: a) într-o apă mai sărată b) într-o apă mai caldă c) într-o apă mai densă 3. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul: a) epineustonul b) fitopleustonul c) macrofitobentosul d) zooplanctonul 4. valurilor sau a mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de: a) neuston b) pleuston c) necton d) plancton 7. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii restante: a) formarea incluziunilor lipidice b) hidratarea tisulară c) formarea de excrescenţe d) reducerea scheletului 6. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici: a) pleustonul b) planctonul c) pelagialul d) fundul bazinelor 61 .2. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin: a) mecanisme hidrodinamice b) mecanisme statice c) modificarea vâscozităţii apei 5. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se deplasează mai mult sub acţiunea curenţilor.

8.9998 g/cm 11.00 g/cm 3 b) 1.02 g/cm 3 d) 0. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ? a) în golfurile protejate de vânt b) în apele curgătoare repezi c) în mări şi oceane d) în lacurile mici 13. Care dintre următoarele grupări ecologice grupează organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice? a) microfitobentosul b) holoplanctonul c) macrozoobentosul d) hiponeustonul 12. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări: a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve b) aplatizarea corpului la peşti c) alungirea sifoanelor la moluşte d) depigmentarea corpului la celenterate 62 .05 g/cm 3 c) 1. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin: a) zooplancton b) fitopleuston c) epineuston d) necton 9. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton: a) larvele nauplius b) icrele de peşti c) diatomeele d) nematodele 10. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de: 3 a) 1.

Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea epibiozelor ? a) spongierii b) decapodele c) oligochetele d) midiile 15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ? a) cosorul (Ceratophyllum submersum) b) larvele ţânţarului Anopheles c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi 63 .14.

lacuri. care se preling prin crăpături şi goluri. mlaştini etc.3. apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). la rândul lor. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. Apele vadoase pot fi de infiltraţie. şi de condensare.) şi artificiale (lacuri de acumulare. heleşteie. apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol. uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate. de percolaţie (infuaţie). formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci. canale). După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase.1. iazuri. ape juvenile. 3. apă peliculară. Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci. care sunt apele mărilor de odinioară. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane. care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile. Apele subterane Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. Apele continentale de suprafaţă se împart. Tipuri de ecosisteme acvatice Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare. care pătrund de la suprafaţa pământului. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane 64 . iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. De asemenea. în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). provenite din condensarea vaporilor.

cât şi cu ciuperci. stigofile şi stigoxene. ochii rudimentari sau complet atrofiaţi. care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora. troglofile. corpul mic. Apele subterane pot constitui un important rezervor. atât de caracteristice celor terestre. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii). depigmentat. 3. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus. care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane. iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului. Sigobionţii au. gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri. care sub pământ nu se resimt apoape deloc. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice.propriu-zise. În schimb. Unele animale cavernicole se hrănesc. indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere. semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. cresc şi se înmulţesc continuu. de regulă.1. alteori se formează ape 65 . atât ca număr de specii. care sunt adaptate la viaţa subterană. alge heterotrofe. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Dintre acestea fac parte apele cavernicole. dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene. Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni. cât şi ca număr de indivizi. care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte.1. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee. lăptos. apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare.

apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane.curgătoare – râuri şi pârae subterane. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an. temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere. adică printr-o duritate mare. în special de calciu şi magneziu. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta. cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. alge verzi şi diatomee. mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Mediul subteran. face ca hrana să fie redusă cantitativ. Multe specii ce populează peşterile au origine marină. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective. mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Dacă peşterile sunt bine ventilate. şi deci a producătorilor primari. În general. în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri. flora cavernicolă este foarte săracă. iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei. izolat de cel suprateran. care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice. Biocenozele. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri 66 . hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Factorii de mediu. Lipsa luminii. având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Din cauza întunericului permanent.

2. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus). Asellus aquaticus cavernicolus). 67 . puteanus). se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute. miriapode. Eleoniscus helenae. cladocere. decapodele şi izopodele (Porcellio. batinelide. 3. Leptodirus. Chologaster. ostracode. turbelariate. syncaridele (Bathynella chappuisi şi B.1. situate la adâncimi mairi. Armadillidium. asemenea apelor cavernicole. un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. Apele freatice. prin lipsa luminii şi. Din această categorie face parte hiporealul . melcul Lartetia quenstedti. Spaeleoniscus. hidracarieni. prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice. Apele freatice Factorii de mediu. oligochete. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi.foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii). nematode mermitide. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici. fiind formată din ciliate. Totuşi. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa. insecte (Anophthalmus. se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Typhlichthys. devenind paleoendemice. hidracarianul Atractides. Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale).stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor. coleoptere. peştii din genurile Amblyopsis. aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. în special din cauza insuficienţei hranei. amfipodele (Niphargus aquilex şi N. ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime. copepode. Acest biotop. lipitori (Haemopis caeca). gasteropode (Hochenwartia). Italodytes. natans). printr-o mineralizare crescută a apei. care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă. Aphaenops). Biocenozele. adesea. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră.

protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). Deosebit de important este faptul că în stratul superficial. Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele. turbelariatele. conferă apei un anumit regim salin şi gazos. cenuşiu şi din nou unul incolor. rotiferele. cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. care strecoară prin straturile de nisip. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime). crustacee şi tardigrade. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului. ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. nematodele şi oligochetele. pe o adâncime de câţiva centimetri.1. Biocenozele. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele. Precipitaţiile atmosferice. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii. pătrunde lumina. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor. nematode. cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. hidracarieni. cât şi prin organismele ce le populează. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon.3. Factorii de mediu. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm. Astfel nisipurile fine şi compacte 68 . gastrotrichi. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine. polichete şi moluşte.3. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode. unul brun. protozoare. în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce.

Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane. de ordinul câtorva milimetri. mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale.2. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic. Deasupra terasei de 69 . îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici. în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima. formând terasa aluvionară (de luncă). În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare. iar cele care se varsă în acestea afluenţi. 3. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă.impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari. deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei. Apele curgătoare Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete. adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor.

microelementelor.000 m3/s în timpul viiturilor puternice. care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic.luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale. are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. mâl) este predominant. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade. fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal. Valorile extreme ale debitului Dunării. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu. debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m3/s. debitul creşte pe seama afluenţilor. făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior. o pantă accentuată şi. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă. Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. substanţelor biogene şi coloizilor. În cursurile superioare ale apelor curgătoare. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său. fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste rocamamă. denumită medial. 1963) apele curgătoare au fost clasificate în: 1) Crenon sau zona izvoarelor . Din acest motiv. însă. Cel dintâi se referă la debitul ionilor. unul mijlociu şi unul inferior. oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. acolo unde viteza curentului de apă este mare. şi partea dinspre mijloc. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate.eucrenon sau izvoarele propriu-zise 70 . numită ripal. prin urmare. iar viteza apei scade. astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. printr-o viteză mare a curentului de apă.

formând insule. Deseori în cursul mijlociu. care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare.metapotamon. cât şi în funcţie de anotimp. cele 71 .epirhithron. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic. cursul mediu al râurilor de munte . raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector. ostroave sau golfuri de râu. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta.hyporhithron. zona estuarelor şi deltelor Datorită energiei cinetice. ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. transparenţa. puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei.hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron . După cum s-a arătat. râurile mari de câmpie .. în urma cărora se formează lacurile de meandru.metarhithron. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă. apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic.hypopotamon. pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte .2. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi. are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă.epipotamon. viteza curentului de apă.1. temperatura şi compoziţia chimică a apei. ca urmare a forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior. cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon . fluviile . 3.

mai ales difuzia oxigenului atmosferic. Deasupra substratului există un stratlimită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte.alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental. vaduri sau defilee (cazane). Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului. în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii. cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine. curentul apei scade. de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă. în râurile colinare de 3 m/s. de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Astfel. când apa cade vertical. temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă. formând depresiuni (bulboane). Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale.15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. 72 . de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. În funcţie de zona geografică. pe măsura îndepărtării de izvor. în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s. viteza apei creşte. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor. cât şi circadiene. În general. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi. iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică.

În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. Regimul gazos al apelor curgătoare. bentosul şi nectonul. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale.2 m/s. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic. apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu. 3. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. cât şi amestecului său turbulent.2. chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc.2. Mult mai slab este reprezentat 73 . hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic. este favorabil pentru viaţa organismelor.Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere. de regulă. atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare. Pe lângă suspensii. Cu micşorarea curentului. scăzând substanţial în timpul viiturior. apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. pe fundul albiei se depune nisipul. astfel încât are loc mortalitatea organismelor. atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul. apoi mâlul. a căror pat este alcătuit din sedimente moi. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0.

fiind alcătuit atât din elemente autohtone.perifitonul. izvoare sau mlaştini. potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă. iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. bogate în plante şi animale planctonice. în timp ce alţii. cum se întâmplă în zonele cu praguri. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare. cu toate că nu prezintă forme specifice. creşte progresiv de la izvoare spre vărsare. de regulă. Astfel. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning. fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul. introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate. Din cauza mişcării turbulente a apelor. Varietatea specifică a potamoplanctonului. care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin. nimerind în condiţii noi. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau. îşi schimbă aspectul. planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se 74 . se adaptează noilor condiţii. De asemenea. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede. mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari. cât şi alohtone. În aceste situaţii. prin urmare. compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. 1929). fiind ingerate. zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. Planctonul alohton. având o plasticitate ecologică mare. neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică. Ulterior. Din cauza curentului. în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi. Din acest motiv. nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe.

Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira. cloroficeele prin 43 specii.îmbogăţeşte calitativ. iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. xantoficeele. cianobacteriile prin 15 specii. Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis. prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. Cyclotella şi Asterionella). conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros. cu plancton bine dezvoltat. suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. euglenoficeele. Tintinnopsis). Astfel. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului. Aphanizomenon şi Anabaena). zooflagelate. 1974). cloroficee (Closterium. apa din bazinele stagnante adiacente. de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. uniform distribuit atât pe verticală. cât şi pe orizontală. Astfel. dinoflagelatele şi crizoficeele. 75 . Când nivelul apei scade. Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică. rotifere (Keratella. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei. ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii. de regulă. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării. în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. potamoplanctonul este. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele. euglenoficeele prin 6 specii. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare. Dintre animale. crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. cianobacteriile. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor.

muşchii (Fontinalis antipyretica). se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. Polymitarcis virgo.13-0. Lysimachia nummularia. larve de trihoptere (Rhyacophila nubila.2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica). În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum). Hypnum cordifolium). plecoptere (Leuctra nigra. Hydropsiche pellucidula. lintiţă Lemna). psamoreofile. La un curent de 0. cladocere (Daphnia. turbelariatele (Crenobia alpina). Th. În apele curgătoare de munte. Enteromorpha spiralis). peştişoară Salvinia natans.7-1. se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica. Acrocladium cuspidatum. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum. spongierii. în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile. broscariţa (Potamogeton fluitans). Perla 76 . Aturus scaber). iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae. În apele cu un curent de 0. Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Brachyonus). efemeroptere (Ephemera vulgata. Caenis robusta. Batrachium fluitans.). oligochete. algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata. Silo piceus.70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton. hidracarieni (Sperchon brevirostris. Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops. 1950). pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp. natans. Diaptomus. Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. hirudinee. danubialis. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei. bivalve (Dreissena polymorpha) . Sericostoma flavicorne). peloreofile şi fitofile (Jadin. Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite. destul de rapide.) sau stuf (Phragmites australis). P. compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans. gasteropode (Ancylus fluviatilis. coada-calului (Equisetum sp. argiloreofile. Theodoxus fluviatilis. Epeorus assimilis.Asplanchna. O vegetaţie bentonică bogată. Baetis rhodani). Elodea canadensis. Ecdyonurus venosus. Phylonotis fontana. Lithoglyphus naticoides). Bosmina. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune). P. briozoarele. de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe.

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului
77

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele
78

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).
79

Lacurile naturale Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului. Zmeica şi Sinoie. Techirghiol. se formează lagunele şi limanurile marine. Tăbăcăriei. umplute cu apă relativ stagnantă. a golfurilor puţin adânci. care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice. Ana). Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul. Goloviţa. lacuri glaciare. crovuri. Ialpug. Baikal sau Marea Moartă). Învârtita-Nucşoara) etc. destul de adânci. Bâlea). Tanganyica. Câmpia Vestică. fără vreo legătură cu Oceanul Planetar. formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică). Agigea.3. Chitai. rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina. care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase. Lacul Sărat). Tatlageac. apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga. Kiwu. lacuri de curs părăsit sau de meandru. rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad. Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov.). prin izvoare subacvatice. Siutghiol. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie. izvoare de mal. Sasik). compus astăzi din lacurile Razim. Somova şi Murighiol din lunca Dunării. sub acţiunea apelor marine. Jijila. Catlabuh. lacul Brateş din lunca râului Prut). lacuri relicte. formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română. lacuri de luncă. În zona litorală. lacuri carstice. Mangalia etc. Amara. Dobrogea şi Podişul Moldovei). numite perisipuri. Costineşti. lacuri vulcanice. Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii. prin drenarea apei râurilor şi 80 . Gargalâc.3. Balta. Cahul. rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea. padine sau găvane.

infiltraţie şi consum biologic. Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare. care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. În mod 81 . care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Această zonă este bine iluminată. prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene. slab luminată. consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. în mod corespunzător. transparenţa mică. Substratul este mâlos. lacurile se împart în eutrofe. deci prin emisari (Snagov. mezotrofe. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi. Zona sublitorală este zona de trecere. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. profundală şi pelagială. zoobentosul şi nectonul este abundent. zooplanctonul. evaporare. este săracă în oxigen dizolvat. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală. Zona litorală. cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. este zona cea mai bogată în specii. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului. oligotrofe şi distrofe. iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. Bucura). iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Ana. sublitorală. Această zonă este lipsită de lumină. Din punct de vedere biologic. prin infiltraţie subterană.prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor.

adeseori înmlăştinite. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%.3.d. ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş. În acest caz apa. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei. valuri şi amestec turbulent. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană).a. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului. de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei. cu depuneri de turbă pe fund. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti. Temperatura apei. lumina. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare. substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare.1. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe.corespunzător. 3. fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. motiv pentru care apa este slab mineralizată. zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline. 82 .m. care depind şi de configuraţia reliefului zonei. temperatura. sărace în substanţă organică. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. zooplanctonul. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. iar concentraţia substanţelor humice este mică. care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt.

Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. CH4). Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C. Prin urmare. Toamna. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Sub podul de gheaţă format 83 . Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului. odată cu răcirea aerului. epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. iar la cele montane între 14 şi 16°C. prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion. caracteristice fiecărei zone climatice. printr-o iluminare şi oxigenare bună. Aceasta este stratificaţia termică directă. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. H2S. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C. devine mai densă şi coboară. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc. unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. devenind mai puţin densă. Hipolimnionul este slab populat. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă. apa de la suprafaţă se răceşte.Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei. aici trăind puţine organisme. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi. rămâne la suprafaţă. are loc formarea cristalelor de gheaţă. apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO2. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice.

În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. În adâncurile unor astfel de lacuri se pot întâlni ape conţinând compuşi ai sulfului. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Dacă până la păturile de apă în care se acumulează compuşii sulfului ajunge lumina solară. lipsită de viaţă. a căror transparenţă poate 84 . Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund. apele de suprafaţă. Aceste lacuri prezintă în păturile inferioare o vastă zonă anoxică. Oxidând compuşii sulfului ele realizează o fotosinteză anaerobă. atunci în acestea pot trăi organisme microscopice vii. cum ar fi bacteriile sulfuroase roşii ale genului Chromatium. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii. ajungând la +4°C. Transparenţa apei lacurilor variază în funcţie de cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie şi de cantitatea substanţelor solvite. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi dens pe fund. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat. Aceasta este stratificaţia termică inversă. în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna. devenind mai puţin dense. Astfel. De aceea lumina solară pătrunde la adâncimi mai mari doar în lacurile oligotrofe. se numesc lacuri meromictice. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. iar în cele din zonele reci numai vara. denumită monomolimnion.temperatura creşte treptat spre fund. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. astfel că se instalează stagnaţia de vară.

În lacurile distrofe apa este foarte puţin transparentă din cauza prezenţei compuşilor humici.5-16 g/l). nisip. sărate (S=16-47 g/l) sau chiar suprasărate (S>47 g/l). nisip) sau alţi agenţi. Sedimentele lacustre pot fi autohtone şi alohtone. de vânt (praf. Sunt lacuri sărate care conţin mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi (lacul Van din vestul Anatoliei). Lacurile distrofe au de regulă o reacţie acidă (pH 5. unele pot fi salmastre (S=0. iar în cele cu o mineralizare mai mare poate ajunge la 8-9. bolovăniş). Sedimenele alohtone sunt aduse de râuri (mâl. Cantitatea de materii organice din sediment este de regulă mai mare decât în sedimentele apelor curgătoare.atinge 40 m. Deoarece moleculele de apă difuzează într-o măsură mai mare radiaţiile spectrului albastru. În general. Primele se formează în lac în urma depunerii pe fund a produşilor eroziunii lacustre şi din resturile de organisme moarte. În lipsa oxigenului sedimentele lacustre cu un conţinut ridicat de materii 85 . Sedimentele alohtone sunt caracteristice pentru zona litorală a lacurilor. Mineralizarea apei lacurilor depinde de condiţiile climatice şi hidrologice. unele lacuri din Venezuela) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor.5 g/l). Sbstranţele dizolvate. În lacurile eutrofe transparenţa apei rareori depăşeşte 2-3 m.6-6). De cantitatea materiilor organice şi anorganice aflate în suspensie depinde şi culoarea apei. Majoritatea lacurilor prezintă o apă dulce (S<0. acestea vor predomina în fluxul radiaţiilor reflectate şi de aceea apa lacurilor curate are o culoare albastră-azurie. În lacurile eutrofe mici proporţia materiilor organice din sediment poate atinge chiar 90%. În apa lacurilor salmastre şi sărate predomină clorurile de sodiu. pietriş. în apa lacurilor dulci predomină bicarbonaţii şi carbonaţii de calciu şi magneziu. prundiş. loess. În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei. cele autohtone pentru zona sublitorală şi mai ales cea profundală. Particulele în suspensie difuzează radiaţiile cu lungimea de undă mai mare şi de aceea lacurile mai tulburi în plus faţă de lumina albastră capătă nuanţe verzui sau gălbui.1 şi 1 g/l. Reacţia ionică în lacurile slab mineralizate este în jurul valorii neutre. Cele mai favorabile condiţii pentru existenţa organismelor din lacuri se creează la o mineralizare cuprinsă între 0.

favorizând dezvoltarea algelor verzi (volvocalele Chlamydomonas. Coelastrum. în planctonul lacustru începe proliferarea cianobacteriilor (Coelosphaerium. Cyclotella. Compoziţia specifică şi gradul de populare cu organisme a lacurilor depinde de poziţia geografică. Eudorina. constă aproape exclusiv din organisme autohtone. cloroficee şi cianobacterii. dar foarte bogat în indivizi. care solicită un consum mai mic de azotaţi. Pediastrum boryanum. În a doua jumătate a verii. Nitzschia. Iarna se înregistrează un minimum al fitoplanctonului. Dezvoltarea mai târzie a cianobacteriilor este determinată şi de faptul că acestea sunt foarte sensibile faţă de acţiunea toxică a 86 . putând asimila chiar şi azotul organic amoniacal. Asterionella formosa etc. rezultat în urma descompunerii macrofitelor submerse. Merismopedia. În urma descompunerii diatomeelor moarte apele se îmbogăţesc în schimb în azotaţi. spre deosebire de cel al apelor curgătoare. Pandorina. Primăvara. Cymbella. în urma acumulării peste iarnă a sărurilor de fier şi bioxid de siliciu. valorile maxime se întâlnesc vara. Actinastrum. Spirogyra etc. Navicula. începe dezvoltarea în masă a diatomeelor (Melosira. Amphora. Euastrum.2. Anabaena. Dactylococcopsis. Aphanizomenon.). iar diatomeele se împuţinează foarte mult.3. Cosmarium. Pinnularia. protococalele Scenedesmus quadricauda. de geneză. iar cele minime în timpul iernii.organice uneori se transformă întro masă coloidală moale. Oscillatoria. ceruri şi substanţe azotoase denumit sapropel sau gyttja. Spirulina etc. Synedra. Micrasterias. de substratul geologic. fiind reprezentat îndeosebi prin diatomee.). Volvox.). Cocconeis. 3. La începutul verii. Achnanthes. Biocenozele lacustre Organismele care trăiesc în lacuri se numesc limnobionţi. Fragilaria. desmidiaceele Closterium. Compoziţia şi abundenţa planctonului lacustru variază în funcţie de anotimp. Tetraedron. bogată în compuşi graşi. Planctonul lacustru este sărac în specii. Planctonul lacustru (limnoplanctonul). Fitoplanctonul lacustru este răspândit în zona eufotică. de regimul hidrologic şi de însuşirile fizice şi chimice ale apei şi sedimentelor. În lacurile din zona temperată. fierul se precipită şi se depune pe fundul lacurilor. Microcystis. Fitoplanctonul prezintă variaţii cantitative în cursul anului. Staurastrum.

1986). Diaphanosoma. Ceriodaphnia. 300 mg/l. Prădătoare este şi singura insectă planctonică – larva ţânţarului Corethra. zooflagelate (Zoothamnium limneticus). Tintinnidium fluviatilis. Diaptomus coeruleus). Acestea iernează în stadiul vegetativ pe fundul bazinului. dezvoltarea fitoplanctonului este determinată de creşterea temperaturii şi a intensităţii luminoase. Sida) şi copepode. Pe lângă prezenţa substanţelor nutritive în cantităţi apreciabile. alevinii peştilor în primele stadii etc. Tintinnus. ajungând până la 230. unii hidracarieni.000. Cloroficeele şi cianobacteriile iernează sub formă de chişti şi spori şi de aceea dezvoltarea lor în plancton începe mai târziu. rotifere (Notholca longispina. dar în anumite perioade ale anului partea cea mai importantă a 87 . Tintinnopsis. ciliate (Halteria cirrifera. cladocere (Daphnia. Maximul de dezvoltare a zooplanctonului se înregistrează la mijlocul verii. Mesocyclops) şi calanide (Heterocope weismanii. adulţi şi larve de hemiptere. pupele unor chironomide. ouă de insecte şi peşti./m3. Coleps hirtus. Bosmina. unele copepode. Meroplanctonul lacustru este foarte slab dezvoltat şi reprezentat doar prin larvele veligere ale bivalvei Dreissena. Strombylidium gyrans). Abundenţa şi biomasa cea mai mare a fitoplanctonului se înregistrează în perioada de vară. altele sunt prădătoare. când încetează transferul compuşilor manganului din sedimente în coloana de apă (Konstantinov.000 ex. Cele mai multe se hrănesc cu bacterii şi alge. Dominante sunt cladocerele şi copepodele cyclopide. când algele planctonice sunt foarte abundente.manganului care se acumulează peste iarna în sedimente şi în timpul circulaţiei de primăvară trece în masa de apă. Brachionus urceus. Astfel proliferarea cianobacteriilor este posibilă numai după instalarea stagnaţiei de vară. Polyarthra). Chydorus. Zooplanctonul lacustru constă în special din rizopode. mai redus ca intensitate. Spre toamna începe declinul cianobacteriilor şi se înregistrează un al doilea maxim. consumând animale planctonice.000 celule/l şi. al diatomeelor. pe care le filtrează din apă. Aşa sunt rotiferul Asplanchna. mai ales ciclopide (Cyclops strenuus. iar primăvra sunt antrenate de pe fund de către circulaţia apei şi începe dezvoltarea lor explozivă.000. cladocerul hialin de aproximativ 1 cm Leptodora kindtii şi Bythotrephes longimanus. Asplanchna priodonta. În această perioadă numărul zooplancterilor poate depăşi 1. respectiv.

Spirogyra sp. De regulă. Wolffia arrhiza. adică în zona de fund care permite fotosinteza. Dintre alge frecvent întâlnite în hiponeuston sunt speciile Chromulina rosanoffi. cum ar fi: Salvinia natans (peştişoara). care adeseori formează o peliculă gelatinoasă la suprafaţa apei. E. trisulca. iar restul speciilor se deplasează lin. Macrofitobentosul este răspândit numai în zona litorală. Această peliculă constituie un suport foarte bun pentru animale ca protozoarele (Vorticella). (mătasea-broaştei) etc. Formele algale care se află temporar în neuston şi anume în stadiul imobil. Euglena sanguinea. Aldrovanda vesiculosa (otrăţel. ploşniţa Notonecta. gibba. Desişurile de macrofite sunt cel mai bine dezvoltate pe fundurile mâloase. plantă carnivoră). revin în plancton după destrămarea neustonului. proxima. Stratiotes aloides (rizeacul sau foarfeca apei). E. Neustonul este mai diversificat şi mai abundent în zona litorală a lacului decât în cea pelagială. Specia Gerris patinează sacadat pe suprafaţa apei. care descrie curbe elegante pe suprafaţa apei. Hydrometra şi Velia. melcii Lymnaea şi cladocerul Scapholeberis kingi.zooplanctonului poate fi constituită din rotifere. Pleustonul lacurilor este reprezentat de plantele cu frunza plutitoare nefixate prin rădăcini de substrat. malurile lacurilor cu substrat 88 . L. ce se deplasează pe luciul apei în căutare de hrană. fugăii Gerris. colembolele Hydropodura şi Sminthurus şi adulţii dipterului Ephydra. diferite larve de viermi etc. neustonica precum şi anumite specii de Chlamydomonas sau Haematococcus. Spirodella polyrhiza (lintiţă). Utricularia vulgaris (otrăţelul de apă). precum şi larvele altor insecte. rotiferele. Hydrocharis morsus ranae (iarba-broaştei sau muşcatul-broaştei). stratificarea verticală a zooplanctonului fiind cea mai pronunţată vara şi cea mai puţin pronunţată iarna. De pelicula superficială a apei stau suspendate şi larvele ţânţarilor Culex şi Anopheles. Abundenţa şi biomasa cea mai mare a zooplanctonului se înregistrează în straturile superficiale ale apei. Lemna minor. În hiponeuston trăiesc coleopterele Hydrophilidae. Printre macrofitele emerse în epineuston se întâlnesc gândacul mic de culoare neagră Gyrinus natator. L. ferite de acţiunea directă a valurilor. Macrovegetaţia din zona litorală favorizează instalarea neustonului şi întreţine existenţa lui. adăpostindu-l de acţiunea vântului.

determină succesiunea lac → baltă → smârc → mlaştină → uscat. la 0. Aşa sunt de pildă: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei). Aceste plante trăiesc pe soluri foarte umede. Pot trăi şi pe sol umed. Butomus umbellatus (crinul de baltă sau roşăţea). Trapa natans (cornacii sau ciulinii de apă). fiind greu putrescibile (“dure”). Scirpus (Schoenoplectus) lacustris. sărăcesc apa în aceste săriri. Macrofitobentosul se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei. latifolia (papură). la 1-3 m adâncime. Gliceria aquatica (mana-apei). vesicaria (specii de rogoz). se instalează aşa-numita floră dură. centura de stuf sau stufărişul. În zona brâului de stuf pe suprafeţe de apă cu adâncime mică se întâlnesc amfifitele. Polygonum amphibium (troscot de apă). Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului). Aici găsim plante care au numai rădăcinile şi baza tulpinii în apă şi se fixează solid în substrat. Oxigenul îl eliberează în atmosferă şi de aceea sunt nefavorabile pisciculturii. Phragmites australis (stuf sau trestie). Iris pseudacorus (stânjenelul galben). Equisetum palustrte (coada-calului). littoralis. iar florile şi majoritatea frunzelor se află deasupra ei. Ceva mai spre adânc. Suaeda maritima etc. Nuphar luteum (nufărul galben). Porţiunea unde se întrepătrund acţiunea factorilor de mediu terestru cu a celor din mediul acvatic este dată de pâlcuri de sălcii (Salix spp. S. sunt dezvoltate plantele submerse (hidrofite) cu frunza plutitoare fixate de substrat prin rădăcini (Nupharetum): Nymphaea alba (nufărul alb). La malul bazinelor acvatice. iau sărurile minerale din sol şi.pietros sau stâncos. 89 . de pipirig). Aşa sunt helofitele sau plantele de mlaştină: Carex riparia şi C. Sparganium ramosum (buzduganul de apă). Juncus effusus (rugină sau iarba-mlaştinii). Hippuris vulgaris (coada-calului). P. fecundarea este aeriană (entomofilă) şi îşi împrăştie fructele cu ajutorul apei. Heleocharis palustris (ţipirig). Lythrum salicaria (răchitanul).2-1 m adâncime.) şi arin (Alnus glutinosa). Typha angustifolia şi T. S. Salicornia herbacea (brâncă sau căpriţă). precum şi cele cu substrat nisipos expuse acţiunii valurilor sunt lipsite de plante macrofite. frunzele acvatice fiind diferite de cele aeriene. Mentha aquatica (menta de apă) etc. Nymphoides peltata (plutariţa sau plutica). Potamogeton natans. maritimus (spp. plante a căror tulpină este mult scufundată în apă. Symphytum officinale (tătăneasă). Cicuta virosa (cucuta de apă).

Diatomeele sunt dominante. alge ale genurilor Cladophora. brădiş sau vâsc de apă). de până la 3-7 m. Pe sub pietrele de la mal. Acesta este alcătuit din specii de alge silicioase (diatomee). în special de chironomide (Cricotopus). Microfitobentosul din zonele cu apă liniştită ale litoralului are de cele mai multe ori un aspect catifelat ca urmare a dezvoltării intense şi netulburate a populaţiilor de alge. hidracarieni. Piscicola. crispus şi P. Pentru acest biotop cei mai caracteristici 90 . moluştele (Radix ovata). Chara. Zoobentosul lacustru. „alge” albastre-verzi (cianobactrii filamentoase) şi alge verzi (cloroficee). Fontinalis antipyretica (muşchiul de fântână).pusillus. Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoşului de apă). P. este cel mai dezvoltat în zona litorală şi mai puţin dezvoltat în zona sublitorală şi mai ales în cea profundală. Myriophyllum spicatum (peniţă. Microfitobentosul populează intens mâlul din zona puternic luminată a litoralului. cât şi din punct de vedere cantitativ. se găsesc plantele submerse (hidrofite) care alcătuiesc flora moale sau “buruiana pescarilor” cum ar fi: Potamogeton pectinatus (mărarulde-baltă). hidre (Pelmatohydra). acoperite de alge. Onycocamptus. Spirogyra. Glossiphonia). lucens. frecvent se reproduc vegetativ şi sunt în general favorabile pisciculturii. spongieri (Spongilla). P. perfoliatus). Myriophyllum verticillatum (mălura-bălţii). paşă (P. Către interiorul bazinelor. iar în lacurile alpine până la 20 m. Najas marina şi N. demersum (cosorul). Enteromorpha. Elodea canadensis (ciuma-apei). atât din punct de vedere calitativ. Nannopus). Zona litorală nisipoasă este mai slab populată cu organisme din cauza absenţei macrofitelor şi a mobilităţii substratului. minor (inariţă). la fel ca şi fitobentosul. compressus.fluitans (broscariţă). Mai sunt întâlnite şi alge crizofite. Sunt mari producătoare de oxigen. trăiesc larvele unor insecte. Ceratophyllum submersum şi C. Alisma plantago aquatica (limba-broaştei). reprezintă bune adăposturi pentru puietul de peşte. lipitori (Hirudo. numeroase copepode (Ectinosoma. Haemopis. Vallisneria spiralis (vijoaică sau sârmuliţă). Unele dintre macrofitele submerse pot forma pe fundul bazinelor adevărate pajişti subacvatice pe suprafeţe întinse. în porţiunile mai puţin adânci. efemeroptere (Heptagenia). Nitocrella. P. plecoptere (Perlodes). trichoptere (Leptocerus).

amfipode şi mizide. Segmentina nitida. Se întâlnesc. de asemenea. Bithynia. ostracode (Cypridopsis. Ophidonais. Fagotia. Pisidium). dar aici se întâlnesc multe specii de animale. rotifere. Foarte numeroase sunt larvele de diptere (Chironomus). bivalvele (Anodonta cygnaea. Theodoxus. aici predominând insectele. Branchiura sowerbyi. Clitellio. cladocere (Ilyocryptus sordidus). misidacee. olgochete. Deşi aici se găsesc puţine specii. Majoritatea sunt forme omnivore. hidracarieni. cum ar fi ploşniţele de apă (Nepa cinerea. gândacul de stuf (Donacia crassipes). Lithoglyphus. coleoptere (Dytiscus marginalis. Naucoris cimicoides). spongieri. Succinea putris.) şi bivalve (Dreissena polymorpha). Hydrachnidae. ostracode. Hydrophylus) şi larvele de libelule. 91 . larvele ţânţarilor Culicoides şi nematodele. izopode şi amfipode. trihoptere. coleoptere. rotifere şi variate protozoare. Acroloxus lacustris. putând ajunge chiar la 300 kg/ha. Viviparus. nematode. În apa dintre plante roiesc numeroase crustacee mici: filopode. protozoare.). Heterocypris). Zona litorală mâloasă este cea mai bogată în specii. Ranatra linearis. Peloscolex şi Lumbriculus). Darwinula. Limnodrilus. diferite specii de oligochete (Tubifex. Candona. Planorbis planorbis. briozoare. moluşte gasteropode (Limnaea stagnalis. Aici predomină larvele de chironomide (Tanytarsus). biomasa bentonică se ridică la peste 100-200 kg/ha. Ilyocypris. Valvata.reprezentanţi sunt oligochetul Propappus volki. Aici se întâlnesc în număr mare larvele prădătoare ale megalopterului Sialis lutaria. Nais. melci (Bithynia tentaculata) şi scoici (Pisidium). Stylaria. Sphaerium. diptere (Cricotopus). În general. cele carnivore fiind rare. P. Animalele din zona profundală se hrănesc cu resturi de plante moarte şi cu animale provenite din păturile superioare de apă. Ancylus lacustris etc. Hypanis colorata. bogate în oxigen în apropierea fundului nu este dens populată. Zona profundală a lacurilor adânci. Pe tulpinile şi frunzele submerse ale plantelor de apă se găsesc speciile de animale fitofile. carinatus. Sărăcia bazei trofice determină densitatea redusă a populaţiei. etc. păianjenul de apă (Argyroneta aquatica). Hydrous piceus. cumacee. Unio pictorum. Cu totul altfel arată profundalul lacurilor în care se resimte un deficit de oxigen. Physocypris. briozoare (Plumatella repens). numeroase specii de oligochete (Tubifex. planarii. harpacticide. densitatea populaţiilor lor este ridicată. Physa. Ilyodrilus. Limnodrilus.

4. variabilă în spaţiu şi timp. În desişurile plantelor de apă se hrănesc şi îşi depun icrele ocheana (Rutilus rutilus). 3. în zona profundală se găseşte mihalţul (Lota lota) care se hrăneşte cu animalele bentonice. Nectonul lacurilor este compus aproape exclusiv din peşti. linul (Tinca tinca). Dintre peşti. pe altele este mic. Aici pot fi incluse şi alte grupe de animale. dar importanţa lor este mică. Se observă şi o preferinţă în alegerea suportului.Asociaţiile de organisme din bentosul profundal nu sunt omogene. crapul (Cyprinus carpio). ci prezintă mari variaţii în funcţie de natura substratului şi de alţi factori care acţionează aici. pe unele macrofite numărul populaţiilor de alge şi animale epibionte este mare. care permite instalarea macrofitelor pe întreaga suprafaţă a fundului chiuvetei. 1974). ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carasius carassius). Perifitonul este compus din alge microscopice unicelulare şi pluricelulare şi diferite animale epibionte (spongieri.). boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi ghidrinul (Gasterosteus aculeatus). în general. Însuşirile abiotice şi biotice ale bălţilor întrunesc caractere prticulare faţă de cele ale lacurilor. roşioara (Scardinius erythrophthalmus). dar cele mai numeroase se găsesc în luncile inundabile şi deltele fluviilor (Pora & Oros. cu o variabilitate mare a factorilor fizico-chimici şi fără o stratificare termică. Bălţile sunt răspândite în toate zonele geografice ale globului. Bălţile Prin baltă se înţelege un bazin acvatic permanent sau temporar cu adâncime relativ mică. batca (Blicca bjorkna). briozoare. 92 . bibanul (Perca fluviatilis) şi şalăul (Stizostedion lucioperca). hidre etc. Perifitonul mai este cunoscut şi sub numele de biodermă vegetală şi serveşte ca hrană pentru multe grupe de animale acvatice. în structura perifitonului sunt întâlnite specii de diatomee. Suprafaţa bălţilor este. În apropierea malului se deplasează în cârduri majoritatea peştilor lacuştri. De exemplu. cianobacterii şi cloroficee. crapul chinezesc (Ctenopharingodon idella). Dintre alge.

aici nu există o zonare a apei corespunzătoare celei din lacurile adânci unde se disting epi-. Acest lucru se întâmplă mai ales primăvara. unele dintre ele ajungând să sece complet.1. prin izvoare subacvatice şi ape pluviale. acţiunea vântului se poate resimţi până la fund şi poate răscoli întreaga coloană de apă. se produce o răcire a apei la suprafaţă. de inundaţii şi poate fi incoloră până la galbenă sau trece în galbenăverzuie în timpul înmulţirii exagerate a unor alge microscopice. iar cele din lunca inundabilă şi din delte sunt alimentate de apa curgătoare şi prin precipitaţii.3. Aici scăderea cantităţii de apă are repercusiuni asupra concentraţiei de săruri. În timpul zilei şi anume la amiază în bălţi apare o uşoară stratificare termică directă. În iernile obişnuite la suprafaţa apei se formează un pod de gheaţă gros de 20-30 cm. Curenţii verticali creaţi produc în timpul nopţii o amestecare completă a apei. Locul apei coborâte este luat de una mai caldă şi mai uşoară. Nivelul apei în bălţile din luncile inundabile şi din delte se ridică odată cu creşterea debitului apei curgătoare. Balta nu prezintă o pătură a saltului termic şi. Ea este influenţată de suspensiile organice şi minerale. Procesul se repetă în cursul nopţii până când temperatura se uniformizează pe întreaga grosime a apei. ca urmare a răcirii temperaturii mediului înconjurător.şi hipolimnionul. Apa devine mai grea şi coboară până la nivelul unde întâlneşte apa cu o temperatură şi o densitate egală. ca urmare. Oscilaţiile termice sezoniere şi cele diurne se resimt pe toată grosimea apei. Oscilaţiile de nivel sunt mari atât în bălţile ce au legătură cu apele curgătoare. îşi cresc nivelul în timpul primăverii ca urmare a topirii zăpezilor şi a ploilor abundente şi scade apoi către vară şi toamnă. Termica apei diferă faţă de cea a lacurilor. Seara. de precipitaţii. meta. Culoarea apei bălţilor variază în cursul anului. cât şi în cele izolate. Deoarece în bălţi zona profundală lipseşte. Nivelul lor scade către toamnă.4. Bălţile izolate. fără legătură cu apa curgătoare. Bălţile din zonele de deal şi de podiş instalate pe firul văilor sunt alimentate de izvoare subacvatice şi precipitaţii. Factorii de mediu Alimentarea cu apă a bălţilor este realizată permanent sau temporar de către apele curgătoare în timpul inundaţiilor de primăvară. 93 . În iernile foarte geroase apa bălţilor poate îngheţa până la fund.

de la slab alcalin ziua până la slab acid noaptea. colembolele (Hydropodura). rotifere şi larvele şi pupele de ţânţari. Ea este influenţată de sursa de alimentare cu apă. Excepţie fac bălţile din pădure. de consumul biologic şi de evaporaţie. Oxigenul dizolvat în apă prezintă valori ridicate chiar şi la fund deoarece curenţii verticali de convecţie care apar în apă în cursul zilei şi acţiunea vântului determină o aerisire a apei din bălţi. Chimismul apei din primăvară este cu totul modificat în vară şi toamnă. Reacţia ionică a apei (pH-ul) este în general slab alcalină.2. Planctonul bălţilor poartă numele de heleoplancton. Evaporaţia apei determină o creştere a cantităţii de săruri dizolvate. Microcystis şi Merismopedia dintre cianobacterii. 94 . Popularea puternică cu plante pe tot cuprinsul fundului bălţii poate determina variaţii însemnate ale pH-ului. Biocenozele Organismele ce populează bălţile sunt în mare măsură asemănătoare celor din zona litorală a lacului. Apa sosită în bazin din inundaţii sau din precipitaţiile scurse pe versanţi sau pe solurile riverane transportă în bazin substanţe chimice dizolvate care îmbogăţesc apa în elemente şi substanţe chimice necesare desfăşurării procesului de viaţă. Neustonul este bine reprezentat în majoritatea bălţilor. euglene. omogenizând conţinutul lor în oxigen. Consumul biologic al unor elemente chimice realizat de organisme şi eliminarea de către acestea în mediul acvatic a excreţiilor schimbă compoziţia chimică pe parcursul anului. La suprafaţa apei descrie rotocoale micul gândac Gyrinus. unde pH-ul este slab acid din cauza acizilor humici. Dintre formele fitoplanctonice comune bălţilor sunt genurile Anabaena. asociate sau nu cu peştişoara sau cu iarba broaştei. Totodată apele de ploaie sau cele provenite din topirea zăpezii determină o puternică diluare a sărurilor existente în apa bălţilor. Pe alocuri este întâlnit şi pleustonul format din diferite specii de lintiţă.4. Haematococcus. Chromulina. Aphanizomenon. Pe suprafaţa apei (în epineuston) îşi desfăşoară activitatea fugăii. Pe faţa inferioară a peliculei de apă (în hiponeuston) se găsesc numeroase populaţii de alge din genul Chlamydomonas. 3.Compoziţia chimică a apei din bălţi variază în cursul anului.

În unele bălţi peştii lipsesc. în schimb biomasa este dictată de copepode şi cladocere. Sunt întâlnite de asemenea specii de Chara care formează un covor compact pe fundul bălţilor. plătică. lin.Asterionella. nematode. stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus). Scenedesmus.). reptile şi insecte acvatice (Hydrous. Volvox dintre cloroficee. Nectonul bălţilor este format din specii de peşti (crap. Zoobentosul bălţilor este format din numeroase specii de organisme fixate (spongieri. biban. hidre). stuful (Phragmites) şi papura (Typha). Synedra dintre diatomee. Mai departe de mal se întâlnesc specii ca limba-broaştei (Alisma plantago). roşioară. Acestea adesea produc în bălţi fenomenul de înflorire a apei. Zooplanctonul bălţilor este dominat numeric de rotifere şi protozoare. ştiucă etc. au o la mal o centură alcătuită adesea numai din drente (Callitriche). Desişurile de macrofite constituie un adăpost prielnic pentru multe păsări şi animale de baltă. Fitobentosul este bine dezvoltat pe întreaga suprafaţă a fundului bălţii. paşa (Potamogeton crispus). Bălţile umbrite din pădure. amfibieni (salamandră. Cybister. buhai de baltă). babuşcă. 95 . Melosira. briozoare. mai ales cele din zona deluroasă şi de podiş. Fragilaria. pipirigul (Scirpus). La marginea bălţii se formează o centură de macrofite în care domină specii ale florei dure cum sunt rogozul (Carex). fufă. ciulinul de baltă (Trapa natans). săpătoare (oligochete. Hydrophilus etc. Microfitobentosul şi perifitonul este bine reprezentat în bălţi. Pediastrum. caracudă. scoici) şi târâtoare (planarii. broscariţă (Potamogeton natans). Cele mai comune macrofite submerse sunt mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus). Dytiscus. cu excepţia locurilor unde pe luciul apei se află un covor compact şi permanent de lintiţă. nufăr alb (Nymphaea alba). nufăr galben (Nuphar lutea) etc. brădişul (Myriophyllum). crustacee.). Navicula. săgeata-apei (Sagittaria). răchitan (Lythrum) etc. melci. ocupând întreaga suprafaţă a fundului. broaşte. larve de insecte). Structura vegetaţiei de la marginea bălţilor variază de la un biotop la altul. buzdugan (Sparganium). etc. tritoni.

baltă. mlaştinile pot lua naştere prin colmatarea lacurilor. în jurul izvoarelor şi pe luncile râurilor. colinare şi de şes. crâng. în depresiunile intramontane.1. În alte părţi denumirile sunt mai vagi ca smârc.5. Uneori. tău.5. Mlaştinile eutrofe sunt relativ bogate în săruri minerale nutritive. În funcţie de regiunea în care sunt cantonate. Mlaştinile Mlaştinile sunt ecosisteme acvatice puţin adânci care sunt parţial sau complet acoperite de vegetaţie. mlaştina eutrofă trece apoi într-o pajişte mezofilă care treptat poate fi cuprinsă de pădure. de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. Mlaştinile eutrofe Alimentarea cu apă a acestor mlaştini se face în principal prin izvoare de suprafaţă sau subacvatice. prin revărsarea apelor curgătoare. În urma acumulării biomasei vegetale moarte se creează condiţii favorabile dezvoltării stufărişurilor şi păpurişurilor. mociră în ţinuturile Maramureş şi Baia Mare. În acest fel. mlaştinile reprezintă o formaţiune de trecere între ecosistemele terestre şi cele acvatice. marghilă. slab acidă sau neutră. De multe ori pH-ul variază în cursul anului de la acid la alcalin. berc etc. oligotrofe şi mezotrofe. lac.3. în timp ce apele mlaştinilor oligotrofe sunt sărace în săruri minerale. iar reacţia ionică a apei este acidă. prin scurgerea superficială şi prin precipitaţii atmosferice. rogoaze în Ţara Bârsei. Suprafaţa mlaştinii eutrofe este plană. de modul de alimentare cu apă. Trăsătura caracteristică a tuturor mlaştinilor o reprezintă formarea turbei din resturile de muşchi şi alte plante palustre. ploştină în sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. care apoi invadează treptat întreaga suprafaţă a lacului eutrof. 3. La rândul ei. Ele se pot forma în orice climat pe terenuri depresionare. În România mlaştinile eutrofe se găsesc pe văile apelor curgătoare. de condiţiile de formare a zăcămintelor turboase şi de compoziţia vegetaţiei mlaştinile pot fi de trei tipuri: eutrofe. roghină. Mlaştinile mezotrofe prezintă caracteristici intermediare între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe. acestea au căpătat denumiri diferite: bahnă în nordul Moldovei. mârşiţă în unele părţi din Munţii Apuseni. 96 . În funcţie de cantitatea substanţelor nutritive dizolvate.

T. (Scirpus). buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). Pe suprafaţa apei aleargă fugăii. salcia (Salix pentandra. copepodele şi larvele mici de insecte. pseudocyperus etc. pipiriguţul (Eleocharis paliustris). tritonii (Triturus cristatus. care vara dispar din plancton. T. Dominante sunt macrofitele palustre ca trestia (Phragmites communis). 97 . Thanatus. Vertebratele mlaştinilor eutrofe sunt reprezentate de broasca mică de lac (Rana esculenta). Pe trulpinile şi frunzele emerse trăiesc larvele şi adulţii unor insecte. Stylaria. vulgaris). numite popândaci. mai ales desmidiacee (Micrasterias şi Xanthidium). larve de efemeroptere. lintiţa (Lemna minor. broasca mare de lac (Rana ridibunda). trichoptere.). Marchantia polymorpha. rogoz (Carex vulpina. ostracode. angustifolia). S. şarpele de apă (Natrix tesselata). Dintre esenţele lemnoase specifice în mlaştinile eutrofe sunt arinul negru (Alnus glutinosa). Speciile de muşchi verzi (Acrocladium cuspidatum. cumacee. rugina (Juncus effusus). pipirigul (Bolboschoenus maritimus). spongierii şi hidrozoarele. odonate.Formaţiunile caracteristice mlaştinilor eutrofe sunt stufărişurile. mărăraş (Oenanthe aquatica). primăvara şi toamna se pot întâlni algele diatomee (Frustulia şi Eunotia). Lemna trisulca) şi chiar broscariţă (Potamogeton natans). coada-calului (Equisetum palustre). C. păpurişurile şi rogozişurile. trifoiştea (Menyanthes trifoliata). mana de apă (Glyceria aquatica). fragilis). păianjeni (Pirata. coleoptere şi diptere. Hypnum) formează perini rigide şub forma unor insuliţe înconjurate de apă. gasteropode.). bumbăcariţă (Eriophorum angustifolium). În ochiurile de apă liberă apar plantele acvatice: muşchiul de apă (Riccia fluitans). papura (Typha latifolia. plopul tremurător (Populus tremula) etc. Nais. Dintre alge primăvara se întâlnesc cel mai frecvent flagelatele. Dintre reprezentanţii zooplanctonului cele mai caracteristice sunt rotiferele. fiind înlocuite de algele cloroficee. harpacticide. arinul alb (Alnus incana). hidracarieni. Dolomedes) şi melci. cladocerul Ilyocriptus sordidus. şarpele de casă (Natrix natrix) şi uneori broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis). în special Dinobryon şi Synura. cladocerele. Pe fundul mlaştinilor se întâlnesc în număr mare oligochetele (Tubifex. Limnodrilus. Pe partea submersă a plantelor de apă trăiesc animalele epibionte cum ar fi briozoarele. Ophidonais etc. mesteacănul (Betula verrucosa).

Ea se poate înfiripa pe diferite forme de relief şi substrat. Pe măsură ce stratul de turbă devine mai gros. Datorită condiţiilor vitrege de existenţă. mlaştina iniţiată trece definitiv într-una oligotrofă.5. floră şi faună. mulţumindu-se cu micile cantităţi de săruri minerale din praful depozitat de vânt sau adus de către apele de precipitaţii. roci eruptive). săracă în săruri minerale nutritive. tinoavele se caracterizează printr-o sărăcie calitativă şi cantitativă a 98 .2. structură chimică. mlaştina oligotrofă se deosebeşte radical de cea eutrofă. Din cauza acizilor humici prezenţi sub formă coloidală. răcoros (temperatura medie anuală de 4-6°C) şi cu precipitaţii abundente (>600 mm/an). De aceea. un strat superficial de turbă. apa din mlaştinile oligotrofe capătă o culoare galben-brună sau brună În ţara noastră. şi de o temperatură mai ridicată decât în tundră şi pe vârfurile munţilor înalţi. Alimentarea cu apă a mlaştinilor oligotrofe se face aproape exclusiv prin precipitaţii. deoarece dezvoltarea muşchiului de turbă este condiţionată de o umiditate mai mare şi de precipitaţii mai bogate decât în stepă. dar numai în regiunile cu un climat umed. preferenţial pe roci silicioase (şisturi cristaline. Mlaştinile dintr-o regiune cu climat umed şi răcoros generează.5-5). Depozitele de turbă de pe fund împiedică trecerea substanţelor nutritive din sedimente în masa de apă. molhoş în Munţii Apuseni sau malacă în Maramureş. În zona tropicală mlaştinile oligotrofe lipsesc. Tinoavele pot lua naştere prin înmlăştinirea unei pajişti sau a unui molidiş natural sau defrişat.3. plantele din mlaştinile oligotrofe sunt nevoite să treacă la nutriţia aeriană. Mlaştinile oligotrofe Prin fizionomie. în jurul lacurilor sau ca sfagnete suspendate pe poliţele unor versanţi adăpostiţi. mlaştina oligotrofă este cunoscută sub numele de tinov în Moldova şi Transilvania. În regiunile cu climă temperatcontinentală mlaştinile oligotrofe se pot forma numai în etajul montan al pădurilor (700-1600 m altitudine). Apele mlaştinilor oligotrofe au o reacţie acidă (pH 3. în urma acumulării resturilor organice şi a oxidărilor incomplete. În stepe. prin invadarea unui lac eutrof sau prin colmatarea şi apoi sfagnetizarea lacurilor distrofe şi oligotrofe. Scurgerea superficială are un rol neînsemnat. gresii. tundre şi în etajul alpin tinoavele lipsesc sau sunt extrem de rare. mai rar în etajul subalpin.

Carex buxbaumii) sunt înguste. acoperite cu un strat de ceară sau de peri (Andromeda. pe măsură ce ele cresc în înălţime. de la periferie spre centru. formând perniţe de dimensiuni variabile cu suprafaţa mai bombată la mijloc. ce poartă numele de lagg. care creşte în masă compactă. Planta caracteristică mlaştinilor oligotrofe este muşchiul de turbă (Sphagnum). lanceolate şi răsucite. Plantele de tinov (Sphagnum. muşchiul de turbă invadează teritoriile învecinate centrifug. Spre deosebire de plantele din bahne.). Fig.1. La periferia mlaştinii oligotrofe există un şanţ inelar cu apă în care se dezvoltă plante caracteristice mlaştinii mezotrofe sau chiar eutrofe. iar la altele (Eriophorum vaginatum.organismelor ce trăiesc aici. iar baza tulpinii se carbonizează treptat. care la unele specii pot fi groase. dominată de muşchi şi de arbuşti. Ledum palustre).1. de unde şi denumirea lor de „turbării înalte”. Xeromorfismul se reflectă mai ales în structura frunzelor. nr. lenticulară (figura 3. impuse de dificultatea absorbţiei apei acide şi reci din mlaştină. Multe plante de tinov. 1988) 99 . care cuceresc mlaştina centripet. sfagnetul poate fi uşor recunoscut chiar de la depărtare. de la centru spre periferie. 3. prezintă caractere xeromorfe. concentaţia redusă a oxigenului dizolvat şi aciditatea crescută. Flora tinoavelor este sărăcăcioasă. O influenţă negativă asupra organismelor de aici o are prezenţa substanţelor humice în apă. – Secţiune transversală printr-o mlaştină oligotrofă (după Grzimek. deşi trăiesc într-un climat umed. Datorită acestei fizionomii specifice. în majoritate aparţinând ciperaceelor şi ericaceelor. Drosera) au proprietatea de a-şi schimba poziţia mugurilor de creştere de la nivele din ce în ce mai ridicate.

iarba-neagră (Calluna vulgaris). Noterus crassicornis. C. intermedia). chironomide). mesteacănul pitic (Betula nana). cladocere (Ceriodaphnia. răchiţele (Vaccinium oxycoccos). datorită cantităţilor mari de acizi humici. Euastrum. Fauna mlaştinilor de turbă este şi ea sărăcăcioasă. afinul (Vaccinium myrtillus). specii de rogoz (Carex canescens. păianjeni (Aranea multipunctata) şi fluturi (Colias edusa. tardigrade (Macrobiotus dubius). hidracarieni. furnica de tinoave Formica fusca picea). Nebela. coleoptere fitofage (ipidele şi curculionidele). Dintre organismele animale caracteristice tinovului fac parte tecamoebienii. oligochete.Pe perniţele de Sphagnum caracteristice sunt planta insectivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia.) şi tiobacterii. heteroptere. trihoptere. Amoeba verrucosa). rizopodele. perigoniale). P. harpacticide (Moraria şi Parastenocaris). în mlaştinile 100 . Habotrocha lata. Micrasterias. Dinocharis intermedia). Chydorus şi Polyphemus). pedicuţa (Lycopodium clavatum). Closterium etc. Morulina gigantea. Stigonema. Elosa woralli. Zoobentosul mlaştinilor este foarte sărac. efemeroptere. gasteropode (Acroloxus lacustris. D. Erebia medusa). nematode. colembole. degajarea gazului metan şi a altor gaze toxice). odonate. unele cianobacterii (Gymnozyga. diptere (simuliide. pauciflora. crustacee copepode (Acanthocyclops viridis). ostracode (Cypris pubera). Dintre arbuştii frecvent întâlniţi în tinoave fac parte pinul (Pinus silvestris). ciliatele (Stylonychia. rostrata). bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum). merişorul (Vaccinium vitis-idaea). lepidocarpa. Anisus leucostomus). Dintre algele microscopice întâlnite în apa tinoavelor pot fi menţionate desmidiaceele (dominante). mestecănaşul (Betula humilis). Monostyla virga. Colpoda. coleoptere (Haliplus immaculatus. Keratella valga. în primul rând din cauza regimului gazos nefavorabil la interfaţa apă-sediment (concentraţie redusă a oxigenului. Din cauza acidităţii mari a apei. rotiferele (Polyarthra platuptera. Chroococcus. legate mai mult trofic de plantele caracteristice tinovului. arinul alb (Alnus incana) etc. C. ferigi (Dryopteris cristata) etc. C. Pentru tinoave este caracteristică absenţa complet a larvelor ţânţarilor Culex şi Anopheles. bivalve (Pisidium cinereum). mesteacănul pufos (Betula pubescens). Cosmarium. muşchi (Polytrichum alpestre.

Organismele caracteristice apelor subterane se numesc: a) crenofile b) troglobionte 101 . Dintre vertebrate doar tritonul de munte (Triturus alpestris) şi şopârla de munte Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Substratul râurilor din zona colinară (epipotamon) este alcătuit în special din: a) bolovani şi pietre b) prundiş şi nisip grosier c) nisip fin şi mâl 3. Dintre speciile de mai jos evidenţiaţi plantele caracteristice mlaştinilor eutrofe: a) papura (Typha latifolia) b) afinul (Vaccinium myrtillus) c) bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum) d) stuful (Phragmites australis) 2. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele interioare 1. Care dintre speciile de peşti de mai jos sunt caracteristice râurilor de şes? a) păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) b) mreana (Barbus barbus) c) lostriţa (Hich hucho) d) cleanul (Leuciscus cephalus) 5. La începutul verii fitoplanctonul lacustru este dominat de: a) cianobacterii b) cloroficee c) diatomee d) dinoflagelate 4.oligotrofe aproape că lipsesc moluştele şi alte organisme cu scheletul calcaros.

Mlaştinile eutrofe prezintă următoarele caracteristici: a) apele lor sunt sărace în substanţe biogene b) apele au un pH neutru c) invadarea cu macrofite se face centrifug d) au suprafaţă plană 10.c) euriterme d) autotrofe 6. În lacuri stratificaţia termică inversă se instalează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 7. Care dintre următoarele zone prezintă balta: a) metalimnion 102 . Concentraţia de săruri în bălţile izolate este mai mare: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 9. Viteza de curgere a apei creşte: a) de la fund spre suprafaţă b) de la axul median către mal c) de la exteriorul către interiorul zonei de curbură a albiei 12. Cum se numeşte pătura de apă în care variaţiile diurne şi sezoniere ale temperaturii apei se resimt cel mai puţin: a) hipolimnion b) metalimnion c) epilimnion 11. Zona râurilor de câmpie poartă numele de: a) metarhithron b) epipotamon c) hipocrenon 8.

710 723. În zona montană a râurilor (hiporhithron) speciile de peşti dominante sunt: a) mreana şi crapul b) lipanul şi moioaga c) scobarul şi cleanul 14.000 km3. Oceanul Atlantic. 3.710 4028 11. Apele marine Mările şi oceanele acoperă 70.788 291.455 3795 11.257 16. iar adâncimea maximă este de 11.945 3897 7437 Îngheţat de 12.b) epilimnion c) hipolimnion 13. Oceanul Indian şi Oceanul 103 .022 Oceanul Planetar este divizat în patru bazine oceanice: Oceanul Pacific.455.070 1. adică aproximativ 75% din volumul întregii hidrosfere (tabelul 3.2%.022 Atlantic 91. Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.362. Dintre exemplele de mai jos evidenţiaţi speciile care aparţin florei dure: a) mărarul de baltă (Potamogeton pectinatus) b) buzduganul de apă (Sparganium ramosum) c) otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) 3. Tabelul nr.100 3627 9219 Indian 74.362.000 km2).700 1131 5449 Nord Total 361. 1983) Oceanul şi Suprafaţa Volumul Adâncime Adâncime 3 2 3 2 mările (×10 km ) (×10 km ) medie maximă adiacente (m) (m) Pacific 179. în timp ce uscatului îi revin doar 29.8% din suprafaţa Pământului (361.1 – Principalele caracteristici ale oceanelor lumii (după Stăncescu.070. Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de aproximativ 3800 m.).022 m (Groapa Marianelor).6.1.655 330.

. Marea Arabiei etc.1. Marea Weddell).mări temperate reci.). cu temperatura apelor de suprafaţă întotdeauna mai mică de 10°C (Marea Ohotsk.mări izolate. Clasificarea mărilor Există diferite criterii de clasificare a mărilor: în funcţie de poziţia lor geografică.mări polare. după geneză etc. Marea Ross. care au pierdut orice fel de comunicare cu Oceanul Planetar (Marea Caspică şi Lacul Aral). Marea Tasman). separând două sau mai multe continente.mări mediteraneene. de obicei.). Marea Bering. Marea Marea Solomon etc. . Marea Caraibilor etc. Marea Bering. Marea Labradorului. a căror temperatură la suprafaţă nu depăşeşte 5°C (Marea Kara.800. Marea Roşie. Marea Marmara. despărţite de oceane prin peninsule sau prin arhipelaguri. Marea Baltică şi Marea Azov). .mări interinsulare.mări interioare. în care temperatura apelor de suprafaţă nu depăşeşte. Mările însumează 74. Marea Laptev. Marea Nordului. Marea Kara. .mări subpolare.000 km2. 18°C (Marea Norvegiei. Marea Irming). de temperatura apelor de la suprafaţă. După temperatura superficială a apelor mările se pot grupa în: .). Marea Barents. Mările sunt zone mai puţin adânci şi mai reduse ca întindere decât oceanele. ce se găsesc de regulă în imediata vecinătate a uscatului. 104 . înconjurate aproape în întregime de către uscat şi comunicând cu oceanul sau cu alte mări prin strâmtori înguste (Marea Neagră. Marea Banda. Marea Mânecii.Îngheţat de Nord. După poziţia geografică pe care o ocupă mările faţă de continent distingem: . dispuse în preajma ţărmurilor continentelor şi care comunică larg cu oceanul (Marea Nordului. Marea Baffin. ceea ce reprezintă aproximativ 20% din suprafaţa Oceanului Planetar. Marea Beaufort.6. Marea Baltică. . 3.mări marginale. . care separă două continente şi care comunică cu oceanul doar prin strâmtori (Marea Mediterană. situate între insule şi arhipelaguri (Marea Jawa. Acestea prezintă bazine oceanice bine delimitate şi cu suprafeţe deosebit de mari.

cu adâncimi reduse. 3. cu denivelări chiar mai pronunţate decât cele de pe uscat. . prezentând o morfologie complicată.mări epicontinentale. 1988) 105 .mări tectonice. Marea Baltică.6. Marea Caraibilor). Golful Hudson).mări tropicale. Marea Roşie. Marea Barents.2. Marea Japoniei. atingând adesea 28-30°C (Marea Caraibilor. Marea Arabiei.2. Marea Albă. Golful Persic.). nr. 3. taluzul continental. ce au luat naştere prin transgresiunea apelor asupra uscatului (Marea Nordului. cu temperaturi superficiale constant peste 23°C. Fig. Configuraţia reliefului submarin Fundul mărilor şi oceanelor este foarte accidentat. Marea Galbenă. Marea Neagră). După modul de geneză mările pot fi: . ce s-au format prin prăbuşirea unor porţiuni de uscat şi care au adâncimi mari (Marea Mediterană. câmpiile abisale şi fosele abisale (figura 3. Marea Irlandei. . Marea Mânecii. situate în întregime pe platforma continentală.. uneori ajungând la 28-30°C (Marea Mediterană.mări temperate calde.2. sub 200 m. Marea Roşie. Pornind de la mal către adâncurile oceanelor se pot distinge următoarele forme majore de relief: platforma continentală. Marea Chinei de Sud). cu temperatura apelor de suprafaţă ce urcă frecvent până la 23°C. – Secţiune diagramatică a unui bazin oceanic arătând diferite forme de relief (după Nybakken. Marea Galbenă.

lungă de aproximativ 16. 106 . până la adâncimea medie de 200 m. numită flexură continentală. Elena. Aceste piemonturi fac trecerea între taluzul continental şi întinsele câmpii abisale. La baza pantei continentale câteodată apar zone cu o înclinare mai mică. Fosele abisale se prezintă ca nişte jgheaburi adânci de până la 11. cu adâncimi până la 2000 m faţă de crestele laterale.Platforma continentală sau şelful reprezintă partea imersă a soclului continental. numită vale de rift.000 km2. care se extinde de la limita exterioară a şelfului până la adâncimea de 2000-3000 m.000.6% din suprafaţa Oceanului Planetar.). São Paulo. Tristan da Cunha etc. Ocupă circa 15. Cea mai studiată dintre crestele submarine este Dorsala Medio-Atlantică. Acestea sunt foarte numeroase în Pacificul de Vest (groapa Marianelor. şi sunt active din punct de vedere seismic. marginea exterioară a platformei continentale se termină brusc. numite piemont oceanic sau glacis continental. Dorsala Medio-Atlantică prezintă o înălţime de circa 3000 m. Acestea sunt acoperite de un strat gros de mâl. Partea centrală a dorsalelor este străbătută de o mare fractură.3% din suprafaţa Oceanului Planetar. fosa Filipinelor. Câmpiile abisale sunt străbătute de creste submarine – lanţuri muntoase submarine continui. Alteori.000 m. denumit uneori şi povârniş continental sau pantă continentală. cu lăţime variabilă între câteva zeci de metri şi câteva sute de kilometri. ce au în medie cam 1000 km lungime şi doar 50-100 km lăţime în partea superioară şi cel mult 10 km în cea inferioară. Taluzul continental. reprezintă o pantă cu unghiul de înclinare mai mare.000 km. prezente în toate oceanele. fosa Japoniei.1% din suprafaţa fundului Oceanului Planetar. ridicându-se deasupra apelor şi formând arhipelaguri sau grupuri izolate de insule (Azore. în dreptul foselor marine. dar poate atinge chiar 7000 m. ceea ce ar reprezenta aproximativ 7. Suprafaţa totală a platformelor continentale este de 28. purtând numele de dorsale medio-oceanice. Sf. de sute sau chiar mii de metri. Aceste creste sunt situate cel mai adesea în porţiunile mediane ale bazinelor oceanice. Către limita exterioară şelful se termină printr-o schimbare bruscă de pantă. Câmpiile abisale se întind între 3000 şi 6000 m şi ocupă 77. Fosele oceanice ocupă aproape întotdeauna marginile oceanelor şi prezintă pante foarte abrupte. Ascension.

6.). Fig. modificat din Nybakken. – Diviziunile ecologice ale mediului marin (după Hedgpeth. b) zona mezopelagică este cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii.). Fosele sunt foarte active din punct de vedere seismic.3. 1957. fosa Aleutinelor. Diviziunile biologice ale oceanului Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental (figura 3.3. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte: a) zona epipelagică corespunde cu zona eufotică.fosa Kurilelor. fosa Kermadec etc. deci este echivalentă cu zona disfotică. În zonele tropicale limita inferioară a mezopelagialului 107 . 3. bine luminată şi care coboară până la aproximativ 200 m adâncime.3. fosa Tonga. nr. 1988) Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în imediata vecinătate a fundului. 3.

Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive. în funcţie de pătrunderea luminii. b) provincia oceanică. Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale. de fenomenele de capilaritate (în cazul 108 .coincide cu izoterma de 10°C şi care se situează pe la 700-1000 m în funcţie de regiunea geografică. c) zona batipelagică reprezintă masa de apă cuprinsă între izotermele de 10 şi 4°C. corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor. de unde şi densitatea redusă a planctonului. într-o serie de etaje: a) etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur). situate dincolo de marginea platformei continentale. ajutând la creşterea abundentă a planctonului. d) zona abisopelagică coboară până la aproximativ 6000 m adâncime. ceea ce face din provincia neritică zona ce mai productivă din punct de vedere biologic. prezentând o salinitate relativ constantă. Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă. Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone: a) provincia neritică care cuprinde apele situate de-asupra platoului continental. cât şi datorită curenţilor litorali. atât datorită apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea. a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive. Domeniul bental este divizat. ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice. Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar apa din substrat. e) zona hadopelagică reprezintă apele care se găsesc sub 6000 m şi ajung până la cele mai mari adâncimi. Limita de adânc a acestei zone se situează la circa 2000-4000 m. de expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor şi de distribuţia sedimentelor. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile.

Marea Baltică. 109 .sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. în mare parte de origine terigenă. situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea maximă la care pătrund plantele bentonice fotosintetizante. salinitatea şi regimul gazos. adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale. corespunde foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu. aceste substanţe fiind aproape exclusiv de natură pelagică. lumina. în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Neagră. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent. În oceanele şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului şi poartă numele de eulitoral. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral. Factorii de mediu Dintre condiţiile de mediu importanţa cea mai mare pentru organismele marine o au natura substratului şi particularităţile maselor de apă – circulaţia maselor de apă. temperatura. e) etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. b) etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică sau tidală). d) etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental şi care se află între 200 şi 2000 m adâncime. 3. Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial. c) etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale. abisal şi hadal. Marea Caspică şi într-o oarecare măsură Marea Mediterană) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral.4. f) eajul hadal sau ultraabisal. Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice. Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral sau fital şi sistemul profundal sau afital.6. litoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m.

Sedimentele pelagice sunt formate din resturile organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc. care s-au format în urma topirii unor calote de gheaţă plutitoare (aisberguri). Cea mai mare parte a sedimentelor terigene o constituie depunerile litorale. Ele au o compoziţie eterogenă şi o provenienţă diferită. Alte materii terestre. adică 25% din totalul suprafeţei fundului oceanic. mai ales cu conţinut argilos. din schelete lor cât şi din coloizi de origine terigenă. ca de exemplu particulele de praf sau de loess fin ale deşerturilor sau cenuşa vulcanică. putând ajunge în unele cazuri la 100 cm/1000 ani. Aceste sedimente sunt cantonate în zona şelfului şi a părţii superioare a taluzului continental. cu atât mai mare cu cât sedimentele sunt mai fine. Grosimea sedimentelor variază de la o zonă oceanică la alta. Cea mai mare parte a fundului oceanelor este acoperită de diverse sedimente mobile. putând atinge 3 km în Marea Mediterană sau 8 km în Oceanul Pacific. 110 .Sedimentele marine. Sedimentele terigene au un conţinut de materii organice variabil. Cele mai multe dintre acestea provin din suspensiile minerale sau organice aduse de către fluvii şi care după un anumit timp se depun pe fund. ocupând o suprafaţă de aproximativ 90 milioane km2. Rata de sedimentare a acestor depozite biogene este de 10-50 mm/1000 ani. astfel încât roca-mamă iese la zi. Mâlurile calcaroase sunt răspândite preponderent la adâncimi mai mici de 5400 m. mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci. Sedimentele marine sunt împărţite în două mari grupe: sedimente terigene şi sedimente pelagice. Ele se găsesc în zonele adânci şi acoperă peste 75% din suprafaţa fundului oceanelor. O altă categorie de sedimente terigene o constituie mâlurile glauconitice. Caracteristică pentru toate sedimentele terigene este rata de sedimentare mare. sunt transportate şi depuse în oceane de către vânt. care acoperă o suprafaţă de 34 de milioane km2. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase. ce floculează lent. Sedimentele terigene sunt reprezentate prin diferite produse ale dezagregării şi eroziunii rocilor terestre şi care au ajuns pe diferite căi pe fundul oceanelor. Excepţie fac unele zone în care curenţii de fund sunt destul de puternici sau unde pantele sunt foarte mari.

5 milioane km2. Mâlurile cu cocolite sunt sedimentele în care proporţia scheletelor calcaroase ale flagelatelor cocolitoforide reprezintă peste 25%. Mâlurile cu globigerine au cea mai mare răspândire în Oceanul Atlantic (unde ocupă 68% din suprafaţa fundului). Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice apelor circumpolare. mâluri cu pteropode şi mâluri cu cocolite. 111 . Mâlurile cu diatomee reprezintă cele mai importante sedimente silicioase. în special pteropode. fiind alcătuite din fragmente de exoschelete de diatomee. ocupând o suprafaţă de 130 milioane km2. la adâncimi de până în 3500 m şi ocupă o suprafaţă de 1. Mâlurile cu pteropode sunt răspândite în partea de sud a Oceanului Atlantic. Acestea se întâlnesc cu precădere în depozitele oceanice din zonele calde. cu o medie de aproximativ 65%. Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%. mâluri cu radiolari şi mâluri cu silicoflagelate. 2. unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton. Acestea se întâlnesc în apele tropicale ale Oceanelor Pacific şi Indian la adâncimi cuprinse între 4000 şi 8000 m. Mâlurile cu radiolari sunt formate mai ales din schelete de radiolari. a căror proporţie poate ajunge la peste 70% şi ocupă o suprafaţă de 10. în Oceanul Indian şi Pacific (câte 50% din suprafaţă).4 milioane km2. Suprafaţa acoperită de mâlurile cu diatomee reprezintă aproximativ 26. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. Mâlul este alcătuit predominant din căsuţele foraminiferelor pelagice (Globigerina). Mâlurile cu globigerine sunt prezente mai ales în zonele calde şi temperate la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele.1. Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. în care proporţia de carbonat de calciu poate ajunge la 95%. Mâlurile cu pteropode constau în cea mai mare parte din resturile de cochilii ale moluştelor pelagice. Acestea pot fi după natura organismelor din care provin: mâluri cu diatomee.3 milioane km2. După organismele care îi dau naştere mâlurile calcaroase pot fi: mâluri cu globigerine.

acoperind aproape 50% din suprafaţa fundului Oceanului Pacific şi câte 25% din cele ale oceanelor Atlantic şi Indian. iar în cele polare vânturile polare de est. Argila roşie este formată din particule extrem de fine. precipitaţii. Ea ocupă o suprafaţă de 102 milioane km2. care se datorează fie unor cauze terestre (încălzire. Schema generală de apariţie a curenţilor oceanici superficiali este determinată în principal de sensul circulaţiei aerului atmosferic şi de poziţia geografică a continentelor. Această circulaţie determină 112 . 20% oxid de aluminiu şi cantităţi reduse de compuşi ai fierului. evaporare. iar între acestea se formează contracurentul ecuatorial care se deplasează în sens invers (de la vest spre est). În mod corespunzător. Întreaga masă de apă oceanică se află într-o continuă mişcare. S) există o zonă îngustă de calm ecuatorial. calciului şi urme ale altor metale. la latitudini mai mari un circuit subtropical (în sensul acelor de ceasornic) şi unul subarctic (în sens invers acelor de ceasornic). fie unor fenomene cosmice (mareele). se formează doi curenţi ecuatoriali. în cele trei oceane. care adesea se întrepătrund. magneziului. În emisfera sudică există trei circuite similare. Sub acţiunea acestor vânturi apar curenţi de apă a căror direcţii diferite duc la formarea unor mişcări giratorii ample. N şi 5° lat. prezintă o culoare roşie-cărămizie şi conţine aproximativ 50% siliciu. La nord de euator se situează un circuit tropical de nord (în sens invers acelor de ceasornic). presiunea atmosferică). Circulaţia maselor de apă. acţiunea vântului. Curenţii oceanici principali sunt generaţi de acţiunea combinată a vânturilor dominante asupra suprafeţei oceanelor (circulaţia activată de vânt) şi de diferenţele de densitate ale maselor de apă cauzate de diferenţele de temperatură şi salinitate (circulaţia termohalină sau de densitate). Argila roşie este localizată la adâncimi mai mari de 6000 m. În zonele temperate ale celor două emisfere predomină vânturile de vest. răcire.3. câte unul în fiecare emisferă care se deplasează de la est spre vest. Direcţia curenţilor este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi de configuraţia continentelor şi fundului oceanic. Rata de sedimentare a argilei roşii este estimată la 2-6 mm/1000 ani. dar cu un sensuri de mişcare inversate. În zona tropicală vânturile bat cu mare constanţă şi putere dinspre est către vest (alizeele) şi doar în apropierea ecuatorului (între 5° lat.

pe aceeaşi parte (de Lună nouă). 113 . Când Soarele şi Luna formează faţă de Pământ un unghi drept (în primul şi ultimul pătrar). Curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă apele reci şi bogate în săruri nutritive din adâncime. În zona de convergenţă a curenţilor de suprafaţă există o deplasare descendentă a apei. Mişcarea ascendentă a apei poartă numele de upwelling. Acestea sunt aşa-numitele ape vii sau maree de sizigii. Un loc aparte în mişcările Oceanului Planetar îl ocupă mareele. ceea ce determină în unele regiuni apariţia doar a unei singure maree pe zi (maree diurne). ci şi pe cele de adâncime şi sunt generate de variaţiile de densitate ale apei. unde ies la suprafaţă. adică ridicările (fluxul) şi coborârile (refluxul) nivelului apelor. de cel mult 10-20 cm/s. masele de apă oscilează după un ritm propriu. În mod obişnuit se produc două maree înalte şi două maree joase pe zi lunară (maree semidiurne) care au ritmicitate de 12 ore şi 25 de minute. ceea ce determină o mare dezvoltate a fito. fie pe ambele părţi ale Pământului (de Lună plină). Circulaţia termohalină antrenează nu numai apele superficiale. Mareele iau naştere datorită interacţiunii dintre atracţia gravitaţională a Lunii şi Soarelui asupra Pământului şi forţa centrifugă generată de rotaţia sistemului Pământ .şi zooplanctonului. fluxul şi refluxul înregistrează valori minime.Lună. Această circulaţie este lentă. Fiecare dintre aceste maree au loc o dată la 14 zile. Când Soarele şi Luna se dispun pe aceeaşi dreaptă. iar în zonele de divergenţă iau naştere curenţi ascendenţi. şi deci mai grele.asimetria termică dintre regiunile vestice şi cele estice ale oceanelor Atlantic şi Pacific. şi după încălzire pot fi antrenate în curenţi superficiali care au direcţia de la ecuator spre poli. Deoarece Oceanul Planetar nu acoperă în mod uniform suprafaţa Pământului. Curenţii orizontali pot determina şi o deplasare pe verticală a maselor de apă. iar cea descendentă de downwelling. fie una în faţa celeilalte. mareele ating cele mai mari amplitudini. Este ceea ce numim ape moarte sau maree de cvadratură. iar în altele două maree cu amplitudini diferite (maree mixte). formând bazine oceanice şi maritime cu întinderi şi adâncimi foarte variate. datorită suprapunerii mareelor selenare cu cele solare. Mareele. circulă în zona abisală în sensul de la poli spre ecuator. Apele polare reci. atunci. adică la o jumătate de zi lunară (24h50').

temperate şi cele polare. Amplitudinea temperaturii la suprafaţă poate fi de 8°C în Marea Mânecii (9°C în februarie şi 17°C în august). În general. un rol deosebit îl au temperaturile extreme şi mai puţin media anuală a valorilor termice. ce poate atinge o grosime maximă de 500 m. Diferenţele reduse ale temperaturii apelor de suprafaţă. făcând ca izotermele să nu coincidă cu paralelele. Temperatura. Variaţiile sezoniere ale temperaturii se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine şi anotimpuri.Datorită faptului că orbita Lunii nu este circulară ci eliptică. Pe verticală masa apelor oceanice prezintă trei straturi termice distincte: 1) termosfera sau troposfera marină. apele ţărmurilor răsăritene ale Atlanticului de Nord şi ale Pacificului de Nord sunt mai calde decât apele ţărmurilor apusene ale celor două oceane. O influenţă deosebită asupra temperaturii apelor de la suprafaţa mărilor şi oceanelor o au curenţii oceanici – calzi sau reci – ce modifică repartiţia temperaturilor medii anuale. de peste 10°C în Marea Mediterană (12°C în februarie şi 25°C în august) şi chiar de 27°C în Marea Neagră (–1. Această zonă prezintă curenţi verticali şi orizontali şi unde se înregistrează o scădere progresivă a 114 . Apele din emisfera nordică sunt mai calde decât cele din emisfera sudică datorită influenţei calotei de gheaţă antarctice. mareele mai puternice iau naştere în momentul când Luna se găseşte la distanţa cea mai apropiată de Pământ (maree de perigeu). Cele mai ridicate valori termice medii anuale nu se întâlnesc chiar în apele ecuatoriale. Temperaturile extreme de la suprafaţa Oceanului Planetar oscilează între –2°C în apele polare în timpul iernii şi 35°C în Golful Persic în cursul verii.3°C în februarie şi 26°C în august). de cel mult 4-5°C între cele două anotimpuri extreme ale anului sunt prielnice organismelor stenoterme. Din această cauză. ci în apele tropicale. Deoarece cantitatea de energie solară primită pe unitatea de suprafaţă diferă între zonele intertropicale. pentru viaţa organismelor ce trăiesc la suprafaţa mărilor. în timp ce mareele mai puţin intense au loc când satelitul nostru natural este în poziţia cea mai îndepărtată (maree de apogeu).

28 m în Marea Neagră. Proprietăţile optice. Elementul distinctiv prin care mările şi oceanele se deosebesc de apele continentale îl reprezintă salinitatea (S‰). În general. fiind slab populate de plancton. În apele neritice transparenţa este mult mai redusă decât în cele din larg din cauza aportului de pe uscat a suspensiilor fine.75 m. 2) termoclina sau pătură saltului termic este zona de discontinuitate. 3) psichrosfera sau stratosfera marină este situată sub 500 m adâncime. care este determinată de cantitatea de suspensii din apă. La latitudini mari. Valoarea 115 . Aici nu se resimt variaţiile sezoniere sau anuale ale temperaturii. În afara poziţiei geografice şi perioadei anului. Mările tropicale au o transparenţă mare. 25 m în Marea Caspică. adâncimea la care pătrunde lumina depinde de transparenţă. iar în timpul verii scade la numai 10 cm. 23 m în Marea Nordului şi 13 m în Marea Baltică. În regiunile temperate în straturile de la suprafaţă există şi o termoclină temporară sau sezonieră. Salinitatea. 60 m în Oceanul Pacific şi în Marea Mediterană. Grosimea termoclinei depinde de zona geografică şi variază între 50 şi 300 m. acolo unde razele solare cad oblic. Cantitatea de lumină din apele marine şi oceanice descreşte rapid odată cu creşterea adâncimii. 51 m în Marea Roşie. apele sub 3000-4000 m adâncime sunt relativ izoterme. ce scade foarte puţin cu adâncimea. Transparenţa maximă variază în diferite bazine şi poate fi de până la 66. iar în cele polare este practic absentă. Aici au loc oscilaţii sezoniere şi chiar diurne ale temperaturii apei. În apele tropicale termoclina este permanentă şi se află mai aproape de suprafaţă.5 m în Marea Sargasselor. prin care se înţelege greutatea în grame a tuturor sărurilor minerale dizolvate în 1000 g de apă marină sau grame la mie (‰). lumina pătrunde la o adâncime mai mică decât la tropice. În Marea Azov transparenţa este de 2. astfel încât deja la o adâncime de 100-200 m aceasta devine insuficientă pentru existenţa plantelor. Masa de apă de aici se caracterizează printr-o circulaţie slabă şi printr-o temperatură scăzută şi uniformă. care se instalează doar în perioada caldă a anului. Mările polare au o transparenţă redusă din cauza bogăţiei în plancton. în care temperatura apei scade brusc odată cu creşterea adâncimii.temperaturii cu adâncimea (de aproape 2°C la fiecare 100 m).

pe de o parte.medie a salinităţii Oceanului Planetar este de 35‰. iar. comparativ cu cele continentale.4. În apropierea coastei sau în mările şi golfurile parţial izolate salinitatea suferă variaţii şi mai mari.030 + 1. Evaporarea intensă. dimpotrivă. La latitudini egale salinitatea este mai mare în emisfera sudică. evaporaţiei ce determină creşterea conţinutului de săruri. Salinitatea poate avea valori diferite de la o zonă la alta. precum şi a aportului mult mai redus al apelor râurilor şi fluviilor ce se varsă în ocean. datorită extinderii deosebite a suprafeţelor oceanice. datorită. pe de altă parte.). duc la o diminuare a acesteia. pentru calculul salinităţii apei marine în mod frecvent se utilizează cantitatea de cloruri (în grame existente) în 1000 g de apă de mare conform formulei: S‰ = 0. topirea gheţii. intervalul de variaţie cel mai frecvent fiind cuprins între 33 şi 37‰. fluvii etc. 116 .) care. cât şi cantităţile reduse de precipitaţii atmosferice determină valorile ridicate ale salinităţii oceanice în zonele tropicale. aportului apelor dulci (precipitaţii. raportul dintre principalii componenţi dizolvaţi se menţine constant. precipitaţiile bogate şi aportul continental de ape reduce salinitatea apelor de suprafaţă sub 34‰. gheţari. Salinitatea mai redusă din zona latitudinilor mari se explică prin topirea gheţarilor ce aduc astfel cantităţi importante de apă dulce în bazinele oceanice. La latitudini mari. De aceea. Deşi conţinutul total de săruri prezintă variaţii importante.805Cl‰ Există o diferenţiere a salinităţii apelor superficiale în raport cu latitudinea (figura 3.

ce micşorează valorile salinităţii apelor de suprafaţă. 2) scăderea punctului de îngheţ al apei.4.9°C. influenţând densitatea acestora. 3. cunoscute sub numele de proprietăţi coligative. Cele mai importante efecte ale salinizării apei sunt: 1) creşterea căldurii specifice. permit un schimb continuu între diferitele pături de apă. ceea ce duce implicit la creşterea punctului de fierbere a apei comparativ cu cel al apelor dulci. atât datorită stratificării verticale a apei după densitate cât şi datorită aportului de apă dulce al fluviilor şi gheţarilor. 1995) Salinitatea creşte odată cu adâncimea. oferind condiţii optime pentru dezvoltarea fitoplanctonului sau dimpotrivă îmbogăţesc apele adânci în oxigen dizolvat. Curenţii verticali. astfel încât apa marină cu o salinitate de 35‰ fierbe la 100. nr.56°C. ceea ce favorizează creşterea conţinutului în săruri nutritive a apelor superficiale. Creşterea salinităţii atrage după sine modificări importante ale proprietăţilor fizice ale apei marine. 1942. are un rol important în circulaţia apelor oceanice. din Levinton.Fig. 117 . Salinitatea. – Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă (linia continuă) şi a balanţei între evaporaţie şi precipitaţie (linia întreruptă) în funcţie de latitudine (după Sverdrup. alături de temperatură. ce iau naştere datorită densităţii diferite a apelor oceanice. care în cazul apelor oceanice cu o salinitate de 35‰ este la –1.

6) creşterea presiunii osmotice. Datorită faptului că procesul de răcire se produce mai întâi la suprafaţă. în apele marine cu salinitate mai mare de 24. apa devine tot mai densă pe măsură ce se răceşte. în felul acesta. luând astfel naştere o circulaţie permanentă între diferitele straturi de apă. apa superficială. Când şi acest strat de apă se va răci. fiind înlocuită de apa mai caldă şi deci mai puţin densă din adâncuri. coboară. Asemenea situaţii sunt posibile numai în cazul mărilor puţin adânci şi cu salinitate redusă. 118 .5. Prin urmare. 5) scăderea presiunii vaporilor de apă. moleculele de apă sărată trec mai greu din faza lichidă în cea gazoasă. temperatura densităţii maxime şi punctul de îngheţ diferit al apelor marine împiedică îngheţarea totală a oceanului. Relaţiile dintre salinitate. care are o mare importanţă pentru organismele ale căror membrane celulare permit un schimb permanent de lichide între mediul intern şi cel extern. 4) scăderea temperaturii densităţii maxime până la valori inferioare punctului de îngheţ al apei dulci (0°C). unde după omogenizarea întregului volum de apă se poate forma podul de gheaţă. se va afunda. Astfel. deoarece cantitatea mai mare de săruri face ca moleculele de apă să fie mai puţin disponibile pentru evaporare şi. iar procesul de îngheţ nu va avea loc decât în momentul în care întreg volumul de apă va ajunge la temperatura punctului de îngheţ.).3) creşterea densităţii apei marine are loc aproape liniar cu cea a salinităţii.7‰ temperatura densităţii maxime este mai coborâtă decât cea a temperaturii de îngheţ (figura 3. cu o densitate mai ridicată.

incluzând câteva specii larg eurihaline. Aceste modificări sunt adeseori însoţite de schimbarea proporţiilor dintre ionii care intră în constituţia protoplasmei lor celulare. Balanus improvisus sau Perinereis cultrifera. adică se află în echilibru osmotic cu apa înconjurătoare. 3. Mytilus edulis. Majoritatea organismelor marine sunt stenohaline. Compoziţia ionică a mediului lor intern este similară cu cea a apei marine. Îndepărtarea de limitele concentraţiei normale a mediului lor intern duce la perturbări ale metabolismului sau chiar la moarte. nr. ca de exemplu Arenicola marina. în special cele care trăiesc în estuare.. Aceste organisme sunt capabile de osmoreglare şi se numesc 119 . din Ross. Variaţiile salinităţii apei au repercusiuni asupra concentraţiei fluidelor din mediul lor intern datorită pasajului apei înspre sau dinspre corpul lor în vederea menţinerii echilibrului osmotic. Marea majoritate a organismelor marine sunt izoosmotice. – Variaţia temperaturii densităţii maxime şi a punctului de îngheţ în funcţie de salinitate (după Sverdrup et al.5. Alte organisme sunt capabile să-şi menţină constantă concentraţia mediului intern chiar în condiţii variabile ale salinităţii apei.Fig. Organismele care menţin echilibrul osmotic cu mediul lor înconjurător în condiţii variabile de salinitate se numesc poikilosmotice. 1976) Salinitatea are o deosebită însemnătate în întreaga activitate fiziologică a organismelor marine. Există şi organisme organisme marine eurihaline. 1942.

concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu temperatura. Deoarece concentraţia oxigenului dizolvat este invers proporţională cu salinitatea. valurile.homeosmotice. bogate în oxigen. O primă explicaţie ar fi lipsa curenţilor pe verticală în acest strat de apă. atingând un nivel minim pe la 500-700 m în apele din zona intertropicală şi între 800-1000 m în apele temperate şi polare. creveta Palaemon serratus sau amfipodul Gammarus locusta. sunt în general mai bogate în oxigen decât cele tropicale. prin modificarea densităţii. Această zonă a minimului de oxigen poate avea în unele regiuni valori ce se apropie de zero. în stratul superficial oxigenul se găseşte la saturaţie datorită difuziei din atmosferă.). de pildă. De asemenea. Există o variaţie a cantităţii de oxigen dizolvat în raport cu adâncimea (figura 3.6. 120 . În mod indirect variaţiile de salinitate. Mai spre adânc. la aceeaşi temperatură apa marină conţine mult mai puţin oxigen ca apa dulce. crabul de iarbă. datorită aportului de ape reci. Carcinus maenas. Astfel. motiv pentru care apele marine din zonele polare. Cea de-a doua ar fi că în acest strat oxigenul este puternic consumat pentru descompunerea produşilor organici proveniţi din straturile superioare şi care cad sub forma aşa-numitei “ploi de cadavre”. Sub zona minimului de oxigen concentraţia oxigenului creşte din nou cu adâncimea până aproape de fund. polichetul Hediste diversicolor. Oxigenul. influenţează flotabilitatea unor organisme planctonice. În pătura de contact a apei cu fundul marin cantitatea de oxigen dizolvat scade simţitor din cauza proceselor intense de descompunere microbiană din sedimente. Sub zona eufotică concentraţia oxigenului solvit scade treptat. Din această categorie fac parte. contribuie la îmbogăţirea apei marine în oxigen. O serie de alţi factori. rezultate din scufundarea apelor polare superficiale. mareele şi curenţii. în zona maximumului fotosintetic (10-20 m) apa prezintă gradul cel mai ridicat de saturaţie cu oxigen (până la 180%). între care contactul permanent cu atmosfera. mai reci şi cu o salinitate mai redusă.

Biocenozele marine Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee şi dinoflagelate.Fig. În apele superficiale manganul se găseşte sub formă coloidală. Asterionella etc. Fragilaria. Ionii de mangan se transformă în oxizi greu solubili. 1988) Este bine cunoscut rolul manganului în oxigenarea apelor marine adânci. Skeletonema. mai ales în mările reci. Ionii devin mai uşor şi urcă la suprafaţă unde se oxidează din nou şi ciclul se reia. care este considerat un veritabil “cărăuş” al oxigenului. silicoflagelatele şi unele cloroficee. Dinoflagelatele sunt prezente atât în 121 . la care se mai adaugă cocolitoforidele. Rhizosolenia. Nitzschia. care sunt antrenaţi de curent spre adânc. Biddulphia. Navicula. Diatomeele sunt dominante ca număr de specii şi ca număr de indivizi.6. 1973. criptomonadele. nr. – Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în funcţie de adâncime în zona tropicală a Oceanului Pacific de est (linia întreruptă) şi cea tropicală a Oceanului Atlantic (linia continuă) (după Ingmanson şi Wallace. Thalassiosira. din Nybakken. cianobacteriile. Coscinodiscus. unde cedează oxigenul. Cele mai caracteristice genuri de diatomee planctonice sunt Chaetoceros. 3. 3.6.5.

Multe cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul molecular. Cocolitoforidele se întâlnesc frecvent în apele oligotrofe ale zonelor tropicale. Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de penetrabilitatea radiaţiei luminoase. dar pot domina fitoplanctonul lagunelor şi estuarelor.apele oceanice. cât şi în cele neritice. Maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25 şi 55 m. Cyanobacteriile sunt abundente în apele costiere şi cele salmastre. de aceea se întâlnesc cu precădere în apele sărace în nutrienţi. ziua şi noaptea. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare. Peridinium. mai ales. dar şi fier. Flagelatele criptomonade sunt larg răspândite şi abundente în unele estuare. vitamina B12). deoarece lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale. Fitoplanctonul se caracterizează printr-o variaţie extraordinară a abundenţei. Algele verzi sunt rare în apele marine. Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive. Gonyaulax etc. când din cauza înmulţirii lor exagerate apa capătă o culoare roşie-cărămizie. de conţinutul în săruri nutritive şi de consumul din partea fitoplanctonofagilor. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium. La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare. dar se întâlnesc şi în mările reci. în funcţie de latitudine şi transparenţa apei. 122 . Fitoplanctonul este localizat numai în zona fotică. Unele dinoflagelate (Protogonyaulax. Dinophysis. datorită bogăţiei mari în substanţe biogene acumulate în decursul celor aproape opt luni de iarnă polară. mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV asupra pigmenţilor asimilatori. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde. atât în spaţiu cât şi în timp. mai ales azotaţi şi fosfaţi. mai ales în sezonul de vară şi de toamnă. cât şi. mai ales în apele mai reci. mai ales vara şi toamna. Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului. Uneori ele se înmulţesc aşa de tare încât pot colora apa. în care pot fi mai numeroase decât diatomeele. Gonyaulax şi Gymnodinum) sunt responsabile de producerea „mareelor roşii”. atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu. mangan şi unele vitamine (de ex.

În regiunile temperate la începutul primăverii, când durata zilei începe să crească, are loc o înmulţire rapidă a fitoplanctonului, în care predomină doar câteva specii de diatomee. În această perioadă apa capătă o culoare brun-verzuie din cauza densităţii extraordinare a diatomeelor. Îndată ce rezervele de săruri nutritive din apele de suprafaţă sunt epuizate are loc un declin al abundenţei diatomeelor, astfel încât vara fitoplanctonul este mai puţin abundent. In unele regiuni spre toamnă se înregistrează un al doilea maxim fitoplanctonic, însă mult mai redus ca amplitudine decât cel de primăvară (figura 3.7.).

Fig. nr. 3.7. – Diagramă generalizată ce ilustrează variaţiile sezoniere ale intensităţii luminii, temperaturii, concentraţiei substanţelor biogene şi ale abundenţei fito- şi zooplanctonului în apele temperate neritice (după Tait, 1971) În apele tropicale variaţiile abundenţei fitoplanctonice sunt atenuate din cauza uniformităţii condiţiilor de mediu de aici de-a lungul întregului an. În zonele de upwelling, unde există un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, fitoplanctonul se dezvoltă din abundenţă anul întreg. De altfel, zonele de upwelling sunt cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
123

Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent, aşa-numitul outwelling. În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Zooplanctonul erbivor poate provoca variaţii substanţiale ale abundenţei fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observaţia că declinul de primăvară a fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora numai epuizării nutrienţilor. Mai mult de atât, nutrienţii niciodată nu dispar complet din apele de suprafaţă, cum ar reieşi dacă ei ar fi factorul limitativ. În unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Pe lângă variaţiile pronunţate ale abundenţei fitoplanctonului în decursul unui an, există o schimbare evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică. Această schimbare a speciilor dominante de la un anotimp la altul poartă numele de succesiune sezonieră. În cadrul acestei succesiuni una sau mai multe specii de diatomee, dinoflagelate sau cocolitoforide predomină în plancton pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă după care sunt înlocuite de alte specii. Aceste succesiuni au o repetitivitate anuală. Astfel, în mările temperate apariţia maximumului fitoplanctonic de primăvară este determinată de diatomeele de dimensiuni mici şi cu rate de înmulţire ridicate. Acestea sunt urmate la sfârşitul primăverii de diatomeele de talie mai mare, care vara sunt înlocuite de dinoflagelate. În mările tropicale şi subtropicale cocolitoforidele şi dinofitele predomină în tot lungul anului, deşi periodic pot avea loc dezvoltări explozive ale diatomeelor. Zooplanctonul marin este extrem de divers şi răspândit până la cele mai mari adâncimi. Holoplanctonul mărilor şi oceanelor este dominat în proporţie de 70-90% de crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Calocalanus plumulosus, Acartia clausi, Centropages typicus, Temora longicornis). Alte crustacee bine reprezentate în holoplanctonul marin sunt eufauziacele (Euphausia superba, Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes şi
124

Thysanoessa), cladocerele (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides şi Polyphemus pediculus), ostracodele (Cypridina, Conchoecia şi Philomedes), amfipodele (Euthemisto, Hyperia) şi misidaceele. Protozoarele sunt bine reprezentate în planctonul marin atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Dintre protozoare cele mai numeroase sunt foraminiferele (Gobigerina, Globorotalia) şi radiolarii (Acanthometron). Reprezentanţii acestor două ordine sunt atât de abundenţi şi de larg răspândiţi încât scheletele lor au format depozite groase pe arii extinse ale fundurilor marine adânci. Consumatori primari importanţi sunt ciliatele şi micile flagelate nefotosintetizante. Ciliatele, în special reprezentanţii familiei Tintinnoidea, se găsesc mai ales în planctonul din apropierea coastelor. Reprezentanţi holoplanctonici ai celenteratelor sunt scifozoarele, sifonoforele şi ctenoforele. Scifomeduzele se numără printre cele mai mari organisme planctonice şi câteodată sunt prezente în număr mare. Dintre moluştele adaptate la viaţa planctonică fac parte gasteropodele pteropode şi heteropode. Tot în holoplancton pot fi incluse şi sepiile mici. Din holoplancton mai fac parte chetognatele, rotiferele, unii nemerţieni, polichete şi urocordate. Meroplanctonul este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este mult mai diversificat decât holoplanctonul, fiind alcătuit din ouăle şi larvele aparţinând aproape tuturor grupelor de organisme marine. Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile în abundenţa zooplanctonului sunt însă mai puţin pronunţate decât cele ale fitoplanctonului şi se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă. Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor de suprafaţă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere. În ceea ce priveşte dinamica anuală, zooplanctonul atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a
125

care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Vara acestea sunt urmate de dezvoltarea populaţiilor de peşti şi nevertebrate zooplanctonofage. Zooplanctonul poate efectua migraţii nictemerale active pe verticală în decursul unei zile. speciile de ton. Astfel. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele şi ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode şi larvele planctonice. Aici includem anumite specii de rechini. În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. majoritatea peştilor zburători. fiind considerate erbivore. peştele-lună (Mola mola) etc. mai există şi migraţii sezoniere pe verticală.diatomeelor (figura 3. de regulă. Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Astfel.7. ca de exemplu calmarii şi sepiile. Tot atunci se pot dezvolta chetognatele şi tunicatele. peştele-spadă. În acest caz adâncimea maximă la care coboară aceste organisme este dată de temperatură. iar noaptea se adună în apele de la suprafaţă. 126 . Această creştere a zooplanctonului este dată în special de copepodele calanoide. la care se mai adaugă mamiferele.). Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. În afară de fitoplancton. reprezentând o verigă majoră dintre bacterii şi zooplanctonul de talie mai mare. reptilele şi păsările marine. icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale. În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. temperatura poate influenţa migraţiile verticale. Aceşti peşti au. unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat. Protozoarele planctonice au un rol deosebit în lanţul trofic planctonic. Spre sfârşitul primăverii şi începutul verii se înregistrează o creştere considerabilă a abundenţei organismelor meroplanctonice. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode. De asemenea. Pe lângă migraţiile circadiene. ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi mai mari. Nectonul marin se compune în special din peştii osoşi şi cei cartilaginoşi. zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus).

P. crevete şi crabi. dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul. ostracode. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit. izopode (Idothea metallica). hamsie şi alevinii unor peşti.). 127 . este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. G. Hermatobates şi Halovelia. Dintre reprezentanţii tipici ai hiponeustonului marin pot fi citate unele copepode (Pontella atlantica. ca de pildă peştele lanternă (Myctophum). stavrid. În hiponeuston se aglomerează o serie de larve de moluşte. sardelele (Sardina pilchardus). radiolari coloniali şi salpe. care apoi se îndreaptă spre apele neritice. Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci. Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. Nectonul neritic. scrumbia albastră (Scomber scombrus). deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii. Aici trăiesc şi formează cârduri imense. mediterranea. merlangus). stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat reprezintă un fel de „incubator”. codul (Gadus morrhua. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului. stavridul. Alosa). heringul (Clupea harengus). Marea Baltică. hamsiile (Engraulis spp. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică. Pentru ouăle şi juvenilii hidrobionţilor. sardelele. pălămida (Sarda sarda). Hiponeustonul marin este mult mai diversificat. Epineustonul marin este reprezentat doar prin câteva specii de ploşniţe de apă aparţinând genurilor Halobates. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. macroul etc. ouăle polichetelor. stavridul (Trachurus mediterraneus). reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. G. în special de peşti. rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). stadiile naupliale şi copepodit ale copepodelor. migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni. scrumbiile (Scomber. care aleargă pe luciul apei în căutare de hrană. callarias. icrele de chefal. Anomalocera patersoni).Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus. baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc.

Cauza o constituie bogăţia apei marine în substanţe nutritive în acest sezon. Cystoseira. Thalassia. Algele brune se întâlnesc la adâncimi ceva mai mari. reprezentate prin circa 40 de specii aparţinând genurilor Zostera. Fundul mării oferă condiţii propice pentru dezvoltarea animalelor. Astfel. inducând o selectare şi o etajare a algelor în raport cu pigmenţii asimilatori. Velella spirans) dintre animale şi prin algele genului Sargassum dintre plante. Ceramiun). Ascophyllum. putând face fotosinteză şi în lumina verde-albastră. la care se mai adaugă unii licheni şi fanerogame marine. deci nu stânjeneşte dezvoltarea macrofitelor. dar se pot dezvolta în număr mare mai ales în apele îndulcite ale lagunelor sau estuarelor. Aici există o hrană bogată sub forma resturilor de materii organice care cad pe fund din coloana de apă 128 . Singurele spermatofite marine fac parte din familia Zosteraceae. Lumina este factorul determinant în distribuţia algelor. deoarece au nevoie de lumina roşie din spectrul luminos. Nereocystis). În mările temperate dezvoltarea maximă a algelor macrofite are loc în perioada rece a anului. deşi unele sunt răspândite şi în mările temperate. in timp ca algele roşii pătrund cel mai adânc. Cea mai larg răspândită este Zostera marina (iarba de mare). Halophila şi Ruppia. Posidonia. algele verzi se întâlnesc mai ales în zonele puţin adânci din preajma litoralului. Laminaria. Cymodocea. Spermatofitele au pătruns în mediul marin de pe uscat sau din apele dulci. Dintre algele macrofite cele mai diversificate şi mai abundente în apele marine sunt algele brune (Fucus. cât şi plantele pleustonice formează mari aglomerări la suprafaţa apei. Polysiphonia. ceea ce explică prezenţa lor în apele costiere pe funduri nisipoase-mâloase. Algele brune preferă în general apele mai reci. Algele verzi au relativ puţini reprezentanţi marini (Ulva. Macrocystis. în timp ce algele roşii abundă în mările tropicale calde. Zoobentosul. Laurencia. tot atunci fitoplanctonul n-a apucat încă să se dezvolte masiv. Enteromorpha.Pleustonul marin este reprezentat în special prin sifonofore (Physalia physalis. roşii şi verzi. Cele mai multe fanerogame marine populează mările tropicale. Atât animalele. Fitobentosul marin este alcătuit în special din alge brune. Caulerpa). Cladophora. urmate de algele roşii (Phyllophora.

L. Diferitele părţi ale fundului mărilor şi oceanelor sunt populate de comunităţi caracteristice. Aici mai trăiesc melcii Patella vulgata. izopodele (Tylos latreillei). coleopterele (Bledius).) şi insecte diptere. littorea. cu Chthamalus stellatus mai sus şi cu Balanus balanoides mai jos. unii păianjeni şi miriapode. Littorina obtusata. Alexia) şi oligochetul Enchytraeus albidus. polichete. Nucella lapillus. În mările calde aici adesea se găsesc crabii Grapsus strigosus şi Pachygrapsus marmoratus. Gammarus olivii. Siphonaria şi Nerita. hidrozoare.) şi stele de mare (Asterias rubens). italica). într-o măsură mai mică. acoperite în cea mai mare parte a anului de gheţuri comunităţile supralitorale lipsesc. montagui). cărora li se asociază insectele halofile litorale. Etajul supralitoral mâlos sau mâlos-nisipos este populat de melcul pulmonat Alexia. chilopodele. diverse insecte coleoptere (Bledius) şi diptere. dintre care principalii sunt competiţia şi prădătorismul. Orchestia gammarella şi O. unii crabi (Pachygrapsus marmoratus. saxatilis). Ocypoda şi Cardisoma. poliplacofore (Chiton cinereus). Comunităţile 129 . de caracteristicile fizice şi chimice ale apei. L. L. littoralis şi Gibbula umbilicalis). Ovatella myosotis. crustacee (Sphaeroma serratum. Birgus latro şi Geograpsus spp. Pentru depozitele în descompunere de alge şi iarbă de mare aruncate la mal sunt caracteristice amfipodele săritoare (Talorchestia deshayesii. În zonele polare. Supralitoralul stâncos este populat de gasteropode (Littorina neritoides. Aceste asocieri ale anumitor specii de animale sunt determinate în special de natura substratului şi. izopode (Ligia oceanica. În regiunile tropicale aici sunt prezenţi crabii scormonitori ale genurilor Uca. briozoare. Distribuţia şi abundenţa speciilor în cadrul comunităţilor bentonice este influenţată şi de factorii biotici. Comunităţile supralitoralului nisipos şi nisipos-mâlos sunt alcătuite în cea mai mare parte din amfipode (Talitrus saltator). L. În orizontul inferior al eulitoralului stâncos se întâlnesc gasteropode (Patella. Partea superioară a eulitoralului stâncos este caracterizat prin “orizontul ciripedelor albe”.de deasupra şi care în anumite zone pot susţine populaţii dense de organisme bentonice. spongieri. melcii pulmonaţi (Truncatella subcylindrica. bivalve (Mytilus edulis). antozoare (Actinia equine).

Saccocirrus papillocercus şi Nerine cirratulus). amfipodele (Corophium volutator). nematode. Arenicola marina. copepode harpacticide. ciripedul Balanus. hrana. stridii). Convoluta roscoffensis). amfipode (Haustorius. adăpostul şi loc pentru înmulţire pentru numeroase animale. izopodele (Mesidothea entomon). gasteropode (Terebra). Ele asigură locul de trai. care la fel ca şi locuitorii zonelor stâncoase duc un mod de viaţă fixat sau sedentar. Eteone longa). format de desişurile de plante marine. crustacee şi peşti bentonici. În etajul sublitoral acţiunea atmosferică şi cea continentală este indirectă. Mya arenaria. Condiţiile de mediu sunt destul de uniforme. arici de mare (Paracentrotus lividus). Pinctada vulgaris. Bathyporeia). polichete sedentare tubicole (Pomatoceros triqueter). Eulitoralul mâlos şi mâlos-nisipos este slab reprezentat în specii. misidacee (Gastrosaccus sanctus). din ce in ce mai atenuate pe măsura creşterii adâncimii.de midii sunt caracteristice mărilor temperate. Se prezintă foarte diversificat. Pisione remota. izopode (Eurydice dollfusi) şi decapode (Callianassa. polichete (Ophelia bicornis. Pentru compoziţia comunităţilor de animale de pe substrat dur o importanţă deosebită o are caracterul epibiozelor vegetale. briozoare şi ascidii. Tot aici se găsesc forme mai mult sau mai puţin mobile – diferite gasteropode. hidropolipi. reprezentate prin spongieri. Lysiosquilla. stele de mare (Marthasterias glacialis. în timp ce în mările calde acestea sunt înlocuite de comunităţile de stridii. priapulidele (Priapulus caudatus). O altă comunitate a eulitoralului mâlos este cea de mangrove din mările tropicale. bivalve (Mytilus edulis. Asterias rubens). actinii (Anemonia sulcata). polichete (Spirorbis). Pygospio elegans.). Specii caracteristice întâlnite aici sunt polichetele (Hediste diversicolor. hidrozoare (Dynamena pumila). bine camuflate de spongieri. Pe fundurile pietroase predomină formele fixate. briozoare (Membranipora). Arenaeus şi Emerita). Ceratoderma edule). Aici predomină formele mici. bivalvele (Macoma baltica. bivalve (Donacilla cornea şi Donax spp. În eulitoralul nisipos se întâlnesc turbelariate (Otoplana subterranean. Spio filicornis. Un mediu aparte îl reprezintă fitalul. crabii (Carcinus maenas) şi castraveţii de mare (Echiurus echiurus). 130 .

melci (Hydrobia totteni. polichete. Ele trăiesc în sediment sau se îngroapă temporar în el. Macoma baltica. ceea ce explică şi bogăţia mai mare a faunei de aici comparativ cu cea de pe fund nisipos. unele izopode şi ostracode dintre crustacee. dintre care cele mai multe sunt pelofage sau filtratoare. Multe specii vagile prezintă o culoare homocromă. Resursele de hrană pe fund mâlos sunt mai bogate. asemănătoare cu cea a nisipului (cambulă. cea mai mare parte a plantelor. În mările tropicale fitoplanctonul este dominat de: a) cloroficee b) dinoflagelate c) diatomee 131 . caracatiţe). cele sedentare fiind rare. Baza trofică bogată de aici asigură dezvoltarea aici a puietului multor specii de peşti cu valoare economică. În zonele mai adânci substratul dur trece de obicei în substrat alcătuit din prundiş. Nassa reticulata). apoi în cel nisipos. Cele mai mari amplitudini le au: a) mareele de perigeu b) mareele de sizigii c) mareele de nadir d) mareele mixte 2. polichete (Nereis virens. Datorită abundenţei numerice mari fundurile mâloase sunt foarte productive. Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Apele marine 1. Între fundurile nisipoase şi cele mâloase nu există o delimitare netă. Heteromastus filiformis. Aşa sunt unele bivalve (Mya arenaria. Sunt prezente şi numeroase forme săpătoare. moluşte bivalve şi gasteropode şi echinoderme. copepode. Lumbrineris tenuis). Formele coloniale pot acoperi. Predomină formele mobile – turbelariate. cele două tipuri de sediment amestecându-se în proporţii diferite. Angulus tenuis). care trăiesc în galerii sau tuburi: polichete. Pe fund nisipos predomină formele vagile.unele amfipode (Caprella) şi izopode tubicole. echinoderme şi amfioxul (Branchiostoma lanceolatum). crevete. Lanice conchilega. sub formă de epibioză.

Salinitatea cea mai mare se înregistrează în: a) regiunea polară b) regiunea temperată c) regiunea tropicală d) regiunea ecuatorială 5. Zooplanctonul marin este dominat de: a) coccolitoforide b) cladocere c) copepode 8. În apele marine concentraţia minimă a oxigenului dizolvat se înregistrează între: a) 500-100 m adâncime b) 0-25 m adâncime c) 6000-11. Dezvoltarea maximă a fitoplanctonului marin din zonele polare se înregistrează: a) iarna b) primăvara c) vara d) toamna 6. Câmpiile abisale se întind între: a) 200-3000 m adâncime b) 3000-6000 m adâncime c) 6000-11. Circulaţia termohalină a apei marine este dată de: a) atracţia gravitaţională a Lunii şi Pământului 132 .000 m adâncime 7.d) cianobacterii 3.000 m adâncime 4. Concentraţia oxigenului din apa marină variază: a) direct proporţional cu temperatura b) invers proporţional cu salinitatea c) direct proporţional cu intensitatea respiraţiei organismelor acvatice 9.

Daţi exemple de organisme care se întâlnesc în potamon.b) variaţiile de densitate a apei c) acţiunea forţei Coriolis 10. Care sunt categoriile dimensionale ale bentosului? 5. Meroplanctonul este deosebit de dezvoltat în: a) zona batipelagică b) provincial neritică c) provincial oceanică 12. Cum se clasifică apele naturale după conţinutul de săruri minerale? 3. Enumeraţi proprietăţile coligative ale apei marine. Descrieţi regimul termic al lacurilor naturale din zona temperată. 4. 133 . Enumeraţi deosebirile dintre o mlaştină eutrofă şi una oligotrofă. 6. Transparenţa cea mai mare se înregistrează: a) în mările polare b) în mările temperate c) în mările tropicale 11. Speciile marine eurihaline sunt caracteristice pentru: a) estuare b) recifele de corali c) zonele abisale Teme pentru examinarea finală 1. Ce este ciclomorfoza şi prin ce se explică apariţia acestui fenomen? 7. 2.

12. care sunt diviziunile biologice ale domeniului pelagial? 10. Explicaţi rolul de sistem-tampon al bicarbonaţilor dizolvaţi în apă. De ce apa marină nu îngheaţă? 134 . Care sunt consecinţele polarizării moleculei de apă. Care este dinamica populaţiilor fitoplanctonice din apele stătătoare din zona temperată? 9. Enumeraţi plantele care fac parte din flora moale 15.8. Precizaţi rolul manganului în apele marine. 14. Cum se explică faptul că cele mai multe organisme planctonice au dimensiuni mici? 17. 13. Care este semnificaţia biologică a relaţiei neliniare temperatură-densitate? 16. Ce este punctul de compensaţie şi care este semnificaţia lui biologică? 18. Cum se explică faptul că hidratarea tisulară contribuie la creşterea flotabilităţii planctonului? 11.

Bazele biologice ale protecţiei apelor. Ed.R. Academiei R. R. Bucureşti Antonescu. Ed.S..). S. Moskva Lascu.. P. 1957. Ed. 1966. I. Didactică şi Pedagogică. P. S.. C. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică şi Didactică. Universităţii “Al. 2005 – Depurazione biologica nei fanghi attivi. Bucureşti Mustaţă.. Paris Antonescu.S. Ed. 1965 – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci. Didactică şi Pedagogică. E. Paris.S. Universitatea “Al. XIII.R. Natura. Acad. Ed.. Ed.V. Viaţa în apele curgătoare de munte. Lumea algelor. Bogoescu. Limnologie. L’étude des eaux continentales. Gauthier – Villars..P. Ed.... Bucureşti Bănărăscu. R. Popescu-Marinescu V.. A. Bucureşti Madoni. Bucureşti Dussart B.. 6: Boişteanu. Ed. 1952 – Tratat de ihtiologie.. University Press.. Academiei R.R. Bucureşti Chiriac. 1965 – Hidrochimie şi hidrobiologie. I.. 2002 – Lacul de acumulare: Supraveghere biologică. 1986 – Obşciaia ghidrobiologhia. Udrescu. 1969 – Biologia apelor impurificate. Monografia zonei Porţilor de Fier. Brezeanu Gh. Konstantinov. Cuza” Iaşi 135 .. Pisces-Osteihtyes.. Ed. Cărăuşu...R. 1964. Ştiinţifică. 1967 – Biologia apelor. vol. M. Ionescu. Ştiinţifică. Sârbu Ş.. 1972.R..Bibliografie Angelier.S. 184 pp. 1976.. ediţia a 4-a. Cuza” Iaşi Burian P... Ed. ediţia a 2-a revizuită.S. Târgu-Mureş Buşniţă Th. S. T. Cărăuşu S.P. C. Acad.P. Ed.R. R. 2000 – Écologie des eaux courantes. 1970. 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină.. Bucureşti. (sub red. Vâsşaia şkola. Prunescu-Arion E. Acad.. Curs de hidrobiologie şi limnologie. Ed. Ed. 1998 – Hidrobiologie. Al.. Bucureşti.. Univeristà degli studi di Parma Marcoci. V. C. Ed. Popescu. Ed. C. Olteanu M. Bucureşti Mălăcea. I. E. Gh. 1987 – Peşteri scufundate. Technique & Documentation. Fauna R.. 1980 – Hidrobiologie.

. Academiei R. – Ecologia şi activitatea umană. M. I. 2005 – Introducere în biologia marină..P... Bucureşti Pârvu C. Moskva-Leningrad 136 . Ed. 1978 – Hidrobiologie (Limnologie biologică).W.D. V.). P.S. Oros. Bacău Surugiu. Ed. ediţia a 2-a.. Didactică şi Pedagogică. Harper & Row Publishers.A. F. Bucureşti.. J. (sub red. Didactică şi Pedagogică... Bucureşti Nicoară.S.. M.R. Bănărescu. Akad. Pora. Jerusalem Zernov.R. V. Albatros. Israel Program for Scientific Translations. ediţia a 2-a.. E. Iaşi Nikolski.. Yu. 1962 – Ecologia peştilor. Nauk SSSR.. Ed. Bucureşti Pârvu C. 1980 – Ecosistemele din România. Ştiinţifică. Bucureşti Vasiliu.. Ed. Ed. Acad.. New York Papadopol. V. 1988 – Marine biology: an ecological approach. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. 1981. Ed. Hidrobiologie. Rovimed Publishers. S. Negrea. 1975 – Ecologia populaţiilor de cladoceri şi gasteropode din zona inundabilă a Dunării.Negrea. Bucureşti Nybakken. 1949 – Obşceaia ghidrobiologhia. Bucureşti Pricope. G. Bucureşti Zaitsev. 1960 – Animale de apă dulce şi răspândirea lor. – 244 p. Ed.A. A. 1971 – Marine neustonology.. 2002 – Ecologie acvatică. Ed. eduţia a 2-a revizuită. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi Tufescu. Tufescu M. 1981. R. G.. 1974 – Limnologie şi oceanologie. Casa de Editură Venus. Ceres. Ş.... Ed. Ed. Ed. 2007 – Hidrobiologie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful