UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Facultatea de Drept Catedra Drept Penal şi Criminologie

Maria Mutu-Strulea DELINCVENŢA JUVENILĂ
Suport de curs

Chişinău 2008

1

CZU Maria Mutu-Strulea Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. –Chişinău: CEP USM, 2008. – 200 p. Recomandată de Catedra Drept Penal şi Criminologie, Facultatea de Drept, (Universitatea de Stat din Moldova) Recenzent: Sergiu BRÎNZĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar. În prezenta lucrare se face o analiză a delincvenţei juvenile în calitate de concept, a teoriilor şi curentelor explicative ale delincvenţei juvenile, cercetare a personalităţii minorului delincvent, precum şi a cauzelor ce determină conduita deviantă a minorilor. Studiul se bazează pe date statistice actuale, graţie cărora autorul a realizat imaginea de ansamblu a stării, structurii şi dinamicii fenomenului de delincvenţă juvenilă în Republica Moldova. Este specificat cadrul instituţional de luptă cu delincvenţa juvenilă, fiind determinate şi modalităţile de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN © Maria Mutu-Strulea, 2008 © CEP USM, 2008

2

CUPRINS Prefaţă...............................................................................................................................5 I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă.....................................................7 1.1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă............................................ 7 1.2. Particularităţile delincvenţei juvenile............................................................15 1.3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile......................................................16 1.4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile…………………………………..…21 1.5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile…………………………..…22 1.6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice….….…23 II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa juvenilă............................................................................................................................. 25 2.1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă................................25 2.2.Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile..........................31 2.3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile.................44 2.4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state ....................55 III. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare............................................................................................................................65 3.1. Teorii de orientare bioantropologică..................................................................65 3.2. Teorii de orientare psihologică...........................................................................69 3.3. Teorii de orientare sociologică...........................................................................77 IV. Personalitatea delincventului minor......................................................................83 4.1. Conceptul de personalitate a delincventului minor. ..........................................83 4.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor..........87 4.3. Formarea personalităţii delincventului minor..................................................101 4.4. Tipologia delincvenţilor minori......................................................................107 V. Minorul – victima infracţiunii.................................................................................112 5.1. Conceptul de victimă. ………………………………………………….…112 5.2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional….…116 5.3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore.....................................................121 5.4. Prevenţia victimologică..................................................................................124 5.5.Suicidul minorilor............................................................................................133 VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile………………………….…………….…138
3

6.1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile...................................................138 6.2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova..142 VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile.........................................................149 7.1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile.............149 7.2. Factorii delincvenţei juvenile.......................................................................150 VIII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile.........................156 8.1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile....................................................................................................................156 8.2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile............................................................................................................................164 8.3. Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective......................................................170 VII. Combaterea delincvenţei juvenile......................................................................178 9.1.Prevenirea delincvenţei juvenile...................................................................178 9.2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori...................182 Anexa 1 Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile. (Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998.................................. 187 Anexa 2 Organizaţii naţionale de ajutorare a victimelor infracţiunilor....................................................................................................................193 Anexa 3 Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente Strasbourg,1983...............................................................................................................197

4

cum ar fi criminologia. Courtin. Evident. Mitrofan. fiind o disciplină limitrofă dintre ştiinţele juridice şi cele nejuridice. N. sociologia etc. studiul materiei presupune şi cercetarea rapoartelor. orice abordare a unei tematici poate implica conotaţii conceptuale diferite. F. Prezentul support de curs familiarizează destinatarii săi cu unele concepte ce vizează delincvenţa juvenilă. cercetarea delincvenţei juvenile. persistenţa delincvenţei minorilor se datorează nivelului scăzut de trai. psihiatria. cauzalitatea delincvenţei minorilor. Evident. însoţite de date statistice care reflectă starea şi dinamica delincvenţei minorilor în Republica Moldova. Materia studiată se bazează atît pe doctrină. G. orice domeniu al vieţii cotidiene nu poate fi izolat de relaţiile interstatale sau de reglementările impuse de organismele internaţionale. cît şi pe reglementările legale naţionale şi internaţionale. al Consiliului Europei sau al Uniunii Europene. Ciobanu etc. nu se poate priva de investigaţiile şi rezultatele cercetărilor realizate în domeniul altor ştiinţe. Born. psihologia. În aceeaşi ordine de idei. făcîndu-se referire şi la cercetările realizate în urma amplei activităţi a Institutului de Reforme Penală din Republica Moldova. fapt relevat şi în lucrarea de faţă. prin prezentarea şi analizarea actelor normative sau a celor de recomandare din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. a datelor statistice emise de instituţiile guvernamentale sau de organisme nonguvernamentale cu activitate în domeniul delincvenţei juvenile. Renucci. Cercetarea delincvenţei juvenile se conturează în calitate de conţinut prin prisma lucrărilor ştiinţifice ale autorilor M. lipsei unui sistem de justiţie juvenilă clar detaşat. personalitatea minorului delincvent. Iată de ce în studiul respectiv au fost utilizate şi izvoare doctrinare de ramură. diminuării sistemului de valori. modalităţi de prevenire a flagelului. J. Ig. Bonnemaison. o garanţie a viitorului. stabil şi calificat. Grija pentru cei care mîine vor deveni forţa motrice a procesului de dezvoltare a umane este o constantă a vieţii sociale. T. se face o încercare de a soluţiona unele chestiuni 5 . Grecu. Prin prezentul suport de curs. Este de notat că. de aceea devianţa şi delincvenţa minorilor nu este de neglijat şi se impune a fi cercetată. ce ar contribui la protecţia minorilor defavorizaţi şi la stabilirea garanţiilor în cazul tragerii lor la răspundere.-F. Ch.PREFAŢĂ Pe parcursul ultimilor ani. Amza.

susţinem necesitatea dezvoltării unei ambianţe educaţionale adecvate pentru orice minor. Se urmăreşte. precum şi rolul culturii în evoluţia fenomenului delincvenţial. În urma examinării temelor propuse ţinem să subliniem importanţa societăţii şi rolul familiei în soarta şi în devenirea oricărui copil. Oricare dintre măsurile luate de comunitatea internaţională sau de legiuitorul naţional trebuie să se facă din perspective fundamentale generale avînd legătură cu politica socială globală. şi chiar a tinerilor. Printre domeniile ce ar forma obiect de cercetare ar fi: originea delincvenţei juvenile. favorizarea protecţiei sociale a minorilor. Aceste măsuri de protejare socială a minorilor trebuie aplicate înainte de trecerea la actul delincvent. 6 . politici de resocializare a delincvenţilor minori etc. care poate că nici nu au o soluţie unică. modalităţi oportune de minimizare a devianţei minorilor. în general.problematice. De aceea. în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie represiv pentru minori. dar care tind a constitui o finalitate şi un obiectiv de cercetare a comunităţii în general. fără a intenţiona de a oferi soluţii exhaustive în combaterea delincvenţei juvenile. precum şi a prejudiciului cauzat uneori de această intervenţie. perspectivele justiţiei juvenile restaurative.

problemei educării tinerei generaţii în spiritul respectării normelor morale şi de drept. în cazul nostru . psihologice şi sociale ce formează persoanalitatea umană. Delincvenţa juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi moral al societăţii. Studiind acest fenomen trebuie luate în consideraţie atît particularităţile biologice. a integrităţii persoanei. a drepturilor şi libertăţilor individului. Ele alcătuiesc populaţia penală spre care trebuie să-şi îndrepte atenţia mai multe organe (de stat sau altele). nu putem trece cu vederea noţiunea de criminalitate. o atenţie tot mai sporită se atrage comportamentului deviant al minorilor. prin faptele săvîrşite. cît şi cele psihologice ale copilăriei şi adolescenţei. în general.totalitatea crimelor comise de către minori. La 7 . Vorbind despre delincvenţa juvenilă. sînt legate de criminalitate şi fac parte din criminalitate. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizaţia actuală o constituie escaladarea îngrijorătoare a fenomenului infracţional. include totalitatea faptelor antisociale comise de fiinţe umane. care redă aspectul social al fenomenului în cauză. traumatisme obstetricale. meningoencefalite din copilărie) şi. pe cînd criminalitatea minorilor face o specificare. în cadrul căruia delincvenţa infantilo-juvenilă şi unele forme de predelincvenţă (devianţă) comportamentală deţin ponderea. urmare a situaţiei de copil nedorit sau neglijat care determină un handicap psihic al acestuia1. fiind cea mai importantă dintre devianţele negative. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă §1.de factori sociogeni. Aceste persoane. devianţa minorului fiind determinată. punînd accentul pe vîrsta persoanei culpabile de comiterea unei fapte interzise de lege şi care este determinată de diferite aspecte biologice. care include violarea şi încălcarea normelor de convieţuire socială. care reprezintă totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu.2 Criminalitatea. în special carenţa afectivă.TEMA I. De aceea. Din contextul dat reiese că criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii. pe de alta . de factori biogeni (leziuni cerebrale. într-o perioadă determinată de timp de persoane vinovate de comiterea acestor fapte. pe de o parte.

se face trimitere la un alt termen – tinereţe. b) adolescenţă propriu-zisă. Cuprinde două etape: a) preadolescenţa (pubertatea). Criminalitatea minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele care nu au împlinit vîrsta de 18 ani. între 12-15 ani.definirea corectă a conceptului de delincvenţă juvenilă un rol important îl are vîrsta cronologică. Uneori se prelungeşte peste această limită. înseamnă: „ Perioadă din viaţa omului între copilărie şi maturitate”. de la conceperea ei ca formă de „devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) şi pînă la definirea ei ca formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor). Totalitatea delictelor savîrşite la un moment dat. însă în sensul care prezintă pentru noi interes înseamnă: „care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”. 2. datorită extinderii timpului de şcolarizare şi amînării asumării de responsabilităţi sociale11. într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vîrstă.9 Pentru înţelegerea exactă a sensului cuvîntului juvenil. care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”.5 Acelaşi Dicţionar enumeră mai multe sensuri ale cuvîntului minor. 8 Prin cuvîntul juvenil se înţelege: „care aparţine tinereţii. 3 Există în acest sens o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni.7 Prin delincvenţă înţelegem: 1. situată între 15 -18 ani. tineresc”. prezentînd aspecte caracteristice în plan biologic şi psihosocial. definiţia noţiunii de adolescenţă este următoarea: adolescenţă – etapă distinctă în evoluţia individului care se situează între copilărie şi tinereţe. 8 . luînd forma adolescenţei întîrziate. la rîndul său. Fenomen social care constă în săvîrşirea de delicte. care. prin criminalitate se înţelege: totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă. care separă criminalitatea adulţilor de criminalitatea minorilor.6 Prin cuvîntul minor mai înţelegem: „fiinţă umană ocrotită de lege. 4 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române.10 Potrivit Dicţionarului de sociologie.

în sensul strict al termenului – minorul sau tînărul are responsabilitate penală. De remarcat că atît în unele discursuri teoretice. 15 Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi 9 . 14 Aşadar. care pot distorsiona constatările investigaţiilor sociologice şi criminologice în acest domeniu. infracţionalitate. există trei tipuri de interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă în acest sens: a) juridică. destul de frecvent. în cazul nostru . care urmează a fi precizate. c) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. conform definiţiei date de acest Dicţionar. oricum. Motiv din care. într-un anumit mediu de către persoane care nu au ajuns la maturitate.După aceste referiri se trece la conturarea conceptului de delincvenţă. apoi cel de delincvenţă juvenilă. de către persoane care nu au atins majoratul. nu sînt incluse în termenul de delincvenţă. conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte. accentul punîndu-se doar pe fapte interzise de legea penală. 12 Observăm că. b) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori sau tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială. uneori cu anumite confuzii şi. celelalte încălcări de lege comise de către delincvenţi. prin criminalitate a minorilor se înţelege: totalitatea infracţiunilor (a faptelor penale) săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp. cît şi în limbajul practicienilor se invocă. cu atît mai mult cu cît în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. începînd de la o anumită vîrstă.de minori. Dicţionarul de psihologie menţionează că delincvenţa reprezintă ansamblul infracţiunilor penale. delincvenţă juvenilă. criminalitate. şi anume: conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil. În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi binevenită. mai întîi se defineşte conceptul de delincvenţă în general. Absenţa unei definiţii unitare şi unanim acceptate a noţiunii de delincevnţă juvenilă poate determina o serie de confuzii. Prin delincvenţă juvenilă înţelegem: totalitatea delictelor săvîrşite la un moment dat. delincvenţă. noţiunile de devianţă. 13 Făcînd o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus. mai puţin accesibile publicului larg.

indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu. or. fiind folosit în paralel cu termenul "criminalitate". De aceea. criminalité juvénile. juderd kriminalitat). a criminologiei şi sociologiei. în limba latină. Codul penal francez separă faptele în crime şi delicte punînd la bază gravitatea lor. cu noţiunea de criminalitate juvenilă (criminalita giovanile. Termenul "delincvenţă" a devenit uzual limbajului din Moldova.). Prin delincvenţă. care au la origini Codul lui Napoleon. germana. La origine. ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă.16 Termenul "delincvenţă juvenilă" a fost introdus în scopul de a face diferenţă de fapte mai grave comise de către adulţi. după Yamarellos şi Kellens (1970). aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Pitulescu. legislaţia noastră nu abordează deosebirea dintre crimă şi delict. fiind un concept prea larg. care au elaborat expresia pentru a justifica diferenţele biologice.17 În criminologie.18 În acest concept se regăsesc ambele noţiuni. termenul "delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency).univoce. "crima este orice comportament antisocial susceptibil de aplicarea unei sancţiuni de natură punitivă pronunţată de un organ jurisdicţional emanat de o putere publică". cum ar fi cele penale. urmează să se înţeleagă o serie de fapte ilicite. mai curînd. faţă de care se aplică şi un alt statut sau regim. fapt ce face vagă distincţia dintre ei. care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de "criminalite" (criminality). psihologice de vîrstă. Conceptul de delincvenţă juvenilă este sinonim în anumite limbi. În literatura de specialitate anglo-saxonă. franceza. De exemplu. în majoritatea cazurilor. El este o creaţie. ci şi în limbajul ştiinţific. În limbajul penaliştilor ţărilor europene. de aici şi deosebirea dintre "criminalitate" şi "delincvenţă". Dificultatea este susţinută de lipsa unui support legislativ în materie. cum ar fi italiana. 10 . Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi". aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. Termenul "delincvenţă juvenilă" nu se întâlneşte în legislaţia penală din ţara noastră. în timp ce prin "crimen" se înţelegea "crima" de care era acuzat cineva. în opinia cercetătorului I. fiziologice. avînd doar conceptul de infracţiune în legea penală. absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc. crimele sînt delicte cele mai grave pasibile de privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 5 ani.

El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care. punîndu-se accentul pe alte relaţii: act.Delincvenţa şi criminalitatea sînt reprezentate drept concepte generale ale vieţii sociale. sfera conceptului de devianţă este mai largă şi cuprinde noţiunea de “delincvenţă”.19 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vîrstă de pînă la 18 ani. Devianţa 11 . fiind acceptată şi sfera largă a termenului. Altfel spus. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act. Totodată. deşi a săvîrşit o faptă prevăzută de lege. dar cu diferite aspecte în sens restrîns. fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală.20 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii. cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”. victimă. În conformitate cu Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003. În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului "minor". adică în final interpretarea urmează să aparţină legiuitorului naţional. În unele state aceasta se extinde asupra comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte din sfera administrativă şi civilă. conceptul de delincvenţă nu trebuie confundat cu cel de “devianţă”. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial. mentală şi intelectuală a copiilor. "delincvenţa" semnifică faptele care se încadrează în sfera dreptului penal. V. Dongoroz consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvînt o are în dreptul civil. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor “orice persoană sub vîrsta de 18 ani”. nu răspunde totuşi penal din cauza vîrstei. În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vîrsta de 18 ani. În cadrul delincvenţei juvenile. ci orice "deviere" de conduită. autor. conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”. La stabilirea limitei de vîrstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în consideraţie maturitatea emoţională. Astfel vîrsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. în paralel cu delincveţa este întîlnit şi termenul "predelincvenţă". fie situaţia minorului care are un comportament imoral. în sens larg al cuvîntului fiind sinonime.

deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast. cu valoare medie în cadrul grupului.include acele comportamente care se abat de la sau intră în conflict cu "standardele" acceptate în societate. Deci.21 Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţă juvenilă şi termenul criminalitatea minorilor. sînt indisciplinaţi.Fichter distinge "devianţa pozitivă" de cea "negativă". nu participă decît sporadic la activităţile organizate ale grupului educativ. Totuşi. ocazii infracţionale. La prima individul se abate de la stereotipurile sociale şi adoptă norme şi valori "superioare" ce diferă de standardele "medii". extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. pentru unele componenţe de infracţiune prevăzute de art. De aceea.) ele pot fi indicii simptomatice ale unui eventual viitor delincvent. într-un registru patologic sau penal. Cînd vorbim despre delincvenţa juvenilă avem în vedere nu doar infracţiunile comise de minor. În primul rînd. Unii cercetători au inclus în conţinutul termenului " juvenil" şi categoria aşanumiţilor "tineri adulţi". la a doua individul încalcă normele "interioare". cadre didactice. părinţi. ci toate încălcările de lege. din cele nominalizate. Actele de devianţă nu aduc prejudicii sistemului de valori al societăţii. aplicarea unui regim sancţionator identic cu cel al adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare. cercetătorul german J. dar prezintă un pericol pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii individului. este necesar să evidenţiem că criminalitatea minorilor exprimă totalitatea infracţiunilor comise de minori la atingerea vîrstei de răspundere penală. În acest sens. în mod obligatoriu. şi nu 12 . manifestă atitudini negative faţă de şcoală. printre ei se numără elevii care dovedesc un slab randament şcolar. pregătire şi integrare a "tânărului adult". nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vîrstă a "tinerilor adulţi". conţinutul devianţei depinde mult şi se deosebeşte de cultura unui grup social. colegi etc. consum de alcool etc. adica se are în vedere vîrsta generală de 16 ani şi. facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă.21 CP RM. Pe de altă parte.. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă. vîrsta de 14 ani. îşi petrec timpul liber în anturaje stradale. Aceste manifestări le putem denumi ca fiind predelincvente numai în condiţiile în care se poate aprecia că aceasta ar fi un mecanism prealabil de trecere la act. succesiunea faptelor după sfera de cuprindere ar fi: DEVIANŢĂ-PREDELINCVENŢĂ-DELINCVENŢĂ-CRIMINALITATE. De exemplu.

4. Dicţionarul explicativ al limbii române. noţiunea delincvenţă înseamnă: ansamblu de infracţiuni comise într-un anumit timp şi spaţiu. ci relatează totalitatea abaterilor comise de minori la diferite etape ale vieţii sale. 2.33. 1996. 2003. 23 Cu referire la disciplina noastră. 2000.Romanian Society of Legal Medicine. desemnînd ansamblul devierilor de la norma socială şi penală. Sorin M. 2006. Dana Damir. deoarece are menirea de a face o diferenţiere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi minori. Florentina Grecu. 13 . termenul delincvenţă juvenilă este mai larg. De asemenea. p. în cazul minorilor este mai oportun de a folosi noţiunea de delincvenţă juvenilă – tot în sensul de criminalitate – termenul impunîndu-se în doctrină pe motiv că este mai puţin traumatizant faţă de noţiunea de criminalitate folosită în cazul adulţilor24. 5. intrat în uz tot mai des în ultimul deceniu. considerăm mai oportun să folosim termenul de delincvenţă juvenilă.25. 3. precum şi de încălcări comise de minori. – Oradea: Editura Împrimeriei de Vest. Ibidem. p. 22 În limba franceză. Mirişan Valentin. Criminologie. săvîrşite de minori pînă la 18 ani şi sancţionate juridic. adică persoane care nu au atins vîrsta de 18 ani şi nu au dobîndit încă capacitatea deplină de execiţiu. p.are importanţă vîrsta la care au fost ele comise. precum şi de la cele morale. exprimînd. Deci. deoarece se atribuie la comiterea tuturor abaterilor de la normele în vigoare. Elena Toader..Bucureşti: Univers Enciclopedic. p. vorbim despre totalitatea încălcărilor de la normele legale şi morale comise de fiinţe umane pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între Statele Unite şi România. precum şi morale comise la un moment dat. fiind utilizat alături de termenul criminalitate. provine de la cel francez – „delinquence juvenile”. Delincvenţa juvenilă reprezentînd: totalitatea încălcărilor legale. În psihologia din spaţiul românesc el a fost preluat şi folosit într-un sens restrîns. Termenul delincvenţă juvenilă. Referinţe: 1. un spectru mai larg în comparaţie cu criminalitatea minorilor.240. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă. El nu se reduce doar la fapte interzise de legea penală şi nu se limitează doar la vîrsta stabilită de legea penală de tragere la răspundere penală. p. într-un anumit mediu de către minori.51. Rădulescu. Ediţia a II-a . referindu-se la un spectru mai larg de subiecţ. totodată. – Bucureşti: Lumina Lex.274.

red.Chişinău: Centrul Editorial al Universităţii de Criminologie. nr. 17.-Bucureşti: Babce. Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor//Avocatul poporului. 24. Ibidem. 15. 21.4-6. .: M. 12. p. 16. Conferinţă ştiinţifică a profesorilor Catedrei Asistenţă Socială şi Sociologie din 1516 ianuarie 2002 /Coleg. Valeriu Bujor. Anastasiu Crişu. p.26. Universitatea de Criminologie. Psychologie de la delinquance. 7.21. p. p. 10. Tratamentul delincventului minor în dreptul penal şi dreptul procesual penal român. Ibidem.. Ibidem. p. 11. Criminologie.20. Florentina Grecu. Dicţionar de psihologie/Coordonatori: Ursula Şchiopu.552.A. Dicţionar de sociologie/Coordonatori: Cătălin Zamfir. Rădulescu. 20.23-24. Pitulescu I. Aramă E. Delincvenţa juvenilă. 1997. p. 19. p.20. Factori sociali în comportamentul delicvent al minorilor // Universitatea Liberă Internaţională din Moldova: Analele ştiinţifice: Drept. 1993. Laşcu. Ibidem. Vol. A. Nistorianu Gh. – Bucureşti: Babce.. Moraru. p.30. Sorin M.Bucureşti: Tipo – AXTIS S.1093. 22. p.. Popescu Maria. p. 2002. p. Criminalitatea minorilor: aspect penal.60.Institutul de Medicină şi Familie din Bucureşti.275. 8. 13.23-26. 2007.Rotaru Oxana. 1983. – Bruxelles: de Boeck Université. Păun C. p.19. p. p. psihologic şi criminologic: Teză de doctor în dreptChişinău.. 9. cit.Bucureşti. 18. 14. (Chişinău). Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate. Op. Rotaru O. p. Lazăr Vlăsceanu. 3. Michel Born. 1997. 23.-Bucureşti. p. Istoria dreptului. Aspecte psihologice ale delincvenţei// Delincevenţa juvenilă.17.. 2005. 2003. Svetlana Rusnac. 2000. Delincvenţa juvenilă şi criteriile psihiatrice de recuperare: autoreferatul tezei de doctor.6. Aspecte de drept comparat. Svelana Crivenchi. Ibidem.26-28.214. Prevenire şi recuperare.Chişinău. Troenco. 1995. 14 . V. 2002.1093. 1999.

a fenomenului delincvenţei juvenile. cît şi diversitatea tipurilor existente. care exprimă atît caracterul complex al etiologiei comportamentului antisocial al minorilor. care poate fi înfăţişată în cifre. 1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de masă. definitorii. ascendentă sau descendentă. de la o epoca la alta. în raport de care trebuie căutate cauzele şi remediile. ci producrea unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului. Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă. care îi dezvăluie etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative. Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea. Fenomenul reflectă deci şi individualitatea bio-psiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale normelor morale şi de drept. 15 . 4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile. 2) Caracterul instorico–evolutiv. Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în afara societăţii. Particularităţile delincvenţei juvenile Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt specifice o serie de trăsături sau caractere generale. comportamentului şi activităţii acestuia. care exprimă ideea persistenţei fenomenului delincvenţa juvenilă. exprimat în periculozitatea socială pe care o are în sine fenomenul delincvenţei juvenile pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului şi ale moralei. în sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate. cu valenţe predominant bio – psiho – sociale. pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi civilizaţia umană. la prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile la scara întregii societăţi. în formele de exprimare. ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico–matimatice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvneţei juvenile. dar în structură şi dinmaică diferită.§2. indiferent de orînduirile sociale care vor succeda. de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta. 3) Caracterul prejudiciabil.

constînd în aceea că. al cauzelor şi factorilor predispozanţi de la origini pînă în imediata apropiere temporală a faptei comise. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de studiu. noţiunea de delict trebuie înţeleasă lato sensu (fără a se face confuzia cu delictul civil). §3. în diferite state se preia fie o denumire sau alta a acestuia. iar actul delincvenţial ar fi fapta. Mecanismul trecerii la act ar cuprinde studiul condiţiilor vieţii. or. Delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia. comisă de către delincventul minor. Delincvenţa juvenilă ar avea un dublu obiect de studiu: mecanismul trecerii la act şi actul delincvenţial propriu-zis cimis de către minor. În dependenţă de ceea ce constituie obiectul de studiu al cursului respectiv. cum ar fi: Drept penal al minorilor. nu poate fi de natură necondiţionată. Deoarece cursul dat îşi propune un studiu mai amplu decît normele juridice penale în materie. dar făcîndu-se o 16 . fiind un fenomen cu manifestări fizico–sociale. Delincvenţa juvenilă. care derivă din varietatea încălcărilor de lege şi de morală comise de minori. Aşa cum nu există doi oameni identici.5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile. Am putea grupa conceptele privind obiectul de cercetare al delincvenţei juvenile după cum urmează: I. obiectul de studiu va fi complex. totodată. în amploarea şi starea sa. tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni ilicite identice. Delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma personalităţii sale. Criminalitatea minorilor şi. acauzală. II. Delincvenţa ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor de la lege comise de către minor într-o anumită dimensiune temporală şi spaţială. delictul şi delincventul minor. caracterizînd fenomenul de delincvenţă juvenilă la general. este posibil de a acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru combaterea lor prin măsuri preventive şi de represiune penală. Toate încălcările de lege şi morală comise de minori sînt favorizate de anumiţi factori. respectiv. delincevneţa juvenilă nu poate exista în afara unui proces cauzal. 6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile. cît şi din varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. nu doar infracţiune. Delincvenţa juvenilă ar avea un triplu obiect de cercetare: delincvenţa juvenilă.

cercetare în particular. minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor delincvenţei sau chiar a criminalităţii minorilor. a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori. prevenirea şi combaterea acestui fenomen. întîi de toate. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie. spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia în vigoare. III. corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de drept. Evident. al reacţiei sociale. al formelor de delincvenţă şi prevenirea delincvenţei juvenile. contravenţii administrative. pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau crizele de vîrstă specifice etapelor de dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescenţă. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor care se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale. într-o perioadă determinată de timp. în vedera curmării activităţilor infracţionale. precum şi alte încălcări de lege şi morală. adică:comiterea. delicte civile. a împiedicării repetării acestora. Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către minori. prin intermediul diverselor mijloace şi metode pe un teritoriu determinat. Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în cadrul delincvenţei juvenile1 : 17 . cu particularităţi specifice tuturor. în studiul personalităţii necesită a fi abordate şi particularităţile biopsiho-sociale ale minorilor. cît şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de organele de drept. care se realizează prin aplicarea totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea. care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent. a trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor. Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor bio – psiho – sociale. corectării şi reeducării lor precum şi reintegrării post penale. sau aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. or nu există un delincvent universal. manifestate prin diverse modalităţi. de asemenea.Obiectul quatriplu al delincvenţei juvenile include studiul personalităţii delincventului minor.

1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii pentru care criminalitatea nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări care trebuie depistată; 2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din interior (este viziunea apărării sociale); 3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică îndeosebi sociologilor; 4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului social, a mediului familial, a problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie lecuit şi protejat de către societate. În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie personalitatea infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent, materializat într-un comportament antisocial, precum şi alegerea căilor ilicite pentru satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială precum şi minorilor. Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al Delincvenţei juvenile se face din 4 perspective: psihosocială, criminologică, evoluţionistă, clinică. 2 I. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care cuprind raporturi între fiinţe umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest ansamblu de conduite sociale se disting comportamente neutre (a face notiţe la conferinţă sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe cineva să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot provoca o daună fără ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel un pieton din eroare) şi comportamente antisociale care implementează o intenţie negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind comportamentul considerat delincvent. Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca cineva din corpul social să o aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în
18

faţă de cele comise de către minori,

prevenirea şi combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile

care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege şi a trata delincvenţa fără a se face referire la societatea în care ea există. Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar normelor legale sau sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia, avortul, pedofilia, consumul drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal: unele practici de violenţă (terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase. II. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind delincvent o are contextul social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de vedere strict legal, gravitatea actelor este specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică poate stabili o clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au ajuns la aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală şi cerinţele şi atitudinile opiniei publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi, unele acte de delincvenţă, pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o reflectare, chiar dacă este scăzută, a realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale prin utilizarea surselor posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării.
Principalii factori ai scenei criminologice

19

Mediul de apartenenţă: Familia, instituţia socială legislatorul Autorul ↕ Victima Opinia publică

Martorii

Sistemul penal: Poliţia Procuratura Instanţe de judecată

III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit moment al vieţii, el trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia macrogeneza şi microgeneza lui. Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la act. Microgeneza priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent (fazele lui De Greeff). Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în copilărie şi adolescenţă. Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în raport cu acţiunile lor. Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializareasocializare. Traiectoria delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu mai comit acte în maturitate; alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă. IV. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă, adică personalitatea individului. Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de investigare şi de cercetare a cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe observare, pronostic, diagnostic şi tratament. Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se plaseze sub diferite unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape: ● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din aceeaşi generaţie ca şi individul cercetat;
20

● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi); ● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de viitor). Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor să respecte moralitatea şi normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este inoperaţional faţă de un minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele actului deviant. În această ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o “nebunie a tinereţii“, evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de subiecţi, delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că adolescentul este situat între două extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o anumită reticenţă. De asemenea, minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele facilităţi şi garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult.
Referinţe : 1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52. 2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.11.

§4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege comise de minori, precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală. Vorbind despre apărarea celor mai importante valori socale ocrotite de legislaţia în vigoare, este necesar a evidenţia că, întîi de toate, are loc apărarea vieţii şi sănătăţii persoanei, drepturile şi libertăţile omului, proprietatea omului, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea Republicii Moldova, pacea, securitatea omenirii, precum şi alte valori ocrotite atît de legea penală, cît şi de alte acte normative. Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se realizeză prin două mari direcţii de bază. În primul rînd, are loc prevenirea generală, care se referă la toţi minorii în abţinerea din partea lor de a comite fapte interzise de legislaţia
21

infracţiuni contra patrimoniului – furturi. §5. vătămări corporale. condiţiilor. pe o anumită perioadă de timp. precum şi referitoare la minor. în special a cauzelor.în vigoare şi. Pe lîngă scopurile nomunalizate. condiţiile criminalităţii minorilor.). O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice. delincvenţa juvenilă mai realizează şi următoarele funcţii: Funcţia descriptivă. precum şi a modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti. totodată. jafuri etc. are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii minorilor. Prin această funcţie se realizează. Funcţia explicativă. personalitatea infractorului minor. cunoaşterea structurii criminalităţii minorilor. în al doilea rînd . 22 . felul crimelor săvîrşite pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu – omoruri. respectiv etiologia crimelor. violuri. corectării lui în spiritul respectării legilor. fie global. care se referă doar la minorii care au încălcat prevederile legislaţiei şi se realizezază prin aplicarea măsurilor de constrîngere împotriva unor astfel de persoane. fie într-o anumită zonă geografică. ca victimă a infracţiunii. precum şi după locul săvîrşirii (criminalitatea urbană sau rurală). atît în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale. cauzele. Funcţia predictivă. Metodele de cercetare a delincvenţei juvenile Metoda statistică are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi. se realizează în direcţia anticipării unor modificări cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în rîndurile minorilor. interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale. cît şi autorii implicaţi. într-un spaţiu determinat în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia. Funcţia profilactică. fie într-o ţară. factorilor comiterii lor. tîlhării. crimă. constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalităţii minorilor. într-o anumită unitate de timp.prevenirea specială. se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării cunoştinţelor teoretice referitoare la fenomenul infracţional.

Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor din practica combaterii criminalităţii minorilor. contravenţii. a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate. O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal. care va contribui la elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia. §6. Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui. deoarece ambele cercetează fenomenul criminalităţii. evinimente. Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între evenimentele petrecute. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni. Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor fenomene şi. condiţiile şi evoluţia acestuia.între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale. cauzele dezvoltării unui comportament delincvent. unor ramuri de drept. pe calea experimentului se vor stabili legăturile de intercondiţionare între fenomenele care au avut loc şi elaborarea. precum şi celor nejuridice. Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului infracţional. comparîndu-le. delicte) comise de subiecţi minori. cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare juridică. într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat. Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen. Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte. între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept. 23 . şi anume: infracţiunea răspunderea penalăpedeapsa. se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor întro perioadă determinată de timp. deşi dreptul penal totuşi are ca obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice. evoluţiei şi dispariţiei ulterioare. ulterior. O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării criminalităţii şi determinantele acesteia. pe baza celor petrecute.

temperamentului. deorece criminologia studiază fenomenul criminalităţii în general. 1 Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă: dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare. delictele comise cel mai des de minori. caracterului minorului. de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor. delincvenţa juvenilă însă cercetează doar fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor. Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă. concomitent acestuia sau postproces. astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. determinate de vîrsta fragedă. stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită fapte interzise de legea penală. pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea delincventului minor. deoarece psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii proceselor psihice. care reprezintă o activitate reglementată de lege. cauzalitatea acestora. atunci delincvenţa juvenilă.Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate minorilor. delincvenţa juvenilă există oricînd: prealabil procesului. precum şi propune crearea sau modificarea acestora. le va aplica avînd ca bază legea penală. criminologia studiază persoanlitatea infractorului. de elaborare a unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii. pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice. sancţiunile aplicate minorilor. legiferîndu-le. este realizată de un spectru mai larg de subiecţi: doctrinari. atunci dreptul penal este cel care. cu participarea activă a persoanelor interesate. ca titulare de drepturi şi obligaţii. organe de drept. 24 . un domeniu de studiu. Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă. pe care o desfăşoară autoritatea judiciară. Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a criminalităţii. atunci delincvenţa juvenilă este o disciplină. care cercetează actele normative în materie. dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege. în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. nefiind o activitate prin sine însăşi. O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal. etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice fiecărei perioade de vîrstă. procesul penal se realizează într-o cauză penală.

de exemplu. atunci era posibilă iertarea acestuia. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav. 1 Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave. p. fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an.I. care menţiona că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire. omorul.factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor. ca. Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui Hammurabi. dar adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii. doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor. Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica. încercînd astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra tendinţelor delincvenţei juvenile. Drept procesual penal. – Bucureşti: Lumina Lex. Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele. fie sancţionat prin tăierea degetelor. din 25 . deoarece statistica constituie una dintre sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte. deoarece psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale. care îşi are originea nu numai în factori exogeni (externi). creşterea lor în anumite zone sau descreşterea lor în altele. Vasile Păvăleanu. 2004.16. Referinţe: 1. iar acest lucru dura pîna la 18 ani. cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. În Grecia Antică. iar dacă. cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale. Partea generală. oferind astfel delincvenţei juvenile informaţie în vederea stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa juvenilă §1. Capitolul II. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor juridice. vol.

puteau fi numai bătuţi. din cauza vărstei fragede. Dacă la o vîrstă apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe agravante. În cazurile date. Începînd cu perioada Evului Mediu. fiind condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi.diferite motive. Se atrăgea o atenţie sporită problemei educării copiilor. faţă de ei se aplica bătaia. aplicarea pedepsei cu moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor spiriuale. acest termen nu se respecta. 3 În urma acestei concepţii. minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe state. Ulterior. fiind supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise. în perioada Iluminismului. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor. reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. determinînd schimbarea legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor. la care se atribuie şi Anglia. Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei infracţiuni de omor cu voinţă. Biserica. se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen de 2 ani.puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele). dar putea fi aplicată şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş. Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară.2 În cazul comiterii unei crime de către puberi.impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele). În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei. precum şi juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă vîrsta raţiunii. odată cu influenţa exercitată de Biserica catolică. 26 . ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii pedagogice. . unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă de la 7 la 14 ani. Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe: . se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. putea fi aplicată pedeapsa cu moartea. situaţia s-a schimbat şi mai mult. impuberii.

La fel ca şi în Europa. concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani. La începutul secolului al XIX–lea. • Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare pentru a ţine seama. care. 5 Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor juridice necesare în vederea reglementării poziţiei copiilor. iniţiativă care s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări europene4. în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi priviţi separat de adulţi. În perioada 1938-1945. elaborat de guvernul federal în anul 1938. iar necesităţile. trebuie să fie individualizat. inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul Convingerea că actul de justiţie. de criminalitate. Principiile în baza cărora funcţionau tribunalele erau următoarele: • • Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al Convingerea că aceşti copii merită salvaţi. de sărăcie.În secolul XIX. tribunalele trebuie să ajute copilul. Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau (Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi. pentru a-şi putea îndeplini scopurile. justiţia trebuie să ţină seama de faptul că fiecare copil este diferit de ceilalţi. centrat pe reeducarea acestora. aspiraţiile şi condiţiile sale de viaţă trebuie cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor individuale. Procesul de învăţămînt începe să se modifice considerabil. ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri (juvenile Court Act). • de judecată. în urma comiterii 27 . abandonaţi sau neglijaţi. o atenţie sporită atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. În legislaţia Uniunii Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor. pentru a avea un rol cu adevărat util. Accentul principal era pus pe învăţătură. iar atunci cînd copiilor din cadrul graniţelor sale. • această educaţie este viciată. de trebuinţele copilului. în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau „case de refugiu”. să fie protejaţi. pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei. în condiţiile aplicării unor Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi. legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane. nu să-l pedepsească. cu prioritate. ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. proceduri non–punitive.

6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului. trimiterea temporară în vreo mănăstire). Ulterior. 2)pentru minorii de pînă la 14 ani. prin legea de la 24 septembrie 1938. pîna la care nevîrstnicii trec două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani). între 8–15 ani. 2.5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul “minor“. de la 15 la 20 ani. doar daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt. cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit. Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind infractorul minor pînă la adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem de mutaţii juridice în acest spaţiu.de infracţiuni. Codul penal de la 1936. suferă modificari în ce priveşte publicul minor: 1)majoratul e redus la 18 ani. A intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865). minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede pricepere. cînd minorul nu raspunde penal şi cea a adolescentei (14-19ani). erau trimişi pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare. a căror denumire s-a modificat în colonii de reeducare.4) de la 15 la 18 ani răspunde penal. prevedea următorul sistem pentru minori: fixează majoratul la 19 ani. Conform legislaţiei existente. ulterior apare Codul de procedură penală. 28 . în celălalt urmînd aplicarea măsurilor de constrîngere şi de orientare educativă (supravegherea din partea părinţilor. care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale. importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă a copilului: pînă la 8 ani. de tutelare şi preventiv educative care încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de 21 ani.dar se bucură de ameliorări la aplicarea pedepsei.dar şi pentru minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie. 2) incapacitatea de răspundere penală coboara pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani. într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă. 3. cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite necondiţionate. generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a săvîrşit cu sau fără percepere. 3) de la 12 la 15 ani.

Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani. amenda. care a dus la tulburarea sănătăţii. în general.M. munca corecţională fără privaţiune de liberatate. precum şi pentru alte componenţe de infracţiune. este posibilă fără aplicarea pedepsei penale. care au săvîrşit o infracţiune. privaţiunea de libertate se stabilea pentru - minori pe un termen ce nu poate depăşi 10 ani. 21 CP din 1961 prevedea. care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate . Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă. condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate.minorii.S. vătămarea intenţionată a integrităţii corporale.în colonii cu regim înăsprit. alin.10 răspunderea penală a minorilor. fie în alte locuri din raionul în care locuia condamnatul. 3 art. şi anume: că sunt supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani.minorii. precum şi minorele – în colonii cu regim comun.S. la 24 martie 1961. a putut fi obţinută abia dupa aprobarea Codului penal al R. Conform prevederilor CP din 1961. iar în cazul în care minorul cu vîrsta între 16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă. Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de libertate. că dacă instanţa de judecată va considera că corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani. sunt supuse răspunderii penale numai pentru omor. Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile minorilor: - privaţiunea de libertate. conform sentinţei instanţei de judecată. şi anume: .în special. tîlhărie. ea poate aplica acestei personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ. . care se stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa. Totodată.În Moldova Sovietică. Codul penal al RSSM prevedea în art. destituirea din funcţie. şi a celei în privinţa minorilor. care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă pericol social. o reglementare mai adecvată a activităţii procesual– penale. fie la locul de muncă al condamnatului. termenul privaţiunii de libertate nu putea depăşi 15 ani. 29 .

luîndu-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat. s-a eschivat de la executarea pedepsei. săvîrşite la vîrsta sub 18 ani. luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul săvîrşirii infracţiunii. instanţa de judecată. stabilite de oragnele competente să aplice munca corecţionalîă. Minorul. Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite. singur achita amenda. la propunerea organului afacerilor interne ori la demersul unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă. le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii neexecutate prin altă pedeapsă mai blîndă. Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se sustrăgea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei. la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace. eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă mai blîndă putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune 30 . Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda. în limitele de la 25 la 500 de salarii minime. În cazul în care persoana. care consta în pronunţarea în public de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului. în cazurile necesare. care lucra. Potrivit art. condamnată la munca corecţională fără privaţiune de liberate. însă în raza domiciliului condamnatului. pentru minorul care însă nu lucra amenda se achita de părinţii lui. care reprezenta o sancţiune bănească ce se aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod.în limita de pînă la 5000 de salarii minime.52 al Codului penal din 1961. aducînd aceasta. putea să trimită această persoană pentru executarea pedepsei în alte locuri. Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică. Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru infracţiuni. iar pentru infracţiuni cu scop de profit . instanţa de judecată putea să înlocuiască termenul neexecutat al municii corecţionale cu pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi termen. urmînd să-şi execute pedeapsa la locul de muncă.Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se reţinea în folosul statului o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la 5 la 20%.

săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare exemplară şi atitudine cinstită faţă de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat. Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle măsuri de constrîngere cu caracter educativ: 1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă stabilită de instanţa de judecată; 2) mustrarea sau mustrarea aspră; 3) avertismentul; 4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna cauzată, dacă minorul are un cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau obligarea să repare prin munca sa dauna materială cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea daunei se face pe calea unei acţiuni civile; 5) încredinţarea minorului pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc; 6) încredinţarea minorului pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei organizaţii obşteşti, cu consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor; 7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau într-o instituţie curativă şi de educaţie.
Referinţe : 1. Igor Ciobanu. Criminologie. Vol. II. – Chişinău: Cartdidactica, 2004, p.226. 2. Ibidem, p.227. 3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între Statele Unite şi România. – Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.40. 4. Ibidem, p.41. 5. Ibidem, p.43.

§2. Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi, pe de alta, sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:

Legea privind drepturile copilului 338 din 15.12.94 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.13/127din 02.03.1995;
31

Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-48/210 din 26.04.2001; Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002; Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003; Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29.03.85// Veştile R.S.S.M., 1985, nr.3, art.47; Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.34-35/112 din 03.03.2005; Hotărîrea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare, nr.769/25.11.92 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11/353 din 30.11.1992; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Concepţiei naţionale privind protecţia copilului şi a familiei nr.51 din 23.01.2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.17-19/121 din 31.01.2002; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei nr.727 din 16.06.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.126-131/774 din 27.06.2003; Hotărîrea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile nr.198 din 16.04.93 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.4/119 din 30.04.1993; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr.566 din 15.05.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90/600 din 23.05.2003; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii nr.1643 din 31.12.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16-18/124 din 23.01.2004.

32

În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova conform Codului penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune. Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23). Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul comiterii faptei să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta de 16 ani. Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală. Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii (legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare factorul intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel. Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale, iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude răspunderea şi pedeapsa penală. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475 al Codului de procedură penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se stabili: 1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii); 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;
33

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului; 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii. În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este obligatorie. Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor aplicabile acestora. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care a completat sistemul de pedepse din Codul penal din 18.04.2002. Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.” Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a acestora (în continuare – organizaţii). Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore. În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot exercita următoarele lucrări: curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de îngrijirea şi păşunarea animalelor, ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea plantelor medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice, crearea zonelor verzi, reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor
34

amenda este una dintre cele mai răspîndite tipuri de pedepse în majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale. este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod ilicit. Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale. În acest caz. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. care se manifestă în reducerea patrimoniului său. care practică cultura fizică şi sportul (însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent social). asistarea persoanelor cu handicap. lucrări pentru întreţinerea fondului locativ şi a obiectelor de menire socială. Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale. cît şi în practica judecătorească.64 CP. tîlhărie etc. Pentru infracţiunile săvîrşite din interes material (furt.(1) art. Amenda poate fi aplicată atît ca pedepasă principală. participarea la acţiunile de protecţie a mediului înconjurător. în conformitate cu alin. jaf. în baza hotărîrii instanţei de judecată. amenda este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului. medico-sanitare (reparaţii curente. îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată. În prezent. limita maximă a amenzii este de 5000 unităţi convenţionale.64 CP). evacuarea deşeurilor etc. ţinîndu-se cont de situaţia materială a celui vinovat. amenajarea şi curăţarea teritoriilor. lucrări de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive. lipirea afişelor. culturală şi sportivă. lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale. lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale. cît şi ca pedeapsă complimentară. Amenda. a invalizilor şi participanţilor la cel de-al doilea război mondial. în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite. confecţionarea şi instalarea barierelor pentru stăvilirea zăpezii.(1) art.de autobuze şi terenurilor aferente.(2) art. actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin. care se caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.).70 CP). Deci. Caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care infracţiunea este atribuită de legiutor 35 . săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere. curăţarea acoperişurilor de zăpadă. la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei – caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.). Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei. repararea cărţilor.

Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul.58 CP). calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă (alin. În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.57 CP). 36 .(art. care ulterior. În aceste situaţii persoana este liberată de aplicarea din partea statului a măsurilor cu caracter penal-juridic.54 CP). în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii (art. instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.67 CP.(5) art.(7) art. în legătură cu schimbarea situaţiei (art.56 CP).55 CP).59 CP). La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea veniturilor condamnatului. Liberarea de răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a săvîrşit infracţiunea. instanţa de judecată. în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea penală. poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii. în legătură cu căinţa activă (art. potrivit prevederilor art.64 CP). Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei. o lună de arest sau închisoare se calculează pentru 50 unităţi convenţionale (alin. în cazul tragerii la răspundere administrativă (art. starea materială grea condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care sînt bolnave etc. legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere penală. consecinţele cauzate prin săvîrşirea infracţiunii. alţi factori care determină situaţia sa materială. f)liberarea condiţionată (art. forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei. din motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară. şi-a pierdut gradul prejudiciabil.) nu este în stare să plătească amenda stabilită. numărul persoanelor aflate la întreţinere. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor.53) următoarele tipuri de liberare de răspundere penală: a) b) c) d) e) în cazul minorilor (art.64 CP). ascunde sau nu declară veniturile din care amenda poate fi percepută. În cazul minorilor.68 sau 70 CP. În situaţia dată.16 CP).

a stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori. Dreptul penal concură.54 alin. sînt faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (infracţiune uşoară) sau pînă la 5 ani inclusiv (infracţiune mai puţin gravă). nr.1 Infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă – în conformitate cu prevederile art. instanţele de judecată nu trebuie să admită privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită. O normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul penal se conţine în prevederile art. dacă corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate.g) în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art. Plenul Curţii Supreme de Justiţie. 4)să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.(2) CP). prin pct. Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au următorul înţeles: Infracţiune săvîrşită pentru prima oară – este acea infracţiune care.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale. sau persoana anterior a mai comis o infracţiune pentru care s-au stins antecedentele penale sau s-a scurs termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală.16 CP.54 CP.16 din 31 mai 2004. într-adevăr.104 CP (art. îndeosebi prin adoptarea şi aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori. liberarea minorilor de răspundere penală este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative: 1)infracţiunea să fie săvîrşită de o persoană în vîrstă de pînă la 18 ani. Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.54 CP. 2)infracţiunea să fie săvîrşită pentru prima oară. la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor. În conformitate cu prevederile art. persoanele pot fi liberate de răspundere penală şi li se pot aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ. care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a minorilor.60 CP). prevăzute de art. În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii. este comisă pentru prima dată. deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rîndul adulţilor. 3)infracţiunea săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă. instanţa de judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se 37 .

condiţiile de trai. repararea benevolă a pagubei pricinuite. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de stat. spre exemplu: căinţa sinceră. iar măsura de siguranţă preventivă. Pedeapsa este represivă. ele totodată poartă şi un caracter de constrîngere. obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. alte împrejurări. care însoţeşte inerent caracterul de preîntîmpinare a acestora. de executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau reprezentantului legal al acestuia. măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării. Fiind nişte măsuri de educare. anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată. la propunerea organelor de stat specializate. destinaţia sa preventivă şi de preîntîmpiare. prin aceasta manifestîndu-se. de intimidare. Astfel. cît şi la fapta săvîrşită. Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art. încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor. acestea „au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. în final. contribuirea activă la descoperirea infracţiunii. după caz. În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de răspundere penală a minorului. Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ. Măsurile de siguranţă însă au în prim–plan aspectul preventiv. motivul săvîrşirii infracţiunii.104 CP prevede următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: avertismentul. cel de constrîngere fiind subsidiar.referă atît la personalitatea infractorului. cum ar fi. urmărind un scop de retribuire. acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer educativ. caracteristica pozitivă. un mijloc de constrîngere. internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare. În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor instanţa de judecată.98 CP.” Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră: • Pedeapsa este. în principal. 38 . obligarea minorului să repare daunele cauzate. persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ urmăresc scopul de a contribui la corectarea minorului. Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. Art.

dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în timpul executării pedepsei s-au îmbolnăvit de o boală psihică. confiscarea specială. În baza acestei norme legale. din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze. persoana să fi comis o faptă prevăzută de legea penală. ci în prezenţa anumitor condiţii: în primul rând. expulzarea.• Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum. Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de siguranţă alienaţilor mintali. Natura şi durata pedepsei este fixată din start în lege. conform art. ceea ce îi atribuie caracterul unei sancţiuni nedeterminate în timp.98 CP.99 CP. incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical. măsurile de constrîngere cu caracter educativ. alcoolicilor şi narcomanilor. • individualizare. eventual cu titlu definitiv. măsura de siguranţă nu vizează gravitatea infracţiunii. măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar oricărei persoane. Însă. măsura de siguranţă nu vizează decît protejarea societăţii contra unei stări de pericol şi este aplicabilă fără a se ţine cont de răspunderea personală a delincventului. „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate. Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei. printre care şi gravitatea infracţiunii. Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni prevăzute în art. pe cînd măsura de siguranţă variază în dependenţă de tipul stării de pericol şi existenţa acesteia. pe cînd măsura de siguranţă Pedeapsa este determinată de judecător ţinîndu-se cont de criteriile de este concepută ante delictum. astfel încît cu cît mai gravă este infracţiunea cu atît mai aspră este pedeapsa. să poată fi atribuită la una din următoarele categorii de persoane: 1) recunoscută iresponsabilă. Astfel. iar. care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau face abuz de alcool sau utilizează substanţe narcotice. Măsura de siguranţă este aplicabilă atît timp cît există starea de pericol. ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter medical”. • Pedeapsa se aplică pentru săvîrşirea unei infracţiuni. de a urma un anumit tratament medical. putînd fi revocată odată cu dispariţia acestei stări de pericol. adică care la momentul faptei era incapabilă să-şi dea seama de faptele sale şi/sau să le dirijeze. 39 . în al doilea rând.

pînă la emiterea sentinţei sau în timpul executării pedepsei. 2) în scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni. au devenit deja iresponsabile. a daunelor survenite în urma săvîrşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte. cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor. dar mai apoi. instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: 1. organele de tutelă şi curatelă etc. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. tutore. pot exercita controlul corespunzător asupra minorului. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a minorului. Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză. ceea ce face imposibilă fixarea unei pedepse sau executarea acesteia. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate. a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu caracter medical. Avertismentul – reprezintă o admonestare. cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe. Potrivit legislaţiei. pe parcursul procesului penal. 3. 2. care se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire. se au în vedere acele persoane care la momentul faptei erau responsabile. 3) pentru protejarea societăţii. persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi. de sigur. prezenţa cărorva surse de 40 .2) devenită iresponsabilă până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei. au o influenţă pozitivă asupra minorului şi. în care cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună. inclusiv prin aplicarea pedepsei.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului. ruşinare a minorului şi constă în explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul mai poate influenţa pozitiv minorul. curator. rudă apropiată.

fiind destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. în cadrul altor măsuri. Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea unor lucrări de restabilire. prevăzut de statutul intern de activitate al acestei instituţii. organizarea specifică a timpului liber. administrativ-gospodăreşti. unde se efectuează o supraveghere deosebită. prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin. Instruirea în atelierele de producţie. 4. a căror deficienţe psihice sau fizice. rezultate din comiterea infracţiunii. În aceste cazuri instanţa trebuie să ţină cont de capacităţile fizice. fie trauma psihică.93 CP).(2) art. fie cauzate de mediul de viaţă al minorului. responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor. inadaptabilitate socială. reparaţie de către minor. în special prin încredinţarea părinţilor sau altor persoane. care nu poate fi realizată în regim de libertate. Măsura dată poartă un caracter mixt. includerea copiilor în activităţi de muncă.3 41 . care este organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului. împiedică formarea normală a personalităţii lor. În Republica Moldova există o instituţie rezidenţială specială2 (s. 5. pregătirea lecţiilor. cu scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora.venit propriu. sportive. complex educativ-curativ care se ia faţă de minori.Soloneţ. Soroca). care însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor. angajarea în cîmpul muncii etc. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată. În cazuri excepţionale. controlul permanent al activităţii lor din partea pedagogilor. prestarea anumitor servicii. Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de copii. În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. Specificul condiţiilor de educare în această instituţie este determinat de regimul zilei. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. chiar recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea şcolii. activităţile educaţional-culturale. abilităţile de a munci ale minorului.

securitatea persoanlă. destinată minorilor care suferă de anumite retardări în dezvoltarea mintală. Lor li se asigură o raţie alimentară suplimentară. de ordin psihologic. măsura dată. Regimul de deţinere în penitenciar asigură paza. ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică. care nu pot fi înlăturate. iar întrevederile de lungă durată se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile. se acordă pe o durată de 1-4 ore. În regim comun. ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni. condamnaţii minori pot beneficia de următoarele regimuri: iniţial. Ulterior condamnării. are o natură complexă educativcurativă. regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis. Potrivit Codului de executare al Republicii Moldova. Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie. executarea obligaţiunilor lor. În conformitate cu art. supravegherea şi izolarea condamnaţilor. iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoliinternate.În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. În cadrul acestui tip de închisoare. instituţii curative). însă în condiţiile penitenciarului pentru minori. În regim iniţial minorii beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în trimestru. 273 al Codului de executare. resocializarea condamnaţilor. (art. fie alte deficienţe de adaptare. cu o altă persoană indicată de condamnat. condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani pot executa pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi.238 din Codul de executare). deţinerea separată a categoriilor de deţinuţi etc. semiînchis şi închis. iar în cazuri excepţionale – cu autorizaţia administraţiei penitenciarului. Potrivit legislaţiei în vigoare. există trei tipuri de închisori: tip deschis. în regim de 42 . Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată. avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind banii de pe contul lor. minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa privativă de libertate într-un penitenciar pentru minori. iar măsura internării încetată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (incredinţarea minorului pentru supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită). alte maladii psihice sau fizice. Întrevederile de scurtă durată cu rudele. comun şi de resocializare.

a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv. în cazul comiterii contravenţiilor administrative. 120 . pe o durată de cel mult 8 ore. dar şi de victimă. dar şi de cea administrativă. 164.128. la prezentarea administraţiei penitenciare. De altfel. 1745 -1748. care au comis contravenţii administrative. 154. în baza deciziei directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare. în baza unui demers al administraţiei penitenciare.resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni. aprobat prin Hotarirea Guvernului nr. De exemplu.473. Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală. fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali. Codul penal în Capitolul VII al Părţii Speciale acceptă în calitate de victimă minorul în cazul infracţiunilor de incest. 51. precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată. Transferul condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată. minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent. 174. pe o durată de cel mult 8 ore. b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar. inclusiv în cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. prevăzute de articolele 471 . În conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi. 165. de eschivare de la plata pensiei alimentare sau de la 43 . Răspunderea administrativă survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la optsprezece ani. Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare: a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara penitenciarului. Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de deţinere. în penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani. Condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului.583 din 26 mai 2006. 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985. Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe timp de noapte este interzisă. cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui.

raport de evaluare 2002-2003. de divulgare a secretului adoptiei.11. p. lui Al. precum şi studiul macrogenezei şi microgenezei actului delincvenţial comis. Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei nr. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament. Justiţia juvenilă în Republica Moldova. 2003. Reglementările internaţionale obligatorii sau opţionale (de recomandare) în materia delincvenţei juvenile şi a justiţiei juvenile reprezintă un aspect care nu întotdeauna este unul cuprinzător şi detaliat. cuprinzînd totalitatea faptelor comise de către minori. dar în acelaşi timp sunt importante în materia drepturilor copilului. în măsură să răspundă la orice întrebări ce pot să apară în practică. legislaţie obligatorie şi recomandativă. sînt instituite organisme speciale de supraveghere şi reabilitare a minorilor delincvenţi. inclusiv penale. Justiţia juvenilă reprezintă mai curînd aspectul procedural. Comentariu/ Sub red.27/6 din 28. atragerii minorilor la activitate criminală sau în caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale. stabilirea sistemului de pedepse susceptibile de aplicare faţă de minori.Barbăneagră.150. în tratamentul minorilor delincvenţi. . al 44 . de atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri.întreţinerea copiilor. de abuz al părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor. traficului de copii. este stabilită o anumită limită de vîrstă a răspunderii. scoaterii ilegale a copiilor din tara. medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant. 3. Referinţe: 1. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile Toate ţările au sisteme speciale de a reacţiona contra minorilor care comit infracţiuni sau alte fapte nepenale. a minorilor.2000.Codul penal al Republicii Moldova. iar delincvenţa juvenilă – un aspect material. La acest capitolul considerăm necesar a face distincţie între cîteva noţiuni: delincvenţă juvenilă şi justiţie juvenilă. Justiţia juvenilă reprezintă ansamblul organismelor competente în combaterea delincvenţei juvenile. 2. Toate sistemele speciale sînt inspirate de o abordare prin prisma asistenţei sociale: pedepsele sînt excluse sau urmează a fi adaptate la nevoile speciale ale tinerilor. §3. p.Chişinău.46. cît şi în ce priveşte protecţia drepturilor lor garantate sau obligaţiile lor corelative. de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a războiului în rîndurile lor.

fie cu caracter general. ratificată de Republica Moldova în 2003. adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.  Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor în materia delincvenţei juvenile. sînt:  Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. semnată la Luxemburg. 2 Principalele instrumente internaţionale speciale. care sînt aprobate de un for internaţional. 1 Majoritatea actelor internaţionale conţin nişte standarte minime aplicabile tuturor persoaelor judecate sau private de libertate. la care Republica Moldova a aderat justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).  Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor. 20 noiembrie 1989. ratificată de Republica Moldova în 1993. 4 noiembrie 1950. precum este Consiliul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite. adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. aşa ca declaraţiile. în acelaşi rînd măsurile de prevenire şi combatere a delincvenţei minorilor.  Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în 1998. net Fundamentale. dar în cazul persoanelor minore procedura trebuie să fie de aşa fel. semnată la Roma.40/33 din 29 noiembrie 1985. semnată la New York. legislaţia obligatorie cuprinde tratatele (convenţii. 20 mai 1980. semnată la Haga. directivele. 45 .  Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia în materia adopţiei internaţionale. înţelegeri) care implică nişte obligaţii pentru statele care în mod oficial informează despre acordul lor de a se supune prevederilor prin ratificarea lor sau aderarea la ele. 29 mai 1993. încît să se ţină cont de vîrsta lor şi posibilităţile de reabilitare a acestora. În privinţa celui de al doilea aspect. al cauzalităţii fenomenului.  Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului. Legislaţia opţională cuprinde celelalte instrumente juridice interguvernamentale. însă nu implică obligaţii formale cu privire la implementarea lor.personalităţii delincventului minor. ratificată de Republica Moldova în 1998 (în continuare CEDO). principiile şi regulile.

Principiile nominalizate sînt: 1) Principiul nedisciminării – din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală.  Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003. care interpretează textul ei conferindu-i un caracter vivace. oferind un larg spectru de interpretări. după cum fac şi obiectul unei protecţii particulare. Evident că toate aceste instituţii nu sînt expuse exhaustiv şi nu au decît ambiţia de a genera dezbateri. iar uneori controverse în raport cu legislaţiile interne. Convenţia însă este completată de jurisprudenţa CtEDO. axate fiind pe patru principii fundamentale. formulate în art. Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo). statele părţi se angajează să garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor. există diferenţe majore în felul în care statele îşi elaborează propiile sisteme de drept în materia delincvenţei juvenile. adoptate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. În pofida recomandărilor obişnuite. Principiile au caracter obligatoiu şi sînt completate de standardele invocate în Regulile minime ale ONU în materie.  Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate aprobate prin Rezoluţia 54/113 din 1990.45-110 din 14 decembrie 1990.  Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) din 1998. Printre textele nominalizate. 6 şi 12 ale Convenţiei. primordial se reţin două: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia cu privire la drepturile copilului. Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte anumite standarde. privaţiunea de libertate şi alte pedepse recomandate aplicate minorilor delincvenţi. adaptabil condiţiilor şi evoluţiei vieţii şi particularităţilor unor situaţii sau categorii de populaţie. fără nici o distincţie. 2. libertatea în alegerea modelelor reacţiei sociale. Prima recunoaşte şi proclamă drepturi fundamentale tuturor persoanelor. minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale. inclusiv minorilor. Obiectul actelor nominalizate reliefează: definirea minorului delincvent. 3. obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. Al doilea act recunoaşte drepturi speciale minorilor. 46 .

5 Uneori. adică abstenenţa statului în exercitarea dreptului. 47 . opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor. în art. toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare. de incapacitatea lor sau de altă situaţie. limbă.37 care ţine de privarea de libertate a copiilor. autorităţi administrative sau de organe legislative. de către tribunale. chestiuni discutabile apar în materia determinării faptului ce ar trebui să constituie interes superior pentru un copil. în art. sex. acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare ale copilului în situaţii speciale: în art. în art. religie.21 care reglementează asistenţa alternativă prin adopţie. etnică sau socială.20 care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului. a reprezentanţilor săi legali. fie că sînt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială. În această ordine de idei.indiferent de rasă. ţinînd cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi. adică de a preveni discriminarea. în acest scop. interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate. ale tutorilor săi. în art. care reglementează responsabilităţile conjugale ale ambilor părinţi pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. culoare. sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice din 1966. 4 Sintagma ˝interesul superior al copilului˝ se regăseşte şi în alte articole ale Convenţiei. dar şi obligaţia negativă. de situaţia lor materială.40 ce ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşri a cazurilor de încălcare a legii penale de către minori. de a lua măsurile necesare pentru asigurarea realizării principiului. 3 Acest principiu a fost anterior confirmat în Pactele Internaţionale cu privire la drepturile economice.18. 2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii. Statele părţi se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa. şi vor lua. există cîteva modele de determinare6 :  model obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite condiţii sînt considerate a fi în interesul superior al copilului.  modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul punct de vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa. în art. Principiul respectiv implică obligaţia pozitivă a statului. 9 în legătură cu separarea de părinţi. ale altor persoane legal responsabile pentru el. de originea lor naţională.

satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană. în virtutea căruia orice fiinţă omenească. modelul mixt – îmbină atît elemente obiective.10 Pentru om. constituind obiectul articolului 2 al acesteia. Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta. iar statele părţi vor asigura în deplină măsură a posibilului supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. precum şi toate popoarele au dreptul să participe. fără să se ţină seama de frontiere. la alegerea copilului (art. educaţie). culturală şi politică prin intermediul cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate. de asemenea. 7 Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului. dar. ca fiind o amplă putere discreţionară”. care reprezintă baza creativităţii individuale. avîndu-se în vedere vărsta lui şi gradul de maturitate (art. să contribuie şi să se bucure de dezvoltarea economică. sau prin orice alte mijloace. sănătate. inclusiv în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 9 Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului. cît şi subiective. de altfel. protejarea demnităţii umane prin intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale. tehnologic şi social. tipărită sau artistică. socială. 11 4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernămînt i se garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. sub formă verbală. Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă. pe de o parte. determinarea începutului vieţii trebuie. implementînd o legislaţie penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse persoanei. asigurarea dreptului la dezvoltare presupune. 3) Principiul dreptului la viaţă.12 di Convenţia cu privire la drepturile copilului).8 În aceeaşi ordine de idei Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat cînd începe viaţa omului şi propriu-zis copilăria. şi datorită de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane. să releve o marjă de apreciere a statelor pe care ea o califică. opiniile copilului fiind luate în consideraţie. pe de altă parte. a primi şi a difuza informaţii şi idei de orice natură. Acest principiu nu exprimă 48 .13 di Convenţia cu privire la drepturile copilului). supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă. iar. a contribuţiei inovatoare la progresul economic. dar a considerat că “ţinînd cont de diversitatea concepţiilor şi a culturilor juridice care prevalează în Europa. scrisă.

Nu există o listă exhaustivă a cauzelor cînd copilul se poate pronunţa. în dependenţă de gradul de maturitate a copilului. odihnă. nici jurisprudenţa exact nu o stabilesc. Este vorba despre „orice copil suspect. proceduri de adopţie. Nu are importanţă modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant. Un barem etalon de vîrstă nu poate fi stabilit. Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale”. De aceea. Concluzionînd. cu condiţia că posedă discernămînt. În studiul respectiv este important a se defini minorul delincvent. Dreptul la exprimare este asigurat chiar şi la vîrsta fragedă a copilului. aprecierea şi seriozitatea exprimării urmează să fie luate în considereaţie în fiecare caz în parte. chiar dacă acesta nu îşi poate încă exprima atitudinea. deoarece fiecare copil are diferit nivel de dezvoltare. În ce priveşte vîrsta copilului de la care se admite exercitarea acestui drept.autodeterminarea copilului. ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce îi privesc propria persoană. nici actele internaţionale. dar ca titlu de exemplu ar fi: divorţul părinţilor.Natura comportamentului imputat minorului Articolul 40 al Convenţiei privind drepturile copilului oferă o definiţie juridică a minorului delincvent. violenţei şi maltratării • Dreptul la asociere. Convenţia privind drepturile copilului stabileşte următoarele drepturi: • Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare • Dreptul la un nume şi o naţionalitate • Dreptul la educaţie şi informare • Dreptul la identitate culturală şi religioasă • Dreptul la asistenţă medicală • Dreptul la joc. A. inclusiv prin a determina cine este minorul şi care este pragul de vîrstă al acestuia. recreere • Dreptul de a avea o familie • Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare • Dreptul de a-şi exprima opinia • Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate. Caracterul „delincvent” depinde doar de circumstanţa 49 . schimbarea numelui etc.

din punct de vedere formal.conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil.6 al Convenţiei. minorul delincvent este. Convenţia europeană cu privire la drepturile omului nu defineşte în mod special minorul delincvent. Olandei. să se evite incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări grave”. că art. Problema este de a şti cînd minorul face obiectul unei astfel de acuzaţii în lumina Convenţiei privind drepturile omului. sînt suficiente trei criterii în baza cărora se poate constata acuzaţia penală.) pentru dezvoltarea copilului însuşi. Aceasta este ipoteza potrivit căreia minorul. este susceptibil de condamnare dacă a comis o infracţiune.. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”. odată cu atingerea maturităţii acestuia. vîrstei acestora. statele sînt invitate să elaboreze un catalog al infracţiunilor proprii minorilor luînd în calcul particularităţile minorilor. gradul de severitate a sancţiunii pe care o riscă interesatul. în sensul art. precum si elaborării masurilor ce trebuie recunoscute (. A fortiori. Acesta ar fi cazul cînd dispozitivul reacţiei sociale faţă de minor face obiectul încadrării penale în dreptul intern al statului respectiv.6 al Convenţiei cu privire la drepturile omului s-ar aplica în sensul protecţiei minorilor. Contrar Convenţiei nominalizate. din punct de vedere juridic. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis de altfel. Art. În aceste condiţii. 12 În speţa Nortier c. Aceste trei criterii ar fi: încadrarea juridică a faptei în una dintre infracţiunile indicate în dreptul intern. De aceea.. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor comportamentale faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sînt o parte a procesului de maturitate şi creştere si are tendinţa să dispară spontan. 50 . cel faţă de care există o acuzare în materie penală. Interpretarea s-ar face deci prin referire la noţiuni mai generale care se aplică adulţilor.1 al Principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile dispune recunoaşterea necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic. Potrivit jurisprudenţei CtEDO. în dreptul internaţional se ridică problema necesităţii corelării incriminărilor faţă de adulţi şi a celor faţă de minori. la majoritatea indivizilor. ceea ce constituie un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv. s-ar deduce că vor fi aceleaşi modele de reacţie socială faţă de delincvenţa juvenilă care prezintă o dimensiune sancţională mai pronunţată chiar şi în cazul cînd ea nu ţine de sfera penalului în dreptul intern. natura infracţiunii. Adică.

a). cum ar fi sintagmele “sistemul de justiţie juvenilă” sau “delincvenţa juvenilă”13. iar destinatarii sînt numiţi “minori”. însă se menţionează că interpretarea şi implementarea lor trebuie să se “încadreze în cadrul larg ” al Convenţiei cu privire la drepturile copilului.1) şi foloseşte denumirea generică “copii” pentru a-i denumi. În Directivele Riyadh de asemenea nu se conţin definiţii explicite. în Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate (din 1990) nu se menţionează calificarea pentru pragul de 18 ani.” Problema invocată este deci de a evita stigmatizarea copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. Regulilor de la Beijing şi al altor instrumente. În pofida denumirii lor. acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict. “cu excepţia cazurilor. poate să răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sînt aplicate în cazul unui adult. nu se pune sarcina modificării infracţiunilor imputate minorilor. Definiţia dată în Regulile de la Beijing rămâne aplicabilă ţărilor în care persoanele cu vîrsta de 18 ani sau peste pot fi judecate de instanţa de judecată pentru minori. Directivele de la Riyadh sugerează aplicarea oricărui dintre standardele mai înalte ale acestora (Convenţia cu privire la drepturile copilului şi Regulile de la Beijing). în majoritatea cazurilor aplicându-se formula “sub 18 ani” din cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului. când în conformitate cu legislaţia aplicabilă majoratul survine mai curând" (art. 51 . Mai mult decât atât. În ceea ce priveşte vârsta. care nu stabilesc o vârstă anumită. Spre deosebire de Regulile de la Beijing.2. În realitate. în Directive mai des se folosesc termenii “copii” şi “tineri”. B. [b] un delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat. însă declară. în cadrul sistemelor respective de drept. ci de a defini utilitatea pentru copil a criminalizării comportamentului său. că în scopurile acestui instrument. “[a] minor este un copil sau o persoană tânără care. Pragul de vîrstă Deşi Convenţia cu privire la drepturile copilului se adresează tuturor persoanelor sub vârsta de 18. termenul “juvenil” se foloseşte doar în calitate de adjectiv. [c] un delincvent juvenil este un copil sau un tînăr.” (Regula 2. se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament sistematic nedorit al acesteia.„delincventă” sau „predelincventă”.

există o relaţie strînsă între noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu. etc). ţinându-se cont de problemele de maturitate afectivă. Regatului Unit din 16 decembrie 1999. În speţă doi minori de 10 şi 11 ani au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare pentru răpirea şi uciderea unui copil de 2 ani. „dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat. atunci noţiunea nu mai are sens. adică vîrsta de la care minorului i se poate imputa răspunderea penală ca şi unui adult. Ar trebui.40 § 3 lit. Avînd în vedere maturitatea psihologică şi afectivă conform vîrstei pe care o au. de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace”. dar lui nu i se poate aplica aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi. majoritatea civilă. c. deci. Dacă vîrsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o vîrstă limită.4 din Reguile de la Beijing stipulează: „în sistemele juridice care recunosc noţiunea de limită a răspunderii penale aceasta din urmă nu trebuie să fie fixată prea jos.(a) din Convenţia privind drepturile copilului dispune că statele părţi vor „stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”. atunci el trebuie condamnat. Această dispoziţie impune statelor să introducă în legislaţia lor vîrsta majorităţii penale. În aceeaşi speţă Curtea a reţinut că fixarea vîrstei majoratului penal la cea de 10 ani nu constituie o încălcare a art. situaţia matrimonială. art. c) limita de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil. b) un prag de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă. În conformitate cu opinia separată a unui judecător în cauza respectivă. Astăzi se pune întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale răspunderii penale. adică dacă un copil. vinovăţia lui ar fi mai redusă. avînd în vedere imaturitatea sa. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi.3 al Convenţiei europene 52 . poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial antisocial. Acest comentariu al Regulilor de la Beijing a fost invocat şi în hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa V. ţinându-se cont de capacitatea de discernământ şi de înţelegere. a) vîrsta majorităţii penale: Art.Trei întrebări pot forma obiectul cercetărilor în ce priveşte pragul de vîrstă: a) vîrsta majoratului penal. psihologică şi intelectuală”. minorii vor trebui să accepte consecinţele unui astfel de act grav pe care l-au comis. să se încerce la a se conveni la stabilirea unei limite joase rezonabile ce ar putea fi aplicată în toate statele. În această privinţă. În general.

a doua – vîrsta intermediară atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vîrstei. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de discernămînt după care minorii au conştiinţa celor săvîrşite. în dependenţă de personalitatea fiecărui subiect. nu există o singură măsură aplicabilă minorului. fixarea unei astfel de vîrste ar fi necesară. prezenta recomandare se poate extinde asupra celor care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vîrstă. dar nu şi majoratul. Potrivit Recomandării REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. Art. neavînd atinsă vîrsta intermediară care este mai mică decît vîrsta majoratului penal. nu fapta comisă suscită necesitatea unui ajutor. b) pragul de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă: La acest capitol ar fi vorba despre două probleme: prima – vîrsta la care minorii nu răspund în nici un caz. Această cocluzie se fundamentează în special pe multitudinea legislaţiilor care oferă diferite marje de apreciere şi texte internaţionale care nu stabileasc o vîrstă exactă.a drepturilor omului. pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată minorului. precum şi de necesitatea de 53 . independent de vîrstă.40 alin. or. dar se impune un ansamblu al acestora. în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor. de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vîrste intermediare. din 24 septembrie 2003. totuşi. că nici Convenţia privind drepturile copilului. Noţiunile de responsabilitate penală şi de maturitate sînt strîns legate între ele. un copil nu trebuie să perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă.(1) al Convenţiei privind drepturile copilului stipulează doar că statele trebuie "să ţină seama de vîrsta lui. În aceste condiţii este evident că necesitatea fixării unei vîrste intermediare este strîns legată de natura măsurilor ce pot fi aplicate minorului. Teoretic. minor sau juvenil înseamnă persoana care a atins vîrsta de răspundere penală. nici Convenţia cu privire la drepturile omului nu impun explicit statelor să stabilească un etalon al vîrstei intermediare. ci situaţia concretă trăită de către minor sau starea prin care el trece. De asemenea. totodată. În realitate însă. Din aceste considerente. Trebuie de constatat. de aceea majoritatea statelor europene estimează că sub 13 sau 14 ani un copil nu are această maturitate şi deci nu poate raspunde penal.

în principiu. cît şi infracţiunii comise". Art. (4) dispune că orice măsuri aplicate trebuie "să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atît condiţiilor lor. Zeelandă Nicaragua Sierra Leone Anglia Vanuatu 12 Canada Hondura s Jamaica Coreea Maroc Uganda 13 Algeria Benin Burkina Faso Chad Franţa Guinea Madagascar Niger Polonia Senegal Togo Tunisia 14 Bulgaria China Croaţia Germania Ungaria Italia Japonia Lybia Mauriţius Paraguay România Fed. statele impun două vîrste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele măsuri educative.a promova reintegrarea copilului" în societate. de la naştere. c) etalonul de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil: nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vîrstă exact.40 alin. decalajul de la o ţară la alta este uluitor. fix şi unic. 14Vîrsta răspunderii penale în diferite state ar fi după cum urmează: 15 VÂRSTA OFICIALĂ A RESPONSABILITĂŢII PENALE 7 Australia Tasmania Bangadesh Barbados Belize Cipru Ghana Hong Kong Irlanda Iordania Kuwait Liban Myanmar Namibia Nigeria Pachistan Sudan Syria Thailand Trinidad 8 Australia Saint Kitts Sri Lanka Scoţia 9 Etiopia Iraq Filipine 10 Australia Fiji Nepal N. Din considerentele nominalizate se impune stabilirea unui etalon de vîrstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială. Rusă Rwanda Slovenia Vietnam Yemen Jugoslavia 15 Rep. Cehă Danemarca Egipt Finlanda Islanda Maldive Norvegia Peru Sudan Suedia 16 Argentina Azerbaidjan Belarus Bolivia Chilie Cuba El Salvador Indonezia Mongolia Micronezia Portugalia Ucraina 18 Belgia Columbia Costa Rica Ecuador Guatemala Mexic Panama Peru Spania Uruguay 54 . Această sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne. De altfel. În ţările în care vîrsta minimă a fost stabilită. aceasta calculându-se. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii penale.

Op.29. p..26. semnată la New York. 11. 10. p. 3./ http://www. Osman c.Zimbabwe Se pare că aceste diferenţe de vîrstă nu sînt dictate de obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă stabilite de dreptul internaţional.6. 6. 8. p. dar impuse în principal de grija excesivă faţă de securitatea socială.CE. Obligaţiunile pozitive în virtutea Convenţiei europene a drepturilor omului.10.24. 2004. Jean-François Akandji-Kombe. 28.1.md. 2006. 2004.14. p. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului.30 12.6. Les projets de réforme au regard de la Convention européenne des droits de l’homme et de la Convention relative aux droits de l’enfant – La réaction sociale à la délinquance juvénile. p.Paris: la charte. 9. 2004. 2.. § 125. art. p.00.3. Ibidem. Regatului Unit./ cauza Vo c. Tabel prezentat după Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a Copilului. Referinţe: 1. 4. art. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului. 7. Franţei. p. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a Copilului “Innocenti”. Justiţia juvenilă în lume. 2004.4.72. 14. 5. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. 28 actombrie 1998. Thierry Moreau. Ibidem. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă.4 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966.. art. 15. Reglementarea internaţională a drepturilor copilului://teză de doctor în drept. Ibidem. 20 noiembrie 1989. 2007.cnaa.2. 55 .acad. Ibidem. art. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a Copilului “Innocenti”. p. 13. p. § 115. cit. Justiţia juvenilă în lume. specialitatea: 12.

există instanţe speciale pentru minori. De asemenea. Nu mult după critica perioadă a anilor ’60 – ’70. deoarece singura instanţă pentru minori deschisă permanent se află la Dublin. legea penală pentru minori are obiective 56 . Totuşi. la creşterea urbanizării. Belgia (1994) şi Olanda (1994-1995). Modificările demografice. De la sfîrşitul anilor ’80. Cu excepţia Danemarcii şi Scoţiei. şi anume: în Italia (1988).§4. incluzînd orientarea spre o pedeapsă mai severă. macroevoluţiile din societăţile contemporane au influenţat profund delincvenţa juvenilă. aceste evoluţii se reflectă prin mai multe schimbări aduse regulamentelor oficiale privind justiţia juvenilă. la o societate duală. S-au stabilit jurisdicţii separate şi legi penale pentru copii în Olanda (1905). nu a fost surprinzător faptul că avusese loc o revoluţie atît în conceptualizarea comportamentului deviant juvenil. Germania (1990). în Marea Britanie (1908). în cadrul unei jurisdicţii speciale. cel mai important lucru este să se ştie cine poate impune acele măsuri coercitive. ceea ce se experimentase deja în anumite oraşe din Germania în 1908. sugerau un posibil control al problemelor sociale şi personale. separat de adulţi. Industrializarea şi dezvoltarea ştiinţelor. Delincvenţa juvenilă s-a schimbat în natură şi volum. în timp ce tinerii delincvenţi sînt judecaţi în alte regiuni de către tribunalele locale. Franţa şi Olanda. inclusiv a medicinei şi psihologiei. determinată de factori economici. În acest context. tehnologice. Drept urmare. cît şi în natura reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. Irlanda reprezintă un caz special. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state Domeniul delincvenţei juvenile în Europa a apărut la începutul secolului XX. Opinia publică şi guvernele înclinau spre o abordare extrem de severă a delincvenţei. atenţia acordată elementului de „justiţie” în tratarea infractorilor minori devenea din ce în ce mai importantă. unde în 1899 s-a creat Instanţa pentru minori din Chicago. în Danemarca şi Italia s-a acordat o atenţie deosebită poziţiei pe care o aveau copiii în justiţia penală 1. urmărind interesul copilului. sociale şi culturale au dus la accentuarea migrării. În Italia. Motivele pentru orice tip de măsură suscită diferit tip al asistenţei sociale. În fiecare ţară există diferite organizaţii active care se ocupă de delincvenţii juvenili şi de familiile acestora. un grad mai mic de toleranţă faţă de abateri. incluzînd un control social scăzut. atitudinea s-a schimbat într-o abordare medicală şi de asistenţă socială. nu mult după apariţia sa în SUA. În Belgia şi Franţa au fost create Tribunale speciale pentru copii în 1912. De la o perspectivă strictă. însă organizarea şi autoritatea lor diferă de la un loc la altul. economice. Anglia şi Ţara Galilor (1988-89). legală şi represivă.

În majoritatea ţărilor un judecător profesionist îşi are locul său în cadrul instanţei pentru minori. ci este un drept special. În Germania. Corelativ. dreptul penal al minorilor şi-a cîştigat autonomia: acesta nu mai este o derogare de la dreptul penal al adulţilor care formează dreptul comun. competenţa judecătorească privind delincvenţii minori este strict separată de intervenţiile de asistenţă socială. În Anglia. adică dreptul penal al minorilor este mereu actual. în timp ce condamnările delincvenţilor sînt impuse de către Instanţa pentru minori. cauza este deferită „Cour d’assises des mineurs” sau la „Jugendkammer”. ci o fiinţă umană aparte în integralitatea sa. În Franţa şi Germania. În unele state nu există instanţe speciale pentru minori. Anglia şi Ţara Galilor. În cazul absenţei datelor concrete. Domeniul tratamentului minorităţii penale constituie obiectul multor controverse. astfel încît orientarea spre justiţie pare a fi prioritară decît asistenţa socială. în afară de cazul cînd actul intern a prevăzut o derogare. prin însuşi art. precum şi reprezentării atitudinii comunităţii în cauza respectivă. Perceperea acestui cadru s-a schimbat. se recurge la stabilirea vîrstei probabile a individului prin recurgerea la o expertiză medicală. În Germania. minorul nu mai este un adult redus. jurisdicţia penală pentru minori are trei etape: judecătorul profesionist prezidează singur cazurile mai puţin grave. Instanţa completului de judecată privind procedurile din cadrul familiei este autorizată pentru prima categorie de intervenţii. Este regretabil că şi Convenţia nu subliniază nimic în acest sens. În pofida faptului că se comit manipulări 57 . Limita superioară este stabilită şi nu se neagă. pentru infracţiunile excepţional de grave. Definirea minorităţii suscită dificultăţi. Actele nu menţionează nimic.1 al Convenţiei privind drepturile copilului – cea de 18 ani. repetării şi gravităţii infracţiunii. fiind luată pînă şi ora în considerare. cauzele referitoare la fapte deosebit de grave sînt audiate de către o instanţă intermediară formată din judecător şi asesori. Vîrsta unui minor se apreciază în ziua comiterii infracţiunii. dar uneori el este asistat de doi judecători neprofesionişti. intervenţiile coercitive de asistenţă socială sînt ordonate de către o Instanţă locală de supraveghere. În Anglia şi Ţara Galilor. Dar limita inferioară a minorităţii penale este controversată. însă şi mai multă atenţie pare a fi acordată individualizării. motivaţia pedagogică rămîne foarte importantă în emiterea sentinţei. iar Instanţa pentru tineret – pentru cea de a doua categorie.educative şi orice pedeapsă trebuie să-şi propună pe cît e posibil reeducarea. unii ajungînd chiar pînă la momentul conceperii sau al naşterii.

pedepsele şi măsurile luate trebuie să fie pedagogice. Ea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă. deoarece minorii sînt consideraţi ca avînd mai puţină „capacitate de înţelegere şi voinţă” (de exemplu. experienţe sau acte de clonare. totuşi acesta nu poate fi protejat atîta timp cît nu îi sînt recunoscute anumite drepturi.genetice faţă de embrion. acte privind circulaţia drogurilor. există ţări care pun accentul pe măsurile educative. în timp ce metoda instrumentală de reabilitare a devenit predominantă. minorilor sub o anumită vîrstă care au săvîrşit fapte penale li se aplică doar măsuri de protecţie. În acelaşi timp medierea nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave. minorului care a săvîrşit o infracţiune i se aplică cu preponderenţă măsuri disciplinare sau pedepse. Minorul victimă nu are o limită de vîrstă. se consideră că tinerii infractori pot fi influenţaţi pozitiv mai mult decît adulţii. sînt preferate măsurile alternative. cu ajutorul unei terţe persoane. fie minorul victima infracţiunii. În justiţia juvenilă caracterul punitiv şi-a pierdut din importanţă. sistemele de drept urmează două modele: cel tradiţional. În ambele modele. În calitate de infractor. de cele mai dese ori faţă de el se comit acte de maltratare. În primul rînd. Portugalia şi Spania. care acordă prioritate măsurilor educative. în Italia). şi cel mai recent. În alte ţări. Din punct de vedere penal. ca o modalitate de a evita urmărirea penală faţă de minori. Germania. De aceea.3 Se evidenţiază două sisteme privind răspunderea minorilor.2 În privinţa sistemul sancţionator aplicabil minorilor. Spania. Minorilor care răspund penal rareori li se aplică pedepse.06. Această scuză de minoritate (specifică sistemului francez) duce la reducerea pedepselor în comparaţie cu cele aplicate adulţilor. Medierea este din ce în ce aplicabilă în mai multe state. medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului. ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii 58 .2007. În domeniul justiţiei pentru minori. Dualitatea dreptului penal al minorilor. situaţia minorilor este privită sub dublu aspect: fie minorul infractor. Noile tendinţe ale dreptului penal al minorilor. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere din 14. este cazul Angliei şi Ţării Galilor. cum sînt Belgia. precum medierea şi reparaţia penală. vîrsta diferă de la stat la stat. De obicei. conform căruia începînd de la o anumită vîrstă minorilor li se aplică pedepse. În al doilea rînd. minoratul este folosit ca o diminuare a vinovăţiei. În Franţa. ei comit fapte contra patrimoniului.

Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori defineşte tinerii ca fiind persoanele care la momentul savîrşirii faptei au vîrsta cuprinsă între 14 si 18 ani. 59 . A treia tendinţă. dar care este dependentă parţial de curţile criminale ordinare: tribunalele locale de instanţă şi tribunalele regionale.5 A fost creată o instituţie judiciară autonomă. tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sînt judecaţi ca adulţii de către jurisdicţiile penale de drept comun. Un tanar este responsabil penal dacă în momentul savîrşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei şi pentru a acţiona în consecinţă. ci dreptul penal al minorilor. Astfel. reiese că. Porneşte de la ideea că tinerii delincvenţi au nevoie mai mult de asistenţă socială decît de pedeapsă. eficiente şi durabile. una anglosaxonă – tratamentul intermediar. 4 În Germania există instituţii speciale pentru minori. datorită dezvoltării morale şi intelectuale. minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal. lor li se pot aplica dispozitiile privitoare la minori. cu modificările şi completările ulterioare. Munca în folosul comunităţi este deja ca o pedeapsă aplicată minorilor. Totuşi. dar primordial se axează pe educaţie socială şi şcolară. există o strînsă legătură între procedura penală şi procedura civilă aplicabilă minorilor. cu atît mai mult că intervine acelaşi judecător şi acelaşi organism administrativ pentru a asigura protecţia tinerilor: acest oficiu acordă asistenţă socială pe lîngă tribunalele de minori. Germania : În Germania. Legea privind tribunalul pentru minori este aplicabilă nu doar minorilor între 14 şi 18 ani. prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori. Cînd sînt responsabili penal. Adică. dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului. din momentul în care o infracţiune penală a fost comisă. în momentul savîrşirii faptei acesta era asemănător unui tînăr. acestor tineri nu li se aplică Codul penal. Tribunalele de competenţă sînt cele de tutelă ataşate la structura curţilor civile ordinare. Conţinutul tratamentului aplicat minorilor poate fi divers.reciproc acceptabile. dar şi tinerilor între 18 şi 21 ani. tinîndu-se cont şi de condiţiile de viaţă. Legea privind bunăstarea minorilor priveşte copiii în dificultate din punct de vedere social sau care necesită o grijă şi protecţie particulară. De menţionat că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vîrsta majoratului penal pînă la 21 de ani. completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953.

repararea prejudiciilor cauzate. formalismul poate fi atenuat doar dacă a fost aplicată procedura simplificată: în această ipoteză se impun doar unele garanţii fundamentale. în orice caz. control judiciar în libertate. formalismul este important pe parcursul audienţei după o acuzare formală. ţinîndu-se cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de comportamentul făptuitorului. În cazul audienţei. Judecătorul poate pronunţa diferite măsuri: educative (asistenţă educativă. dar aceasta are un caracter excepţional: de exemplu. Serviciul de ajutor social procedează la observarea minorilor şi prepară un dosar de personalitate care va fi ulterior transmis la autoritatea judiciară. educaţie sub supravegherea unei organizaţii). dezbaterile şi deciziile nu se fac în public larg. iar vîrsta majoratului penal este de 18 ani. prezumţia nevinovăţiei sau deptul la apărare. detenţie pe termen scurt [pedeapsa detenţiei nu este considerată sancţiune penală si nu este înscrisă în cazierul judiciar. dar deciziile privative de libertate sînt luate de către un judecător de investigare. 60 . de aceea actualmente vîrsta răspunderii penale este de 10 ani. pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4 săptămîni)]). disciplinare (scuze personale adresate victimei. ca: dreptul de a tăcea. poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani pentru infracţiunea savîrşită. În procese privind minorii avocaţii nu au un rol prea important şi instruirea este condusă de către un procuror de stat.Dreptul german admite posibilitatea de plasare a unui minor în detenţie provizorie. cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani. Anglia : Reglementări în materia răspunderii penale a minorilor se regăsesc în Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder Act). Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerilor cu vîrsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. plasarea minorului într-o instituţie educativă. varsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general. şi represive (închisoarea). Durata pedepsei. Din contra. Pedeapsa inchisorii (Jugendstrafe) este dispusă cînd măsurile educative şi disciplinare sînt considerate insuficiente. Pentru minori sînt prioritare măsurile educative şi disciplinare6.7 Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburarii liniştii publice (Crime and Disorder Act) a abrogat prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vîrsta între 10 şi 14 ani. Această masură se execută într-o instituţie specializată şi îmbraca mai multe forme: detenţia de week-end (maxim 2 week-end-uri). adoptată la 31 iulie 1998 şi în Police and Criminal Evidence Act din 1984. Dar.

. dar dacă minorul a comis o crimă în particular gravă. adesea în şcoli.8 Cînd fapta savîrşită de un minor este de o gravitate mare. dar se va afla sub supravegherea unui agent de probaţiune. din 1996. Decizia de pornire a urmăririi este luată de către poliţie şi serviciul de urmărire al Coroanei. iar punerea în libertate a minorului ar prezenta pericol pentru ordinea publică. 18 sau 24 de luni. cuprinzînd două etape: minorul este deţinut într-un centru special. iar pentru delictul următor – un avertisment. . 8. acestea în majoritate fiind destinate tinerilor care au împlinit 16 ani: .obligaţia de a nu părăsi domiciliul. . Durata acestei măsuri poate fi de 4. . sînt centre unde se deţin tinerii înainte de judecare. 2 sau 3 ore pe săptămînă. în fine. 6. ulterior. este eliberat. cuprinzînd supravegherea şi munca în folosul comunităţii. pentru tinerii între 10 şi 21 de ani. . unde se tinde a li se asigura o formare şi a favoriza reeducarea lor. instanţa poate aplica una din următoarele măsuri disciplinare.dacă este la primul delict. Alte măsuri sînt prevazute de Crime and Disorder Act din 1998: .despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii. unităţi de securitate a autorităţilor locale. Dacă este un prim delict lipsit de gravitate. tînărul va primi o mustrare.munca în folosul comunităţii pe o durata de 3 luni. instanţa poate pronunţa pedeapsa închisorii. 12. vor fi competente tribunalele 61 . sau o infracţiune împreună cu un major.munca in folosul comunitatii. prin purtarea unei brăţări electronice.supravegherea. minorului supus pedepsei închisorii i se aplică o măsură specială. cu obligaţie de reşedinţă. ofiţerii de politie pot lua măsuri educative faţă de minor. Tribunalul pentru copii are un rol esenţial. orientate spre tratament şi nu spre pedepsire. în special: instituţii pentru tineri delincvenţi care sînt în detenţie. pe o durata intre 40 şi 240 de ore.o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani. centre de tratament pentru tineri care privesc adolescenţi cu serioase probleme de comportament.o sancţiune mixtă. pentru tinerii sub 16 ani. care poate fi controlată. la activităţi organizate. pentru o durata de maxim 3 ani. .obligaţia de a participa. .Dreptul englez cunoaşte instituţii specifice minorilor. Cînd delictul are o gravitate mai mare. Conform articolului 73 din Crime and Disorder Act.

se diferenţiază. a-i reîntoarce la şcoală. Chiar dacă uneori dezbaterile pot fi aduse la cunoştinţă publică. Procedeele sînt duble: există ancheta socială. Lor li se aplică un tratament intermediar. supravegherea. învăţarea şi formarea profesională. plasarea sub autoritatea serviciului social. după care se aplică judecarea. Reglementarea în materie este stabilită în Codul penal şi în Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000. Instruirea este dirijată de poliţie şi de serviciul de urmărire al Coroanei. Spania. Articolul 19 din Codul penal. dar în acelaşi timp judecătorul englez poate solicita un raport de la şcoala tînărului delincvent. publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai tîrziu. Între minori. la muncă. Dacă un minor săvîrşeşte o faptă penală. Ea se compune din 4 părţi: tratamentul corecţional destinat a modifica comportamentul minorului. de exemplu. dar răspundere penală parţială pentru minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani. va răspunde conform dispozitiilor legii privind răspunderea penală a minorilor”. în cele mai bune condiţii. pedepse privative speciale. dar tinerii delincvenţi pot fi eliberaţi sub cauţiune. în ce priveşte aplicarea legii şi a stabilirea consecinţelor pentru faptele comise. Minorii fac iniţial obiectul unui anumit număr de teste după care se apreciază 3 criterii: periculozitatea lor. Audienţa este supusă formalismului. În general. Au fost adoptate mai multe texte normative pentru a aduce în concordanţă dreptul intern cu Constituţia. situaţia lor familială şi necesităţile lor educative specifice. dispune că „minorii pana la vîrsta de 18 ani nu raspund penal. Detenţia provizorie a minorilor este posibilă. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 2000 stabileşte lipsirea totală de răspundere penală pentru minorii sub 14 ani. identitatea victimei nu poate fi totuşi divulgată. în ce priveşte impunerea unor măsuri copiilor sub 10 ani care au comis fapte delincvente sau restricţia de a fi însoţiţi de adulţi în public la orele serii. În calitate de măsuri educative sau pedepse pot fi aplicate: amenda plătită de părinţi. educarea socială. tratamentul intermediar durează 12 săptămîni.pentru adulţi. Dreptul penal englez al minorilor se caracterizează prin aplicarea unui tratament intermediar care a fost introdus în 1969 (Children and Young Persons Act). dar nu există la această etapă a procedurii careva reguli specifice aplicate minorilor. două categorii: de la 14 la 62 . Reformarea sistemului faţă de minori este în permanentă evoluţie. organizarea timpului liber.9 Vîrsta raspunderii penale este aceeaşi ca şi varsta majoratului penal. pur individual pentru a preveni recidivarea lor.

totuşi. intimidare sau punerea în pericol a persoanei. c) în regim deschis. educative şi de muncă. în care va participa la programe educative. Pentru minorii care au împlinit 16 ani legea prevede o agravare în cazul savîrşirii de infracţiuni cu violenţă. • Tratamentul medical se aplică minorilor consumatori de alcool sau droguri. d) internarea medicală. • nu există o condamnare pentru infracţiuni săvîrşite dupa împlinirea vîrstei de 18 ani. restrîngerea unor drepturi.16 ani şi de la 16 la 18 ani. • Interdicţia de a părăsi domiciliul. internarea într-o instituţie specială. în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din comunitate. unde va participa la activităţi formative. ci doar acela care are un an vechime în muncă şi 6 luni de formare în domeniu. 63 . Nu orice judecător poate cerceta cauza unui minor. fără aplicarea violenţei sau a intimidării unei persoane. Astfel de măsuri sînt admonestarea. ci măsuri cu caracter educativ. suplinind prin aceasta implicaţia scăzută a familiei. care.7)10: • Internarea se aplică pentru faptele de un pericol social sporit. Minorilor sub 16 ani nu li se aplică pedepse. cînd judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea urmatoarelor condiţii: • s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă. pot fi destul de severe. fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a persoanelor. • Asistenţa într-un centru de zi. în care minorul va desfăşura activităţi social-educative. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi persoanelor majore cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani. • circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi. Internarea poate fi de mai multe feluri: a) în regim închis. b) în regim semideschis. Minorului care nu a implinit vîrsta de 14 ani i se vor aplica prevederile ce vizează protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organica privind raspunderea penală a minorului. Măsurile educative sînt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 (art. care au savîrşit infractiuni. pentru minorii cu probleme de adicţie sau psihice.

familie sau grup educativ. 2001. de exemplu. pentru că ea nu poate fi aplicată decît pentru infracţiunile cele mai grave. 3. Avocaţii care intervin trebuie să fie specializaţi. 4.Copenhagen: AFK. p.11 Referinţe: 1.3. Carmen Nicula. .• • • • • Libertatea sub supraveghere în centrul de formare profesională sau la locul de muncă. privind dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori.3. .] Jill Mehlbye. p. Mustrarea. – Paris: PUF. . dar într-o modalitate atenuată. Italia. minorul trebuie să fie în supravegherea serviciilor sociale ale Ministerului de Justiţie sau ale administraţiei locale.] Lode Walgrave.2. Confronting youth in Europe: juvenile crime and juvenile justice / [edit.48 din 22 septembrie 1988. judecătorul poate plasa tînărul delincvent în detenţie provizorie.Bucureşti: Institutul Naţional de Criminologie. Judecătorul poate aplica diverse măsuri. Tribunalul pentru minori este compus din doi magistraţi şi din doi asesori experţi în ştiinţe sociale. impunerea de a nu părăsi domiciliul sau plasarea într-o instituţie specială. Prezenţa minorului la audienţă nu este obligatorie. 2006. De la începutul procedurii. Vîrsta răspunderii penale coincide cu cea a majoratului penal. Ch Courtin. judiciare şi administrative.97). pe o perioadă determinată. Aplicarea detenţiunii pe viaţă minorilor a fost declarată neconstituţională. Munca în folosul comunităţii. judecătorul va lua o decizie în funcţie de interesul copilului. Reglementări privind răspunderea penală a minorilor se regăsesc în Codul penal şi în Decretul nr. Dar această măsură face obiectul unei reglementări stricte. adică 18 ani. Pe parcursul procedurii. În Italia există instituţii specifice minorilor.458 p. ca de altfel şi parchetul pentru minori. 2. J-F Renucci. p. dar în anumite situaţii poate fi coborîtă la 14 ani. Minorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor. 64 . 1998. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care la momentul săvîrşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art. Ibidem. [edit. Le droit penal des mineurs. Minorul beneficiază de mai multe garanţii procedurale. Minorul sub 14 ani este penalmente iresponsabil. Ridicarea permisului de conducere sau a permiselor de portarmă. Convieţuirea cu o altă persoană. Dan Mînzală. Răspunderea penală a minorilor şi regimul sancţionator în legislaţia altor ţări.

Op. cit.html 10. J-F Renucci.co. Dan Mînzală.17. p. Delincventul comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice. Op. pe de altă parte. Ch Courtin. Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată.unifr.bund. postulate.swarb. published by the Federal Ministry of Justice.. Fourth Edition 2005 http://www.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.24. 1. http://www. şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin publicarea lucrării L’uomo delinquente. Le droit pénal des mineurs-Paris. p. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor fenomenulu de delincvenţă în rîndul minorilor. Sorgintea teoriilor de explicaţie a criminalităţii îi revine curentului pozitivist italian. http://www. Carmen Nicula. cuprinzînd în acest sens o serie de concepte.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct.35.pdf 7. 6. În cele ce urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai elocvent originea delincvenţei minorilor. p.shtml 8.de/media/archive/961.bmj.9. şi caracterul omului. p. cit. Carmen Nicula. Kretschmer clasifica delincvenţii în patru tipuri1: 65 .5.unifr. Jorg-Martin Jehle.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.. pe de o parte. 9. Criminal Justice in Germany. dat fiind că acestea sînt multiple. Teorii de orientare bioantropologică Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în lucrarea sa Structura corpului şi caracterul examina strînsa legătură între structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice.html 11. http://www. Dan Mînzală.

mâini şi picioare scurte. mâini şi picioare lungi şi subţiri. Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală. meticulozitate.  astenic – cu corpul slab.  atletic – cu o bună condiţie fizică. ci se referă la toate procesele 66 . considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc în rîndul mesomorfilor. statură mijlocie. Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate cu fenomenul de delincvenţă. caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice. un simţ acut al onoarei. rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. umor. exces ponderal. căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare. dar şi superficialitate în relaţiile sociale. care corespund tipului atletic. înclinaţie către compromisuri. spontaneitate. Ei nu au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer. După el. predispus spre comiterea faptelor în grup. grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune. alungit. abdomen şi torace bine dezvoltate. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck. fraude. energic. Kinberg. fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa biologică proprie. Teoria inadaptării sociale Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile. displastic – suferă de maladii. perfidie. optimism. Mai tîrziu tipologia americanului W. dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului (tipul endomorf). falsuri. Ca şi Kretschmer.  comite fapte din îndeletnicire. vivace. piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină. dar energic. Kinberg precizează că structura nu vizează doar tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice. interiorizare. a musculaturii şi sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor cutanate şi nervoase (ectomorf). tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată. sociabilitate. mobilitate. are anomalii corporale. autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată personalitatea individului. Pentru a desemna personalitatea ca atare. În lucrarea sa Basic problems of Criminology din 1935. prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt îmbinate pentru a realiza funcţia. sensibilitate. al cărei precursor a fost O. din care cauză este plin de ură. predispus spre a comite fapte ce solicită inteligenţă.H. vesel.Sheldon se fundamenta pe predominanţa comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă.

3) stabilitatea garduală a echilibrului emoţional.  indivizi bine adaptaţi la mediu. mediu sau slab. Kinberg analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. cît şi dinamică. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt.3 2) Variantele patologice. De asemenea. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive. Modalităţile de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne. de infantilism. în al treilea rînd – din funcţia morală. tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte. psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă. Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5: a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia 3) de a comite fapta.  indivizi bolnavi. 1) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului. psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt influenţaţi de mediu. tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale. spre deosebire de cele precedente. După cum aceste tendinţe variază pentru indivizi.biologice. 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului. modul în care el reacţionează la stimulii externi. trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii. cu element moral absent. care cuprinde trăsăturile ereditare normale. anatomică şi fiziologică. din cauza cărora individul nici nu poate examina realitatea. în primul rînd. Kinberg s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1) capacitatea maximă a inteligenţei unui individ. 4) gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului.4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:  indivizi cu funcţie morală limitată. gigantism. sînt determinate de maladiile mintale eventuale. dar insensibili faţă de actele imorale. Pentru aceasta. Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului criminal. din nucleul constituţional. termenul avînd astfel o conotaţie atît statică. în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare patologice şi. Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă exterioară.  indivizi care reacţionează normal. 67 .2 Structura personalităţii este compusă.

Aşa. fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei.b) situaţii nespecifice. au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un număr mult mai mare de infractori. Teoria cromozomului crimei Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii. sau amorfe. elaborat intenţionat de către subiect. atunci şi al doilea o va comite. în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu. Se 68 . Rezultatul a fost negativ.7 Studiile de arbore genealogic. Primul care a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange. încredinţându-i unor educatoare serioase şi de încredere. dar actul este pregătit. realizate în SUA de către Dugdale. aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. până la urmă. Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul asupra gemenilor). Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit alt raport procentual6.8 Mai recent. în organizaţii criminale). Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg. cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ. Odată cu aceasta s-au deschis noi orizonturi în interpretarea originii delincvenţei şi apariţiei teoriilor eredităţii. suedezi au tins să stabilească corelaţia dintre părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de către copiii adoptaţi. El a stabilit că în 77% din cazuri la gemenii monozigoţi. care s-a hotărât să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită. c) situaţii mixte. pe aceeaşi bază s-a conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalităţii. dar. dacă unul a comis o crimă. care în anii ’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. cercetători americani. iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri. În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă. care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict. Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au demonstrat că acesta este puternic.

totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă. Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale. iar mai bine de 95% din criminali nu posedau această anomalie. Dacă nici unul dintre părinţi nu are antecedente penale. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y. devin cheli înainte de vreme. procentul este de 14. sunt miopi şi au tulburări de caracter. cromozomul “Y” a fost denumit şi cromozomul crimei. Teorii de orientare psihologică Şcoala interpsihologică Creată de către Gabriel Tarde (1843-1904). această şcoală propagă ideea că raporturile sociale nu sînt decît rezultatul imitaţiei. a avut-o teoria comozomiană. Teoria comozomului crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom.5%) există în situaţiile în care atît părinţii biologici. Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%. dintre teoriile eredităţii.7%. 20% dintre copiii adoptaţi devin infractori. De altfel. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890) Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele acceptate în mediul propriu. Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1. nu face decît să imite pe altcineva.concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de delincvenţă (24.80 m. cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. adoptaţi de alte familii. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora. ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. să devină infractori. Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale. astfel. cît şi cei adoptivi au antecedente penale. 2.10 69 . Celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 perechi distincte.5%. P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. În aşa fel.9 O largă răspîndire. procentul copiilor adoptaţi care devin delincvenţi este de 13. dacă cineva fură sau omoară.

Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui Durkheim, care consideră crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde consideră delincventul un parazit, un străin care se penetrează în societate. Factorii antropologici şi fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori sociali ghidează această activitate. La factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia, tradiţia, industria etc. Criminalitatea sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate pentru a le crea pe altele. Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în general mare şi greu; patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav. Orice influenţă a mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi indivizi. În conştiinţa aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o presiune socială. Termenul de „presiune socială” este relativ, pentru că individul percepe influenţa altor persoane prin prisma propriilor interese şi de aceea mereu face ceea ce corespunde propriilor gusturi. În acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite repercursiuni: în unele societăţi predomină o interacţiune onestă între indivizi, în altele – imitarea modelului celor delincvenţi.11 Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi Samenow (1976) în spaţiul anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon. Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea delincventă pretinde a se contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă parte, în delincvenţă patologică. Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi amănunţită a stilului de viaţă a delincventului carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar, gîndire orientată spre acţiune, sugestibilitate). Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia (1960), Societatea criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură între un delincvent şi nondelincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur).
70

Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După el, delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese, de a se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de diverse situaţii, dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere a consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă), indiferenţă afectivă (dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu imprimă individului o orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi necesară însumarea lor. Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar criminalii sînt oameni ca toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la act” este expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul infractorului şi acela al noninfractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13 Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta comisă a fost un accident în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările lui De Greeff, Pinatel arată că pentru 25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică, pentru 55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni recidivişti sau infractori ocazionali.14 Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a subliniat că delincvenţa nu este aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Le Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare criminală, o disocialitate persistentă şi un egocentrism exasperat. Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale individului sînt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. Cînd primele experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot alerta, instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.
71

Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului delincvent.15 Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea delincventului, sînt mai mult sau mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul. În acest cadru el a descris „procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi criza.16
-

Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd individul este confruntat cu o situaţie sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare spontan, graţie nivelului moral, raţiunii. Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este dezumanizat, desconsiderat, devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la act sporeşte. Spre deosebire de prima fază, în cadrul acesteia, dispariţia este formulată ca un accident, însă unul mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte subiectul caută modalităţi de debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la trecerea la act. Trecerea la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori dezinhibitori, de exemplu alcool. După De Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a doua sau a treia fază, sînt din clasele social defavorizate, pentru că în acest cadru există un raport mai direct cu emoţiile. Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat. La această etapă subiectul nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a implementa trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor precedente au fost mai puternice, cu atît actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului interior al individului. În aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau dependent de droguri care, avînd necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ pentru a le realiza. Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul delincventului în asemenea cazuri este similar suicidarului.

-

-

72

Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.17 Pentru Mailloux, există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:
1) apariţia identităţii autentice şi

2) consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care trece individul. Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţă din obişnuinţă. Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.18 Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin lucrările Interpretarea viselor; Lecţii de psihanaliză etc. Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice. Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.19 Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii. Sunt luate în consideraţie trei elemente dinamice: Id (Libedo), Ego, Superego20. Libedoul cuprinde tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot acţiona asupra conştientului sub forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual, dar poate fi sublimată spre alte scopuri decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia libidină, adică persistenţa ei, poate duce la nevroză.
73

Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din fragedă copilărie şi este o forţă inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice. Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego. Copilul poate fi determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza absenţei satisfacţiei sperate şi a refuzului permanent din partea părintelui.Id este neorganizat. inconştient şi acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu egoul. ci şi obiectul la care el se raportează. apare capacitatea de a simţi ruşine şi dezgust. cît şi la fetiţe de atracţia faţă de mamă. Apoi. Fromm (introduce conceptul de alienare socială analizată prin prisma psihanalizei). deplasarea. Originea sa este externă. urmată atît la băieţi. unii reformulînd-o: W. care o consideră pe mamă ca pe proprietatea lui. este traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acordă unui nou-nascut. A. al cărui rezultat poate fi diferit. Visul are funcţia de a modera tensiunea din Id. fiind dictat de pedeapsa şi recompensa din afară. Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de vinovăţie. pe care el îl numeşte oedipian. Acestei prime etape i se pune capăt prin refulare. Însă. avînd funcţia de împăcare şi sinteză a pulsiunilor libidinale şi existenţiale. Adler (fondează psihologia individuală) etc. izolarea. 74 .Kardiner (a introdus conceptul de personalitate de bază).21 Interacţiunea dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu. aceste evenimente nu este necesar să aibă loc în toate cazurile. A. descărcarea etc. asupra înlocuirii termenului de nevroză cu cel de parapatie). sublimarea.22 Freud exemplifica latenţa complexului. băieţii îşi concentrează dorinţele sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei. în detrimentul său. ca funcţie a eului. După Freud. se schimbă nu doar modalităţile de activitate. băiatul. prin doua exemple: mica fată ce vrea să se considere preferată tatălui şi care suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din partea acestuia şi se vede prăbuşită din universul său.Stekel (a insistat asupra conflictului psihic în nevroze. raţionalizarea. La fetiţe legătura este inversă. Pe măsură ce libedoul se dezvoltă. Mecanismele de apărare. Abraham. Jones. Întîi apare iubirea de sine. Drept rezultat. ordonat de principiul realităţii. E. iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare. La antipod. E. sînt multiple: refularea. tot în primii ani de viaţă. în timp ce dezvoltă sentimente de ostilitate la adresa tatălui (complexul Oedipian).

ca fenomen social.Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos. De altfel. în ansamblul său. criminologia clinică poate fi confundată cu prevenirea criminalităţii. criminologia clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin. Lipsa de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore care o cuprind şi care nu pot fi verificate. totuşi. Criminologia clinică îşi are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui Garofalo cu privire la ancheta socială. În fapt. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege ansamblul modalităţilor utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului criminal. Criminologia clinică Expresia „criminologie clinică” este utilizată în două sensuri:  în sens larg. criminologia clinică are. ea prezintă studiul multidisciplinar al unui caz individual al delincventului în vederea prevenirii recidivei. ca urmare a studiilor de reacţie socială. reacţia socială are un obiect de cercetare mult mai amplu decît criminologia clinică. adică cele cu caracter medical.  în sens restrîns. care studiază criminalitatea. Prin aceasta din urmă se urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul acţiunilor de readaptare socială sau de neutralizare a delincvenţilor. între criminologia clinică şi reacţia socială faţă de criminalitate există multiple interferenţe. cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd „pat”. Tradiţional. care implică un eventual tratament. atunci criminologia clinică – doar pe categorii. şi anume: cu prevenirea terţiară ca formă a modelului social. Îndeosebi. expresia reprezintă studiul fenomenului criminal din punct de vedre individual. pe categorii. 75 . XX. spre deosebire de criminologia generală. alte metode de prevenţie. ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai sec. aceste modalităţi se exprimă în pedepse. După o fază a unei expansiuni remarcabile. Pe lîngă cele spuse.23 Din punct de vedere etimologic. de esenţă. totuşi. Dacă prevenirea criminalităţii se face în plan general. Deosebirea este.

pe de o parte. pedepsire. dar adaptabilitate redusă. pe de alta. de a se adapta mediului. dar adaptabilitate satisfăcătoare. Bentham. Formele stării de pericol sînt: 8) starea de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate psihologică şi morală a fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial.24 De fapt. Criminologia clinică îşi are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael Garofalo. După Garofalo. ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de către J.Odată cu apariţia teoriei personalităţii criminale a lu J. Anume din aceste considerente reprezentanţii acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă. prin care se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol.25 A. adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului adaptabilitatea individului. capacitate criminală uşoară. Elaborarea acestui concept a fost determinată de faptul că răspunderea vinovatului nu corespunde criteriului liberului arbitru. ea era orientată doar spre retribuţie. iar închisoarea – în clinică. înaintea pozitiviştilor. Prin stare de pericol a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va comite un delict. doar că el decide ca această adaptare să o facă delincvenţial. mai mare sau mai de a comite din nou o faptă. 76 . iar. starea de pericol conţine două elemente importante:  capacitatea criminală. B. Cu toate acestea. s-a promovat în continuare conceptul clinicist. prin formele şi aprecierea sa. aceasta justificîndu-se prin programele de tratament propuse de către criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente: 4) 5) 6) 7) capacitate criminală sporită. Pinatel. capacitate criminală sporită. readaptarea socială se poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului. capacitate criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare. criminologia clinică a fost recunoscută drept singura modalitate de înlăturare a unor forme ale criminalităţii sexuale. fiecare individ are posibilitatea. Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu readaptarea socială a infractorului.  mică. Mai mult decît atît. Noţiunea de cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale constitutive. ea încercînd să transforme criminologia în medicină anticriminală. dar adaptabilitate redusă.

periculos. „labeling theory" – „teoria etichetării”. prin sine. Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între periculozitatea unui comportament şi periculozitatea individului. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sînt Erwin Goffman (Stigma. Hausman (Le stigmate. administrarea medicamentelor. indici bio-psihologici şi sociali – permit a descoperi factorii actului criminal comis şi de a evalua starea de pericol a individului. Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant. care înainte de trecerea la act suportă o criză psihologică. Van Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973). 3. al cercetărilor clinice s-a exprimat prin lezarea unor garanţii şi libertăţi ale persoanelor investigate. Însuşi individul nu poate fi.9) starea de pericol de criză ce caracterizează majoritatea delincvenţilor. uneori negativ. în vederea readaptării sociale a persoanei. A. 1963). putînd fi înaintea judecării sau după. ci doar comportamentul lui poate avea un grad de pericol. lobotomia. luarea măsurilor de prevenire a recidivei. Observarea se exprimă atît sub aspectul cadrului. cum mai e numită. Anume în baza conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit criminologia clinică. Teorii de orientare sociologică Teoria stigmei Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici: 10) 11) indici legali – constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană. Scopul predicţiei este elaborarea unui tratament. Printre metodele de corecţie se propun psihanaliza. cît şi al momentului de efectuare. 77 . une forme originelle de reaction sociale 1973) etc.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation 1970). intervenţii chirurgicale etc. electroşocul. care include o serie de operaţii: observarea. Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social deviation 1970). Aprecierea cazului individului se exprimă în diagnostic şi pronostic. Aspectul. G. aprecierea.

care se răsfrîng asupra condamnatului. Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice: 1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri. comportamentul său fiind determinat de stereotipuri. decît însăşi condamnarea lui.Prescripţiile legii penale (antecedentul penal. încercînd să răspundă. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de criminalii în „gulere albe" şi ceilalţi?". paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă". 3) conceptul de personalitate – în cele din urmă.). se aplică ca o „stigmă". În 1934 soţii Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale. în SUA. s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării. deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun". care săvîrşesc infracţiuni minore. în cele din urmă. nepedepsiţi. răpiri etc. E. 78 . după cum afirma şi profesorul american G. care comit infracţiuni de un pericol extrem. societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol. De altfel. Astfel. declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos). jafuri.H. adică o marcă. fiind ocoliţi de stigma legii. pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă." În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate. De fapt.Mead. un însemn asupra acestuia. Acest proces decurge prin multiple niveluri: 1) aplicarea legii penale de către organele de drept. „tînărul delincvent devine rău.Sutherland. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii rămîn. 2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea societăţii. efectuat de Wallestein I. individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat) societatea. ci de procesul prin care societatea aplică marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză. În cadrul unui sondaj. dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă. De fapt. ajunge la concluzia că „3/4 din condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali. nu este vorba de un singur act deviant. nemaivorbind de atitudinea societăţii. Recidiva printre primii era mai mare decît printre cei judecaţi.

Prima – cea aplicată de societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare. adică a normelor penale. fapt ce ar favoriza delincvenţa.) şi cel general (presa. am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. chiar şi reeducată fiind. prietenii. fiziologice sau psihologice. dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului. • observaţia va fi urmată de reacţia socială. căci. dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. De fapt. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau. contează nu pedeapsa. Stigma este o pecete socială. dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă". mai întîi. la determinarea individului de a săvîrşi delictul. în cele din urmă. TV. • permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce. tinerii cu freză scurtă. Teoria anomiei sociale Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos.. noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social.). în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice. în cele din urmă. nu va rezista să nu recidiveze. De exemplu. în vogă acum. Durkheim. De fapt. elevii care sînt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori. „lege" sau anomia („violare a legii"). Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului. în La Division du 79 . creîndu-şi astfel „cariera criminală". comportamentul lor trebuie observat de către societate. radioul... ci modalităţile de prevenire a infracţiunii. pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi". dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. 3) elaborarea regulilor sociale de conduită. Termenul este utilizat de Durkheim. În acest sens avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa conduce la control social. De exemplu. Teoria stigmei se reduce la următoarele: • înainte ca unele persoane să fie stigmatizate.2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia. cînd persoana..

În 1961 succesorii lui Merton R. 26 Acest model de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în statele continentului european. atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală. 2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi. în care au exprimat ideea că. reunirea în grupări agresive. indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul. aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu.travail social (1893). cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică. creată de către educatori. Ei încep să ceară prea mult de la viaţă. în pofida sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta. generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897).Ohlin. Preluînd ideile lui Durkheim. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu celălalt. publică lucrarea Delincvenţă şi oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere . Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate. ajungînd pînă la dezgust de ea. unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste". Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă. consideră Merton. „altruiste". trebuie de distins două categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care trebuie să tindă membrii corpului social. Cloward şi L. Anomia se instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru anumite categorii sociale. „anomice" şi „fataliste". exprimînd dispariţia tradiţiei. prin care şi-ar înlătura frustrarea 80 . Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă dezvoltare economică. Neputînd să-şi atingă aspiraţiile. pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său.

Aşa. pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu este suficient pentru a explica variaţiile nivelului de criminalitate. tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială. Cultura cuprinde un sistem de valori şi de norme şi un criteriu de valorizare şi de integrare în grupul social. p.. Ibidem. crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între normele de conduită diferite. – Paris: DALLOZ. 3. Cohen care s-a bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. în particular. răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă caracterizată prin efortul susţinut de întreaga societate cu obiective de finalitate îndelungată. el trebuie situat în complexul factorilor sociali şi economici de ansamblu ale societăţii. cu responsabilitate personală şi politeţe etc. 1966. 4. în societatea cu grad înalt al migrărilor. fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. alcool. O. acestea pot suscita înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale.389. Op. p. căzînd în mrejele delincvenţei. Criminologie. p.28 Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de percepere a vieţii. mulţi însă vor eşua.generată de nedreptatea socială. p. cit. Kinberg.399. în care tinereii ar întrebuinţa droguri. Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui A. 81 .151. 5. O mică parte dintre ei va reuşi. Criminologie.398. – Paris: Cujas. în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza criminalităţii. să se refugieze de degradarea socială.27 Teoria conflictului de culturi În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui Thorsten Sellin. se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să se izoleze. – Bucureşti: Oscar Print. Referinţe: 1. Raymond Gassin. 2. Raymond Gassin. diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană.156. includerea în organizaţii antisociale. Acest şoc este aparent. Problemes fondamentaux de la criminologie. Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura generală care aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de conduită nonutilitare. 2002. După el. Rodica Mihaela Stănoiu. 1998. p. Cu toate acestea. pentru a se confirma.

p. – Paris. Michel Born. 15. a. 672678. Raymond Gassin. p. Rodica Mihaela Stănoiu. 20.101.Иншаков. Иншаков. 1993. Dennis Gath. Op. cit. 24. Pirozynski. – Bruxelles: de Boeck. N.М.6. 14. 82 . Op. 22. Michel Born. p.M. 28. p. 21. Raymond Gassin.96.97. p. Chiriţă. cit. p. p. 7.173. 25. p. p.Tarde. Ciobanu. – Arad.1971. Ibidem. V. p.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. Social structure and anomie//American sociological review.243. С. 1961..156. Ibidem. Op. Dennis Gath. Richard Mayou. Michael Gelder. Tratat de psihiatrie. cit.144.М. 16. cit. p.Bucureşti. p..Mailloux. Stănoiu. Psihiatrie clinică. Criminologie.М.1997. 12.124. – NZ. p. Ibidem. 1987. Op. p. A se vedea: G.. p. Michael Gelder.. cit. Op. Op. С. T. cit.579. R. p. p. Rodica Mihaela Stănoiu. Psychologie de la delinquance. 11. Op. 26. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures. – Oxford – Bucureşti. cit.6. 2006. cit. 13.164-165. 19. Op. Gh. cit. Иншаков. Иншаков. Зарубежная криминология. R. citat după: Raymond Gassin. Mateuţ. 8.. Op. Op. I. 9. 1938. p. p. p. citat de R.167. 1993.. Raymond Gassin. 23. P. . Criminologia (Note de curs).140. – Москва: Инфра-Норма. 27. Ibidem. 17. Cloward. 18. 1890. С.15.157.. cit. citat după С. nr.114-116. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept.. 10.. cit. Les lois de l’imitation.. 2003. p. p.174.169. Boişteanu.31.. 1994. p.585. – Iaşi: UMF.М. L.K.143.33-34. Merton.225. Op. Richard Mayou.

deoarece. Este semnificativ faptul că altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual. ci şi un fenomen individual. a doua face 83 . şi numai abia începînd cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv. În acest sens se poate afirma că actul delincvent este unui individual.PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR 1. Conceptul de personalitate a delincventului minor Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi funcţionarea societăţii. fiind contrar normelor legale. el este întîi de toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?.

Payer – la 19 luni. se răsfrîng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii minorului. Gesell – la 2 ani. nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii. acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare psihică. imprimînd o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi conduitelor infantile. comune. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanentă devenire. structurile tipologice şi temperamentale. ca o grilă de recepţie selectivă. deci creatoare. atitudinile caracteriale. Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei.2 84 . generat de particularităţile psihoindividuale ale copiilor. fondul emoţional. irepetabilă. aptitudinile specifice. repetabile. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările externe impuse minorului. ea fiind determinată nu numai de ceea ce este sistemul actual. Dar. fiind cercetă sub mai multe aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe. adică de personalitatea individului. în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socio-culturale. înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în anumite performanţe. Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani. Variabilele psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi interesele. psihic sau social.referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică. în mai multe etape. iar Réné Zazzo – la 3 ani. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei. însuşirile intelectuale. Ele acţionează ca un filtru. disponibilităţile şi înzestrările generale. cu însuşirile lui generale.1 Conceptul de personalitate a individului este centrat pe faptul identităţii de sine. persoana şi societatea. care nu se realizează brusc. să fie acea personalitate în viitor. ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. pentru că identitatea de sine este un proces complex. cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă. orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al subiectului. anticipativ modificatoare a mediului. fizic. ea este determinată şi de ceea ce vrea. achiziţiile anterioare. Fiecare avea dreptate.

Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ. Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman. personalitatea constituie suma calităţilor persoanei. S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de personalitate. care percepe personalitatea ca fiind rezultatul conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id.  stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent. asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente interdependente (unui individ îi sînt caracteristice 2-3 trăsături principale. Generalizînd toate curentele nominalizate. predominante. Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează :  globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea sa. celelalte. Ego şi Suprego. 4) curentul culturalist (Kardiner). făcînd din om un exemplu unic.). personalitatea trebuie să îşi păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi. dominanţă şi opusul ei – supunerea etc.  coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate elementele ce compun personalitatea. au natură secundară). 2) curentul psihanalitic (Freud). conceptul de personalitatea poate fi privit sub dublu aspect: static şi dinamic. personalitatea este facultatea de a se comporta într-o manieră sau alta. Pentru primul. asigurîndu-şi astfel identitatea de sine. or. exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu. Pentru a doua. de temperament şi de caracter. fiind înţeleasă ca homo sapiens. care pot fi mii. personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec. 3) curentul factorial (Cattel). care consideră personalitatea ca o construcţie factorială. printre aceste fiind identificate patru curente3: 1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special). dinamică şi antagonistă. după care membrii societăţii au în comun elemente asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de bază". după care personalitatea depinde de constituţia fizică. sinteza acestora. de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele mai 85 . homo valeur. homo faber. identificarea printre alţii. forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică.

care îl împinge pe adolescent deasupra lui însuşi. fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de mecanismul trecerii la act. fapt care apare ca o sursă de progres moral şi spiritual. de închegare şi structurare.5 În orientarea psihologică. analizînd adolescenţa. prin atitudinea sa de antisociabilitate. Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vîrstă prin care trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat. de punere în acord cu solicitările mediului. termenul de personalitate a devenit sinonim cu individualitatea fizică şi patologică. de integrare în viaţa socială prin asimilarea unor deprinderi adecvate. conceptul de personalitate a delincventului este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor determinante ale factorilor socio-culturali. configurau portretul unui tip distinct de comportament uman.6 Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile. Psihopedagogul francez Maurice Debesse. În orientarea sociologică. de afirmare treptată şi sigură a ei. stabilea două funcţii ale acesteia: funcţia de adaptare la mediu. căci numai definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu. împreună. se poate distinge personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori predispozanţi). cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent. nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie. funcţia de depăşire. ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vîrsta adultă. În cadrul orientării biologice clasice. Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului. se va putea autodepăşi. or. pe care adolescenţii o descoperă şi o judecă fără menajamente. personalitatea delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale. funcţia de definire a personalităţii. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul delincvenţei juvenile.7 86 . adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai problematică. ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor. transformîndu-se în devianţă. ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate. caracterizat prin predestinare ereditară şi nebunie morală4.diverse în care se află individul. sumă a unor stigmate care. iar dorinţa de autoafirmare poate fi uneori excesivă.

anturajul îl ghidează spre practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social. atitudine critică faţă de adulţi. specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există marea majoritate a premiselor personalităţii. cu încercări reuşite sau mai puţin reuşite. care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ. Abia acum se formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă. evoluînd nu mereu uniform şi continuu. în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai curînd nu pe criteriul biologic şi psihologic. dobîndire realizată în timp. . tendinţa de izolare în relaţii interpersonale. încadrarea corectă în activităţile şcolare.în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie. de exclusivism. Adolescenţa este cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de evoluţie fizică. cu eforturi. de respingere în bloc a ceea ce vine de la alţii. Emil Verza. 87 . –Bucureşti : Editura didactică şi pedagogică. 1995. ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine. p.9 Actualmente. .conflictele cu învăţătorii. de revoltă şi nonconformism comportamental. adolescentul dîndu-şi seama de cine şi ce este. familia nefavorabilă.necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a nevoii în autoafirmare. ce scopuri şi idealuri are. nereuşita şcolară. în poziţia de izolare socială manifestă conformitate mărită.195.conflictele frecvente cu părinţii. neglijare. Pantelimon Golu. Astfel. dar şi spre unele reacţii de negativism. Macromediul. atitudine de neplăcere. în poziţia de lider sînt agresivi. Psihologia copilului. Mielu Zlate. asumarea unor responsabilităţi sociale.Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate. . cu rezultate bune sau mediocre.8 Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se enumeră a fi: . ci un candidat la dobîndirea acestui atribut. psihică şi socială.neacceptarea poziţiei adultului. ce îşi propune să devină. în adolescenţă personalitatea este în linii mari constituită. Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilării şi continuă întreaga viaţă. . dar pe cel social. spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se analiza obiectiv şi de a se aprecia. Referinţe: 1.

Cunoaşterea personalităţii: – Suport de curs IDD. 9. care împreună asigură dezvoltarea. Carcea Maria Ileana. partea I. Ibidem. dezvoltarea biologică. p. B.166. 2. noiembrie 2003. luate în ansamblu. –Iaşi: Chemarea.162. În funcţie de nivelul la care are loc asemenea modificări. care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau calitativ. Pantelimon Golu şi alţii.Paris: Sedes. Asachi». funcţiilor şi însuşirilor psihice. fizică şi plasamentul individului în societate. Chişinău. – Iaşi: Universitatea Tehnică «Gh. 1969. instalarea şi transformarea dezvoltarea socială. Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor A. formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Op. p.14. Elemente de criminologie.161. Ibidem.245-289. Narcis Giurgiu. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. p. 1992. personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psihosociale. p. de mediul social existenţial.1 Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane. 8. cit. 2000. 6.. Perioadele de vîrstă ale dezvoltării 88 . . 7. Svetlana Rîjicova. C. conformitate cu normele şi cerinţele impuse de colectivitate. fiind corelate una cu alta şi predeterminîndu-se. transpusă în modificările fizice. concretizată în reglarea conduitei individului. proceselor. p. se desprind trei dimensiuni: A. Y. 5.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor Din definiţie. în biochimice ale organismului. Initiation à la psychologie moderne. ce constă în apariţia. Ibidem. 4.162. morfologice şi dezvoltarea psihică. p. Castellan. 3.161. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea psihică. există într-o strînsă interacţiune şi interdependenţă. p. Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări care.

Ca excepţie de la regula generală. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între vîrste. penală.  Vîrsta preşcolară – 3-7 ani.  biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului. (2) art. exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă. în momentul săvîrşirii infracţiunii. alin.21 CP RM. 89 . prin starea sistemului nervos. Astfel. fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. precum şi relaţiile cu cei din jur. potrivit art. Scimbările istorice în viaţa socială impun şi alte cerinţe. de exemplu: principiul istorismului. au împlinit vîrsta de 16 ani". De aceea.psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare a organismului minorului. De altfel. perioadele de vîrstă au cel puţin patru aspecte:  cronologic – de la naştere pînă în prezent. cu privire la caracterul istoric al dezvoltării psihice. Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă. „sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice care. ţine cont de posibilitatea perceperii pericolului social al faptei. inclusiv a celei penale. însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. în dependenţă de politica penală a statului. rolurile pe care le are individul în societate. Din punct de vedere juridic.  sociologic – se caracterizează prin maturitate socială. vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii. În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare.  Copilăria fragedă – 1-3 ani. la stabilirea vîrstei tragerii la răspundere – delictuală. vîrsta răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit. psihologia elaborează următoarea periodizare:  Pruncia – 0-1an. Mobilitatea hotarelor de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu structura conştiinţei minorului.  Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani. literatura de specialitate formulează diferite principii. de aceea legiuitorul. contravenţională.21 CP RM enumeră situaţiile cînd vîrsta răspunderii penale coboară la 14 ani.  psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică. fiind deci fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu îşi dea seama. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise cu intenţie.

reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea problemelor nu doar sub aspectul criminalităţii feminine.3 Interesul pentru subiectul abordat se manifestă începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii. Cesare Lombroso. deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. Cu toate acestea.  Adolescenţa (12-22 ani. 90 . postadolescenţa – 18-22 ani). Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice. care făcea descrierea portretului bărbatului delincvent şi a femeei delincvente. diconfort. pentru unele infracţiuni în calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex. persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:  Copilăria (de la 0-12 ani). dorinţa de autoafirmare. Indiferent de sex. manifestarea independenţei etc. Însă.2 În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă care nu sînt specifice adulţilor. În paralel.4 Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin predispusă spre delicte decît bărbatul. tematică cărei nu putea să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. pe care o aborda încă unul dintre întrmeietorii criminologiei. ea este temporară şi trecătoare. dar şi asupra reacţiei sociale faţă de femeile delincvente. Ele se manifestă prin negativism. criza de la 7 ani.  Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani. este foarte importantă atitudinea celor din jur faţă de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări. criza de la un an. În criminologie. criza de la 3 ani. dezvoltarea criminologiei. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit. Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani. criza de la 13 ani şi criza de la 17 ani. dar criza de vîrstă nu constituie deja un caracter format. autor al pruncuciderii poate fi doar mama biologică. Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică. de exemplu. unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani. B. psihologice şi sociale prin care indivizii se disting în femei şi bărbaţi. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nounăscutului. critică şi postcritică. adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani. mai mult sau mai puţin evidenţiat. De aceea.

cazuri de suicid realizat printre sexul masculin. funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curînd victime. s-au înregistrat mult mai des. în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului. Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină. ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori. Republica Moldova). deoarece „totul curge". nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban este mult mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit. 2) există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine. la general constituind 7-10 la sută din aceasta 5. iar pentru tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin. La general. potrivit căreia proporţia femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa. faţă de cel feminin. astfel încît femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică. se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex. SUA. Portugalia). Anglia. 6 Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin. procese. traficului de persoane etc. cu folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure. variaţia geografică. care spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu". În conformitate cu datele literaturii de specialitate. faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale delincvenţei juvenile. de exemplu în cazul prostituţiei. războaielor. în mare parte al violurilor. inclusiv la vîrsta copilului şi adolescentului. precum că rata mare a suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale bărbaţilor. anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor.actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni. prima fiind mai slabă decît cea din urmă. răscoalelor. Prin numărul mare de suicid masculin.7 Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri. fie ridicată (Belgia. o variaţie istorică poate fi atestată cînd nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor sociale. Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative). am putea afirma că 91 .

vivace. dîrz. amabil. urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite. dar poliformă şi continuă. psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi. flegamtic şi melancolic. autocontrolat. erorile. este paşnic. vesel. A. a corectei orientări a activităţii sale. pîmînt. organizat. altruist. inexpresiv. indisciplinat. Sanguinicul popular este voios. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi. idealist. sanguinic. viclean. singuratic.omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi. exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice. la rîndul lor. funcţiilor şi proceselor psihice. dar în acelaşi timp despotic. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii. foc şi apă. independent. Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el. încăpăţînat. diplomat. ce cuprind. multifuncţional. analist. Plăcut. aptitudinile şi caracterul. neimplicat. 92 . optimist. aptitudini generale. ranchiunos. Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor condiţii optime. ferm. activ. perseverent. lider. a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. B. pesimist. stimulator. neatent. Melancolicul pare a fi perfect. dar şi sfios. Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric. care a stabilit categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer. consecvent. dar totodată obraznic.9 Dezvoltarea psihică are un caracter complex. Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate. Dacă un copil este hiperactiv. de grup (acestea includ factorul verbal. pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru. fricos. absent. datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice. dar şi nehotărît. Flegmaticul este cel mai liniştit. Colericul puternic este cutezător. ea nu este uniformă. nepăsător. Mult mai tîrziu. afective. a însuşirilor. imprudent. instabil. spontan. cît şi în comportamentul exteriorizat. pretenţios. depresiv.

generalizate. artistice). activităţii de muncă. Examinînd toate coordonatele nominalizate. lipsa planurilor profesionale. recomandări propuse din exterior. de reprezentare spaţială. Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. Familiei şi micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului acestuia. sunt orientaţi preponderent la valori materiale. În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine. termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd tipar.numeric. fluiditatea frazelor. după criminologul Narcis Giurgiu. fiind influenţat de temperament şi aptitudini. caracterul se formează pe parcursul vieţii. sociabil) şi introvertit (închis. la delincvenţii minori de cele mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor. pe cînd introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. cultivîndu-i responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile. perceptiv. Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe viitor o personalitate complexă. şi cele complexe (tehnice. devalorizarea instruirii. ştiinţifice. Caracterul. Etimologic. stabil şi echilibrat. asimilarea atitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal. determinante pentru o persoană. care se întemeiază pe convingeri puternice. viitorul este perceput ca fiind o prelungire a prezentului. în procesul formării sale este foarte complex. faţă de ceilalţi în societate. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori.10 După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de caracter: extravertit (deschis. aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ). Totuşi. dexteritate manuală) şi speciale. se realizează pe parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă. orientat spre propriul eu. jovial. a semnalat că în formele lor extreme de manifestare. faţă de muncă. cum ar fi: 93 . resping. C. cum ar fi: lipsa planurilor vitale.11 Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor. stabile. Spre deosebire de temperament. comunicativ. nu acceptă planuri. extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali. stil de viaţă.

Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative. Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:  predispunerea de a face fantezii.  volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus.  în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor.Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului. se recomandă să se facă în instituţia oficială pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei.  sugestibilitatea înaltă. în calitatea procesuală a acestuia. După cum menţionează autorii 94 . pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de psihologie a minorului. Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude posibilitatea influenţării persoanelor „competente”.  predispunerea de a-şi asuma vina altora. Tonul. interesante. a modelului său comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări psihice. Se evită situaţiile de ameninţare. În unele cazuri se permite promovarea interogatoriului în condiţii neformale (depinde de personalitatea minorului).  prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat). de a exagera lucrurile. condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei. convorbire cu durata nu mai mult de o oră.12 În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului. în reproducerea consecutivităţii evenimentelor. Interogatoriul inculpatului minor. în identificarea intervalelor de timp. De asemenea.  atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare. limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor individuale ale minorului. expertiza fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. neobişnuite. ritmul discuţiei. de regilă. intimidare şi etichetare a minorului. Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie.

tendinţă mai accentuată atunci cînd minorul este parte vătămată. strada mereu au avut o influenţă importantă în devenirea unei personalităţi.Dana Damir şi Elena Toader. de asemenea. În decursul vieţii minorul este influenţat de macromediu (societatea în ansamblu. şi tulburările de relaţii între ei şi părinţi. încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară. va duce implicit la o structurare negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial. În anumite cazuri patologice. poate să apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii. În calitate de martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii. acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. gesturi. Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează.14 Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor Familia.15 Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă. vagabondajul etc. civilizaţia). anturajul. dar cel mai grav este că ele pot deveni acte delincvente. gradul de educaţie şi cultura.). în timp ce o educaţie pozitivă va configura un comportament adecvat normelor sociale16. calomnieri. chiulire de la ore. relaţiile sociale. Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia. şcoala. colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia. educaţia. strada). agresivităţi. lipsa respectului şi a distanţei în relaţiile cu adulţii. lucru obligatoriu la cei sub 14 ani. la aceştia adăugîndu-se o serie de factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei. indiferent de calitatea minorului. prietenii. colegi. adică prin însuşirile. atitudini nonconformiste.13 Ca învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte nefavorabile lui. rudele. ce nu recunoaşte normele existente în societate. micromediu (grupurile sociale mici: şcoala. precum şi asocierea cu alte persoane sau alte acte infracţionale. stările psihice ale persoanei în momentul trecerii 95 . profesori. Orice fenomen psihic este determinat de influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind trecută prin filtrul interior. ingestia de alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act. este indicat să fie ascultat în prezenţa unei persoane de încredere. De aceea. în timpul examinării. Spectrul acestor devianţe este foarte larg (minciuni. utilizarea armelor.

s-au fixat în structura caracterului respectivului minor. factori impulsionanţi. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se află minorul în faza predelictuală. Basiliade (1978) etc. Mucchielli (1965). conceptul de cauzalitate presupune un complex de condiţii. la care atribuim: (A) rolul educaţiei în familie. ca un sociopat.. Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi. care pun accent aparte pe etiologia sociologică. cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a trecerii la act. (C) organizarea timpului liber. se constată totuşi faptul că. formulată de Jean Pinatel. precum şi condiţiile interne predispozante ale individului. prin cronicizare. Prin urmare.17 Teoria freudistă. orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. capabile să reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind conflictul de culturi ori întemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism. cum ar fi D. care pune în evidenţă existenţa unor componente pozitive perfect educabile ale eului. genetici. şi nu putem accepta fie cauzele externe. Lagache (1964). deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social (datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute). care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta integrare morală a individului în contextulul social. deoarece nu toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”. delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi. fie cele interne. formulată de W.şi macromediu ar putea exercita o 96 . La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură nivelul de instruire şi educaţie. (B) rolul educaţiei şcolare. R. situaţii. teoria rezistenţei la frustrare. G. unii cercetători. în cadrul vieţii sociale.Reckless. în numeroase cazuri. Printre cauzele individuale se enumeră determinanţii ereditari. Astel. ca un inadaptat. de micro. ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa juvenilă. teoria „personalităţii criminale”. De aceea. nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în sistemele sociale în care educaţia familială.la actul delincvenţial. arată că un copil caracterial se prezintă adesea.

influenţă formativă normală.18 Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă, criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie a minorilor. (A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform căreia părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului, certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă, neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:
 deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului

depind de anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului, familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita integrării, nesigure. În familiile active membrii acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a se impune în societate, astfel încurajînd la copii formarea dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare în orice începuturi.19
 deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi

realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică puterile pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a devenit semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la greutăţi. În familiile separate, unde părinţii luptă cine să preia copilul, fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel
97

distrugînd securitatea familială în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să devină neîncrezători, detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia copilului cu fiecare dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se supună copilul îl derutează.
 deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în

fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva copii în familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai diversificate, decît în familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi se determină de scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut la un moment dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil cu care trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar obraznici în familie. În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale copilului. (B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi, aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o notă mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate genera insuccesul celor din urmă. (C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce face”.
98

Deficienţele personalităţii minorului delincvent Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră a fi:
 nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie).

Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi, prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni. Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sînt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.20 Există o strînsă legătură între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare depresivă în vîrsta adultă;21
 psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale

personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului asupra acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de existenţă. Modalităţile sale de exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente.22 Pentru ei conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii, nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte

99

şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere penală;
 psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi, respectiv,

responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniacodepresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;
 perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului

(reproducere, asociere, conservare). Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie poliformă, ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se evidenţiază:  minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune;  instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod conştient;  irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;

impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv,

comisă brusc;
 furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari;  vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări

conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociinduse cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;
 eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o

stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;
 Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii

sociale, ele sînt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului. Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, va încerca aceeaşi soartă;
 Devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare

socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborît.23 La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde
100

Lombroso şi G. 4. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de clinicieni: -reacţiile de adaptare. izolaţi24. 4 éd. Ferrero. Paris. La femme criminelle. 2. 1995. 2004. Igor A. nivel de dezvoltare. 289-308.Cockburn şi I. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică. Criminologie. -tulburări de conduită. M. Criminologia. A se vedea: C. – Chişinău: Carddidact. Granier. p. -tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare). 1950. Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vîrstă.J. 1906 . 1906 . Le caractère discriminatoire et inique de la Justice pour mineur: les filles dites “délinquantes” au Canada// Déviance et société.A. vol. 1965. The British Journal of criminology. 187-202. genetică. Referinţe: 1.Maclaz. Paris.25. adulţii urmează să aleagă justa cale de educare. Psihologia copilului. II. Ciobanu. -tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei). 1977. Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare. -tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei). C. p. Pantelimon Golu şi alţii. The criminalitz of women. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale. 3. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al familiei. p.314. Pollak.de mai multe conjuncturi: vîrsta. -tulburări simptomatice. 101 . cît şi pe cei cu handicapuri comportamentale. Philadelphie. copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi. -tulburări de dezvoltare specifice.131. p. Raymond Gassin. Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep comportamentul copilului. – Paris: DALLOZ.Bertrand. p.Referitor la supranormalitate. La femme criminelle et la prostituée.25 Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale. Sex differentials in juvenile delinquency. J. O. egoişti.

Dennis Gath. cit. http://www.. Tratat de psihiatrie. potrivit căreia delincventul este 102 . cit. 1992. Formarea personalităţii delincventului minor Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în una delincventă. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. Luca Catalina. http://www. Raymond Gassin. 19. Criminologie. 24. Boişteanu. p. Chiriţă. Dennis Gath. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii // Phoenix. Duble A. Elena Toader. Moisescu R.md 7.228-230. noiembrie 2003. Dana Damir.cnaa. 15. Ibidem. Op. V. p. Luca Sofia. Narcis Giurgiu. 2004. 9.. Pantelimon Golu şi alţii.78. 11. 2005.. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006).ro/referate/psiho_delincventa_juvenila. 1994. 21. Caracteristica medico-legală. P. Op.599. 10. 16. p..e-scoala. p. Chişinău.acad. p. noiembrie 2003. 4 éd. Pantelimon Golu şi alţii.52. 3. Op..32-33.e-scoala. p. p.5.194.74// www. Svetlana Rîjicova. Pirozynski. 17. p. p. Fără a susţine teoria lombrosiană. 14. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Op.315. Şarpe Vasile.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila. Michael Gelder. 12. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale. Vlad Mirela.124. Ibidem.27. Elena Toader. 22. V. cit. Romanian Society of Legal Medicine. Narcis Giurgiu. cit. 23. Ibidem.. Dana Damir. nr. Richard Mayou.211. – Bucureşti. Pirozynski.. Op. T. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea.html 18. Scripcaru C. Chişinău.178. Svetlana Rîjicova. Chiriţă.Oxford.. structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale. 13. P.52. T.. 8.. Richard Mayou. Boişteanu. 6. 25. – Paris: DALLOZ.1-6. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. Michael Gelder. Op. p. p. p. cit. p. Nicuşor Diaconu.. p. 1993.189.html 20. cit. – Iaşi: UMF. Psihiatrie clinică.

instituţională. 1) Alienarea (sau înstrăinarea) – este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină minorul la integrare în societate şi la conformare normelor sociale. manifestată în special în primele 6 luni de viaţă.3 Minorilor. mai exact. impulsivitatea scăpată de sub control. intoleranţa la frustraţii. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări de comunicare afectivă. 2 Al doilea factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de personalitatea individului. disperare şi detaşare. în special. impulsivitate. Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant. Pentru că agresivitatea nu este înnăscută. ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de mediu.înnăscut. între persoana sa proprie şi unele colectivităţi restrînse. insesibilitate. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă cîteva conflicte existente între persoana delincventului şi mediul social. sau între sine şi eul propriu. învăţarea. Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial propriu-zis: consumul de alcool sau droguri. fenomenul de alienare este o consecinţă a influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul dificultăţilor procesului de 103 . Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia. frustrarea.4 Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură se subliniază a fi: alienarea. egofilie.1 Primul element al conceptului triunic ce intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul de formare a personalităţii. microsocială. cînd se pun bazele personalităţii omului. vom prezenta unii factori care determină devenirea delincventă a personalităţii minorului. concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a personalităţii. este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate. fiind vorba în special de personalitatea agresivă. inclusiv starea de anomie macrosocială. tulburări de limbaj cu evoluţie în trei faze: tristeţe. îi conferă copilului un sentiment de insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament agresiv sau prin autism infantil. le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa de afectivitate din partea cadrului familial. dificultate de interacţiune. manifestată predominant prin inafectivitate. Potrivit criminologului român Narcis Giurgiu. inadaptarea. personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul antisocial. îndeosebi în primii ani de viaţă.

un procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile revine minorilor fără ocupaţie. inclusiv de mediu cultural. ca rezultat al exersării. cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei. Frustarea este o consecinţă a alienării. 2) Frustrarea – este un fenomen complex. într-un nou colectiv). 4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin Sutherlend. care menţiona despre o inadaptare fizică. generatoare fiind de personalitatea sa delincventă. ceea ce ar presupune o eventuală transformare într-o personalitate deviantă.socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură generală a comportamentului uman ce intervine prin efecte generice de convertire spre devianţă. gradul slăbit al aptitudinii de adaptare a individului la condiţiile externe. tensionant. avînd la bază un comportament conflictual. valorice. mai curînd ale mediului social. Acest comportament exprimă un neconformism cu normele sociale acceptate într-o grupare. psihică sau psihologică a individului. menită să satisfacă adaptarea la mediu. Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în funcţie de oferta socială. contestare. iar 86 încadraţi în cîmpul muncii. generată de eşecul relaţiei conflictuale cu mediul. fiind vorba de o asocializare. 3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de convertire a persoanei la cerinţele mediului. Ea presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor. în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în cîmpul muncii au fost 2598. o ripostă pe care încearcă să o manifeste subiectul neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă. presupunînd o serie de modificări psihomorale. adaptare dificilă sau inadaptare. Anume conceptul de inadaptare a servit quintesenţa tezelor lui Olof Kimberg. fiind determinată de schimbări de mediu (de exemplu. astfel încît frustrarea constituie un proces mai grav. mutarea într-o nouă şcoală. negativism. 104 . în anul 2001 neîncadraţi în muncă au fost 1908 şi 57 încadraţi în muncă. afective. Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă de comportament. Cauza inadaptării poate fi infirmitatea fizică a individului. de exemplu. dar nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. sau din legea imitaţiei a lui Gabriel Tard. opoziţie. Evoluţia spre inadaptabilitate poate parcurge cîteva etape: adaptare slabă. provocînd trecerea la actul delincvenţial. potrivit datelor statistice.6 Astfel. mai profund. culturale.5 Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă. Gradul de intensitate al manifestării celor două fenomene le deosebeşte.

care se referă la un ansamblu de atitudini asociate la o asocializare inadecvată sau perturbată. Sînt rezultate ale învăţării modificările comportamentale care:  sînt de natură centrală.  au un caracter individual.  duc la apariţia unor comportamente noi. comportamente. Autismul impune o deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi. Potrivit unui inventar canadian. interese şi activităţi care sînt restrînse şi stereotipizate. dispreţul faţă de autorităţi. au loc în sistemul nervos central.cu posibilitatea de a sparge tiparele comportamentale existente şi a elabora forme noi de comportare. există cîteva niveluri pînă a se ajunge la o personalitate asocială: 1) Nivelul unei proaste adaptări sociale. la acest nivel. de particularităţile situaţiei în care se află individul. 105 . depind de experienţa individuală. Toate tensiunile interne ale acestui individ tind a se reflecta în simptome fizice. minorul considerînd că nu are noroc în viaţă. pentru că ei ajung să comită un delict deoarece nu au ajuns la crearea unui model propriu de comportament antisocial. lipsă de control. acceptîndu-l pe cel din urmă drept exemplu de conduită. Acest indice vizează frica faţă de eşec. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui negativ şi a sentimentului de a nu fi înţeles. care a fost elaborat în baza unor chestionare ce conţineau 155 întrebări adresate minorilor delincvenţi. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate.  se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere.7 Modalitatea învăţării vizează cea mai largă sferă a delincvenţilor minori. se poate zice că subiecţii. interacţiune socială. dar nu au avut alt model comportamental. negînd problemele din interiorul său. 3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a dezvoltării în trei domenii: comunicare verbală şi nonverbală. deci au un caracter stabil. etica unui dur şi dorinţa de a se vedea adult. 2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. În fapt. 4) Alienarea se referă la atitudinile de desconsiderare şi de îndepărtare de interacţiunea cu alţii. sunt incapabili să satisfacă exigenţele mediului lor psihosocial prin manierele social adoptate.

de frustrare. adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care aceştia se conduc. de adulţi. teama de a nu fi înţeleşi. Subiectul este dezamăgit şi de sine însuşi şi de alţii. dorinţa de a-şi părăsi casa.  reacţia de hipercompensare. pentru că el nu îşi regăseşte confortul. faţă de interdicţiile abuzive ale adulţilor. a unei persoane imaginare sau implantate de grupul de referinţă. Nivelurile respective au fost parţial preluate de criminologul clinicist Le Blanc care situa în personalitatea delincventă trei simptome: o înrădăcinare criminală. iar uneori chiar comportamentul antisocial. El ştie că poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul reacţiilor sale. 7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a sentimentelor sau a emoţiilor pe care individul ar trebui în mod normal să le resimtă neplăcere şi de rebeliune.  reacţia de emitere a unei persoane anumite sau a unui personaj din operă.  reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu. de eliberare de la standardele impuse.  reacţia de negare a modelului comportamental propus de adulţi. de lipsa de atenţie din partea sau să le depăşească. Excluderea emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt ce generează un sentiment de adulţilor sau. adică capacitatea lui de a percepe lumea şi de a-i răspunde. de a fi pedepsiţi. teama de a nu pare banali.  reacţia de emanicipare. o disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat. mai mult sau mai puţin instinctive:  reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite. este necesar să se evite atitudinea adulţilor care le-ar încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă. îndeosebi la vîrsta adolescenţei. de afirmare într-un mediu extrem de dificil. care ulterior influenţează comportamentul deviant al unui minor. Tendinţele comportamentale ale adolescenţilor sînt ghidate de anumite reacţii.5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere. 106 . În devenirea minorilor. într-o formă categorică. dimpotrivă. vagabondajul. Subiectul simte şi recunoaşte la el o tensiune nervoasă. de ură. 6) Anxietatea socială manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor interpersonale. care pot provoca starea de înstrăinare. Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui Jesness) permite evaluarea nivelului de maturitate interpersonală atins de adolescent.

În adolescenţă însă. printre cauzele acesteia stabilindu-se:  disocierea căminului şi neînţelegerile familiale. socializarea conduitei. reacţia de aderare la grup. II.  reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu.  pseudodebilitatea mintală a părinţilor. dar apoi devine din ce în ce reală şi posibilă. faţă de cele comise. or. III. Transpunerea planului ilegal în realitate prin comiterea faptei ilegale. Iniţial. Depresiile.  transformările demografice. formarea personalităţii delincventului minor nu urmează aceleaşi reguli pentru toţi.  deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre părinţi. Delincvenţa juvenilă apare în 90% din cazuri la copiii abuzaţi. s-ar putea evidenţia trei etape ale procesului de formare a unei personalităţi deviante: În prezenţa unor premise incitante. De exemplu.  precocitatea pubertăţii şi sexualităţii. există cele mai mari pericole ale depersonalizării.11 Evident.9 Un copil delincvent este.  implicaţiile mass-media. de fapt. în fiecare caz se ţine cont de etapele de vîrstă.  factorii genetici. o victimă şi nu un vinovat conştient în raport cu responsabilităţile ce i se impun. Eşecul afirmării de sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale.  relaţiile dificile cu mama.10 Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii minorului.  morbiditatea psihică. 107 . care duce la formarea unei subculturi individuale a adolescentului. la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele prin intermediul faptelor ilegale.  încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor. cele mai importante achiziţii la nivelul personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului. de factorul intern şi cel extern care influenţează minorul. formarea conştiinţei morale. în special la acel grup ale cărui interese sînt asemănătoare cu ale lui.  factorii ecologici. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia socială faţă de aceasta. o ficţiune. ideea apare ca o fantezie.

Психологический анализ преступной личности // Уголовное право.. 4. p.65. – Bruxelles: de Boeck. influenţîndu-i viaţa familială. Aspecte sociale privind formarea personalităţii infractorului minor // Revista Naţională de Drept. Scripcaru Gh. nr. p. № 2. Pantelimon Golu şi alţii.. 2005. nr. Scripcaru C. Romanian Society of Legal Medicine. O.87 . – În: Psihologia copilului // Traducere din limba franceză. 11. Boiştreanu P. trebuind în acest caz să suscite atenţia specialiştilor. M. 9. Astarastoae V. Вадим Розин. Dana Damir. consumul de droguri. 38. Actele de devianţă. Coşleţ. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006). Nicuşor Diaconu. p. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Modificarea comportamentului deviant prin terapii educaţionale (I) // Lumină şi Speranţă.208. 7. de alcool.170. dacă însă acestea persistă în timp în mod constant.52. Psychologie de la delinquance. Astarastoae V. ele reprezintă semnele unui proces de alterare a personalităţii cu efecte negative asupra sinelului şi a mediului social. cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Elena Toader. p. 3. şcolară şi socială...ca expresii ale crizei de dezvoltare. p. 1995. Michel Born. 8. 2003. 1999. Medicina legală pentru jurişti.98. – Iaşi: Polirom.1-6. Psihiatrie medicolegală. – Iaşi: Polirom. Referinţe: 1. Ibidem. р. p. relativ scurte în timp. produc rupturi în comportamentul adolescentului. 4. Chiriţa V. 2002. se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare. Scripcaru Gh. 1992. 10. Psihologia copilului. 5. 2005. Adolescentul. Debesse. p. 2. Această 108 . p.. Narcis Giurgiu. 49. Scripcaru C. 6.. 168. 1970. 2004.12. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică. Tipologia delincvenţilor minori Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac"1. Ibidem.

criminali contra proprietăţii. Lombroso şi E. o idee. nici doar concretul sau cazul singular. alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care le reprezintă. unele tipuri sînt mai bine conturate şi mai frecvente. criminali dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut. încît el constituie un tip. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup. El este undeva la mijloc. criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie „criminală”. o schemă. criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială. dar au unele trăsături mai accentuate. . dar le are pe cele mai importante. cu astfel de trăsături. iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. 109 . Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare. Pinatel (1963) distinge între tipul pervers. însă necesar în procesul cunoaşterii. J. care le disting de alte tipuri. la nivel intermediar. după cum urmează: . în funcţie de o serie de criterii.2 Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi: a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete.metodă preconizează existenţa unor grupe de persoane.în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor delincvente. tipul este un concept. Ferri. reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea grupă sau categorie. distingând între criminalii de tip pasional. Aceste persoane. există delincvenţi recidivişti şi nerecidivişti. a unor categorii de infractori. Astfel. în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii ale delincvenţilor. bolnav mintal şi epileptic. c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi. sînt delincvenţi normali şi anormali. acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa. criminali agresivi.în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent. care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. Ulterior. În această lumină.3 Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. criminali cărora le lipseşte controlul sexual. tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului.

− motivaţia.în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă4. criminali psihotici şi criminali sociopaţi. fără sens. 3. Yablonski (1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi. percep complet distorsionat mediul social. contravine orientării generale a personalităţii. delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii: − prezenţa sau absenţa intenţiei. Aceştia constientizează că există ceva rău în gîndirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea. petrecerea timpului liber. acte violente cu mobil bizar. În urma impactului cu medii delincvente are loc o socializare negativă. 110 . − gradul de normativitate psihică. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau inexistentă. Criminali socializaţi prezintă o multitudine de tulburari emoţionale. care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a unor infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei. 2. Criminalii psihotici au o personalitate puternic destructurată. − gradul de responsabilitate.. el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent.în funcţie de gradul de pregătire. L. . sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră.6 După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a minorilor delincvenţi: 1. Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează printr-o personalitate egocentristă. Mitrofan. imitarea modelelor de conduită asocială.5 După cercetătorul român N. − numărul de infracţiuni comise. în special. criminali neurotici. este situativă şi depinde de motiv şi situaţie. Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii. Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare. Criminali nevrotici sînt cei care comit acte delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Ei comit. Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a personalităţii care se manifestă prin alegerea mediului de contact.

evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. idiferenţă afectivă. cupidante. 3) Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj. desconsiderearea celorlalţi. dominaţia. 2) Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal. trufia. Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi sînt predominanţi. dar există şi o contribuţie a factorilor interni. 5) Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe. ar fi: 1) Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. Reieşind din toate clasificările nominalizate. în scop de cîştig. La el se produce o regresie comportamentală. clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă. descărcări reactive. care în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori. autocontrol scăzut. prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini antisociale7. care include cautarea activă. prezentînd unele tulburări de ansamblu ale caracterului. Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi: a) criteriul demografic. Se caracterizează prin agresivitate. afectarea simţului moral etc. genul de activitate. individualismul. unele deficienţe în organizarea şi ierarhizarea valorilor sociale. cetăţeni străini sau apatrizi. vanitatea. clasificînd delincvenţii după studii. stări de mînie. emotivitate puternică. devieri ale instinctului sexual. mediul de trai rural sau urban etc. ostilitate. perversitate. exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori. b) criteriul social-economic. principalele tipuri ale delincvenţilor. d) criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente. a unor ocazii speciale.. Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a personalităţii. primare sau de recidivă etc. lipsa emoţiilor etc. Îi este specific orgoliul. ambiţia. prezenţa sau absenţa unui domiciliu cu carater permanent. agresive. cupidant. încrederea excesivă în sine.4. Sînt situaţii care 111 . organizarea motivului şi situaţiei pentru infracţiune. 4) Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate. impulsivitate. c) criteriul cetăţeniei: cetăţeni.

4. motivaţionale. Dicţionar de psihologie.preferatele. tendinţă de opoziţie etc. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. p.determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări nu ar fi comis-o. din obişnuinţă.Popescu-Neveanu. 5.ro www. debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social desfuncţional. – Bucureşti. p. 1998. 1978. Există delincvent profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă. Svetlana Rîjicova. Oancea în Probleme de criminologie. http://juristconsulting. Ibidem. – Bucureşti: Albatros. O. 6. p. Bucureşti: Ed. 24. http://www.24. Unica lui sursă de existenţă este comiterea infracţiunilor. imaturitate intelectuală.76. de tendinţe şi idei străine de realitatea în care trăieşte. 7) Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri. citat de I. egoism. atenţia şi memoria funcţionează limitat. Pop. delincvenţii ocazionali nu recidivează. 100.uem. 1994. Butoi T. 8) Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă. 7. p. De obicei. cîştigîndu-şi existenţa din comiterea unor activităţi parazitare. care afectează funcţiile cognitive. 9) Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii. jocuri de noroc) şi activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist.AII Educational SA. Se caracterizează prin scepticism. concretă. Psihologia judiciară. 2. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. El are o gîndire haotică.ro Mitrofan N. cerşetorie. p. 2006. afective. iar autocontrolul este foarte scăzut.com/docs/psihologie 112 . noiembrie 2003. De obicei. bine planificîndu-şi activitatea infracţională). stăpînire de idei fixe. 3. 8. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare.8 Referinţe: 1.735.. P. Chişinău. Tipologii de infractori // Legea şi viaţa.5. pierzînd legătura cu anturajul. nr. vagabondaj. 6) Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor.

Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia. care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie. care şi ne interesează în acest caz. Diferitele definiţii. care se înscrie în studiul explicaţiilor actului criminal. socială şi politică. Înainte de examinarea multilaterală a noţiunilor numai ce expuse. pentru a o deosebi de prima – victimologia primară.MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII 1. tind să reducă din caracterul relativ al conceptului de victimă. Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei raportată la conceperea. mai mult sau mai puţin extinse. realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Acest concept al victimologiei. Modul în 113 . Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. De aceea. Conceptul de victimă Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală. nu trebuie confundat cu criminologia victimologică. celei din urmă i se mai zice victimologia secundară.

Potrivit articolului 1 al Declaraţiei principiilor 114 . Printre sarcinile victimologiei se enumeră:  Cercetarea victimizării şi victimităţii. principii. acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. cercetările criminologice se concentrau pe actul şi autorul infracţiunii. statutul lor psiho-social şi relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii. particularităţile fizionomice.  Victimioterapia. Micheline Baril (1984). este primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937).  Pronosticul victimologic. ai cărei precursori sînt: Hans von Hentig (1948). Dar ea tinde a explora şi alte domenii: factorii care pot predispune o persoană să devină victimă. Ezzat Faltah (1971). primordial. cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi. Noţiunea victimologiei este recentă. înţelege. De asemenea. victimologia reprezintă studiul victimelor delictelor sau crimelor. apartenenţa la o minoritate culturală etc. Ea debutează înainte de al doilea război mondial.care victima percepe. În sens restrîns. În anii ’80 ai sec. victima este cea recunoscută în această calitate. În sens extins. asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia. de către ea şi de către organele competente din stat. preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate pentru a readuce părţile pe poziţii de egalitate. avocat penalist.1 În antichitate. dar prinde amploare după acesta. De-a lungul timpului.  Prevenţia victimologică. Tendinţele victimologiei moldoveneşti sînt mai curînd cu rădăcini ce plonjează în victimologia umanistă. alta nord-americană tipologică (tinde a defini variate tipuri de victime).  Recuperarea daunelor cauzate. XX. reguli. ignorînd victima. Conceptul de victimologie oscilează între două extremităţi: una umanistă de origine europeană. victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte. Quintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în dimensiune personală. socială şi politică. constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică. Benjamin Mendelsohn.

fobii.1985 a Adunării Generale a ONU). din cauza acţiunilor sau omisiunilor. Este bine ştiut că. o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor fundamentale. a suferit un prejudiciu. Fiind fără experienţă şi cu un fizic mai slab. să le creeze anumite complexe. … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia drepturilor omului. minorii fac parte din categoria persoanelor cu victimitate sporită.” Potrivit articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii. dar în acelaşi timp manevraţi sau ademeniţi la comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime. psihologică şi socială de care au nevoie. inclusiv un psihic încă nestatornicit. recomandă Statelor Membre crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii. graţie următoarelor particularităţi: capacitate redusă de înţelegere a actelor şi a previzibilităţii lor. definiţia victimei ar fi: „persoana care. contrare legilor penale în vigoare într-un Stat Membru. ulterior. şi calitatea de parte vătămată ori de parte civilă. Persoanele nevîrstnice sînt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”. despre care s-a amintit anterior. minorii nu încearcă să se apere de agresori. aşadar. dar nici nu condiţionează. „o persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat. anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de aceasta. ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). urmărit. ei pot fi nu doar instigaţi sau determinaţi la comiterea unor fapte. Cu abuzul 115 .fundamentale de justiţie. o suferinţă morală. Toate acestea îi pot distorsiona comportamentul. grad mai înalt de sinceritate. Rezoluţia ONU.” „Calitatea” de victimă se dobândeşte. capacitate redusă de discernămînt. statutul de victimă. medicală. arestat. prin intermediul cărora victimele trebuie să primească asistenţa materială.12. Astfel. simultan cu comiterea faptei.40/34 din 11. iar psihicul lor rămîne traumat după infracţiune. referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr. individual sau colectiv. evoluţia normală a personalităţii lor. Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud. în cele din urmă. De obicei. copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică.3 Victima poate dobândi. sau declarat vinovat. mai exact – o atingere a integrităţii fizice sau morale.

deci nu pot fi admise în calitate de victimă obiectele distruse sau instituţiile prejudiciate. victimele abuzurilor fizice şi emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sînt. Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sînt. nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă. dar mai ales psihic pe termen lung. Aceste trăsături psihologice necesită a fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinînd seama de aceste caracteristici. Traiul într-o veşnică teroare.psihologic. Pe de altă parte. izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă. ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ.4 Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de asemenea manieră. această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare. îi creează o stare de „insularitate”. încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Ei sînt ruşinaţi. evident. se autoculpabilizează. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată. contactul cu ele făcîndu-se cu mare greutate datorită faptului că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului lor. toate acestea îngrozesc copilul. în general. cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi copii. din păcate. 6 Victima este întotdeauna fiinţa umană. din care nu poate scăpa decît la o vîrstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. 116 . ci şi redresarea afectivă. însă.5 Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice. respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual. şi somatică a copilului victimizat. în general. stăpânite de frică. ceea ce. apatice. sexualitatea invazivă la vîrste foarte fragede avînd efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi adulţi. întrucît este considerată o anticameră a delincvenţei. fiind uşor abordabile. însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidare. corespunde realităţii. afectate pe plan fizic. Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea situaţii. Astfel.

victima însăşi poate să nu se perceapă ca atare. determinată de mentalitate).59 al Codului de procedură penală stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral. ieşit din comun şi neînţeles de cei din jur. Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei procedural penale. aici un mare rol îl au şi organizaţiile nonguvernamentale). (2) art.  prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri de daune: fizice. În alte cazuri. „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia. Conform art. prin infracţiune. definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. din punt de vedere socio-politic (recunoaşterea socială trebuie să conducă la modificarea legii. de exemplu – părinţii minorului. dar există o terţă persoană care o tratează în calitate de victimă. art. Ea alimentează sentimentul de insecuritate. larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care 117 . fizice sau materiale”.58 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. cu acordul victimei”. fiindcă ultima îmbracă această formă doar în sens juridico-penal şi procesul-penal. Am considera că noţiunea de victimă este cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată. materiale sau morale. În acelaşi sens. Evident. conform legii. modificîndu-se de la o perioadă la alta.Deci. prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale personalede către un agent cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă. i-au fost aduse daune morale. recunoscută în această calitate. fiind de asemenea identificat în această calitate de către majoritatea corpului social. Din punct de vedere psihologic. într-o dimensiune transculturală (modificări ce survin ca urmare a presiunilor culturale sau a aculturii7).  recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest capitol atribuim recunoaşterea din partea corpului social (aceasta este evolutivă.59 CPP RM). imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale (alin. de exemplu pentru minori. fizic sau material. datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa organului de urmărire penală. O persoană poate fi considerată victimă:  recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de obicei se consideră a fi un caz izolat. victima declanşează reacţii afective intense.

caracteristica comportamentului persoanei. s-a dovedit că în 38. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent. . capacităţi. Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de victimizare a societăţii respective.caracteristica individuală a persoanei. adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit 118 . individuală şi de masă. 8 După criminologul francez René Girard victima ar fi valoarea fundamentală a civilizaţiei. prin acţiunile sale. . care în anumite împrejurări. specială. ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni. De aceea. Victimitatea poate fi generală. riscă să devină victimă a infracţiunii. victima este exclusă din universul nostru conştient.investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină victime ale infracţiunilor. moartea şi bătrîneţea. sînt utilizate două noţiuni: victimitate şi victimizare. Victimitatea este determinată atît de factori endogeni. care se manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. După o anchetă efectuată de criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vîrsta mai mare de 17 ani. Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături.) a unei persoane concrete.o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. determinat de existenţa fenomenului de delincvenţă. Ca şi sărăcia. . Victimitatea este: . cît şi de cei exogeni. care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilităţii victimale.capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta" atentatelor criminale. se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau rata victimizării. însuşiri etc.9 Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). 2.8 la sută dintre cazuri victima însăşi determină comiterea faptei. şi din raţiuni asemănătoare. Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală.

şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. gîndurilor şi intenţiilor etc. minţit. Datorită acestor caracteristici. capacitate redusă ampatică. Introducînd noţiunea de „victimă activantă”. după următoarea formulă: Rv = V × E . Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere în de „potenţial de receptivitate desfăşurarea acţiunii infracţionale. pregătirea socioculturală..teritoriu. a apărut conceptul victimală”. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare grup social: minori. capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora. datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare. 1. aspectul bioconstituţional. determinat să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă. direct sau indirect. 10. precum: vîrsta.10 Existenţa conceptelor de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii sînt mult mai expuşi spre a deveni victime decît adulţii şi vîrstnicii. sexul. sinceritate şi puritatea sentimentelor. consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane. von Henting ajunge la concluzia că. poate fi manevrat. E – unitatea de măsură egală cu 100. femei etc.000.12 119 . propus de B.000. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei. capacitate redusă de a înţelege efectele.11 Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate. copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el. prin care înţelegem rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor. condiţionat de o multitudine de factori. V – numărul de victime. care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a individului.unde: P Rv – rata victimizării. Întrebarea ce se impune este dacă victimele pot sau nu să împartă responsabilitatea cu infractorii ce comit acte asupra lor. raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane. caracteristicile psihocomportamentale. incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane. Mendelsohn. cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia. P – numărul de populaţie. în special ale adulţilor. cum ar fi bătaia şi incestul.

Mai multe categorii de victime se caracterizează prin trăsături negative. în majoritatea cazurilor. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării: a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate conferi un efect inhibitiv). trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii autorului (starea de ebrietate. de starea victimei. după epuizarea actului. instigator la ceartă. Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei devine pentru moment comportamentul său. precum şi raportul victimei cu delincventul. vîrsta. 3. Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra sa sau înainte de victimizarea sa. determină comiterea faptei. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret. şi succede cu elaborarea unui plan. naţionalitatea. statutul acesteia. de asemenea. temperamentul etc. metoda comiterii.  care se opresc înţelegînd inutilitatea actului.). Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii şi. supraapreciere. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul.  care recunosc vinovăţia lor. 2. statutul social. cu o imagine atractivă şi cu capacitate mai slabă de apărare. Domeniul dinamic presupune cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial. există victime:  care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor. narcisism. cum ar fi: irascibilitate.Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic. dar continuă actul. de comportament. Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în producerea actului delincvenţial. 120 . consumul de droguri etc. Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar fi: 1. Din acest punct de vedere. comis. Victimele agresive şi cele nesociabile. Relaţiile dintre victimă şi delincvent se stabilesc în dependenţă de particularităţile personalităţii.

rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei.b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii momentului (optimist sau pesimist). din 1979. 4) industria care. psihologici şi sociali. de asemenea. caracteristicile procesului trecerii la act ar fi: 1) 2) 3) acţiunea umană care nu survine subit. deci. Cusson (1992)13. După A. constituind o cauză a conflictelor şi a violenţei. îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale. factori victimogeni de mediu. în studiul factorilor victimogenetici care predispun la victimizare. economice. 2) societatea (familia. s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori fundamentali. controlul social şi. Cohen. feedbackul. dar care caracterizează un număr mai redus de victime: factori biologici. dezvoltarea actului depinde de martori. organizarea politică. accidentele tehnologice. 3) traficul rutier. circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune. 10% avusese legături familiale. 10% avusese relaţii amicale. care rămîn actuali şi astăzi: 1) catastrofele naturale. conflictele sociale. 4% avusese relaţii homosexuale. După M. 6) victima ea însăşi. Există. sociale (integrare dificilă). c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în cazul unei crime. favorizînd suprapopularea. victimizarea este determinată de:   121 . politice. lipsa de educaţie). provoacă consecinţe psihologice. La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster. 5) criminalitatea în general. sărăcia. Hans von Henting. victimă etc. rolul educaţiei. făcuse următoarele concluzionări:      28% dintre subiecţi avusese relaţii de ordin personal înaintea crimei. 4% avusese relaţii heterosexuale. suprapopularea.

în general. Din categoria acestora fac parte părinţii. fie unor boli psihice. Caracteristici demografice. care indubitabil. 122 . care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt. Abuzurile parentale se pot datora şi stresului vieţii lor. vîrsta infractorului este de 37 de ani. a unei personalităţi imature. 4. care au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. legăturile între imigranţi şi delincvenţă. a condiţiilor obiective şi subiective care au generat-o. strîngerea probelor şi chiar depistarea infractorului.  Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei. cerîndu-le să exercite activităţi care îi depăşesc. frecvenţa crimelor. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copilului14: 1. cum ar fi bătaia şi incestul.15 Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii. 3. ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie. victima şi infractorul se cunosc între ei. Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile nevoi. în medie. O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. avînd consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a minorului. Nevavînd alt model comportamental. este mai mare la oraşe. la săvîrşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte infracţiuni. Tulburări psihologice şi psihiatrice. afectînd în particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania. iar a victimei de 9 ani. în calitate de victimă. 2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. calificarea infracţiunii şi a infractorului. analiza acestora reflectă un nivel sporit de victimizare a imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou. formă care constă în participarea din nou. Privitor la această formă de victimizare au fost trasate cîteva concluzii: fetele sînt în mai mare măsură monestate sexual. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil.

5.victime ale accidentului de circulaţie.Mendelsohn a prezentat o clasificare a victimelor avînd ca bază următoarele criterii: . Victima completamente inocentă. 3. Victima mai vinovată decît infractorul: a) victima provocatoare. b) victima prin imprudenţă. care prin conduita sa incită autorul la comiterea infracţiunii. c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii. În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în final. 3. 123 . Victima de vinovăţie redusă.victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general. După Mendelsohn.copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi. cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori ai vulnerabilităţii şi de a elabora a măsuri de protecţie. Victima egală în vinovăţie cu infractorul: a) suicidul conştientizat. prin ignoranţă sau imprudenţă. b) victima eutanasiei.Pe de altă parte.victime ale accidentului de muncă. . Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată: a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări. b) falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare. cum ar fi: 1. Clasificarea şi tipologia victimelor minore Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor. ideală (nou-născutul victimă a pruncuciderii). inclusiv ale celor minore. După cel de al doilea război mondial. 4. . c) suicidul cuplurilor. . categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul dintre victimă şi delincent. totalmente responsabilă de accident. B. 2.

-alte categorii de victime.Relaţia specifică victimă-criminal: a) psihopatologice pure.victimă activă. caracterizînd victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau cronice. Criminalul-victimă. Victima latentă. fie indirect. între un isteric şi un paranoic). de exemplu ale şantajului16. 2.  infractor activ .victimă semiactivă. Schafer18 stabileşte următoarea tipologie19: 124 . După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei.victimă activă. juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase. b) relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu. patricularităţi ale personalităţii etc.victimă activă. După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor. în dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate.victimă pasivă. A. adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe. care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau generale: a) speciale prin vîrstă.. sociale sau juridice).  infractor semipasiv . ar exista victime specifice (persoane fizice. S. c) anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă. 3. După H. El insista asupra faptului că publicul în general este victima criminalităţii. După E. ca membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii. Fattah (1971). domeniu de activitate. b) generale. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei: 1. fie direct. clasificarea lui Sheley din 1979 identifică:  infractor activ . reieşind din dispoziţiile legii penale.17 Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima. El citează exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte ce îşi maltratează propiii copii.  infractor pasiv .  infractor activ .

cunosc infractorul. 125 . dar în loc să-l denunţe oferă alte date şi explicaţii. dar acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune.  victime care supravieţuesc agresiunii. care au avut de suferit din cauza convingerilor lor. dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective (întuneric. care anterior faptei infracţionale au comis. care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrîni. în dependenţă de aceasta. dar nu îl denunţă din motive personale. ea nu se interesează de soarta victimei cum o face victimologia umanitară. ar exista o clasificare a acestora în20:  victime dispărute. acestea sînt persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală. suicidari etc.  victime decedate.  victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul. ce orientează victimizarea asupra lor înselor (prostituate. întîlnirea dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare.  victime care supravieţuesc agresiunii. situaţia victimei poate avea mai multe variante şi.). 7) victime politice. iar victima nu are nici o parte din vină. nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc. deci o parte de vină le aparţine (de exemplu. 3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente şi incită infractorul la comiterea de acte ilegale. În cazul infracţiunilor de violenţă. conştient sau inconştient. cartofori. 4) victime slabe fiziologic. ceva ce a declanşat „trecerea la act". copii). 5) victime slabe sub aspect social. dar nu îl denunţă din teama de răzbunare.  victime care supravieţuesc agresiunii.). biologic. 2) victime provocatoare. cunosc infractorul. protejîndu-l pe infractor.1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul. 6) victime autovictimizante. cunosc infractorul. infractor mascat). Această clasificare este pur penală.  victime care supravieţuesc agresiunii.

În unele state se ţin lecţii privind lupta contra criminalităţii şi modalităţile de apărare. la general. în dependenţă de mijloacele utilizate în acest scop. cunosc infractorul.  discuţii cu părinţii. pentru a le evita. Există autoapărare activă.  apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor. Dayana Rassel a cercetat victimitatea în cazul violului şi a stabilit că:  persoanele cumsecade nu pot fi victime ale violului.  lărgirea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să devină victime (de exemplu. cu atît mai mult. exercitată de către însăşi victimă. Doritorii pot lua cursuri de autoapărare. să nu meargă undeva cu persoane necunoscute. pedagogii. a celor defavorizate social).  informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene. 4. educatorii.  violează. Profesor-criminolog. dar încearcă să pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis. 126 . oamenii bolnavi. publicarea informaţiilor în reviste sau palete . Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu converseze cu străinii şi. Prevenţia victimologică Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută. şi autoapărare pasivă. Printre mijloacele victimologice de prevenţie ar fi:  instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri concrete). Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi: organisme nonguvernamentale.  dacă persoana nu permite. exercitată de către terţe persoane. mass-media etc. emisiuni radio şi televizate. elevii privind comportamentul acestora în unele situaţii suspecte. cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe cineva. victime care supravieţuesc agresiunii.  victime care denunţă o faptă comisă asupra lor. atunci ea nu va fi violată.

” etc.o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de complezenţă. de exemplu.interviatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale victimei.. de aceea este posibil ca victimele să nu răspundă repede la unele întrebări. Limbajul non-verbal al investigatorului trebuie să reflecte atenţie şi interes pentru ceea ce spune victima. ansamblul măsurilor statale şi sociale dirijate spre prevenirea criminalităţii prin scăderea riscului populaţiei şi a unor grupuri de persoane de a deveni victime ale actelor criminale.persoana ce efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine prea familial cu victima. dacă capul este înclinat înainte şi persoana vă priveşte insistent. ca de exemplu: „. deci.”. în special în partea în care aceasta relatează faptele.. mînie. nu una de încredere şi cooperare. patrimoniu. .atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de respect şi profesionalism.. deci. Un rol important în evaluarea victimei minore îl are exercitarea corectă a audierii acesteia.este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele traficului de copii sau ale exploatării sexuale sînt examinate aspecte sensibile. Prevenţia poate fi individuală sau generală. Pentru a asigura succesul audierii sînt importante următoarele aspecte: . Din punt de vedere psihologic.este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei.Prin prevenire victimologică înţelegem. 127 . „continuă. cu cât mai relaxantă este atmosfera cu atât mai multe şanse există să se obţină cele mai relevante informaţii. Toate acestea constituie informaţii ce au scopul de prevenţie generală. luarea măsurilor de precauţie în cazul în care persoana se află într-o localitate străină sau s-a pierdut.aşa. atunci există o doză sporită a unui atac potenţial. privirea îndelungată asupra unei persoane poate crea o stare de conflict. pupilele se micşorează dacă persoana se află în stare de ură. . sănătatea acesteia. . Printre recomandările de prevenţie a victimizării se recomandă. . este important însă să nu i se lase acesteia impresia că este tratată cu mai puţin respect decât celelalte persoane. Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul infracţiunilor ce atentează la persoană. „da”. dificil de reamintit. .

relatarea victimei nu trebuie întreruptă.4 din Lege. în special în momentul în care povesteşte prin ce a trecut. Frica este determinată de necunoaşterea situaţiei. familiei si maternităţii constituie în Republica Moldova o preocupare politică. ridică activitatea vitală a organismului. acordă o grijă deosebită şi protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste statutul juridic al acestuia ca subiect independent. ele pot fi atît de puternice. aceasta o constituie frica.21 Dimpotrivă. precum şi acordarea ajutorului postvictimal victimelor (a se vedea Anexa). protejîndu-l de orice formă de exploatare. violenţă 128 . ceea ce poate conduce la sporirea nivelului de temere. Care ar putea fi. stipulează că dreptul copilului la viaţă şi inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la diferite metode.6 din Lege. discriminare. Starea de frică poate avea diferite niveluri şi poate provoca variate consecinţe. În acelaşi spirit este formulat şi art. Complexul trăirilor psihice sînt mult mai intense la minori decît la adulţi. prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale. Nici un copil nu poate fi supus torturii. de neîncrederea în forţele proprii. deci. care declară că statul ocroteşte inviolabilitatea persoanei copilului. forma respectivă paralizează voinţa victimei. Întreruperile blochează coerenţa şi trebuiesc evitate. În Preambulul Legii este declarat că ocrotirea de către stat şi societate a copilului. fiind un reflex activ de apărare. cît şi al instituţiilor sau comunităţilor din care fac parte. inactivitate. socială şi economică de prim ordin. Forma astenică a fricii poate determina fapte nejudecate. forma stenică. Fiind un reflex pasiv de apărare. stările psihice cele mai frecvente în cazul minorilor victime? În primul rînd. inumane sau degradante. în art. durerea.investigatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un astfel de răspuns. pedepselor sau tratamentelor crude. lipsa de informare privind ieşirea din această situaţie. Ţinînd cont de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un proces de conştientizare a extinderii violenţei asupra copiilor atît în cadrul familiei. . încît să provoace dereglări psihice de scurtă durată post-actului comis. frămîntările psihice şi morale. În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este prevenirea victimizării. formarea conştiinţei civice pe baza valorilor naţionale şi generalumane. legiuitorul.

22 Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă dreptul fiecărui copil la odihnă şi timp liber. În acest scop. antrenarea în activitatea pornografică. de regulă. neadmiţînd comportarea plină de cruzime. asupra dreptului la odihnă şi recreare a copilului. învăţămînt. dreptul de a participa la jocuri şi la activităţi recreative proprii vîrstei sale. de conştiinţă. Luînd în calcul aceste prevederi. În acest sens. statul stimulează şi susţine material crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare. corespunzatoare specializării profesionale. la libertatea de gîndire. fie printr-un 129 . incitarea sau constrîngerea de a practica prostitutia. efectuarea aceluiaşi tip de activitate. cerşetorie. copilului i se dă posibilitatea de a fi audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care îl privesc. fie direct. Statul garantează copilului cu discernamînt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra oricărei probleme care îl priveste. Un adult are – în acord cu legislaţia internă şi internaţională în domeniul muncii – obligaţia de a munci 8 ore pe zi. sportive şi a bazelor de odihnă în timpul vacanţei. grosolană. dispreţuitoare.fizică şi psihică. insultele şi maltratările. folosirea ilicită de substanţe stupefiante şi psihotrope. dreptul copilului la odihnă. activităţi recreative etc. Opiniile copilului sînt luate în consideraţie. iniţierea în consumul de băuturi alcoolice. participarea la viaţa culturală şi artistică. cluburi. inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale. se încalcă adeseori chiar la adapostul legii şi în numele reformei sistemului educaţional. precum şi urmărirea penală pentru cauze de rele tratamente aplicate copilului. antrenarea în acţiuni criminale. Creşterea numărului de ore de instruire pe zi (7 ore în şcoală şi minimum 3-4 de autopregătire acasă pentru copiii de 12-13 ani) are efecte negative nu numai asupra timpului liber. avîndu-se în vedere vîrsta şi gradul de maturitate. incluzînd atît stabilirea de programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi celor carora le-a fost încredinţat. statul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea copilului împotriva oricaror forme de maltratare. tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la fortificarea sănătăţii copiilor. timp liber. copilul trebuie să desfăşoare în cele şapte ore şcolare activităţi foarte diferite. În acest spirit. edificii sportive. Spre regret. stabileşte înlesniri pentru frecventarea instituţiilor de cultură. asupra participării sale la activităţi extraşcolare. stadioane. dar şi asupra sănătăţii sale fizice şi psihice. Aceste 8 ore presupun. religie. Legea cu privire la drepturile copilului garantează dreptul copilului la exprimarea opiniei. rudelor. Spre deosebire de adult. asociere si reuniune paşnică. practicarea jocurilor de noroc.

adopţie. schimb de nume. în procedura de acordare a timpului de joacă.reprezentant sau organ corespunzator. În scopul asigurării dreptului copilului la libertatea de exprimare. • dezorganizarea familială (familii monoparentale. depunere de bani. Multe familii preferă să-şi trimită copiii la muncă.8). Şcoala este percepută ca o pierdere de timp şi de bani. cum ar fi oboseala accentuată. justiţia juvenilă. • lipsa formelor alternative de învăţămînt pentru copiii care au abandonat şcoala.23 Printre modalităţile victimizării minorilor se enumeră şi atragerea acestora în exercitarea muncilor grele. custodie. mediu caracterizat printr-un grad mai redus de control sau suport social faţă de mediul lor rural de provenienţă. Printre factori care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin muncă a copilului ar fi : • starea de sărăcie a familiilor copiilor din stradă. viaţa şcolara. • nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor. • mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc.24 Relaţia dintre educaţie şi implicarea copiilor în muncă are. în toate procedurile judiciare. în conformitate cu legislaţia (art. vor fi luate în consideraţie opiniile copilului care a atins vîrsta de 10 ani privind: viaţa de familie. la audienţe de judecată de divorţ. pe de altă parte. lipsa posibilităţilor de a merge la şcoală face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă viabilă. procese penale dacă părinţii sînt urmăriţi penal etc. fapt care contribuie la mentalităţi şi modele culturale care favorizează munca copilului. În familiile care se confruntă cu probleme socioeconomice grave educaţia este slab valorizată. considerînd că astfel ei vor dobândi abilităţi care le vor fi mult mai utile decât educaţia şcolară. Munca dificilă la care sînt supuşi copiii priveşte riscurile. am putea spune. implicarea copiilor în forme grave de muncă determină participarea redusă a acestora la procesul educaţiei. părinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare). Printre strategiile de prevenire şi eliminare a implicării copiilor în munci grele se propune: 130 . Pe de o parte. alte efecte negative semnalate sînt îmbolnăvirile şi accidentele suferite. plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire. tutelă. iar. o dublă natură.

În acest caz. • Coordonarea la nivel naţional a eforturilor vizînd lichidarea fenomenului. se schimbă doar metodologia de intervenţie. dar sînt “copii de pe stradă”. În schimb. care trebuie recuperată şi susţinută pentru a permite reintegrarea copilului în sînul ei.25 Printre formele victimizării în Republica Moldova se înregistrează. diferenţele ce apar la distribuţia pe sexe se explică şi prin faptul că fetele sînt dispuse într-o mai mare măsură decât băieţii să îndure conflictele familiale. În ceea ce-i priveşte pe copiii care trăiesc permanent în stradă şi care. „copilul de pe strada” este cel care are o familie. cerşitul. care să furnizeze acestora suport social în vederea depăşirii perioadelor de criză. problema copiilor de pe stradă. violenţa şi mizeria materială decît să înfrunte spaţiul străzii. deoarece recuperarea „copilului de pe strada” are drept obiectiv nu copilul. un rol educativ faţă de copil. vânzarea florilor sau ziarelor şi colectarea de deşeuri.• Organizarea unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională adresate familiilor în dificultate. este foarte săracă. Copiii implicaţi în muncă 131 . asa ca furtul. Condiţia de abandon este identică. • Intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi sensibilizare a opiniei publice la problematica privind copiii străzii angrenaţi în forme grave de muncă. familia nu reprezintă pentru minor o ambianţă plăcută pentru trai. evident nu cu puţin efort. ne întoarcem la afirmaţia că în Moldova procesul de recuperare a copiilor în stare de abandon are un obiectiv imediat. Este indispensabil de a se face o clara diferenţiere a conceptului raspîndit de „copii ai strazii”. nu este un punct de referinţă a valorilor. nu este recunoscută şi preferă de a sta departe de ea. întreţinîndu-se prin diverse forme. îndeosebi în Chişinău. este absolut singur şi traieşte o evidentă situaţie de autonomie. care exista în mod fizic şi trebuie să-şi asume din nou. încărcarea şi descărcarea de mărfuri. copilul s-a certat cu familia. Deci. spălarea parbrizelor sau a maşinilor în parcări. nu suportă parinţii din cauza că aceştia fac abuz de alcool. dar mai are şi un obiectiv final. poate că trăieşte la sat. care este familia. Printre cele mai întîlnite activităţi la care sînt supuşi minorii menţionăm: cerşetoria. Unica perspectiva ramîne strada. nu depind de familiile lor. Ce ar însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care nu mai are nici un fel de legatura cu familia. dar aceasta este departe. care este o realitate diversă de „copiii de pe strada”: în Moldova nu exista ”copiii strazii”. de care se tem foarte mult. ci familia. deci. sau cel mult se întoarce la ea din cînd în cînd. care este copilul însuşi. menţinîndu-se relaţiile conflictuale.

inclusiv a copiilor. bătăi. Perturbarea acestei funcţii se petrece. depresie.) nu este în concordanţă cu vîrsta lor. volum/masă musculară reduse etc. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă. fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. insulte. în fiecare zi şi tot timpul anului. dezvoltare fizică mai lentă. enurezie. bătăi. de dragoste) sînt profund neglijate. probleme cu somnul. expuşi la accidente în casă şi în afara Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită.). O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice act vătămător. în general. • culpabilitate. frica de răniri şi moarte. izolarea de prieteni. izolare. sentiment de Probleme psihologice: neîncredere în sine. Cercetările denotă că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă. • mai fericită a colegilor. Principala cauză a implicării copilului în muncă este de ordin financiar. familie sau alte potenţiale surse de sprijin. hrană şi adăpost) şi devin victime ale diferitelor forme de abuz (suprasolicitare. familiile copiilor avînd un venit lunar sub salariul minim pe economie. copiii care muncesc în stradă sînt victime ale tuberculozei. • celorlalţi. fuga de acasă. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale. Funcţia principală a familiei – creşterea copiilor – este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. de viaţă ordonată. ameninţări. înălţime mică. comparare cu viaţa Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile casei. distrugerea bunurilor care aparţin victimei. frică de abandon. ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele actelor violentale. Numărul de ore de muncă pe zi a unui copil este în medie de 6. înfometare. aceşti copiii muncesc toată săptămâna (în medie 6 zile pe săptămînă). Într-o familie bîntuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă. mînie. este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decît în cazul copiilor care sînt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Ei prezintă: • Probleme fizice: boli inexplicabile. dezvoltarea fizică (subponderală. chiar dacă nu ei sînt victimele directe. sarcini la vîrste 132 . de asemenea. hepatitei şi bolilor de piele. violuri etc.sînt lipsiţi de trebuinţele de bază (somn.

mici. al tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rîndul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. de atitudine. Deşi incidenţa fenomenului este în scădere. iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor şcolare. dar şi de violenţe între concubini. În Nürnberg. 53% dintre băieţi au admis că au fost implicaţi în violenţe fizice în şcoală în anul 2000. umilirea. în anul 2000. lipsă de concentrare. atingînd frecvenţa maximă în jurul vîrstei de 15 ani. datele demonstrează că violenţele şcolare au o tendinţă constantă de creştere. Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală. Pe ansamblu. Sînt incluse aici dispreţul. se manifestă o acutizare a lui. lipsa de politeţe. În Suedia. lipsă de maniere sociale. eliminare. potrivit legislaţiei în vigoare. comportament defensiv cu minciuna. mutilare.26 Este în creştere numărul de copii victimizaţi în familie.27 133 . sfidarea. Se identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar: a) violenţele obiective care sînt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal. nu beneficiază de statutul de „familie". Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la şcoală. • Probleme şcolare: neîncredere. şi care afectează climatul şcolar. relaţii pentru a scăpa de acasă. schimbări bruşte în performanţele Identificare cu eroi negativi. violenţele sînt cel mai des întîlnite la băieţi. absenţele de la ore. din punct de vedere al distribuţiei pe sexe. dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltării persoanei. • crescut fenomenul sinuciderii. Violenţa fizică şi cea verbală sînt două dintre cele mai des întîlnite tipuri de violenţă în şcolile din Europa. Germania. b) violenţele subiective. atingînd rata cea mai înaltă la nivelul învăţămîntului gimnazial şi liceal. consum de droguri şi alcool. acelaşi studiu atestă că 80% din victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai stresantă decît atacurile fizice. care sînt mai subtile. Un lucru mai puţin luat în consideraţie pînă acum este faptul că în rîndul tinerilor a şcolare. 22% dintre elevi de sex masculin cu vîrsta cuprinsă între 13 şi 17 ani au fost implicaţi în trei sau mai multe violenţe fizice. care în prezent. în sensul creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime).

retrase.De asemenea. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni. în Decizia Cadru a Consiliului European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001). La nivelul Uniunii Europene. 5. preocuparea pentru a asigura protecţia victimelor într-un spaţiu comun de libertate. fiind săvîrşite cu violenţă sau aducînd atingere libertăţii sexuale a persoanei. această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene privind compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg. de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a acestor victime. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor priveşte informarea acestora. La nivelul Consiliului Europei.Suicidul minorilor 134 . Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia: 1. Protecţia victimelor infracţiunilor. ale cărui victime de obicei sînt tăcute. securitate şi justiţie se reflectă în Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999). 2. pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a victimei constituie prima condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale. în Cartea verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie 2001) şi în activitatea desfăşurată în prezent pentru definitivarea proiectului de Directivă privind compensarea victimelor infracţiunilor. 24 noiembrie 1983) şi a Recomandării nr.R(85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. în special protecţia victimelor infracţiunilor săvîrşite cu violenţă. constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei. ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul. ci şi o traumă psihologică. Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care. produc nu numai o traumă fizică. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni. 3. fundamentată pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială.

Vîrsta şi sexul de asemenea caracterizează riscul suicidal. reflectînd astfel influenţa identităţii de grup. Suicidul constituie un act grav şi irecuperabil al existenţei umane după datele literaturii medicale el apare într-o frecvenţă medie de 2%. iar tentativele de sinucidere ar fi într-o proporţie de zece ori mai mare. Durkheim (1951) clasifică suicidul în trei categorii 30:  suicid egoist – realizat de indivizi care şi-au pierdut simţul integrării în grupul lor social şi nu se mai simt sub controlul social. de caracteristici persoanle. suicidul rămîne expresia unei atitudini de singularizare determinată de un conflict ale cărui durată. deci. etică. actul de privare voluntară a propriei vieţi. cauze medicale).Perturbarea atitudinii faţă de mediul social existent se poate manifesta printr-o diversitate de aberaţii comportamentale. intensitate şi condiţionare sînt esenţial subiective. psihologică şi socială. În cadrul suicidului pînă la vîrsta de 18 ani s-a determinat două perioade cu valori înalte ale ratei suicidale: 9-11 ani şi 14-18 ani. ca cea mai gravă formă. Din rîndul acestora face parte şi suicidul. familial şi religios al acestuia. psihopatologică şi socială. Evaluarea semnificaţiei actului suicidar se poate face prin criterii de analiză filosofică. dintre care unele pot ameninţa însăşi existenţa fizică a persoanei. sinuciderea trebuie privită sub triplă incidenţă: biologică. 28 După unii autori. de locul de rezidenţă. Ca intenţie sau act realizat. anulează capacitatea de a se realiza. însă riscul suicidal s-a evidenţiat preponderent în perioada maturităţii 135 . Rata suicidului diferă de la stat la stat şi în dependenţă de o multitudine de factori (variaţii legate de anotimp.  suicid altruist – realizat de indivizi care şi-au sacrificat vieţile pentru binele grupurilor sociale.29 Suicidul constituie. În dependenţă de cauzele sociale. aflîndu-se în mijlocul unor schimbări sociale majore sau al unor crize politice.  suicid anomic – realizat de indivizi care au trăit într-o societate lipsită de „ordinea colectivă". în consecinţă. Conflictul se realizează prin structurarea în propria conştiinţă a unor întrebări răspunsurile stabilesc atitudini incompatibile între ele şi. prin perturbarea instinctului de conservare şi a întregii personalităţi.

29%32.. care. care constituie în total 42. preponderent sîmbăta. care au reacţionat mai sensibil în astfel de situaţii. O influenţă asupra acestei motivaţii o are şi mediul de reşedinţă al adolescenţilor.75%.08%. în Moldova.33%. precipitare – 10. intoxicaţie – 33. În mediul rural suicidul s-a realizat prin: spînzurare – 43. Majoritatea cazurilor de suicid.42%. suicigaşii fiind pentru ei mai des eroi şi considerînd suicidul o metodă de pedeapsă a părinţilor.17% şi a obiectelor ascuţite – 2. de relaţiile interpersonale interpersonale etc. Dragostea în eşec a indus acţiuni suicidale în majoritatea cazurilor printre sexul feminin (80%). prin acţiunea sa narcotică. induce stările conflictuale din familie. de serviciu. deprimînd instinctul de conservare. Un risc sporit de realizare a suicidului cu motivaţie amoroasă o prezintă zilele de odihnă. ştiută prin modificările de caracter al persoanelor. aplicarea armelor de foc – 4. ascuţite şi aruncarea sub tren. au la bază conflictele părinţi-copii. mai rar duminica sau în noaptea spre luni.6% şi în cîte 2. Alcoolul. atunci cînd sînt organizate de obicei diferite distracţii pentru adolescenţi. astfel de cazuri fiind înregistrate numai printre locuitorii oraşului. intoxicaţiile – 23. Copiii şi adolescenţii folosesc metodele mai accesibile pentru ei. Suicidul este determinat mai des de stările conflictuale din mediul familial.sexuale şi adolescenţei.31 Printre modalităţile de suicid printre copiii şi tinerii de la oraş se constată: asfixiile mecanice – 35. realizat din motivul neînţelegerilor familiale.86% şi mai rar prin precipitare – 14. precipitările – 33. în intervalul de ore de la 9 seara la 3 noaptea. Conflictelor pe fundalul relaţiilor de dragoste le-a fost caracteristică vîrsta de 17-18 ani. cunoscute din cele auzite şi văzute. iar particularităţile de adaptabilitate scăzută favorizează dezvoltarea conduitei suicidale. cu siguranţă.33 Moartea şi tentativele suicidale printre copii şi adolescenţi reprezintă un fenomen complex de autovictimizare şi rămîne o problemă medico-socială majoră.7% din cazurile de suicid realizat de copii şi adolescenţi s-au produs pe fundalul alcoolizării.96%. aruncare sub tren – 6. de studii. Această vîrstă de tranziţie. din societate.71%. ca urmare a „spectacolelor de suicid" întîlnite în viaţa lor.25%.85%. 27. Conform investigaţiilor. Săvîrşirea actelor suicidale pe fundalul acestor conflicte poartă un caracter acut.25% s-au notat aplicarea armelor de foc. Persoanele neidentificate au realizat suicidul mai frecvent prin aruncarea sub tren sau spînzurare cu o frecvenţă egală de 42. deoarece au fost realizate după întoarcerea de la randez-vous. vor suferi. prezintă un factor de risc evident ce facilitează realizarea suicidală a tinerilor. Cazurile de 136 . din mediul microsocial.

– Bucureşti: Holding Reporter.1%) printre toate spitalizările în urma intoxicaţiilor acute. motivaţiile şi factorii de risc suicidali. întru elaborarea măsurilor eficace de profilaxie. 1994. – Bucureşti: Ministerul de Interne. iar tentativele suicidale predomină esenţial (70. p. în Republica Moldova lipseşte o asistenţa suicidologică organizată.acad. 6. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale. 2005. Ibidem. L. Cioclei.90/0000).8. Viaţa sexuală şi politica penală.26.80/0000) faţă de cel urban (14. Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin. Acultura se exprimă în transformările care survin cînd se combină culturi diferite// după Gérard Lopez.. La moment. 29. Acţiunile suicidale se caracterizează prin variaţii zonale.25 // .deces suicidal la vîrsta de 7-18 ani se plasează pe locul doi după accidente.34 Se remarcă o creştere a frecvenţei autovătămării deliberate la copii şi adolescenţi în multe zone ale lumii. tulburări psihiatrice şi abuzuri ale copiilor. Referinţe: 1. Sântea I. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori Sub red. Autovătămările de orice gen. 1997.Victimologie criminologică: probleme teoretice.5. pentru că pînă la această vîrstă ei nu au o concepţie clară despre moarte. 1988. iar pentru tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin. nu există centre şi servicii specializate cu programe unice de cercetare a actelor autodistructive. riscul autoagresiv accentuîndu-se în teritoriile sudice ale republicii. 137 Chişinău. Iacob. p. p. Victimologie. V. 2005. Se constată o rată mai înaltă a suicidului realizat rural (17.2-77.md 2..29. Giurgiu. p.cnaa. N. p. 5. care ar reflecta epidemiologia. Gheorghe Gladchi. Analiza psihosocială a victimei şi rolul ei în procesul judiciar. metodologice şi aplicative: Teza de doctor habilitat în drept – http://www. este determinată de dezmembrarea familiei. Coraportul dintre tentativele şi decesele suicidale printre copii şi adolescenţi constituie 18:1. Riscul autodistructiv maxim se observă la vîrsta de 16-18 ani. Este dificil a determina motivaţia autovătămării la copiii sub 12 ani. 4. p. de aceea în cazul lor motivaţia ar rezida în dorinţa de a evada din starea de stres sau de a manipula adulţii.Paris: DALLOZ. Bogdan T. ca modalitate a autovictimizării. 3.

8. nr. 2004.1-6.7.cnaa. p. 9. Victimologie. Psihiatrie clinică. p. 2003. Propecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării sociale stabile:Teză de doctor în drept.Chişinău. 12. 18. 17. –Iaşi: UMF.69. p. p. // http://www. p. Op. 1997. 138 . cit. Iaşi. seria „Ştiinţe sociale”.64. V. cit. p. Medierea în cauzele penale.Bucureşti. С.25. Trandafirescu.acad. – Ramdon Hause. P. 30..4. p. 2008 28. pct.1-6. Cuşmir Ludmila.6.6. 15. Психические состояния. 2007. p.Paris: DALLOZ. La victimologie // RICP. . p. p. 379. T. Craiova. nr.preferatele. 2004. Victor Moraru. Trandafirescu.IV.IV. Op.45. pct. p.. p. Ревтова. Op. the victim and his criminal. mars-avril.. – Chişinău: Prut Internaţional.pdf 23. 13. – Bucureşti. 1990. Salvaţi copiii. Victimologie. Ibidem.Chiriţă. 1968.php 21. Ibidem. Dennis Gath. Richard Mayou. Gérard Lopez. Consideraţii generale privind victimizarea intrafamilială // Phoenix. 11. 22. оказывающие влияние на формирование показаний несовершеннолетней потерпевшей // Судовы веснiк. Pirozynski. p.. Manole-Ţăranu Daniela.8. 2003. http://www.htm 27. http://www.4. 2008.1 (11). Ibidem.net .17. Phoenix. Gérard Lopez. . În: Alternative la detenţie.psihologie. 1994.. 20.64-68. . http://www. Z. Ibidem. Ibidem. p. an. Bujor Valeriu. p.28. Victimology. Tratat de psihiatrie. 26. 16. Reyes Calderon.158. 1993. an.107. 29.15-16.7. Ibidem.md/files/theses/2005/2135/ludmila_cusmir_thesis. nr.Oxford. 10. 14.1. Z. 24. Gérard Lopez. Boişteanu. Ulianovschi X. Michael Gelder. 2002.6. cit. p.25.politiaromana. Abordarea criminologică a conduitei suicidare // Studia Universitatis. p.ro/violenta_in_familie. p. nr.Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 1 April.com/docs/psihologie/6/psihologia-victimei-21. Mârza V. Evaluare rapidă privind copiii străzii care muncesc. 19. Scafer S.6. 25.

Ibidem. structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printer copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale. p. 34. Ibidem.cnaa. Ibidem. ca o împletire a 139 . p. p. p.41.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile poate fi privită ca interacţiune genetică a sistemelor de factori interni şi a sistemelor de factori externi.46 // http://www. VI. – Chişinău. 33.acad.31.80. Şarpe Vasile. 2004.48. Fenomenologia delincvenţei juvenile 1. Caracteristica medico-legală.md 32. altfel spus.

Examinată pe categorii şi grupe de infracţiuni. Teoriile culturaliste afirmă influenţa cauzală a grupului. urmate de infracţiunile săvîrşite cu aplicarea violenţei asupra persoanelor. unde prezenţa coautoratului se reflectă în majoritatea cauzelor. delincvenţa juvenilă apare ca avînd ponderea cea mai mare. ca o totalitate a faptelor prohibite de legea penală. grupuri organizate sau bandele de minori şi tineri). decompensată. concret istoric. doar comise de către minori. gen infracţional. instigatori sau complici) cu sistemele de factori ce ţin de mediul social.1 Delincvenţa juvenilă poate fi distinsă în sens larg ca fiind ansamblul încălcărilor de lege comise de către minori într-o unitate de timp şi spaţiu. La tineri. Rădăcinile delincveneţi juvenile stau în interacţiunea genetică dintre personalitatea adaptată la exigenţele legii penale.). spaţiu geografic. Pe fondul tratării în funcţie de dimensiunile de timp.2 Faptul că delincvenţa. în acest caz fiind mai oportună formula de criminalitate juvenilă. îndeosebi în SUA. Caracteristicile subculturale au tendinţa de a se înrădăcina odată cu lărgirea grupului. în timp ce teoriile contrlolului social 140 . se poate recunoaşte dezvoltarea unei subculturi.sistemelor de factori. infracţiunile comise de minori şi tineri în ultimul deceniu fiind din următoarele grupe: infracţiuni contra patrimoniului. Atunci cînd se constituie o bandă delincventă. destructurată – a unor minori şi tineri şi mediul social istoriceşte determinat. dar şi într-un sens îngust. contra patrimoniului etc. pentru că aceasta constituie produsul manifestărilor adolescentine şi care sînt normale în construcţia socializării şi a identităţii psihosociale. formarea grupelor este mai frecventă decît la alte categorii de vîrstă. în particular delincvenţa juvenilă. diferenţieri şi chiar particularizări specifice. se comite deseori în grup este cunoscut de mult timp. E de menţionat că coautorii şi complicii nu formează mereu bande sau grupări. Se poate vorbi despre o delincvenţă de gen (de violenţă. vor apare în mod necesar deosebiri. Oare grupul provoacă delincvenţa sau indivizii deja delincvenţi se regăsesc şi formează banda? Teoriile multifactoriale susţin dubla relaţie cauzală prezentă simultan. fie de una de grupă (grupuri spontane. de personalitate a participanţilor minori sau tineri la comiterea de infracţiuni (în calitate de autori. Apare întrebarea referitoare la originea şi cauzele apariţiei bandelor minorilor. deoarece se poate vorbi de asociaţii momentane de la două la trei persoane care nu constituie deci un grup în adevăratul sens al cuvîntului.

70 0.7 % 20.0 % 27. delincvenţa legată de droguri. violenţa.8% 59. repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor comise individual şi al faptelor comise în grup. scorul delincvenţei de grup al minorilor s-ar expune după cum urmează: --------------------------------------------------------------------State Regatul Unit MB Elveţia Irlanda de Nord SUA Portugalia Spania Olanda Finlanda scorul delincvenţei în grup 0.9 % 27.3% 60% (11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul) Dintre statele examinate.4% 56.3% 67.5 % 41. În medie. fie răpirea vehiculelor.73 0.54 0.76 0.69 0.3 % 26.0% 60.7% 19. Delincvenţa de grup include grupurile spontane şi cele organizate.3 % 44.47 ----------------------------------------------------------------------La general.2 % 40. în diferite state ar fi3: State Belgia Regatul Unit MB Finlanda Olanda Irlanda de Nord Portugalia Spania SUA Elveţia În total individual 23. printre conduitele delincvente specifice minorilor ar fi: delincvenţa de grup (fie grupuri spontane.acceptă ideea că grupul delincvent se constituie începînd cu indivizii deja angajaţi în delincvenţă.66 0.8% 70.55 0. 141 .5% 36. fie bande).9% 49.8 % 29% în grup 67.1% 51. sustragerea.

pentru a fi admis în grup. Ei disting:  Subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a necesităţii de afirmare şi de achiziţie în grupuri avînd oportunităţi slabe. în care indivizii nu participă la toate activităţile şi au un statut mai puţin clar.  Subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea plăcerii imediate fără a depune eforturi sînt principalele motivaţii. În ce priveşte violenţa. minorul este supus unei testări care se transpune prin agresiune sau alte crime. determinată atît de relativa impunitate de care beneficiază minorii în faţa justiţiei. anturajul.  Subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu eficienţă bunurile convertite.6 Susţinătorii teoriilor subculturale (Cloward şi Ohlin) au propus o tipologie a subculturilor delincvente după oportunităţile şi mijloacele utilizate. printre care: slaba preocupare a familiei. în cadrul căreia membrii constitutivi duc un mod de viaţă antisocial. Astfel. iar în ţările cu o puternică imigraţie sînt constituite din ce în ce mai mult pe baze etnice. se vorbeşte de manipulare a minorilor de către adulţi. consumul de alcool. O altă caracteristică este că bandele cunoscute în prezent acţionează cu mai multă violenţă. Reieşind din motivaţiile nominalizate. majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea legii. colectivă. Acest tip de delincvenţă este ocazional la săvîrşirea anumitor infracţiuni (furt calificat sau viol în grup) şi este favorizat de mai mulţi factori. Aceste bande îşi au 142 . Liderul este un personaj carismatic. Ele sînt compuse în mediu de un nucleu central dur alcătuit din cîteva zeci de indivizi şi de un nucleu periferic mai flotant. ea este mai curînd un act simbolic. Cînd între aceste două tipuri de structuri există „colaborări” criminale. Fenomenul bandelor are forme incipiente în perioada interbelică în SUA. cît şi de labilitatea psihică specifică vîrstei. dar în mod egal şi o diferenţă de natură. o „dovadă iniţiatică”. pentru care nu pot fi identificate anumite caracteristici.1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi stabil. între cele două fenomene delincvente există nu doar o diferenţă de grad. pot fi identificate trei grupuri de delincvenţi minori7: a) Bande conflictuale – acestea se exprimă prin violenţă fizică în grup.5 Deşi există similitudini indiscutabile cu bandele adulte.4 2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de delincvenţă organizată.

Delincvenţa nu este utilizată decît pentru asigurarea achiziţionării. a comerţului. al căror sens este cunoscut doar de membrii grupului. Ele sînt compuse din 4 – 5 membri. violentă şi umilitoare pentru cel interesat. Intrarea în bandă este ritualizată. c) Bande retretiste – structura acestora este confuză şi relaztiv slabă. Sînt grupuri schimbătoare. -o anumită muzică. Organizarea în bande distinscte determină existenţa unor caracteristici pentru membrii acesteia8: -un anumit limbaj în care argoul include cuvinte inventate. prezentînd legături strînse între ei bazate pe necesitatea de protecţie reciprocă. Legătura cu banda este primordială. -practicarea delimitării zonelor de influenţă (prin aplicarea desenelor cu spray pe pereţi). Violenţa este pentru membrii bandei un mijloc de apărare a bunurilor lor şi a securităţii lor. îmbrăcăminte etc. de unde şi denumirea lor de „retretişti” (adică asigurate. dar un mijloc de a repune puterea şi respectul datorat bandei. Membrii ei sînt respinşi de societate. a traficului de obiecte sau de droguri. structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova 143 grupe retrase). Activitatea în grup este structurată şi divizarea muncii este precis delimitată conform competenţelor fiecăruia. 2.zona lor de influenţă teritorială şi se recunosc între ele prin obiceiurile lor caracteristice.). deseori bazată pe consumul comun de droguri sau comercializarea acestora. Starea. b) Bande criminale – acestea se caracterizează printr-un cîmp de acţiune. exercitarea activităţilor centrate pe sustrageri cu sau fără aplicarea violenţei. -o imagine ce serveşte la individualizarea membrilor grupului (tunsoare. Există legături între banda minorilor şi cea a adulţilor. -o „ideologie” contradictorie cu imagini violente şi nonviolente etc. fără un lider afirmat. Delincvenţa nu este un scop în sine. Delincvenţa este deci pentru ei o finalitate în sine şi raţiunea de a fi a bandei. un teritoriu. Sînt tipice tinerilor ce provin din familii . care trebuie să dovedească cu toată forţa sa supunerea faţă de şef.

instituţională. al particularităţilor specifice. spre exemplu la 1000. grad. de exemplu poate fi recunoscută şi delincvenţa identificată (înregistrată de către organele poliţiei). care se referă la elementele delincvenţei ce se exprimă prin număr. repartiţia teritorială şi pe categorii de vîrstă etc. De fapt.Actul delincvent comis de minor este unul izolat. diversitatea respectivă poate fi lărgită. în mod nemijlocit. Aspectele enunţate constituie starea (nivelul) criminalităţii sau delincvenţei juvenile. relative la persoana delincventului minor. cu un caracter strict individual. gravitatea acestora. descoperită. sancţionată. 1 0000 sau 100 000 de locuitori. masă. ocultă. Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită. vis-à-vis de polemica făcută la începutul prezentului suport de curs în ce priveşte oportunitatea noţiunii de delincvenţă juvenilă în raport cu cea de criminalitate juvenilă.9 Aspectul calitativ desemnează sistemul sau unele din însuşirile unor procese şi fenomene. Acesta se identifică prin numărul faptelor comise de minori. suprafaţă. vizează determinările sale în planul individualizării. raportată la un număr stabilit de populaţie. cît şi cele specifice sau individuale10. exprimată prin suma crimelor sau delictelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis (persoane vinovate minore). şi aceasta în dependenţă de criteriul pus la bază. intensitate. mărime. ca un fenomen de masă. Aspectul cantitativ desemnează determinările măsurabile. precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai delincvenţei juvenile. judecată (sau legală). Criteriile calitative vizează. ca un domeniu mai restrîns decît delincvenţa juvenilă). datele statistice existente nu cuprind alte fapte ilegale comise de către minor. în timp ce delincvenţa juvenilă constituie o stare socială caracterizată prin globalitatea faptelor care perturbă o societate. Sub raport cantitativ. la moment. ritm etc. delincvenţa juvenilă este caracterizată prin indici cantitativi şi calitativi. volum. se face distincţie între conceptele de delincvenţă sau criminalitate reală. or. Ţinem să remarcăm. starea tuturor faptelor ilegale comise de către minori se reprezintă doar prin infracţiuni (ceea ce ziceam că ar forma criminalitatea juvenilă. Sub aspect global. că. judecată. întindere. atît aspectele generale. 11 Aspectul fenomenologic al delincvenţei juvenile s-ar reprezenta după cum urmează: 144 .

indiferent dacă au fost sau nu descoperite. în primul rînd. în cadrul sistemului în ansamblu. De fapt. relevarea elementelor ei constitutive în baza unor particularităţi. în al treilea rînd. Structura delincvenţei juvenile cuprinde: -delincvenţa după tipul de devianţă.Delincvenţa reală Delincvenţa relevată Delincvenţa legală (judiciară) Delincvenţa aparentă (reclamată) Delincvenţa ocultă Delincvenţa reală cuprinde totalitatea faptelor (crime. stabilirea ponderii specifîce a fiecărui element în cadrul delincvenţei juvenile în ansamblu. care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă: C. Delincvenţa ocultă cuprinde toate faptele nedescoperite şi nici înregistrate. stabilirea legăturii între elemente. în al doilea rînd. Descrierea structurii delincvenţei înseamnă. Delincvenţa aparentă se referă la totalitatea faptelor care au fost aduse la cunoştinţa organelor competente să efectueze urmărirea penală.A. într-o unitate de timp şi spaţiu.R. Delincvenţa legală cuprinde faptele soluţionate. anume delincvenţa legală şi reprezintă principalul criteriu de evaluare cantitativă a delincvenţei juvenile. -după structura sociodemografică etc. stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul delincvenţei şi criminalităţii în general.N.C. Delincvenţa ocultă mai este numită „cifra neagră” sau „cifra ascunsă” a delincvenţei. delicte. sentinţă judecătorească definitivă. cifra neagră ar putea fi reprezentată printr-o ecuaţie matematică. pentru care există deja o hotărîre. -după tipul personalităţii delincventului minor. înregistrate. = C. 145 . în al patrulea rînd. Prin structura delincvenţei juvenile înţelegem configuraţia elementelor componente ale delincvenţei juvenile. judecate. În linii generale. comise de către minori. încălcări de lege) comise de minori..

9%).0. Floreşti – 16(-55. de către minori şi cu participarea lor au fost comise 586 infracţiuni. După dinamică se determină mişcarea delincvenţei juvenile pe anotimpuri. comparativ cu perioada analogică a anului 2005 (721). tâlhării – 5. Chişinău au participat 98 (-33. Teleneşti – 9(30. Ocniţa +200.9%. Bălţi – 43(-23.4.3%).6%.9%). În conformitate cu datele cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007. Starea delincvenţei juvenile în ultimii ani s-a caracterizat prin următorii indici12: pe parcursul primului trimestru al anului 2006. La comiterea celor 586 infracţiuni au participat în total 556 (-15. Leova +400.9%.7%). în comparaţie cu alte perioade şi spaţii.1%. În mun.6%. ceea ce constituie o scădere cu 18. Căuşeni +80. Edineţ +125. Comrat +23. Donduşeni – 8(57. Cahul – 8(-88. În acest context se atestă diminuarea criminalităţii juvenile la următoarele categorii de infracţiuni: tîlhării – cu 28.3%.2). deşi problema copiilor neplasaţi în familii rămîne a fi actuală.4%).8%). Străşeni +30.6 %).5%) minori.2%).0. şi o majorare a jafurilor – cu 33. Făleşti +220.2%) minori.8%) minori.0%) infracţiuni.8%).0%).Dinamica delincvenţei juvenile constituie evoluţia fenomenului în timp şi spaţiu. Rezina – 2(-33. Infracţiuni comise de către minori şi participarea lor în grup – 162 (-13. Chişinău – 98(-33. dintre care: neantrenaţi în cîmpul muncii 413 (-24. se constată că delincvenţa juvenilă este în continuă descreştere în comparaţie cu perioadele precedente. iar majorare în Cantemir +50.0. furturi – cu 6. violuri – cu 99.9%). dintre care violuri – 3.0.3.8). dintre ei 10 elevi (-28. diferenţe între delincvenţa urbană şi cea rurală etc.7%. ceea ce constituie o scădere cu 15. Briceni –5(-20.6%). Taraclia +33. zone teritoriale. jafuri – 28. După categorii de vârstă: 14-15 ani – 217 (-7.0.0. la care au participat 15 persoane (+15. elevi – 100.3.6%).0. Sîngerei – 4(-55. Ungheni +53. Descreşterea oficială s-ar datora atenţiei sporite faţă de fenomenul delincvenţă juvenilă 146 . pentru prima dată au comis infracţiuni – 520 (-14. Soroca +35. O diminuare a criminalităţii juvenile la general s-a înregistrat în mun. De către minori şi cu participarea acestora în total au fost comise 497 infracţiuni grave. În stare de ebrietate s-au comis 21 (+50. 16-17 ani – 339 (-19.

Din totalul persoanelor condamnate fiecare a paisprezecea este în vîrstă de 14-17 ani. huliganism (6. copiii care nu învaţă şi nu lucrează constituie 19.1%).9%.7%). dintre care peste 140 sînt tineri în vîrstă de pînă la 21 ani. cazurile de plasament repetat au crescut cu 13 la sută. copiii care se ocupă cu cerşitul – 12. Din numărul total de infracţiuni înregistrate fiecare a paisprezecea este săvîrşită de minori sau cu participarea acestora.13 În funcţie de faptele comise în 2004-2007. ale celor internaţionale.4%). Majoritatea minorilor sînt condamnaţi pentru furt (43. Pe parcursul anului 2007. Din totalul copiilor plasaţi în acest centru cei mai mulţi sînt din şcoli generale şi gimnazii-internat (62. în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor au fost plasaţi provizoriu 1507 minori. Comparativ cu anul 2006. în scopul combaterii cerşitului şi vagabondajului. Comparativ cu anul 2005. În numărul persoanelor culpabile de săvîrşirea crimelor la săvîrşirea crimelor au participat 341 elevi ai şcolilor şi liceelor. în penitenciare se află peste 6400 persoane.7%). îndeosebi graţie eforturilor organizaţiilor neguvernamentale. practic fiecare a opta persoană care a comis crime este minoră (11.acordate în ultima perioadă. starea şi structura delincvenţei juvenile legale se reprezintă după cum urmează: În total minori condamnaţi inclusiv pentru: omor viol furt jaf tîlhării huliganism crime legate de droguri alte 2004 1774 6 29 1234 126 28 73 45 227 2005 1888 15 26 1317 134 31 86 51 228 2006 1316 18 21 823 121 26 42 31 234 2007 662 14 19 285 87 8 41 18 190 Printre cazurile de plasament înregistrate în anii 2006-2007 s-au categorisit: 2006 În total – minori plasaţi dintre care: care nu învaţă şi nu lucrează care se ocupă cu cerşitul rătăciţi preşcolari elevi ai şcolilor generale elevi ai gimnaziilor-internat cazuri de plasament repetat s-au prezentat personal 1459 357 221 16 62 481 368 500 10 2007 1507 300 192 27 76 584 361 565 6 147 . jaf şi tîlhării (14. numărul minorilor care au săvîrşit crime de asemenea s-a redus (cu 797 persoane).9%). Anual.7%.2%) şi crime legate de droguri (2.

prezentîndu-se astfel un tablou distorsionat al realităţii delincvenţei juvenile. uneori nejustificată. diferenţelor în detectarea sau raportarea procentajului le-ar putea reveni cea mai mare parte. atunci încă un furt de ciocolată aparent ar mări rata delincvenţei juvenile cu 50%. de organizarea diferitelor emisiuni la nivel naţional în vederea stabilirii raitingului diferitelor opinii. Atenţia sporită faţă de 148 .Există o percepţie generală. A crescut oare numărul infracţiunilor grave comise de minori de vîrstă mai mică? În ce priveşte prima întrebare. Multe ţări din Europa Centrală şi de Est au cunoscut creşteri acute ale fenomenului în primii ani după tranziţie. Cifrele în acest sens sînt larg deschise pentru manipulări politice. Guvernele ţărilor dezvoltate susţin că rata infracţiunilor comise de minori este în continuă creştere pe parcursul ultimilor douăzeci-treizeci de ani. de aceea uneori nu li se atrage atenţia cuvenită la întocmirea statisticelor.14 De menţionat că cîţiva factori externi pot avea efecte semnificative asupra comparaţiilor de la an la an: de exemplu. În ce priveşte a doua întrebare. Este imposibil a efectua comparaţii internaţionale concludente. În unele cazuri creşterea delincvenţei juvenile este indiscutabilă şi poate fi dramatică. spre deosebire de guvernul care intenţionează să creeze la public un sentiment de nesiguranţă pentru a-şi asigura suportul în ce priveşte reuşita aplicării măsurilor respective. sau 5% în „creşterea ratei delincvenţei juvenile”. precum că rata infracţiunilor comise de minori este într-o creştere permanentă şi semnificativă şi precum că delictele mai serioase şi violente sînt comise de copii de vîrstă mai mică. se consideră că fetele reprezintă pînă la 10% dintre delincvenţii juvenili. A crescut oare numărul minorilor care comit infracţiuni? 2. din ce în ce mai mult se exprimă îngrijorarea faţă de creşterea numărului crimelor de violenţă comise de minori cu vîrstă mai mică.15 În contextul celor enunţate. Apar în acest sens două întrebări: 1. baza pentru statisticele naţionale variază considerabil. Un guvern care doreşte să demonstreze succesul obţinut în „combaterea criminalităţii” ar putea să găsească o altă culegere de date pentru a fi publicate. Rata generală de asemenea ascunde multe caracteristici importante: dacă furtul unei ciocolate şi jefuirea unei persoane în stradă se consideră ca fiind două „cazuri” diferite. Această îngrijorare este alimentată de vehicularea lor în presă.

16 O altă problemă care apare este următoarea: care ar trebui să fie reacţia socială faţă de faptele. Acuzaţiile nu au fost înaintate grupului de copii cu vîrsta sub 14 ani. indiferent de creşterea sau descreşterea dinamicii delincvenţei juvenile. ale minorilor? Nu există o părere unitară la acest capitol. este de a considera mijloacele restaurative ca fiind cele mai eficiente. în rezultatul unui studiu cuprinzînd 80% de minori între 10-13 ani consideraţi ca fiind „infractori gravi”. la moment. în instanţa de judecată pentru examinare în fond au fost expediate 1431 de cauze. instanţa de judecată a aplicat închisoarea pentru 124 de minori. efectuat în Noua Zeelandă în 1994. În istorie. Studiul în acest domeniu relevă o schimbare esenţială a situaţiei ce vizează minorii la capitolul aplicării pedepselor în privinţa acestora. totuşi tendinţa. munca neremunerată în folosul comunităţii – pentru 154 şi suspendarea condiţionată – pentru 321 de minori. De exemplu. În baza sentinţelor instanţelor de judecă au fost condamnaţi 662 de minori. decît prin ascendenţă.astfel de fapte trebuie justificată mai mult prin raritatea lor. organele Procuraturii au terminat urmărirea penală pe 1949 cauze penale privind minorii. În realitate. adică 23 de copii au fost de fapt condamnaţi pentru crime foarte grave sau grave. există state care aplică chiar pedeapsa capitală.17 În anul 2007. mai mult de o mie dintre persoanele arestate sau încarcerate pe motiv de suspiciune de participare la genocidul din 1994 din Rwanda erau sub vîrsta de 18 ani atunci cînd au avut loc masacrele. inclusiv cîteva sute de copii sub 14 – ani. În privinţa minorilor condamnaţi. sau aplică un tratament în cadrul familiei delincventului. s-a descoperit.18 Este de subliniat că. chiar şi cele mai grave. autorităţile şi reacţia societăţii trebuie mereu să fie de veghe în vederea contracarării acestui fenomen. Există mereu o doză de scepticism faţă de orice măsură aplicată. amendă – pentru 54. iar sentinţele maxime pentru categoria de la 14 la 17 ani au fost mai mici decît pentru adulţi. Pretutindeni se evidenţiază 149 . Astfel. de exemplu în SUA. că doar 22% dintre ei. Aceasta cu atît mai mult cu cît delincvenţa juvenilă este influenţată de starea în care sînt crescuţi şi educaţi minorii. Instanţele de judecată au examinat şi au pronunţat 1393 de sentinţe. instanţele de judecată aplică pedeapsa sub formă de închisoare în cazuri excepţionale. vîrsta responsabilităţii penale în această ţară. cînd minorii săvîrşesc infracţiuni cu rezonanţă şi cu înalt grad de pericol social sau cînd infractorii minori au săvîrşit infracţiuni repetate în termen de probă.

18. 15. p. Ibidem. p. 12. 7. M. Sorin Rădulescu. 5.179.. Florentina Grecu.87. http://www. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. 3. Ibidem. 29-30 octombrie. Politic G.. 200825. 2004.a. Cristina-Mihaela Crăciunescu. Coca-Cozma ş. Op. p. p.88. diminuarea rolului părinţilor şi al corpului didactic din instituţiile de învăţământ în dezvoltarea normală a copilului. Chişinău.99. 17. p. 2004. – Bucureşti: Universul Juridic.statistica..mai. p. Ibidem.349. Chişinău. nr. vagabondajul minorilor. Criminologie. Robertson J. Narcis Giurgiu. – Iaşi: Chemarea. Justiţia pentru minori. Michel Born. 10. deseori. Coca-Cozma. – Bucureşti. p. nr. 150 . Pasivitatea societăţii faţă de minori generează. 2. 2003. 2003. Op. Michel Born. încălcarea drepturilor acestora // Cotidian Naţional. 11. 8. Ibidem.md/statistics/dat/1120/ro/Situatia_crim_a2007. 16. Op. p. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. 2008. Lavinia Valeria Lefterache. p. 9. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. cerşitul etc.182.. M. Ibidem.cit.45. p. Notă informativă cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007// http://www. 4. Referinţe: 1. 1996.44.md/dir-profilax/sec-minori/ 13.99.46. 29-30 octombrie.accesul liber al minorilor la procurarea băuturilor alcoolice.6. Psychologie de la délinquance. 2003.47. Maxwell G. 6.cit. cit. p. Reacţia la copii infractori // Social Policz Journal of New Zealand. – Bruxelles: de Boeck.pdf 14. 1996. Lumina Lex.

Cauzalitatea poate fi înţeleasă într-un sens analitic sau sintetic. -fenomenul are mereu explicaţii într-un cadru spaţio-temporal specific (cauze interne şi externe). războiul). fiind vorba în acest caz de cauzalitate individuală. factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care nu au semnificaţii cauzale. dar posedă doar o valoare de diagnostic. Dacă e să acceptăm teoria personalităţii delincvenţiale a lui J. factor-condiţie şi factor-cauză. Explicarea face referire.VII. provocînd astfel un rezultat. factorul ar fi orice element obiectiv care se înglobează în cauzalitatea unui fenomen (de exemplu. dar ca un ansamblu de factori interdependenţi. identificînd astfel prezenţa unei eventuale devianţe sau delincvenţe. putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”. dar „în reţea”. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile Explicarea unui fenomen presupune iniţial tendinţa de a răspunde la întrebările „de ce?” şi „cum?”. factor determinant şi secundar. Conceptul analitic susţine că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor şi motiv. -cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală. Astfel. În acelaşi timp. Pinatel. dar care nu constituie cauză prin sine însuşi. astfel. factor favorizant şi declanşant. 151 . acestea fiind diferite. la cauzalitate şi previziune. atunci „pragul delincvenţial” anume că ar cuprinde un ansamblu de factori ce impulsionează trecerea la act a subiectului. Factorul se deosebeşte de cauză prin aceea că el nu este decît elementul care influenţează cauza. În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor criminogen şi de inhibiţie. În materia delincvenţei juvenile cauzalitatea este o noţiune complexă care prezintă trăsături caracteristice ei: -cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic. Cauzalitatea delincvenţei juvenile 1. După Jean Pinatel. ea trebuie mereu apreciată în funcţie de nivelul la care ea se plasează.

care ar avea o valoare diferită de la unitate la alta. există şi curente în doctrină care abandonează termenul de „factor” în favoarea celui de „variabilă”. din părinţi înalţi (atât tata. Anterior menţionam că cauzalitatea delincvenţei a constituit obiectul mai multor şcoli.1 Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare.). o conduită necontrolată sau slab controlată. În fine. Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea. cum ar fi: teorii de orientare biologică. psihologică. 2. având amestec de caractere. ascunse. curente. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi mecanismele de transmitere ereditară. Acestea din urmă. armonie etc. din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi. după cum şi aceeaşi cauză poate provoca efecte diferite. Este clar că cauzele pot fi interne. iar uneori cauze nesemnificative. sociologică. Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice. pot genera efecte grave. Unele caractere de la tată sau de la mamă sînt dominante şi evidente. Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex. dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă. cât şi mama) se nasc copii înalţi. pot să apară în generaţia a doua sau a treia. ci doar anomaliile psihice care facilitează apariţia ei. externe sau mixte. dacă nu apar în prima generaţie. fiziologici. Cercetarea influenţei 152 . şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½ din caracterele mamei. Factorii delincvenţei juvenile Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari grupe: factori externi şi factori interni. influenţate de factori complecşi. Aşa. absenţa simţului moral. factorii fizici.Pe de altă parte. dragoste. temperamentul sau unele deficienţe mintale. ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi. În ce priveşte noţiunea de motivaţie sau mobil. cauzalitatea în sens sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură. alte caractere sînt recesive. Aceasta ar cuprinde un „cîmp criminogen” care este o transpunere spaţială a unui ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. teorii. mixtă în vederea explicării originii fenomenului delincvenţial. fie caracteriale. psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. prin acestea s-ar înţelege impulsul care direcţionează un individ să acţioneze într-un scop determinat (ură.

Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a personalităţii în relaţiile cu lumea. performanţa şcolară. fie în baza comparării copulului cu părinţii săi biologici şi cei adoptivi.copii problemă”.. şcoala. aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. până la urmă. Acolo unde există deficienţe în educarea caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii . dar. el va genera în sufletul copilului o anumită rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de respingere. dimensiunea sa morală. fiind deci educată. fie datorită că sînt alcoolici. egoismul. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în afara familiei o desfăşurare printrun comportament agresiv faţă de colegii mai mici.eredităţii asupra devenirii individului se face fie în baza studiului fraţilor gemeni. or. în societate. anturajul.2 O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la părinţi. Ataşamentul faţă de părintele adevărat.4 153 . în acelaşi timp nu trebuie absolutizat factorul ereditar. fie că sînt ei înşişi infractori. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere copilului un model de comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetăţean major. Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relaţiile dintre părinţi. Sînt situaţii în care familia este formată din ambii părinţi naturali. încăpăţânarea. cum ar fi: caracterul extravert sau introvert. cunoştinţele bine formate vor inhiba comportamentele infracţionale. în mare măsură. Dar. pentru că violenţa se cultivă. fie o indulgenţă nepermis de mare. lenea şi indolenţa. care au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ. Aceste atitudini extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la teroare. plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi creează copilului această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe unii la acte de vagabondaj. La aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament. dar atmosfera este negativă.3 Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia. violenţa nu obligatoriu se transmite pe această cale. Când unul dintre părinţi este vitreg. ştiind că părinţii îi vor lua apărarea. mass-media. cum ar fi impulsivitatea şi agresivitatea. Această din urmă metodă au folosit-o cercetătorii Lund şi Jorger. copilului tolerîndu-i-se orice fel de comportament. Cel răsfăţat prea mult în familie va deveni cu uşurinţă un infractor însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin. Tulburările caracteriale. nevrotismul etc.

ţinută. absenţa proiectelor educative. înţelegîndu-se prin acesta nivelul de apropiere şi înţelegere. mediul familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori. care permite dezvoltarea liberă a personalităţii copiilor şi manifestarea autonomiei lor. pentru a i se inocula conştiinciozitatea. deprinderile legate de curăţenie.5 Alegerea unui comportament pro-social sau pro-delincvent al copilului este influenţată de stilurile de educaţie şi relaţiile dintre membrii familiei şi copil: 1) autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate şi 2) dragoste-ostilitate sau ataşament-respingere. însă diferă de acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă. responsabilitatea. 6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor. clasele populare practică un model educativ caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare. Cele mai multe constrîngeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinînd claselor mijlocii. ordinea. 8) dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale. 7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial. dezorganizare sau conflicte. dar ea poate. liberalism excesiv. să predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante. copilul este supus de timpuriu presiunilor. maniere. care sînt prin excelenţă adeptele unui „rigorism” educativ. 5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti. 10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial. Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi: 154 . 3) modul în care este perceput şi considerat copilul. 2) gradul de coeziune a membrilor familiei.6 Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa socială.7 Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă. dintre care cei mai importanţi sînt consideraţi: 1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor. acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme. clasele superioare practică în general un model educativ lejer. Astfel. 9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor. În cadrul acestor familii. Aflate la polul opus. atitudine naivă. rigiditate. iar constrîngerile educative sînt slabe.După funcţionalitatea sa. 4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme şi valori sociale. prin atitudinea sa.

priceperea de a-şi apropia sufleteşte elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în rîndul elevilor.  disciplina familială. de asemenea.  caracteristicile comportamentale.10 Este impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele comportamentale. „preferarea unora” etc. obişnuinţele familiale. S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu frecventează şcoala sau la cei cu o frecvenţă slabă. psihosocială. Dacă însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă şi chiar 155 .  situaţia economică. prezenţa parazitismului social. iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi este la treapta de jos. în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o zonă în alta. numărul de persoane din cadrul acesteia. 8 Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35% (dintre care: deseori (16%).7%)). capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională. funcţionalitatea educativă scăzută etc. cum ar fi „bufonul clasei”.3% negative în relaţie cu mama. că infracţiunile sînt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură. violenţa domestică completându-le (33. Cauzele conflictelor se statuează mult în carenţele socioeconomice. În baza unor sondaje efectuate în republică. ceea ce face necesară o abordare interpersonală. a creşterii şi coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi. S-a constatat.9 Şcoala. fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-au acordat atenţia cuvenită. transmiterea de cunoştinţe. tactul lor pedagogic. Cercetările sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că circa 85% din tinerii cu comportament delincvent au crescut în familii dezorganizate.6% din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi 29.3%). Atitudinea pozitivă a profesorilor.  calitatea vieţii.  structura familiei. întotdeauna (6. spiritualitatea unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia. mai ales în rândul repetenţilor. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului. ci şi dimensiunea umană. s-a constatat că raporturile părinţicopil lasă de dorit: 22. foarte des (12%). stabilitatea familiei.

În această ordine de idei.12 În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2005. (a se vedea Anexa 1). Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii. promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute. efectele negative sînt mai mari. copiii străduindu-se să-l imite.11 Printre deficienţele socializării în şcoală ar fi: tratamentul preferenţial acordat elevilor „buni” cu care educatorul are tendinţa de a interacţiona mai frecvent.3%. a doua: condiţiile de viaţă – 51% şi lipsa unei protecţii sociale adecvate din partea statului – 59. etc. insuficienta cooperare a şcolii cu familia. Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă.). influenţa anturajului şcolar şi lipsa educaţiei adecvate. a ajuns la concluzia că evoluţia delincvenţei juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor. lipsa autocontrolului în copilărie. s-a stabilit că în calitate de cauze ale delincvenţei proprii ei identifică: prima ar fi dezorganizarea din cadrul familiei – 78. influenţa mediului de prieteni – 45%. tendinţe de a întări prin sancţiuni severe comportamentale copiilor cu probleme. influenţa mass-media. desfrîul social – 35% (alcoolismul. psihopedagogice. influenţa prietenilor. 156 . violenţa văzută la televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul copiilor şi tinerilor. Institutul pentru Problemele Internaţionale din Atlanta. or. Cu toate acestea. care a cuprins statele europene.terorizantă. filmele. analiza literaturii de specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate în prezentul studiu ne-au permis evidenţierea unui set de cauze cu rol determinant în ceea ce priveşte formele de comportament infracţional juvenil şi gruparea lor pe patru coloane: psihoindividuale. sociopsihologice şi sociale. neglijîndu-i astfel pe ceilalţi.14 Totodată. Principiile de la Riyadh au stabilit modalităţi de prevenire a acestora. în urma unei cercetări efectuate în 1984. programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea.9%.3%. prostituţia. există toate şansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rîndul delincvenţilor minori. carenţele educative şi afective – 28. influenţa societăţii. învăţămîntul formal. Literatura. avînd în vedere toate cauzele nominalizate. violul sau crima constituie pentru copii un veritabil drog. drogurile.13 Cauzele şi factorii delincvenţei juvenile sînt complexe.

România): Teză de doctor în sociologie. p. .Vol. http://www.acad. C. p. 14. Ibidem.didactic. Op.Referinţe: 1. p..ro 12. 5.167. 1997. Iaşi:Polirom. Ibidem.. p. p.15.ro 4. de ieri. Gavrilescu ş.cnaa. C. 2. Ibidem 13..cnaa.cit.56. Pantelimon Golu şi alţii.didactic. Buciuceanu Mariana. Constantin Ciornei-Donighian. Stănciulescu Elisabeta.acad. I.91. de mîine…http://www. cit.Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept. 3. Ibidem. p. Buciuceanu Mariana. 11..15.M.M. p.cit. 6/15. p.58. Ibidem. Op.a. Op. Delincvenţa juvenilă. Probleme ale minimizării delincvenţei juvenile: aspecte sociale (în baza investigaţiei sociologice din judeţul Iaşi . 7. .54. nr. 10. o problem a soicetăţii. 8.59 // www.63 //www. I. 157 . p. p.a.md 6.65. Ciobanu.md 9. 2006. Sociologia educaţiei familiale. Op. Gavrilescu ş. Probleme sociale ale comportamentului delincvent în rîndul tineretului (în baza investigaţiilor sociologice efectuate în Republica Moldova.cit. de azi. Constantin Ciornei-Donighian.

cît şi al celor neguvernamentale. prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. este Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). în scopul asigurării prevenţiei delincvenţei minorilor. 158 . ONU organizează odată la 5 ani Congresul internaţional pentru combaterea. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului penal” în privinţa minorilor delincvenţi. sau de la o frecvenţă la alta. din cadrul ONU. ajutat în activitatea sa de către Comisiile economice regionale şi de către alte comisii specializate ce includ experţi în diverse domenii.1 Organul principal cu atribuţii în domeniu. Rolul ONU. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării Convenţiei: în 1924 la al Vlea Congres al Ligii Naţiunilor. cu deosebiri de la o ţară la alta. este de remarcat activitatea Comitetului pentru prevenirea crimei şi luptă împotriva delincvenţei. atît al organizaţiilor guvernamentale.VII. al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile Evoluţia delincvenţei juvenile în societate. fie comitete ad-hoc. care a adoptat cinci puncte privind drepturile copilului. Organizaţia Naţiunilor Unite s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. a atenţionat şi a constituit obiectul cercetării organismelor internaţionale. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile 1. De asemenea. Rolul covîrşitor al ONU a fost exercitat odată cu adoptarea de către Adunarea Generală în 1989 a Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

a permis abordarea problemelor privind tratamentul judiciar al tinerilor.„Declaraţia de la Geneva”. Declaraţia ce conţinea zece principii privind bunăstarea şi protecţia copilului din 1959 adoptată de Adunarea Generală. tratamentul aplicat tinerilor delincvenţi. a avut ca temă „Prevenirea crimei şi a delincvenţei”.6 alin.663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr.(5) stipula: „o condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vîrsta de 18 ani” sau art. nefiind tradusă în realitate. care a avut loc la Stockholm. acestea fiind considerate de o mare importanţă în prevenirea delincvenţei. În 1965. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor se situează printre primele documente cu caracter de recomandare pe care le-a promulgat ONU. Al cincilea Congres ONU.(4) conform căruia „procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi de interesul reeducării lor”.14 alin. pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în 159 .2076 (LXII) din 13 mai 1977. încă. înainte şi după trecerea la actul delincvent. nefiind decâî la stadiile iniţiale de dezvoltare a personalităţii lor. Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 adoptă în cadrul celui de-al şaptelea Congres Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing). Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor. fiind abordate probleme privind combaterea recidivismului şi măsurile speciale de prevenire a acestuia. de impactul mass-media asupra delincvenţei juvenile şi de privaţiunea de libertate de scurtă durată aplicată minorilor. care în art. acest Ansamblu de reguli minime continuă să exercite o influenţă importantă asupra personalului penitenciarelor. care a avut loc la Geneva în 1955. au nevoie. intitulat „Prevenirea crimei şi calitatea vieţii”. Al doilea Congres ONU a avut loc la Londra în 1960. astăzi ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de aspiraţie. Adoptarea acestor standarde a pornit de la recunoaşterea faptului că tinerii. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966. Chiar dacă există. fiind preocupat de noi forme ale delincvenţei juvenile. al treilea Congres ONU. S-a ajuns să se recunoască că aceste texte au efect pe scară mondială. adoptă Reguli minime standard pentru tratamentul deţinuţilor şi aprobate de Consiliul Economic şi Social în Rezoluţiile sale nr.

De asemenea. adică Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile. pe măsură ce au fost relevate. Intervenţia ONU se face nu doar faţă de delincvenţii minori. reacţiile societăţii şi ale justiţiei la criminalitatea şi delincvenţa juvenilă sînt de cele mai multe ori reprimante şi de neadaptat. de o atenţie şi o asistenţă deosebite şi trebuie să fie protejaţi de lege potrivit condiţiilor care garantează liniştea. interesul faţă de fenomenul maltratării copiilor a crescut progresiv. Se impune.societate. Cel de-al doilea Congres internaţional cu această temă a avut loc între 17-20 decembrie 2001. demnitatea şi siguranţa lor. Tematica este una generală. mutilaţi. deci. adoptate prin Rezoluţia din 45/112 14 decembrie 1998. iar statele reprezentate s-au angajat să elaboreze propriile planuri naţionale. peste tot în lume. vînduţi. au fost adoptate Declaraţia şi Planul Mondial de Acţiune pentru eliminarea exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale. tot mai multe cazuri de abuz. mai ales de către mass-media. Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala ale carei obiective sînt: • Protejarea drepturilor omului. pe plan internaţional. 160 . traficaţi. a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului. în toate colţurile lumii. de actualitate şi destul de răspîndită. dar şi faţă de prevenirea victimizării minorilor. o importantă realizare a ONU o reprezintă Regulile de la Rijadh. sînt depistate noi situaţii de copii neglijaţi. Date fiind modificările rapide şi de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de viaţă a tinerilor şi ale formelor şi dimensiunilor criminalităţii juvenile.2 Printre obiectivele Regulilor de la Beijing figurează sistemul justiţiei pentru minori care trebuie să asigure bunăstarea minorilor şi să facă în aşa fel încât reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor delincvenţilor şi delictelor. necesitatea de a revedea şi de a evalua programele şi măsurile existente şi de a planifica justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării globale. la Yokohoma (Japonia). Al optulea Congres al ONU a avut loc la Havana în 1990 cu genericul „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţie penală în perspectivele secolului XXI”. abuzaţi. Astfel. Practic. libertatea. aproape în fiecare zi. dar care a făcut referiri şi la strategiile de prevenire a delincvenţei minorilor. La primul Congres mondial privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale (Stockholm-Suedia. august 1996). Extinderea acestui flagel tinde să devină o problemă socială majoră.

traficul de fiinţe umane. bioetica şi clonarea umană. crima organizată şi corupţia. Ceea ce propune Consiliul Europei – perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul combaterii delincvenţei juvenile – este primordial. jurisprudenţa CtEDO. soluţii care includ decriminalizarea. Procesul este necesar şi. care recunoaşte în special drepturi specifice minorilor stabilind că drepturile fundamentale ale minorilor trebuie să constituie obiectul unei protecţii particulare. 1985). Actele normative de bază privind reglementarea domeniului delincvenţei juvenile sînt Convenţia europeană a drepturilor omului.• Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale a Europei. Forul european sugerează. realizarea de structuri noi şi crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor legate de ocrotirea juridică a minorului infractor. • • Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice. Procesul presupune reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori. Implicîndu-se activ în problemele delincvenţei juvenile. R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986). Cautarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană: discriminarea minorităţilor. R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg. medierea. fie elaborează numeroase recomandări. 161 . intoleranţa. totodată. care interpretează textul Convenţiei adaptînd-o la evoluţia vieţii sociale şi Convenţia europeană privind drepturile copilului. cibercriminalitatea. conform cu soluţiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privinţa reacţiei sociale la delincvenţa juvenilă. Consiliul Europei iniţiază fie diverse activităţi. legislative şi constituţionale. inclusiv a minorilor.. terorismul. cum ar fi3: • Recomandarea nr. xenofobia. care asigură şi garantează respectarea drepturilor omului. sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea delincvenţei juvenile şi recuperarea minorului infractor prin modalităţi cît mai adecvate vîrstei acestuia. • Recomandarea nr. conforme cu cerinţele europene în materie. • Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987). violenţa contra copiilor etc. în textele recomandărilor din ultimii ani.

La fiecare cinci ani Consiliul Europei desfăşoară Conferinţe de politică penală în materia delincvenţei juvenile. Ele trebuie să adreseze direct comportamentul infractor. Ele trebuie să implice şi părinţii infractorului sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului cînd acest lucru este considerat contraproductiv) şi. • Recomandarea nr. În prezent un loc important în orientările de principiu ale CE îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvîrşite de minori. • Recomandarea nr. pornografiei şi prostituţiei. ca şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi (adoptată la 9 septembrie 1991). brutal sau pornografic (1989). R (87)7 asupra principiilor referitoare la răspîndirea videoprogramelor cu caracter violent. pe cît posibil. prin transformarea anumitor infracţiuni în contravenţii administrative sau încălcări ale legii civile. precum şi evitarea. R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg 1988) privind organizarea prevenirii criminalităţii. statele trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar totuşi proporţionale). dar în acelaşi timp recunoscînd că în unele ţări ea include comportamentul antisocial şi/sau deviant care poate cădea sub incidenţa legii administrative sau civile. să acorde victimei 162 . R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale. • Recomandarea 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare. astfel încît să se evite desfăşurarea unei proceduri penale. • Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile (adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853a ca şedinţă a viceminiştrilor). R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate. atunci cînd este posibil şi oportun.• Recomandarea nr. a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori. dar şi nevoile infractorului.4 În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile „delincvenţă” s-a considerat a fi acţiunile care cad sub incidenţa legii penale. În conformitate cu aceste recomandări. • Recomandarea nr.

În speţă. Curtea statuînd că daca un copil este judecat şi recunoscut vinovat. cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. printre care nouă plasări în închisoare.. Culpabilitatea trebuie să reflecte mai bine vîrsta şi gradul de maturitate a infractorului şi să corespundă mai multor niveluri de dezvoltare a infractorului. beneficiind de o acţiune socială preventivă. iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe măsura creşterii responsabilităţii individuale. contra Regatului Unit. Or. Curtea a statuat asupra încălcării art. prevăzute de art. Naim Bouamar a locuit din iunie 1977 pînă în mai 1978 în diferite cămine pentru minori. De asemenea. care este eminentă în jurisprudenţă prin interpretarea vîrstei responsabilităţii penale. d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor. inclusiv „căile legale” privind detenţia lui Bouamar. de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor măsuri judiciare. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. restaurarea şi repararea. „regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale.medierea. În baza Hotărîrii din 29 februarie 1988. Potrivit Curţii. ar trebui să fie posibil ca adulţii sub vîrsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu cel al minorilor şi să li se aplice aceleaşi intervenţii.. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei proceduri de urgenţă. reflectînd tranziţia extinsă spre maturitate. Astfel. În 1980. în cazul în care judecătorul consideră că ei nu sînt tot atît de maturi şi responsabili pentru acţiunile lor ca şi adulţii. se impune a fi luată în consideraţie necesitatea exercitării controlului asupra respectării „regularităţii”. Acestea se întemeiau pe imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe loc. În cauza Bouamar contra Belgiei. cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: .(1). este recunoscută cauza V. atunci el trebuie condamnat. avînd în vedere imaturitatea sa. hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală. 53 din Legea din 1965 privind protecţia tineretului. vinovăţia lui ar fi mai redusă. în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin jurispudenţa sa în baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. fiecare avînd o durată maximă de 15 zile. dar lui nu i se poate imputa aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi. Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor într-o casă de arest. dar şi conformitatea 163 . jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri provizorii.5 alin. luînd în calcul şi comportamentul periculos al acestuia.

în cauza respectivă.11. a fost condamnat pentru tentativă de jaf cu aplicarea violenţei. minorul.6 alin. în al doilea rînd.(1) după care „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil. Curtea a costatat încălcarea art. • Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru soluţionarea şi 164 . de asemenea. În cazul de faţă. măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea socială a delincvenţilor minori". în colaborare cu Comisia. care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentaţi. de măsurile judiciare şi extrajudiciare şi.C. comune tuturor statelor membre. prin care se „subliniază faptul că fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel naţional şi european.6 alin. precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest domeniu. contra Regatului Unit. în domeniul delincvenţei juvenile. contra Regatului Unit din 10. În acest sens este de menţionat Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor. pe baza principiilor stabilite la nivel internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh . Tinzînd spre o strategie europeană. de reabilitare. În cauza S. prin Convenţia ONU privind drepturile copilului. în al treilea rînd. integrare şi reinserţie socială. În fapt. să elaboreze şi să adopte fără întîrziere o serie de norme şi principii directoare minime în domeniul delincvenţei juvenile.2004. Uniunea Europeană. de 11 ani.5: protejarea împotriva arbitrarului.(1) al Convenţiei. tinde să reglementeze sau să stabilească un cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile. … de către o instanţă… care va hotărî…asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa” . Rezoluţia menţionează: • Se recomandă statelor membre. o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea nici un scop educativ. al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)).măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art. unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe psihice necorespunzătoare vîrstei sale şi rămînea în urmă cu dezvoltarea faţă de semenii săi. de prevenţie. Curtea a pus la îndoială faptul că reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe realmente la procesul său în măsura asigurată de art. Spre deosebire de cauza V. în primul rînd. care va cuprinde trei principii directoare: prevenţia.

165 . -centrarea asistenţei pe problemele de urgenţă şi mai puţin pe prevenirea apariţiei factorilor de risc. necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei. ci şi să fi beneficiat de o pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în rîndul tinerilor. -asistarea episodică a copilului aflat în dificultate. în consecinţă. • Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi deciziile care îi privesc sînt condiţii indispensabile pentru definirea unor soluţii comune. fixarea unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile audiovizuale. • Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare. -insuficienţa serviciilor sociale comunitare. expres se stabilesc şi se impun a fi soluţionate următoarele probleme: . în timp ce recursul la măsuri privative de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie pus în aplicare doar atunci cînd se consideră absolut necesar. -incapacitatea statului de a diminua numărul de copii institutionalizaţi. În baza Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană. prin urmare. motiv din care consideră. constrîngătoare la nivel european. institutionalizaţi şi a celor în conflict cu legea.gestionarea delincvenţei juvenile. care să se bucure de succes. în ceea ce priveşte informarea şi sensibilizarea legate de navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a telefoanelor mobile. că asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în domeniul educaţiei tinerilor. prin care întreprinderile europene se angajează în favoarea protejării adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane mobile. solicită. eliminarea violenţei din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe nu este axată exclusiv pe programe violente. • Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme. cît şi în presa scrisă. -accesul limitat la asistenţa medicală. subliniază.situaţia dificilă a copiilor cu disabilităţi.

Ibidem. -ineficienţa şi/ sau insuficienţa parteneriatului dintre structurile guvernamentale şi societatea civilă în vederea soluţionării problemelor copilului. 1998. – Bucureşti: All Beck. Coca-Cozma ş. printre organismele interne ce au obiectivul de protecţie a drepturilor copiilor şi cel de combatere a delincvenţei juvenile se enumeră a fi: Ministerul Afacerilor Interne (în continuare – MAI) este un organ central de specialitate al statului. -divizarea confuză a responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice . Referinţe: 1. Ortansa Brezeanu. în baza respectării stricte a legilor.-existenţa copiilor care nu frecventează şcoala primară şi a unui număr impunător de copii care nu frecventează instituţiile preşcolare. să menţină ordinea de drept şi securitatea publică. drepturile şi libertăţile cetăţenilor.73. integritatea corporală. -insuficienţa oportunităţilor de reintegrare socială a minorilor delicvenţi. M. Minorul şi legea penală. 4. -rata inaltă a mortalităţii infantile. 2. în special cei cu vîrsta de pînă la 5 ani. p.86. – Bucureşti: Universul Juridic.a. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile Deoarece în Republica Moldova nu există o structură executivă unică care ar avea în competenţa sa combaterea delincvenţei juvenile. toate formele de proprietate. -creşterea numărului de copii afectaţi de HIV/SIDA. 2. interesele societăţii şi ale statului contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilegale. -accesul limitat la informaţia şi consultanţa privind drepturile şi libertăţile copilului. precum şi să exercite supravegherea de 166 . -insuficienţa centrelor de asistenţă. p. educaţie şi informare pentru copii. -existenţa diferitelor forme de abuz faţă de copii (traficul de copii).85. Justiţia pentru minori. 2003. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing). 3. p. menit să apere. viaţa.

03 „Despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea privind umane.04. aprobat prin ordinul MAI nr.566 din 15. inclusiv juvenile. prostituţiei.01 cu privire la combaterea traficului de fiinţe . aprobat prin ordinul MAI nr.Hotărîrea Guvernului nr.223 al Ministrului de Interne din 24 august 1998. familiei”. planurile SMM. şi contracararea pornografiei.1 Conform ordinului nr.1219 din 09. să întreprindă măsuri pentru creşterea profesională a lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile.233 din 28.03.03 „Despre aprobarea Strategiei naţionale . iar în raioane – inspectorii pentru minori şi moravuri.05. 327 din 03.stat în domeniul protecţiei civile şi asigurării apărării împotriva incendiilor pe întreg teritoriul ţării. Secţia minori şi moravuri a DP a Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică îşi desfăşoară activitatea de combatere şi profilaxie a criminalităţii în rândurile minorilor în conformitate cu: . cerşitului şi fenomenului „copiii străzii”. care au în grijă problemele minorilor delincvenţi. DGOP şi al MAI. Cele mai mari implicaţii în combaterea delincvenţei juvenile o are Direcţia Generală Poliţe Ordine Publică.Hotărârea Guvernului nr. DP.Regulamentul cu privire la organizarea activităţii inspectorilor pentru minori ale organelor afacerilor interne. să asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor minore care încalcă legea.09. a părinţilor şi altor persoane ce favorizează comiterea delictelor de către minori.727 din 16. .Hotărârile Colegiului MAI. 400 din 10.Regulamentul poliţiei moravuri.Hotărîrea Guvernului nr. a violenţei în familie. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să includă în planurile de lucru probleme privind profilaxia contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul minorilor. . 167 şi profilaxia protecţia criminalităţii copilului în şi rîndurile minorilor”.Hotărârea Guvernului nr.11.2003.01 cu privire la combaterea vagabondajului. direcţii şi servicii ale MAI sînt obligaţi să antreneze toate subdiviziunile organelor de poliţie pe teren în participarea activă la profilaxia infracţiunilor în rîndul minorilor.06. . profilaxia delincvenţei juvenile. a traficului de copii.11. . şefii de departamente. prin Secţia minori şi moravuri din cadrul Direcţiei profilaxie. .

aprobat în ultima redacţie prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne pe 24 august 1998.intensificarea activităţii de profilaxie şi combatere a criminalităţii juvenile prin desfăşurarea unui complex de acţiuni preventiv-profilactice asupra minorilor cu comportament deviat şi a familiilor dezorganizate.monitorizarea prin intermediul serviciilor mass-media a activităţii de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile. Pe parcursul celor 6 luni ale anului 2008. 168 . oficiile forţelor de muncă.perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile. nu sînt considerate infracţiuni. aceştia fiind plecaţi la muncă peste hotare. în funcţie de numărul minorilor în localitatea dată. În IPM activează unul sau mai mulţi inspectori pentru minori.2 În cadrul comisariatelor de poliţie sînt create Inspectorate pentru minori (IPM) care funcţionează în baza Regulamentului cu privire la organizarea activităţii inspectoratelor pentru minori ale organelor afacerilor interne. Inspectorii pentru minori sînt informaţi despre fiecare caz de aducere a copiilor la comisariatele de poliţie pentru comiterea de infracţiuni sau contravenţii. potrivit legislaţiei. . . organele de protecţie socială.organizarea unei conlucrări eficiente cu administraţia publică locală. în cadrul acţiunilor de profilaxie exercitate de Secţie au fost depistate şi luate la evidenţă 240 familii dificile şi 1088 minori delincvenţi. conform datelor din subdiviziunile teritoriale.223. . completarea calitativă cu cadre a serviciilor teritoriale de ramură.812 copii rămaşi fără supravegherea părinţilor. Astfel. nu în ultimul rînd. dintre care circa 27. precum şi copiilor rămaşi fără supravegherea părinţilor. în ţară sunt 98. cu Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Aceştia se ocupă în special de două categorii de minori: cei judecaţi sau aflaţi sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunilor şi cei care au comis fapte considerate periculoase pentru societate dar care. Un rol aparte întru soluţionarea problemelor existente în rîndul minorilor se acordă instituţiilor de învăţămînt. Secţia minori şi moravuri îşi orientează activitatea spre: . organele de tutelă şi curatelă.816 sînt lipsiţi de îngrijirea ambilor părinţi.Având ca bază realizarea sarcinilor trasate în actele normative menţionate. instituţiile de învăţământ şi. nr.perfecţionarea cadrului legislativ privind copilul aflat în conflict cu legea. .

377 (în 2007 – 295) elevi ai şcolilor generale. Centrul respectiv dispune de o capacitate de plasare zilnică a 25 copii cu vîrsta 3-18 ani. Din categoriile nominalizate în perioada vizată în CPTM au fost plasaţi: 141 fete (în 2007 – 182). dintre care 5 locuitori ai altor state (în 2007 – 2). Această instituţie este plasată în municipiul Chişinău şi aici sînt aduşi copii care: - au fost abandonaţi. 26 (în 2007 – 42) de vîrstă preşcolară. pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti. 224 169 . necunoscuţi. cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada celor 6 luni ale anului 2008. ai căror părinţi sînt decedaţi. alte instituţii pentru copii. de către subdiviziunile teritoriale au fost înregistrate 853 cazuri de plasament în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor (în 2007 – 769). fiind plasaţi 626 (în 2007 – 535) „copii ai străzii” dezintegraţi de familie. - îndreptaţi la şcoli speciale pentru copii şi adolescenţi cu deficienţe de comportament. - copii care s-au adresat personal solicitînd ajutor. 712 băieţi (în 2007 – 587). În pofida măsurilor întreprinse. puşi sub interdicţie judecătorească. care au părăsit şcolile speciale. minorii delicvenţi continuă să părăsească domiciliul. Din numărul total de minori plasaţi în CPTM 180 sînt elevi ai gimnaziilor-internat. Centrul activează în prezent în baza Regulamentului aprobat prin Ordinul Ministrului de Interne din 31 mai 2002. care se ocupă de îngrijirea temporară a copiilor de la 3 la 18 ani lipsiţi de îngrijirea părinţilor. ocupându-se cu cerşitul şi practicînd vagabondajul.Centrul de plasament temporar al minorilor (Centrul de triere) este un serviciu specializat independent din cadrul Ministerului de Interne. decăzuţi din drepturile părinteşti. pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti. copii cu vîrsta de pînă la 14 ani care sînt consideraţi să fi comis acţiuni periculoase pentru societate şi necesită izolare urgentă. În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a fenomenului vagabondajului. 301 cu vîrsta de 3-14 ani (în 2007-341). - copii care au părăsit familia şi au nevoie de ajutor şi protecţie din partea statului.

Străşeni – 54. municipale.3 De asemenea. Rezina – 13. a altor documente internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte şi a legislaţiei naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei. identificarea direcţiilor prioritare de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei. În baza Regulamentului Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului4. Aceste consilii prezintă spre examinare organelor competente ale statului cazurile de încălcare a drepturilor copilului. Călăraşi – 37. 170 . Orhei – 27. Cele mai frecvente cazuri de părăsire a domiciliului fără ştirea maturilor şi a instituţiilor de învăţământ sînt frecvente în raioanele Ialoveni –72. Anenii-Noi – 33. precum şi din reprezentanţi ai organismelor internaţionale şi ai organizaţiilor nonguvernamentale naţionale care activează în domeniu. acesta este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor publice centrale şi locale. cazurile copiilor delincvenţi şi ale părinţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiunile părinteşti.cu vîrsta de 14-15 ani (în 2007 – 193) şi 328 cu vîrsta de 16-17 ani (în 2007 – 235). promovarea politicilor naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei. consolidarea parteneriatului social în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei. Criuleni – 29. organ guvernamental menit să asigure elaborarea şi implementarea politicilor de protecţie a drepturilor copilului şi familiei. În acelaşi timp. Basarabeasca – 12. Cimişlia – 13 etc. coordonarea activităţilor de elaborare a strategiilor şi programelor guvernamenatle privind protecţia drepturilor copilului şi familiei. Ungheni – 21. Hînceşti – 27. un rol covîrşitor revine şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Cahul – 13. locale pentru protecţia drepturilor copilului. organele autorităţilor publice locale creează consilii raionale. Nisporeni – 13. Printre obiectivele Consiliului se numără: asigurarea respectării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. pe lîngă alte ministere de ramură şi departamente.

care deţine următoarele funcţii: • examinează sesizările cu privire la copiii abandonaţi în instituţiile medicale (maternităţi. extinsă sau adoptivă. • coordonarea activităţii serviciilor municipale. • monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii şi instituţii din municipiu care asigură promovarea şi respectarea drepturilor copilului. 171 . dezvoltarea fizică ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice responsabile.408-XII din 12.12. Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii5: • monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite prin Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. În cadrul Direcţiei activează două servicii: I. protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor. acceptînd forma optimală de plasare a copilului în familie (naturală. organizaţiilor obşteşti etc. În calitatea sa de organ executiv al autorităţii tutelare în municipiul Chişinău. • identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului.19 din 16.1990. • ţine evidenţa copiilor abandonaţi. instituţiilor. îngrijirea copiilor aflaţi în dificultate şi a celor cu handicap. spitale de copii etc.).07.În cadrul Primăriei Chişinău activează Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului (DMPDC) care este o structură a Consiliului Municipal.). Serviciul reintegrare familială şi adopţie. în casele de copii (republicană şi municipală). verificarea modului în care sînt respectate drepturile copilului aflat în dificultate în familia naturală. • formularea de propuneri către autorităţile competente privind suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în pericol sănătatea. extinsă. de plasament etc. centrele de plasament de tip familial (statale şi neguvernamentale) şi propune măsuri de protecţie a lor.1997. creată prin decizia Primăriei nr. elaborarea şi aprobarea măsurilor de protecţie a acestora. întreprinderilor. precum şi prin celelalte convenţii internaţionale. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii. refuzaţi etc.

Printre subdiviziunile DMPDC sînt :  Direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului de sector  Centrele comunitare pentru copii de la locul de trai  Centrele de zi pentru copii cu nevoi speciale  Centrele comunitare specializate pentru copii şi tineri  Centrele de plasament temporar  Serviciul de asistenţă parentală profesionistă. 409 din 09.a. 5. limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor Interne. ajutor în rezolvarea problemelor de sănătate. Hotărîrea Guvernului RM privind aprobarea Regulamentului Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului nr. • supraveghează evidenţa copiilor orfani. nr. 2.75-76/756. nr. a nivelului educaţional şi a dezvoltării generale a copilului care are nevoie de ajutorul statului. care urmăreşte: • supravegherea bazei de date referitor la situaţia copiilor aflaţi în dificultate din familiile socialmente vulnerabile. • acordarea susţinerii familiilor care au nevoie de ajutor material. 1998. II. http://www. nr. 844 din 30.07. Serviciul asistenţă juridică şi psihosocială.60-61.• propune măsuri de protecţie pentru copiii ai căror părinţi nu au putut fi identificaţi în urma evaluării situaţiei de către autoritatea tutelară de la domiciliu. ajutor umanitar. Referinţe: 1. Ibidem 4.1998// Monitorul Oficial al Republicii Moldova.md/d14 3. • apărarea drepturilor copilului în instanţe de judecată ş. 1998.md/dir-profilax/dgpop0608/ 3. http://chisinau.mai.98// Monitorul Oficial al Republicii Moldova. rămaşi fără ocrotirea părintească şi aflaţi sub tutelă şi/sau curatelă în sectoarele municipiului Chişinău. executînd planul cu privire la ocrotirea drepturilor copilului.04. Hotărîre cu privire la structura organizatorică.Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective 172 . • verificarea condiţiilor de trai.

vecini. educaţie. la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului. care tine cont de întreg contextul în care s-a comis infracţiunea: familia lărgită. reprezentant legal. minorii sunt în pericol de a fi lipsiţi de prezenţa persoanelor apropiate: părinţi. 2) de a (re)socializa şi (re)integra infractorii. cum ar fi cele de sănătate. Standardele internaţionale. În acest sens fetele sunt deosebit de vulnerabile. Dintre toate etapele procedurii justiţiei juvenile. De asemenea. În afară de instanţele pentru minori. principalul scop al justiţiei juvenile şi al măsurilor asociate pentru abordarea delincvenţei juvenile ar fi: 1) de a preveni comiterea infracţiunilor şi recidiva. în fiecare caz se discută. prieteni. inclusiv prevederile Convenţiei privind drepturile copilului. este cea cînd minorul poate fi supus abuzurilor. ele cuprind organele sau agenţiile oficiale. serviciul de probaţiune şi instituţiile penale. lucrător social. Astfel. specialiştii în drept. de a asigura 173 . fiind una dintre procedurile speciale.1 Conform acestor recomandări. prevăd expres că la privaţiunea de libertate se va recurge doar ca la o ultimă soluţie şi numai pentru o perioadă cît se poate de minimală. şcoala. 477 al CPP RM. înainte de examinare în instanţa de judecată2. precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul. curator sau de către o altă persoană demnă de încredere. Colaborează strîns cu agenţiile pertinente. în conformitate cu art. 3) de a satisface nevoile şi interesele victimelor. servicii sociale şi de protecţie şi organele neguvernamentale. procedura în cauzele privind minorii este reglementată de titlul III al Codului de Procedură Penală din 2003. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi. cum ar fi cele de sprijin al victimelor şi martorilor”. cum ar fi poliţia. posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova. tutore. „sistemul de justiţie juvenilă este definit drept element oficial al unei abordări mai largi privind crimele tinerilor. Sistemul justiţiei juvenile trebuie privit ca un element al unei strategii comunitare lărgite pentru prevenirea delincvenţei juvenile. anume arestarea şi perioada care urmează imediat după aceasta. în mod obligatoriu. Această normă se aplică inter alia. procuratura.În conformitate cu Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile.

precum şi de a contracara aplicarea măsurilor preventive. demult au acceptat că atunci cînd este implicat un minor. Alternative 174 .prezentarea acestuia. autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor bănuiţi. Una dintre modalităţi de evitare a contactului minorului cu sistemul justiţiei formal ar fi plasarea în cauţiune. În acest caz. cu asistentul social. Minorii acuzaţi de comiterea unei infracţiuni în prezent au dreptul la un tratament în care se ia în deplină consideraţie. sau ele ar putea fi incluse în joc la o etapă mai timpurie. În unele ţări se face încercatrea de a găsi căi viabile şi constructive de evitare a contactului „inutil” a copilului sau a adolescentului cu sistemul de justiţie. De asemenea.. precum şi arestarea lui preventivă. Cu toate acestea. învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni. Aceasta este oportun pentru infractorii acuzaţi pentru prima dată de comiterea unor infracţiuni neînsemnate. sau recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală. procedurilor. Aceasta se explică prin realitatea existentă. cînd va fi citat. iar conform art.40. înainte de audiere3.”. în diferite măsuri şi în diferite moduri. Încurajarea creării unor instanţe specializate derivă din art. fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere. de a nu înainta acuzaţii oficiale. la organul de urmărire penală sau la instanţă. diferit de al adulţilor. conform căreia multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens.186 alin. motivul faptei comise. Conform art. În multe state există instanţe specializate pentru minori. vîrsta. acuzaţi. standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată separate special pentru minori. tratarea lui trebuie să se facă într-un mod deosebit.(6) CPP RM reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore. dar de a-l avertiza că la o următoare repetare a faptei el va fi supus procedurii ordinare. Majoritatea societăţilor.166 alin. circumstanţele în care s-a aflat minorul.. despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului. Reţinerea minorului. după o consultare cu familia minorului. deosebit de grave sau excepţional de grave. organul poliţiei ar putea decide. pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei. (4) CPP RM. Alternativele ar putea însemna examinarea cazului de către un alt organ decît judecata.3 al Convenţiei privind Drepturile Copilului după care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor.

Din perspectivele enunţate. se pune accentul pe reintegrarea 175 . Justiţia restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia pe care aceştia o pot oferi victimelor. La rîndul lor. actualmente tot mai des există tendinţa implementării justiţiei restaurative faţă de minori. în loc de prezentare în faţa curţii de judecată penală. care însă soluţionează cauzele mai puţin grave. La această şedinţă. În acelaşi timp. minorul se prezintă la o audiere. victima are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului. Deciziile luate la astfel de şedinţe pot fi supuse apelului în instanţa de judecată. învăţătorii şi copilul respectiv. a Statului. Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este. În America Latină se practică soluţionarea prin recurgerea la asistenţă socială. care nu poate fi aplicat în cazul infracţiunilor grave. Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie: paradigma retributivă. în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor. de a răspunde nevoilor acesteia. În primul rînd. distributivă şi restaurativă. astfel minorul fiind plasat în custodia părinţilor sau a membrului responsabil din societate4. o comisie de membri neprofesionişti instruiţi. iau o decizie bazată pe interesele minorului. lucrătorii sociali.similare la procesul judiciar există sub o vastă diversitate. Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către psihologul american Albert Eglash оn 1977. condiţiile căreia sunt mai puţin formale decît la şedinţa de judecată. pentru a descrie orientările din domeniul justiţiei penale. după o discuţie cu familia. Astfel de exemple sunt în Franţa. Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate. Cu această ocazie. Australia. În acelaşi timp. acela de a repara prejudiciul produs victimei. Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sunt vizibile. Potrivit sistemului de „audiere a copiilor” din Scoţia. ci ca un prejudiciu produs persoanelor şi comunităţii. Spre deosebire de paradigma retributivă care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă care se centrează pe reabilitarea infractorului. în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central. Scoţia. Noua Zeelandă. unii autori vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora. infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. fiind reprezentate de organe instituite special ca un substituent al sistemului formal judecătoresc. Filipine etc. justiţia restaurativă are la bază ideea reparării prejudiciului produs victimei5.

Ceea ce este important în cazul modelelor restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul social al faptei comise. urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii.luarea în considerare a contextului social în care s-a produs infracţiunea. justiţia restaurativă funcţionează pe baza unor principii în virtutea cărora activităţile derulate în cazul producerii unor infracţiuni sunt orientate spre: -„crearea condiţiilor necesare participării personale a celor afectaţi în cea mai mare măsură (în special infractorul şi victima. . dar şi familiile acestora şi comunitatea).socială a acestora atît ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii. potrivit acestora urmează a se respecta trei principii ale acestui nou tip de intervenţie judiciară pentru minori8: 1. nu poate înlocui rolul instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. odată ce el nu o recunoaşte. condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă.orientarea către soluţionarea problemelor în sens preventiv. potrivit prevederilor art. cît şi ca modalitate concretă de a se evita recidiva6.favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora şi reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate.facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor şi/sau comunităţilor victimizate. atunci cauza trebuie supusă procesului formal. responsabilitatea . Dar. Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Principiile fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în materie penală conţine unele precizări conceptuale referitoare la termenii utilizaţi mai des atunci cînd se face referire la justiţia restaurativă. Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în Anglia şi Ţara Galilor din ultimii ani. Prin urmare.încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta comisă. precum şi punerea în executare a hotărîrilor 176 . 2. În Republica Moldova.flexibilitatea practicilor (creativitate)”7. reintegrarea . totuşi nici un system alternative sau restaurativ. 3. principii şi standarde de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi recomandări privind dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă. 474 CPP RM. . reparaţia . .

prin ordonanţă motivată. Potrivit art. să pună întrebări minorului. la părerea sa.06. legislaţia Republicii Moldova admite instituţia medierii în procesul penal. luna. inculpatului minor nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere. La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului.134-XVI din 14. de asemenea. interesele şi necesităţile lui. însă aceste materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului. să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau. educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare. 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii. după caz. audierea bănuitului învinuitului. prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare. organul de urmărire penală. cu consimţămîntul organului de urmărire penală.20079 « medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale 177 . particularităţile caracterului şi temperamentului. nu este publică. De asemenea. inculpatului minor.judecătoreşti privind minorii. iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. Pedagogul sau psihologul este în drept. dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. care nu este legată de o boală psihică. Pentru a se stabili aceste circumstanţe. anul naşterii). În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală. participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie. pot influenţa negativ asupra minorului. urmează a se stabili (art. La audierea bănuitului învinuitului. iar la sfîrşitul audierii. trebuie să se stabilească. 479 CPP RM. în calitate de modalitate a aplicării justiţiei restaurative. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului. afară de circumstanţele generale. învăţătorii. de regulă. 3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului. vor fi ascultaţi părinţii minorului. poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale care. de declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor. 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul. cu completările de rigoare.475 CPP RM): 1) vîrsta minorului (ziua. volitivă şi psihologică a lui. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr. se fac potrivit procedurii obişnuite. gradul de dezvoltare intelectuală. precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale.

c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare. este indispensabilă separarea minorului de adulţi. În cazul în care este aplicată pedeapsa privativă. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare. eficiente şi durabile». În general. ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile. cu ajutorul unei terţe persoane. precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului. Printre măsurile sancţionatoare recomandate ar fi (pct. indemnizaţie. d) Amenzi. iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă. 178 . aceasta făcîndu-se în vederea evitării abuzurilor şi a influenţei negative din partea celor din urmă. instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat.amiabilă. la adoptarea sentinţei în procesul unui minor. b) Probaţiune. Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă. restituire. participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie. iar minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale. la medierea în cauzele penale. una dintre părţi este minor. 18. g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educaţional. f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage. pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori.1): a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii. instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor. Potrivit Regulilor de la Beijing. e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia. h) Alte hotărâri pertinente. Dacă.

2004. Referinţe: 1. 6. PROGRAME DE JUSTIŢIE RESTAURATIVĂ DOCUMENTARĂ)// http://www.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului10 în baza căreia procesul penal încetează la faza de urmărire penală sau la cea de judecare referitor la infracţiunea săvîrşită pînă la adoptarea prezentei legi de către persoana în vîrstă de pînă la 21 de ani.pdf 7. 188 din 10. Home Office Research Development and Statistics Directorate.p.5 8. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psiho-sociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”.07. 2005.188-191/730 din 07.09.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului 18. Ibidem 4. p. ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ Open 179 .ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie %20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat.În vederea asigurării principiului umanismului.2007 10. Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.12. Apud James Dignan.134-XVI din 14. este recentă adoptarea Legii RM Nr. 94. 29-30 octombrie. Chişinău. art Nr : 516. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE. 3. Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile//adoptate de Comitetul ed Miniştri la 24.criminologie. Understanding victims and restorative justice.criminologie.2003 la cea de-a 853 şedinţă a vice miniştrilor.07. University Press.pdf 9. PROGRAME DE JUSTIŢIE RESTAURATIVĂ DOCUMENTARĂ)// http://www. 2.2007// Monitorul Oficial nr.2008 în Monitorul Oficial Nr. Legea RM Nr. 188 din 10. Ibidem 5. Tony Marshall.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie %20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat.07. 1999. Restorative Justice: An Overview.06. 127-130.

precum şi alte fapte decît cele penale. precum şi a unor măsuri de natură administrativă şi penală care pun accentul pe caracterul reeducativ şi resocializator al sancţiunilor şi pedepselor şi pe diversificarea formelor de prevenire şi recuperare socială a tinerilor delincvenţi1. Această activitate se materializează prin elaborarea unor programe şi proiecte de asistenţă socială şi juridică. Combaterea delincvenţei juvenile §1.Capitolul VII. 180 . au drept scop în sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile. factorilor delincvenţei juvenile. Prevenirea delincvenţei juvenile Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor. prin a evita comiterea lor viitoare. fie a evita aplicarea unei sancţiuni. Însăşi prevenirea tinde să reducă frecvenţa unor comportamente. de altfel incriminate în legea penală.

integrare şi control din societate. Sunt cuprinzătoare. Prevenirea cu succes a delicvenţei juvenile necesită eforturi din partea întregii societăţi cu scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a adolescenţilor. administrativă sau penală. aceasta ar avea un dublu caracter2: a) General-social. Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile (Principiile de la Riyadh) stabilesc expres că „prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalităţii in societate. Reieşind din conceptele nominalizate şi din sarcinile prevenţiei. îndreptat spre combaterea şi înlăturarea anumitor „situaţii” delincvente sau cu privire la anumiţi delincvenţi. avînd deci un rol preventiv general. a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă.-concepţii extensive (lato sensu). adoptarea unor activităţi sociale folositoare. Prin implicarea în sistemul legislativ. urmărind şi stimulând evoluţia personalităţii lor încă de la vârsta cea mai fragedă. reprezentat de sistemul de sancţiuni şi pedepse de natură disciplinară. după care prevenirea s-ar manifesta prin reacţia faţă de delincvenţă. 3. Promovează o abordare activă.Politicile de prevenire includ două orientări: I. implicînd acţiunea instituţiilor şi organizaţiilor specializate cu funcţii de socializare şi control social. II. dar care urmăreşte contracararea oricărei acţiuni deviante. Printre Principiile fundamentale de la Rijadh sunt: 1. persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă”. adică odată cu stabilirea sancţiunilor în legea penală. 181 . Principiile de la Riyadh au trei caracteristici principale: 1. b) Special-legal. cea din urmă trebuind să existe înainte de comiterea infracţiunii. îndreptat spre identificarea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor generale care determină sau favorizează manifestări deviante în rîndul anumitor categorii de tineri. Consideră minorii participanţi deplini în cadrul relaţiilor din societate.-concepţii limitate (stricto sensu) care trasează o linie distinctivă între prevenire şi represiune. inclusiv prin sancţiuni penale. 2. implicînd acţiunea concretă a tuturor instanţelor cu rol de socializare.

dezvoltării. acţiuni. şi a posibilităţilor de comitere a infracţiunilor. 3. c) Intervenţia oficială trebuie să se producă. Persoanele tinere trebuie să joace un rol activ şi să accepte parteneriatul în cadrul societăţii şi nu trebuie să fie considerate simple obiecte ale socializării sau supravegherii. 4. precum şi a eliminării condiţiilor care duc la aceasta.2. Necesitatea şi importanţa unor politici progresiste de prevenire a delicvenţei şi analiza sistematică şi elaborarea unor măsuri trebuie acceptate de la sine. Aceste politici şi măsuri trebuie să aibă în vedere: a) Asigurarea acelor înlesniri. în primul rând. facilităţi şi a unei reţele de asigurarea a serviciilor. Acestea trebuie să evite incriminarea şi pedepsirea copilului pentru un comportament care nu dăunează grav dezvoltării copilului şi care nu îi prejudiciază pe alţii. drepturilor şi intereselor tuturor persoanelor tinere. sunt în pericol sau se confruntă cu riscuri sociale şi care au nevoie de protecţie şi grijă socială. În sensul acestor Principii. în interesul general al persoanelor tinere şi să se bazeze pe corectitudine şi echitate. d) Salvgardarea bunăstării. b) Concepte şi abordări speciale în vederea prevenirii delicvenţei. bunăstarea persoanelor tinere. care să permită satisfacerea nevoilor persoanelor tinere şi care să servească ca punct de sprijin pentru salvgardarea dezvoltării personale a tinerilor. mai ales a acelora care. se va avea în vedere orientarea spre copil. în mod evident. conform sistemelor juridice naţionale. de cele mai multe ori. de la vârsta cea mai fragedă. e) Convingerea că comportamentul sau atitudinea tinerilor care nu se conformează normelor şi valorilor sociale generale se datorează. pe baza unor legi. “delincvent” sau “predelincvent” contribuie deseori la apariţia unui model de comportament nedorit al tinerilor. procesului de maturizare şi creştere şi tinde să dispară spontan la cei mai mulţi indivizi care se apropie de maturitate. 182 . trebuie să devină punctul central al oricărui program preventiv. după părerea majorităţii experţilor. f) Convingerea. mai ales în domeniul educaţional. În cadrul aplicării acestor Principii. că etichetarea unui tânăr ca “deviant”.

aşa ca sărăcia şi alte forme de marginalizare. Pe lîngă modelul susţinut de Principiile de la Riyadh. adică măsurile de acordare a asistenţei copiilor identificaţi ca fiind expuşi unui risc deosebit. dar a căror finalitate să fie tot individul3. denumit modelul social. • prevenirea terţiară. care implică planuri menite pentru evitarea contactului inutil cu sistemul judiciar formal şi alte măsuri care ar preveni comiterea repetată a infracţiunilor. mai ales acolo unde nu au fost încă înştiinţate organismele corespunzătoare. Principiile de la Riyadh prevăd măsurile care ar preveni delicvenţa juvenilă la mai multe niveluri. • prevenirea secundară. grupurilor de tineri. Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. Organizaţiile oficiale de control social trebuie solicitate numai ca ultim mijloc de acţiune. care în aşa fel abordează cauzele fundamentale ale delicvenţei. Toată această diversitate are ca scop elaborarea metodelor şi tratamentelor aplicate minorilor la diferite nivele în vederea asigurării prevenţiei.5. De asemenea. doctrina subliniază şi modelul situaţional. Este de notat că prevenirea socială are două forme principale: a) prevenirea prin dezvoltare. aşa ca acei copii ale căror părinţi singuri sunt într-o situaţie deosebit de dificilă sau acei care nu îngrijesc de copiii sau îngrijesc într-un mod corespunzător. prin acţiuni la nivelul societăţii.a localităţii. în special: • prevenirea primară. orientată în mod special spre individ şi familia sa şi b) prevenirea comunitară. Acesta din urmă are drept scop amenajarea locurilor vulnerabile în care riscul de a atrage infracţiuni este mai mare. adică măsurile generale care promovează echitatea socială şi posibilităţi egale. Trebuie create servicii şi programe pentru comunitate. tinere şi a celor sub vîrsta responsabilităţii penale”. recomandă (pct. În acest sens unul dintre obiectivele politicii penale a Republicii Moldova a fost „Perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delicvenţei juvenile” stabilite prin Hotărîrea Guvernului RM despre aprobarea 183 .4) „dezvoltarea de măsuri mai eficiente şi adecvate de prevenire a comiterii infracţiunilor şi recidivei în rîndul membrilor tineri ai minorităţilor etnice. cu scopul prevenirii delicvenţei juvenile.

a nu ţipa. -deşi „prevenirea se face mai curînd pentru oameni. cum ar fi: 184 .20034. ce constă în aplicarea măsurilor sociale. a-i preţui pe cei apropiaţi. administrative şi juridice. -organele care asigură securitatea.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori Pe plan internaţional mereu s-au elaborat recomandări privind prevenirea criminalităţii la general. economice. prin identificare. prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor. pe de altă parte. decît prin ei 6”. de eliminare a carenţelor parentale. localitate. deoarece acţionează asupra tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie. acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte.măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr. or numai astfel ele ar cunoaşte necesităţile zonei respective. culturale. a face faţă fricii. şcoală. cartier. nu sunt achiziţii atît de facile pe cît par la prima vedere. În mod deosebit. de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre) delincvenţi. Printre subiecţii care asigură realizarea prevenţiei ar fi: -pentru că prevenirea are o aplicare şi o importanţă „locală” îndeosebi. Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung. îndeosebi ale organizaţiilor. cu atît riscul apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu5. aţi oferi ajutorul. instituţiilor etc. subiecţi în acest caz ar trebui să fie organismele de nivel local. a-ţi impune să fii bun cu cei din jur. neutralizarea şi eliminarea cauzelor fenomenului criminal. a-ţi controla violenţa. politice. spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi. spre comunitatea în care trăiesc aceştia. totuşi comunităţii îi revine un rol important în exercitarea prevenţiei.05. A te purta civilizat. instanţe de judecată. am zice că prevenirea este un proces social permanent. Prin definiţie. grup de prieteni.. §2. organe de executare a pedepselor etc. În acest sens. inclusiv şi a delincvenţei juvenile. Cu cît vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare. a respecta regulile. şi care concomitent ar fi descentralizate. în scopul de a evita săvîrşirea faptelor prejudiciabile. deci. de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei. -organele de drept: poliţie. 566 din 15.

2 . inclusiv a familiei. ea este înţeleasă ca un simplu ajutor acordat infractorului în vederea reîntoarcerii lui în comunitate. Programele de tratament în care sunt incluşi tinerii delincvenţi se bazează pe o diversitate de metode terapeutice. De fapt. consilierea. R (89) 12 a Consiliului Europei privind educaţia în închisori .Recomandarea nr. privind minorul ca fiind “în pericol” deosebit de a comite infracţiuni şi luând măsurile corespunzătoare la adresa lui/ei. 8 .ONU.Recomandarea nr. 3 . deşi reintegrarea urmează a fi obiectul măsurilor specifice expuse în special în textele legilor internaţionale opţionale – de exemplu. 10 . În regula 1. privind « Sănătatea în închisori » .există o mare similaritate între măsurile de prevenire care urmează a fi prevăzute la toate cele trei nivele şi acelea propuse nemijlocit pentru reintegrare.3 a Regulilor de la Beijing se notează necesitatea “măsurilor pozitive cu mobilizarea deplină a tuturor resurselor posibile.Recomandarea (2000)20 a Consiliului Europei privind rolul intervenţiei psihosociale precoce în prevenirea comportamentelor criminale .M.Recomandarea Consiliului Europei R(87)19 a Comitetului de Ministrii ai statelor membre privind organizarea si prevenirea criminalităţii. grupurilor comunitare. 9 -Programul cadru al Comunitatii Europene privind prevenirea criminalitatii 20032007 (22 iulie 2002) .Proiectul O.1 . precum şi familiei. aşa ca “reabilitarea”. este mai util de a privi reintegrarea ca un proces care încearcă să se întoarcă “la origine”. programme . 5 . Reintegrarea este scopul stabilit al întregii justiţii juvenile în general.S. privind instruirea profesională. Foarte des cu această sau o oarecare altă denumire. pentru a reduce acest pericol pe cât se poate de posibil.Planul de acţiune Milano . voluntarilor.Strategia corecţională canadiană . 4 . (87) 20 a Consiliului Europei referitor la reacţiile sociale faţă de delincvenţa juvenilă .Recomandarea nr. 7 . În baza acestora statele elaborează modele şi programme de prevenţie. principii. 1985 . precum şi a şcolilor şi altor 185 .obiective. R (96) 8 a Consiliului Europei privind politica penală într-o Europă în transformare .« Directive pentru prevenirea criminalităţii urbane » . eliberarea condiţionată . Deci.Rezoluţia 1995/9 a Consiliului economic şi social al ONU . 6 .

de a se descurca în relaţiile personale şi familiale. care cuprinde toate formele de ajutor.instituţii comunitare. de a-i face conştienţi de interesul pe care comunitatea li-l arată şi de a lărgi posibilităţile de contacte şi sprijin (pct. aceste programe şi intevenţii ar trebui să folosească mai ales metode comportamentale cognitive. alcool. în scopul promovării bunăstării adolescenţilor. Trebuie acordată o atenţie specială dezvoltării unor programe şi intervenţii pentru infractori care au recidivat cu infracţiuni grave sau care sunt de aşteptat să o facă. mai ales în ceea ce priveşte: abilităţi de bază (de exemplu abilitatea de a citi şi socoti. nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională. exercitat în timp. 186 . în vederea reducerii necesităţii de intervenţie în cadrul legii…”7 Potrivit pct. recunoaşterea şi evitarea situaţiilor care precedă acte infracţionale şi oferirea posibilităţii de a exersa comportamentul pro-social (pct. iniţiază şi defineşte un nou concept cel de „participare comunitară” necesar pentru resocializare. adaptarea orientată spre comunitate. în contextul sancţiunilor şi măsurilor comunitare. posibila dependenţă de droguri. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate. comportament prosocial). 46). În lumina recentelor descoperiri ale cercetătorilor.23 Rec 22(2002)CE). 21 al Recomandării 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare. medicamente. parţial sau intermitent şi propusă autorităţii de executare de către organizaţiile pblice sau private şi de persoane individuale din comunitate. În acelaşi context. sporirea conştiinţei lor de sine şi a autocontrolului. trebuie acordată o atenţie specială impactului lor probabil asupra infractorilor. Participarea comunitară trebuie utilizată cu scopul de a permite delincvenţilor să dezvolte legături reale cu comunitatea. Recomandarea nr. remunerat sau nu. de exemplu învăţarea infractorilor să se gîndească la implicaţiile comportamentului lor infracţional. La conceperea programelor şi intervenţiilor. de a rezolva probleme. programele şi intervenţiile pentru reintegrarea infractorilor trebuie să se bazeze pe metode variate.

loc de muncă. la nivel naţional şi european. sporirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea specială. Aceste servicii sunt prestate deţinuţilor de către agenţiile din comunitate.8 În exercitarea activităţii de asistenţă şi consiliere sunt atraşi şi alţi subiecţi. îndeosebi faţă de cei privaţi de libertate. a consecinţelor acesteia şi a responsabilităţii pentru fapta comisă. care activează în vederea susţinerii persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor sociale. agenţi economici etc. -sprijinirea minorului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare la educaţie. autorităţile locale. prin ameliorarea unor probleme identificate. Întocmirea referatului de evaluare psiho-socială se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală. Comrat. Centre de Justiţie Comunitară activează începînd cu 2007 în oraşele Soroca. La faza presentenţială. Cahul. Un rol similar îl exercită şi Centrele de Justiţie Comunitară din oraşele Republicii Moldova. organizaţii neguvernamentale.Participarea comunitară îşi exercită rolul în procesul ispăşirii pedepsei de către condamnat. şi aceasta în scopul de a-i facilita contactul cu exteriorul. se desfăşoară activităţi de asistenţă şi consiliere psiho-socială cu minorul/tînărul aflat în conflict cu legea. În derularea activităţii lor centrele urmăresc: -corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minor a faptei săvîrşite. plasament temporar etc. De exemplu. În cadrul acestora activează consilierii de probaţiune. Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile constă într-o strategie integrată. Beneficiarii de asistenţă şi consiliere sunt persoanele pînă la 25 ani. adică minori şi tineri. Bălţi. consilierii. O astfel de strategie va trebui să includă 187 . Edineţ. Făleşti. Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere este reintegrarea socială. de a-l ajuta să revină la viaţa mondenă după ispăşirea pedepsei. cauza penală aflîndu-se în etapa urmăririi penale sau în procedură de judecare. asistenţă în plasarea în cîmpul muncii şi cazare. Teleneşti. ceea ce include servicii sociale. Rezina. deţinuţii au aceleaşi drepturi la servicii publice ca şi restul populaţiei. în Norvegia. educaţie şi dezvoltare culturală. avînd tendinţa extinderii. care urmăresc scopul de a reintegra minorul în comunitate. pregătire profesională. servicii medicale. întocmesc referate de evaluare psiho-socială a personalităţii minorului/tînărului. De asemenea. -motivarea minorului în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei.

cursuri de formare pentru cadrele didactice. cu acţiuni de prevenire. N-ar trebui să se recurgă la măsuri grave sau la sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar. totodată. Comisia ar trebui să instituie un Observator European pentru Delincvenţa Juvenilă. Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează: la nivel primar (pentru toţi cetăţenii) la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional) la nivel tertiar (minorilor cu comportament delincvent persistent) Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an. social.trei principii directoare: prevenirea. totodată. care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din timp a tinerilor. ar trebui să stabilească fără întârziere standarde minime şi principii directoare comune în ce priveşte acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. Europene şi internaţionale. să asigure schimb de bune practici şi să planifice programe noi inter-regionale. am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire şi de resocializare printre care10 : 188 . măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între care includerea socială a tuturor tinerilor). Parlamentul European a trasat unele strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este. cu posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale. să propună un program-cadru la nivel comunitar. Comisia este invitată.Politici la nivel European Statele Membre. Generalizînd. În această ordine de idei. care să centralizeze statistici de la Statele Membre. Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană. Politici la nivel naţional Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii naţionale. familial şi educativ. în colaborare cu Comisia europeană. cum ar fi9 : I. Este nevoie de o politică integrată şi eficientă în plan şcolar. crucială. destinată mass-mediei. de sprijin al iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi al cooperării inter-statale. cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi "o foaie de parcurs" Europeană. II. şi ar asigura infrastructuri sociale şi pedagogice.

inclusiv standardele stabilite in Organizatia Internationala a Muncii. http://www. 8. fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite sub supraveghere.europa. terapia de grup . Cusson: „Prevenir la delinquance”. Pactul International privind drepturile sociale si culturale si Pactul International cu privire la Drepturile Politice si Civile.183-184. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România.Moldova nr. prin convocare periodică în faţa unui ofiţer de probaţiune. p. Gheorghe Florian. Rădulescu. 1991. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. - - - Dan Banciu. 566 din 15. Dr. p. editions 7. p. 26. ca cele de probaţiune. Sorin Rădulescu. 9. (Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenara) Adunarea Generala. vizează eliberarea condiţionată. programme clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale.Bucureşti. Philippe Robert.pdf L’Harmattan. Paris. 5. 10. Les politiques de prévention de la délinquance à l’une de la recherche. pag.- programme de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii. 2002. 2008. Lumina Lex.Institutul Naţional de Criminologie//http://www.18. TEORIE ŞI PRACTICĂ.1. cum ar fi terapia şi consilierea individuală.Florenţa – Italia. Ibidem. 2002.. 3. 2003. programe de intervenţie în sprijinul familiilor avînd copii în situaţii de risc.05. 4. ANEXA 1 Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile. . p. 189 .87-90/600 din 23. M.ro/INC/Lang/Romana/Study/Prevenirea %20%20criminalitatii%20-%20teorie%20si%20practica%20-%20Rezumat. – Paris.2003// Monitorul Oficial al R.europarl. Buletin Informativ// nr. programme zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către Clifforg Shaw).Centrul Internaţional de Dezvoltare a Copilului (Innocenti). 6. Hotărîrea despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr.75. 407-420. 183.criminologie. PREVENIREA CRIMINALITĂŢII.2003.05. PUF. în anumite condiţii şi înainte de termen. p.12. ca si alte instrumente internationale care au de-a face cu bunastarea persoanelor tinere. Avand in vedere Declaratia Universala a Drepturilor Omului.eu Florentina Grecu. Justiţia Juvenilă. Reforma Penală. 2. Lumina Lex. Sorin M. Cercetare şi prevenire socială. Referinţe: 1. IRP. p. – Bucureşti.

mass-media. Luand in considerare beneficiile politicilor progresive pentru prevenirea delincventei si bunastarea comunitatii: 1. Sa nu uitam numarul mare de persoane care pot sau nu pot intra in conflict cu lege. acestea vor fi numite Principiile de la Riyadh. neglijati. Amintind Statelor Membre ca aplicarea planurilor de intelegere si prevenire a delictelor. adoptarea unor activitati sociale folositoare. persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogena. 3. internationalasi regionala ca abordare si strategie pentru prevenirea delincventei juvenile. este o politica de aducere a acestor Principii la Cunoasterea autoritatilor. dar care sunt abandonati. educatorilor. inclusiv. Recomandarile continute in prezenta rezolutie vor forma obiectul unei agende separate si vor fi urmarite in permanent problemele justitiei juvenile. Fondului Natiunilor Unite pentru copii. expusi la abuzul de droguri. 2. inclusiv a celor care refac politica personalului din domeniul justitiei juvenile. Succesul in prevenirea delincventei juvenile cere eforturi din partea intregii societati sa asigure o dezvoltare armonioasa a adolescentilor. Prevenirea delincventei juvenile este o parte importanta in prevenirea criminalitatii in societate. in circumstante de limitasi care prezinta un risc general. Principiile fundamentale 1. Afirmand ca orice copil are la baza nevoile drepturilor umane. Si a cerut si Consiliului Economic si Social sa raporteze la al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite de Prevenire a Criminalitatii si Tratamentului infractorilor progresul si respectul pe care le-au dobandit standardele pentru revizuire si actiune. I. Recunoscand nevoile pentru dezvoltare nationala. accesul la educatie libera. 4. gazduirea intalnirii Internationale a Expertilor din domeniul Delincventei Juvenile au fost tinute la Riyadh din 28 februarie pana in 1 martie 1988 in colaborare cu Biroul Natiunilor Unite din Viena. Cererile Secretarului General si a Statelor Membre sa asigure cea mai larga cunoastere a textului Principiilor in toate liniile Natiunilor Unite. in particular. Reamintind de asemenea ca Adunarea Generala in rezolutia sa 40/35 din 29 noiembrie a cerut pentru ca dezvoltarea standardelor pentru prevenirea delincventei juvenile prin care Statele Membre vor sprijini formularea si implementarea programelor si politicilor specializate. Alte cereri ale Secretarului General si ale invitatilor din birourile Natiunilor Unite si institutiilor interesate in particular. cu respect pentru propria personalitate inca din copilarie. Adoptand Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea Delincventei Juvenile continute in anexa prezentei rezolutii. practicienilor si scolarilor. 5. abuzati. Conventia Drepturilor Copilului si Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite pentru Administrarea justitiei copiilor (Regulile de la Beijing). 8 sa considere standardele pentru prevenirea delincventei juvenile ca o expunere pentru adoptare. 190 . Aprecierile expres pentru colaborarea valoroasa a Studiilor de Pazasi Centrul de Pregatire de la Riyadh. grija si implicarea comunitatii. 2. la fel ca si experti individuali s-au concentrat asupra aplicarii acestor principii. asistenta accentuata. a unei orientari umaniste spre societate si nu egoista. in sistemul legislativ national. Reamintind de rezolutia 40/33 din 29 noiembrie 1983. 6. Am observat cu satisfactie ca esenta muncii Comisiei de Prevenire si Control a Crimei si Secretarul General in formularea principiilor pentru prevenirea delincventei juvenile este buna.Luand in considerare Declaratia Drepturilor Omului. Consiliul Economic si Social in Rezolutia 1986 din 10 mai 1986 a cerut Congresului nr. in care Adunarea Generala a adoptat Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite despre Prevenirea Crimei si Tratamentul Infractorilor. Reamintind din nou ca. Prin implicarea in sistemul legislativ.

d. b. si contextul Regulilor Standard Minime a Natiunilor Unite pentru Administrarea Justitiei Juvenile (Regulile de la Beijing). Implementarea prezentului Principiu. f. Politici. Definirea clara a responsabilitatilor pentru agentiile. Asigurarea bunastarii si dezvoltarea drepturilor si intereselor tuturor persoanelor.3. Serviciile si programele comunitatii ar trebui sa realizeze prevenirea delincventei juvenile actionand ca un factor activ. Principiile prezente ar trebui implementate in conditiile contextului economic. Prevenirea Generala 9. 191 . interese si bunastare a copiilor si persoanelor tinere. procese. dupa parerea majoritatii expertilor. 5. reprezentanti ai cetatenilor si comunitatii pentru a fi oferite grija fata de copil. Aceste tehnici si masuri ar trebui sa cuprinda: a. facilitati si resurse avute la dispozitie. 6. Sa preintampine variatele nevoi ale persoanelor tinere si sa serveasca ca suport de baza pentru protectia dezvoltarii personale a persoanelor tinere. Comunitatea sa ofere o gama larga de servicii si programe. delincventa sau recidivista. Conventia Drepturilor Economice. d. pentru dezvoltarea copilului insusi sa evite incriminarea si penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmari grave. Pentru scopurile interpretarii prezentelor Principii orientarea unui copil trebuie sa fie influentata. servicii de furnizare a scopurilor prin reducerea motivatiei. bunastarea persoanelor tinere incepand de la copilarie va trebui sa fie fixata pe orice programe de prevenire. Institutiile legale sau cele de control vor fi utilizate numai ca ultima solutie. Metode pentru reducerea efectiva a producerii de acte criminale. Sociale si Culturale. institutiile si persoanele implicate in eforturile de preventie. f. 8. prin aceasta in mod frecvent putem contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit al tinerilor. evaluate cu grijasi . c. intrarea in vigoare a unor legi si agentii judecatoresti pentru initierea unor actiuni de prevenire a delincventei juvenile si criminalitatii tinere. Prezentele Principii ar trebui explicate si implementate impreuna cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Acestea ar trebui. Asigurarea oportunitatilor.bineinteles. Nevoia pentru politicile de prevenire progresiva a delincventei juvenile si studierea in mod sistematic precum si elaborarea masurilor ce trebuie recunoscute. Cooperare apropiata intre natiuni. Variatiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconforma cu normele si valorile sociale sunt o parte a procesului de maturitate si crestere si are tendinta sa disparain cele mai multe din cazuri ajungand la maturitatea acestui tanar. deoarece. institutii. Conventia Internationala a Drepturilor Civile si Politice. e. Declaratia Drepturilor Copilului si Conventia Drepturilor Copilului. Scopul principiilor 7. III. state. Grija de a nu denumi o persoana ca fiind devianta. e. de asemenea si ale instrumentelor si normelor legate de aceste drepturi. c. Interventia oficiala trebuie in primul rand sa influenteze toate persoanele tinere in sensul drepturilor si intereselor lor si sa fie cinstite si echitabile. Sistemele de gandire si abordarile preventiei delincventei juvenile au la baza legi. in special cei care sunt periculosi sau prezinta un anumit risc social si au nevoie in mod special de sprijin si protectie. in special a celor educationale. in acord cu sistemele legale nationale. servicii. nevoilor si oportunitatilor sau conditiilor pentru comiterea de infractiuni. Analiza atenta de rezolvare a problemei si descoperirea de programe. II. guverne locale si provinciale cu implicarea celor din sectorul particular. sa fie in parteneriat cu societatea si sa nu fie considerati ca si obiecte ale socializarii sau controlului. Planurile de prevenire vor trebui instituite la fiecare nivel al Guvernului: a. 4. Persoanele tinere trebuie sa aiba un rol activ. facilitati. aplicate. b. programe si strategii bazate pe studii de previziuni vor fi continuate si monitorizate. o educatie sanatoasa. social si cultural predominante in fiecare Stat Membru.

Guvernele vor trebui sa ia masuri pentru promovarea coeziunii si armoniei familiei si pentru a descuraja separarea copiilor de parinti. pregatirii profesionale si al sistemului de munca. Vor fi luate masuri si vor fi dezvoltate programe pentru a asigura familiilor posibilitatea de a invata despre rolurile si obligatiile parintesti cu privire la dezvoltarea si grija copilului. A. mai ales cu ajutorul familiei. Fiecare societate va acorda prioritate nevoilor si bunastarii familiei si a tuturor membrilorei. pentru valorile sociale ale tarii in care copilul traieste. responsabilitati si o participare deosebita in societate. vor beneficia de servicii adecvate pentru aceasta. incluzand apelul la resursele comunitatii. pentru o civilizatie diferita de cea a copilului. 13. se vor ocupa in particular de urmatoarele: a. 12. precum si o buna stare fizica si mentala. pentru drepturile omului si pentru libertatile lui fundamentale. vor fi puse la dispozitie si permise masuri noi. În asigurarea drepturilor copilului la o socializare corecta. 19. Guvernele vor stabili strategii care sa conduca la dezvoltarea copiilor intr-un mediu familial stabil. Cand un mediu familial stabil lipseste si cand eforturile comunitatii de a-i asista pe parinti in acest conflict au esuat. sensibilizarea parintilor la problemele copiilor si tinerilor si incurajarea implicarii lor in familie si in activitatile comunitare. Familia 11. 192 . scolilor. 18. Este important a se pune accentul pe functia socializatoare a familiei. B. O atentie speciala va fi acordata copiilor si familiilor confruntate cu probleme ridicate de schimbarile culturale. iar acestia trebuie sa fie acceptati ca parteneri egali si deplini in cadrul proceselor de socializare si integrare. Asemenea stabilimente vor face posibila instituirea unui mediu familial stabil si in acelasi timp vor stabili o continuitate pentru copii evitand astfel problemele asociate cu devianta in educatie. 14. h. cum ar fi instabilitatea sau conflicte. este la fel de important a se recunoaste faptul ca tinerii vor avea roluri. Deoarece familia este unitatea de baza care raspunde de socializarea primara a copiilor. Participarea tineretului in politica de preventie a delincventei. invatarea valorilor de bazasi dezvoltarea respectului pentru propria identitate a copilului. sociale si economice rapide si inegale. trebuie facute eforturi la nivelul guvernului si al societatii de pastrare a integritatii familiei. promovarea unei relatii pozitive parinte-copil. Se va acorda atentia cuvenita dezvoltarii personale corespunzatoare a copiilor si tinerilor. Procesele socializarii 10. precum si cu ajutorul organizatiilor de voluntari. grupurilor compatibile. in special familiilor indigene. Specializarea personalului la toate nivelele.g. 17. iar cand familia nu si-a indeplinit rolul vor fi luate in considerare masuri alternative de plasament incluzand supravegherea atenta si adoptia. acest lucru fiind permis atunci cand nu mai exista alte alternative viabile pentru binele si viitorul copilului. inclusiv ingrijirea in timpul zilei. Societatea are raspunderea de a ajuta familia sa asigure asistenta si protectia copiilor. comunitatii. dar cand obiceiurile si institutiile traditionale nusi mai ating scopul. pe langa activitatea de pregatire academicasi profesionala. IV. 15. guvernele si alte agentii se vor baza pe alte institutii sociale si legale existente. in acest sens. emigrante si refugiate. precum si programe de asistenta si compensare a victimei. auto-ajutorarea tinerilor. Educatia (invatamantul) 20. Aceste schimbari pot afecta in mod negativ capacitatea sociala a familiei de a asigura copiilor sai educatia si dezvoltarea fizica normala. Sistemele de invatamant. Guvernele au obligatia de a face accesibil invatamantul public tuturor tinerilor. 21. Familiile care au nevoie de asistenta in rezolvarea problemelor. Se va pune accentul pe politicile de prevenire care faciliteaza socializarea si integrarea tuturor copiilor si tinerilor. vor fi instituite modalitati de socializare noi si constructive pentru a depasi conflictul cultural care il resimt acele familii. Se vor lua masuri corespunzatoare. inclusiv formarea familiei extinse. 16.

e. nevoile tinerilor. etnice sau altor minoritati. interesele si preocuparile speciale ale tinerilor si care ofera consiliere si orientare adecvata lor si familiilor lor vor fi dezvoltate. Tinerii care prezinta un anumit risc social vor beneficia de o atentie si de o grija deosebita din partea sistemelor de invatamant. 29. Scolile vor promova strategii si reguli drepte si echitabile. in mod particular pentru aceia cu nevoi speciale si pentru cei care sufera de abuzuri. C. problemele. Promovarea si dezvoltarea personalitatii. inclusiv instrumentele Natiunilor Unite. Servicii comunitare si programe care raspund la nevoile. inclinatiilor si abilitatilor mentale si fizice ale tinerilor pana la maximum posibil. elevii vor fi reprezentati in corpurile care formuleaza strategia scolii. Comunitatile vor pune la dispozitie sau vor intari acolo unde exista o larga varietate de masuri comunitare pentru tineri. inclusiv politica disciplinei si a luarii masurilor. servicii si facilitati pentru recreere care sa raspunda problemelor speciale ale copiilor cu risc social. Vor fi infiintate institutii speciale pentru a asigura gazduirea tinerilor care nu mai pot sa locuiasca acasa sau nu au locuinta. sens in care vor fi utilizate si dezvoltate pe scara larga programe de preventie specializate. 28. droguri si alte substante de catre tineri. Sprijinirea in plan emotional a tinerilor si evitarea esecurilor psihologice.b. 33. Sistemele scolare vor incerca sa se ridice la cele mai inalte standarde educationale si profesionale atat in ceea ce priveste metodele de invatare si predare. d. O atentie deosebita va fi acordata strategiilor politicilor referitoare la prevenirea abuzului de alcool. Prin prevederea acestor masuri de ajutorare va fi asigurata respectarea drepturilor individuale al copiilor. 23. Sistemele de invatamant vor cauta sa lucreze impreuna cu parintii. 34. Scoala si comunitatea vor desfasura activitati care sa ii orienteze pe copii spre propria identitate. in mod particular ale acelora care apartin grupurilor dezorganizate. Scolile vor servi ca centre de referinta pentru servicii medicale.0 asistenta deosebita va fi acordata copiilor si tinerilor care gasesc dificila adaptarea la regulamentele scolare precum si a "delasatorilor". Evitarea masurilor disciplinare dure. Studentilor si elevilor li se vor pune la dispozitie informatii referitoare la consumul de droguri si alcool. Implicarea tinerilor in procesul de invatamant ca participanti activi si efectivi. f. incluzand centre de dezvoltare comunitare. Punerea la dispozitie de informatii si orientare in ceea ce priveste pregatirea profesionala. consiliere pentru tineri. 26. 25. precum si pentru intelegerea diferentelor de ordin cultural sau din alte naturi. victimizare si exploatare. Printr-o varietate de programe de invatamant profesori. cat si pe planul angajarii si pregatirii unor profesori calificati. Comunitatea 32. 24. 193 . c. precum si alte materiale educationale. in mod particular a pedepselor corporale. 22. neglijenta. precum si celor cu venit redus. h. in cooperare cu grupurile comunitare. adulti si studenti vor fi sensibilizati la problemele. posibilitati de angajare si de alegere a unei cariere. 31. Va fi asigurata o monitorizare regulata a performantelor de catre autoritati si organizatiile profesionale competente. 30. Persoanele tinere si familiile lor vor fi informati despre legile. agentiile si organizatiile preocupate cu activitatile tinerilor. drepturile si responsabilitatile lor. precum si despre sistemul de valori universale in aceasta materie. 27. Incurajarea tinerilor pentru intelegerea si respectarea diverselor opinii. Profesori si alte persoane vor fi special pregatite pentru a preveni si rezolva aceste probleme. precum si la consecintele folosirii acestora. iar acolo unde vor exista vor fi intarite. sistemele de invatamant vor planifica dezvoltarea si implementarea activitatii intrascolare de interes pentru tineri. g.

Agentiile guvernamentale vor acorda prioritate planurilor si programelor pentru tineri si vor pune la dispozitie fonduri si alte resurse. vor fi incurajate sa reduca la minim nivelul pornografiei. cazare etc. acestea vor pune accentul pe griji. 39. Vor fi asigurate si vor fi usor accesibile o larga varietate de facilitati si servicii recreative de interes particular pentru tineri. consiliere. Mass-media 40. d. organizatiilor voluntare care pun la dispozitie servicii pentru tineri. Guvernele si alte institutii vor acorda tot sprijinul financiar si de orice alta natura. cand copilul sau tanarul a suferit un abuz sexual. 37. al drogurilor. inclusiv pentru prevenirea si tratamentul abuzului de droguri si alcool si asigurandu-se totodata ca asemenea resurse ajung la tineri si ca ei beneficiaza de ele. internationalasi locala. va trebui sa-si foloseasca aceste forte pentru prevenirea abuzului de droguri prin prezentarea unor mesaje in acest sens. D. si televiziunea in particular. programe care vor fi in mod sistematic controlate. cand copilul sau tanarul este amenintat pe plan moral sau fizic datorita comportamentului parintelui sau tutorelui. cand propriul comportament al copilului se manifesta instabil exista un serios pericol pe plan fizic sau psihologic. cand copilul sau tanarul a suferit de un abuz din partea parintelui sau tutorelui. Vor fi promovate la toate nivelurile campanii de intelegere a efectelor daunatoare ale drogurilor. c. 36.35. Mass-media va fi incurajata sa prezinte contributia pozitiva a tinerilor in societate. facilitati si servicii pentru tratament medical si mental adecvat. de locuri de munca disponibile si despre alte forme si surse de ajutor. V. atat parintii cat si tutorele si orice alte servicii comunitare neinstitutionale nu pot influenta acest comportament. locurile de gazduire. Institutiile guvernamentale vor oferi persoanelor tinere posibilitatea de continuare a invatamantului subventionat de stat atunci cand parintii sau tutorii nu au posibilitatea de a-i sprijini pe tineri sau initia in anumite meserii. Internarea tinerilor va fi o masura de ultim resort si pentru perioada minim necesara. 43. iar promovarea intereselor tinerilor va fi de importanta deosebita. Politica sociala 45. singura cale este internarea. 46. 194 . 47. Mass-media va trebui sa constientizeze responsabilitatea si rolul deosebit. 44. Agentiile guvernamentale vor raspunde pentru asigurarea de servicii adecvate pentru copiii strazii si cei fara camin. O serie de servicii si masuri ajutatoare vor fi prevazute pentru a-i ajuta pe tineri in privinta dificultatilor tranzitiei spre maturitate. abandonat de parinti sau tutore.. al violentei prezentate si sa prezinte violenta si exploatarea in mod nefavorabil si sa ocoleasca programele degradante in special pentru copii. 38. evaluate si ajustate. fizic sau emotional din partea parintilor sau tutorelui. Mass-media va fi incurajata sa raspandeasca informatiile despre existenta serviciilor si oportunitatilor pentru tineri in societate. Asemenea servicii vor cuprinde activitati pentru tinerii dependenti de droguri. Mass-media in general. Vor fi infiintate si intarite organizatii ale tinerilor la nivel local carora li se va acorda statutul de participant activ la managementul problemelor comunitare. 48. Aceste organizatii vor incuraja tinerii sa organizeze proiecte colective si voluntare care sa aiba ca scop ajutorarea tinerilor care au nevoie de sprijin. femei si relatiile interpersonale si sa promoveze principii si roluri de egalitate. 41. efectiv. Criteriile care caracterizeaza interventia formala de acest fel vor fi strict definite si limitate la urmatoarele situatii: a. Vor fi planificate si dezvoltate programe de prevenire a delincventilor care vor avea la baza metode stiintifice de cercetare. e. asistenta si terapie. cand copilul sau tanarul a fost neglijat. b. Tinerii vor fi informati despre facilitatile sociale. 42. precum si influenta pe care o are in relatiile de comunicare cu tineri dependenti de droguri si alcool. Va fi incurajata sa asigure accesul la materiale si informatii de o diversitate nationala.

dezvoltarea si implementarea de strategii. Vor fi instituite de asemenea servicii de asistenta pentru tineri. Va fi elaborata legislatia in materia prevenirii victimizarii abuzului. Va fi dezvoltatasi intensificata cooperarea regionalasi internationala in problema criminalitatii juvenile. programelor si initiativelor legate de criminalitatea juvenila va fi intensificata pe plan national si international. experti si conducatori.N. tinerii insisi vor fi implicati. organizatii de tineri. coordonare si dezvoltare de strategii 60. Schimbul de informatii. Cooperarea tehnicasi stiintifica privind problemele practice si cele privind politicile din domeniu. comunitate si agentiile de dezvoltare si alte institutii importante. Colaborarea trebuie incurajata in promovarea cercetarii stiintifice avand in vedere modalitatile efective pentru prevenirea delincventei juvenile. in special proiectele de pregatire pilot si demonstrative. precum si cooperarea privind prevenirea infractiunilor comise de tineri si a delincventei juvenile trebuie sa primeasca un sprijin ferm din partea tuturor guvernelor. exploatarii si folosirii copiilor si tinerilor in activitati infractionale. dezvoltarea si implementarea programelor. Acelasi organ desemnat va mai supraveghea si implementarea Principiilor de la Riyadh. participarea la planuri si programe va fi voluntara in formularea. Va fi instituita legislatia pentru protejarea copiilor si a tinerilor de consumul de droguri si de traficantii de droguri. 195 . 57. aceasta legislatie va fi aplicata cu strictete.49. Nici un copil sau tanar nu va fi subiect al unor masuri corectionale dure sau degradante ori pedepse: acasa. a sistemului O. 58. VII. Guvernele vor elabora si vor aplica proceduri si legi specifice pentru promovarea drepturilor si bunastarii tinerilor. VI. 61. la scoala sau in orice alta institutie. sistemul de justitie. 55. Legislatia si administrarea justitiei pentru minori 52. in general. Cercetare. Personal de ambele sexe va fi pregatit pentru a raspunde nevoilor speciale ale tinerilor si va fi familiarizat cu folosirea pe scara larga a programelor si posibilitatilor alternative in inchisori pentru tineri si in cadrul sistemului de justitie. 53. prevenirea delincventei si justitia pentru tineri. 50. 54. aceeasi institutie la intervale regulate va publica un raport asupra progresului realizat si care sa cuprindasi dificultatile intalnite in implementarea acestor instrumente internationale. cooperare care va implica practicieni. practicilor. 62. Vor fi adoptate prevederi legale menite a restrictiona si controla accesibilitatea armelor de orice fel pentru tineri. Va fi adoptata legislatia pentru prevenirea stigmatizarii. si a altor organisme interesate. 64. iar rezultatele acestor cercetari vor fi cunoscute de toata lumea si evaluate. 56. politici si masuri in interiorul si in afara sistemului de justitie penala pentru prevenirea violentei impotriva tinerilor si pentru asigurarea unui tratament echitabil pentru victimele acestor violente. 59. 63. drepturile si interesele tinerilor sunt aparate si ca ei pot beneficia de servicii adecvate. care se va asigura ca statutul. Informatiile stiintifice vor fi raspandite in comunitatea internationalasi se vor referi la felul comportamentului si la situatiile care pot indica sau rezulta victimizari pe plan fizic si psihologic. experienta castigata in cadrul proiectelor. Va fi luata in considerare oportunitatea instituirii unui functionar al unui birou care se va ocupa de copii. 51. Regulilor de la Beijing si a Regulilor pentru Protectia Minorilor Privati de Libertate. Se vor depune eforturi si se vor institui mecanisme adecvate pentru promovarea pe baze multidisciplinare si interdisciplinare a interactiunii si coordonarii dintre agentiile si serviciile economice si sociale din invatamant si sanatate.U. abuzuri. precum si exploatarea tinerilor. Guvernul va trebui sa inceapa sau sa continue cautarea. victimizarii si incriminarii tinerilor pentru a se asigura faptul ca un delict nesanctionat in cazul comiterii lui de un adult nu va fi sanctionat nici in cazul comiterii de catre un copil.

CAVAC Outaouais 755. J6E 5N8 (450) Centru de acordare a asistenţei 755-6127 (450) 755-6069 (fax) Région de Lanaudière: 1-888-755-6127 victimelor actelor criminale a regiunii Lanaudière 938.65. René-Lévesque Ouest Québec. G7H Centru de acordare a asistenţei 1S5 (418) 543-9695 (418) 543-5289 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Région du Lac St-Jean: 1-887-543-9695 Marthe Vaillancourt inc. St-Joseph Est Montréal. agentii si oficii vor colabora si vor coordona activitatile in probleme legate de justitie pentru copii in prevenirea delincventei si criminalitatii juvenile. boul. 5.(450) 670-3402 Région de la Montérégie: 1-888-670-3401 victimelor actelor criminale a regiunii Longueil Inc. colaborarii stiintifice si formularii optiunilor de strategii. Secretarul Natiunilor Unite in colaborare cu institutiile interesate vor juca un rol activ in conducerea cercetarii. CAVAC Lanaudière 121. de la Carrière. H2J 1K7 (514) 277-9860 (victimes) (514) 277-2503 (administration) (514) 2775780 (fax) CAVAC Montréal Centru de acordare a asistenţei victimelor actelor criminale a regiunii Montréal Point de service Chambre de la Jeunesse: (514) 864-1500 CAVAC Montérégie 150. J4H 3H6 (450) Centru de acordare a asistenţei 670-3400 . rue Saint-Paul. suite 2 Rimouski. boul. ANEXA 2 Sursa din Jurnalul Internaţional de Victimologie în Franţa Nume INAVEM (Institutul Naţional de Ajutorare a victimelor şi de Mediere) (asistenţă juridică şi susţinere psihologică gratuite) în Canada Contact BP 48 . Organismele Natiunilor Unite institutii. (Québec). rue St-Barthélémy Joliette.93501 Pantin Cedex 0 810 09 86 09 Nume Contact 291. (Québec). precum si in revizuirea si controlul implementarii lor si vor servi ca sursa importanta de informatii si ca modalitati efective pentru prevenirea criminalitatii. (Québec). 66. porte 404 Chicoutimi. Local 207 Hull. rue Racine Est. Pe baza prezentelor Principii. (Québec). Local 229 Longueil. (Québec). boul. J8Y 6V1 Centru de acordare a asistenţei (819) 778-3555 (victimes) (819) 778-2415 (administration) (819) victimelor actelor criminale a regiunii 778-2415 (fax) Région de l'Outaouais: 1-800-331-2311 l'Outaouais 196 . Grant. G1R CAVAC Québec 2A7 (418) 648-2190 (418) 648-8110 (fax) Centru de acordare a asistenţei Région de St-Joseph de Beauce: (418) 397-7192 et 1-888victimelor actelor criminale a regiunii 881-7192 Québec CAVAC Saguenay 267. (Québec). G5L 1S8 (418) CAVAC Bas Saint Laurent 724-0976 (victimes) (418) 724-0981 (administration) (418) 724Centru de acordare a asistenţei 2066 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Région du Bas Saint-Laurent: 1-800-82CAVAC Rimouski Inc. (Québec).

Lion 3 asistenţei victimelor 5500 Dinant 082/22. Centru de acordare a asistenţei H7N 1H8 (450) 629-4580 (450) 629-6261 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Laval 230. rue King Ouest.60. (Québec). rue Rioul . J1H CAVAC Estrie 1P9 (819) 820-2822 (819) 820-8469 (fax) Centru de acordare a asistenţei Région de Granby: 1-877-822-2822 victimelor actelor criminale a regiunii Estrie 517. J7Z 5B6 (450) CAVAC Laurentides 569-0332 (victimes) (450) 569-0221 (administration) (450) 569Centru de acordare a asistenţei 0966 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Région des Laurentides: 1-800-49CAVAC Laurentides CAVAC Mauricie/Centre du 550.14 circumscripţiei judiciare Namur 197 . Local 204 Sherbrooke. (Québec).32 circumscripţiei judiciare Arlon Serviciul de acordare a Rue Ste Anne 2 asistenţei victimelor 1400 Nivelles 067/22.89 circumscripţiei judiciare Verviers Serviciul de acordare a Rue P. suite 06 Trois-Rivière.08 circumscripţiei judiciare Nivelles Serviciul de acordare a Rue de l'Armée Grouchy 20b asistenţei victimelor 5000 Namur 081/74.73. de la Concorde Ouest Laval des Rapides.24. rue St-Georges St-Jérôme.95 Serviciul de acordare a Rue de la Chapelle 69 asistenţei victimelor 4800 Verviers 087/33.04.2500 Berchem +32 3366 1540 SLACHTOFFERHULP VLAANDEREN Serviciul de asistenţei circumscripţiei Neufchâteau acordare a victimelor Place Communale 17-19 6800 Libramont judiciare 061/29.J. G9A Québec 2B5 (819) 373-0337 (819) 373-9465 (administration et fax) Centru de acordare a asistenţei Région de la Mauricie: 1-888-55CAVAC victimelor actelor criminale a regiunii Mauricie/Centre du Québec în Belgia Nume ASBL – ajutor şi resocializare Contact 22. (Québec).08. boul. rue Bonaventure. (Québec).78 circumscripţiei judiciare Dinant Serviciul de acordare a Centre administratif de l'Etat bloc IIB bur 44 Place des Fusillés à 6700 Arlon asistenţei victimelor 063/22.03.CAVAC Laval 91.4500 Huy +32 8521 6565 Diksmuidelaan 50 .

18 circumscripţiei judiciare Liège I Serviciul de acordare a Rue St Lambert.54.10. Park Rd Nw .56.93 Contact Case postale 3360 . 51d asistenţei victimelor 7000 Mons 065/35. 84 asistenţei victimelor 4040 Herstal 04/264.8302 Kloten +41 1 8604 344 Nume INSTANCE LAVI WEISSER RING în Marea Britanie Nume VICTIM SUPPORT In SUA Contact Cranmer House .20010 Washington + 1 202 232 6682 Nume LAMDELIJKE ORGANISATIE SLACHTOFFERHULP NEDERLAND (SHN) In Japonia Contact Malie Singel 38 .53. Brixton Road .43.91.SW9 6DZ London + 44 171 735 9166 Nume NATIONAL ORGANIZATION FOR VICTIM ASSISTANCE (NOVA) In Olanda Contact 1757.39.CH .28.Serviciul de acordare a Rue de la Citadelle 135 asistenţei victimelor 7500 Tournai 069/21.96 circumscripţiei judiciare Mons Serviciul de asistenţei circumscripţiei Charleroi Serviciul de asistenţei circumscripţiei Bruxelles I Serviciul de asistenţei circumscripţiei Bruxelles II în Elveţia acordare a victimelor Rue Léon Bernus 27 6000 Charleroi judiciare 071/30.1211 Genève 3 +41 22 7875 107 CP 1156 .44 acordare a victimelor Rue de Bordeaux 62 A 1060 Bruxelles judiciare 02/537.24 circumscripţiei judiciare Tournai Serviciul de acordare a Rue en Féronstrée 129 asistenţei victimelor 4000 Liège 04/223.CH .70 acordare a victimelor Chaussée de Waterloo 41 1060 Bruxelles judiciare 02/534.3581 BK Utrecht + 31 30 2340 116 198 .82 circumscripţiei judiciare Liège II Serviciul de acordare a Chaussée du Roeulx.

1521 Luxembourg + 49 6131 8303 28 Nume CENTRO DE ASISTENCIA A LA VICTIMA DEL DELITO îu Portugalia Contact Pasaje Santa Catalina.Dublin 7 + 353 1 8780 870 Nume BROTTSOFFERJOURERNAS RISKFÖRBUND In Luxembourg Contact Dalgatan 3 .2449 Luxembourg + 352 4758 21 84.55130 Mainz + 49 6131 8303 28 Nume WEISSER RING In Irlanda Contact Marokkanergasse 3/2/1 . 7 Bao .Cordoba + 54 51 241 405 Nume ASSOCIACAO PORTUGUESA DE APOIO A VICTIMA (APAV) în Australia Contact Rua do Comércio 56 .2 . Tokio 100-8974 + 81 3358 10141 In Spania Nume AYUDA A DELITO (AVD) LA VICTIMA DEL Contact Navarro Reverter 2 .ChiyodaKu. WA 6004 199 . Arran Quay .Nume OFFICE FOR CRIME VICTIMS Contact National Police Agency . Bd Royal .26071 Logrono + 34 941 2871 16 Cl.15133 Södertälj + 46 8 5501 0622 Nume SERVICE D'AIDE AUX VICTIMES WAÏSSE RANK în Argentina Contact 19-21. rue Adolphe Fischer .1 .5° esq .1100 Lisboa + 351 21 887 4369 Nume VICTIM SUPPORT SERVICE Contact 108 Adelaide Terrace .40233 ARBEITSKREIS DER Düsseldorf OPFERHILFEN IN DER FGR (ADO) + 49 211 6868 54 WEISSER RING In Austria Weberstrasse 16 .2. Diego Alonso Montaude.Perth. 7 bajo . Kasumagaseki .L .46004 Valencia + 34 963 8655 30 c/o Breton de los Herreros.Ackerstrasse 144 .L .32.Las Islas Canarias OFICINA DE ATENCION A LA VICTIMA DEL DELITO OFICINA DE ASISTENCIA A LAS VICTIMAS DEL DELITO In Germania Nume Contact c/o Frauenberatungsstelle . 66 .Wien + 43 1 7121 405 Nume VICTIM SUPPORT REPUBLIC OF IRELAND In Suedia Contact Halliday House .

117526 Moscow + 7 095 434 2027 Nume CRIME (CRIVIFON) VICTIMS FOUNDATION Contact P. în mod special atunci când infractorul nu este identificat sau nu dispune de resurse. Au convenit după cum urmează: PARTEA I Principii fundamentale Articolul 1 200 . Noiembrie 1983 Statele membre ale Consiliului Europei.1055 Budapest + 36 1 3122 287 în Slovenia Nume POMOC SUPPORT OBETIAM VICTIM Contact Lazaretskà 4 . semnatare ale prezentei Convenţii. care au suferit leziuni corporale sau cărora li s-a deteriorat sănătatea sau a persoanelor întreţinute de victime care au decedat ca rezultat al unor astfel de infracţiuni.1. este necesară preocuparea de situaţia victimelor infracţiunilor violente intenţionate. Considerând că este necesar de a stabili prevederi minime în acest domeniu. 95-3-125 .00121 Helsinki + 358 961 2273 21 în Russia Nume RUSSIAN ASSOCIATION VICTIM SUPPORT în Nigeria FOR Contact vernadsky Prospect. Considerând că.H . Luând în considerare Rezoluţia (77) 27 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor penale. Considerând că este necesară introducerea sau dezvoltarea unor regimuri de despăgubire a acestor victime de către Statul pe teritoriul căruia au fost comise asemenea infracţiuni.Lagos + 234 1 8246 88 în Ungaria Nume FEHER EGYESÜLET GYÜRU KÖZHASZNU Contact Szt. Considerând că scopul Consiliului Europei constă în realizarea unei unităţi mai strânse între membrii săi. .+ 61 9 221 0444 în Finlanda Nume FINISH VICTIMS SERVICE FOR CRIME Contact PL 273 . din motive de echitate şi solidaritate socială. Istvan krt. Consiliul Europei.811 08 Bratislava + 421 752 9318 56 ANEXA 3 CONVENŢIA EUROPEANĂ CU PRIVIRE LA DESPĂGUBIREA VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR VIOLENTE Strasbourg.O Box 72020 .

Despăgubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazul în care o reparaţie totală sau parţială ar fi contrară sensului justiţiei sau ordinii publice. Despagubirea poate fi redusa sau refuzata luând în considerare comportamentul victimei sau solicitantului înainte. următoarele elemente ale prejudiciului: pierderea venitului. de spitalizare. cheltuieli funerare şi. după caz. Articolul 9 In scopul evitării dublei despăgubiri. în ceea ce priveşte persoanele întreţinute. Articolul 6 Regimul de despăgubire poate specifica un termen în care trebuie să fie introduse solicitările pentru despăgubire. 3. o limită superioară peste care şi un prag minim sub care nici o despăgubire nu poate fi acordată. b. Articolul 3 Despăgubirea trebuie sa fie acordată de către Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea: a. b. Despagubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazurile în care victima sau solicitantul sunt implicaţi în criminalitate organizată sau sunt membrii unei organizaţii implicată în comiterea infracţiunilor de violenţă. Statul sau autoritatea competentă poate deduce din despăgubirea acordată sau reclamată de persoana indemnizată orice sumă referitoare la prejudiciu primită de la infractor. 2. ori luând în considerare natura prejudiciului cauzat. de la securitatea socială. celor care erau întreţinuţi de persoanele decedate ca rezultat al unei asemenea infracţiuni. Statul trebuie să contribuie la despăgubirea: a. pentru ansamblul sau pentru oricare din elemente. de la o asigurare sau din oricare alte surse. Articolul 7 Despăgubirea poate fi redusă sau refuzată luând în considerare situaţia financiară a solicitantului. cetăţenilor Statelor Părţi la această Convenţie. Atunci când despăgubirea nu este în întregime disponibilă din alte surse. cetăţenilor tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei care au reşedinţă permanentă în Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. Articolul 5 Regimul de despăgubire poate stabili. pierderea întreţinerii. 2. Articolul 11 Părţile se angajează să ia măsurile necesare pentru ca informaţia cu privire la acest regim de despăgubire să fie disponibilă pentru solicitanţii potenţiali. celor care au suferit leziuni corporale grave sau a căror sănătate a fost deteriorată ca rezultat direct al unei infracţiuni intenţionate de violenţă. PARTEA II Cooperarea internaţională 201 . Articolul 10 Statul sau autoritatea competentă poate fi substituit(ă) drepturilor persoanei despăgubite până la suma compensaţiei plătite. dacă este necesar.Parţile se angajează să ia măsurile necesare pentru a face efective principiile stabilite în Partea I a prezentei Convenţii. Articolul 8 1. în timpul şi după infracţiune. Articolul 4 Despăgubirea va acoperi. Despăgubirea prevăzută la alineatul precedent trebuie acordată chiar dacă infractorul nu poate fi urmărit sau pedepsit. cheltuieli medicale. Articolul 2 1.

acceptării sau aprobării. Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de aderare la Secretarul General al Consiliului Europei. Articolul 18 202 . cea mai largă asistenţă posibilă în domeniul acoperit de către prezenta Convenţie. cu privire la orice teritoriu specificat în această declaraţie. PARTEA III Clause finale Articolul 14 Această Convenţie este deschisă semnării Statelor membre ale Consiliului Europei. de acceptare. Ea va fi supusă ratificării. 2. fiecare Stat contractant va desemna o autoritate centrală care va trebui să primească cererile de asistenţă şi să le dea curs şi va informa despre aceasta Secretarul General al Consiliului Europei. 3. în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare.d din Statutul Consiliului Europei şi cu unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante cu drept de reprezentare în Comitet. Retragerea va deveni efectivă în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General. printr-o declaraţie adresată Secretarului General al Cosiliului Europei. autorităţile competente ale Părţilor trebuie să-şi acorde în mod reciproc. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data la care trei State membre ale Consiliului Europei şi-au exprimat consimţământul de a fi legate prin Convenţie în conformitate cu prevederile Articolului 14. acceptare sau aprobare vor fi depuse pe lângă Secretarul General al Consiliului Europei. la cerere. de aprobare sau de aderare. acceptare sau aprobare. Orice declaraţie făcută în conformitate cu cele două paragrafe precedente poate. cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare. Pentru orice Stat aderant.Articolul 12 Sub rezerva aplicării acordurilor bilaterale sau multilaterale de asistenţă reciprocă. 2. Convenţia va intra în vigoare. fiecare Parte va transmite Secretarului General al Consiliului Europei orice informaţie relevantă despre dispoziţiile sale legislative sau regulamentare relative la problemele acoperite de Convenţie. Articolul 15 1. Articolul 17 1. Orice Stat poate. faţă de acest teritoriu. încheiate între Statele contractante. printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută în Articolul 20. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii. 2. In acest scop. Instrumentele de ratificare. Comitetul european pentru probleme penale (CDPC) al Consiliului Europei trebuie să fie informat despre aplicarea prezentei Convenţii. să specifice teritoriul sau teritoriile cărora se va aplica prezenta Conventie. acceptare sau aderare. la orice dată ulterioară. Articolul 13 1. în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul General. În acest scop. Pentru orice Stat membru care îşi va exprima ulterior consimţământul de a fi legat prin această Conventie. să extindă aplicarea prezentei Convenţii la orice alt teritoriu specificat în declaraţie. ea va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare. Articolul 16 1. 2. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei va putea invita orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei să adere la prezenta Convenţie. Orice Stat poate. să fie retrasă în baza unei notificări adresate Secretarului General.

Orice Stat contractant care a formulat o rezervă în virtutea paragrafului precedent poate accepta în total sau parţial retragerea sa prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei. 16 si 17. într-un singur exemplar. 3. b. acceptare. aprobare sau aderare. care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. orice semnare. cele două texte fiind egal autentice. c. Partea care a formulat o rezervă în legătură cu o prevedere a prezentei Convenţii nu poate pretinde aplicarea acestei prevederi de către o altă Parte. acceptare. în orice moment. aprobare sau aderare. au semnat prezenta Convenţie. Articolul 19 1. adresând o notificare Secretarului General al Consiliului Europei. legal împuterniciţi în acest scop. d. 2. Intocmită la Strasbourg. Secretarul General va transmite copii certificate fiecărui Stat membru al Consiliului Europei şi fiecărui Stat invitat să adere la prezenta Convenţie. 2. totuşi ea poate. în engleză şi franceză. la 24 noiembrie 1983. să pretindă aplicarea acestei prevederi în măsura în care ea a acceptat-o. subsemnaţii. depunerea oricărui instrument de ratificare. orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţtii în conformitate cu Articolele 15. notificare ori comunicare având legătură cu prezenta Convenţie. Retragerea va avea efect la data primirii notificării de către Secretarul General. denunţa prezenta Convenţie. Orice Stat poate. O astfel de denunţare va avea efect în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General. Articolul 20 Secretarul General al Consiliului Europei va comunica Statelor membre ale Consiliului şi oricărui Stat care a aderat la prezenta Conventie: a. Drept pentru care. sa declare folosirea unei sau mai multor rezerve. orice alt act.1. dacă rezerva este parţială sau condiţională. 203 . Orice Parte contractantă poate. în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare.

204 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful