www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
EXEGEZA TEXTUALĂ

Problema teoriei textului s-a pus mai întâi în limitele exegezei care, în accepţia ei hermeneutică, este o disciplină ce îşi propune să înţeleagă un text pornind de la intenţia sa (ceea ce vrea să spună textul). Exegeza îşi pune deci o problemă de interpretare, care este totodată şi o problemă a lecturii: ce intenţionalitate are textul. Căci textul vorbeşte întotdeauna despre ceva şi vrea să spună ceva despre acest ceva. De exemplu, interpretarea neoplatoniciană a miturilor homerice este o exegeză ce se leagă nu numai de o tradiţie culturală, ci şi de o gândire vie ce răzbate ca exponentă a unui context cultural mai complex (în cazul nostru, însăşi filosofia neoplatonică). Vorbind despre mituri, Porfir vrea să le înţeleagă nu în funcţie de semnificaţia pe care ele o au în gândirea mitică homerică, ci alegorizându-le conform complexului mental neoplatonic. Exegeza de acest tip creează astfel o distanţă între ceea ce îşi propune să înţeleagă şi ceea ce de fapt spune textul în cauză. Problema oricărei teorii a textului este însă învingerea acestei distanţe hermeneutice. De unde provine ea? De ce ceea ce spune textul e, în cele mai multe cazuri, altceva decât spun eu ca exeget? În primul rând, între interpret şi text există o diferenţă de ordin temporal, astfel încât prezentul interpretării nu este prezentul textului. Este cazul exegezei de care am vorbit mai sus. Dacă însă textul îmi este contemporan, în sensul că a fost scris în prezentul vieţii mele, distanţa pare să se micşoreze, dar ea nu se anulează. Nici în această situaţie, prezentul textului nu e de fapt propriul meu prezent; prin urmare, cele două prezenturi nu se suprapun. Ce înţelegem însă prin prezentul textului? El nu se referă la durata de timp necesară scrierii sale, ci la o durată pe care textul însuşi şi-o creează. Un text durează sau moare; durează atunci când prezentul creaţiei sale se reînnoieşte mereu în alte prezenturi ulterioare, în noi şi noi lecturi recreatoare, ceea ce îi conferă o viaţă perpetuă. Şi moare atunci când prezentul
3

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
său,. “biografic” am spune, nu poate trece dincolo de limita textului, nu poate depăşi timpul originar al conceperii sale. Textul moare când de fapt nu mai are timp să semnifice, să spună ceva înţelegerii viitorului; supravieţuieşte însă atunci când bogăţia de semnificaţii pe care le creează în fiecare nou timp al înţelegerii pare să fie inepuizabilă. În acest sens, putem vorbi de prezentul Iliadei de exemplu, caz în care textul ni se dă ca prezenţă semnificantă. Cu alte cuvinte, un text continuă să fie prezent în măsura în care se impune înţelegerii ca prezenţă mereu vie a semnificaţiilor sale (când vorbim de prezenţă mereu vie nu înţelegem că ea ar fi mereu aceeaşi, ci mereu alta în însuşi dinamismul semnificant ce-i garantează dăinuirea). Ce înseamnă acum prezentul meu, al vieţii mele, înţeleasă ca experienţă a interpretării? Este chiar durata existenţială a fiinţei care citeşte, clipa în care ochiul parcurge textul. Textul privit din perspectiva acestui prezent e prezentificat în chiar actul lecturii. Nu e destul însă ca lectura să fie atentă, vie, dinamică, participativă chiar, pentru ca textul să respire ca prezenţă în propria mea prezenţă comprehensivă. Textul rămâne un străin atâta vreme cât el însuşi nu este capabil să propună noi semnificaţii. Distanţa se reface; textul este mort pentru că e un Altul. Or textul este cu adevărat prezenţă doar atunci când înţelegerea anihilează alteritatea în prezentul viu al lecturii vii. Prezenţă ce nu e semnificantă decât cu această condiţie, adică în măsura în care ea apare în chiar prezentul lecturii. Textul spune ceva în situaţia în care îmi spune ceva; el fiind tocmai punerea mea în situaţia de a fi prezent în actul interpretării. Legătura între interpretare, în sensul de exegeză textuală, şi comprehensiune, în sensul de înţelegere a semnelor purtătoare de semnificaţii, este atestată printr-unul din sensurile tradiţionale ale hermeneuticii. La Aristotel, hermeneia se referă la orice discurs semnificant; chiar discursul semnificant este hermeneia, cea care interpretează realitatea, în măsura în care spune ceva despre ceva. În acest despre zace întreaga problemă a distanţei (şi a distanţării) specifice exegezei textuale. Dacă însă Textul este un Altul, problema care se pune pentru teoria modernă a textului este următoarea: cum putem înţelege un text ca pe ceva ce nu suntem noi, un prezent în care prezentul nostru nu se
4

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
recunoaşte? Să spunem mai întâi că orice text se prezintă ca obiectivare a unei vieţi, a unor acte existenţiale. Viaţa se exprimă în text, se textualizează, deci se obiectivează în ceva ce, în esenţă, nu este ea. Putem afirma că viaţa trăieşte în text sau că textul are propria sa viaţă ce face abstracţie de existenţa celui care i-a dat naştere? Vom clarifica însă acest aspect mai târziu. Cert este că viaţa textuală (adică viaţa trecută în obiectul numit text) semnifică ceva cuiva. Acest cuiva căruia i se adresează (căci orice text – conform intenţionalităţii sale – are un destinatar) este o fiinţă istorică, alta decât istoricitatea proprie textului. Înţelegerea sa – a acelui ceva pe care textul i-l adresează – este posibilă doar prin depăşirea propriului dat istorial. Am spune că fiinţa istorică nu înţelege decât depăşindu-şi istoria personală. Dar însăşi înţelegerea sa aparţine unei istorii, unui context semnificant diferit atât de prezentul “istoric” al textului cât şi de istoria “prezentă” a interpretului. Este chiar tensiunea care se stabileşte între viaţa purtătoare de semnificaţii şi spiritul ce captează şi fixează semnificaţiile în coerenţa textului. Ceea ce înseamnă însă că trebuie să întemeiem teoria textului în logica apariţiei fenomenului înţelegerii ca atare.

CĂI ALE COMPREHENSIUNII TEXTULUI Există, conform lui Paul Ricoeur, două moduri de a întemeia teoria textului în fenomenul înţelegerii. În primul rând, o cale scurtă, care este o ontologie a comprehensiunii textuale. Nu întâlnim pe această cale vreo exigenţă metodologică proprie exegezei, şi ca atare nici un deziderat epistemologic, ci accesul înţelegerii se face direct, fără tranziţie. Întrebarea: în ce condiţii un subiect cunoscător poate înţelege un text? este înlocuită cu întrebarea: ce este o fiinţă a cărei fiinţare constă în a înţelege? Cu alte cuvinte, problema care se pune nu mai este cea a condiţiilor de posibilitate a înţelegerii textului (a fundamentului epistemologic al comprehensiunii textuale), ci aceea a
5

Cum este posibilă înţelegerea unui text (cum este posibil să înţelegem ceea ce este textul) devine cine este cel ce înţelege un text (şi există tocmai pentru a înţelege). acel cineva care înţelege pentru a exista. şi chiar al fiinţei. Problema adevărului unui text nu mai e o problemă de metodă a înţelegerii lui. există orizontul lumii. neoperând cu presupoziţii ale cunoaşterii obiective. spune Ricoeur. ci o fiinţă ce se întreabă despre propria-i fiinţare. înaintea subiectului teoriei cunoaşterii există viaţa operantă”. de la interpret la text. este luat de fiinţa vie. ci aceea a manifestării fiinţei. În primul rând. întrebându-se: “Cum să întemeiem ştiinţele istorice în raport cu ştiinţele naturii? Cum să arbitrăm conflictul interpretărilor rivale?”. Orice cunoaştere obiectivă (şi obiectivantă) stabileşte un raport de la cunoscător la cunoscut. Este vorba. de viaţa însăşi a unei fiinţe semnificante. Ricoeur constată insuficienţa acestei căi scurte. locul privilegiat al subiectului. Astfel că înţelegerea se constituie ca un fel de a fi “alături de fiinţă”.cartiaz. a înţelegerii ei manifestante în chiar constituirea de sine. “Înaintea obiectivităţii.www. ca atare. Răspunsul este simplu: pentru că ea nu se consideră o ştiinţă a naturii. Problema pe care trebuie să ne-o punem este de ce ontologia comprehensiunii textuale renunţă la metodă. Reacţie provocată de 6 . el revine la problema raportului dintre ştiinţele istorice (ale spiritului) şi ştiinţele naturii. chiar dacă o face prin intermediul unui text considerat ca pretext. ci a fi această fiinţă în modul său de a fi care este o existenţă comprehensivă. A întreba fiinţa nu înseamnă doar a înţelege fiinţa. Dar pentru ontologia comprehensiunii nu mai există un subiect care cunoaşte şi un obiect de cunoscut. al acelui cineva care există pentru a cunoaşte. cu o deschidere reală a existenţei în şi spre semnificaţii ce se propun înţelegerii.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z fiinţei care nu există decât în actul înţelegerii (înţeleg. Ceea ce înseamnă că în locul unei obiectivităţi iluzorii. deci sunt). avem de-a face cu un orizont al lumii textului. adică în existenţa însăşi a textului. de o ontologie directă ce se sustrage orcărei exigenţe epistemologice şi. cum spuneam. Pe de altă parte. de la subiect la obiect. căci obiectul (textul) este întotdeauna un dat pur raţional ce închide semnificaţii. la fiinţă. oricărei vocaţii ştiinţifice. enunţând două motive ale criticii sale.

altfel spus. Exegeza vorbea încă de la început de 7 . Astfel că se propune înlocuirea căii scurte cu o cale lungă ce trece prin analiza limbajului. care urmăreşte acelaşi rezultat.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z faptul că ontologia comprehensiunii nu se doreşte o ştiinţă. spune Ricoeur. Spuneam că orice înţelegere se exprimă în limbaj. nemaiavând de-a face cu o comprehensiune directă ci cu una mediată prin limbaj. constă în faptul că înţelegerea este cea prin şi în care fiinţa se înţelege ca fiinţă. fără finalitate. Se evită astfel despărţirea adevărului de metodă. “Doar reflecţia. atât timp cât înţelegerea semnificaţiilor polisemantice (simbolice) ale textului nu este văzută ca un moment al înţelegerii de sine. ca mod de cunoaştere. Doar că vom întâlni mai multe verigi sau etape intermediare. doar că nu mai e vorba de un cogito al subiectului care se interpretează interpretând.cartiaz. E vorba de elucidarea semantică a conceptului de interpretare. etapa semantică. depăşindu-se pe sine în existenţă. O analiză pur semantică însă rămâne suspendată. se înţelege. dificultatea de a trece de la înţelegere. am spune cogitant. la înţelegere ca mod de a fi. ci de un existent care descoperă că îi e dat să fiinţeze ca sine ce înţelege propria sa fiinţare. Finalitatea acestei căi lungi este aceeaşi: o nouă problematică a existenţei textului. Calea scurtă. dar care parcurge următoarele etape ale metodologiei interpretării textului: 1. atât timp cât ea nu se integrează într-o teorie hermeneutică a textului. aceea a ontologiei comprehensiunii textului. etapa reflexivă (intermediară). 2. Câmpul hermeneutic al unui text e format astfel dintr-o reţea de semnificaţii multiple care se întrepătrund. Or fiinţa ca mod de a fi nu se poate întemeia decât în limbaj. Demersul semantic se va înlănţui astfel cu un demers reflexiv. este înlocuită cu calea lungă. Nu există înţelegere pură a unor semnificaţii pure. etapa existenţială. prin ele. Vom vedea că această semantică textuală se va organiza în jurul temei centrale a semnificaţiilor multiple sau simbolice. În al doilea rând. poate să ne conducă spre rădăcinile ontologice ale înţelegerii”. 3. ci mai degrabă o intuiţie a fiinţei care înţelege adevărul textului.www. semnificaţiile existente în text aparţin existenţei fiinţei ce le înţelege şi.

8 . primar.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z text ca de locul unei pluralităţi de sensuri.cartiaz. se manifestă chiar în litera ce-l ascunde. Augustin. şi aceasta printr-o potenţare semantică. “Pe deasupra” (par surcroît) înseamnă o desemnare indirectă care se adaugă celei directe. “Numesc simbol. pentru a se confrunta cu apariţia sensului spiritual. în contextul unui text. sensul literal (propriu sau noţional) este transferat înspre un sens spiritual (figurat). Existenţă ascunsă însă în structura simbolului şi manifestă doar prin interpretare.www. Analiză cu sens doar într-o semantică a ceea ce se arată şi se ascunde. care la rândul lui nu se poate exprima decât în litera limbajului. Se va căuta deci acel nod semantic (sau nexus) al oricărui text. căci sensul literal (vizibil) trimite spre un alt sens (invizibil) care-l supradimensionează şi căruia îi mijloceşte existenţa. ascuns în literă. Este vorba de sensul etajat. Despre acest transfer de sens (sau translaţie semantică) vorbea Sf. sensul fiind multiplu. dincolo de ea. figurat. afirmă Ricoeur. secundar. orice structură de semnificaţie în care un sens direct. de dublul sens al cărui rol este de a arăta ascunzând. Doar astfel simbolul îşi oferă semnificativitatea. Ce face gândirea interpretativă? Pătrunde prin aparenţa sensului literal. simbol şi interpretare devin corelative: “există interpretare acolo unde există sens multiplu şi doar în interpretare este manifestă pluralitatea sensurilor”. Interpretarea este deci “activitatea gândirii care constă în descifrarea sensului ascuns în sensul aparent”. Ce înseamnă aici convergenţă? Mişcarea prin care sensul se încheagă şi se exprimă pe sine în semnificaţii. Simbolica expresiilor plurivoce este chiar câmpul hermeneutic al unui text. Ce interpretăm prin urmare? Tocmai nivelurile de semnificaţie implicate (ascunse şi totodată deschise) în semnificaţia literală. E ca şi cum spiritul. a manifestului şi nemanifestului al căror raport dialectic formează nodul semantic amintit. literal desemnează pe deasupra un alt sens indirect. care nu poate fi perceput decât prin intermediul celui dintâi”. Analiza lingvistică (semantică) va urmări dezvăluirea acestui sens ascuns prin şi în ceea ce se arată. simbolice. alcătuit din expresii plurivoce. spiritual. ca fiind locul de convergenţă a semnificaţiilor multiple. Astfel. cu referire la translata signa. Ceea ce se arată ca sens literal ascunde de fapt sensul simbolic.

În acest context. Astfel că. prin intermediul lor. departe de a fi o simplă etapă a acestui parcurs. cu alte cuvinte nu e actual. decât în măsura în care în prezenţa semnificaţiilor sale se semnifică (şi se edifică) propria noastră prezenţă. Doar ancorate în onto-logică. chiar mai mult: a avea în vedere. deci un conflict al interpretărilor de care trebuie să ţinem seamă. suficient sieşi. Or doar comprehensiunea de sine asigură interpretării actualitatea (şi contemporaneitatea) demersului. deci să se depăşească şi să se anuleze în ceea ce el vizează. Spuneam că prin înţelegerea de sine ne însuşim sensul dorinţei noastre de a fi sau al efortului nostru de a exista. ci. la capătul căii lungi. De altfel.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Dar o semantică de acest tip nu e suficientă. Nici o analiză strict lingvistică nu are acces la fiinţa care vorbeşte dacă ea consideră limbajul ca pe un absolut în sine. În plus. adică a ţine cont de intenţionalitatea ce deschide vederea.www. etapele discutate până acum au un sens. deschide limbajul. este să facă legătura dintre comprehensiunea semnelor şi comprehensiunea de sine. altfel spus dintre semantică (disciplină lingvistică) şi existenţă (ontologie). cât şi pentru cea reflexivă. Ceea ce înseamnă că ontologia comprehensiunii (calea scurtă) rămâne implicată în metodologia interpretării. Textul nu e contemporanul nostru. Or semnul nu numai că are în vedere semnificaţiile. Să revenim la teza fundamentală a căii lungi: “doar în dinamica interpretării zărim fiinţa interpretată”. înseamnă depăşire 9 . Vorbeam la început de distanţa pe care interpretarea (laolaltă cu înţelegerea) trebuie să o surmonteze pentru a avea acces la sens. se referă la existenţă. fără să rămânem captivi ai limbajului. afirmă Ricoeur. ca etapă intermediară. Nu depăşim planul lingvistic decât pentru a avea acces la planul ontologic. A viza înseamnă a vedea. Ontologia implicată. al alterităţii textului. există mai multe metode de interpretare. trebuie să-l înrădăcinăm în singurul temei care îl face cu putinţă: în fiinţa ce rosteşte şi se rosteşte. oferă temeiul atât pentru analiza semantică. adică un orizont. intenţia fundamentală a semnului lingvistic este să valoreze pentru….cartiaz. căci dacă ne-am opri aici am risca să tratăm semnificaţiile ca pe un sistem închis. comprehensiunea este de fapt “comprehensiune de sine prin ocolul comprehensiunii celuilalt”. Ontologia preconizată. rolul reflecţiei.

o istorie. Tradiţie înseamnă trecutul viu al unei origini mereu productive. spune Ricoeur. Iar sarcina fundamentală a acestei teorii este de a înţelege sensul ascuns în sensul manifest. Depăşire posibilă însă. Or interpretarea e suscitată tocmai de dorinţa de a exista. Ca atare. de a regăsi astfel prezenţa fiinţei în tot ceea ce o rosteşte. iar această istorie este un segment al tradiţiei. căci prin şi în text. cu alte cuvinte. existenţa de care poate vorbi o teorie hermeneutică a textului rămâne o existenţă interpretată. Or. adică nu apare ca fiind transparentă. fiinţa care interpretează şi înţelege nu se depăşeşte pe sine ci. implicit sau explicit. de efortul de a fi. dar ea rămâne implicată în procesul de descifrare pe care îl suscită”. decât în interpretarea ce-i scoate la lumină semnificaţiile. interpretarea nu poate porni de oriunde. doar în şi prin interpretare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z a semanticii şi a reflecţiei înspre existenţă. dimpotrivă. INTERPRETAREA SIMBOLURILOR TEXTUALE ŞI PROBLEMA DUBLULUI SENS Orice interpretare are un timp. cât şi de pe urma analizei reflexive. cu dinamica unor semnificaţii multiple. transpare în această arheologie. adică o existenţă citită precum un text (sau un text trăit precum o existenţă). continuitate a unei obârşii ce se reafirmă cu fiecare act creator care se revendică. “Existenţa. Cine interpretează şi se interpretează? Sinele înţelegător care se înţelege pe sine. Trebuie precizat că nu e vorba de o ontologie triumfătoare. Trebuie subliniat însă că. dar nici de o ştiinţă propriu-zisă. interpretând şi înţelegând se interpretează şi se înţelege pe sine. de la acest tezaur cultural şi existenţial. Acestea sunt implicaţiile ontologice ale interpretării textului. Am adăuga că existenţa nu transpare.cartiaz. repetăm. căci ea e mereu confruntată cu riscul interpretării. fiinţa descoperă ceva de genul unei arheologii a subiectului. în această mişcare de depăşire a reflecţiei înspre existenţă.www. îşi regăseşte sinele. ci 10 . trăgând însă folos atât de pe urma analizei lingvistice (metodologice).

este însăşi condiţia durabilităţii unei tradiţii. secund. “Simbolul dă de gândit”. care este un sens spiritual. vom spune că simbolul este astfel constituit din punct de vedere semantic încât produce un sens prin intermediul unui alt sens. Este vorba de desemnarea indirectă prin care un sens primar. când limbajul produce semne de grad compus în care sensul. e constrânsă deci să interpreteze 11 . În prezentul interpretării. astfel că în interpretare tradiţia este într-un fel contemporană. neepuizându-se nicicând în această spunere. Pe de altă parte însă. “Avem simbol. cel al sensului. sau mai precis o dimensiune temporală efectivă şi activă odată cu apariţia sensului. pentru că. ea rămâne tradiţie moartă dacă e văzută doar ca un depozit sau un fişier la care ne raportăm numai pentru a ne justifica sau glorifica o ascendenţă. încă de la început. Ar exista. De aceea. pe de altă parte. în ce fel se înscrie interpretarea în timpul tradiţiei şi. se afirmă ca prezenţă de neocolit. ea nu rămâne vie decât datorită interpretării. existenţial sau ontologic. un al treilea timp. se reinterpretează. Moştenirea aceasta rămâne nefolosită dacă nu e mereu interpretată. Ca atare. căci trebuie să vedem. literal. Prin aceasta însă problema celor două temporalităţi nu e rezolvată. afirmă Ricoeur. desemnează alt sens care nu ar putea fi atins decât în şi prin intermediul său”. nemulţumit să desemneze ceva. Temporalitatea semnificantă are avantajul de a stabili un raport între ceea ce riscă să se tradiţionalizeze şi ceea ce caută să actualizeze. obiectul. simbolul spune mai mult decât pare să spună. Reamintindu-ne de teoria dublului sens. după Ricoeur. cum trăieşte tradiţia în şi prin interpretare. Ea e obligată să gândească ceea ce i se dă. pe de o parte. tradiţia devine ea însăşi prezentă. şi anume o vizibilitate de primă instanţă în care se manifestă însă altceva. pe scurt între tradiţia ce transmite şi interpretarea ce înnoieşte.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z tocmai din rădăcina unei tradiţii pe care o menţine vie şi lucrătoare. Unde e însă de găsit acest timp al sensului şi cum să ajungem la el? Ipoteza de lucru propusă este că această încărcătură temporală nu e străină de constituirea semantică a simbolului. trimite la un sens figurat. timpul interpretării aparţine oarecum timpului tradiţiei. gândirea nu-şi poate stabili cu claritate.cartiaz. pusă în faţa unor semnificaţii simbolice. datorită acestei duble dimensiuni semantice.www.

Doar atunci putem spune că semnul semnifică. Doar în economia acestui ansamblu valorile diferenţiale semnifică mai mult decât un lucru. constituirea semantică sub formă de “asemănător-neasemănător” care se află la rădăcina simbolurilor. să ardă. Cu alte cuvinte. nu există nici înţelegere a textului fără cuprinsul unei ordini în care simbolurile semnifică. să mistuie. “simbolurile nu simbolizează decât în 12 . Căci fiecare simbol luat în parte. situată între simboluri. adică a semnificării plenare. Astfel că. în funcţie de contextul în care apar semnificaţiile sale. ca fiind tocmai raportul lor semnificant. Ceea ce primează e tocmai acest transfer de la vizibil la invizibil. să lumineze. să semnifice prin reciprocitate? Un “denominator comun” (în cazul exemplului dat. pe de o parte. nu te apropia de foc să nu te arzi). Între potenţarea semnificantă (acel sens “pe deasupra”) şi încărcătura (sau sarcina) temporală trebuie să existe un raport esenţial. platonismul) care să călăuzească prin jocul subtil al analogiilor simbolice. a ceea ce se numeşte ficţionalizarea discursului. Legea funcţionării sale. pândite de alegorizarea care le sărăceşte semantic. ce face ca aspectele multiple ale unei mentalităţi simbolice (de exemplu teologia secolului al XII-lea) să rămână cimentate. rupt de o întreagă constelaţie simbolică. nu are sens în şi prin sine. intră altfel spus în raporturi interpretabile. nu poate ocoli problema dublului sens sau a sensului multiplu. Este vorba prin urmare de o simbolică de context. Este chiar miza acestei cercetări care. şi anume sintaxa repartiţiei şi a permutărilor de semne la niveluri multiple. nu există analiză a unui text literar fără înţelegerea transferului de sens. să purifice. acest raport între două realităţi împletite în prezenţa dublului sens poate oferi fundamentul unei elaborări abstracte la nivelul limbii. polisemie uneori antagonică în expresii de tipul: aproprie-te de foc să te încălzeşti. să regenereze. poate să încălzească.cartiaz. Pe de altă parte.www. O adecvată înţelegere a structurilor simbolice nu poate face abstracţie de problema polisemiei. Căci. trecând de la cuvânt la text.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z această apariţie din aparenţă. este polisemia (de pildă. Problema este de a surprinde dimensiunea temporală a acestei analize semantice. focul care. Doar această translaţie.

semiotică. avem prin urmare o cale a analizei.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z ansambluri ce limitează şi articulează semnificaţiile”. problema sensului multiplu nu aparţine doar exegezei. Doar un astfel de ansamblu complex se pretează la transferul de sens. Dar un text comportă şi o conexiune internă a secvenţelor minimale ce-l compun. semnifică în acelaşi timp alt lucru. acest raport între o formă interioară şi o formă exterioară. Un prim câştig al teoriei moderne a textului a fost să treacă de la tot la parte. a descompunerii în unităţi mai mici. aceea a manifestării sale semnificante. fără a înceta să-l semnifice pe cel dintâi”. Toate aceste abordări sunt încadrabile în teoria textului în măsura în care 13 . Doar în acest cuprins coerent şi definitoriu sunt ele bune purtătoare de ambiguitate. după care o expresie. semnificând un lucru. în cele din urmă. cale a ştiinţei care elimină însă una din funcţiile fundamentale ale simbolismului. raportare însă generatoare de semnificativitate. La nivelul textului. Pentru interpret problema dublului sens nu se pune însă decât la nivelul textului văzut ca ansamblu semnificant. nefiind echivalente: pe calea analizei descoperim elemente ale semnificaţiei care nu mai au nici un raport cu lucrurile spuse.www. Este de fapt problema sensului multiplu prin care Ricoeur înţelege “un anumit efect de sens. e ca şi cum toate semnificaţiile acestui foc s-ar resorbi în aceeaşi vatră. Cele două căi nu coincid. fenomenologie. hermeneutică). cu experienţa. Am văzut că hermeneutica se ocupă de texte. deci de secvenţe mai lungi decât cuvântul sau fraza. Or. şi o cale a sintezei care pune simbolismul în relaţie cu realitatea. oferind astfel gândirii relaţiile semnificante pe baza cărora ea poate aborda simbolul ca pe ceva ce îi dă de gândit. Ea s-a constituit la început tocmai ca exegeză a textelor biblice. apoi profane (Dilthey numeşte exegeză sau interpretare “arta de a înţelege manifestările scrise ale vieţii”). şi să interpreteze însăşi această trecere. psihanaliză. astăzi. cu lumea. Pentru a relua exemplul polisemic al focului. la detalii. la tensiunea dintre istoricitate şi spiritualitate. ci este o problemă interdisciplinară (structuralism. de a arăta. pe calea sintezei se revelează funcţia semnificaţiei care este de a spune şi. jocul polisemiei se îngână cu ritmul echivocului.cartiaz.

“În hermeneutică. Ce se înţelege însă prin deschidere? “În fiecare disciplină hermeneutică. Ne aflăm deci. implicit. Altfel spus.teoria hermeneutică a textului se situează sub regimul deschiderii universului semnelor. a unui conflict al interpretărilor.www. nu putem vorbi de interpretare exegetică în cazul lingvisticii). acceptarea şi recunoaşterea faptului că în şi prin simbol se exprimă o realitate care transcende limbajul simbolic. Spre deosebire de lingvistică. pe de altă parte (şi în acelaşi timp). Ricoeur numeşte semantică a dorinţei această înmlădiere între raporturile de sens enunţate într-o exegeză a simbolismului textual (de exemplu. posibile. al simbolului ce le dă de gândit. de aceea el şi dă de gândit (şi aici de subliniat diferenţa între simbol şi concept). Simbolul arată mai mult decât spune. Doar că acest punct de joncţiune a limbajului cu fiinţa şi a fiinţei cu limbajul este văzut ( i.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z investighează câmpul vast al dublului sens şi. limitat la semnele limbii). în faţa unei diversităţi de teorii divergente şi rivale.e. pe de o parte. interpretarea se află la punctul de joncţiune a lingvisticii şi a non-lingvisticii. . căci toate par interesate de text? Dincolo de divergenţe. constituit pe baza unor relaţii intra-semnificative (în sensul că sunt relaţii între semnele aceluiaşi câmp lingvistic închis.cartiaz. iar forţa simbolului constă în faptul că sensul dublu este chiar modul în care se rosteşte viclenia dorinţei). De ce această arie de posibilităţi contrare? Ceea ce le desparte este diferenţa de tehnică şi de proiect privitor la funcţia interpretării. spune Ricoeur. interpretat) în moduri diferite. a limbajului şi a experienţei trăite”. Ce le face însă. în simbolismul visului ne aflăm mereu în punctul de joncţiune al unei erotici şi al unei semantici. Acelaşi lucru se petrece în cazul hermeneuticii sacrului: sensul dublu al unui text precum Cartea lui Iov spune mai mult decât 14 . Deschidere legată de nivelul operant al interpretării ca exegeză a textelor (prin contrast. nu există închidere a universului semnelor”. E un punct de inflexiune care exprimă de fapt definiţia şi prezenţa simbolicului. ceea ce le uneşte este o condiţie fundamentală comună tuturor: faptul că simbolica textuală este un mijloc de expresie pentru o realitate extra-lingvistică. pentru care nu există decât un univers suficient sieşi.

în momentul în care limbajul spune mai mult decât pe sine însuşi. limbajul tace în faţa a ceea ce spune. Raţiunea de a fi a simbolismului este prin urmare aceea de a deschide multiplicitatea sensului spre echivocitatea fiinţei. Este chiar condiţia ontologică a omului care se rosteşte prin intermediul acelui surplus de sens ce se adaugă evenimentului istoric literal. Doar pentru participanţii la actul lingvistic al comunicării limbajul spune ceva. este aici detectorul unei poziţii în fiinţă”. Ca într-un palimpsest. 3. o rostire. în momentul însuşi al arătării. ce aduce la lumină o ascundere. Istoria. simbolismul implică deschiderea limbajului spre altceva. simbolismul revelează echivocitatea fiinţei: fiinţa se spune în feluri diferite. ca producere a culturii şi a civilizaţiei umane în crearea limbii ca atare. Actul vorbirii. sau mai degrabă are un dublu orizont: un orizont ideal (a spune ceva) şi o referinţă reală (a spune despre ceva). înţelegem prin sensul literal un sens existenţial ce ne marchează. spune Ricoeur. aici aflându-se chiar esenţa limbajului. Prin structura sensului dublu. Mişcare în care limbajul trece două praguri: cel al idealităţii sensului şi.www. Iar spunerea este o arătare. Or tăcerea lui este chiar arătarea ce se rosteşte. căci ajută fiinţa să se poziţioneze în adevărul concret al existenţei. Or această deschidere dincolo de limbaj. RAPORTUL ÎNTRE DISCURS ŞI TEXT În abordarea problematicii vorbirii ca discurs. este o spunere. trebuie să avem în vedere următoarele aspecte: l. “Dublul sens. care este de a spune ceva despre ceva. Intenţia primară a limbii. dar prin limbaj. dincolo de 15 .cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z litera ce îl exprimă grafic. Sensul literal trimite la Cuvântul care ne interpelează în însăşi fiinţa noastră credincioasă. ca producere de enunţuri inedite. 2. ce manifestă. supusă suferinţelor şi îndoielilor. adică înşişi polii comunicării (locutorul şi interlocutorul). De aceea. destinaţia sa. Chiar dacă e vorba de o spunere. în momentul când arată mai mult decât spune. putere ce descoperă.

cartiaz. de a trimite de la semn la lucru. Unitate semantică pe care o vom aborda la nivelul frazei sau al enunţului. cea dintre limbă şi vorbire (langue şi parole). este adică semnificaţie ce indică lucrul. pragul referinţei. dimpotrivă. A vorbi este actul prin care locutorul trece dincolo de limitarea universului semnelor (lingvistice). Discursul se prezintă ca un act. Pentru noi. cum doreşte structuralismul. Discursul constă într-un şir de alegeri prin intermediul cărora anumite semnificaţii sunt reţinute iar altele nu 16 . limbajul nu este un obiect. rostind lucrul în gândire. este atemporal. 2. fiind doar virtual). fiind orientat spre referent (despre ceva) şi spre limbajul receptor al altcuiva. el nu numai că are o structură imanentă. dar prezintă un eveniment actual (sistemul. Astfel încât putem spune că el moare ca obiect pentru a trăi în relaţia cu un subiect. Lucru posibil într-o teorie semantică a discursului ce surprinde actul vorbirii în mişcarea dialectică a producerii de sens. Trecem deci de la structură la funcţie. Doar aici semnul semnifică. care este chiar intenţia originară a limbajului. Funcţia ei nu este doar de a semnifica. el fiind însăşi mijlocirea – mijlocul – exprimării noastre. şi nu apare ca atare decât în virtutea acestei dispariţii. a gândi limbajul înseamnă a-l înţelege în totalitatea sa. cei care vorbim. Or. deci ca discurs. act în care limbajul se depăşeşte ca simplu semn. Acest lucru exterior vizat este lucrul real la care limbajul se referă. ci şi de a spune ceva. cineva spune ceva cuiva despre ceva. căci acum sistemul devine act iar sctructura – eveniment. întâlnind limbajul ca vorbire. în unitatea pe care structuralismul a despicat-o. Este o depăşire a demersului structuralist. Să vedem în continuare care sunt trăsăturile discursului (în paralel cu cele ale sistemului structural al limbii): 1. Limbajul vrea să spună. ci tocmai deschiderea limbii spre vorbire. ci o “mediere”. Observăm că universul lingvistic nu poate fi un sistem închis. şi nu se poate referi la el decât vorbind cu gândul ce-l cuprinde. Este de fapt un act de transcendenţă prin care limbajul nu poate spune ceva fără să se refere la ceva. A vorbi nu numai că reprezintă un act de limbaj. care este de natura evenimentului. În actul de a vorbi. în intenţia de a spune ceva despre ceva cuiva.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z acest sens.www. dar această structură se adaptează mereu unei realităţi ce îi este exterioară.

5.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z (sistemul este limitativ. pe scurt. “a spune ceva” desemnează idealitatea sensului. o actualizare discursivă a ceva ce se cere rostit. Este. E de la sine înţeles că subiectivitatea (sau mai degrabă subiectitatea) actului de vorbire este de fapt inter-subiectivitatea unei alocuţiuni (sau a unei inter-locuţiuni). de acel nimeni şi oricine al limbii). Să revenim o clipă la a patra trăsătură a discursului. esenţa actului vorbirii şi al înţelegerii fiind de a emite fraze inedite şi de a le înţelege (semnele lingvistice au un repertoriu finit şi închis). adică începând să semnifice în chiar această deschidere orizontică. Sensul ideal (după Husserl) este un vid. spune Ricoeur. căci doar aici limbajul spune ceva. el se depăşeşte pe sine deschizându-se spre altul. b) orizontul inter-locuţionar sau comunicant (cineva – cuiva). Aceste alegeri produc combinaţii noi. deci al vorbirii. inovaţie. este contemporan frazei”. 4. alegere. La nivelul discursului. limbajul are trei orizonturi spre care se deschide: a) orizontul referenţial (despre ceva). este un pur obiect de gândire). referinţă (prin opoziţie cu virtualitatea. “Înaintarea sensului (ideal) spre referinţă (reală) este sufletul însuşi al limbajului”. “Acest moment. Doar în instanţa de discurs limbajul are o referinţă. “Avem vorbire acolo unde un subiect poate relua într-un act de discurs sistemul de semne pe care limba i-l pune la dispoziţie”. poate mai simplu spus. 3. sensul ideal. În concluzie. în momentul în care semnul rupe limitarea. “a 17 .www. Cineva vorbeşte cuiva – aici este chiar esenţa actului de comunicare (spre deosebire de anonimatul sistemului. c) orizontul idealităţii sensului (acel ceva fără nici o legătură cu lumea fizică sau psihică). A vorbi înseamnă a spune ceva despre ceva (şi trimitem la ce spuneam mai sus despre dublul orizont al limbajului: referenţial şi locuţionar). Ceea ce am numit eveniment. constrângerea. neconcretizat în act de limbaj. Momentul în care se produce trecerea de la idealitatea sensului la realitatea lucrului este acela al transcendenţei semnului. Limbajul nu spune ceva decât în această intenţie semnificantă prin care răspunde exigenţei adevărului (altfel. constrângător). pentru a revedea. şi a sistematiza un aspect poate nu îndeajuns de limpede. o absenţă care cere să fie umplută. virtual infinite. finitudinea şi idealitatea) implică de asemenea un fel propriu de a desemna subiectul discursului (acel cineva).cartiaz.

Or ceea ce gândirea vrea să spună arată totodată în însuşi evenimentul spunerii. iar discursul frază”. nu de limbă. Cuvântul din dicţionar e închis în finitudinea lexicului văzut ca sistem. Deschidem un dicţionar aproape ca pe o carte de telefon. Căci ceea ce gândim se spune într-un discurs despre acest ceva.mişcarea sensului înspre referinţă.cartiaz. Voinţa-de-a-spune (vouloirdire) aspiră neîncetat să devină voinţă-de-a-arăta (vouloir-montrer). Nu deschidem un dicţionar pentru a căuta o listă de nume (sau de numiri) înşiruite în ordinea alfabetului şi care astfel nu au nici un sens. Dar cum poate el vorbi dacă nu într-un discurs care îl 18 . Înaintea frazei. adică o schemă a limbii care nu semnifică pentru că nu vorbeşte. ci valori diferenţiale. un nume al adresării care este chiar înţelegerea prin care cuvântul se adresează şi cheamă în actul viu al vorbirii. pe când fraza spune. Dacă rostirea este intenţională. aceasta pentru că intenţia gândirii este o operaţie lingvistică structurantă şi evenimenţială. E mult mai puţin. semnul nu spune nimic. “El devine cuvânt în momentul în care omul devine vorbire. În momentul în care omul vorbeşte. în care vorbirea devine discurs. ţine de limbaj. cuvântul iese din dicţionar. Discursul gândirii este chiar discursul “arătător” al unui act de limbaj.www. Cuvântul numeşte. întâlnim problema cuvântului. opozitive. “a spune cuiva” – adresarea sensului către înţelegerea altuia în actul comunicării. folosirea cuvântului. Uzajul. căci abia acum el semnifică ceva pentru cineva. el se află la întretăierea limbii cu vorbirea. dintre limbă şi vorbire. dar el nu numeşte decât în fraza ce spune. căutând un fel de “număr de apel”.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z spune despre ceva”. spune Ricoeur. Discursul reprezintă o încercare mereu reluată de a exprima cogitabilul şi dicibilul din experienţa umană. putem afirma că în semiologie nu avem cuvinte. cuvântul se trezeşte vorbind. pentru că nu există propriu-zis cuvânt înaintea frazei. Să discutăm pe rând cele două aspecte. adică diferenţe în sistem. ci doar semne. valori în lexic. entitate semantică. “este mult mai mult şi mult mai puţin decât fraza”. În momentul în care cuvântul e folosit de cineva care vorbeşte (care spune ceva). De aceea. În depăşirea antinomiei dintre structură şi eveniment. Cuvântul. nu avem semnificaţie.

www. deoarece actul prin care cuvântul se constituie în frază este în acelaşi timp actul prin care fraza îl destituie. să revenim la problema polisemiei. capabilă să dobândească noi dimensiuni semantice. dar nu cum a plecat. pentru a se fixa în act sau eveniment. în locul unei referinţe directe. Tocmai acest proces cumulativ. trecătoare. Or. “Fenomenul polisemiei. adică într-o “actualitate semantică ce e contemporană cu actualitatea fulgurantă a enunţului”. reîntoarcerea cuvântului în structură. E mult mai mult decât fraza într-un alt sens însă. el supravieţuieşte frazei. Ceea ce numim aici proiecţie este întoarcerea evenimentului la sistem. În termenii sincroniei structurale. adică poetică. sau o ştiinţă a semnelor în sisteme. polisemie înseamnă că un cuvânt. Pentru a explica acest procedeu. Procesul transferului de sens este unul metaforic. ceea ce înseamnă că. rămânând disponibil altor folosiri. adică în sistem. Căci. Am văzut că fraza este un eveniment. Chiar dacă cuvântul este părăsit de frază.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z enunţă ca fiind adresat înţelegerii? Şi cum poate el apare în discurs dacă nu în hotarele unei fraze. metaforic (acel surplus de care vorbeam) se proiectează la suprafaţa sistemului ca polisemie. el părăseşte ceea ce îl închide şi se stabileşte în ceea ce îl părăseşte. căci acum el este încărcat de o nouă valoare de folosinţă. fără să le piardă pe cele vechi. El se întoarce de unde a plecat. şi anume procesul transferului de sens (al metaforei) care presupune că un cuvânt este o entitate cumulativă. Viaţa cuvântului e condamnată să nu-şi afle odihna. pentru a fi cuvânt. oferit (sau jertfit) în actul vorbirii.cartiaz. acestei definiţii îi lipseşte esenţialul. că aceste semnificaţii multiple aparţin aceleiaşi stări sistemice. Distingem acum între o semiologie. şi o semantică. are mai mult de o semnificaţie. este de neînţeles dacă nu introducem o dialectică a semnului şi a folosirii. spune Ricoeur. Cuvântul nu se întoarce însă cu 19 . limbajul dobândeşte o referinţă indirectă. a structurii şi a evenimentului”. Cuvântul întors acasă din aceste necurmate călătorii în lume scrie şi rescrie mereu istoria limbii. la un moment dat. unde nu e decât o virtualitate semantică. oferindu-l înţelegerii. dar actualitatea ei e tranzitorie. de trans-figurare. sau o ştiinţă a folosirii semnelor în frază. ale unui enunţ ce îl rosteşte? El îşi află astfel locul în însăşi părăsirea structurii.

În cazul deci al unui context permisiv. a structurii şi a evenimentului. Pe scurt.www. o cheamă la “vorbitor”. În această polisemie eliberată. sistemul caută mereu să interiorizeze acest surplus. şi concurându-se una pe alta. adică schimburile între structură şi eveniment. Proces care ar trebui numit mai degrabă structurare decât structură. (Ricoeur dă exemplul cuvântului “volum”. Astfel încât procesul cumulativ comportă două aspecte opuse: tendinţa de expansiune şi tendinţa de limitare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z totul acasă. totul. Ce se întâmplă însă când cuvântul accede la discurs. între sistem şi act. mai multe dimensiuni ale sensului trec în discurs. a sincroniei şi a diacroniei. Este ceea ce se numeşte o polisemie reglată. De ce el are loc în unitatea cuvântului? Întrucât cuvântul se află la intersecţia limbii şi a vorbirii. ceea ce obligă cuvintele să-şi ierarhizeze valorile de folosinţă. Sigur că acest discurs simbolic apare mai sus decât fraza. totul se joacă în unitatea complexă a cuvântului.cartiaz. în sistemul semantic diferenţierea semnificaţiilor rezultă din echilibrul între cele două procese amintite (al expansiunii şi al limitării). căci noua valoare cu care este încărcat este surplusul de sens prin care el dobândeşte o funcţie expansivă şi expresivă. care îşi precizează sensul în funcţie de contextul geometric sau bibliografic). 20 . Dacă însă contextul tolerează mai multe izotopii în acelaşi timp. cu toată bogăţia semantică pe care i-o conferă polisemia? În cazul discursului univoc. în desfăşurarea textului. în virtutea căreia “cuvintele au mai multe sensuri. cu “sită” mare. dar nu o infinitate de sensuri”. ca într-un palimpsest. avem de-a face cu un limbaj simbolic care spune altceva spunând ceva. Dar chiar la acest nivel. contextului îi revine sarcina să diminueze bogăţia semantică a cuvintelor. să limiteze proiecţia prin integrare şi asimilare. El cheamă de fapt structura în actul de vorbire. “limbajul e în sărbătoare”. suprapunându-se. care nu tolerează decât o semnificaţie. toate valorile semantice sunt prezente şi contemporane. obligând-o să facă faţă unui act al prezentului. Dacă sistemul semiologic este atemporal (pentru că virtual). Pe de altă parte însă. stabilind o izotopie. adică un plan de referinţă în care pentru toate cuvintele frazei avem o topică identică.

www. În al treilea rând. “Survenirea spunerii în planul vorbirii este misterul însuşi al limbajului. În al doilea rând.cartiaz. Demers ce favorizează şi fundamentează o nouă meditaţie asupra cuvântului. Limbajul 21 . Între narativitate şi temporalitate avem ca atare o relaţie dialectică. ci întrebuinţează potenţialităţile “logice”. apare o problematică nouă. precizează Ricoeur. la nivelul textului. orice proces temporal poate fi înţeles doar atunci când el se “narativizează”. orice povestire are o cronologie.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Prin tot ceea ce am spus până acum am urmat traseul ce porneşte din limitarea universului semnelor şi se deschide în actul discursului şi apoi al textului. aceea a spunerii: în text cineva vrea să spună ceva despre ceva cuiva. iar atunci când se deschide se spune ca prezenţă a unei rostiri ce gândeşte fiinţa. În primul rând. căci esenţa limbajului începe dincolo de limitarea semnelor. pregătindu-l pentru jocul non-logic al povestirii. poate fi povestit. Experienţa umană trece într-un act narativ ce îi conferă caracter temporal. punerea la încercare a capacităţii de selecţie şi de organizare a limbajului la nivelul textului. FUNCŢIE NARATIVĂ. Cuvântul deschide şi descoperă. reunirea formelor şi modalităţilor dispersate ale jocului povestirii. Uzajul limbajului nu îi uzează pretenţiile semnificante. prin care limbajul îşi păstrează diversitatea şi se dovedeşte a fi ireductibil la uzaje. Doar ceea ce se petrece în timp poate fi povestit. FUNCŢIE METAFORICĂ Funcţia narativă Această funcţie presupune trei priorităţi ale interpretării. adică nu poate fi redus la o “limbă bine făcută”. adică o desfăşurare temporală. există o unitate funcţională care le aduce la acelaşi numitor comun. sau mai bine spus apertura limbajului”. invers. spunerea este ceea ce eu numesc deschiderea. deci decupat în secvenţe ale succesiunii. pe de altă parte. actul povestirii. acolo unde. Limbajul nu se deschide decât în fiinţa celui ce vorbeşte. În pofida extremei diversităţi a modurilor şi genurilor narative (pornind de la discursurile descriptive ale ştiinţelor până la povestirile de ficţiune).

încheind povestirea şi clarificând acţiunea. evenimentul devine istorie atunci când el e istorisit. pe de altă parte. la rândul ei. Urmărirea acestei istorii inteligibile este o formă foarte elaborată de comprehensiune. este un act lipsit de narativitate. dar acţiunea în sine nu e încă povestire decât în momentul când ea e pusă în criză. adică la evenimentul ultim care dezleagă nodul. Istorisirea este tocmai spunerea prin care punerea în intrigă dă naştere acţiunii şi o urmăreşte în desfăşurarea ei. adică “asamblarea acţiunilor săvârşite”). El este organizatorul unui mediu lingvistic – textul – care reprezintă. până la deznodarea finală. Prima problemă priveşte raportul dintre istoria savantă şi povestire. este mediatorul între eveniment şi istorie”. O istorie are întotdeauna un început inaugurat de acţiune. care practic începe cu intriga. Cursul acţiunii este declanşat de acest “nod” critic care trebuie dezlegat. Fără intrigă. Nodul intrigii se deznoadă şi se reînnoadă mereu. Ajungem astfel la dez-nodământ. Dacă acţiunea istoriei este una evenimenţială. o punere-însituaţie sau o punere-în-intrigă. Legătura istoriei cu povestirea nu poate fi ruptă.www. spune Ricoeur. Felul în care limbajul narativ pune în intrigă arată că acţiunea însăşi trebuie “intrigată” pentru a putea vorbi de o istorie. “Intriga. care nu se poate povesti. acţiunea stă pe loc. pe de-o parte. expansiunea frazei (a semnificaţiilor frastice) şi. Caracterul 22 . cu fiecare eveniment. înseamnă că evenimentele care o compun sunt tot atâtea puneri-în-intrigă. structurarea transfrastică (textuală) în care actul povestirii este cu putinţă. de o povestire. este disciplina care studiază legile conform cărora instanţa de discurs care este fraza devine text cu valoare de povesire sau de poem. Criza narativă e tocmai punerea în situaţia povestirii. istoria nu înaintează decât în şi prin evenimente.cartiaz. Să vedem care sunt problemele pe care le pune extinderea la istoriografie a noţiunii aristotelice de intrigă (mythos. Poetica.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z întrebuinţat în actul textualizării constituie “intermediarul adecvat între trăirea temporală şi actul narativ”. Care este trăsătura majoră a actului care face dintr-un text o povestire? Este vorba de o structurare verbală specifică. declanşatori ai acţiunii şi susţinători ai ei. după Ricoeur.

cartiaz. ci pe evenimente care îi conferă inteligibilitate.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z narativ al istoriei nu se bazează pe o înşiruire dezlânată de episoade. Explicaţia istorică se grefează pe comprehensiunea narativă. Lipsa unuia din aceste evenimente “de context” face dificilă înţelegerea “textului” evenimentului în cauză. Şi cu cât este mai explicit. Evenimentul istoric este inteligibil în măsura în care el se raportează la evenimente care l-au precedat şi la altele care l-au urmat. cât şi la cele care îi sunt contemporane. atât în analizele descriptive de tip structuralist. evenimentul se explică pe sine ca istoricitate. Este însăşi 23 . face adică aproape imposibilă asamblarea acţiunilor de care vorbea Aristotel (de aceea este foarte greu de înţeles un eveniment actual. Abia timpul povestit este timpul care semnifică într-o istorie. putem accepta. că punerea-în-intrigă este o paradigmă narativă de care logica crono-logică a povestirii nu poate face abstracţie. Este tocmai ceea ce spuneam mai sus referitor la raportarea unui eveniment la un context istoric dat. “Între a trăi şi a povesti se deschide o distanţă. “explicând mai mult. nu îl mai trăieşte ca atare în concretul său. A doua problemă priveşte validitatea noţiunii de intrigă în analiza povestirilor de ficţiune. ca punere în intriga unei istorii. istoria este povestită”. alături de Ricoeur. Chiar dacă intriga îşi pierde valoarea pertinentă. adică mai bine înţeles ca eveniment al unei istorii povestite. A povesti istoria înseamnă a înţelege timpul unor schimbări declanşate de acţiunea oamenilor. cât şi în interpretările criticii literare moderne. povesteşti mai bine”. cu atât rolul său în desfăşurarea intrigii este mai explicit. De aici distanţa pe care povestirea o inaugurează. În această raportare. cât între două funcţii ale aceluiaşi eveniment: narativă şi istorică propriu-zisă. nu atât între două evenimente. Istoria narativă – povestirea – nu este istoria trăită.www. adică o semnificaţie şi o direcţie în acelaşi timp. Viaţa este trăită. cu atât poate fi mai bine povestit. Intriga dă curgerii timpului un sens. Cu cât raporturile lui sunt mai evidente. povestindu-l. a povesti timpul însuşi prin unitatea narativă de bază care este intriga. oricât de mică. cu toate că ea se raportează la un acelaşi eveniment pe care însă. în plină desfăşurare). A povesti un eveniment al istoriei înseamnă a crea un alt eveniment al unei alte istorii. mai clare.

se referă la ceva. Textul spune ceva despre ceva. în funcţie de obiecţiile de mai sus. o transfigurează şi o proiectează în realitatea ficţională. Există o asimetrie între realul istoriei şi irealul ficţiunii. Orice inovaţie însă. Problemele povestirii şi ale metaforei Mai întâi. Care este însă referinţa ficţiunii? Chiar dacă ea creează un univers imaginar.cartiaz. sau mai degrabă analogică. Ce este actul narativ dacă nu o încercare de a plăsmui o lume după asemănarea celei reale. 24 . De ce ficţiunea şi istoria au o referire comună? Pentru că ambele vorbesc în mod mediat despre o experienţă temporală. acesta nu poate lua naştere în absenţa unei experienţe temporale pe care o imită. o ştiinţă a descrierii trecutului. povestirea ar trebui să fie clasată printre genurile literare. Nu este vorba aici de medierea lingvistică. fără pretenţii descriptive. A treia problemă priveşte referirea comună a istoriei şi a ficţiunii la fondul temporal al experienţei umane . Este de fapt o problemă a referinţei care se pune altfel pentru istorie decât pentru ficţiune.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z sedimentarea pe care o operează tradiţia practicii narative faţă de o inovaţie oricând posibilă. metafora pare să caracterizeze doar poezia lirică. pe care o confirmă sau o infirmă? Ce este povestirea istoriei dacă nu încercarea de a epiciza o lume trecută pe care o refigurează după asemănarea documentelor care o confirmă sau o infirmă? Fondul temporal al experienţei umane oferă mereu o intrigă pentru “jocul complex între referinţa indirectă la trecut şi referinţa plăsmuitoare a ficţiunii”. Funcţia imitativă. adică într-un orizont de aşteptare creat de legi şi reguli implicate în caracterul istoric al schemei narative. la o realitate pe care o reface. Remarcile referitoare la problemele comune celor două domenii se repartizează în două grupe. metafora pare să aparţină figurilor discursului (tropilor). a ficţiunii este rodul acţiunii prin care textul este creat. 2. lucrurile sunt clare. În privinţa referinţei istorice. povestirea înglobează subgenul istoriei. ci de faptul că ambele se raportează la o realitate pe care o reconstruiesc. două obiecţii care ar putea contesta o legătură între ele: 1. nu este posibilă decât pe fondul unei culturi tradiţionale.www. înţeleasă ca deviere în raport cu tradiţia paradigmatică a intrigii.

este deviată de o predicaţie bizară prin care sensul cuvintelor suferă o translaţie majoră.www. sensul uzual sau literal al cuvintelor apare ca nonpertinent). de creativitate . Dacă putem vorbi de o inovaţie – şi doar cu această condiţie putem vorbi. “Metafora vie şi punerea-în-intrigă sunt ca două ferestre deschise către enigma creativităţii”. Dacă am introdus termenul de imaginar.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z La nivelul sensului (sensul imanent enunţurilor înseşi. non-figurative. noua pertinenţă semnificantă nu apare dintr-un vid semantic.. Universul imaginar este obligatoriu rezultatul unei devianţe narative ori metaforice (în orice caz semnificative) în raport cu normele inerente unor tipologii narative ori. narative sau metaforice) Legătura cea mai elementară între genul narativ şi figura metaforei este constituită de apartenenţa lor comună la discurs. între ele stabilindu-se o concurenţă sau o tensiune fecundă în planul semnificaţiilor (din punctul de vedere al pertinenţei metaforice. Pe de-o parte. Pe de altă parte. putem vorbi de un enunţ metaforic în planul frazei. Ceea ce ne interesează este însuşi actul creativităţii. ceea ce elimină bănuiala de gratuitate sau de 25 . logica ei discursivă. în cazul enunţului metaforic.cartiaz. căci ele dislocă semnificaţiile uzuale. Imaginaţia productivă nu creează însă ceva nou din nimic. Trecând dincolo de planul cuvântului. avem noutatea punerii-în-intrigă. Cuvintele devin imagini create de o imaginaţie ce operează conform unor reguli specifice. adică creatoare şi dinamică. a unei noi congruenţe ce sparge stereotipia discursului şi dă posibilitatea acţiunii să acţioneze. implicit. metafora vie. Ea operează în virtutea principiului asemănării. Se observă că atât teoria povestirii cât şi teoria metaforei au de-a face cu fenomene de inovaţie semantică. Pertinenţa semantică a frazei. problema cea mai importantă pe care o au în comun la nivelul sensului. recreându-le însă la nivelul imaginarului. înseamnă că ceea ce face posibilă această nouă postulaţie narativă ori metaforică este imaginaţia productivă sau creatoare. Transferul de sens propriu enunţării metaforice reprezintă trecerea de la o pertinenţă semantică la alta. aduce o nouă pertinenţă în predicaţie. ea se produce în mediul limbajului.

Nu se poate vorbi aici de o asemănare. Imaginaţia productivă creează deci în pofida unui nucleu semantic comun (la nivelul cuvântului) sau în pofida diferenţei iniţiale între termeni ce rezistă asimilării predicative (la nivelul frazei). Atât în planul narativităţii. Acelaşi raport între comprehensiune şi explicaţie se observă şi în domeniul poetic. “Fiecare intrigă constituie o sinteză de acest gen a eterogenului”. ca cititori. înţelegând-o în chiar devianţa ei resemnificantă. înţelegem mai bine semnificaţiile evenimentelor istorice implicate. ci pur şi simplu de o luare împreună a unor termeni-evenimente diferite. Ceea ce putem însă explica raţional este doar în vederea unei comprehensiuni finale care implică interpretarea. Dacă cititorul “face” într-un fel metafora. Un alt paralelism apare în privinţa caracterului inteligibil propriu inovaţiei semantice. Dacă ne referim acum la intrigă. Explicăm ceea ce ne este dat să înţelegem. Noul sens (să-l numim imaginar sau figurativ) se aseamănă cu sensul literal (non-figurativ) prin faptul că păstrează un nucleu semantic comun.www. pentru a înţelege mai bine ceea ce avem de interpretat. la inovaţia semantică (prin precomprehensiune ceea ce se dă ca noutate nu ne rămâne străin. Ceea ce Ricoeur numeşte prima comprehensiune este de fapt o pre-comprehensiune ca adecvare a noastră. de neînţeles). ea integrează de asemenea diferite evenimente într-o istorie. cât şi în cel al 26 . Ceea ce diferă şi depărtează sensurile aceluiaşi termen sunt noile semnificaţii create de imaginaţia productivă. În plan narativ. ceea ce le apropie este similitudinea pe baza înrudirii generice a unor semnificaţii date. explicând mai mult ceea ce se întâmplă ca acţiune a unei istorii. Înţelegerea este tocmai această refacere mentală a operaţiei discursive ce face cu putinţă inovaţia semantică. există o intercondiţionare între explicaţie şi comprehensiune. explicaţia se construieşte pe baza acestei prime comprehensiuni: nu putem explica decât ceea ce în prealabil am înţeles. A sesiza asemănătorul înseamnă că pertinenţa semantică instaurată produce sens doar pornind de la o totalitate semnificantă dată.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z arbitrar.cartiaz. A înţelege înseamnă aici a lua în stăpânire dinamismul semnificaţiilor prin care într-un enunţ metaforic apare o nouă pertinenţă semantică ce se clădeşte pe ruinele nonpertinenţei literale.

În ceea ce priveşte referinţa poetică specifică metaforei. adică la prima spunere.cartiaz. Nu putem vorbi. În primul rând. deoarece textul vizează intenţional un orizont de realitate nouă. a explica mai mult înseamnă a înţelege mai bine. Puterea de re-descriere metaforică a realităţii domină în câmpul valorilor estetice şi axiologice. ceea ce înseamnă că adevărul nu se reduce la coerenţa 27 . ca atare. la fel cum funcţia mimetică a ficţiunii narative se exercită în câmpul acţiunii şi al valorilor temporale. la nivelul semnificaţiilor uzuale ale cuvintelor noastre. spune Ricoeur. În al doilea rând. Ricoeur subliniază două momente constitutive. Orice limbaj se referă la ceva. Omul are acces şi la o altă experienţă decât cea contingentă. Am amintit deja de referinţă când am abordat a treia problemă comună istoriei şi ficţiunii. ci recreează această realitate – o re-prezintă – într-un alt plan al semnificaţiilor (re-prezentare care este de fapt un transfer de sens). Realitatea semnifică şi altceva decât ceea ce pare să spună despre ea limbajul la prima vedere.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z metaforei. Metafora respune realitatea în ceea ce are ea deosebit şi invizibil. ci de o referinţă indirectă a limbajului la o realitate pe care o transcende. nerostibil. are această putere de a reface realitatea”. Implicaţiile filosofice ale acestei teorii a referinţei indirecte sunt foarte importante. discursul poetic aduce în limbaj acele calităţi sau valori ale realităţii care altfel nu au acces la limbajul direct descriptiv. Spuneam că ficţiunea narativă imită – prin mediere – o experienţă temporală care este chiar realitatea acţiunii umane. Este ceea ce se numeşte valoarea poetică a unui text. Lumea textului intervine în lumea acţiunii pe care o reconfigurează. “Ficţiunea. o transfigurează. în ultimă instanţă. La nivelul referinţei (nivelul extralingvistic al enunţurilor şi pretenţia lor la adevăr). Figura nu mai comunică direct cu o realitate deja constituită. putem spune că.www. dar această referinţă este suspendată (fără să dispară totuşi) în poeticitate. “limbajul dobândeşte o funcţie poetică ori de câte ori deplasează atenţia de la referinţă la mesajul însuşi”. de o non-referinţă poetică.

sarcina hermeneutică a teoriei textului este dublă: să reconstruiască dinamica internă a textului şi să restituie capacitatea operei de a se proiecta în reprezentarea unei lumi. Este vorba de faimoasa distanţare ca act cognitiv hermeneutic. FUNCŢIA HERMENEUTICĂ A DISTANŢĂRII În locul întrebării: ce sens are cutare text?. Dar nu există comprehensiune de sine care să nu fie mijlocită prin semne. Ce înseamnă că înţelegerea noastră este conştientă de un sens care se reflectă în propria noastră intenţionalitate comprehensivă? Pe de altă parte. el se deschide astfel spre noi câmpuri ale afirmării de sine în lume.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z logică şi la verificarea empirică. “A te înţelege înseamnă a te înţelege în faţa textului şi a primi de la el condiţiile unui sine diferit decât eul în pragul lecturii”. nu putem înţelege un sens decât recunoscându-ne apartenenţa la o lume. În virtutea creativităţii. ci a fi în faţa propriei lecturi interpretative. ci dobândeşte un nou orizont în acţiunea transfiguratoare a ficţiunii. Ca atare. El vorbeşte de distanţarea alienantă – Verfremdung – care susţine demersul obiectiv al ştiinţelor umane. vom pune întrebarea: ce înseamnă a înţelege un text? Ambele întrebări pun problema fundamentală a raportului dintre sens şi sine. înainte de a fi subiect înţelegător.cartiaz. spre aflarea sensului spiritual (simboluri) şi spre resursele originare ale discursului (textele). Una din problemele esenţiale puse de Hans-Georg Gadamer este aceea a opoziţiei între distanţarea înstrăinătoare şi apartenenţă. care să nu se raporteze la un ecran semiotic intermediar. simboluri şi texte. în proiecţia unei lumi care este şi a noastră. dintre inteligibilitatea sensului şi reflexivitatea sinelui. Teoria hermeneutică a textului nu numai că descoperă dinamica internă a unui text (exegeza semnificaţiilor). ci ne integrează în “lucrul” textului. ceea ce distruge raportul primordial de apartenenţă – Zugehorigkeit – la elementul istoric ca 28 . A fi în faţa textului nu înseamnă a fi în faţa subiectivităţii autorului. Ecran ce deschide însă spre comunicarea cu celălalt (semnele).www.

Astfel încât vom 29 . Distanţă care.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z atare.www. situaţie în care câştigăm în obiectivitate. ea ruinează raportul fundamental cu adevărul căruia îi aparţine. fie atitudinea legată de adevăr. nu mai e înstrăinătoare. Efectuarea limbajului ca discurs. 3. dar pierdem obiectivitatea ştiinţifică. dialogală. vom vedea. încercând să o depăşească prin alegerea problematicii textului. distanţarea face posibilă obiectivarea. adică cu o realitate istorică la care participăm. Ricoeur propune organizarea acestei problematici în jurul a cinci teme: 1. Vom aborda deocamdată prima temă a acestei problematici. Ricoeur respinge această alternativă. şi anume: Efectuarea limbajului ca discurs Este vorba de o trăsătură primară a distanţării care se situează ca raport dialectic între eveniment şi semnificaţie. Se înţelege că e vorba de productivitatea textuală prin şi în care se recreează experienţa umană. Ricoeur vorbeşte de “funcţia pozitivă şi productivă a distanţării în centrul istoricităţii experienţei umane”. opoziţia aceasta este o antinomie care suscită o alternativă de nesusţinut: pe de-o parte. alienantă. 4. Dar ea se recreează ca distanţă în raport cu istoricitatea concretă căreia omul îi aparţine. Efectuarea discursului ca operă. 5. Cum comunică omul în şi prin text? El îşi comunică o experienţă istorică iar aceasta este o comunicare în şi prin distanţă. caz în care câştigăm realitatea existenţei. Şi atunci apare alternativa: fie atitudinea metodologică. 2. În acest sens. pe de altă parte. Opera de discurs ca proiectare a unei lumi (lumea textului). ci comunicantă. Relaţia vorbirii cu scierea în discurs şi în operele de discurs. conferind statut ştiinţific (metodologic). Este de fapt un conflict între metodă şi adevăr. Discursul şi opera de discurs ca mediere a comprehensiunii de sine.cartiaz. intersubiectivă. După Ricoeur. De ce această problematică? Pentru că textul este “paradigma distanţării în comunicare”. dar pierdem densitatea ontologică a realităţii textului. Se observă de la început că triada discurs – operă – scriitură nu constituie decât fundamentul (“trepiedul”) care susţine problema lumii operei (a textului).

La nivelul frazei are loc procesul dialectic al evenimentului şi sensului. ea este în aceeaşi măsură independentă de un subiect care vorbeşte (întrebarea “cine vorbeşte?” nu este valabilă la acest nivel). Ceva se întâmplă atunci când cineva vorbeşte. Locul în care cele două se întâlnesc este fraza. în acest sens. dar nu are loc decât într-un timp. ca instanţă de discurs. unitatea lingvistică mai complexă decât semnul (fonologic sau lexical). adică producerea discursului ca eveniment. Dacă ea există virtual în afara timpului. Ceea ce se întâmplă este chiar trecerea de la limbă la limbaj sau la vorbire. adică prezentată – prezentificată – de un subiect vorbitor. sistemul limbii este atemporal. indicii deictici fiind revelatori ai efectuării discursului direct. relatată. b) În al doilea rând.www. aceasta nu este de fapt decât o vorbire despre o vorbire. discursul este deci autoreferenţial. la un locutor pe care îl exprimă (ceea ce nu se întâmplă în planul limbii. în prezentul vorbirii).cartiaz. discursul este referenţial. importanţa deixis-ului. Luarea de cuvânt este tocmai luarea în posesie a limbii pe care un subiect vorbitor o foloseşte ca limbaj. în sensul că se 30 . cerute de uzaj. cineva se exprimă luând cuvântul”. instanţa de discurs. căci marcat de anonimitate şi generalitate. unde avem un subiect inexprimabil. Ca atare. dar inferioară textului. deci tot de limbaj). “evenimentul constă în faptul că cineva vorbeşte. Ce înţelegem prin eveniment? A spune că discursul este un eveniment înseamnă a spune că: a) În primul rând. Limba există independent de curgerea timpului (schimbările produse în limbă în cursul timpului sunt de fapt. care este cel al prezentului (de subliniat. Ştim că lingvistica structurală pune în paranteze vorbirea. discursul este realizat temporal şi în prezent. cu mici excepţii. un oricine). este temporală în sensul că orice vorbire nu numai că are loc. o vorbire mediată. Dimpotrivă. c) În al treilea rând. Chiar dacă ne referim la vorbirea aşa-numită “indirectă”. în timp ce teoria discursului afirmă existenţa a două lingvistici (una a limbii şi alta a vorbirii). discursul trimite întotdeauna la un subiect care vorbeşte. Caracterul de eveniment se referă acum la persoana care vorbeşte.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z discuta acest raport al discursului pe dublul său versant: ca eveniment şi ca semnificaţie. Discursul ca eveniment. dimpotrivă.

“Dacă orice discurs este efectuat ca eveniment. el nu se poate produce decât în sfera unor semnificaţii ce se propun înţelegerii. Or. ele “fac” într-un fel lucruri. c’est faire). orice discurs este înţeles ca semnificaţie”. ”discursul se depăşeşte. stabilirea dialogului”. Am spune că destinul discursului este chiar evenimentul acestei destinări. miezul problemei este chiar articularea dialectică între eveniment şi sens într-o lingvistică a discursului. Distanţarea apare ca atare între actul de rostire şi ceea ce este rostit. în procesul comprehensiunii. unei alte persoane. nemaiputând fi vorba de un discurs. de a se rosti pe sine ca fiind însuşi un eveniment ce deschide şi se deschide spre un orizont. destinaţia: Cineva spune ceva despre ceva cuiva. Discursul ca semnificaţie. adresat unui destinatar. în semnificaţie”. Cuvintele fac ceva mai mult decât să rostească un discurs. are deci o destinaţie. ca eveniment. d) În al patrulea rând. evenimentul nu ar mai fi posibil. Dacă. Potrivit teoriei actelor de limbaj.cartiaz. “Dar ce este rostit?”. subiectivitatea.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z referă întotdeauna la ceva: la o lume pe care o exprimă sau o reprezintă. Ceea ce semnifică este chiar intenţia evenimentului – a instanţei de discurs – de a spune ceva cu sens. Ceea ce înseamnă că rostirea este evenimentul ce se rosteşte sau este rostit. se întreabă Ricoeur. făcând-o să se depăşească ca sistem închis şi să se deschidă în limbajul intenţional. “Distanţarea originară este deci distanţarea rostirii în rostit”.www. În lipsa acestor semnificaţii comprehensibile. Evenimentul semnificant actualizează limba. ci trimit doar la alte semne din interiorul aceluiaşi sistem). Dacă orice discurs se produce în însuşi evenimentul prin care cineva vorbeşte ceva despre ceva cuiva. Actul de discurs 31 . Actul rostirii semnifică ceva ce este rostit. aceasta pentru că evenimentul discursului vizează semnificaţia. Este “un fenomen temporal al schimbului. orice rostire este de fapt o facere (How to do things with words sau Quand dire. discursul este întotdeauna cu adresă. Evenimentul constă aici în “accederea la limbaj a unei lumi prin intermediul discursului”. capacitatea sa de a se comunica unui interlocutor. este chiar evenimentul discursiv al referinţei (or semnele limbii nu creează o lume. Toate aceste trăsături luate împreună constituie discursul ca eveniment: temporalitatea. referinţa.

actul locuţionar: actul de a rosti.cartiaz. Într-o propoziţie de acţiune (exemplul nostru). Toate aceste acte formează semnificaţia actului de discurs sau noema rostirii. Cât priveşte actul perlocuţionar. Cum se exteriorizează acum. Actul ilocuţionar poate fi exprimat graţie paradigmelor gramaticale (modurile verbale. Actul ilocuţionar este în cazul nostru un ordin (ce facem rostind? Dăm un ordin). fiind doar un discurs ca stimul. 3. pentru că nu e pertinentă la nivelul discursului de primă instanţă. Ceea ce şi face posibilă manifestarea sa în operă. dar şi substantive sau pronume în vocativ. prin care nu înţelegem doar corelatul frazei (actul locuţionar). ci şi corelatul forţei ilocuţionare şi. Semnificaţia sa poate fi însă manifestă scriptural în răspunsul (posibil) al celui care se presupune că a înţeles şi a recunoscut primele două acte. actul de a rosti are ca nucleu predicatul de acţiune (a închide) ce pune în raport două “argumente” (un subiect vizat de subiectul vorbitor şi un obiect: “tu” şi “uşa”). interjecţii. DISCURSUL CA OPERĂ 32 . la modul intenţional. În propoziţia “Închide uşa!”. Am spune că semnificaţia este aici de gradul doi. gesturi). 2. actul ilocuţionar: ceea ce facem rostind. semnificaţia este dată de structura predicativă şi cele două argumente (semnificaţie identificată prin faptul că cel căruia i se adresează acest enunţ înţelege că trebuie să acţioneze într-un fel şi nu în altul). Astfel încât evenimentul discursului se exteriorizează în intenţionalitatea acestei semnificaţii complexe. actul perlocuţionar: ceea ce facem prin faptul că rostim. uneori. chiar al acţiunii perlocuţionare.www. Actul perlocuţionar face din discurs un fel de stimul care produce anumite efecte (ordinul poate provoca teamă). distribuite pe trei niveluri: 1.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z comportă o ierarhie de acte subordonate. evenimentul ce se depăşeşte în semnificaţie? Actul locuţionar se exteriorizează în fraze ca propoziţie (de aceea el se mai numeşte act propoziţional). şi chiar prin forme de comunicare nonverbală în discursul oral: mimică. el nu pare să poată fi exprimat în scris. ca text.

captându-i intenţionalitatea într-o reţea inteligibilă. Creativitatea întreţese astfel un eveniment fugitiv (ceea ce vine şi devine) şi un sens repetabil care îl identifică (ceea ce revine). opera este supusă unei forme de codificare. apartenenţa la un gen şi stilul individual.www. Evenimentul fără sens este unul iraţional.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Ricoeur propune trei trăsături distinctive ale noţiunii de operă sau text: 1. 3. ea este pertinentă şi comprehensibilă la scara operei individuale: “opera semnifică global în calitatea ei de operă”. Noţiunea de autor conferă. am putea spune. Noţiunea de stil face posibilă o abordare nouă a problemei subiectului operei literare. Stilizarea structurează o structurare. alături de aceea de stil. Discursul ca operă sau text se caracterizează deci prin compoziţie. Opera restructurează o situaţie anterioară. spune Ricoeur. adică de obiect al unei naratologii sau al unei poetici şi al unei stilistici. Dimpotrivă. 2. Să ne amintim paradoxul enunţat anterior: “discursul este efectuat ca eveniment dar înţeles ca sens”. o operă este o secvenţă mai lungă decât fraza. sensul acordă evenimentului un orizont de raţionalitate. Opera este mediul practic în care această conjuncţie este posibilă.cartiaz. astfel încât evenimentul operei surprinde tocmai acest raport în devenire şi care este un eveniment de creaţie. actul prin care ceea ce spunem nu dobândeşte sau nu vizează un sens. “noţiunea de stil cumulează cele două trăsături ale evenimentului şi sensului”. Noţiunea de semnificaţie este ireductibilă la simpla înţelegere a frazelor luate separat. “A sesiza o operă ca eveniment înseamnă a sesiza raportul între situaţie şi proiect în procesul de restructurare”. Nu e 33 . proiectând-o în ceea ce Ricoeur numeşte “stilizare”. Opera este “semnată” de un subiect vorbitor care îşi stilizează experienţa într-o operă de creaţie. Prin iraţionalitatea evenimentului înţelegem întâmplarea ca atare a unui discurs nesemnificant. individualitate operei. Cum se va situa noţiunea de operă în raport cu acest paradox? “Noţiunea de operă apare ca o mediere practică între iraţionalitatea evenimentului şi raţionalitatea sensului”. opera primeşte o configuraţie unică prin care este asimilată unui individ. De aceea.

De aceea e şi foarte greu de interpretat o operă compozită – o antologie sau o culegere a mai multor autori – chiar dacă este vorba de o tematică unitară. ci pentru că. Mai mult. eveniment fugitiv. Raportul dintre vorbire şi scriere “Ce se întâmplă cu discursul atunci când trece de la vorbire la scriere?” În primul rând. Mai puţin. ci de cel care se prezintă în ceea ce îl reprezintă ca activitate practică imanentă unui proces de structurare (este cazul. discursul este fixat în scriere. dar opera dezvăluie noţiunea de autor). Cu cât explicăm mai mult o operă. desemnându-şi autorul. în cazul unei opere ale cărei semnificaţii textuale sunt la rândul lor creatoare. e întotdeauna mai mult sau mai puţin decât ceea ce a vrut să spună autorul.cartiaz. nu ştim cine este autorul. al operelor anonime din literatura populară. nu există operă al cărei stil să nu fie o marcă auctorială inconfundabilă. În acest proces intră şi stilul care individualizează. Interpretarea nu este ca atare decât încercarea de a reduce pe cât posibil distanţarea pe care o suscită obiectivarea discursului în operă. nu însă înţeles în sensul lui Buffon (stilul e omul). depăşind voinţa şi aşteptările semnificaţiei mentale. dacă nu e chiar alta. în cazul unei opere în care semnificaţiile textuale nu reuşesc să acopere o semnificaţie mentală 34 . Dar cum am putea explica ceea ce nu am înţeles deja? De aceea. Ea se referă la trăsături de organizare şi de structură care fac posibil discursul ce se obiectivează în operă sau text. Intenţia autorului e una. Consecinţa însă cea mai importantă a introducerii categoriei de operă este noţiunea de compoziţie. căci “scrierea face ca textul să fie autonom în raport cu intenţia autorului”. căci individuală. evenimentul fiind pus la adăpost. adică a frazelor în care cineva spune ceva cuiva despre ceva. înţelegerea lui trebuie să treacă în prealabil prin explicaţie. Iar pentru că avem de-a face cu un discurs obiectivat. orice explicaţie presupune o pre-înţelegere a discursului din operă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z vorba neapărat de semnătura ca nume propriu. care astfel devine într-un fel “nemuritor”. de exemplu. Cuvântul “autor” aparţine astfel stilisticii. perisabil. mai simplu spus. Acesta este însă doar un aspect exterior. cu atât o înţelegem mai bine.www. iar ceea ce semnifică textul.

distanţa dintre autor şi text. în sensul că “lucrul textului” este mai productiv. definitivă (ceea ce ar corespunde cu moartea textului). dar este vorba de o consumare creatoare. În acest sens spuneam că lectura “consumă” textul. Graţie scrierii. Doar în primul caz orizontul psihologic intenţional al autorului este finit. Textul scris nu mai este ascultat. excesivă (autorul vrea să spună mai mult decât poate spune opera).www. ci şi de condiţia dialogală a discursului. ea contextualizând textul pe care îl citeşte. Distanţa pe care el o instaurează – mijlocind în acelaşi timp o relaţie – este o obiectivare interpretabilă.cartiaz. iar apoi să-i recontextualizeze semnificaţiile. Textul creat creează mai mult decât cel care l-a creat. ea este creată chiar de textul care se scrie oarecum între autor şi cititor. ci prin medierea textului însuşi. ci este citit. care se referă la orizontul de aşteptare în care are loc actul de lectură. De aceea. iar cititorul nu intră în dialog cu un text ca şi cu o vorbire care i se adresează direct. lumea autorului nu încape în lumea finită a textului. pentru că nici o lectură nu e finală. În situaţia inversă. Actul de lectură deconstruieşte textul. distanţa dintre text şi cititor. Aceste condiţii psihologice se împletesc însă cu altele. undeva. Textul este deci placa turnantă a condiţiei interpretării. adaptându-le la propria intenţionalitate comprehensivă. Textul citit este astfel recontextualizat cu fiecare nouă lectură care. cândva). Autonomia textului nu priveşte ca atare doar eliberarea de autor. sociologice. de anacronismul sau perimarea unor opere. distanţarea “este constitutivă fenomenului textului ca scriitură”. 35 . în sensul că ea reface şi recreează textul într-o mereu nouă situaţie de receptare. lumea textului face să “explodeze” lumea autorului. textul este “consumat” în însuşi actul lecturii. Această mijlocire presupune însă două aspecte complementare: pe de-o parte. de contemporaneitatea sau actualitatea anumitor opere. ci recontextualizantă. pentru a înţelege. trebuie mai întâi să decontextualizeze textul însuşi (contextul inerent oricărui text creat de cineva. “Textul trebuie să se poată decontextualiza astfel încât să se lase recontextualizat într-o nouă situaţie”. vorbim atunci de vetustitatea. situaţie în care vorbim de perenitatea.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z supradimensionată. Orice lectură reprezintă un context specific. pe de altă parte.

Spuneam că tocmai această trecere de nivel face cu putinţă literatura. Discursul vizează lucrurile realităţii. adevăr care rezultă din faptul că propoziţia nu poate fi ruptă de realitatea pe care o vizează. Scriitorul nu încetează să arate spre ceva despre care vorbeşte. empiric sau contingent. şi anume opera de discurs ca proiectare a unei lumi care este chiar lumea textului. Astfel că întreaga literatură de ficţiune distruge lumea reală pentru a crea una fictivă (şi ficţională) – fie pur imaginară. ci la un alt nivel. “Şi totuşi. Pentru textul scris nu mai există un “aici şi acum” unic. exprimă lumea. ci unul al scriiturii şi altul al lecturii.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z LUMEA TEXTULUI Vom aborda acum cea de a patra temă a problematicii textului. Abolirea referinţei de prim rang este condiţia de posibilitate pentru eliberarea unei referinţe de rang 36 . În cazul scrierii însă. nu există discurs atât de fictiv încât să nu întâlnească realitatea”. adică a semnaliza). dar nu la nivelul ei concret. “Ce devine referinţa atunci când discursul devine text?”. el însuşi fiind o realitate şi o lume ce vorbeşte. lucrurile sunt mai complicate. orice discurs situaţional fiind “reperabil” hic et nunc. căci nu există o situaţie comună scriitorului şi cititorului (precum în discursul oral unde avem o situaţie comună locutorului şi interlocutorului).www. spune Ricoeur. Situaţia discursului prezintă indici referenţiali sau deictici specifici. Noţiunea de “lume a textului” reprezintă referinţa sau denotaţia discursului.cartiaz. dar desemnarea lui nu mai beneficiază de indici referenţiali precişi. În discursul oral. Această abolire a unei referinţe precise la o singură realitate face posibil fenomenul literaturii. Ştim că referinţa este valoarea de adevăr a propoziţiei. problema referinţei este relativ simplă: ea este capacitatea vorbirii de a arăta spre ceva despre care vorbeşte (a arăta înseamnă aici a desemna. despre care am vorbit. fie una a limbajului non-referenţial (sau care se are pe sine însuşi ca referent. un limbaj care se rosteşte pe sine).

ceea ce ea arată este lumea textului sau lumea în situaţia de a fi text. “Este un fel de distanţare a realului în raport cu el însuşi pe care o introduce ficţiunea în percepţia realităţii”.www. nu lumi paralele. ficţională. sau mai degrabă creează o supra-ralitate pe care o propune ca o altă lume. Nu realitatea dată este vizată. inteligibilă – şi interpretabilă – doar în contextul punerii în situaţie a textului însuşi. S-ar părea că literatura fuge mereu după o himeră pe care încearcă să o ademenească în lumea textului. dincolo de text. spuneam. “Ficţiunea şi poezia vizează fiinţa nu după modalitatea fiinţei-date. cea a textului. care nu mai atinge lumea-ca-lume.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z secund. ci o realitate virtuală. Este ca şi cum în realitatea cotidiană s-ar deschide o breşă prin care ficţiunea vede dincolo o altă realitate. în termeni aristotelici) care îi atinge esenţa cea mai profundă. prin care subiectul care citeşte pătrunde în lumea ficţională şi prin aceasta se redescoperă pe sine într-o altă 37 . “Ficţiunea constituie calea privilegiată a redescrierii realităţii”. ci după aceea a putinţei-de-a-fi”. Sigur că această lume textuală. Comprehensiunea de sine în faţa operei “Textul este medierea prin care ne înţelegem pe noi înşine”. Ceea ce referinţa vizează este chiar fiinţarea în lume a textului. Or textul pune în situaţie o fiinţare-în-lume care este propria sa posibilitate de a se constitui ca atare. propune în acelaşi timp o distanţă faţă de lumea limbajului cotidian. Nu este o referinţă care înlocuieşte o altă referinţă din faţa textului printr-o relaţie ce s-ar stabili cu o realitate din spatele textului. o lume posibilă. “Textul oferă interpretării propunerea unei lumi” în care cititorul poate locui ca în propria sa lume concretă. în putinţă să acceadă la existenţă. Prin variaţii imaginative – efecte ale imaginaţiei productive – ficţiunea propune alternative la realitate. a recreării ei prin intermediul unei mythos (al unei “fabule”. Dar lumea pe care o propune textul este lumea proprie acelui text unic.cartiaz. Textul este ecranul. Trebuie înţeles că este o referinţă a textului. ci însăşi fiinţarea-în-lume. De fapt însă este vorba de un proces profund creator prin care omul se dovedeşte a fi capabil să recreeze mereu datele experienţei imediate. ci valori pe care le adaugă realului însuşi.

o altă propunere prin care existenţa mea se dovedeşte sporită cu semnificaţiile lumii textuale. dar şi înlesneşte o relaţie – am numit-o obiectivare interpretabilă. prin intermediul textului. ci ne “apropriem propunerea unei lumi”. afirmaţia trebuie nuanţată. ne recunoaştem în cei cărora lumea li se propune. ne vorbeşte. decât experienţa concretă a realităţii în care trăim. De aceea Ricoeur spune că apropierea este o comprehensiune în şi la distanţă. A înţelege înseamnă a te pune în situaţia referinţei privilegiate a textului: textul îmi comunică şi mă comunică. prin ocolul pe care ni-l deschide semnificativitatea textuală. Există relaţii interumane în care semnificaţiile existenţei dobândesc un profil şi o acurateţe neîntâlnite în experienţele de tip “cultural”. Sinele meu mai vast este 38 . Chiar dacă pentru Ricoeur “a înţelege înseamnă a te înţelege în faţa textului”.cartiaz. Prin faptul că avem în faţă lucrul textului sau lumea operei. În al doilea rând. căci cel care citeşte nu intră într-o relaţie afectivă (sau de afinitate electivă) cu autorul. lectura este răspunsul pe care îl dau acestei propuneri. Lectura mea este chiar fiinţarea mea în lumea textului.www. S-ar părea că aici distanţarea este abolită într-o apropiere a cititorului de text şi de sine însuşi.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z dimensiune. chiar în condiţiile în care ceea ce semnifică experienţa de viaţă nu poate fi trecut în discurs şi cu atât mai puţin într-un text scris. nu numai că ne apropiem de această lume ca de un sens ce vorbeşte despre noi. “apropierea este asociată în mod dialectic obiectivării caracteristice operei”. “A te expune textului şi a primi de la el un sine mai vast care ar fi propunerea de existenţă ce răspunde în modul cel mai adecvat propunerii de lume”. La fel cum nu credem că textura textului constituie “singurul medium în care ne putem înţelege”. Am văzut că opera reprezintă o obiectivare a discursului. ea instaurează o distanţă. Apropierea cititorului reprezintă un fel de compensare a distanţării scriiturii. “apropierea este corelată dialectic cu distanţarea caracteristică scriiturii”. de exemplu. Totuşi nu credem că ocolul ficţionalităţii – cu toată obiectivarea de rigoare – ne-ar putea spune mai mult despre iubire şi ură. În primul rând. ci este subiectul unei înţelegeri indirecte. Dacă textul îmi propune o lume. despre sentimentele etice în general.

ci de o regăsire. lepădându-se de ceea ce îi este dat.www. La fel. în concluzie. un discurs obiectivat scriptic.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z rezultatul acestei creşteri de orizont pe care lucrul textului îl creează în mine. ci un eu care îşi descoperă o altă dimensiune. Ea dobândeşte astfel statutul unei supra-realităţi ce se deschide în inima realului. “Metamorfoza ego-ului de care vorbeam implică într-adevăr un moment de distanţare până la nivelul raportului sinelui cu sine. nu o intuiţie identificatoare cu textul. Putem înţelege acum de ce Ricoeur spune: “ca cititor. potenţată. aidoma lumii înseşi pe care o desfăşoară textul”. Am discutat despre raportul dintre vorbire şi scriere din punctul de vedere al autorului şi al cititorului. Subiectivitatea celui care citeşte nu se înţelege pe sine decât părăsindu-se ca eu contingent. Să punem acum întrebarea Ce este un text? “Numim text orice discurs fixat prin scriere”. ci o distanţare – apropiere care. care pluteşte deasupra realităţii. “Lumea textului nu este reală decât în măsura în care este fictivă”. fantasmatic. Să 39 . pentru a se regăsi la un alt nivel în care se deschide spre ceea ce îi este dat să fie. comprehensiunea este astfel deopotrivă dezapropriere şi apropriere”. a fiinţării. şi aceasta pentru că realitatea literaturii constă tocmai în puterea ei de a instaura distanţa faţă de realitatea cotidiană prin introducerea acelei referinţe de rang secund de care vorbeam. căci actul lecturii este ocolul sau distanţa care mă înstrăinează de mine însumi. nu o apropiere directă dar mioapă faţă de semnificaţii. Nu e vorba de vreo evaziune. Am spus că textul mediază înţelegerea de sine printr-o distanţare relaţională pe care am numit-o obiectivare interpretabilă. lepădare şi regăsire. “subiectivitatea cititorului nu parvine la sine decât în măsura în care este suspendată. nu mă găsesc decât pierzându-mă”. irealizată. Este o altă faţă a ceea ce se numeşte cerc hermeneutic. Putem spune. nu un eu iluzoriu. prin asumarea situaţiei textului ce se propune lecturii. ne reaşează faţă de noi înşine. Fixarea prin scriere este constitutivă textului însuşi.cartiaz. că “distanţarea este condiţia comprehensiunii”. pentru a mă reda mie sporit întro experienţă care mă apropie de ceea ce am mai profund. esenţială.

Dacă scrierea fixează un discurs. ca posterioritate (şi preluare. ca substituţie (în locul vorbirii. anterioritatea vorbirii faţă de scriere nu este contestată (scrierea este. că orice scriere se adaugă la o vorbire anterioară”. Dacă textul este viu şi semnificaţiile lui sunt creatoare. să dea răspunsuri ce nasc alte întrebări. înseamnă că acest discurs fie că a fost rostit şi pe urmă transcris. Între text şi cititor se instaurează o comunicare ca între un locutor şi un interlocutor. fiind scris tocmai pentru că nu a fost spus. cu reprezentările lui ficţionalizate în operă. Cititorul este absent din scriere. după cum am mai amintit. deci nu în cel al transmiterii unei vorbiri anterioare. adică în locul gol lăsat de o vorbire ce nu vorbeşte. Să fie vorba de textul adevărat doar în al doilea caz. Astfel că fixarea prin scriere survine. căci spre deosebire de evenimentul fugitiv al acesteia din urmă. nici un raport între actul scrierii şi actul citirii (“cartea separă actul scrierii şi actul citirii în doi versanţi care nu comunică”). textul se lasă citit. ceea ce autorul nu a intenţionat să spună sau nu a fost pe deplin conştient că spune. Nu există. posterioară vorbirii. înregistrare). fie că el nu a mai fost rostit.cartiaz. să apelăm la funcţia lecturii. el nu încetează să ridice întrebări. cel care poate răspunde este textul însuşi care. invită la lectură. Ceea ce se doreşte a fi enunţat este fixat în scris pentru a putea fi citit. iar în al doilea caz. în primul caz. ea apare ca o inscripţie a vorbirii care îi asigură o durată). Nu este un dialog cu autorul ci. Constatăm un raport direct între voinţa-de-zicere a enunţului şi scriere. uneori.www.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z revenim acum asupra raportului dintre text şi vorbire dintr-un alt unghi. Sunt vorbirea şi scrierea două acte simultane sau orice scriere a fost mai întâi o vorbire? “Am fi tentaţi să spunem. după cum scriitorul este absent din lectură. din acest punct de vedere. ci al înscrierii directe în literă a ceea ce vrea să spună discursul? Pentru a elucida această problemă. afirmă Ricoeur. Din punct de vedere istoric. în locul unde s-ar fi putut naşte vorbirea). poate spune mai mult decât autorul lui. Gândirea zăboveşte mai mult asupra textului decât a vorbirii. Scriitorul nu răspunde întrebărilor cititorului. are timp să aştepte şi să cheme mereu o nouă lectură. altceva. ca instituţie. Afirmaţie care ar trebui nuanţată: dacă un anumit 40 . dacă vrem. sau.

Am spune deci că orice text îşi poartă cititorul în subtext. “Scrierea captează discursul ca intenţie de rostire”.www.cartiaz. Aceasta se întâmplă la nivelul limbajului – discurs. Diferenţa între actul lecturii şi actul dialogului se bazează astfel pe o schimbare de interlocutor: textul. Tocmai acest mediu circumstanţial (sau factor deictic) conferă semnificativitate discursului în raport cu o anumită realitate. În vorbirea vie. cu scopul de a fi citit. precum un deus otiosus care şi-a părăsit lucrarea. scrierea nu poate fi însă ruptă. o persoană concretă. “orice discurs este legat într-un anumit grad de lume”. al vorbirii într-o anumită situaţie concretă. în prima situaţie. în prezenţa locutorilor. De aceea. ci spune ceva despre ceva. afirmă Ricoeur. de un cititor potenţial. şi aceasta în ambele sensuri). ci că el rămâne ascuns în spatele textului fără să putem intra în dialog cu el. în intenţionalitatea ei. Tot ce putem face este să-i citim opera. Raportul referenţial este legat de intenţionalitatea limbajului. orice text este scris în vederea cititorului. în a doua. Nu putem afirma răspicat că autorul este absent din text. Lectura se substituie în chiar locul unde dialogul nu are loc (sigur că un dialog direct cu autorul unei cărţi poate aduce anumite lămuriri. Textul se naşte tocmai în actul scrierii care se substituie actului vorbirii. “Textul produce astfel o dublă ocultare a cititorului şi a scriitorului”. Discursul rostit se ancorează astfel într-o realitate pe care o semnifică. vrea să declare ceva drept ceva existent în lume. Acest ceva despre care vorbeşte este referentul discursului. Un alt aspect al problemei priveşte raportul referenţial al limbajului cu lumea atunci când textul ia locul vorbirii. vrea să vorbească despre ceva real. “sensul ideal a ceea ce se spune se mlădiază după referinţa reală”. căci cuvântul scris înscrie în literă ceea ce se doreşte a fi spus. căci ceea ce semnificăm prin vorbire trebuie să ţină cont de realitatea lucrului despre care se 41 . poate lumina anumite locuri obscure. Limbajul nu numai că este adresat cuiva de către subiectul care vorbeşte. discursul referindu-se la această realitate care poate fi arătată. de faţă. deci în cadrul unui mediu circumstanţial (al unui unde şi când în care se precizează un aici şi acum). Orice vorbire intenţionează să spună ceva adevărat.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z cititor este fără îndoială absent din scriere.

ele se arată pe ele însele. el trece în ceea ce intenţionează să spună şi să semnifice. ci el se arată pe sine însuşi. Sensul nu mai trece într-o referinţă ca arătare. Preluând referinţa. Lectura nu este interpretare decât în această situare referenţială a cititorului faţă de text. De aceea textul e oarecum în afara lumii sau fără lume. Spuneam că abolirea referinţei de prim rang este condiţia de posibilitate pentru eliberarea unei referinţe de rang secund care atinge însăşi fiinţarea-în-lume. în chiar locul unde lumea era prezentată prin vorbire”. am spune că referinţa este însăşi intenţionalitatea unui sens care se arată abia în arătarea lucrului semnificat. “Sensul se stinge în referinţă şi aceasta în arătare”. cititorul căruia i se adresează textul preia şi lumea textului. Spre deosebire de discursul viu. Textul nu e lipsit total de referinţă. Or textul propune o lume unui cititor care se situează ca fiinţare în lumea textului. Operele nu mai pot arăta ca şi cum ar vorbi. este liber să intre în raport cu alte texte care iau locul lumii reale. Lectura este tocmai situarea de sine a celui care citeşte. căci ea e absorbită de lumea receptării care ia locul referinţei reale. referinţa reală sau de prim rang se însoţeşte de acte nonverbale (gestul de a arăta de exemplu). efectuând referinţa ca interpretare. De aceea. Uneori. absentă din vorbire).www. în cazul textului nu mai există propriu-zis un locutor care vorbeşte 42 . Se naşte astfel o cvasi-lume a textelor.e. Ceea ce înseamnă că literatura se afirmă ca prezenţă în chiar locul unde lumea este absentă (i. el arată spre ceva existent în realitate. ci o realitate intertextuală. adică literatura. sau scris spre citire. În vorbirea directă. referinţa directă la lumea reală este interceptată şi modificată. ceea ce se pune ca sens al discursului vizează întotdeauna un referent real ( nu neapărat prezent ca dat concret şi imediat). Lumea textului. Chiar dacă sensul nu se stinge propriu-zis. Putem vorbi prin urmare de o autoreferenţialitate textuală.cartiaz. aflat în suspensia referinţei. sau mai degrabă cvasi-lumea sau lumea intertextului “este prezentificată prin scris. O ultimă problemă este aceea a raportului textului cu două subiectivităţi: a autorului şi a cititorului. În cazul însă în care textul ia locul vorbirii.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z vorbeşte. întrucât textul citit. aceasta cade în sarcina lecturii. Nu mai avem o realitate circumstanţială.

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
într-o instanţă de discurs şi care se desemnează pe sine spunând “eu” (cel care spune “eu” în text nu este autorul, ci naratorul sau eul liric). Autorul intră într-un raport complex cu textul, în sensul că nu numai că el este cel care face textul, dar şi este instituit de către text. Textul îşi “face” într-un fel autorul, care se descoperă pe sine în chiar procesul textualizării. “Textul este chiar locul unde survine autorul”, nu însă ca cel ce spune “eu”, şi nici ca prim cititor al lui, ci ca prezenţă semnificantă ce locuieşte textul “ca ascundere”. Unde am putea vorbi de autor, dacă nu chiar în locul pe care textul îl trasează, în cuprinsul acelui fenomen care însă, odată creat, îşi ocultează autorul? Astfel că raportul textului cu autorul este unul paradoxal: autorul nu poate exista decât legat de un text care însă se dezleagă de el şi se oferă cititorului.

EXPLICAŢIE ŞI INTERPRETARE Actul lecturii oferă prilejul de a confrunta cele două atitudini pe care le putem avea faţă de un text: explicaţia şi interpretarea. Noţiunea de text reclamă o reînnoire a celor două atitudini, şi aceasta pentru a depăşi antinomia între ele, aşa cum apărea în concepţia lui Dilthey (ori explicăm un text în felul savantului, deci conform ştiinţelor naturii, ori interpretăm în felul istoricului, conform ştiinţelor spiritului). Dar opoziţia semnalată la Dilthey pune faţă în faţă mai degrabă explicaţia şi comprehensiunea, deoarece interpretarea e o sferă particulară a acesteia din urmă. La Dilthey, opoziţia este exclusivă (ori – ori), pentru că cei doi termeni vizează două sfere distincte: ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului, adică regiunea obiectelor observabile ştiinţific şi regiunea individualităţilor psihice. Comprehensiunea ar fi capacitatea noastră de a ne transpune într-un psihism străin: “Numim comprehensiune, afirmă Dilthey, procesul prin care cunoaştem ceva de natură psihică cu ajutorul unor semne sensibile prin care se manifestă”. Ceea ce înseamnă că psihismul
43

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
singular poate fi cunoscut în mod ştiinţific, din moment ce este o interioritate ce se oferă în semne exterioare, se manifestă în texte. Astfel de semne sunt de exemplu monumentele scrise care reprezintă mărturii omeneşti fixate în mod durabil. A le interpreta înseamnă arta de a le înţelege. În cuplul comprehensiune – interpretare, comprehensiunea oferă fundamentul ce face posibilă interpretarea. De la comprehensiunea semnelor sensibile se pleacă, pentru ca apoi interpretarea să aducă gradul de obiectivare. Din moment ce interpretarea conferă obiecticitate comprehensiunii, care ar fi condiţiile ei de ştiinţificitate? Să comporte ea ceva din explicaţia care era rezervată doar ştiinţelor naturii? Paradoxul este următorul: pe de-o parte, interpretarea depinde de o comprehensiune intuitivă, iar, pe de altă parte, răspunde exigenţei de obiectivitate. “Acest conflict între tendinţa psihologizantă a hermeneuticii şi căutarea de către ea a unei logici a interpretării pune în discuţie raportul dintre comprehensiune şi interpretare”. Dacă interpretarea este o sferă particulară a comprehensiunii, nu o neagă ea chiar în măsura în care încearcă să-i obiectiveze intuiţiile? “Ce este cel mai important în hermeneutică, se întreabă Ricoeur, includerea sa în sfera comprehensiunii, ori diferenţa sa faţă de comprehensiune?”, adică subordonarea faţă de o cunoaştere intuitivă a psihismului străin sau dezicerea sa de acest tip de comprehensiune? Avem pe de-o parte o psihologie a comprehensiunii, iar pe de alta o logică a interpretării. În termenii lui Dilthey: o înţelegere a autorului (ceea ce am putea numi intimitatea autorului) şi o validitate universală ca bază a oricărei certitudini istorice. Ceea ce se impune ca exigenţă ştiinţifică (a interpretării) ar duce la negarea înţelegerii dinamismului creator al psihismului şi, în ultimă instanţă, la “o depsihologizare crescândă a interpretării şi a comprehensiunii însăşi”. Această tensiune insuportabilă în interiorul hermeneuticii îl determină pe Ricoeur să îşi pună două întrebări: 1. Nu ar trebui oare să abandonăm concepţia după care interpretarea depinde de o comprehensiune a semnelor exterioare în care se manifestă psihismul interior? ; 2. Dacă însă interpretarea se eliberează astfel de comprehensiunea celuilalt, n-ar trebui să regândim şi raportul său cu
44

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
explicaţia, care a fost scoasă din joc? Postularea acestor întrebări şi încercarea de a le da un răspuns conduc spre un alt model de explicaţie şi un alt statut al interpretării. Să abordăm deocamdată problema explicaţiei structurii textuale. Textul şi explicaţia structurală Am vorbit de ocultarea lumii înconjurătoare de către cvasilumea textului. Ceea ce, după Ricoeur, generează două posibilităţi în ceea ce îl priveşte pe cititor: fie acesta rămâne în starea de suspensie a textului (un text fără lume şi fără autor, dar atunci el se suspendă pe sine însuşi ca cititor) – este cazul explicaţiei; fie cititorul restituie textul comunicării vii (el pătrunde într-o lume care îl cuprinde şi în care se înţelege pe el însuşi) – este cazul interpretării. Să ne referim mai întâi la prima situaţie, aceea a explicaţiei interne a structurii textuale, care este şi un prim mod de lectură. Este situaţia textului care interceptează referinţa şi o suspendă în actul receptării. Receptorul – cititorul – se instalează astfel în “locul textului”, adică în acel non-loc de fapt, sau în acea supra-realitate ficţională propusă de text, deoarece el absoarbe referinţa în propria-i lectură. Este ca şi cum cititorul ar intra în text, în închiderea unui loc fără fereastră. Textul nu are exterior, ci doar interior; el nu se mai deschide spre, nu mai arată către, nu se mai oferă decât ca pură interioritate sau intranzitivitate. Spre deosebire de cuvântul care se adresează cuiva în legătură cu ceva, textul “nu are viză de transcendere”, adică nu se mai depăşeşte urmând o intenţionalitate destinată, cu adresă spre lume. Textul nu mai are destinaţie, căci nu mai are un destinatar, iar acesta nu are adresă. Nu pierdem cititorul la drept vorbind, ci acesta se află în faţa unui text autonom pe care, dacă doreşte să-l înţeleagă, trebuie să-l respecte în autonomia lui, trebuie altfel spus să-l explice ca atare. “Este posibil, afirmă Ricoeur, plecând de aici, un comportament explicativ faţă de text”. Acest comportament explicativ nu este împrumutat dintr-un alt domeniu al cunoaşterii (din ştiinţele naturii, cum credea Dilthey), ci ia naştere după modelul epistemologic al limbajului însuşi, şi anume un model structural. Trebuie specificat însă de la bun început
45

pentru că ele se supun aceloraşi reguli de funcţionare. ca cititori. ea apare decronologizată.cartiaz. Astfel. legi care sunt valabile doar la nivelul limbii. cu acele unităţi subfrastice care sunt de resortul lingvisticii (foneme. semanteme. astfel că avem de-a face cu o analiză structurală. ci se spune pentru sine. în funcţie de gradul lor de complexitate. doar că pe niveluri diferite. pe când scrierea la nivelul textului (aici însă. respectiv a textului în cauză. A explica o 46 . Altfel spus: un text oferă o organizare comparabilă cu un cuvânt. Sigur că într-o astfel de abordare explicativă acţiunea nu mai are timp.www. Sensul fiecărui element în parte rezidă în capacitatea sa de a intra în relaţie cu alte elemente şi cu întregul operei. acesta nu mai spune ceva pentru noi. dar textul nu este încă interpretat. ceea ce este specific scrierii se bazează pe trăsături structurale care pot fi tratate ca analogi ai limbii în discurs. fie între discursul oral şi cel scris). Succesiunea momentelor acţiunii este subordonată unei combinatorii de unităţi dramatice care ar fi paradigmele acţiunii. Această structură internă – intratextuală – poate fi explicată logic. în structura căruia explicaţia analitică operează disecţii pe mai multe planuri pentru a scoate în evidenţă relaţiile dintre elementele componente şi ale acestora cu întregul. Timpul narativ este astfel pus în slujba descoperirii unei logici narative căreia i se subordonează. De exemplu. lexeme). Pe de altă parte. limba şi vorbirea s-ar afla ambele la nivelul discursului. Oricum ar sta însă lucrurile în această privinţă. la fel cum vorbim despre foneme de exemplu. care este considerată ca fiind deosebită de vorbire. morfeme. ipoteza de lucru este următoarea: în ciuda faptului că putem stabili o polaritate limbă – discurs (vorbire şi scriere). fie deosebim între limbă şi limbaj.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z că acest model nu epuizează câmpul atitudinilor posibile faţă de un text. Explicaţia pune în evidenţă logica operaţiilor ce corelează pachetele de relaţii (sau structurarea). care este chiar structura mitului. În privinţa sensului. deci unui discurs scris. adică între limbă şi vorbire. Împreună ele formează ceea ce Lévi-Strauss numeşte “un pachet de relaţii”. nu elucidează faptul că se aplică textului. am putea vorbi de miteme (unităţi constitutive ale mitului). El constă în aranjarea elementelor într-un întreg care este sistemul textului. Operă care este văzută ca un sistem închis.

confruntându-se cu interpretarea în interiorul aceleiaşi sfere a limbajului. pentru care naraţiunea nu există decât prin acţiuni şi actanţi. ci ni se adresează cu toate semnificaţiile sale. Am văzut că actul lecturii poate presupune două moduri de a citi: fie acceptăm suspensia referinţei textului la o lume. dar nu oricum. ci nişte roluri. ca atitudine faţă de un text. Heidegger spunea la rândul lui că opera este un spaţiu deschis “în a cărui deschidere totul este altfel decât de obicei”. Cu alte cuvinte. sau mai exact măşti definite de predicatele de acţiune. căci în interpretarea referinţei interceptăm de fapt semnificaţia. a demonta şi apoi a remonta mecanismul prin care structura funcţionează ca sistem textual. Am putea spune chiar că în această întâlnire între text şi cititor se consumă de fapt întâlnirea dintre două discursuri: cel al textului şi cel al lecturii. nu sunt nişte oameni care vorbesc unor oameni şi acţionează ca atare. Nu putem vorbi de o “operă deschisă” (U. şi atunci avem o lectură interpretativă. ci deschis spre înţelegere. Spre un nou concept de interpretare Să discutăm acum noul statut al interpretării.www. ca cititori. Textul ne vorbeşte. “Tocmai această a doua atitudine este adevărata destinaţie a lecturii”. Nu sunt subiecte psihologice. Textul se dovedeşte a nu fi un sistem închis. 47 . ci actanţi ai povestirii. este de fapt o transpunere a unui model lingvistic în teoria povestirii. considerându-ne pe noi. cei cărora textul le vorbeşte. el aşteaptă şi cheamă o lectură. Este evident că pentru viziunea analiticii explicativ-structurale nu mai există personaje propriu-zise. Înaintea lui Eco.cartiaz. înzestrate cu o experienţă proprie. Toată această teorie. “Analiza structurală pune astfel în evidenţă o ierarhie a actanţilor corelativă ierarhiei acţiunilor”. fie acceptăm referinţa.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z povestire înseamnă a sesiza această îmbinare a unităţilor elementare în unităţi mai vaste. spune Ricoeur. ci executanţi ai unor acţiuni. Explicaţia se situează drept urmare în teritoriul ştiinţelor umane (cel al lingvisticii). a deschide o deschidere. Interpretarea este deci arta de a veni în întâmpinarea deschiderii textuale. Eco) decât în şi prin actul lecturii. şi atunci avem o lectură explicativă. ca scriere.

Textul oferă tocmai acest mediu – mai exact: intermediu – prin care comprehensiunea de sine este posibilă. se înţelege altfel. înţelegându-ne mai bine. cu atât înţelegerea de sine este mai aproape de noi. adică deschisă acestei oferte. a înţelege înseamnă arta de a interpreta. înţeleg că interpretarea unui text se desăvârşeşte în interpretarea de sine a unui subiect care de acum înainte se înţelege mai bine.www. Cu cât interpretarea noastră este mai aproape de text. Sinele nostru nu apare ca sens al existenţei noastre decât prin această apropiere de departele nostru. cel puţin este corelarul a ceea ce spunea Dilthey. Ceea ce necesită din partea cititorului o ieşire din sine – şi am văzut: chiar o abandonare de sine – pentru a se regăsi pe sine în noua lume a textului. Potrivit acestui prim sens. conform căruia a interpreta înseamnă arta de a înţelege. interpretarea păstrează caracterul de apropiere faţă de text. spune Ricoeur. Nici reflecţia imediată. Altfel spus: nu ne putem explica (şi nu ne putem gândi pe noi înşine) decât înţelegându-ne prin ceva ce nu suntem noi. să abordăm conceptul de interpretare ca opus celui de explicaţie. E un alt fel de a spune că nu ne putem înţelege decât în raport cu Celălalt. Dacă nu este contrariul. Observăm însă de îndată o contradicţie: apropierea nu este posibilă fără ocolul pe care suntem nevoiţi să-l facem printr-un text ca obiect cultural. cu Altul care ni se deschide şi prin care sinele nostru dobândeşte un sens.cartiaz. Apropierea nu e deci posibilă fără acea distanţare – relativă – care ne face să ne înţelegem prin inter-mediul unui text. “Prin apropiere. care apare ca fiind legată cauzal de interpretare. comprehensiunea oferind fundamentul ce face posibilă interpretarea. căci interpretând un text ne apropiem de noi înşine. sau chiar începe să se înţeleagă”. nici explicaţia logică nu înseamnă nimic dacă nu acceptă această inter-mediere a procesului comprehensiunii de sine. prin ceva de dincolo de noi. Iată cum interpretarea prin apropiere determină înţelegerea. ceea ce presupune o îndepărtare conjugată cu o corelativă reapropiere. Astfel că sensul textului 48 .ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Pentru început. şi nu oferă decât în măsura în care lectura se păstrează disponibilă. Ce înseamnă însă “mai aproape de text”? Înseamnă a desăvârşi semnificaţiile textului prin ceea ce ele oferă cititorului. De data aceasta.

dincolo de sensul dat al textului. care este o distanţă temporală (faţă de texte foarte vechi) sau distanţă faţă de sensul însuşi al textului. îi înţelege semnificaţiile. Prin termenul de apropiere se subliniază încă două trăsături. Să abordăm acum conceptul de explicaţie integrat în cel de interpretare. Ea transformă astfel textul într-un contemporan al nostru . Este vorba prin urmare de o interpretare activă care desăvârşeşte discursul textului într-o dimensiune asemănătoare dimensiunii vorbirii. Cele două trăsături au drept rezultat. sensul care se rosteşte şi se comunică. orice interpretare încearcă să reducă distanţa culturală. care înţelege pentru a se înţelege. iar. un mediu circumstanţial. În primul rând.cartiaz. Textul actualizat prin interpretare găseşte o audienţă. ci resemnificându-le în ordinea prezentului. de prezentul lecturii. or ştim că semnificaţia este tocmai sensul revărsat în enunţare. Este şi motivul pentru care “constituirea sinelui şi cea a sensului sunt simultane”. În al doilea rând deci. El nu vorbeşte înţelegerii noastre decât într-un hic et nunc al interpretării. textul are o dimensiune semantică profundă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z revelează sensul sinelui care interpretează. Interpretarea caută deci să anuleze această depărtare. adică relaţii interne. el are acum o semnificaţie”. Pentru a reveni la cele spuse anterior: sensul textului revelează sensul sinelui care interpretează. o structură. Lectura este la rândul ei un eveniment care. victoria asupra distanţei culturale. pe de altă parte. Textul ne apare ca un eveniment semnificant care ne vorbeşte şi ne solicită vorbirea (înţelegerea şi interpretarea). cel al lecturii. Este însăşi problema actualităţii operei (ce ne mai poate spune astăzi cutare operă). fuziunea interpretării textului cu interpretarea de sine. Nu se referă ea oare aici la 49 .www. să apropie textul. Prin tot ceea ce am spus. pe de-o parte. inclusiv valoarea sa semnificantă. interpretarea actualizează posibilităţile semantice ale textului. “Textul avea doar un sens. Având o semnificaţie (de fapt semnificaţii). interpretarea rămâne oarecum fidelă definiţiei diltheyene: capacitatea unei subiectivităţi de a se apropia hic et nunc de intenţia textului. îl actualizează netrădându-i însă sistemul de valori care îi sunt proprii.

căci nu poate fi interpretat decât în măsura în care el semnifică. ci o integrăm.www. Este un alt mod de a spune că textul se face pe sine în actul lecturii. nu autorului. al acestui arc hermeneutic. reîntâlnim apropierea. la ceea ce vrea textul să spună (la o semantică profundă)? Intenţia aparţine deci textului. Este ceea ce Ricoeur numeşte interpretare obiectivă sau intratextuală. acolo unde sensul se iveşte ca semnificaţie. Este o interpretare prin text (prin limbaj) şi nu asupra textului. Totuşi. adică relaţiile interne de dependenţă care constituie statica textului. Suntem astfel în măsură să depsihologizăm noţiunea de interpretare şi să o asociem însăşi lucrării de semnificare ce operează în text. A merge spre “orientul” textului înseamnă a orienta interpretarea spre răsăritul său. situându-se pe o cale indicată de sensul însuşi ( sens înseamnă aici şi orientare. ci o operaţie obiectivă a interpretării care ar fi chiar actul textului. iar apoi îl interpretăm în conformitate cu ceea ce textul ne spune. ca atare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z intenţia autorului. nu renunţăm la explicaţie. Nu mai avem o interpretare subiectivă ca act asupra textului. Căci un text lucrează neîncetat cu prilejul fiecărui act de lectură. După cum se poate observa. înseamnă a degaja structura. Dacă textul spune ceva prin această lucrare. A interpreta înseamnă acum a te situa în sensul indicat de text în chiar actul interpretării. cum ar trebui. care se confundă cu dimensiunea semantică a vorbirii: interpretarea este un discurs care vorbeşte despre un sens care se semnifică pe sine în chiar actul interpretării. nu împotriva ei. nouă. Interpretarea scoate la lumină semantica profundă. ca moment necesar. direcţionare). “A explica. Abia la sfârşitul acestui ocol. cititorilor. 50 . a interpreta înseamnă a înscrie gândirea pe calea deschisă de text. a merge spre orientul textului”. într-un singur arc hermeneutic alături de interpretare. semantica profundă are o funcţie dinamică.cartiaz. Sensul însuşi călăuzeşte interpretarea. la experienţa trăită a acestuia (la o semantică de suprafaţă) şi nu. afirmaţiile lui Ricoeur sugerează prealabilul explicaţiei faţă de interpretare: mai întâi explicăm textul în structura lui statică (am văzut că analiza structurală decronologizează textul). spune Ricoeur. până acolo însă trebuie să ascultăm lucrul textului. îşi călăuzeşte propria interpretare.

Nu vom reţine însă din dezvoltarea modelului semiologic. ar trebui să optăm pentru o explicaţie fără comprehensiune: textul ar fi o maşină cu funcţionare pur internă. a acţiunii şi a istoriei) este mult mai evident în genul narativ al discursului. CRITERII ALE TEXTUALITĂŢII Pentru că teoria textului se situează în planul teoriei semnelor. un mecanism ce îşi este suficient şi care îşi elimină atât autorul cât şi receptorul. ca atare. A înţelege înseamnă acum a stabili o comunicare empatetică între sufletul cititorului şi cel al autorului. Pentru analiştii structuralişti. dar o distanţare de subiect (indiferent că acesta este al autorului. Ne vom concentra doar asupra povestirii.cartiaz. pe de altă parte. al cititorului sau chiar al sensului). deoarece paralelismul între celei trei teorii (a textului. în numele subiectivităţii mesajului. Dimpotrivă. trebuie să o re-spunem în chiar interpretarea prin care înţelegem şi ne înţelegem. Altfel spus. el este inseparabil de intenţia autorului său. dezbaterea propusă de Ricoeur se limitează deocamdată la planul semiologic. fie interpretarea subiectivă. se dezice şi de sensul pe care textul l-ar putea transmite. în numele obiectivităţii textului. pe de altă parte. explicaţia ar elimina orice raport subiectiv. un fel de comuniune sau critică de identificare. dar şi antisemantică. care este unul structuralist.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z nu ne rămâne decât să explicăm această spunere.www. o apropiere de text. ar trebui să optăm pentru o comprehensiune fără explicaţie: textul nu poate fi înstrăinat prin nici o obiectivare. semiologia structuralistă nu este doar anti-hermeneutică. ba mai mult. decât ceea ce interesează disputa dintre explicaţie şi comprehensiune. pentru interpreţii fideli hermeneuticii romantice. o apropiere a textului de subiect (sau de 51 . Am văzut că o abordare tradiţională exclude fie analiza explicativă. pe de-o parte. În acest sens. Pe de-o parte deci. orice analiză obiectivatoare ar fi străină comprehensiunii.

nu există explicaţie care să nu se desăvârşească prin comprehensiune. explicativă.cartiaz. Comprehensiunea este prin urmare mediată de explicaţie (totuşi. dar o ascultare narativizată. Comprehensiunea naivă (intuitivă) nu devine comprehensiune savantă (reflexivă) decât prin medierea explicaţiei. de la sistem la eveniment. Între ceea ce spunem şi spunerea propriu-zisă se creează o minimă falie. În situaţia unui text scris însă. Explicaţia este deci cerută de discursul însuşi. adică reglată de coduri narative (Dacă ascultăm o povestire. De la explicaţie la comprehensiune Pe de altă parte. autonomia semantică a discursului este una din condiţiile fundamentale ale obiectivării sale. Analiza structurală. Spuneam mai sus că lectura trebuie să fie în ultimă instanţă o ascultare a lucrului textului. ceea ce înţelegem cere să fie explicat. cu un cod logico-gramatical care orientează – şi garantează – înţelegerea frazelor). această cale este rodnică mai degrabă în dialog). De la comprehensiune la explicaţie “Comprehensiunea cheamă explicaţia din momentul în care nu mai există situaţia de dialog în care jocul întrebărilor şi răspunsurilor permite verificarea interpretării pe parcursul desfăşurării dialogului”. ca atare poate rămâne. dar ceea ce spunem (spusa) poate fi înscrisă. de la limbă la vorbire. Neavând de a face cu discursul direct al unei vorbiri. Drumul de la explicaţie la comprehensiune este chiar drumul de la virtual la actual. deci cu un dialog viu în care interpretarea ar putea fi verificată (dacă e corectă sau nu).www. Acestei excluderi reciproce Ricoeur îi opune concepţia dialectică a unei întrepătrunderi între explicaţie şi comprehensiune. am adăuga. Drumul între ele se poate parcurge în ambele sensuri. Dacă ne-am opri doar la momentul explicativ.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z subiecţi). dar o face doar în conformitate cu uzajele limbajului. am obţine de exemplu o povestire virtuală fără legătură cu actualitatea ei ca eveniment discursiv. dar această descriere a codului prin care naratorul şi cititorul sunt semnificaţi prin intermediul textului foloseşte 52 . căci spunerea trece. urechea noastră “lecturează”. nu părăseşte imanenţa textului. Lucru la îndemână în situaţia unui dialog când ceea ce nu înţelegem poate fi explicat (caz în care cerem o explicaţie).

Modelul textului: acţiunea intenţionată considerată ca text Ricoeur porneşte de la distincţia operată de Dilthey între Auslegung (interpretare. Auslegung acoperă doar categoria semnelor fixate prin scris. Altfel nici n-ar putea fi vorba despre o tradiţie culturală. Dar între analiza strict obiectivă a structurii textuale şi această însuşire a sensului de către un subiect nu există o ruptură radicală şi insurmontabilă. ea se bazează tocmai pe transmiterea operei. atât în obiectul lor cât şi ca metodă de lucru. între imanenţa explicaţiei structuraliste şi transcendenţa interpretării hermeneutice. Interpretare care suscită anumite probleme specifice. “Naraţiunea. în măsura în care metodologia lor corespunde interpretării unui text. Naraţiunea (textul în general) se situează între închiderea semiologică şi deschiderea semantică. Între cei doi versanţi am văzut că se află lumea textului. este astfel acţiunea care deschide povestirea asupra lumii în care se desface şi se consumă”. Ipoteza este următoarea: ştiinţele umane (ale spiritului) pot fi considerate hermeneutice 1. Dacă textul cheamă subiectul. Ea se constituie pe “creasta între aceşti doi versanţi”. aşa cum înţelege să o facă explicaţia. care reia textul de acolo de unde îl părăseşte analiza.cartiaz. Pe scurt: în măsura în care ştiinţele spiritului au ceva din natura textului. În timp ce Verstehen se bazează pe recunoaşterea a ceea ce un subiect străin vizează sau semnifică pe temeiul unor semne în care se exprimă viaţa psihică. Textul se adresează mereu cuiva care îl primeşte şi îşi apropriază sensul. îl înscrie într-un fel de transcendere a sa spre cel care îl oferă şi spre cel care îl primeşte (autorul şi cititorul). şi 2. or opera nu se poate transmite decât dacă se lasă deschisă şi redeschisă de lectură.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z comprehensiunii. exegeză) şi Verstehen (comprehensiune). în măsura în care obiectul lor corespunde trăsăturilor specifice unui text. Cu alte cuvinte. închizând de fapt textul. ţinând cont de faptul că ea lucrează cu texte şi nu cu limbajul vorbit. înseamnă că el se deschide înţelegerii unei lumi a acţiunii reale. Un prim sens al teoriei hermeneutice a textului ar fi aşadar regulile de interpretare a documentelor scrise din cultură. sensul operei.www. 53 . spune Ricoeur. Nu este vorba de a nega întru totul caracterul subiectiv al comprehensiunii.

Discursul este totdeauna cu privire la ceva. Dar ce anume este “rostit”? Un act de limbaj.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Din cele două aspecte ale ipotezei decurg două întrebări: 1. Însă discursul cere să fie fixat în scris. 2. ci “rostitul” vorbirii. el fiind o “instanţă de discurs”. semnele limbii trimit doar la alte semne în interiorul aceluiaşi sistem. Scrierea pare să fie destinaţia discursului. este deci autoreferenţial. Unitatea sa de bază este fraza. implicit. fie un text. ar răspunde Austin (şi am 54 . limba este doar o condiţie a comunicării. în discurs este actualizată funcţia simbolică a limbajului. Discursul comportă un interlocutor căruia i se adresează. ca eveniment ce dăinuie. ci “spusa”. limba nu cere nici un subiect. Discursul se opune sistemului lingvistic. De aceea. ci semnificaţia evenimentului de discurs. în ce măsură putem considera noţiunea de text ca o paradigmă adecvată pentru obiectul ştiinţelor umane? . nu spunerea propriu-zisă. Discursul este totdeauna realizat temporal şi în prezent. fiind un eveniment de limbaj. Discursul trimite la locutorul său. ceea ce Ricoeur numeşte noema rostirii. fie un dialog viu. Prin rostitul vorbirii sau spusă înţelegem ceea ce vizează discursul ca exteriorizare intenţională. Ce fixeză efectiv scrisul? Nu evenimentul rostirii. lingvistica frazei se află la baza teoriei discursului şi. Temporalitatea În vorbirea vie. sistemul limbii este străin de timp. Ceea ce fixăm în scris este aşadar vorbirea însăşi ca fiind rostită. 3. În ambele cazuri avem un discurs. este deci referenţial. fie scris. în ce măsură metodologia interpretării textelor oferă o paradigmă valabilă pentru interpretarea din domeniul ştiinţelor umane în general? Pe scurt: în ce măsură obiectul textului şi metoda prin care el poate fi interpretat se pot considera ca paradigme (modele) pentru ştiinţele umane? Paradigma textului Limbajul este fie vorbit. Ricoeur reţine patru trăsături ale lingvisticii frazei care fac din discurs un eveniment şi care reprezintă în acelaşi timp criterii ale textualităţii (sau “trăsături de lizibilitate”) : 1. şi 2.cartiaz. a teoriei textului. 4. Ceea ce scriem – sau înscriem – nu este evenimentul ca eveniment. discursul rămâne un eveniment fugitiv care apare şi dispare.www.

Ceea ce eu vreau să spun este de fapt ceea ce discursul meu semnifică. Autoreferinţa La nivelul discursului. “Ce vrei să spui?” înseamnă de fapt “care este intenţia ta de a conferi cutare semnificaţie discursului pe care îl rosteşti?” În cazul discursului scris. fraza îşi desemnează locutorul prin diverşi indicatori de subiectivitate şi de personalitate. ca text? Prin actul locuţionar o frază devine enunţ. fiind discursul ca stimul. de exteriorizări intenţionale care fac posibilă inscripţia discursului în scriitură. Actul ilocuţionar se exteriorizează prin intermediul categoriilor gramaticale. Oricum. el constituie “ceea ce în discurs este cel mai puţin discurs”. prin textualizare. într-o ordine descrescândă. putând să transmită astfel o anumită semnificaţie. Ea se referă nemijlocit la eul care vorbeşte. Instanţa de discurs este totodată o instanţă temporală. Prin timpul însuşi al textului înţelegem dăinuirea sa post-scriptică în sine. numind intenţia subiectivă. mă refer tocmai la intenţia subiectivă a locutorului şi la semnificaţia rostirii sale.cartiaz. actul perlocuţionar – ceea ce facem prin faptul de a spune). Cel mai puţin inscriptibil este actul perlocuţionar. un text viu are ceva din rostirea vie. un veşnic prezent al spiritului care nu încetează să vorbească într-un mereu nou orizont al semnificării.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z discutat deja teoria actelor de limbaj la cele trei niveluri ale lor: actul locuţionar – actul de a spune. intenţia autorului (care nu mai este un locutor) şi intenţia textului nu mai coincid. Semnificaţia la rândul ei este distinctă: o semnificaţie a intenţionalităţii textuale şi o altă 55 . Dacă cer cuiva o explicaţie suplimentară. în sensul că el comunică şi după (sau mai ales după) ce este “aşezat” în literă. astfel încât intenţia mea subiectivă şi semnificaţia discursului meu coincid. căci discursul scris sau textul este un act de limbaj fixat într-un timp anume al înscrierii şi care este timpul prezent. Cum am putea aplica această teorie la problema exteriorizării intenţionale prin care evenimentul se transcende în semnificaţie şi se fixează în scris. Astfel că prezentul fugitiv al scrierii ca atare devine. întrebându-l: “ce vrei să spui?”. actul ilocuţionar – ceea ce facem vorbind. toate cele trei acte sunt susceptibile. Între prezentul înscrierii limbajului ca text şi timpul însuşi al textului se instaurează o distanţă temporală pe care discursul viu nu o cunoaşte.www.

Obiectul interpretării textelor este tocmai această ridicare de la rostire la rostit. Este. am subliniat importanţa factorilor deictici care leagă referinţa de spaţio-temporalitatea concretă). Referinţa Discursul trimite la o lume anumită ca la un mediu circumstanţial. La nivelul discursului oral. cea care înconjoară o situaţie dialogală.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z semnificaţie a intenţionalităţii auctoriale. şi aceasta întrucât nu e ruptă întru totul de lumea reală. ci Weltul proiectat de referinţele neostensive ale tuturor textelor pe care le-am citit. De aceea “semnificaţia vine în ajutorul semnificaţiei”. ea semnifică şi se semnifică în chiar locul pe care autorul îl părăseşte. lumea virtuală (imaginară) a literaturii la care textul (literar) se referă ca la un mod posibil de a fi şi care implică şi dimensiunile simbolice ale fiinţării noastre în lume. vorbim de situaţia comună interlocutorilor. ci prin ea însăşi. Este spre ceea ce discursul arată în jurul său (în acest sens. adică ficţională. Textul spune întotdeauna mai mult decât a vrut să spună autorul (ne referim aici. care este chiar locul textului. “Dar care este subiectul unor texte unde nimic nu poate fi arătat?”. Nu mai e vorba de aşa-numita lume înconjurătoare. ci de o lume non-situaţională. dar e mai bogată în semnificaţii. Intenţia verbală a textului nu numai că supravieţuieşte intenţiei mentale a autorului. căci nu se poate ca el să nu se raporteze la ceva. sau mai degrabă: care este obiectul pe care textul îl deschide ca lume? “Pentru noi. să nu se refere la ceva de dincolo de el. de la eveniment la semnificaţie. lumea este ansamblul referinţelor pe care le deschid textele”. Textul este lăsat oarecum singur. bineînţeles. adică în text? Am văzut că şi textul are o referinţă.www. răspunde Ricoeur. înţeles şi iubit”. cea de a doua mentală. Cea dintâi este verbală. Acesta este referentul oricărei literaturi: “nu Umwelt-ul referinţelor ostensive ale dialogului.cartiaz. Nu e vorba deci de o lume ca situaţie care poate fi arătată. Interpretarea nu poate înţelege decât această semnificaţie care depăşeşte atât evenimentul discursului ca vorbire cât şi actul scrierii propriu-zise. ci de lumea 56 . dar nu neapărat fictivă. Ce se întâmplă însă cu această referinţă de prim rang în discursul scris. cum am mai spus. semnificaţia sa nu mai poate fi înţeleasă apelând la “psihologia” autorului. la text ca operă artistic desăvârşită).

Spre deosebire de discursul oral care se adresează unui “tu”. Lectura (şi implicit interpretarea) lărgeşte Umwelt-ul nostru propriu la dimensiunile Welt-ului care transcend situarea noastră în timpul şi în spaţiul lecturii. Decurge de aici universalitatea puterii sale de adresare. invizibil. Anonimitate a destinaţiei care nu înseamnă însă neadresare. căci textul nu vizează decât o prezenţă înţelegătoare. descoperind “noi dimensiuni ale fiinţării noastre în lume”. dar chiar şi în acest caz. care este chiar destinatarul textului. deschizând-o spre spiritualitate.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z intertextuală în care fiecare text citit se referă – subtextual oarecum – la celelalte. În timp ce discursul direct se adresează unui interlocutor prezent. “a înţelege un text înseamnă în acelaşi timp a elucida propria noastră situaţie”. ci tocmai vocaţie destinală a oricărui text care se deschide şi se oferă tuturor fără excepţie. Cititorul nici nu ar exista în absenţa textului pe care îl citeşte (decât. actul de a citi este atât de intim legat de persoana celui în cauză încât se identifică cu propria sa existenţă trans-textuală). Astfel că lectura unui text ne dezvăluie intenţia şi destinaţia discursului – aceea de a proiecta o lume şi ca atare de a propune schiţa unei noi fiinţări în lume. poate.www. cât şi de limitarea situaţiei dialogale. Drept urmare. căci scriitura ne eliberează atât de autorul ei. Am spune chiar că ea măreşte această spaţialitate. anonim. o deschid şi pe a noastră. Putem vorbi de o dublă eliberare. o privire care îi 57 . după eliberarea de autor şi de situaţia dialogală. De aceea. Fiecare lectură în plus adaugă o nouă provincie la imperiul spiritului. textul se adresează unui cititor.cartiaz. o ultimă eliberare a textului este de limitele co-prezenţei faţă în faţă. adică a ne înţelege pe noi înşine prin referinţele care. deschizând lumea textului. în situaţia în care vorbim despre cineva spunând: “e un mare cititor de cărţi…”. Textul nu mai are pe “cineva” anume în faţă. Acesta este fundamentul comunicării. Cel care deschide o carte şi se află în faţa textului nu o face precum cel care se află în faţa unui interlocutor. ci comunică tuturor celor ce ştiu să citească. ci se adresează unui cititor necunoscut. discursul scris nu are o destinaţie individuală. Destinaţia Discursul se adresează cuiva.

disocierea sa de intenţia mentală a autorului. Dialectica dintre comprehensiune şi explicaţie poate fi considerată sub două aspecte: 1. 58 .www. desfăşurarea unor referinţe de rang secund. ca mişcare dinspre explicaţie spre comprehensiune. cale ce se bazează pe caracterul dialectic al relaţiei dintre explicaţie şi comprehensiune. ca mişcare dinspre comprehensiune spre explicaţie. Aceste patru trăsături constituie obiectivitatea textului. ea singură trebuie construită ca o paradigmă originală ale cărei trăsături principale decurg din trăsăturile ce fac din discurs un eveniment. aşa cum este ea efectuată în cadrul lecturii. să punem acum în evidenţă metodologia interpretării textelor. Tocmai din această obiectivitate derivă posibilitatea explicării. comprehensiune pe de altă parte. adică din cele patru criterii ale textualizării prezentate anterior: 1. ca dar semnificativ destinat oricui doreşte să fie dăruit. evantaiul universal al destinatarilor săi. 2.cartiaz. Am subliniat deja dihotomia pe care Dilthey o stabileşte în ceea ce priveşte metoda ştiinţelor sociale: explicaţie pe de-o parte. Pe de altă parte. De ce putem vorbi de o relaţie dialectică? Pentru că paradigma cuplului scriere – citire dezvoltă o problematică proprie care nu poate fi pusă în raport doar cu paradigma cuplului vorbire – ascultare. dacă ne referim numai la lectură. 3. fixarea semnificaţiei. 4. Am văzut de asemenea că Ricoeur propune o cale de depăşire a acestei rupturi.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z citeşte propria oferire de sine. 2. Paradigma lecturii ar oferi deci o soluţie paradoxului metodologic al ştiinţelor umane. PARADIGMA INTERPRETĂRII TEXTUALE După ce am văzut în ce măsură obiectul textului corespunde cu obiectul ştiinţelor umane.

În al doilea rând. Or. ca parte a acestui tot.şi sub-ordonate una alteia. astfel că textul în întregul său este o ierarhie de teme primare şi secundare. ca atare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z De la comprehensiune la explicaţie Am stabilit mai sus că a înţelege un text nu înseamnă a te identifica cu autorul lui. “Această intenţie.cartiaz. De aceea. este altceva decât suma semnificaţiilor individuale ale frazelor individuale”. ce ne spune această teorie? În primul rând. “De sus” nu înseamnă însă din afara textului. Doar construind aceste detalii construim întregul. Ea se deschide spre lectură şi. problema comprehensiunii trebuie să ţină seama de această semnificaţie. este o problemă ce ţine mai degrabă de domeniul probabilităţilor. de aceea şi plurivocitatea care se asociază textelor este altceva decât polisemia cuvintelor individuale. aşa cum apare ea pentru o teorie a textului şi a lecturii textuale. legat de ceea ce am spus. Că această lectură sau interpretare este validă sau nu. doar urcând pe treapta de altitudine a fiecărei teme putem obţine – într-un fel “de sus” – o vedere de ansamblu asupra textului. autonome faţă de intenţionalitatea auctorială. ci din înălţimea interiorului său. spune Ricoeur. spre o plurivocitate de lecturi şi de reconstrucţii interpretative. din punctul esenţial şi profund în care toate temele şi semnificaţiile converg. Ea se semnifică pe sine conform unei alte intenţionalităţi. e nevoie aşadar de o interpretare care să distingă pluralitatea straturilor de semnificaţie. supra. că textul este un tot cu care fiecare frază intră în relaţie. Este punctul central în care interpretarea întâlneşte intenţia textului. Plurivocitatea sau ambiguitatea textuală este caracteristică întregii construcţii a semnificaţiilor eliberate de text. Validarea (ca şi invalidarea) unei interpretări poate fi “o cunoaştere ştiinţifică a textului” doar în măsura însă în care ea însăşi se prezintă ca o alternativă hermeneutică serioasă care confirmă (sau infirmă) din interiorul aceleiaşi metodologii (sau de pe poziţii diferite) desfăşurarea 59 . fiecare frază – prin semnificaţia ei – se situează la un anumit nivel al textului. Semnificaţia textului se eliberează de intenţia subiectivă a autorului. Dar totalitatea textuală nu este suma frazelor care o alcătuiesc. că limbajul este figurat (metaforic) şi are un sens dublu.www.

asemănătoare celei între apropierea subiectivă şi depărtarea obiectivă în abordarea unui text. un text (care este totuşi un câmp limitat de construcţii posibile. De la explicaţie la comprehensiune Pe versantul acesta al dialecticii întâlnim funcţia referenţială a textului. oricât de complex ar fi el) poate fi abordat din orice punct al unei scale care ar merge de la dogmatism până la scepticism. depăşeşte simpla desemnare ostensivă (sau referinţa de prim rang) a situaţiei comune celor doi interlocutori aflaţi în dialog. în timp ce validarea este echivalentă explicaţiei.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z argumentelor. De la acest nivel ne putem însă ridica la adevărata comprehensiune. este plurivocitatea specifică construcţiei textului ca întreg de semnificaţii nivelice. în al doilea caz referinţa se execută chiar în actul lecturii. Teoretic. Această non-situare dă naştere la două atitudini opuse din partea cititorului: fie că el rămâne într-o stare de suspensie a oricărei lumi (în afară de aceea a textului). după cum am văzut. Nu putem explica. Dacă ceea ce ea află este confirmat de validare. şi nici tabuizat ori negat întru totul. Conjectura (care este de fapt interpretarea propriu-zisă) şi validarea (verificarea interpretării conform valorii sale de adevăr) ne conduc la o altă înţelegere a noţiunii de cerc hermeneutic. de la acceptarea necondiţionată la negarea înverşunată. funcţie care. decât ceea ce am pre-înţeles în interpretarea semnificaţiilor. Ceea ce nu poate fi însă dogmatizat ori pus la îndoială. Interpretarea acestei constelaţii de semnificaţii textuale (sau conjectura) este sinonimă cu comprehensiunea.www. Semnificaţiile sunt reconstruite de această interpretare exploratoare pe care am asimila-o mai degrabă pre-comprehensiunii. fie că el se situează în locul referinţei textuale (cititorul se oferă pe sine ca situaţie a acestei referinţe sau.cartiaz. Între interpretare şi validare avem o relaţie circulară. explicaţia şi-a îndeplinit rolul de obiectivator. În primul caz textul nu trimite la o lume. ca potenţialitate situaţională). 60 . după cum nu putem valida. Putem spune că această referinţă de rang secund este non-circumstanţială. pentru că ea pune în paranteze lumea înconjurătoare. dacă vrem.

adică lumea textuală pe care o dezvăluie semantica profundă. modelul structural considerat ca paradigmă a explicaţiei poate fi extins. ea pleacă de la explicaţia sensului (în semantica de suprafaţă) pentru a ajunge la deschiderea lui într-o lume (în semantica de profunzime). a citi înseamnă a te situa în însăşi această suspensie. comprehensiunea nu mai poate fi una psihologică şi subiectivă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Primul tip de lectură este unul structural. Este evident că semantica profundă este chiar obiectul comprehensiunii: cititorul înţelege despre ce vorbeşte textul. “Această alegere face ca textul să nu mai aibă exterioritate. dincolo de fenomenul textual. Analiza structurală apare ca un stadiu necesar între o interpretare de suprafaţă şi una de adâncime sau. Precedată de o analiză explicativă obiectivă. ci “lucrul despre care vorbeşte textul”. În primul rând. ceva ce în text se oferă ca lume posibilă. Nu înţelegem ceva ascuns în spatele textului. ci ceva expus în faţa lui.cartiaz. Atitudine care nu poate fi decât una explicativă. locul semanticii profunde este între analiza structurală şi apropiere.www. ci ca un analogon al limbii. Analiza structurală are menirea să conducă însă de la o semantică de suprafaţă (cea a logicii povestirii. semantica profundă îi conferă un fundament 61 . Comprehensiunea se orientează spre aceste lumi propuse deschise de referinţele textului. de exemplu) la o semantică de adâncime (cea care ar afla situaţiile limită care constituie ultimul referent al textului). explicaţia provenind din domeniul semiologic. În al doilea rând. Nu despre ce a vrut să spună autorul. A înţelege înseamnă aşadar a te situa în această dinamică sau cale a textului care nu semnifică decât în raport cu ceva despre care vorbeşte. ci doar interioritate”. de la ceea ce spune la lucrul despre care vorbeşte”. Literatura nu mai e privită ca o experienţă a limbajului. Modelul structural din lingvistică este aplicat explicaţiei textelor. la toate fenomenele sociale. între pre-comprehensiune şi comprehensiune. “A înţelege un text înseamnă a-i urma mişcarea de la sens la referinţă. Comprehensiunea este însăşi această mişcare între sens şi propria sa referinţă. Referinţa de prim rang este suspendată. Ricoeur subliniază caracterul paradigmatic al acestei mişcări dialectice. după cum spuneam. în golul de lume pe care îl presupune sistemul închis al textului.

Calul troian pe care s-ar părea că îl întruchipează apropierea (prin faptul că ea ar putea reimplica subiectivitatea) este astfel o primejdie iluzorie. TEXTE PENTRU SEMINAR ROLAND BARTHES CRITICĂ ŞI ADEVĂR Nimic nu este mai important pentru o societate decât clasificarea limbajelor sale. deplasarea 62 . ci de înţelegerea lumii pe care o desfăşoară semnificaţia referenţială a textului. În al treilea rând. emoţională.cartiaz. Nu e vorba deci de o simţire oarecare a ceea ce e de explicat. atâta vreme cât nu e vorba de o identificare imediată. deoarece ea nu se poate realiza cu succes decât în corelaţia dintre explicaţie şi comprehensiune. Angajarea personală a interpretului reprezintă tocmai implicarea comprehensiunii sale în crearea acestei lumi. Paradigma interpretării textuale reprezintă astfel însuşi cercul hermeneutic ce cuprinde dialectica deschisă dintre explicaţie şi comprehensiune. cu o intenţie mentală. mijlocită de fundamentul epistemologic al explicaţiei. Implicare ce nu elimină obiectivitatea. “configuraţiile de sens pe care vrea să le sesizeze o interpretare profundă nu pot fi înţelese fără o angajare personală asemănătoare celei a cititorului în contact cu semantica profundă a textului”. care este şi a sa. ci de o comprehensiune mediată de explicaţie.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z epistemologic. Schimbarea acestei clasificări.www.

condiţiile naşterii acesteia (Proust) sau chiar a absenţei sale (Blanchot). iată că. scriitorul şi criticul se întâlnesc acum în aceeaşi condiţie dificilă. Dacă critica nouă are vreo realitate. de aproape o sută de ani. cu toate că autorii lor nu sunt prin statut decât critici. ci numai printr-o anume conştiinţă a cuvântului. departe de alibiurile ştiinţei sau instituţiilor. Despărţiţi altădată de mitul uzat al “superbului creator şi umilului servitor. nu numai că scriitorii fac ei înşişi critică. Bineînţeles. la o transformare a cuvântului discursiv. criticul devine la rândul său scriitor. cel care îi simte profunzimea. trecerea de la Evul 63 . ca şi cea care a marcat. ci în solitudinea actului critic. în faţa aceluiaşi obiect: limbajul. afirmat de aici înainte. ci o intenţie de a fi. începând – fără îndoială – de la Mallarmé. sau cronicar? Scriitorul nu poate fi definit în termeni care ţin de rol sau de valoare. şi nu instrumentalitatea sau frumuseţea. ca un act al deplinei scriituri. (…) Asistăm. clasicismul francez s-a definit prin separarea. eseist. deci. adesea. nici romancieri: nu mai există decât o scriitură. a scriiturii. un acelaşi limbaj tinde să circule prin întreaga literatură şi chiar dincolo de el însuşi. nu mai există nici poeţi. la fel de importantă. în legătură cu aceeaşi problemă. Or. şi nu scriitori. Criza Comentariului. ci opera lor enunţă. poet. iar revoluţia romantică s-a considerat ea însăşi drept factor perturbator al clasificării. are loc o schimbare importantă a spaţiilor literaturii noastre: ceea se se schimbă.cartiaz. se adânceşte şi se unifică este dubla funcţie. Ce importanţă are dacă este mai glorios să fii romancier. şi cu atât mai puţin în snobismul care. după unii. Au apărut. Timp de două secole. poate. ierarhia şi stabilitatea scrierilor sale.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z cuvântului [la parole] echivalează cu o revoluţie. Este scriitor cel pentru care limbajul constituie o problemă. fără îndoială. a voi să fii scriitor nu este o pretenţie cu rang de statut. Or.www.”. amândoi necesari. ea constă nu în unitatea metodelor sale. cartea este astfel privită dinspre cealaltă faţă de cel care o face. transformare care apropie criticul de scriitor: intrăm într-o criză generală a Comentariului. cărţi de critică ce se citesc pe aceleaşi căi ca şi opera propriu-zis literară. printr-o mişcare complementară. poetică şi critică. o susţine. fiecare la locul său etc.

datorită coerenţei sale. Însăşi definiţia operei se schimbă: ea nu mai este un fapt istoric. Situaţie banală. iar opera închisă în operă deschisă. dar este de-ajuns să lărgim puţin perspectiva istoriei pentru a transforma acest sens singular în sens plural. Varietatea sensurilor nu depinde deci de o viziune relativistă asupra moravurilor omeneşti. Această criză este într-adevăr inevitabilă din momentul în care se descoperă – sau se redescoperă – natura simbolică a limbajului. ea nu indică o înclinaţie a societăţii spre eroare. într-un anumit fel. Lucru care se petrece astăzi sub acţiunea conjugată a psihanalizei şi a structuralismului. ci devine un fapt antropologic. fiecare plauzibil. ştiinţele umaniste. să se creadă în posesia sensului canonic al operei. Fiecare epocă poate. Iată deci contextul în care trebuie să reaşezăm astăzi critica literară. căci nici o istorie nu o epuizează. opera deţine în acelaşi timp mai multe sensuri. Jurnalul are cel puţin două sensuri. Pentru unul. la ce reguli de lectură suntem limitaţi? Poate exista o ştiinţă a simbolurilor scrise? Limbajul criticului. Tot ceea ce are legătură cu limbajul este deci.cartiaz. Jurnalul este expresia unor circumstanţe sociale. Acest lucru o face simbolică: simbolul nu este imaginea. repus în discuţie: filosofia. pentru celălalt. într-adevăr. Care sunt raporturile operei cu limbajul? Dacă opera este simbolică. profesionale etc.www. 64 . pentru că s-ar putea găsi mii de exemple în istoria criticii şi în varietatea lecturilor pe care le poate inspira o aceeaşi operă: cel puţin faptele atestă că opera are mai multe sensuri. Mult timp societatea clasicoburgheză a văzut în cuvânt un instrument sau un element decorativ. poate fi şi el simbolic? Limba plurală Ca gen. literatura. natura lingvistică a simbolului. Simbolul este constant. Jurnalul intim a fost tratat în două moduri diferite de sociologul Alain Girard şi de scriitorul Maurice Blanchot.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Mediu la Renaştere. şi nu datorită infirmităţii celor ce o citesc. astăzi noi vedem în el un semn şi un adevăr. Deci. el este o modalitate de a întârzia solitudinea fatală a scriiturii. ci însăşi pluralitatea sensurilor. Poate varia doar conştiinţa pe care societatea o are despre acesta şi drepturile pe care i le acordă. datorită structurii sale. iată miza al cărei obiect ea este în parte. familiale. sau dacă preferăm. ci o dispoziţie a operei spre deschidere.

Persistă.n. ci pentru că sugerează sensuri diferite unui om unic [s. umplută de sensuri mai mult sau mai puţin contingente. nu filologice. ci cele ale aluziei: sunt reguli lingvistice. scriitorul are întotdeauna credinţa că semnele nu sunt arbitrare şi că numele este o proprietate naturală a lucrului: scriitorii sunt de partea lui Cratyl. le străbate. noi trebuie să citim aşa cum este scris: atunci “glorificăm” literatura (“a glorifica” înseamnă “a manifesta în esenţa sa”). sensul său: cenzurarea simbolurilor nu poate rămâne nepedepsită.n. în schimb. după expresia lui Bachelard. oare. a cenzurat-o: istoria libertăţii simbolurilor este adesea violentă şi acest lucru îşi are. ca şi cum limbajul prim al operei ar dezvolta în el alte cuvinte şi l-ar învăţa să vorbească o a doua limbă? Acest lucru este ceea ce numim a visa. într-o oarecare măsură. căci dacă cuvintele nu ar avea decât un sens. care vorbeşte aceeaşi limbă simbolică în nenumăratele epoci: opera propune. Or. Literatura este explorarea numelui: Proust a scos la iveală o întreagă lume din aceste câteva sunete: Guermantes. bineînţeles. istorice: o operă este “eternă” nu pentru că impune un sens unic unor oameni diferiţi.]. aşa cum reiese din teoria celor patru sensuri (sens literal. Iată pentru ce regulile lecturii nu sunt cele ale literei. Orice s-ar spune. Orice cititor ştie acest lucru. Dar visul îşi are căile sale. nu ar exista literatură [s. alegoric. aşa cum se întâmplă astăzi. o străbatere orientată a sensurilor spre sensul anagogic). societatea clasică s-a acomodat destul de puţin cu ea: fie că a ignorato. fie că. omul dispune.cartiaz. că restabileşte contactul cu un anume dincolo al textului. ca să spunem aşa. şi nu de cea a lui Hermogene. aidoma unei forme care este. structurală: indiferent de ceea ce societăţile gândesc sau decretează. dacă vrea să nu se lase intimidat de cenzurile literei: nu simte. rând pe rând. 65 . codificată în Evul mediu.www. De fapt. opera le depăşeşte. iar aceste căi sunt trasate în faţa cuvântului de a doua limbă a operei.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Libertatea simbolică a fost recunoscută şi. avem de-a face cu o problemă instituţională şi nu cu una. în mod evident. dacă o a doua limbă nu ar veni să tulbure şi să elibereze “certitudinile limbajului”.]. cel din dicţionar. moral şi anagogic.

ci pentru a le înţelege şi. Dimpotrivă. nu o regăseşte: opera nu poate 66 . fapt care începe să-l preocupe pe lingvist. schimbătoare. protejată. şi totuşi deschisă mai multor sensuri pentru că aceste cuvinte erau pronunţate în afara oricărei situaţii – dacă nu în chiar situaţia de ambiguitate: opera este întotdeauna într-o situaţie profetică. oricât de prolixă ar fi. dar nu are nici o putere asupra sensurilor secunde. reductibile prin situaţia în care apar: ceva în afara celei mai ambigue fraze. desemnată. ambiguităţile limbajului practic nu reprezintă nimic faţă de cele ale limbajului literar. poate. pentru a le institui. lingvistica acţionează. Primele sunt.www. o amintire spune cum trebuie să o înţelegem.n. adăugând situaţia mea lecturii pe care o fac unei opere. Jakobson a insistat asupra ambiguităţii constitutive a mesajului poetic (literar). lingvistul încearcă acum să abordeze. Bineînţeles. Această predispoziţie există deja în limba propriu-zisă ce comportă mai multe incertitudini decât se recunoaşte. opera nu este înconjurată. R. şi aceasta o defineşte. dând un statut ştiinţific ezitărilor sensului. Şi totuşi. un gest. ea are întotdeauna ceva citaţional: ambiguitatea îi este în întregime pură. dirijată de nici o situaţie. dar această situaţie. nu pentru a reduce ambiguităţile limbajului. pot să-i reduc ambiguitatea (şi aşa se întâmplă de obicei). dacă vrem să utilizăm practic informaţia pe care este chemată să ne-o transmită: contingenţa face clar sensul. într-adevăr.]. compune opera. aceasta înseamnă că ambiguitatea nu mai ţine de o perspectivă estetică asupra “libertăţilor” interpretării. cuvinte conforme unui prim cod (Pythia nu divaga). Ceea ce poeţii cunosc de mult timp sub numele de sugestie sau evocare. şi cu atât mai puţin de o cenzură morală asupra riscurilor sale. cel mai bine. are întotdeauna ceva din concizia pythică. ci că poate fi formulată în termenii unui cod: limba simbolică a operelor literare este prin însăşi structura sa o limbă plurală al cărei cod este alcătuit în aşa fel încât orice cuvânt (orice operă) generat de el are sensuri multiple. nici o viaţă practică nu este acolo pentru a ne comunica sensul pe care trebuie să i-l dăm.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Filologia are într-adevăr drept sarcină fixarea sensului literal al unui enunţ. un context.cartiaz. dacă putem spune. Nimic asemănător în cazul operei: opera este pentru noi fără contingenţă [s.

vom separa lectura operei de critica sa: prima este imediată. ea devine o întrebare pusă limbajului ale cărui fundamente le simţim. Ştiinţă. explorării: în faţa celui care o scrie sau o citeşte.n.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z protesta împotriva sensului pe care i-l dau. nici aceleaşi sancţiuni. ea trebuie să dea naştere la două discursuri diferite: căci putem urmări aici. ceea ce este acelaşi lucru. pe propriile-i riscuri. Opera devine astfel depozitara unei imense. dar ea nu poate nici să autentifice acest sens. cele două discursuri nu trebuie să fie confundate. a doua este mediată printr-un limbaj intermediar care este scriitura criticului [s. prin structură.www. adică din moment ce accept să-mi înscriu lectura în spaţiul simbolurilor. Dar simbolul are şi o funcţie critică. toate sensurile pe care le acoperă sau. le-am putea eventual adăuga o Critică a Limbajului – acesta fiind literatura însăşi. din moment ce mă supun eu însumi constrângerilor codului simbolic care o fondează. Am vrea întotdeauna ca simbolul să nu fie decât o caracteristică a imaginaţiei.cartiaz. Putem propune numele de ştiinţă a literaturii (sau a scriiturii) pentru acest discurs general al cărui obiect este. intenţia de a da un sens particular operei. nu un anume sens. dacă e adevărat că opera deţine. Or. Retrasă din orice situaţie. Această distincţie nu este totuşi suficientă. putem urmări doar unul din aceste sensuri. Lectură. nu prescriptiv. ci însăşi pluralitatea sensurilor operei. căci nu au nici acelaşi obiect. iar pe de altă parte. fără îndoială. fondează ambiguităţi.]. Criticilor Raţiunii pe care ni le-a dat filosofia. şi critică literară pentru celălalt discurs care îşi asumă în mod deschis. neîncetate anchete asupra cuvintelor. şi nu un sens. iar obiectul criticii sale este limbajul însuşi. dar nu avem o ştiinţă a literaturii pentru că. nu linii. sensul vid care le suportă pe toate. Critică. pe de-o parte. ale cărui limite le atingem. căci codul secund al operei este limitativ. Ştiinţa literaturii Avem o istorie a literaturii. el trasează volume de sens. opera se oferă tocmai prin aceasta. acestea sunt cele trei cuvinte pe care trebuie să le parcurgem pentru a împleti în jurul operei cununa sa de limbaj. nu am reuşit încă să recunoaştem pe deplin 67 . În orice caz. un sens multiplu. Pentru că acordarea sensului poate fi scrisă sau tăcută.

ci o ştiinţă a condiţiilor conţinutului. în numele căruia şi-ar asuma dreptul de a le înlătura pe celelalte: s-ar compromite în această acţiune (aşa cum a făcut-o până acum). ci cauza pentru care el este acceptabil. într-un cuvânt. ea nu va interpreta simbolurile. ci numai polivalenţa lor. o dată mai mult. nici cea pentru care a fost acceptat (acest lucru. şi nu sensul lor. generabile de opere. sarcina lingvisticii recente. Oricare ar fi corectările pe care am fi siliţi să le facem. care este un obiect scris.cartiaz. Ştiinţa literaturii va avea deci drept obiect. Modelul său va fi. Regăsim aici. nu motivarea faptului pentru care un sens trebuie acceptat. pe baza căruia să poată explica cum sunt generate frazele infinite ale unei limbi. nu există nici un motiv care să împiedice aplicarea unei astfel de metode la operele literaturii: aceste opere sunt ele însele asemănătoare unor imense “fraze”. o anume ştiinţă a literaturii devine posibilă. printr-o anume logică semnificantă care trebuie descrisă. adică a formelor: se va interesa de variaţiile de sens generate şi. Nu vom clasa ansamblul sensurilor posibile ca pe o ordine imobilă. dimpotrivă. bineînţeles. Nu va putea fi o ştiinţă a conţinuturilor (asupra cărora doar cea mai strictă ştiinţă istorică poate avea putere). În acelaşi fel ne vom strădui să descriem acceptabilitatea operelor. lingvistul acceptă să stabilească un model ipotetic de descriere. derivate din limba generală a simbolurilor printr-un număr de transformări reglate sau. Pus în faţa imposibilităţii de a stăpâni toate frazele unei limbi. Din momentul în care admitem că opera este făcută din scriitură (şi tragem de aici toate consecinţele). ci ca pe urmele 68 . Obiectul său (dacă ea va exista într-o zi) nu va putea fi unul ce impune operei un sens. lingvistica poate da literaturii acest model generativ care este principiul oricărei ştiinţe. lingvistic. pentru că trebuie întotdeauna să dispui de nişte reguli pentru a explica nişte rezultate. aceea de a descrie gramaticalitatea frazelor. obiectul său nu va mai fi suma sensurilor pline ale operei ci. sensul vid care le suportă pe toate. este treaba istoricului). nu în funcţie de regulile filologice ale literei. transpusă la scara unei ştiinţe a discursului. Altfel spus. ci în funcţie de regulile lingvistice ale simbolului.www.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z natura obiectului literar. şi nu semnificaţia lor. mai general. dacă putem spune aşa.

cel puţin astăzi.. ci doar o ştiinţă a discursului. Nu imagini. marile forme vide care ne permit să vorbim şi să operăm. Unităţile mari şi mici ale discursului sunt 69 . opera nu sunt decât punctul de plecare al unei analize al cărei orizont este limbajul: nu poate exista o ştiinţă a lui Dante. în funcţie de semnele de care se va ocupa. a mesajului poetic. trebuie să o tratăm ca pe un fapt exact. “anomaliile semantice” (Tz. Sunt uşor de imaginat sacrificiile pe care o asemenea ştiinţă le implică privitor la ceea ce iubim sau credem că iubim în literatură. cel de-al doilea va cuprinde semnele superioare frazei. pe scurt. Todorov) etc. curioasă răsturnare: în momentul în care opera devine mitică. cu toate că aceasta este semnată de mit. Chiar mai mult: ni se cere să aşteptăm moartea scriitorului pentru a-l putea trata cu “obiectivitate”. urmelor intenţiilor sale. Şi totuşi: cum ar putea vorbi ştiinţa despre un autor? Ştiinţa literaturii nu poate decât să apropie opera literară. elementul contemporan autorului. pentru a ne asigura el însuşi de ceea ce semnifică opera sa: vrem cu orice chip să facem să vorbească mortul sau substituţii săi. pentru că este alcătuită din reguli independente de autor şi nu din inspiraţie sau voinţă personală. fenomenele de conotaţie. pe scurt. ci marea logică a simbolurilor. vieţii. a textului discursiv etc.cartiaz. Această ştiinţă va avea două mari domenii. cum sunt vechile figuri. o energie a cuvântului care nu are nimic comun cu “geniul”. de unde şi întrebarea absurdă a criticului adresată scriitorului mort. timpul. părţile discursului din care se poate deduce o structură a povestirii. Suntem în general înclinaţi să credem. în om o facultate a literaturii. că scriitorul poate să-şi revendice sensul operei şi să-l afirme drept legal. Shakespeare sau Racine. extinsă de la autor la societate. proprietar prin metonimie al dreptului scriitorului. primul va cuprinde semnele inferioare frazei. care nu este semnat.www. toate trăsăturile limbajului literar în ansamblul său. idei sau versuri sunt şoptite scriitorului de vocea mitică a Muzei. când vorbim despre ea.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z unei imense dispuneri “operante” (pentru că ea permite alcătuirea operelor).Răspunzând facultăţii limbajului postulată de Humboldt şi Chomsky există. poate. lexicul. Autorul. transferat asupra creaţiei sale. (…) Va trebui deci să acceptăm redistribuirea obiectelor ştiinţei literare. genul. şi care este adesea autorul.

Ca atare. Ştiinţa literaturii nu se va interesa de faptul că opera a existat. Aşa cum fonologia. care va permite descrierea logicii generale a semnificanţilor prin comparaţii şi integrări succesive. nu de prima. într-un fel care poate fi acceptat de logica simbolică a oamenilor. tot astfel există o obiectivitate a simbolului.www. dar ele se constituie în niveluri independente de descriere. arta.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z evident într-un raport de integrare (ca şi fenomenele faţă de cuvinte şi cuvintele faţă de frază). a fondat o nouă obiectivitate a sensului fonic (şi nu numai cea a sunetului fizic). Obiectul produce constrângeri de substanţă. noi considerăm esenţial în operă (geniul personal. a codurilor secunde (cum este cazul codului retoric) şi la antropologie. astăzi. Acest reziduu ar corespunde în suficientă măsură la ceea ce. 70 . ea nu poate singură să rezolve toate problemele pe care le ridică aceste obiecte noi. exceptând cazul în care am manifesta interes şi dragoste pentru adevărul miturilor. adică de o veritabilă ştiinţă a literaturii. Abordat în acest fel. ci asupra inteligibilităţii sale. fără a refuza verificările experimentale ale foneticii. tot aşa cum frazele limbii franceze sunt acceptate de “sentimentul lingvistic” al francezilor. textul literar se va oferi unor analize sigure. Căci dacă lingvistica poate să ne ajute. ci de faptul că a fost înţeleasă şi că mai este încă: inteligibilul va fi izvorul “obiectivităţii” sale. ci va descrie în funcţie de care logică anume sunt generate sensurile. adică părţile discursului şi sensurile duble.cartiaz. Obiectivitatea cerută de această nouă ştiinţă a literaturii se va răsfrânge de asemenea nu asupra operei imediate (care ţine de istoria literară sau de filologie). adesea imensă. umanitatea). diferită de cea necesară fondării literei. care îi va furniza durata. Rămâne un drum lung de parcurs până vom putea dispune de o lingvistică a discursului. Va trebui deci să renunţăm la ideea că ştiinţa literaturii poate să ne ofere sensul care trebuie negreşit atribuit unei opere: ea nu va da şi nu va regăsi nici un sens. dar este evident faptul că aceste analize vor lăsa neatins un enorm reziduu. ea va face apel la istorie. nu reguli de semnificare: “gramatica” operei nu este cea a idiomului în care este scrisă. iar obiectivitatea noii ştiinţe depinde de această a doua gramatică. conformă naturii verbale a obiectului său.

derivându-l dintr-o formă care este opera. de un fel de anamorfoză.]. Aceasta din urmă se ocupă de sensuri. Ceea ce îi controlează expunerea nu este totuşi teama morală de a “delira”. Criticul nu poate pretinde să “traducă” opera. înseamnă că el acordă cuvântului (al autorului şi al 71 . să transforme întotdeauna în acelaşi sens. că anamorfoza însăşi este o transformare supravegheată. supusă unor constrângeri optice: din ceea ce reflectă trebuie să transforme totul. Criticul dedublează sensurile. să o facă adică mai explicită. Este vorba. fiind bine stabilit că. de fapt. Raportul criticii cu opera este cel al unui sens cu o formă. pentru că delirurile de astăzi sunt adesea adevărurile de mâine.n. în sfârşit. tema chtoniană şi tema solară. un loc intermediar între ştiinţă şi lectură. Taine nu i-ar fi părut. delirant lui Boileau. pentru că dreptul de a “delira” a fost cucerit de literatură cel puţin de la Lautréamont încoace şi pentru că critica ar putea foarte bine intra în delir conform unor motive poetice. Dar el poate să “genereze” un anume sens. pe de o parte.www. adică o coerenţă de semne [s. mai întâi.cartiaz. astfel încât să se instaleze aici. Acestea sunt cele trei constrângeri ale criticii. în chiar secolul în care delimitarea lor este repusă în discuţie. oare. Ea ocupă. făcând ca deasupra primului limbaj al operei să plutească un al doilea limbaj. aşa cum am spus. să nu transforme decât urmând anumite legi. pentru că el lasă altora sarcina nedemnă de a tranşa peremptoriu între raţiune şi lipsa de raţiune. Dacă citeşte “fiica lui Minos şi a Pasiphaei”. apoi. ci de a concepe o reţea de sens. căci nu există nimic mai clar decât opera. pe de altă parte.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Critica Critica nu este ştiinţa. dacă criticul are ceva de spus (şi nu orice). cealaltă le produce. conform anumitor exigenţe logice asupra cărora vom reveni imediat. cu condiţia să declare acest lucru. opera nu se oferă niciodată ca o pură reflectare (ea nu este un obiect specular ca un măr sau o cutie) iar. rolul său nu este de a stabili că este vorba de Fedra (filologii vor face acest lucru). Georges Blin lui Brunetière? Nu. Criticul nu poate spune “orice”. conferind o limbă cuvântului pur care citeşte şi un cuvânt (printre altele) limbii mitice din care este alcătuită opera şi despre care vorbeşte ştiinţa.

să trataţi ca “generale” situaţii pe care le găsim doar în două sau trei tragedii ale lui Racine. nu este inutil: el ne permite să luptăm împotriva unei duble 72 . fără profunzime. în aşa fel încât un termen rar. el însuşi literal.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z său) o funcţie semnificantă şi că. fără scăpări. cu originile tot într-un pretins model al ştiinţelor fizice.] Prima constrângere cere să considerăm că în operă totul este semnificant: o gramatică nu este bine descrisă dacă în ea nu se pot explica toate frazele. simbolul este pierdut datorită disparităţii arbitrare a limbajelor. din punct de vedere structural. îi spune că nu poate reţine din operă decât elementele frecvente. pe de altă parte.n. ci prin diferenţă. ci este sensul a ceea ce el spune despre operă. pe de-o parte. are o altă valoare decât cea a controlului statistic ce pare a fi impus ca o obligaţie criticului. cel al operei şi cel al criticului: este la fel de excesivă dorinţa de a reduce simbolul ca şi încăpăţânarea de a nu vedea decât litera. în sfârşit. Acest ocol care îl redă. i se spune. sancţiunea criticului nu este sensul operei. că opera se oferă descifrării (ceea ce îi dezvăluie caracterul simbolic) dar. semnifică tot atât de mult cât un termen frecvent. pe critic literaturii. O opinie persistentă. un sistem de sensuri este nedesăvârşit dacă toate cuvintele nu pot să-şi găsească un loc inteligibil: este suficient ca un singur element să fie în plus şi descrierea nu este bună. Trebuie să reamintim încă o dată că. în caz contrar făcându-se vinovat de “ generalizări abuzive” şi de “extrapolări aberante”. această descifrare se face printr-un cuvânt. nu puteţi. de îndată ce este surprins într-un sistem de excluderi şi relaţii. În ambele cazuri. menit să oprească metafora infinită a operei pentru a-i câştiga în această oprire “adevărul”: de acest tip sunt criticile simbolice de intenţie ştiinţifică (sociologică sau psihanalitică). Această regulă a exhaustivităţii.www. prin urmare. repetate. încercaţi). pe care lingviştii o cunosc bine. Trebuie ca simbolul să meargă în căutarea simbolului . trebuie ca o limbă să vorbească pe deplin o altă limbă: numai astfel litera operei este respectată. sensul nu se naşte prin repetiţie. [s.cartiaz. anamorfoza pe care o imprimă operei (şi căreia nimeni nu poate să i se sustragă) este ghidată de constrângerile formale ale sensului: sensul nu se face oricum (dacă vă îndoiţi. (…) Se declară.

Un astfel de sistem stabilit în mod explicit cu unicul scop de a fi “fidel” textului vechi. (…) Lectura Mai rămâne o ultimă iluzie la care trebuie să renunţăm: criticul nu se poate în nici un fel substitui cititorului.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z ameninţări: a vorbi despre o operă poate însemna căderea într-un cuvânt nul. Să ne gândim aici la modul profund şi subtil în care Evul mediu a reglat întotdeauna raporturile cărţii (tezaur antic) cu cei care aveau sarcina de a înnoi această materie absolută (absolut respectată) prin mijlocirea unui cuvânt nou. într-adevăr. o “interpretare” a Antichităţii pe care lumea modernă s-a grăbit să o respingă şi care îi va apare criticii noastre “obiective” ca total “delirantă”. să-i şi confundăm). în numele lecturii altora. compilatorul (care nu adăuga niciodată nimic de la sine). sau într-un cuvânt reificant care imobilizează sub o literă ultimă semnificatul pe care crede că l-a găsit. În critică.cartiaz. totuşi. chiar dacă definim criticul ca un cititor care scrie. Viziunea critică începe. singura Carte recunoscută (se poate imagina oare un “respect” mai mare decât cel al Evului mediu pentru Aristotel sau Priscian?). Or. vorbărie sau tăcere. să nu fie decât un cititor căruia alţi cititori i-au încredinţat exprimarea propriilor sentimente datorită cunoştinţelor şi judecăţii sale. De ce? Pentru că. a scrie înseamnă într-un anume fel a distruge lumea (cartea) şi a o reface. oricât de respectuos. Evul mediu a stabilit în jurul cărţii patru funcţii distincte: scriptorul (care recopia fără să adauge nimic). comentatorul (care nu intervenea în textul recopiat decât pentru a-l face inteligibil) şi în sfârşit autorul (care îşi afirma propriile idei bazându-se întotdeauna pe alte autorităţi). cuvântul just nu este posibil decât dacă responsabilitatea “interpretului” faţă de operă se identifică cu responsabilitatea criticului faţă de propriul cuvânt. În zadar va râvni el – sau i se va cere – să vorbească. în mod eronat. Astăzi nu-l cunoaştem decât pe istoric şi critic (şi ni se mai cere. deci un astfel de sistem a produs. aceasta înseamnă că cititorul întâlneşte în calea sa un mediator de temut: scriitura. să figureze drepturile unei colectivităţi asupra operei. de la compilator: nu trebuie să adaugi ceva de la tine unui text pentru a-l “deforma”: este 73 . pe scurt.www.

dacă se întâmplă cumva aşa ceva. Astfel. adică o anume distanţă. şi prin aceasta este scriitură. Numai lectura iubeşte opera şi întreţine cu ea un raport de dorinţă. A citi înseamnă a dori opera. el nu poate recurge decât la o scriitură plină. acea urmă de act care mai supravieţuieşte în scriitură. este un angajament şi nu o certitudine sau o suficienţă: nu este nimic altceva decât un act. criticul este obligat să adopte un anume “ton”. adică să-l decupezi: un nou inteligibil se naşte imediat. fiind dorinţă. optativă sau dubitativă. Criticul nu este nimic altceva decât un comentator. în final. fără rea credinţă. “a atinge” textul nu cu ochii ci cu scriitura.n. la urma urmei.]. iar pe de altă parte.cartiaz. O altă demarcaţie între cititor şi critic: în timp ce nu ştim cum vorbeşte cititorul unei cărţi. iar acest ton nu poate fi la urma urmelor decât afirmativ. din moment ce ea este scriitură. Căci nimeni nu ştie nimic despre sensul sau semnificatul pe care lectura îl dă operei. alternativa ineluctabilă adevărat/fals? Ceea ce pronunţă dogmatismul scriiturii. acesta poate fi mai mult sau mai puţin acceptat: el nu este din această cauză mai puţin constituit.www. se stabileşte dincolo de codul limbii. Criticul poate să se îndoiască şi să sufere în sinea sa în mii de feluri şi în legătură cu amănunte imperceptibile pentru cel mai răuvoitor dintre cenzorii săi. iar a scrie înseamnă tocmai a întâlni riscul apofantic. Racine nu-i datorează oare nimic lui Georges Poulet. Scriitura declară. el este un transmiţător care recondiţionează un material vechi (ce are adesea nevoie de acest lucru: căci. pe de-o parte. iar Verlaine lui JeanPierre Richard?). a voi să fii operă şi a refuza dublarea operei în afara oricărui alt cuvânt 74 . şi aceasta pentru că sensul. el este un operator care redistribuie elementele operei cu scopul de a-i da un anume înţeles. adică asertivă. de îndoială sau prudenţă. avem de-a face cu semne codate ca şi celelalte: ele nu pot garanta nimic. aşază între critică şi lectură o prăpastie – tocmai aceea pe care orice semnificaţie o pune între latura sa semnificantă şi cea semnificată [s. Este derizorie încercarea de eschivă a actului de instituire care fondează orice scriitură prin proteste de modestie. dar unul deplin (şi aceasta îl expune suficient): căci. Cum ar putea fi critica interogativă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z suficient să îl citezi.

vom extrage – se gândeau ei – din fiecare poveste modelul. pe care o vom aplica (pentru verificare) oricărei alte povestiri: sarcină istovitoare şi. ci propriul tău limbaj. apoi. Critica nu este decât un moment al acestei istorii în care intrăm şi care ne conduce spre unitate – spre adevărul scriiturii. Câţi scriitori nu au scris doar pentru că au citit? Câţi critici nu au citit doar pentru a scrie? Ei au apropiat cele două feţe ale cărţii. cele două feţe ale semnului. şi care ar rămâne ca atare. ireductibilă (conform unei viziuni 75 . este pastişa (după cum arată exemplul lui Proust. orice literatură se mişcă între o dorinţă şi alta. nu mai doreşti opera.www. din modelele acestea vom alcătui o mare structură narativă. Şi în acelaşi timp înseamnă trimiterea operei înapoi la dorinţa scriiturii din care a apărut. S/Z Evaluarea Se spune că prin asceză unii budişti ajung să vadă într-un grăunte o întreagă lume.cartiaz.Bineînţeles că această diferenţă nu e vreo calitate deplină. în cele din urmă. a scrie. pentru ca în final să nu apară decât un cuvânt.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z decât însuşi cuvântul operei: singurul comentariu pe care l-ar putea produce un cititor pur. nici măcar de dorit. deoarece textul îşi pierde astfel diferenţa. Exact asta ar fi vrut şi primii analişti ai povestirii: să vadă toate povestirile lumii (şi câte au existat!) într-o singură structură. Astfel cuvântul se învârte în jurul cărţii: a citi. Trecerea de la lectură la critică înseamnă schimbarea dorinţei. amator de lecturi şi de pastişe).

iar de cealaltă – ceea ce nu mai poate fi scris: ceea ce se află în practica scriitorului şi a ieşit din ea. sau reaşezăm fiecare text. să se desfete din plin cu magia semnificantului. ci în propriu-i joc. parafează. evaluarea noastră nu poate fi legată decât de o practică. unei evaluări. supunându-l de la bun început unei tipologii întemeietoare. 76 . Or. Dimpotrivă. şi nu de producere (ideologia “reflectă”). această lume a mea? Iar evaluarea descoperă tocmai valoarea – în cauză – ceea ce poate fi astăzi scris (re-scris): scriptibilul. deoarece ştiinţa nu evaluează.]. ce texte aş accepta să scriu (să re-scriu). între proprietar şi client. iar practica aceasta este a scriiturii. le nivelăm sub privirea ştiinţei indiferente. valoarea sa negativă. Textului scriptibil i se opune deci o contravaloare. să doresc. aletică) este o valoare de reprezentare. silindu-le astfel să se reîntoarcă inductiv la Copia din care le vom deriva mai apoi.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z mitice a creaţiei literare). încheie. e vorba de o diferenţă nesfârşită. Atunci. nici dinspre ideologie. estetică. Există – pe deo parte – ceea ce poate fi scris. Or. De ce însă a ajuns scriptibilul valoarea noastră? Pentru că miza muncii literare (a literaturii ca muncă) este de a nu mai face din cititor un simplu consumator. nu în individualitatea sa. de intranzitivitate şi – ca să o spunem deschis – întrun soi de seriozitate: în loc să se joace el însuşi. întrucât valoarea ideologică a unui text (morală. articulată asupra infinitului textelor. politică. Cum să stabileşti însă valoarea unui text? Cum să pui bazele unei prime tipologii a textelor? Evaluarea care le-ar întemeia pe toate acestea nu poate veni nici dinspre ştiinţă. sistemelor: o diferenţă ce se reîntoarce cu fiecare text. ea nu operează.cartiaz. între autor şi cititorul său. nu îl numeşte. să guste voluptatea scriiturii. nu îi mai rămâne decât sărmana libertate de a primi sau de a respinge textul: lectura nu mai e atunci altceva decât un referendum. limbajelor.www. oferindu-l înainte chiar de a vorbi despre aşa ceva – paradigmei infinite a diferenţei. Atunci trebuie ales: sau aşezăm toate textele într-un du-te-vino demonstrativ. acest cititor e scufundat întrun soi de lenevie. semnează.n. să propulsez impetuos în lume. literatura noastră poartă stigmatul divorţului necruţător menţinut de instituţia literară între cel ce fabrică şi cel ce foloseşte textul. ea nici măcar nu desemnează individualitatea fiecărui text. ci un producător de text [s.

nu-l prea poţi găsi în librării. Vom numi clasic orice text lizibil. fără ca vreuna să se suprapună însă vădit. dominându-le pe celelalte.www. eseul fără disertaţie. tăiat.cartiaz. ce nu acceptă nici o rostire consecventă (aceasta l-ar preschimba. în timp ce scriem. e reversibil. a cântări pluralitatea din care e alcătuit [s. Textul scriptibil este un prezent perpetuu. înainte ca nesfârşitul joc al lumii (lumea ca joc) să fie străbătut. infinitatea limbajelor. a-l risipi într-o diferenţă infinită. codurile pe 77 . să-i blocheze deschiderea reţelelor. ce alcătuiesc uriaşa masă a literaturii noastre. fără a o putea declara pe vreuna – cu toată siguranţa – principală. şi nu o structură de semnificaţi. Dar textele lizibile? Acestea sunt produse (nu produceri). scriitura fără stil. Nu are un început propriu-zis. o operaţie mai subtilă decât prima. pe care nu l-ar sărăci nici o constrângere a reprezentării (a imitării).n.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z reactivă: ceea ce poate fi citit. el aboleşte orice critică.]. bazată pe aprecierea unei anumite cantităţi. reţelele sunt numeroase. Ce ar fi de spus? Şi apoi. Scriptibilul este Romanescul fără roman. această masă? Ar fi nevoie de o a doua operaţie. a acelui mai mult sau mai puţin. poezia fără poem. Să ne închipuim mai întâi un plural triumfător. în trecut). critică. în grabă şi pieziş. Această nouă operaţie este interpretarea (în sensul dat de Nietzsche cuvântului). Interpretarea Poate că nici nu e nimic de spus despre textele scriptibile. gen). oprit. ele se întreţes. textul scriptibil suntem noi. În acest text ideal. ci. acest text e o galaxie de semnificanţi. mai mult sau mai puţin liber). odată produsă. Cum să diferenţiem însă. în el poţi pătrunde pe mai multe căi. care să-i mai închidă câteva din numeroasele intrări. dimpotrivă. încorporat în fiecare text. A-l re-scrie ar însemna doar a-l disemina. din nou. plastificat de cine ştie ce sistem (ideologie. aceasta s-ar putea confunda cu textul în cauză. nu însă şi scris – lizibilul. unde să dai de ele? Cu siguranţă că lectura nu ne-ar fi de mare folos (poate doar uneori. A interpreta un text nu înseamnă a-i da un sens (mai mult sau mai puţin întemeiat. urmând evaluării care clasificase deja textele. producerea fără produs. foarte rar: întâmplător. Mai mult chiar: modelul său fiind productiv (şi nu reprezentativ). structurarea fără structură. fatalmente. în câteva opere limită): textul scriptibil nu e un obiect.

Astfel apar ideea – şi la drept vorbind – necesitatea unei analize progresive făcute pe un text unic.cartiaz. nici o construcţie a textului: totul semnifică neîncetat şi de mai multe ori.n. 78 . nu prin aceea că le-ar reprezenta (le-ar abstrage şi egaliza). eventual doar printr-o aruncătură de zar). Pas cu pas Dacă vrem să fim atenţi la pluralul unui text (oricât de limitat ar fi). cum făcea retorica clasică şi comentariul şcolar.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z care le pune în mişcare acest text se conturează la nesfârşit. dar fără să vizeze un mare ansamblu final. prin revers. iar dacă unele sau altele dintre ele pot fi câteodată folosite.n. dacă acceptăm această cale. ci prin faptul că literatura însăşi este dintotdeauna doar un singur text: textul unic nu înseamnă acces (inductiv) la un Model. o structură ultimă.]. Comentariul unui singur text nu e o activitate contingentă. trebuie să renunţăm la a-l structura în unităţi masive. de totalitatea sa [s. ci contrar oricărei in-diferenţe. care nu e cea a adevărului. întrucât au drept măsură însuşi infinitul limbajului. ci intrare într-o reţea cu mii de intrări [s. aceasta se întâmplă exact în măsura (dând aici expresiei deplinul înţeles cantitativ) în care ne aflăm în faţa unor texte nu pe de-a-ntregul plurale. sistemele de sens nu pot cuceri acest text cu totul plural. căci deşi nu există nimic în afara textului. textul trebuie desprins din exteriorul şi. De aici ar decurge – se pare – câteva consecinţe şi câteva avantaje. Dar afirmarea aceasta necesară e totuşi plină de dificultăţi. nu putem vorbi niciodată despre un întreg al textului (care ar fi. deopotrivă. Interpretarea unui text vizat direct în pluralitatea sa nu are nimic literal: nu e vorba să faci concesii câtorva sensuri.www. originea unei ordini interne. să afirmi existenţa pluralităţii. gramatică sau logică a povestirii. să recunoşti cu mărinimie partea de adevăr a fiecăruia. texte al căror plural e mai mult sau mai puţin drămuit. nu pot fi precizate (sensul nu poate fi vreodată stabilit. Ceea ce nu face decât să afirme ideea că pentru textul plural nu există structură negativă. a probabilului şi nici măcar a posibilului. reconcilierea părţilor complementare sub ochiul părintesc al Modelului reprezentativ). textul unic face cât toate textele literaturii. dar numărul lor nu e niciodată limitat. ascunsă sub alibiul liniştitor al “concretului”.].

înseamnă că reluăm analiza structurală a povestirii chiar din punctul în care aceasta s-a oprit: la marile structuri. a cărei analiză progresivă va determina însăşi ordinea scriiturii. Dar a comenta pas cu pas înseamnă să reînnoim forţat căile de intrare în text. ne scuteşte de a pătrunde şi de a răscoli în textul tutore. nelăsând nici o frântură de semnificant fără a-i presimţi codul sau codurile al căror punct de plecare (sau de sosire) e tocmai acest infim spaţiu. deci să-l pulverizăm. ci la o perspectivă (fragmente. înseamnă să ne folosim sistematic de jocul digresiunii (formă puţin integrată de către discursul ştiinţei) şi să observăm astfel reversibilitatea structurilor din care e ţesut textul. Mai înseamnă (sau cel puţin aşa putem spera lucrând la un asemenea text) să înlocuim simplul model reprezentativ cu un alt model. a cărui înaintare însăşi ar putea depune garanţie pentru ceea ce s-ar dovedi productiv în textul clasic. al cărei punct de fugă e totuşi. acel imens firesc al limbajului cotidian. ca într-un mic cutremur. în mică măsură. să-l încărcăm cu acest surplus de structură provenit din disertaţie. chiar în însăşi scriitura comentariului. dacă vrem. blocurile de semnificaţie din care lectura nu surprinde decât suprafaţa netedă. mai înseamnă că recâştigăm forţa (timpul. prin chiar încetineala şi dispersia sa. discursul cursiv al naraţiunii.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z înseamnă să aspirăm nu la o structură legală de norme şi abateri. alte coduri). din ce în ce mai departe. misterios. al acestei diferenţe care revine la nesfârşit. Fireşte. îndepărtând. şi nu să-l unificăm. nici analiză cu adevărat. Textul constelat Vom constela deci textul. plural): lectura acestui text trebuie făcută într-o anume ordine. 79 . dacă analizăm până la cel mai mic detaliu acest text unic. să evităm a-l structura excesiv. În plus. fără a se supune. Şi la urma urmelor. deschis: fiecare text (unic) este însăşi teoria (şi nu simplul exemplu) al acestei fugi. nu la o Lege narativă sau poetică. imperceptibil sudată prin debitul frazelor.cartiaz. închizându-l.www. voci din alte texte. nici imagine. Căci acest pas cu pas. răgazul) de a ne reîntoarce pe firul sensului. textul clasic e incomplet reversibil (fiind şi. de a-i surprinde o imagine interioară: el nu e decât descompunerea (în sens cinematografic) a trudei lecturii: un ralantiu. înseamnă să prefacem textul într-o constelaţie.

ca unităţi ale lecturii. învelit în cuvânt. ordonat ca un bloc de sensuri posibile (dar reglate. Lexia va cuprinde când doar câteva cuvinte. care îi e excipientul “natural”. printre aceste articulaţii artificiale ulterioare. cât priveşte întinderea unei lexii. fără graniţe şi puncte de reper. încărcate cu un meta-sens. dezvăluirea codurilor.cartiaz. tematică. Nu va fi câtuşi de puţin vorba despre critica unui text sau despre critica acestui text. în funcţie de momentele textului. pentru a observa migraţia sensurilor. altfel spus. În masa lui. atestate printr-o lectură sistematică) sub fluxul discursului. patru sensuri de enumerat. întins şi adânc deopotrivă.n.]. 80 . istorică. în anexă. întemeindu-se pe semnificant. a acestor semnificaţi nu urmăreşte să stabilească adevărul textului (structura sa profundă. psihanalitică. asemeni augurului ce decupează pe cer cu vârful bastonului un dreptunghi imaginar ca să descifreze sensuri urmărind zborul păsărilor. comentatorul decupează de-a lungul textului zone de lectură. în frază sau paragraf. Să fim atenţi doar la atât: ca fiecare lexie să nu cuprindă mai mult de trei.www. conturul textului plural. în grupuri de cuvinte. când mai multe fraze. în funcţie de comoditate. textul poate fi comparat cu un cer. nu va presupune nici o responsabilitate metodologică. în fiecare lexie. după ochi. înlănţuirea citatelor [s. pe care aici le vom numi lexii. unităţile de sens (conotaţiile) înşirate separat pentru fiecare lexie nu vor fi deci regrupate. Lexia nu e decât învelişul unui volum semantic. Dezvăluirea sistematică. determinată empiric. strategică). neted. ci pluralitatea sa (cât de drămuit ar fi). Acest decupaj – s-o recunoaştem – va fi cât se poate de arbitrar. translaţia şi repetiţia semnificaţilor. va depinde de condensarea conotaţiilor. câteva secvenţe al căror şir ar putea fi rătăcit de textul tutore).ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Semnificantul tutore va fi desfăcut într-o serie de mici fragmente contigue. în vederea unei construcţii finale (vom reuni doar. în timp ce analiza propusă vizează doar semnificatul. Lexia şi unităţile sale vor alcătui astfel un soi de cub faţetat. în limbaj. Textul sfărâmat Vom mai reţine. dar nu distribuită) a mai multor critici (psihologică. Ne va fi de ajuns ca ea să devină cel mai bun spaţiu de unde putem observa sensul. vom propune materia semantică (divizată.

]. această inversare. Această inversare a prejudecăţilor noastre (care transformă lectura într-o simplă receptare sau. apoi.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z structurală). operaţiile prin care. conform căreia agentul îşi împlinea acţiunea pentru sine (sacrific pentru mine însumi) şi diateza activă. Ea este însăşi vocea lecturii: în text. într-o economie a dezvăluirii. Şi totuşi. substantivul de atribut. un fel de notar care – la comanda instituţiei – trebuie nu să flateze gusturile clientului său. scriitura este activă. în cazul de faţă). ci al unui scriitor public. retorice. Comentariul. 81 . ci “firescul” său. întrerupt. lizibilă). inventarierea. ar putea fi ilustrată printr-o imagine lingvistică: în verbul indo-european (grec. fără nici o consideraţie pentru diviziunile sale naturale [s. el administrează respectiva marfă: povestirea. anecdotice). vor putea chiar despărţi verbul de complementul său. vom încerca să schiţăm spaţiul stereografic al unei sscriituri (în cazul de faţă – scriitura clasică. nu va fi negată calitatea textului (incomparabilă. ci să întocmească. lista intereselor sale. De unde se vede că scriitura nu este comunicare a unui mesaj care ar circula dinspre autor spre cititor. Din acest punct de vedere.n. căci acţionează în interesul cititorului: ea nu e produsul unui autor. să-şi asculte vocea – care înseamnă de fapt ascultare a uneia din vocile textului. a-i reteza vorba. două voci): diateza medie. deci. nu se va putea deci elabora prin “respectarea” textului: textul tutore va fi mereu sfărâmat.cartiaz.] (sintactice. din clipa în care comentariul se sustrage oricărei ideologii a totalităţii. de pildă. de exemplu). în cel mai bun caz. explicaţia şi digresiunea vor putea oricând apărea în miezul suspansului. întemeiat pe afirmarea pluralităţii. făcea un sacrificiu în interesul protejatului său). dar pentru altul (aşa cum un preot.www. după dictarea acestuia.n. după care agentul împlinea aceeaşi acţiune. Vocea cititorului (…) Discursul vorbeşte conformându-se intereselor cititorului. numai cititorul vorbeşte [s. fiecare critică va putea (după bunul său plac) să se joace. într-o simplă participare psihologică la aventura povestită). În schimb. elaborarea lui va consta tocmai din a bruftului textul. se opuneau două diateze (mai exact.

e şlefuit.www. S-ar putea deci spune că orice text clasic (lizibil) este implicit o artă a Literaturii Depline: o Literatură care e plină . e în stare să se opună firesc imperialismului fiecărui limbaj. PLĂCEREA TEXTULUI Borduri Într-o povestire. nu se mai poate scrie: plenitudinea simbolică (culminând în arta romantică) este ultimul avatar al culturii noastre. lizibilă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Literatura deplină (…) Textul este înţesat de sensuri multiple. sau. îmi înalţ capul. şi totuşi lectura mea nu e fascinată de nici o pierdere 82 . la urma urmelor. Această Literatură Deplină. mă scufund din nou. nu gust nemijlocit conţinutul.] (…). ci mai degrabă zgârieturile pe care le las pe suprafaţa frumosului înveliş: alerg. un mare fald meditativ. plină de francheţe. plină de adâncimi şi unduiri care-o fac să pară infinită. sau ca soarele. copleşit de gloria pe care literatura o revarsă asupra făuritorilor ei. dar cu toate acestea. ca o femelă plină de semnificaţii pe care critica o face – cu nerăbdare – să nască. e interesată doar de întinderea textului şi câtuşi de puţin de jocurile limbajului (când citesc un Jules Verne. sau ca o mare. sar. şi nici măcar structura acesteia.cum ai spune despre un şifonier că e plin de sensuri aranjate. înaintez repede: pierd din discurs. două regimuri de lectură: una – ţinteşte articulările anecdotei. şi nu doar în simpla temporalitate a citirii sale.cartiaz. drămuite (într-un asemenea text nimic nu se pierde vreodată: sensul recuperează totul). Nici o legătură cu sfâşierea adâncă produsă de textul desfătării în limbajul însuşi. stivuite. (…) Doar scriitura. asemeni unei arte declarate şi recunoscute: instituţional. discontinue şi aglomerate. netezit de mişcarea “naturală” a frazelor sale: un text-ou [s. De aici. asumându-şi în propriul ei demers pluralitatea cea mai vastă cu putinţă.n.

să regăseşti – pentru a-i citi pe scriitorii de azi – tihna lecturilor de odinioară. atunci subiectul jocului – subiectul textului e absorbit. căci gustă simultan şi contradictoriu din hedonismul profund al oricărei culturi (care îl pătrunde în tihnă. paradoxal (cu cât se crede mai mult că e destul să mergi repede ca să nu te plictiseşti). umple. ci să paşti. Clivaj Text de plăcere [s. pe frânturi. dar şi din distrugerea acelei culturi: se bucură de trăinicia eului său (aceasta e plăcerea) şi 83 . uneori). şi nu anecdota. un roman modern: va deveni de îndată opac. soliditatea gusturilor. percepe în fiecare punct al textului asindetul care secţionează limbajele.www. Nu extensiunea (logică) o captivează. nu se rupe de ea.]: cel care distruge. ce înglobează şi vechile cărţi). or.n.]: ceea ce “sur-vine”. dintr-un roman de Zola: o să vă cadă cartea din mână. e lipită de text. să fii un cititor aristocratic. această a doua lectură.n.]: cel care mulţumeşte. aplicată (în sens propriu). la adăpostul unei arte de a trăi. în enunţare. Text de desfătare [s. care clatină temeliile istorice.cartiaz. ci. convine textului modern. cântăreşte. citiţi tot. este un subiect anacronic. produce euforie. pentru că ceea ce i se întâmplă limbajului. nu i se întâmplă discursului [s. ceea ce “pleacă”. e legat de o practică tihnită a lecturii. valorilor şi amintirilor sale. Iar acela care are în vedere ambele texte deodată. interstiţiul desfătării are loc în volumul limbajelor. citeşte – dacă putem spune astfel – cu aplicaţie şi dăruire. excitarea provine nu dintr-o grabă progresivă. Vreţi să se întâmple ceva şi nu se întâmplă nimic. falia dintre cele două borduri. Să nu devorezi. psihologice ale cititorului.n. culturale.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z verbală – în sensul speleologic al acestui cuvânt). spulberă tihna (până la oboseală. el vine dinspre cultură. cealaltă lectură nu lasă să-i scape nimic. Citiţi încet. ci dintr-un soi de harababură verticală (verticalitatea limbajului şi a distrugerii lui). textului-limită. care pune în criză relaţia sa cu limbajul. dimpotrivă. să nu înghiţi. citiţi repede. şi nu în succesiunea enunţurilor. să rumegi pe îndelete. Prăpastia apare în clipa când fiecare mână (diferită) sare deasupra celeilalte (şi nu după cealaltă). exclus plăcerii voastre. ţinând în mână frâiele plăcerii şi desfătării deopotrivă. nu exfolierea adevărurilor.

o anagramă a corpului? Da. alcătuit numai din relaţii erotice. chiar şi carenţa sau respingerea limbajului ca forţă primară. el e chiar corpul gramaticienilor. cuvântul ca unitate singulară.n. dar a corpului nostru erotic. erudiţii arabi folosesc – pare-se – această admirabilă expresie: corpul neîndoielnic. o altă nominare. Dar mai avem şi un corp al desfătării. filologilor (feno-textul). Corpuri Vorbind despre text. Toate aceste artefacte sunt preluate de către imaginarul ştiinţei (ştiinţa ca imaginar).ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z încearcă să-l distrugă (aceasta îi e desfătarea). Tot astfel şi textul: el nu-i altceva decât şirul deschis al focurilor limbajului [s. de două ori pervers. Să aibă. monadă magică. textul o formă omenească. E un alt decupaj. al criticilor. Care corp? Căci avem mai multe: un corp al anatomiştilor şi al fiziologilor. Plăcerea textului nu ar putea fi redusă la funcţionarea sa gramaticală (feno-textuală). comentatorilor. lingvistica formulează corect adevărul despre limbaj.www. e important să restabilim în ştiinţa limbajului ceea ce nu i-a fost atribuit acestuia decât fortuit.cartiaz. lumini pâlpâitoare. “entuziasmul” (tot Nietzsche). Iată un subiect de două ori clivat.] (focuri vii. dispreţuitor sau – cel mai adesea chiar – refuzat: semiologia (stilistica. trăsături răzleţe aşezate în text asemeni seminţelor. Imaginaruri Deci. practica. spontană. obiect al ştiinţei. asompţiunile fundamentale ale vechii filosofii). Or. spunea Nietzsche). vorbirea ca instrument sau expresie a gândirii. retorica. Un al doilea gest ar fi să reîncredinţăm ştiinţei ceva ce i se împotriveşte: 84 . acţiunea etică. “zopyra”. dar numai într-o singură privinţă: “că nu se comite nici o iluzie conştientă”. să reperezi atent imaginarurile limbajului. să fie o figură. scrierea ca transliterare a vorbirii. fraza ca măsură logică. închisă. pragmatică. prin urmare. noţiunile comune. Ca prim gest. Plăcerea textului e clipa în care corpul meu îşi va urma propriile idei – căci corpul meu nu are aceleaşi idei cu mine. bune înlocuitoare – pentru noi – ale acelor “semina aeternitatis”. atunci. aceasta e chiar definiţia imaginarului: inconştienţa inconştientului. fără nici o legătură cu primul. tot aşa cum plăcerea corpului nu poate fi redusă la simpla nevoie fiziologică.

aşa cum a expus psihanaliza acel corp erotic al omului. Plăcerea aceasta poate fi spusă: de aici provine critica. Euforia. deci nici aproape. în ciuda şi-mpotriva a toate. Siguranţa: o întreagă artă de a trăi. un spaţiu şi un timp al lecturii: casa.n.cartiaz. inconştient vătuit. la urma urmelor. Mă desfată. Eppure si gaude! Şi totuşi. Plăcere Plăcere a textului. cu atât plăcerea va spori. plăcerea ar intra pe făgaşul obişnuit al motivaţiilor. e ceea ce îi lipseşte ştiinţei limbajului pentru a-şi face vizibilă importanţa generală (şi nu particularitatea ei tehnocratică). Delicateţea. la valori. Formidabilă consolidare a eului (prin fantasmă). Câteva exemple cel puţin? Ne-am putea gândi la o uriaşă recoltă colectivă: am strânge toate textele care-au reuşit să facă plăcere cuiva (de oriunde ar proveni ele) şi apoi am expune acest corp textual (corpus: e bine spus). Textul e limbajul fără imaginarul său [s. nici departe (Proust în camera lui de lucru cu miros de stânjenei) etc. niciodată riguros). Nu pot decât să dau târcoale unui asemenea subiect – şi atunci ar fi mai bine s-o fac concis şi solitar decât în colectiv şi la nesfârşit. Tot ce e cu greu tolerat sau chiar direct respins de către lingvistică (considerată drept ştiinţă canonică. din care nici una nu ar fi definitivă (dacă invoc aici câteva plăceri ale textului. de-abia o rapidă inspectare (o introspectare). Clasicii. Inteligenţa. 85 . decât să explice textele alese. va fi mai diversă). semnificanţa. Ironia.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z în cazul nostru textul. Într-un cuvânt. Nu poate exista nici o “teză” despre plăcerea textului. Şi totuşi – ne putem teme de asta – o asemenea muncă n-ar face. ar fi mai bine să renunţ la această trecere de la valoare. provincia. foarte precar. fundament al afirmaţiei. ca efecte ale culturii.www. pozitivă). mă bucur de text. ar apărea o bifurcare inevitabilă a proiectului: neputând să se supună. Măiestria. o fac întotdeauna în treacăt. Plăcerea textului se poate defini printr-o practică (fără vreun risc al reprimării).]. familia acolo unde trebuie. desfătarea – iată cauza retragerii textului din imaginarurile limbajului. o asemenea muncă n-ar putea să se scrie. Cultura (cu cât mai multă. înainte de prânz.

trebuie să treci la altceva.]: nimic nu ne garantează că acelaşi text ne-ar mai plăcea şi a doua oară. aparent. O plăcere îmbucătăţită. principiul pierderii devine ineficient.www. nimic nu se recuperează. afişare. Desfătarea textului nu e doar precară. neputinţa de a vorbi despre acest text din punctul de vedere al ştiinţei pozitive (jurisdicţia ei e cea a ştiinţei critice: plăcerea ca principiu critic). plăcerea e friabilă. Totul se joacă. rivalitate. poate chiar să plictisească). sensul (adevărul).n. mobil. cufundat în acest ţesut – în această textură – subiectul se destramă. împrejurare. Lucru evident în pictură. nimic nu se reconstituie. o limbă. o cultură îmbucătăţite. şi pe care această Poftă o poate oricând revoca). se lucrează într-o neîncetată întreţesere. Dacă ne-ar plăcea neologismele. dar. perversiunea nu poate defini singură desfătarea. dimpotrivă. în spatele căruia se află. 86 . Totul se urneşte dintr-o dată.]. vid.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Texte ale desfătării. doar perversiunea dusă la extrem o poate face: un extrem întotdeauna deplasat. Şi totuşi. am putea defini teoria textului ca o hyphologie (hyphos este ţeserea şi pânza de păianjen). Oricine poate dovedi că plăcerea textului nu e sigură [s. de unde. precum un păianjen care s-ar descompune el însuşi în secreţiile constructive ale propriei pânze [s. în pictura de azi: din clipa în care e înţeles. paradă etc. Sunt perverse prin faptul că se sustrag oricărei finalităţi imaginabile – chiar şi cea a plăcerii (desfătarea nu stârneşte în mod obligatoriu plăcerea. Teorie Text. dezagregată de umoare.cartiaz.n. ca pe un văl gata făcut. totul se câştigă la vedere. discurs. mai rău: e precoce. dacă până acum am privit mereu pânza aceasta ca pe un produs. deacum înainte vom accentua – în privinţa texturii – ideea generativă a unui text care se face.n. nu vine când îi e vremea. Nici un alibi nu rezistă. nu depinde de nici o maturizare. Desfătarea. mai mult sau mai puţin ascuns. adică Ţesătură. Acest extrem e garantul desfătării: o perversiune medie se împotmoleşte foarte repede într-un joc de finalităţi subalterne: prestigiu. Textul desfătării e absolut intranzitiv. obişnuinţă. imprevizibil.] (dobândită printr-o rugă mută închinată Poftei de a te simţi bine. e o plăcere precară [s.

Întrebarea aceasta e plăcerea. deşi a afirmat valoarea erotică şi. cenzurată de către comentatorii clasici: actio. idiolectul care se repetă.cartiaz. nişte eudemonişti declaraţi? Cu toate acestea. de conceput în afara plăcerii. Şi totuşi: materialismul radical spre care tinde această teorie este. ori de accentele amabile. semnificanţei.n.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Deşi teoria textului a definit cu precizie semnificanţa (în sensul dat de Julia Kristeva cuvântului) ca spaţiu al desfătării. fiecare în felul său. n-au fost. critică a practicii textuale. ea e un indirect. în ce o priveşte. scriitura cu voce tare nu e expresivă. Voce Dacă ar fi cu putinţă să ne imaginăm o estetică a plăcerii textuale. Diderot. ci de acel grăunte al vocii.]. reuşind deci să devină el însuşi. importanţa sa în teatrul extrem-oriental). În antichitate. plăcerea poate împiedica întoarcerea textului la morală. prinde consistenţă şi să-l zdruncinăm cu o întrebare. asemeni dicţiei. locul plăcerii într-o teorie a textului nu e sigur. refulate. am putea spune. ci 87 . retorica includea o parte uitată. purtată nu de inflexiunile dramatice. amestec erotic între timbru şi limbaj. şi Sollers. Fourier. dar fără îndoială că despre ea aminteau şi Artaud. ar trebui să includem în ea scriitura cu voce tare. ea lasă exprimarea pe seama feno-textului.www. Epicur. fără să fie luat peste picior?). Să vorbim despre ea. Această scriitură vocală (care nu-i câtuşi de puţin vorbirea) nu este practicată. cu toţii. un teatru al expresiei. în care oratorul-actor îşi “exprima” indignarea. ea aparţine geno-textului. fără de care teoria textului ar redeveni un sistem centrat. Sade. compasiunea etc. scriitura cu voce tare nu e fonologică. materie a unei arte: arta de a-şi purta corpul (de unde. o filosofie a sensului. Ca un nume trivial ce e. să deplasăm discursul. un “derapant”. aceste propoziţii sunt cel mai adesea uitate. a codului regulat al comunicării. nedemn (fiindcă cine şi-ar zice azi hedonist. Ţinând seama de sunetele limbii. a desfătării? Puţinii materialişti de pe vremuri. la adevăr: la morala adevărului [s. un ansamblu de reţete pentru exteriorizarea corporală a discursului. deopotrivă. ca şi cum ar exista. Vine pur şi simplu o zi când simţim intens nevoia să slăbim puţin teoria. de intonaţiile incisive. oare. În schimb. sufocate. oare.

Orice luare de poziţie declarată aruncă puţină lumină.]. cocleala consoanelor. o întreagă stereofonie a cărnii. în fond. carnea buzelor. suflul. taie: o desfătare. fin granulate şi vibratile. în ciuda 88 .cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z fonetică. acel corp anonim al actorului în urechea mea: granulează. voluptatea vocalelor. un text în care să poţi percepe grăuntele glasului [s. ea caută (într-o perspectivă a desfătării) incidentele pulsionale. un fel de bot omenesc (vocea. în senzualitatea lor. ca să spunem astfel. dar cum melodia a murit. moi. zbârnâie. umede. pentru a izbuti să alunge foarte departe semnificatul. punctele de vedere se vor preciza. O anume artă a melodiei ne-ar putea da o idee despre această scriitură vocală. fie şi cu preţul câtorva ieşiri polemice.n. în materialitatea. limbajul învelit în piele. Nimeni nu se va plânge de faptul că. pentru a zvârli. obiectivul său nu e claritatea mesajelor. E de-ajuns ca. teatrul emoţiilor. cel puţin asupra punctelor litigioase care. a limbajului. cinematograful să prindă de foarte aproape sunetul rostirii (aceasta este. mângâie. roade. în ziua de azi poate doar la cinematograf ea ar mai putea fi regăsită uşor. astfel. în adâncime: articularea corpului. a limbii. asprimea. nu cea a sensului. JEAN STAROBINSKI RELAŢIA CRITICĂ Recentele dezbateri în jurul criticii vor fi avut meritul de a ne sili să ne formulăm mai limpede anumite poziţii teoretice. definiţia generalizată a “grăuntelui” scriiturii) şi să facă auzite. de fapt. dacă nu totdeauna asupra problemelor fundamentale.www. scriitura să fie fragede. asemeni botului unui animal).

cel mai adecvat complement reflexiv. Nu putem reduce metoda la o tatonare intuitivă. s-ar abandona în acest fel solicitărilor infinite ale multiplicităţii formelor pe care ea le întâlneşte în drumul 89 . Descifrăm trecutul în aşa fel. teoria a precedat cu necesitate invenţia.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z modei sau graţie ei. al operei noastre viitoare. În domeniul literar. într-un sens mai larg. ea ori se aplică la codificarea scrupuloasă a anumitor mijloace tehnice. În felul acesta. Dar.www. istoria capătă de la noi sensul căruia noi pretindem că ne supunem…Cât priveşte metoda critică. încât să-l facem să ducă în mod necesar la un viitor prefigurat de o hotărâre a voinţei noastre. Dacă-i privim mai îndeaproape. ori. (…) Negreşit că nu ne putem limita la cazul particular al unei opere sau al unui autor pentru care e necesar ca expresia critică să se instruiască şi să se ajusteze pentru a oferi. Ar însemna să reducem critica la rolul de ecou sensibil. în funcţie de împrejurări. într-alt sens. e o ipoteză de anticipare asupra naturii şi asupra raporturilor interne ale obiectului explorat: în acest sens. fără să se pronunţe în chip dogmatic asupra alegerii mijloacelor. într-un anume sens.cartiaz. viziunea generală a unui sistem condus de o ordine logică. Critica. în ştiinţele fizice. Teoria. voind să depăşim şi să prelungim antecedentele noastre. mai strâns legat de etimologie. se dezvoltă ca o reflecţie asupra scopurilor pe care e obligată să şi le propună. s-a putut afirma pe bună dreptate că. Teorie. ne dăm seama că accepţiunea fiecăruia dintre ei e departe de a fi perfect univocă. care să se schimbe după împrejurări şi să fie orientată în mod exclusiv de divinaţie. cuvântul teorie desemnează contemplarea comprehensivă a unui ansamblu explorat în prealabil. nu e de ajuns ca să dăm fiecărei opere răspunsul specific pe care ea pare a-l aştepta. metodă: aceşti doi termeni care nu se suprapun complet sunt consideraţi prea adesea interşanjabili. docil la seducţia singulară a fiecărei lecturi. de asemeni “teoretic”. de reflex intelectualizat. fac mai vădite conflictele şi perplexităţile momentului. noi le conferim o orientare conformă cu dorinţele şi uneori chiar şi cu iluziile noastre. uitând de unitatea finală spre care ea trebuie să tindă. consideraţia “teoretică” asupra producţiei trecutului se întâmplă să fie larg influenţată de proiectul.

Aceste principii directoare. conţine o parte de vervă. obligă să ne potrivim pasul în funcţie de pasul precedent şi în funcţie de pasul care urmează să vină.n. dacă îşi reia efortul.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z ei. 90 . cât şi codificarea mijloacelor ei. Dar ea nu se poate încrede în ele. de nici un fel de doctrină prealabilă. ea trebuie să ajungă să se înţeleagă pe ea însăşi sau. contemplaţie comprehensivă) a literaturii. ea trebuie să tindă. înţeleg aici atât reflecţia asupra scopurilor criticii. prin cunoaşterea particularului. Criticul ajunge la integrala conştiinţă a metodei sale întorcându-se asupra propriului său drum. chiar dacă revine asupra propriilor ei paşi. deşi nu se înscriu într-un cod preexistent. mai integratoare a universului cuvântului literar: ea se îndreaptă spre o teorie (în sensul de theoria.www. în adevăratul înţeles al cuvântului. făcând în aşa fel încât orice lectură să rămână una neprevăzută. să se determine pe sine în funcţie de scopurile ce-i sunt proprii. Paradoxul aparent e că metoda nu se poate formula conceptual decât în momentul în care ea şi-a îndeplinit sarcina şi deci a devenit aproape inutilă. mai curând. Critica n-ar face decât să ia act de diversitatea operelor – considerate a fi tot atâtea lumi vizitate succesiv – în loc să elaboreze viziunea unitară prin care această diversitate se oferă înţelegerii tocmai ca diversitate. neumbrită de nici un fel de premeditaţie sistematică.].cartiaz. în acelaşi timp. orice critică are momentele ei de şansă şi stările ei de graţie. de improvizaţie. Iar prin metodă. o simplă întâlnire. nu sunt mai puţin necesare: ele previn deviaţiile aberante. de instinct. Şi totuşi această generalizare a cunoaşterii critice se află într-o perpetuă devenire: critica are de câştigat dacă se consideră neîmplinită. Oricare dintre lucrările particulare pe care ea le abordează nu e decât o tranziţie spre o cunoaştere mai diferenţiată şi. Desigur că dacă critica e un mod de a cunoaşte (în clipa de faţă interpretarea comprehensivă a înlăturat cu desăvârşire judecata de valoare). spre generalizarea descoperirilor ei. asigură punctul de plecare textual. în acelaşi timp. care s-o călăuzească fără să-i impună constrângeri şi care s-o readucă la obiectul ei. Critica are nevoie de principii regulatoare mai solide. Orice critică. Metoda se ascunde în stilul demersului critic şi nu devine complet evidentă decât în momentul în care a parcurs tot drumul [s.

pe măsură ce mergem înainte. în empatia primei auscultări. el nu e numai constituit printr-un inventar scrupulos al părţilor operei şi prin analiza corespondenţelor lor estetice.cartiaz.www. uneori discontinue şi situate la diferite niveluri ale realităţii. să alcătuiesc asupra operei respective un discurs care să nu mai fie simpla explicitare a discursului imanent propriu operei. Faptul capital asupra căruia aş vrea să insist e că progresul cercetării nu e doar legat de descoperirea unor elemente obiective situate pe acelaşi plan. Cine zice variaţie. eu coincid foarte îndeaproape cu legea operei. În noţiunea de traiect critic includ bineînţeles pe aceea de “cerc hermeneutic”. din moment ce traiectul meu nu mai e condus de acela al operei.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z De la acceptarea naivă la o înţelegere integratoare. (…) Altminteri spus. mai e necesar să intervină în plus o variaţie a relaţiei stabilite între critică şi operă – variaţie graţie căreia opera să desfăşoare aspecte felurite. să o compar cu alte opere şi cu alte legi. de la care devine cu putinţă o descripţie diferită. conştiinţa caracterului limitat al acestei stări sugerează instaurarea unei relaţii noi. Traiectul acesta se efectuează printr-o serie de planuri succesive. adică trece de la eteronomie la autonomie. şi una instabilă sau chiar fluctuantă: totul se orientează încetul cu încetul spre totalizarea cunoştinţelor şi spre lărgirea spectacolului inteligibil. raportul faţă de operă se schimbă. pentru acest motiv. condusă de către legea internă a operei. mă detaşez şi mă îndepărtez de acesta pentru a-mi urma drumul meu. Şi. Dar o relaţie variabilă şi suplă nu e. pe care o dobândesc graţie studierii ei obiective. conştiinţa acesteia. Înseamnă aceasta că ne îndepărtăm de operă? Evident. o variaţie graţie căreia de asemenea conştiinţa critică se cucereşte pe sine. zice supleţe. şi care-şi poate găsi locul în munca pregătitoare. de la o lectură fără păreri preconcepute. Şi în cazul că în cadrul supunerii acceptării naïve. în care totuşi nu văd decât un caz particular – şi anume unul cu deosebire reuşit – al traiectului critic. 91 . mă face capabil să o contemplu din afară. În fiecare dintre stările momentane ale relaţiei cu opera. la o reflecţie autonomă faţă de operă şi de istoria în care ea se inserează: noţiunea la care ţin cel mai mult e aceea de traiect critic – traiect care nu trebuie să se înscrie neapărat în opera critică însăşi.

drumul acesta rămâne totdeauna relativ faţă de opera cu care ceva mai înainte stabilisem coincidenţa. ea adoptă un curs propriu de natură să se încrucişeze cu ea într-un punct decisiv. Dar evenimentul acesta rămâne inclus în universul cuvintelor: modul său specific de acţiune. O lumină puternică ia naştere totdeauna la intersecţia unor traiectorii.]: opera critică completă comportă totdeauna reminiscenţa docilităţii primitive.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z totuşi. în loc să ne solicite aşa cum ar face-o un mesaj direct. direcţia operei literare analizate.n. sau un flux poetic: ea se desfăşoară în conformitate cu o pantă proprie şi cu un ritm al ei. între o conştiinţă luată în parte şi lume. stabilite prin intermediul limbajului. în absenţă. se constituie. liberă şi autonomă. felul său propriu de a acţiona trece prin faza ocolită a “dispariţiei elocutorii” a actelor şi pasiunilor. Pentru cititorul naiv. pentru a instaura un interes de alt ordin. legat de o risipă a imaginaţiei.n. un domeniu mai îndepărtat decât oricare altul şi totuşi investit cu puterea de a se adăuga realului pentru a ne provoca într-un fel în care nici un eveniment din lume n-ar putea-o face. Despre aceasta eu am o certitudine nemijlocită. în ceea ce o priveşte.cartiaz. Un eveniment se realizează în seria consecutivă a frazelor înlănţuite una de alta. Faptul că fraza. pentru a-i adăuga pe cât posibil o lumină suplimentară. şi opera literară la rândul ei se manifestă ca un traiect. ca urmare. cuvântul se izolează în propria lor substanţă. Dacă reflecţia critică se înscrie pe un traiect. Astfel. un fir narativ. dar departe de a adopta. 92 . care implică emergenţa.www. între un început şi un sfârşit. În mine se produce un travaliu prin desfăşurarea limbajului operei [s. iar depărtarea pe care am realizat-o îmi apare ca o condiţie necesară ca să nu existe doar aprobare a operei literare. emoţia.]. Paradoxul fundamental al literaturii e de a fi o sărbătoare (sau o profanare) a limbajului – adică o relaţie înteţită – graţie transpoziţiei “elocutorii”. o relaţie suspendată. Orice descriere ulterioară trebuie să păstreze amintirea acestui fapt prim. provoacă o întrerupere a preocupării noastre pentru interese imediate. senzaţiile mele interioare marchează cu fidelitate profilul actual al operei. opera e un discurs. a elementului limbajului pur şi. ci o întâlnire cu aceasta [s. adică asemeni unui sistem de relaţii variabile.

emoţia mea.cartiaz. ea mă solicită pentru a se putea manifesta. de sonoritate). fără a uita revelaţia primă a sensului. eu caut să le înţeleg. senzaţia. nu e decât un lucru inert: cu toate acestea. seducţia de baza ei formală. decât cu condiţia de a uni strâns sensul de substratul lui verbal. în momentul lecturii. să tratez ca pe nişte obiecte acest sistem de semne al căror farmec evocator eu l-am receptat până acum fără rezistenţă şi fără o replică reflexivă. Nimic nu mă împiedică deci. Dar. considerată anterior lecturii pe care o fac eu. ea există fără mine. ea se predestinează unei conştiinţe receptoare în care să se realizeze. voi descifra – pe cât de exact posibil – ordinea şi legea acelui text.www. stil. iar acestea din urmă. fără ezitare. care să nu contribuie la constituirea sensului. şi nu pot face acest lucru cu un minimum de şansă de reuşită. ea durează prin sine. Voi intra în sistemul complex al raporturilor interne. imagini. Aici urmează să intervină studiul “imanent” al caracterelor obiective ale textului: compoziţie. Opera. să le “tematizez” pentru propria mea gândire. voi scoate în evidenţă interdependenţa efectelor şi a structurilor.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Negreşit că opera posedă consistenţa ei materială independentă. în special în poezie. parte componentă minoră sau limitată. voi constata că nu există detaliu indiferent. ele sunt purtătoare ale sensului care s-a realizat în mine: fără a respinge seducţia. ea are nevoie de o conştiinţă pentru a se împlini. Pentru aceasta. valori semantice. căci ştiu că voi găsi în ele garanţia materială a ceea ce a fost. Semnele acestea m-au sedus. Se vor revela astfel corespondenţe semnificative nu numai între valorile aceluiaşi nivel (fapte care ţin de stil. îmi e îngăduit să revin la multiplele semne obiective din care e alcătuit acest lucru. Îndreptându-mă spre aspectul obiectv al operei. primesc din partea substratului lor fonic o evidentă îmbogăţire): ansamblul acestor corelaţii concomitente – pe care le putem defini drept structura operei – va constitui un sistem (sau un “organism”) 93 . ci s-o pun între paranteze şi. de compoziţie. dorind să înţeleg condiţiile în care s-a trezit sentimentul meu. să mă întorc spre structurile obiective care l-au determinat. ca. dar şi corespondenţe între valori de nivel diferit (fapte de compoziţie ce-şi găsesc o neaşteptată confirmare prin concursul faptelor de stil. aşa cum a afirmat atât de bine Georges Poulet. va trebui nu să-mi reneg emoţia.

]. ca un sistem definit prin “forma” sa şi în aparenţă închis faţă de tot ceea ce nu e inclus în el.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z într-o asemenea măsură încărcat de sens. presimţită de către cititor ca un fel de ameţeală şi evidenţiată de către variaţiile succesive (ele însele virtual infinite ca număr) din punct de vedere critic. un monism al scriiturii. că ea îşi impune prezenţa nu numai alături de alte opere literare. Înseamnă să tratăm opera ca pe o lume. dualismului tradiţional care face distincţia între gândire şi expresie. sarcina criticii ne apare ca o totalizare imposibil de împlinit a releveelor parţiale. În felul acesta. Dar nu voi putea trece cu vederea multă vreme faptul că opera e o lume într-o lume mai mare [s. Căci realitatea gândirii constă în faptul că ea apare. abordarea “structurală” ne ajută să depăşim această sterilă antinomie: ea ne dă posibilitatea să sesizăm sensul în incarnaţia lui şi materia “obiectivă” în toată importanţa ei “spirituală”. dar şi alături de alte realităţi sau de alte instituţii care nu sunt de esenţă literară. De ce ordin e acest raport? E posibil ca opera. pozitiv sau negativ. îi urmează acum. prin curentul structuralist. să-mi apară ca expresia microcosmică a universului în care ea a luat naştere. Şi chiar dacă renunţ la căutarea legii unei opere în afara acesteia (în “izvoarele” psihologice. se raportează implicit sau explicit. a căror sumă. De aceea. departe de a fi disparată. la universul exterior acelei opere.n. etc. Forma nu este vestmântul exterior al “fondului”. ea nu e o aparenţă seducătoare în spatele căreia s-ar ascunde o realitate încă mai preţioasă. condusă de legitatea ei proprie. încât ar fi de prisos să persistăm să distingem. într-o operă. în antecedentele culturale. o infinitate combinatorie iscată din jocul corelaţiilor. scrisul nu e o traducere îndoielnică a experienţei interioare.cartiaz. Opera ni se revelează ca un sistem original de raporturi reciproce. într-o operă. un aspect “obiectiv” şi unul “subiectiv”. ea ne interzice să abandonăm opera realizată pentru a căuta în dosul ei experienţa psihologică (Erlebnis-ul prealabil).) îmi e imposibil să ignor acel ceva care.www. Fără a abandona analiza imanentă a operei. fiind o lume în lume. În aşa fel încât raporturile pe care 94 . de la un anume grad de complexitate încolo. s-ar integra în aşa fel încât să scoată în evidenţă unitatea structurală care conduce jocul raporturilor interne dintre elementele şi părţile constitutive. el e experienţa însăşi. dar lăsând să se vadă.

Din acea clipă. E important să ştim să citim concordanţele intime ale operei. (…) Când e vorba de opere moderne. voi vedea generalizându-se reţeaua de semnificaţii organice active în operă. în conjunctura lărgită a operei şi “fondului” ei. susţin o relaţie diferenţială şi polemică cu literatura anterioară sau cu societatea înconjurătoare. constatăm o singulară polivalenţă: elementele care – în raporturile lor reciproce – contribuie la coerenţa organică internă a operei sunt tocmai acelea care. în “stilul” lor. Prin aceasta nu facem dealtfel decât să amintim nişte adevăruri foarte simple: romanul Roşu şi negru. opoziţiei. indicii variabili ai scandalului.]. pentru a deschide calea unui sistem unitar şi coerent de semnificaţii. al contestaţiei. de pildă. E necesar şi util să studiem operele ca pe nişte sisteme semnificante.www. Operând o anastomoză asupra operei şi contextului său. limba unei opere literare şi aceea a culturii înconjurătoare nu sunt consubstanţiale şi nu pot fi puse cap la cap. ca şi în “tezele” lor explicite. ca pe nişte întreguri alcătuite din părţi concertante. al opoziţiei. indiferenţei. Sarcina criticii “imanente” este tocmai de a depista.cartiaz. pe scurt. dar operele şi societăţile nu aparţin texturii omogene a aceluiaşi logos. e o operă de artă condusă de corespondenţe formale interne şi în acelaşi timp o critică a societăţii franceze din timpul Restauraţiei. sub alt unghi. Elementele care concordă în interiorul unei opere sunt în aceeaşi măsură purtătoarele unui dezacord [s. Nu-i nevoie să amintim că majoritatea marilor opere moderne nu-şi declară legăturile lor cu lumea decât la modul refuzului. în mod obligatoriu va trebui deci să limităm ambiţiile unui structuralism cultural global.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z le-am descoperit înlăuntrul operei să se multiplice în mod corespunzător în afara ei.n. 95 . deriziunii. tot ceea ce în lumea contemporană conferă operei de geniu caracterul ei de monstruozitate sau de excepţie. în lumea mai largă din care ea e doar un element. Voi căpăta în felul acesta convingerea că legea internă a operei îmi va fi oferit rezumatul simbolic al legii colective a momentului şi a mediului cultural în sânul căruia opera a fost produsă. iar. să relativizăm abordarea structurală. astfel încât descifrarea operei mă va trimite la un “stil al epocii” şi vice versa. pe fondul culturii care o susţine. în interiorul textelor.

în cazul că renunţăm să căutăm în psihologie şi în sociologie condiţiile suficiente ale operelor. graţie publicării şi lecturii. cu efectele mai îndepărtate. mâniei. devenind autorul cutărei opere. a căror înţelegere nu e posibilă decât cu preţul unei confruntări a operei cu sorgintea ei. pe care ea o transcende şi prin care ea este depăşită. într-un 96 . dimensiunea psihologică şi sociologică de care am făcut abstracţie pentru a interoga raporturile interne ale operei. iar cartea aceasta. obligă pe cititori să-şi modifice conştiinţa pe care o aveau despre ei înşişi şi despre lumea lor.www. ea este o concordia discors. eveniment care derivă dintr-o anume conştiinţă şi care-şi află împlinirea în alte conştiinţe. pentru că aceste raporturi ne readuc la ele şi. Iată deci reintroduse dimensiunea “existenţială”. dublând pozitivitatea raporturilor care constituie forma ei materială printr-o negativitate care-i iscă nelimitata înflorire. introducând aici cel mai adesea tulburare şi sfidare. În acest caz. Structura structurată a operei ne face să ajungem la un subiect structurant precum şi la o lume culturală căreia ea i se adaugă. cu mediul înconjurător. Ne întoarcem acum la ele. devine altceva decât ceea ce fusese înainte. Tensiunile interne din care-şi trage existenţa obiectul literar sunt alcătuite în parte din forţe “destructurante”. Înţelegerea unei opere în raporturile ei intrinseci ne duce deci la întrebarea asupra raporturilor diferenţiale cu vecinii ei imediaţi: un om oarecare. o compatibilitate de incompatibilităţi. cu condiţia să ştim să le citim. după cum el dezminte bazele realităţii înconjurătoare. putem să recunoaştem acolo măcar condiţiile necesare ale genezei şi efectelor lor. structurile “imanente” ale operei se dublează printr-o reţea de relaţii care fac să apară opera pe fondul unei exteriorităţi. în numele injoncţiunii dorinţei. scriitorul se neagă. În opera sa.cartiaz. Cu alte cuvinte. speranţei. Pentru noi care confruntăm opera cu tot ceea ce o înconjoară.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z să ştim să recunoaştem importanţa dezacordului manifestat de către scriitor. introducându-se în lume. Există deci o trecere spre operă (care se înscrie în însăşi opera. Iată deci reintroduse dintr-o dată problemele tratate de obicei de istoria literară. ei pot fi găsiţi în operele însele. Iată reapărând valoarea de eveniment a operei. se depăşeşte şi se transformă. indicii principali nu vin din afară.

Aici vedem 97 . în acest caz. eu sunt în stare să discern relaţia lui cu acel ceva care. Ceea ce îngrădeşte competenţa structuralismului este faptul că tranzitul de care am amintit mai sus nu se efectuează în “mediul” omogen şi continuu al limbajului explicit. dând naştere unei opere.] Chiar dacă ştiu sigur că nu pot ajunge la un autor anterior operei sale. după cum există şi o trecere a operei spre lume [s. Trebuie descoperită în operă natura specifică a unei dorinţi.]. care a încercat să ajungă la sine însuşi şi să se atesteze. a unei puteri (a unui geniu). al recursului la literatură şi la imaginar. Nu există operă modernă care să nu conţină indicele sau justificarea propriei sale apariţii în lume (romanul lui Proust e. dar el acceptă să nu mai considere doar reţeaua raporturilor interne ale operei ca unic obiect semnificant: elementele stabilizate ale cărţii sau ale paginii sunt în acelaşi timp şi terenul unui tranzit care le traversează. căci eu adaug considerării traiectului textual explicaţia unui traiect intenţional implicat în traiectul textual [s.) în raport cu limba “medie” a momentului cultural – abatere care-şi află forma superlativă în excesul dereglat al unor opere extreme – dar pe care cultura le recuperează sau încearcă să le recupereze pentru limbajul comun. înainte de naşterea operei sau după publicarea ei. îndeosebi pe calea interpretării critice. am dreptul şi datoria de a supune pe autor unui interogatoriu în opera sa întrebând: cine vorbeşte? Şi trebuie să mă întreb numaidecât spre ce destinatar – real. unic. În însuşi felul în care cuvântul se leagă de cuvânt. dar Eseurile lui Montaigne nu sunt mai puţin revelatoare pentru un cititor mai atent). imaginar. Studiul “structural” al formei – scoţând în evidenţă felul în care se vorbeşte – îşi păstrează în acest caz valoarea centrală.cartiaz. un mare exemplu. Apar puncte de discontinuitate. odată cu Spitzer. dintre care cel mai important e cel al trecerii spre cuvânt. vedem că personalitatea unui autor se leagă de un sistem de abateri şi de diferenţe (sintactice. colectiv.www. absent – se îndreaptă acest cuvânt: cui i se vorbeşte sau în faţa cui se vorbeşte? Şi care e distanţa dintre ei? Care sunt obstacolele? Prin ce mijloace? De-abia acum traiectul întreg al operei îmi devine perceptibil. lexicologice etc. Şi tot o discontinuitate izbutim să scoatem în evidenţă atunci când.n.n.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z mod mai mult sau mai puţin net). nu e încă cuvântul sau încetează de a mai fi cuvântul.

adică paradigme. vorbind la fel ca opera. fiind substitutul operei. Salvgardându-şi conştiinţa diferenţei sale – şi deci a relaţiei sale – el înlătură şi pericolul monologului. anumite tehnici cu aere ştiinţifice duc în mod inevitabil la demonstrarea bunei lor funcţionări şi nu fac decât să repete propriile lor presupuneri: o unealtă care nu poate fi folosită decât în cazul unui singur material nu găseşte niciodată altceva decât acest material şi ne face să credem că e singura unealtă posibilă. 98 . Tot astfel. Parafraza. el devine captivul numai al “faptelor” corelative metodei adoptate. şi se poticneşte şi se înnămoleşte în ea. vorbind în locul operei. Căci prelungind opera. el ar vorbi de unul singur şi nu ar trimite decât la sine însuşi: şi. adică în ordinea acelor fenomene raţional universalizabile.www. dar care. riguros vorbind. Oricare din aceste pericole se poate defini ca o pierdere a relaţiei şi ca o pierdere a diferenţei. el nu e nici substitutul lor raţionalizat. să trebuiască să fie eliminat. Până şi în cea mai radicală bizarerie – ba chiar tocmai din cauza bizareriei lor – operele scandaloase devin opere exemplar scandaloase.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z profilându-se problema operei ca excepţie (sau ca monstru). semn al unui individ care se afirmă unic şi incomparabil. iar referinţa critică să nu mai fie decât un pretext accidental care. Ea nu ar mai fi comprehensiune dacă n-ar înţelege diferenţa întrucât e diferenţă. Dacă e prea supus operei. înseamnă să urmeze un drum singular şi solitar. dacă e prea independent de aceasta.cartiaz. După cum discursul critic nu e prelungirea sau ecoul operelor. riscă sau are şansa de a pierde beneficiul acestei rupturi şi a se vedea redusă printr-o lectură comprehensivă – care resoarbe excepţia în acel ceva pe care Kierkegaard îl numea “general”. (…) Comprehensiunea critică nu urmăreşte să asimileze ceea ce e deosebit de ea. dimpotrivă. şi dacă n-ar extinde această comprehensiune asupra ei însăşi şi asupra relaţiei ei cu operele. stăruind în propriul său sens. discursul critic se ştie diferit de discursul operelor pe care el le interoghează şi le explicitează. el s-ar închide în propria sa coerenţă şi s-ar mărgini la propria sa tautologie. În esenţa lui. Solitudinea discursului critic e marea capcană de care trebuie să ne ferim. pentru faptul că face apel la limbaj. el împărtăşeşte solitudinea operei. dacă idolatrizează rigoarea ştiinţifică. gest al unei revolte uneori de neîmpăcat.

să devină operă şi să înfrunte riscurile acesteia [s. produsul unei prime alegeri interpretative. În felul acesta ne vom asigura că legea internă a discursului critic rămâne strict relativă faţă de legea internă a operei analizate.Dar oricare din aceste pericole încetează de a mai fi un pericol atunci când se transformă într-un moment al unei deveniri a gândirii: opera trebuie să fie ascultată. Distanţarea noastră subiectivă nu e incompatibilă cu o sporire a interesului şi a atenţiei. critica nu se poate închide între limitele cunoaşterii verificabile. dimpotrivă. Această diferenţă recunoscută e condiţia oricărei întâlniri autentice. al studiului obiectiv şi al reflecţiei libere) permit criticii să beneficieze în acelaşi timp de certitudinile imediate ale lecturii.]. Trebuie să admitem că o anume forţă de inspiraţie critică. Doar cu această condiţie. la rândul ei. izvorul. precum şi punctul ei final sunt imprevizibile. şi în acest caz devenim conştienţi că faptele sunt. în aparenta lor obiectivitate. (…) Dacă ar trebui deci să definim un ideal al criticii. Pentru a răspunde vocaţiei sale plenare.cartiaz. Toate faptele obiectivabile trebuie să fie riguros stabilite (recurgându-se la “tehnici”). pentru a fi un discurs comprehensiv despre opere. nu putem moşteni pe nimeni.www. Critica va purta deci pecetea unei persoane – dar a unei persoane care 99 . eu aş face unul alcătuit din rigoare metodologică (legată de anumite tehnici şi de procedeele lor verificabile) şi din disponibilitate reflexivă (liberă de orice constrângere sistematică). dar ele trebuie să fie la rândul lor interpretate liber.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z “poemul” autonom. trecând de la o dependenţă iubitoare la o independenţă atentă. critica nu va deveni o “maşină celibatară”: ea va forma cu opera un cuplu. de posibilitatea de a verifica tehnica “ştiinţifică” şi de plauzibilitatea raţională a interpretării. aici.n. trebuie ca noi să coincidem cu ea şi să o repetăm în noi. în măsura posibilului. ea trebuie. Traiectul critic se desfăşoară. inventarul scrupulos reduc critica la monodie. Cele trei momente coordonate (al simpatiei spontane. Autonomia noastră (fără de care nu există explicaţie posibilă) se va întemeia pe relaţia noastră liber variată în raport cu realitatea invariantă a operei. (…) Dacă putem beneficia de moştenirea rezultatelor acumulate de diverse tehnici “obiective”. nici pe noi înşine. între a accepta totul (prin simpatie) şi a situa totul (prin comprehensiune).

ci un fragment de univers. explorând-o în amănuntele facturii ei. Cu toate acestea. fiinţa sau obiectul de cunoscut. obiectele în funcţie de mijloacele noastre. din conţinutul explicit şi din acela implicit. se va exprima şi se va comunica. să-i răspundă acte mai limpezi şi mai suverane. pentru ca. scopurile noastre – limbajul pe care îl vom folosi. instrumentele de care ne vom servi. o analiză a evenimentului poetic ridicată la rândul ei la rangul de eveniment [s. Noi suntem. pornind de la o dorinţă de cunoaştere şi de întâlnire. judecând acest act. ea va deveni la rândul ei act. Coborând în materialitatea operei. în fiinţa ei formală.cartiaz. Să mărturisim de asemenea că limbajul în care semnalăm un dat este de la început însuşi limbajul în care îl vom interpreta ulterior. procedeele la care vom recurge. cealaltă. uneltele. care priveşte natura replicii noastre: contribuţiile. critica va recunoaşte aici mai sigur urma unui act. îl va repeta în felul ei şi. LITERATURA – TEXTUL ŞI INTERPRETUL Dualitatea necesară Să considerăm ca admis faptul că alegerea obiectului de studiu nu este nevinovată. în mod reciproc. care priveşte realitatea ce trebuie surprinsă. definiţia mai mult sau mai puţin explicită a ceea ce e interesant de explorat. Şi totuşi.n. conferindu-i sensul sporit care rezultă din adevărul lui intern şi din corelaţiile externe. nimic nu e mai necesar decât 100 . în raporturile intime şi în relaţiile ei extrinseci. desigur. unica sursă a acestei duble alegeri: tocmai de aceea ne alegem atât de frecvent mijloacele de explorare în funcţie de obiectul de explorat şi. atenţia noastră se orientează în două direcţii distincte: una.www. că este inspirată de interesul nostru prezent. într-un viitor pe care ea îl suscită.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z să fi trecut prin asceza impersonală a cunoaşterii “obiective” şi a tehnicilor ştiinţifice. că ea presupune deja o interpretare prealabilă. Ea va fi o cunoaştere despre cuvânt reluată întrun nou cuvânt.]. Să recunoaştem că prin intenţia noastră se delimitează nu un simplu dat. limitele câmpului anchetei.

între resursele noastre instrumentale şi configuraţia “obiectivă” a operei. Printr-un fel de paradox. 101 . adică în ceea ce îl sustrage unei iluzorii anexări [s. se adaugă la tot ceea ce. Nu există întâlnire decât cu condiţia unei distanţe antecedente. Căci voinţa de cunoaştere trebuie să înceapă prin a se face complicele obiectului în puterea pe care el o are de a ne rezista.]. tocmai cu ajutorul unor îmbogăţiri obiective opera studiată poate să ne ofere o rezistenţă analogă celei pe care o întâlnim înaintea unei subiectivităţi străine: ea se sustrage oricărei întreprinderi care nar consimţi să plătească preţul pentru traversarea spaţiului interpus. Obiectul atenţiei mele nu e în mine. Cea dintâi preocupare va fi deci aceea de a asigura obiectului prezenţa sa cea mai puternică şi independenţa sa cea mai mare: pentru ca să i se consolideze existenţa proprie. înaintea oricărei interpretări comprehensive. iar interesul meu major nu este să mi-l apropriez sub înfăţişarea pe care i-o împrumută dorinţa mea (fapt ce m-ar lăsa pe mine însumi captiv al capriciului meu).ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z asigurarea celui mai înalt grad de independenţă reciprocă dintre obiect şi mijloace. o configuraţie mai limpede. vor avea drept consecinţă o slăbire a rezultatului. orice concesie în raportul diferenţial dintre propria noastră identitate şi cea a obiectului studiat.n. el stă în faţa mea. dinlăuntru. distanţa şi diferenţa să fie marcate cu cea mai mare grijă. pentru ca el să ni se ofere cu toate caracterele autonomiei. obiectul trebuie recunoscut în singularitatea lui.n. ci să-l las să-şi afirme toate proprietăţile.www. dincoace chiar de adevăratul dialog. toate determinările sale particulare. Înaintea oricărei explicaţii. întăresc şi sporesc aspectele materiale ale obiectului.]. îi dau relief mai precis. o diminuare de energie şi de plăcere în explorare şi descoperire. Dacă e de dorit ca stilul cercetării să fie compatibil cu obiectul cercetării. Metodele zise obiective. Orice slăbiciune. îi conferă o personalitate distinctă.cartiaz. nu e mai puţin de dorit ca între noi înşine şi ceea ce aspirăm să cunoaştem mai bine. în ciuda a ceea ce pare uneori să aibă exterior şi neesenţial în raport cu un mare text. apoi depăşite [s. Ca să-şi opună diferenţa şi să-şi marcheze distanţele. Afluxul documentar. nu există adeziune prin cunoaştere decât cu preţul unei dualităţi mai întâi încercate. îl leagă de obiecte ce-i sunt contigue în spaţiu şi timp. între “discursul” şi obiectul nostru.

ca sub-operă. (…) Cercetarea obiectivă redă vieţii urmele unui parcurs subiectiv. prin distanţa care separă starea sa finală de seria de stări care-o precede [s. asimilează şi transformă nişte cărţi precursoare: originalitatea. în care opera nu era încă ceea ce trebuia să devină. De îndată ce a fost însă stabilită ideea unei opere încheiate. Dacă. încercuită în lineamentele ei originare. pentru ancheta restitutivă. La modul ideal. Însă. în opera încheiată. iată că se ivesc întrebările şi incertitudinile. prezenţa pozitivă a versiunii “finale”. care vin să dubleze. întregul său trecut discernabil. Dacă ne întoarcem la proiectele cele mai vechi. un traseu nesuspect.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Restituirea tradiţională credea că şi-a încheiat misiunea atunci când a eliberat un text de adaosurile şi coruperile care-l desfigurau. se opune şi se conjugă cu texte antecendente. vom observa cum opera. Sunt. ridicături) în care opera îşi alege locul şi împrejurimile. opera trebuia să fie redată astfel stării sale dintâi. o hrăneşte. tot atâtea straturi şi ondulaţii de teren (cu izvoare. opera va apărea în adevărul ei.www. acest parcurs subiectiv nu-şi găseşte în sine însuşi unica origine. modelele sale mărturisite sau nemărturisite. apoi ale refuzului. individualitatea ei se desprind pe un fond constituit de masa colectivă a resurselor de limbaj. îi aparţine. 102 . pe de o parte. Variantele unei opere fac să apară stările succesive ale unei dorinţe şi voinţe ce n-au putut să se oprească la formele dintâi pe care şi le-au dat. Se presupunea că. a formelor literare moştenite.] (dacă ele au ajuns la cunoştinţa noastră). o susţine. acestea. a cunoştinţelor pe care ea le reactivează. Acest trecut. aşa cum se curăţă picturile afumate şi cele peste care s-au zugrăvit alte imagini. oferit plăcerii şi interogaţiilor noastre. schiţele ei. Ea credea că a regăsit un chip autentic. Formă laborioasă a lecturii. Ancheta restitutivă. a credinţelor. lizibilă în lecţiunea voită a autorului ei. curiozitatea istorică urmează să vadă transpărând.n. ale insatisfacţiei. Din acest moment.cartiaz. afluenţi. în punctul ei de plecare. Vom avea sub ochi gesturile căutării. versiunile precedente. pe care le critică şi cărora li se adaugă. fiinţa proprie a textului se va revela în mod diferenţial. odată îndepărtate obstacolele interpuse. restituirea nu avea alt scop decât să elibereze o operă de tot ceea ce o împiedica să ne parvină în integritatea sa.

În mod reciproc. se străduieşte să le formuleze raporturile într-un limbaj precis (idealul fiind de a conferi acestui limbaj descriptiv o instrumentalitate riguroasă). dacă nu e pusă în mişcare doar de atracţia faptului găsit ocazional. Până la un anumit punct. analiza stilistică este restitutivă: ea restabileşte textul în plenitudinea funcţionării sale. analiza internă a ideilor şi cuvintelor folosite într-un text nu câştigă nimic din ignorarea provenienţei lor şi a armonicelor externe. obiectul e purtătorul unei intenţii proprii. se constituie ca obiect. ea devine. o lume în care. dar nu se lasă posedat? Confruntat cu atenţia noastră. Nu e greu de arătat că ancheta istorică şi descrierea structurală sunt interdependente.www. care merge de la operă la antecedentele sau împrejurimile sale. Atenţia noastră 103 . înainte de a se prelungi în interpretare. îl percepe în diferenţa sa proprie şi în existenţa sa completă. Cercetarea istorică. revelatoarea unui întreg orizont ce nu se mai lasă despărţit de ea.cartiaz. încercările nereuşite: pe acest teren străin. se manifestă şi se refuză. provocând obstinaţia aşteptării noastre şi dorinţa îndoită a unei mai bune cunoaşteri. în vederea desăvârşirii râvnite.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z limitele proprii ale operei apar aici cu mai puţină claritate. are această consecinţă binefăcătoare de a spori informaţia prin care o lume se adaugă unei opere – o lume poate exterioară acesteia din urmă. se expune şi se păstrează. Mişcarea centrifugă. într-adevăr. mişună actele şi cuvintele ratate. Ce înseamnă. Restituirii care urcă din nou pe cursul timpului sau care lărgeşte spaţiul perceput (după căile prevăzute şi neprevăzute ce se oferă cercetării) poate foarte bine să i se asocieze o restituire ce se străduieşte să descrie şi să pună în evidenţă caracterele interne ale operei. în proximitatea niciodată îndeajuns asigurată. pe de altă parte. ce se declară fără a se oferi în întregime. ea se ridică deasupra împrejurimilor şi dejoacă speranţa unei prea facile definiri. nu este decât o derivă întâmplătoare. ea face dreptate fiecăruia dintre detaliile sale. dacă nu să acorzi un privilegiu de prezenţă susţinută la ceea ce. prin multiplele sale legături. dacă nu e reglată de cunoaşterea structurilor interne ale operei. opera se înrădăcinează şi ne declară bogăţia ei dependentă. să dai atenţie.

Comentatorul. Chiar dacă suntem. Nu mai există cunoaştere: subiectul care vorbeşte rămâne în deplină evidenţă. dar nemailuând ca referent constant textul altcuiva. desigur nu în singurătate şi nici fără destinatar. Paris. Profesorii cunosc bine aceste situaţii în care slăbiciunea lecturii atrage după sine slăbiciunea obiectului.n. inventivitatea desfăşurată în însăşi ancheta restitutivă. dacă vrem să păstrăm vie relaţia critică. Adeziunea identificatoare nu este dată. la început. Corti. trebuie să fie susţinute neslăbit. Începând cu acest prim contact. dacă limbajul nostru e stereotip. în acest caz. dornici de a practica o critică de identificare. din primul moment: ea e un rezultat. nici celui al criticii. se realizează la capătul unei activităţi şi al unei mişcări de apropiere. 1971). nu e decât un apel sau o promisiune percepute într-o fiinţă diferită de noi. îndeosebi La conscience critique. Ce mai rămâne din critică.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z nu se susţine decât prin răspunsul pe care nu conteneşte să-l dea unei sfidări persistente [s. suntem obligaţi să plecăm de la o primă situaţie de non-identitate: identificarea e un efort de a ajunge la ceea ce. nu îndrăzneşte să vorbească pentru sine: el nu are nimic de 104 . dacă conceptele noastre sunt nesigure? Obiectul însuşi se banalizează şi se diluează. Căci tocmai prin energia ţelului nostru personal e chemat obiectul (opera) să-şi afirme prezenţa. O primă întâlnire a început prin a ne trezi interesul şi a ne fixa privirea. ea nu mai aparţine domeniului istoriei. (…) Relativa slăbiciune a obiectului dizolvă relaţia epistemologică. în lipsa unei solicitări viguroase. Vreau mai ales să reamintesc faptul că energia interogaţiei. Observăm că se produce un ecou degradat al textului: parafraza. Oricare ar fi activitatea care continuă.www. orice insuficienţă din partea subiectului (a cititorului) nu e mai puţin fatală pentru eficacitatea activităţii critice. Reciproca este adevărată: orice slăbiciune. ca Georges Poulet (cf. Şi nimic nu i-ar fi mai contrar decât convingerea pripită de a o fi atins deja şi de a o fi încheiat încă de la prima impresie.cartiaz. Nu pentru că subiectul care întreabă ar putea fi vreodată cu totul eliminat: totul s-ar pierde o dată cu dispariţia sa.]. trezirea atenţiei ne convinge că ne rămâne încă de făcut totul în vederea unei mai complete întâlniri. dacă întrebarea noastră e timidă. aşadar.

de dorit ca între obiectul şi răspunsul ce i se aduce să se menţină o distanţă suficientă. Orice critică completă. dar şi muncă. însă n-a observat nimic. care cere munca. analiza gramaticală – astăzi. Nu există muncă decât în funcţie de o opoziţie.].www. nu există muncă decât cu preţul unui contact şi al unei relaţii. aşadar. îi lipsesc mijloacele. dublarea ei într-o oglindă mai mult sau mai puţin limpede.n. şi mai este o intenţie ce se adresează atenţiei noastre prin avântul unei forme. Dar. critica nu rosteşte încă o dată opera aşa cum aceasta se enunţă ea însăşi [s. un material. într-un timp central al cercetării. dacă se mărgineşte să transcrie datele literare în siglele unui metalimbaj. însă mereu captivă a orizontului mărginit al tautologiei. Dar dacă analiza se închistează în tehnica descriptivă. Se lasă invadat în mod confuz de rumoarea paginii deschise înaintea lui. Poate că a “înţeles”. Oricât de strânse au fost. un spaţiu în care evenimentul întâlnirii să se poată produce. mai puţin naivă şi mai puţin simplă. cea care prevalează este tot reiterarea. o amplifică în termeni mai slabi: reiterare ce dizolvă forma. Căci opoziţia nu poate să rămână statică: ea se dezvoltă în înfruntarea laborioasă. în acelaşi timp. după ce a ştiut să recunoască alteritatea fiinţei sau a obiectului către care se orientează. şi în care munca să poată începe şi să progreseze. A ţine seama de 105 . sub forma unui mecanism capabil să asigure un minimum de reperaj al faptelor de stil şi al mjloacelor folosite într-un text. făcând să mişune echivalenţii inferiori ai sensului. însă independentă prin ţinta sa. Critica nu este reprezentarea fidelă a unei opere. progresează către un ţel. ştie să dezvolte în legătură cu ele o reflecţie autonomă şi găseşte pentru a o exprima un limbaj ce-şi marchează cu vigoare diferenţa [s.cartiaz. la nivelul său particular de desăvârşire.Acestei disoluţii. el însuşi lucrat. (…) Interesul pentru text E. ca pe un material. Aşa vorbeam adineaori despre operă. în acelaşi timp. analiza structurală – îi aduc un paliativ.n.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z spus. Noi spunem: întâlnire. Opera critică se constituie conform necesităţii sale proprii. docilă faţă de obiectul ei. Ea este şi una şi alta: o fiinţă care aşteaptă întâlnirea.]. simpatia şi identificarea. se dezvoltă în vederea unei finalităţi. desemnând-o ca pe o fiinţă şi.

vorbind despre “slăbiciunea obiectului”. Aspectul instrumental al criticii este corespondentul aspectului material al operei. E uşor să-ţi dai seama. în schimb.(…) O foarte puternică tendinţă a criticii şi istoriei literare acordă. rămân în orice moment pasibile de un control destul de precis. De ce această preferinţă? Aş fi înclinat să cred că aceasta provine din faptul că interpretarea – fără s-o spună întotdeauna cu claritate – găseşte în text obiectul care convine cel mai bine desfăşurării complete a acţiunii sale: textul trebuie ales. Căci textul are dreptul de a privi asupra a ceea ce se spune despre el.]. o importanţă predominantă studierii textului.n. perfect distinct şi independent [s. un răspuns viguros. “restituit”. că textul n-a fost suficient observat. însufleţirea finalizată a criticii răspunde finalităţii operei. din partea noastră. ale cărei elemente constitutive pot fi în mod legitim puse în raport unele cu altele: el cere astfel o analiză internă ale cărei rezultate.]. pentru discursul interpretativ.cartiaz.]. sau.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z operă înseamnă a respecta în ea deopotrivă finalitatea ei intenţională şi forma ei “obiectvă” (structura ei materială) [s. dimpotrivă. după caz. vei putea vedea dacă ceea ce vrei să pui pe 106 . Textul e un obiect viguros. un referent ce nu se lasă eludat [s. dacă dorim să-i asigurăm toate şansele şi s-o dezvoltăm în modul cel mai conştient. Resursa permanentă a întoarcerii la text îi permite cititorului să verifice dacă analiza şi comentariul şi-au atins ţinta. deşi foarte variabile în funcţie de factorii şi nivelele luate în considerare. că a fost suprainterpretat ori rău interpretat. te angajezi să-i acorzi atenţia cea mai completă. Tocmai pentru a face dreptate acestui dublu aspect al operei. de câţiva ani încoace. Invocându-l. În orice moment. cu preţul unei confruntări atente. critica trebuie să posede ea însăşi o dublă aptitudine: îndemânare instrumentală şi însufleţire finalizată.n. el cere. Acestea sunt condiţiile interpretării.www. amândouă apte să ia asupra lor prezenţa operei.n. chiar dacă dorinţa noastră este de a umple distanţa şi de a ne apropia de ceea ce vorbeşte în operă. oarecum abstract. el reprezintă. comentat. pe care nu se mulţumeşte s-o perceapă şi s-o înregistreze. Recursul la text este deci cel mai bun mod de a evita riscul pe care lam desemnat. Un text este o totalitate relativ limitată. fără să se confunde cu ea.

ci la scara unei întregi opere. explorând lumea dinăuntru. fantasmele. la nivelul unei îmbinări sintactice. pornind de la un text dat. închiderea textului face inevitabilă mişcarea deschiderii [s. Prin chiar arbitrarul ei. sau a unui moment al istoriei. pentru a şti unde încep proiecţiile. Printr-un efect ce nu are nimic paradoxal. Se poate ca structura descifrată printr-o mărire extremă. trebuie să admitem că gradul de probabilitate al sensului latent care le este atribuit descreşte rapid. făcând să existe o regiune intratextuală. alegerea unui text. nu în textul unei pagini izolate. Desigur.www. Suntem îndemnaţi la un du-te-vino. e suficient. unic. îşi păstrează intactă facultatea dezminţirii. şi ne obligă să acordăm atenţie la ceea ce se petrece de ambele părţi ale unei limite cu totul provizorii. încă o dată. pe baza unei cunoaşteri documentare mai mult sau 107 . la polul opus. chiar dacă textele spun mai mult decât lasă să se înţeleagă sensul lor declarat. a unei lumi imaginare. la început.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z seama textului poate fi garantat de el. Atenţia faţă de lăuntru ne transportă în afară. alegerea textului ne pune în posesia unui reper precis. Căci. înscris în cuvintele şi în enunţurile aparente. şi care va adăuga pentru noi complementul unei definiţii prin contrast. manipulările arbitrare ale cititorului abuziv. oricât ar fi de brutalizat. aşa cum se practică ea într-un studiu textual. Nu vom putea să ne mulţumim a căuta legea care domneşte în interiorul unui text. toate ecourile externe.]. a unui termen fix de comparaţie. determină în acelaşi timp o lume care îi este exterioară. nu e mai puţin adevărat că acesta. va trebui neapărat să observăm toate aporturile. să ducă la descoperirea omologului său la un alt nivel. Analiza internă.n. pe măsură ce ne îndepărtăm de sensul evident. Atracţia pe care o exercită studiul textelor se înţelege mai bine dacă acordăm atenţie genului de activitate care este cel mai îndepărtat de el. nu devine posibilă decât pentru că. Textele îi propun interpretului un obiect particular. specificat în forma şi detaliile sale. să se revină la text. Această mişcare. unul dintre curentele modei actuale îi permite “comentatorului” să se preschimbe într-un improvizator liber şi să spună orice. cu tot ceea ce are ea productiv.cartiaz. nu interzice considerarea datelor externe. găsim reflecţia speculativă care.

în generalitatea ei. el veghează la recunoaşterea valorii 108 . fără să invalideze totuşi o definiţie concurentă.www. însă fără munca efectivă a unei interpretări în act. în care eseistul dă formă unei idei sau unui model pe care le declară aplicabile la un ansamblu foarte larg de opere particulare. în acelaşi timp. al gramaticii. a căror utilitate se măsoară prin ceea ce sunt capabile să ne facă să observăm în operele înseşi. El va fi preţios pentru interpret. făcut mai eficace şi mai subtil. Acestea sunt cadre de referinţă. Interpres-ul asigură deci o trecere. Rezultatul va fi deopotrivă seducător şi cu neputinţă de verificat. al retoricii vechi şi moderne). definiţia conceptuală va fi ocupat poziţia de instrument de interpretare. tragic. în această muncă. aceste concepte n-ar trăi decât într-o existenţă sterilă şi separată. Fără aceste concepte generale (a căror listă include vocabularul descriptiv al lingvisticii. interpretarea ar fi dezarmată. atunci când acesta se va întoarce spre obiectul de interpretat. o definiţie conceptuală. în întregime. pe cel care se interpune într-o tranzacţie. Interpretarea asigură o trecere şi o integritate Dacă-i credem pe istoricii limbii. pe cel ale cărui bune oficii sunt necesare pentru ca un obiect să treacă dintr-o mână într-alta. Adeseori. provenită ea însăşi din lectură. va acoperi prea mult spaţiu. în care nimic n-ar deosebi cheile bune de cele rele. toate. echivalente. cuvântul interpres îl desemnează. însă întotdeauna plurală şi dispersată. la origine. romantism (şi. În această construcţie. experienţa lecturii este desigur presupusă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z mai puţin întinse. clasicism)…Vedem atunci construindu-se. ele dispar cu totul.cartiaz. încearcă să încercuiască nişte entităţi sau nişte esenţe: literatură. atâta timp cât rămân nefolosite. teoreticianul se închide într-o combinatorie intelectuală pe care o stăpâneşte numai el: exemplele la care face apel se limitează la câteva opere emblematice. Definiţia propusă. Această utilitate – so mărturisim – poate fi considerabilă. dar ea e pusă de îndată în serviciul unei elaborări teoretice. Elaborarea conceptelor-cadre şi a conceptelor-unelte îşi capătă întregul său sens în măsura în care. acest instrument poate fi modificat. bineînţeles. îşi pune rezultatele la dispoziţia unei cercetări care le utilizează şi care le pune la încercare mergând în întâmpinarea textelor. uneori. în schimbul unui preţ drept. În acest caz. poezie. adică spre text.

a unui mesaj formulat într-un cod considerat ca fiind metaforic. al doilea nivel al sensului este cel ce se enunţă după un limbaj. o morală. căci alege. într-un alt moment. organizarea proprie. şi este în acelaşi timp cealaltă formulare a aceluiaşi sens [s. că adeseori tocmai decalajul şi distanţa istorică fac necesare. în principiu. şi celor ale epocii sale.De fapt. sau cu un alt nivel al sensului: ea implică o dimensiune temporală. chiar atunci când nu e decât un simplu traducător. trecerea nu vizează numai întâlnirea cu un destinatar străin.cartiaz. De aceea. în sânul aceleiaşi limbi. nici o alterare. Şi aici. pe cel în care ia naştere discursul interpretativ. interpretul pune ceva de la sine. cum a fost cazul pentru Homer şi pentru Scriptură.www. interpretului i se încredinţează sarcina unei lecturi alegorice. mişcarea. şi cel care răspunde de integritatea păstrată a unui mesaj ce nu trebuie să sufere. codul în care va înscrie “sensul propriu”.n. Destinatarul străin este omul unei alte epoci. chiar şi atunci când pretinde că nu procedează decât la o descifrare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z exacte a obiectului transmis. trecerea intervine din nou: ea apare ca o deplasare. el este într-o largă măsură producătorul a ceea ce descoperă în text. el substituie cuvintelor textului alte cuvinte (sau grupuri de cuvinte). el face opera să treacă de pe ţărmul îndepărtat din care îşi trage obârşia. un sistem de valori conforme exigenţelor unui prezent diferit. Ştim. interpretarea veghează la o persistenţă şi o integritate. astfel încât mesajul iniţial. deşi îşi conservă sintaxa.] Interpretul asigură acest “transcodaj”.]. Interpretul lucrează atunci la anularea efectului distanţei. asistă la transmitere în aşa fel încât poate constata că obiectul a ajuns în integritatea lui la cumpărător. În ordinea verbală. operând totodată o trecere. Atunci când. 109 . Însă. intervenţia interpretativă şi ajustarea alegorică. interpretul este încă o dată agentul unei treceri (de la o limbă la alta). se ridică într-un al doilea sens: este celălalt sens al aceleiaşi formulări. într-adevăr. în cazul de faţă. el este însărcinat să înlocuiască o reţea lexicală cu alta. de data aceasta. conform nevoilor sale intelectuale. la un mesaj enunţat într-un cod considerat ca vehicul al sensului propriu [s. în raportul său actual cu destinatarii săi.n.

Ele formează o fiinţă nouă.]. ce urmăreşte să salvgardeze integralitatea textului originar. pentru a nu se mai părăsi. în care se încheie opera de interpretare.n. răspunsul nu e. întotdeauna provizoriu. rangul ei printre elementele constitutive ale textului pot varia. decât emergenţa. Obiectul de interpretat şi discursul care interpretează se leagă. oare.]. pentru a se împlini. la început. procedee obişnuite. omologii între doctrina profesată şi constantele stilistice etc. ordinea de mărime a formei percepute. Dar aceasta nu exclude faptul ca obiectul redat astfel identităţii sale celei mai puternice să fie preluat de o rostire nouă. dar se poate spune şi că el ne atrage spre el. răspunsul lui nu va fi deplin răspuns decât dacă această formă e citită în întreaga ei semnificaţie. Atunci când interpretul pune întrebări textelor. Încolţeşte în ea un sens. alcătuită dintr-o dublă substanţă [s. către prezenţa sa sporită şi devenită mai evidentă.n. ci face ca rezultatul interpretării să pătrundă în discursul cunoaşterii. a unei forme mai frecvente sau mai imperioase: dispozitiv arhitectural.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Astăzi (mai e nevoie. Nu e vorba aici de o simplă “asimilare”. Sub numele ei se desemnează suma tuturor actelor îndreptate spre obiect. Să constatăm că este mereu preocupată să păstreze o integritate: este motivul pentru care orice interpretare completă presupune o activitate de restituire. trecerea înfăptuită posedă nu numai toate caracteristicile pe care le-am relevat deja în traducere şi alegorie. categorii de imagini. în funcţie de tot ceea ce are ea puterea să desemneze. ci de o completă metamorfoză: obiectul de interpretat a crescut prin întreg aportul activităţii interpretative [s. care îl antrenează şi îl face să participe la propria ei mişcare. ce trebuie să-i vină din partea cititorului atent). el cere. Noi ne apropriem obiectul. Între momentul alegerii obiectului de interpretat şi momentul. Obiectul înţeles aparţine acelei părţi 110 .www. un complement de semnificaţie. inepuizabil. cu o mai clară evidenţă. perspectivă narativă. care-l atrage la nivelul ei. De la întreg la detalii. s-o spunem?) interpretarea ia o înfăţişare mai cuprinzătoare. Ea e un act de cunoaştere. dacă sunt adecvate. nu se mai limitează la o traducere sau la o transcodare. care cere deopotrivă recunoaşterea noastră (pentru că era prezent înaintea lecturii noastre) şi reflecţia noastră liberă (deoarece. În orice caz.

obiectul interpretat cum se cuvine face şi el parte.n. devine unul dintre instrumentele cu ajutorul cărora putem încerca să înţelegem în acelaşi timp alte obiecte şi relaţia noastră cu acestea. deşi primeşte confirmarea existenţei sale independente. disputa clasică se închega înainte de toate pe 111 . la rândul lor. Înţelegerea mobilizează obiectele. interpretare ca investigare a unei intentio operis şi interpretare ca impunere a unei intentio lectoris. la puterea de a numi. de acum înainte.www. în fapt. şi anume aceea dintre interpretare în sens de cercetare a unei intentio auctoris. UMBERTO ECO LIMITELE INTERPRETĂRII Trei tipuri de intenţii Opoziţia dintre o abordare generativă (care prevede regulile de producere a unui obiect textual ce poate fi investigat independent de efectele pe care le provoacă) şi o abordare interpretativă nu e totuna cu un alt tip de opoziţie.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z a lumii. fără a le smulge din locul lor: odată numite conform sensului pe care ne-au făcut să-l percepem.cartiaz.]. şi care de fapt se articulează ca o trichotomie. Deşi în ultimul timp preferinţa acordată iniţiativei lectorului (ca unic criteriu de definire al textului) a dobândit aspecte vizibil ieşite din comun. aflat în circulaţie în mediile studiilor hermeneutice. pe care o putem considera ca fiind a noastră: ne regăsim în ea [s. ele ajung. Paradoxul aparent este că. din discursul nostru interpretativ.

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
marginea opoziţiei a două programe, şi anume: a) trebuie să căutăm în text ceea ce autorul a voit să spună; b) trebuie căutat în text cea ce acesta spune, independent de intenţiile autorului său. Numai acceptând cel de al doilea pol al opoziţiei se putea mai apoi articula şi opoziţia dintre: (b1) trebuie căutat în text ceea ce el spune în raport cu propria-i coerenţă contextuală şi cu situaţia sistemelor de semnificare la care se raportează; (b2) trebuie căutat în text ceea ce destinatarul găseşte în el prin raportare la propriile-i sisteme de semnificare şi/sau raportat la propriile-i dorinţe, pulsiuni, sau criterii arbitrare. Această dispută asupra sensului textului e de importanţă capitală, dar nu se poate suprapune câtuşi de puţin disputei precedente între o abordare generativă şi una interpretativă. În fapt, se poate descrie generativ un text, văzându-l în caracteristicile sale presupuse ca obiective – şi decizând totuşi că schema generativă ce îl explică nui menită să reproducă intenţiile autorului, ci dinamica abstractă prin care limbajul se coordonează în texte pe baza unor legi proprii şi creează sens în mod independent de voinţa enunţătorului lui. La fel, se poate accepta un punct de vedere hermeneutic, admiţând totuşi că scopul interpretării este de a căuta ceva ce autorul voia realmente să spună, ori ceea ce fiinţa spune cu ajutorul limbajului, fără ca prin aceasta să admitem că cuvântul Fiinţei e definibil pe baza pulsiunilor destinatarului. Deci ar trebui să se studieze vasta tipologie ce ia naştere din felul cum se întretaie opţiunile între intenţia autorului, cea a operei sau cea a cititorului, şi numai în termeni de combinatorie abstractă această tipologie ar da putinţa de a se formula cel puţin şase teorii şi metode critice posibile, profund diferite. Recent (vezi studiul despre Epistola XIII a lui Dante) am încercat să arăt că, în faţa posibilităţilor neîndoielnice pe care un text le are, de a suscita interpretări infinite sau indefinite, Evul Mediu a mers în căutarea pluralităţii sensurilor, menţinându-se cu toate acestea la o noţiune rigidă de text, înţeles ca ceva ce nu poate fi autocontradictoriu, în timp ce lumea renascentistă, inspirată de hermetismul neoplatonic, a căutat să definească textul ideal, sub forma
112

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
sa de text poetic, ca pe ceva ce poate permite toate interpretările posibile, chiar cele mai contradictorii. Pe această frontieră se dă astăzi bătălia teoretică pentru o redefinire a rolului interpretării. Însă opoziţia Ev Mediu – Renaştere generează la rândul ei un pol de contradicţie secundar în interiorul modelului renascentist. Aceasta pentru că lectura hermeticosimbolistică a textului se poate desfăşura în două modalităţi: 1) căutând infinitatea sensurilor pe care autorul le-a pus în el; 2) căutând infinitatea sensurilor de care autorul nu avea cunoştinţă (şi care probabil sunt introduse de destinatar, însă fără să se spună precis dacă ele sunt o urmare sau sunt în pofida a ceea ce se cheamă intentio operis). Chiar când spunem că un text poate stimula infinite interpretări şi că il n’y a pas de vrai sens d’un texte (Valéry), nu decidem încă dacă infinitatea interpretărilor depinde de intentio auctoris, de intentio operis sau de intentio lectoris. (…) Aşadar, poate exista o estetică a infinitei interpretabilităţi a textelor poetice, care se conciliază cu o semiotică a dependenţei interpretării de intenţia autorului; şi poate exista o semiotică a interpretării univoce a textelor, care totuşi neagă fidelitatea faţă de intenţia autorului şi se reclamă mai curând de la un drept al intenţiei operei. Se poate într-adevăr citi ca infinit interpretabil un text pe care autorul său l-a conceput ca absolut univoc [s.n.] (aşa ar fi cazul unei lecturi delirante şi care s-ar abate de la catehismul catolic sau, ca să nu riscăm nişte ipoteze ştiinţifico-fantastice, cazul lecturii pe care Derrida o dă unui text al lui Searle). Se poate citi ca infinit interpretabil un text care-i cu siguranţă univoc în ceea ce priveşte intenţia operei, cel puţin atunci când menţinem convenţiile de gen: o telegramă expediată ca atare şi care spune sosesc mâine marţi 21 la orele 22,15 poate fi încărcată de subînţelesuri ameninţătoare sau promiţătoare. Pe de altă parte, cineva poate citi ca univoc un text pe care autorul său l-a conceput ca infinit interpretabil [s.n.] (ar fi cazul fundamentalismului, dacă Dumnezeul lui Israel ar fi aşa cum îl gândeau cabaliştii). S-ar putea citi ca univoc un text care este de fapt deschis tuturor interpretărilor din punct de vedere al intenţiilor operei,
113

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
cel puţin atunci când se respectă legile limbii: ar fi cazul lui they are flying planes, citit de un observator al traficului aerian, sau cazul cuiva care ar citi Oedip rege ca pe un roman poliţist în care singurul lucru interesant ar fi să se găsească vinovatul. Sub acest profil ar trebui să reconsiderăm unele dintre curentele ce se prezintă astăzi ca orientate către interpretare. Spre exemplu, sociologia literaturii manifestă preferinţă pentru ceea ce un individ sau o comunitate face să se-ntâmple cu textele. În acest sens, lasă la o parte opţiunea între intenţia autorului, a operei sau a cititorului, pentru că de fapt înregistrează felurile în care societatea se foloseşte de texte, fie ele mai mult sau mai puţin corecte. În schimb, estetica receptării îşi asumă principiul hermeneutic conform căruia opera se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor cu interpretările ce i se dau; ţine seama de raportul dintre efectul social al operei şi orizontul de aşteptare al destinatarilor istoriceşte situaţi; dar nu neagă faptul că interpretările ce se dau textului trebuie să fie conforme cu o ipoteză asupra naturii acelei intentio de profunzime a textului. Tot astfel, o semiotică a interpretării (teorii ale cititorului model şi ale lecturii ca act de colaborare) caută de obicei în text figura cititorului constituent, şi prin urmare caută, la rândul ei, în intentio operis criteriul pentru a evalua manifestările lui intentio lectoris. Din contră, feluritele practici de deconstrucţie mută spectaculos accentul pe iniţiativa destinatarului şi pe ireductibila ambiguitate a textului, astfel încât textul devine doar un stimul pentru deriva interpretării. Lector semantic şi lector critic Înainte de a intra în subiect trebuie însă să lămuresc o distincţie, care ar trebui să rezulte din scrierile mele anterioare, dar care trebuie totuşi delimitată cu mai mare precizie. Trebuie să distingem între interpretarea semantică şi interpretarea critică (sau, dacă se preferă, între interpretarea semiozică şi interpretarea semiotică). Interpretarea semantică sau semiozică este rezultatul procesului prin care destinatarul, aflat în faţa manifestării lineare a textului, o umple cu semnificat. Interpretarea critică sau semiotică este, în schimb, aceea prin care se încearcă să se explice din ce raţiuni
114

Aş dori acum să-mi îndrept reflecţia asupra unor observaţii ale lui Richard Rorty când spune că în secolul nostru există persoane care scriu ca şi cum n-ar exista altceva decât texte. numai că cititorul ingenuu nu fusese atent la cuvintele lui. în fond. spune Rorty.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z structurale textul poate produce alte interpretări semantice (sau altele alternative). Dacă cel ce o spune e Searle. cauză suficientă a efectelor pe care el le provoacă în presupusul său cititor ideal. Rorty sugerează că modelul lor “nu e colecţionistul de obiecte ciudate. nu se adresează nici autorului. Deci a spune că fiece text prevede un cititor model înseamnă a spune că în teorie. Un text poate fi interpretat atât semantic. prevede şi o interpretare critică. Dacă eu spun pisica e pe covor cuiva care mă întreabă unde este pisica. el prevede de fapt doi: cititorul-model ingenuu (semantic) şi cititorul-model critic. ci psihanalistul. cât şi critic. care vrea să atragă atenţia asupra naturii ambigui a acelui enunţ.cartiaz. Când Agatha Christie în De la nouă la zece povesteşte prin intermediul vocii unui narator care până la urmă se descoperă a fi chiar asasinul. iar în unele cazuri chiar explicit. prevăd numai o interpretare semantică. dar când la sfârşit naratorul ne invită să-i recitim textul ca să descoperim că. nici textului. Primul e al acelora care nu se ocupă de intenţia autorului şi tratează textul lucrând pe el ca şi cum el ar conţine un principiu privilegiat de coerenţă internă. pentru a-i întreba care sunt intenţiile lor. el nu-şi ascunsese delictul. care le demontează pentru a vedea cum funcţionează şi care ignoră sistematic scopul lor intrinsec. în acest caz autoarea îl invită pe cititorul critic să admire abilitatea cu care textul la indus în eroare pe cititorul ingenuu (un procedeu nu mult diferit avem şi în nuvela lui Allais analizată în Lector in fabula). şi distinge între două tipuri de textualism. dar numai unele texte (în general cele cu funcţie estetică) prevăd ambele tipuri de interpretare. A doua tendinţă ar fi exemplificată de acei critici care consideră orice “reading” ca pe un “misreading” şi care. ea încearcă mai întâi să-l determine pe cititorul ingenuu să-i suspecteze pe alţii.www. care interpretează un vis sau o vorbă de spirit ca simptom al unui impuls 115 . ci de obicei “ciocănesc textul pentru a-l adapta mai bine afirmaţiilor lor”.

Mai întâi de toate nu e sigur că un pragmatist slab.cartiaz. Dimpotrivă. dar nu neapărat şi unica) drept explicare a motivului pentru care un text permite sau încurajează interpretări semantice multiple [s.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z criminal”. E vorba de a înţelege dacă avem de a face cu interpretarea semantică sau critică. Rorty crede că amândouă aceste poziţii reprezintă o formă de pragmatism (înţelegând prin pragmatism refuzul de a crede în adevărul înţeles ca o corespondenţă cu realitatea – şi înţelegând prin realitate. Însă trebuie să distingem între utopia interpretării semantice unice şi teoria interpretării critice (care se propune conjectural drept cea mai bună. De aceea nu cred că primul tip de textualist identificat de Rorty este în mod necesar un pragmatic “slab”: concepţia lui despre “ceea ce e cazul” e destul de flexibilă (să se observe că pentru Rorty pragmaticul slab e acela care are o idee forte despre cunoaştere. vrea să interpreteze textul “în adevărata-i turnură”. Dar criticul care caută un cod secret. adică un secret încă necunoscut. pentru că gândeşte că există acolo un secret care. de aceea chiar şi definiţia de “idiolect deschis” dată operei joyceene (adică identificarea matricii strategice care o face susceptibilă de mai multe interpretări) nu va putea fi niciodată unică şi definitivă. A analiza critic Ulisse înseamnă a arăta cum anume a procedat Joyce ca să creeze mai multe figuri alternative în covorul său.]. când caută secretul unui text. fie referentul unui text. cred eu. un discipol al gândirii slabe). sunt cei care caută desigur o interpretare semantică ascunsă. pragmaticul forte nu face nici o deosebire între descoperire şi producţie.n. potrivit metaforei propuse de Iser. caută în text “imaginea din covor”. Această distincţie mi se pare prea lineară. în fond. chiar şi o lectură critică este întotdeauna conjecturală sau abductivă. fără să decidă care este cea mai bună. Acei cititori care. îţi permite să înţelegi textul în adevărata lui turnură – astfel încât pentru el critica e mai mult descoperire decât creaţie. odată prins.www. probabil caută să definească strategia care produce moduri infinite de a pricepe textul într-un mod just din punct de vedere semantic. în timp ce pragmaticul forte e. Pe 116 . fie intenţia autorului său empiric) şi sugerează că primul tip de teoretician este un pragmatic slab. Fireşte.

Derrida a trebuit să respecte nu numai lexicul englez. care utiliza textul pentru a extrage inferenţe în legătură cu viaţa privată a lui Poe. pentru că textul afirmă şi nu exclude ca punctul focal al istoriei să fie centrul şemineului. erau o simplă utilizare. Această distincţie ne serveşte numai bine acum pentru a discuta deosebirea dintre cercetare privitoare la intentio operis (Derrida) şi suprapunere a unei intentio lectoris (Marie Bonaparte). pentru a-şi efectua propria lectură psihanalitică în polemică cu lectura lacaniană. pare să fie interesat de orice altceva. şi anume mecanismul lanţului semnificant. pragmaticul forte nu e un textualist. afară de natura textului pe care îl citeşte. În orice caz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z de altă parte. Fapt e că măciulia de alamă şi centrul şemineului există ca elemente ale mobilierului acelei lumi posibile conturate de povestirea lui Poe şi că. nu inconştientul autorului. Or.cartiaz. în timp ce spusele Mariei Bonaparte. în cursul lecturii sale. deoarece. În acest sens am insistat asupra distincţiei dintre interpretare şi utilizare a unui text. dar lumea posibilă descrisă de respectiva povestire. independent de intenţiile autorului empiric Poe. anume ceva mai “real” decât însuşi textul. dar nu te poţi preface că l-ai ignorat la sfârşitul povestirii. Interpretare şi utilizare a textelor (…) În Lector in fabula am propus o distincţie între interpretare şi utilizare a textelor şi am definit drept interpretare corectă lectura pe care a dat-o Derrida (în Le facteur de la vérité) Scrisorii furate a lui Poe. scrisoarea este găsită într-o mapă ce spânzură agăţată de un minuscul bumb de alamă sub consola şemineului. inserând în discurs probe pe care le ia din informaţii biografice extratextuale. pentru a citi povestirea. decât povestind o altă 117 .www. că el înţelege să analizeze inconştientul textului. Interpretarea lui Derrida este susţinută de text. pentru că acest misreader foloseşte un text pentru a găsi în el ceva ce se află în afara textului. oricât de pragmatic ar fi. Derrida observă. nu cred că pragmaticul forte al lui Rorty este un pragmatic adevărat. Nu e important să ştim ce anume concluzii trage Derrida din poziţia scrisorii. Se poate ignora acest centru al şemineului în cursul primei lecturi. şi am spus că ceea ce făcea Derrida era interpretare.

Odată Borges a sugerat că s-ar putea şi ar trebui citit De Imitatione Christi ca şi cum ar fi fost scris de Céline. Această conjectură trebuie să fie confirmată de ansamblul textului ca tot organic. într-un mod coerent din punct de vedere textual.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z istorie.cartiaz. Dar ipoteza nu poate fi susţinută de către intentio operis. Un text e un artificiu ce tinde să-şi producă propriul său cititor-model. Chiar dacă nu mă ocup de intentio auctoris şi nu ştiu cine este Tommaso da Kempis. Augustin în De doctrina Christiana spunea că o interpretare. Eu am încercat să mă iau după sugestia borgesiană şi am găsit în Tommaso da Kempis pagini care ar fi putut să fie scrise de autorul lui Voyage au bout de la nuit. Splendidă sugestie pentru un joc ce înclină către uzul fantezist şi fantastic al textelor. Dacă dimpotrivă ne-am referi la enciclopedia medievală şi am interpreta medieval categoriile operei. poate fi acceptată numai dacă ea va fi reconfirmată – sau cel puţin nu va fi pusă în discuţie – de un alt punct al textului [s. forţând.www. În principiu se pot face infinite conjecturi. totul ar funcţiona şi ar avea sens. Interpretare şi conjectură Iniţiativa cititorului constă în a face o conjectură în ce priveşte intentio operis. există totuşi permanent o intentio operis care se manifestă pentru cititorii dotaţi cu simţul comun. Ceea ce înseamnă că cititorul 118 . Aceasta înţeleg eu prin intentio operis.]. “Graţia iubeşte lucrurile simple şi de nivel modest. jocul n-ar putea să dureze mult timp. Dar la sfârşit ele vor trebui probate prin coerenţa textului. fiece frază la Enciclopedia Europei dintre cele două războaie. E suficient să citeşti Graţia ca pe o Dizgraţie (o graţie di-ferită). ea nu e dezgustată de cele aspre şi spinoase şi-i plac veşmintele sordide”. dacă la un anumit punct al textului pare plauzibilă. Aceasta nu înseamnă că pe un text se poate face numai şi numai o singură conjectură interpretativă.n. Cititorul empiric e cel care face o conjectură asupra tipului de cititor-model postulat de text. Chiar dacă am raporta. Dar ceea ce nu funcţionează în această lectură e că nu se pot citi în aceeaşi optică alte pasaje din De Imitatione. iar coerenţa textuală nu va putea decât să dezaprobe anumite conjecturi hazardate.

Mai mult decât a fi parametru de utilizat pentru a valida interpretarea. tinde să producă un anume cititor-model. dar obligat să se oprească atunci când textul nu-i aprobă hazardările lui prea libidinale. dacă nu de altceva. Concluzii A apăra un principiu de interpretanţă. de a produce acest cititor.]. Cerc hermeneutic prin excelenţă. cel puţin în sensul că autorul (model) şi opera (ca o coerenţă a textului) sunt punctul virtual spre care ţinteşte conjectura.cartiaz. liber să se hazardeze în toate interpretările voite de el. Codul ei secret constă în această voinţă a ei ocultă şi care devine vizibilă când e tradusă în termeni de strategii textuale. textul e un obiect pe care interpretarea îl construieşte în tentativa circulară de a se valida pe sine în baza a ceea ce ea constituie [s. întrucât atât interpretarea cât şi uzul presupun totdeauna o raportare la textul-sursă. Faptul însuşi că a fost pusă construcţia obiectului textual sub semnul conjecturilor venite din partea interpretului arată cât sunt de strâns legate intenţia operei şi intenţia cititorului. măcar ca pretext.www. şi o dependenţă a acestuia de intentio operis. ci asupra acelora ale autorului-model. şi în acest 119 . Însă a uza liber de ele nu are nimic de a face cu interpretarea lor. Fiece lectură rezultă întotdeauna dintr-o îmbinare a acestor două atitudini. Şi iată că în acest punct cercetarea asupra intenţiei autorului şi aceea asupra intenţiei operei coincid. Există cititorul-model al orarului feroviar şi există cititorul-model al lui Finnegans Wake. ca strategie textuală.n. a-i revela noi aspecte. Uneori se întâmplă ca un joc început ca uz să sfârşească prin a produce interpretare lucidă şi creatoare – sau viceversa. [s. desigur. Coincid. Autorul-model este cel care. Dar faptul că Finnegans Wake prevede un cititormodel capabil să găsească infinite legături posibile nu înseamnă că opera nu are un cod secret.] Uz şi interpretare sunt desigur două modele abstracte. A apăra interpretarea de utilizarea textului nu înseamnă că textele nu pot fi utilizate.n. nu înseamnă desigur a exclude colaborarea destinatarului. De multe ori a interpreta greşit un text înseamnă a-l elibera de scoriile multor interpretări canonice anterioare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z empiric e cel ce avansează conjecturi nu asupra intenţiilor autorului empiric.

Acest cititor ar accepta implicit că: a) un text e un univers deschis în care interpretul poate descoperi infinite conexiuni. iar a fi-în-lume înseamnă doar a-ţi da seama că nu se poate identifica un semnificat transcendental. altfel spus. Două modele de interpretare (…) Dacă am voi să tentăm un model abstract de cititor care “ciocăneşte” sever textul (cum spune Rorty) pentru a face să prevaleze intentio lectoris. d) fiece text care pretinde că afirmă ceva univoc e un univers avortat. e) păcatul originar al limbajului (şi al 120 . datoria unui discurs interpretativ este să arate că singurul lucru de care se poate vorbi e coincidenţa opuselor. ci în a răsturna şi a disloca o ordine conceptuală sau acea ne-ordine conceptuală prin care textul este articulat” (Derrida). camuflate în descoperiri ale lui intentio auctoris. ori e rezultatul falimentului unui Demiurg rău care. În asemenea caz lectura pretextuală are funcţii filosofice şi de felul acesta mi se par exemplele de deconstrucţie furnizate de Derrida. ci orizontul speculativ pe care acesta îl revelă sau îl trădează) şi decizia de a aplica respectiva metodă în critica literară – sau de a face dintr-o atare metodă criteriul oricărui act de interpretare. care ia formele utilizării fără reţinere. sau. Există. în cursul căruia “lucrul ăsta” nu e niciodată unul şi acelaşi lucru.cartiaz. c) limbajul oglindeşte inadecvarea gândirii. Însă “deconstrucţia nu-şi are sensul în a te plimba de la un concept la altul. ce fusese diminuată şi umbrită de atâtea şi atâtea intentiones lectoris anterioare. provoacă un lanţ neîntrerupt de trimiteri infinite. o lectură pretextuală. b) limbajul nu serveşte la a descoperi un semnificat unic şi preexistent (ca intenţie a autorului). de fiecare dată când încearcă să spună “lucrul ăsta e aşa”. Cred că există diferenţă între acest joc filosofic (a cărui miză nu e un text anume. am fi tentaţi să ne întoarcem la caracteristicile semiozei hermetice trasate în paragrafele precedente şi să găsim în ele toate supoziţiile pentru o mistică a interpretării ilimitate. Derrida e mai lucid decât derrideanismul.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z proces textul se dovedeşte a fi cu atât mai bine şi mai productiv interpretat. pentru a arăta în ce măsură limbajul poate produce semioză ilimitată sau derivă. în acord cu propria-i intentio operis.www. în sfârşit.

pentru că limbajul vorbea în locul lui. şi în care se consideră – cum comentează cu maliţie Todorov citând o observaţie tot atât de maliţioasă a lui Lichtenberg referitoare la Bohme – că un text e doar un picnic la care autorul aduce cuvintele. Hylicii sunt aceia care întrerup procesul zicând “am înţeles”. afară de lucrurile la care se gândea autorul: fiindcă îndată ce s-ar descoperi că există un semnificat privilegiat. căutând iluzia semnificatului în texte făcute pentru a-i lua în bătaie de joc. tradiţia hermetică alimentează orice atitudine pentru care un text nu-i altceva decât lanţul reacţiilor pe care le produce [s. iar cuvintele nu spun ci doar fac aluzie la nespusul pe care-l maschează. aceste dignităţi desemnează cadrul unui sindrom patologic al aluziei şi al suspiciunii. orice cititor poate deveni un Supraom care înţelege adevărul unic.]. şi anume că autorul nu ştia despre ce vorbeşte. Previn aici o obiecţie: bineînţeles că aceasta e o caricatură a teoriilor interpretării infinite. numai să îndrăznească să-şi suprapună propria intenţie de cititor peste intenţia intangibilă şi pierdută a autorului. Multe dintre “dignităţile” pe care le-am enunţat.n. (…) Prin jocuri cu influenţe adesea insesizabile. şi implică o metafizică. penru a transforma iluzia semnificatului în conştiinţa faptului că semnificatul e infinit . i) semiotica e un complot al celor ce vor să ne facă să credem că limbajul serveşte la comunicarea gândirii. iar cititorii sensul [s. h) Alesul este cel ce înţelege că adevăratul semnificat al unui text este vidul lui. rămâne oricum faptul că această caricatură nu ne prezintă un monstru. a trăsăturilor. Şi totuşi. Victoria cititorului va consta în a face textul să spună tot. g) pentru a salva textul.]. Dar. f) oricine însă poate deveni un Ales. înţelegând că Fiinţa este Derivă. cititorul trebuie să bănuie că orice rând ascunde un secret. a fizionomiei altfel imposibil de prins a celui caricaturizat. într-o anumită măsură. toate la un loc. 121 .n. corectează eroarea Demiurgului şi înţelege ceea ce Cititorii Hylici sunt condamnaţi să nu priceapă. am fi siguri că nu e cel adevărat. pe cât de subterană. aparte considerentul că şi caricaturile servesc la evidenţierea tendinţelor. aceea a asemănării.cartiaz. pe atât de influentă. nu sunt de dispreţuit in toto.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z oricărui autor care l-a vorbit) este însă răscumpărat de un Cititor Pneumatic care.www.

sau natura ca 122 . au aş prefera ca Jack să nu mai citească deloc. Exemplul nu intenţionează să fie “spiritual” în mod ieftin: ne spune că există cel puţin unele cazuri în care toată lumea va fi de acord că o anume interpretare e imposibil de susţinut. Mă gândesc. noi vom înclina să credem că el a citit Noul Testament într-un fel cel puţin neobişnuit. ci acele lucruri pe care cuvintele respective sunt menite să le facă.n. vom spune. Ca probă de falsificare. Dar nu vom spune că Jack e un model bun de propus copiilor dintr-o şcoală ca să le spunem ce anume se poate face dintr-un text. sau de la o măsură. Manifestarea Lineară a Textului).www. (…) Există un sens al textelor. aşa cum spunea Austin. E de ajuns să se poată spune că există chiar şi o singură lectură inacceptabilă. sau că toate sunt deopotrivă de bune. sau sunt mai multe.] A vorbi de limite ale interpretării înseamnă a ne revendica de la un modus. Acesta e un aspect al dialecticii interpretative care e inevitabil şi fructuos în acelaşi timp. Cred că ar spune asta până şi cei mai indulgenţi susţinători ai principiului potrivit căruia în lectură totul e binevenit. nu putem uita că.].ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z A se nota că nu mă gândesc aici la hermeneutica gadameriană sau la estetica receptării a lui Jauss. dimpotrivă. eventual (sau respectivii ar spune-o) că trebuie să-i respectăm lectura – chiar dacă. în care se recunoaşte. că prin lectura unui text aducem la convergenţă depozitul de interpretări precedente pe care tradiţia ni le-a consemnat [s. Citind un text (sau lumea. din cuvinte se pot face nişte lucruri. Acum. şi pe bună dreptate. şi nu orice fel de lucruri.cartiaz. dar nu se poate spune că nu există nici unul. mai bine spus. [s. Dacă Jack Spintecătorul ar veni să ne spună că a făcut ceea ce a făcut din inspiraţia primită pe când citea Evanghelia.n. chiar admiţând că un text este picnicul la care autorul aduce doar cuvintele (sau. date fiind rezultatele misreading-ului său. Vom spune că Jack a folosit Evanghelia în felul său (a se vedea secţiunea pentru diferenţa dintre uz şi interpretare). şi se naşte problema privitor la parametrul ce ne permite să discernem între diferite lecturi. la cei pe care acest aspect al lecturii îi împiedică să accepte că textul poate fi ales ca parametru al propriilor sale interpretări – aşa cum s-a menţionat în prima secţiune a cărţii de faţă. e suficient.

Mai mult. dacă aveau sau nu dreptate.” (Joseph Heller. 2) Aceste două citate ne trimit la două idei de interpretare. nu mai putem interpreta 123 . Însă. evident. Comma 22. de sărăcie a curiozităţii şi de o redusă înclinare către suspiciune. (Hamlet III. nici drept un simplu proiect al eului profund al creatorului. POLONIUS: Are spinarea ca o nevăstuică.” “La ce te duc cu gândul ceilalţi peşti?” “La alţi peşti. o vom şti numai întorcându-ne să privim norul acela.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z text) putem oscila între două extreme. reprezentate bine de citatele ce urmează: “La ce te duce cu gândul peştele acela?” “La alţi peşti.cartiaz. JEAN BURGOS PENTRU O POETICĂ A IMAGINARULUI Spaţiul textului şi traseele Imaginarului Nu mai putem socoti textul drept un simplu reflex al lumilor exterioare ce au vegheat la zămislirea lui. XXVII) HAMLET: Vezi norul acela care are aproape forma unei cămile? POLONIUS: Pe sfânta-mi rugăciune. eu bănuiesc că şi Polonius şi Hamlet aveau dreptate. Prima păcătuieşte. A se reţine bine.www. seamănă chiar cu o cămilă! HAMLET: Mi se pare că seamănă cu o nevăstuică. HAMLET: Sau ca o balenă? POLONIUS: Exact ca o balenă. cea de a doua excedă în virtuţile opuse.

de fapt. aşezând în prim plan acel spaţiu al textului în care se creează şi funcţionează pentru prima oară realitatea poetică. pentru că. în orice situaţie. anulându-i funcţia simbolică.cartiaz. oricare ar fi măsurile de prevedere şi profesiunile de credinţă prealabile. să reamintim. Pornind de aici. Or. chiar mai mult. o lectură întemeiată pe puterile imaginii şi pe dinamica Imaginarului. A ne angaja pe o asemenea cale. căi ce nu contenesc să reducă consistenţa textului la un discurs liniar. redus la măsura grilei aplicate: un sens închis. a economiei şi a politicii. orice interpret înţelege. creaţia efectivă care se înfăptuieşte în scriitură.www. cea mai bună formulare posibilă a unei realităţi absente de care ea este nedespărţită şi numai împreună cu care dobândeşte un sens. atât pentru poet cât şi pentru cititorul său. la urma urmei. în maniera celor mai rudimentare tematici. readucându-l la starea de sistem de semne referenţiale. aşa cum se mai întâmplă încă destul de des. a sociologiei. înaintează cu siguranţă 124 . han spaniol în privinţa asta.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z materialele scriiturii. a antropologiei. echivalenţi ce ar fi într-o relaţie de analogie cu aceşti referenţi şi cu aceste fantasme. Înseamnă. care nu numai că este infuzat din afară. a psihanalizei. este sigur că un asemenea principiu ucide imaginea. prin însăşi natura lui. să urmărească un sens unic în text. a psihologiei profunzimilor. simbolul nu ţine de principiul analogiei. principiu ce se cuvine de drept semnului – această desemnare prescurtată şi arbitrară a lucrului de desemnat pe care îl înlocuieşte – ci de principiul identităţii: imaginea fiind. ba chiar a psihopatologiei. esenţial în poezie. datorită chiar principiului analogiei ce guvernează transferul de sens. drept echivalenţi lingvistici ai referenţilor materiali sau ai fantasmelor intime. în special lexicul. a nega specificitatea textului poetic şi. ne putem întreba mai departe dacă angajarea pe asemenea căi. a denatura spaţiul textului în ceea ce are el unic şi viu. dar care şi denaturează textul. nu înseamnă. Din acest punct de vedere. doar travestit de către scriitură. Fie că textul este socotit ca reflex ori ca proiect. fiecare străduindu-se în felul ei să meargă foarte “metodic” de la cât mai complex la cât mai simplu. înseamnă să ne încăpăţânăm a considera textul ca simplu document – document în slujba istoriei.

trecerea la poetic. care nu s-ar mulţumi cu un sens restrâns. decât un caz particular al unei semiologii generale. lăsându-l să apară şi să trăiască prin el însuşi? La prima vedere. nereferindu-se la nimic exterior ei. Desigur. amândouă. neconţinând nimic mai mult decât ceea ce se spune. de vreme ce ea înfăptuieşte. recunoscând sensul propriu. nu e vorba aici să descompunem sensul pentru a-l readuce la rădăcinile lui biologice sau istorice. abătând limbajul de 125 . trebuie să ne angajăm doar pe calea unei interpretări a scriiturii formelor. golesc volumul textului. pe care o provoacă exercitarea funcţiei simbolice a limbajului. cel puţin. în ultimă instanţă. este greu să ne închipuim că poeticianul. decodajul acestei scriituri a formelor ce nu admite. dacă aceasta înseamnă a pune accentul tocmai pe generarea scriiturii.] Deci. textul poetic nefiind. aşadar pe o producere de care nu poate să dea socoteală nici o raţiune străină textului. şi pe cea a scriiturii fantasmelor. este evident că ne zădărnicim accesul la un surplus de semnificaţie.n. până la urmă. în care totul este semn de decodat. pentru a-i conferi “productivităţii” textului poetic adevăratul loc şi pentru a-i salva spaţiul său esenţial. Or. psihologice sau economice. îşi interzice să ia în considerare acel ceva indicibil faţă de care se înscrie şi se distinge scriitura şi fără de care cuvintele nu ar fi decât cuvinte. cu siguranţă. dar imposibil totuşi de a fi examinat în ceea ce priveşte umplerea lui. în loc să sălăşluiască într-însul [s.cartiaz.www. s-ar putea crede că aşa stau lucrurile. în afara oricărui referent exterior. aceasta înseamnă şi a respinge orice altă dimensiune în afara celei semiologice. dintr-o asemenea perspectivă. pare a fi în măsură să nu reducă textul parcurgându-l. care ar fi capabilă să evite orice denaturare. perfect delimitat într-un asemenea caz. decât simplul mesaj orizontal. dacă purcedem la decodarea sistematică a acestei scriituri pornind de la datele imanente ale limbajului. nu ar putea însă ajunge nicicum la acea revărsare de sens. care. eliberat de codul lingvistic. Căci. În cele din urmă. Mai mult. numai această umplere contează. cu atât mai mult cu cât o asemenea abordare. şi-ar putea însuşi o analiză ce refuză limbajului orice densitate sau.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z împotriva curentului generând şi interpretarea scriiturii lumii. şi cu atât mai puţin la explorarea unui spaţiu care este.

se vădeşte că spaţiul poetic nu se confundă nicicum cu locul de desfăşurare şi de funcţionare a oricărui limbaj înlăuntrul câmpului închis al textului său [s. faptul nu autorizează nicidecum desfiinţarea graniţelor. de asemenea. ci un spaţiu plin.]. să arate ce înseamnă literatura şi învăţarea ei. el însuşi mesaj. în cele din urmă. adânceşte astfel dicotomia fundamentală dintre semne şi obiecte”. se va dezvălui ca loc al răspunsurilor căutate în spaţiu la 126 . adică golirea discursului său. dar care. deci. Din acest punct de vedere. Totuşi. scumpă lui Roman Jakobson. Căci locul articolului. prin funcţiile limbajului. tocmai decizia de a lua mai întâi în considerare acest spaţiu plenar se va găsi în centrul unei poetici a Imaginarului. un spaţiu plin de toate traseele ce îl străbat şi de nedespărţit de aceste trasee care definesc scriitura Imaginarului. al cronicii. făcând de prisos sau cel puţin neînsemnată decodarea. Prin urmare. se încumetă. de la cutare cronică sindicală. care “pune în evidenţă latura palpabilă a semnelor. nu reprezintă nicidecum spaţiul poetic. Şi mare este greşeala acelora care. până la a pretinde că. atât de bine trasate de Valéry. ci doar limitele între care mesajul respectiv dobândeşte. dintre limbajul poetic şi cel economic. ba chiar ce înseamnă poezia. formă şi semnificaţie. de la cutare comunicat publicitar. orice mesaj sau text aparţine poeticii. tonalitate. Altfel stau lucrurile cu spaţiul poetic.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z la scopurile lui utilitare şi. din momentul în care Imaginarul.www. într-o anumită măsură. nu fără dogmatism.cartiaz. dar mai ales ritmuri şi sonorităţi. în zilele noastre. şi este adevărat că toate aceste elemente aduc prin ele însele un surplus de sens conţinutului cuprins de mesajul pe care îl vehiculează. care nu este un spaţiu parcurs de un mesaj. Dacă totuşi se mai produce uneori vreo confuzie. oricât de elaborate ar fi şi oricât de bine închise în ele însele. pornind de la primul ziar – de la cutare articol politic. de îndată ce ne interesăm de întocmirea limbajului înlăuntrul câmpului său semantic. condiţionează şi lectura textului poetic. al comunicatului. atrage atenţia asupra mesajului ca atare: structură. răspântie a schimburilor. ea se explică în parte prin faptul că în orice comunicare poate intra în joc. acea funcţie poetică. fie acesta pur informativ ori documentar. aşa cum se cuvine.n.

ci. de îndată ce poeticianul. Aşadar. mai ales. (…) Tocmai de la acest spaţiu orientat va trebui să pornească poeticianul Imaginarului. Aceste două atitudini se leagă. adică nongenetice. este sigur că fiecare lectură a Imaginarului va desemna chiar acea “nouă acţiune” ce realizează.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z spaimele fiinţei în faţa temporalităţii. desigur. se înfăptuieşte umplerea volumului textual [s. devine spaţială [s. nu consimte să explice realitatea textului prin motivaţii care nu sunt decât posibile anterioare. conferă limbajului o oarecare densitate. în care funcţia poetică. Oricât de circumscris ar fi prin locul scriiturii sale. încearcă să se înscrie în realitatea lui actuală. găsindu-şi semnificaţia în volumul ocupat şi însufleţit de ea. dar şi să surprindă instaurarea unei realităţi suplimentare. atunci când. (…) Ceea ce va trebui să încercăm a înţelege în spaţiul textului va fi tocmai acest “ansamblu de posibilităţi.n. odată ce adoptă o poziţie genetică şi se instalează de la început în dinamica textului.]. urzind o permanentă realitate. dimpotrivă. analiza unui asemenea spaţiu va implica. simplu vehicul al mesajului pe care îl transmite. descoperit încetul cu încetul.www. un posibil anterior.n. spaţiul textului nu este cu adevărat închis. el se distinge cu precizie nu numai de textul informativ. de altfel. prin urzeala forţelor. În acest scop. dimpotrivă. el nu 127 . să îi deplasăm centrul care îi este propriu în perspective tradiţionale. dar şi de textul romanesc sau dramatic. dintr-un asemenea punct de vedere. acestea vor dicta de asemenea toate lecturile textului poetic. pentru a urma diferitele posibile pe care le deschide şi pentru a descoperi cât mai bine relaţiile dintre aceste posibile. ca tot atâtea modalităţi nu de a-l însuşi. atrăgând atenţia asupra enunţării înseşi. Piaget) şi. ci de a-l recunoaşte şi de a sălăşlui mai bine într-însul.cartiaz. Fără îndoială. De aceea. fără ca discursul liniar să îşi piardă totuşi întâietatea şi sensul unic. până atunci de neconceput” (J. pe de o parte. mai degrabă. inaugurează o mulţime de noi posibile. să nu îl mai privim ca spaţiu închis. între ele. scriitura poemului va putea fi analizată în funcţie de folosirea şi de orânduirea unui spaţiu dat sau. pe de alttă parte.]. textul poetic se va defini astfel drept acela în care Imaginarul funcţionează din plin şi în care scriitura. dar. preocupat să înţeleagă cât mai bine forţele ce acţionează în text.

deci.www. în esenţă. cel care îi defineşte în acelaşi timp natura şi funcţia. întemeiate pe diferite moduri de asociere şi fără nici o semnificaţie dincolo de ele. trimiţând această problemă într-un plan secundar. explorarea staţiului textual va consta. studierea spaţiului textului îl determină să se despartă de semiolog. pentru a analiza acest spaţiu nu drept actualizare ce. de altfel. cutare posibilitate anterioară şi nu alta sau. determinabilă o dată pentru totdeauna. pare a fi căutat spontan fie dincolo de text. a fost acceptată ideea că analiza limbajului poetic trebuie fundamentată de urgenţă pe caracterul esenţial al acestui limbaj. în acelaşi mod. concomitent în el şi în afara lui [s. la lucrările lingviştilor ruşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea.n. În ambele cazuri. ci dincolo de imagini. iar aceasta la infinit. care ar putea conveni perfect analizei textului în proză. de pildă. acest dinamism coincide cu jocul tuturor 128 . cel puţin. dacă ne gândim. nemaiîncercând să aflăm pentru ce s-a realizat în scriitură. Studierea imaginilor în funcţia lor simbolică şi în organizarea lor sintactică îl determină pe poetician să se despartă de antropolog.(…) Prin urmare. adică dinamismul. descifrarea scriiturii sale numai în funcţie de procesele cauzale care au conferit acestui text o anume realitate. pentru a analiza Imaginarul scriiturii nu dincoace. etapă finală a tuturor operaţiilor care l-au condus aici.cartiaz. înlăuntrul unui sistem închis. fie în cadrul textului.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z conteneşte să se deschidă virtual. ci drept virtualităţi ce se deschid spre un dincolo de el însuşi. în studierea modurilor de făurire a posibilităţilor deschise o dată cu însăşi ivirea scriiturii. la un moment dat. oricare ar fi denumirea ce i se dă. (…) Itinerarele obligate şi textul în devenire De mult timp. ba chiar identitatea. îl închide asupra lui însuşi. Aceasta înseamnă să concepi iarăşi actualitatea textului poetic şi. spre organizări noi. în motivaţiile psihologice şi sociologice de a căror organizare lingvistică ar trebui să dea seama. asigurându-i totodată unitatea.]. Dar acest dinamism. la un moment dat. dar numai în jocuri fonetice sau metaforice. acest dinamism rămâne legat numai de scriitura textului căruia îi justifică structurarea şi îi furnizează un principiu explicativ. Într-o asemenea perspectivă.

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
forţelor istorice şi psihologice, colective şi individuale, precum şi pur lingvistice, mobilizate de scriitura în devenire şi care îşi găsesc desăvârşirea în text. Or, aşa cum am arătat-o cu prisosinţă, lucrurile se petrec cu totul altfel în cazul textului poetic, deoarece actualitatea sa este mai mult un punct de plecare decât un punct de sosire, iar procesele sale genetice nu dau seama de el decât într-un mod cu totul nesatisfăcător. În măsura în care se acordă cea mai mare importanţă posibilităţilor deschise de dezvoltarea şi întrepătrunderea acestor procese, precum şi dialecticii continue ce se instaurează între aceste virtualităţi şi actualitatea textului, mereu pusă sub semnul întrebării, dinamica inerentă poemului va căpăta un aspect nou, care implică o nouă analiză. Aceasta se va referi nu numai la spaţiul deschis al textului conducându-ne, deci, la refuzul oricărei închideri a scriiturii; dimpotrivă, noua analiză va cere să se acorde un loc privilegiat şi original lecturii, ce nu va mai fi o tentativă de reinvestire a forţelor care au determinat elaborarea textului, ci o punere la încercare a acestor forţe, în prezent, asigurând în acelaşi timp reînnoirea şi prelungirea lor în acelaşi sens. Astfel, lectura nu va mai fi o reluare deşartă a demersurilor scriiturii, redundanţă iluzorie la care a fost prea adesea redusă, ci ea va fi prelungirea necesară a acesteia, întru continuarea creaţiei poetice, fără nici o alterare a datelor sale iniţiale [s.n.]. (…) Dacă textul poetic se distinge prin faptul că este un veşnic început, aceasta înseamnă că lectura lui este actul prin care forţele ce au determinat organizarea scriiturii sale şi i-au asigurat dezvoltarea progresivă vor fi nu numai reactualizate, ci şi regenerate şi prelungite în potenţialităţile lor [s.n.]. Potenţialităţi ce nu sunt lăsate în seama liberului arbitru al cititorului şi mai puţin încă în seama unei reverii întâmplătoare, ci selecţionate şi revitalizate de structurile Imaginarului cititorului, pe care prea des îl trecem cu vederea. Devine astfel evident că în timp ce nu există decât o singură scriitură a Imaginarului unui text – de care nici o analiză serioasă nu s-ar putea îndepărta – nu există o lectură unică, ci cu siguranţă o pluralitate de lecturi, legate de nesfârşitele potenţialităţi latente ale textului elaborat [s.n.], dintre care numai unele vor fi luate în
129

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
considerare sau, cel puţin, scoase în relief de Imaginarul cititorului. Totul se petrece ca şi când schemele motorii active în scriitură, o dată ce au fost reinvestite, ar orienta cititorul spre anumite comportamente determinate de forţele vii ale textului, prelungindu-le în mod necesar, dar reflectându-le doar parţial. Aşadar, lectura nu poate fi o întoarcere ipotetică de la schemele organizatoare ale textului către o celulă iniţială sau cauză primă [s.n.]; o asemenea operaţie de deconstrucţie, care răstoarnă sensul creaţiei, ar denatura ceea ce ar pretinde că descoperă, pierzându-şi astfel dreptul de a vorbi despre ea. Această lectură ar fi cu atât mai puţin, aşa cum este la modă să se spună astăzi, o rescriere a textului; căci ar însemna să transformăm cititorul într-o umbră palidă a autorului, într-o fiinţă anonimă şi fără istorie, în stare să reînceapă gestaţia unei creaţii deja încheiate, în condiţii ce ar trebui reproduse, încercând în zadar să uzurpe o identitate pe care nu ar putea nicicum să şi-o însuşească. Nedespărţită de scriitura căreia îi desluşeşte şi reactualizează forţele vii, lectura textului poetic înseamnă trecere de la actual la virtual, deschidere spre potenţialităţile textului şi reprezintă aceeaşi aventură a posibilelor [s.n.]. (…) Urzeala textului şi sintaxa imaginarului (…) Textul poetic nu poate fi înţeles decât în globalitatea a tot ceea ce îl alimentează şi îi îngăduie să fie ceea ce este, fără ca totuşi să îi confere un sens [s.n.]. Căci inventarierea, oricât de minuţioasă, a tuturor elementelor sale, conştiente şi inconştiente, colective şi personale, luarea în considerare a ordinii şi a modului în care ele apar şi se organizează, ne vor permite cel mult să descoperim un număr de semnificaţii, şi anume pe acelea ale oricărui limbaj utilitar; dar poeticul nu este prin nimic menţinut de aceste semnificaţii cărora li se sustrage mereu, trimiţând mai departe. Or, tocmai această căutare a sensului dincolo de sine, care defineşte esenţa poeticului, ar putea să fie înlesnită de o poetică a Imaginarului. (…) Tocmai aceasta este problema majoră a poeticianului care încearcă să pună în lumină devenirea textului, să descopere natura relaţiilor ce se stabilesc între realizarea lui şi posibilele pe care ea le generează [s.n.]. Dar poeticianul nu se opreşte la această descoperire
130

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
care îi îngăduie, cel mult, să dea viaţă textului, inserându-se în creaţia prelungită a acestuia, şi să îl dăruiască trăirii cititorului. El mai vrea să înţeleagă legătura dintre diferitele constelaţii de imagini în devenirea lor, precum şi ceea ce declanşează convergenţa schemelor călăuzitoare către acelaşi punct. El caută, dincolo de semnificaţiile parţiale şi momentane pe care orice hermeneutică reductoare le poate degaja dincoace de text, acea legătură de virtualitate, tot mai apropiată de implicaţia logică, legătură despre care vorbeşte geneticianul şi pe care o numeşte sens. (…) Scriitura textului poetic – oricât de puţin coerentă ar părea la prima vedere – este guvernată de o coerenţă intimă cu legi proprii, diferită de cea raţională, coerenţă care îi ordonează scriiturii atât desfăşurarea, cât şi căutarea propriului sens [s.n.]. Dar, întrucât acest sens nu aparţine limbii înseşi, ci cuvântului pe care ea îl poartă, care vorbeşte cuiva şi are nevoie de cineva pentru a se dezvălui, trebuie mai cu seamă să arătăm în ce fel textul – orice text – poate fi rostit, dar şi dezvăluit, poate fi actualizat şi trăit în potenţialităţile sale, oricare ar fi Imaginarul scriiturii sale, cu condiţia însă de a şti să îi descifrăm sintaxa. (…) Textul poetic pune în acţiune mai puţin un limbaj care să exprime (un langage parlant), procedând doar la un schimb de sensuri, şi mai mult un limbaj revelator, generator de sensuri [s.n.]. (…) Urzeala textului, pornind de la schemele a căror analiză ar trebui să îngăduie înţelegerea realităţii în devenire a textului, în ceea ce are ea mai viu, dar şi coerenţa care o determină, pune neîncetat probleme grave teoreticianului. După cum spune lingvistul, de această urzeală depinde, într-adevăr, una dintre caracteristicile esenţiale ale limbajului poetic, şi anume echivocul său: este vorba despre trăsătura ce impune ca un text, elaborat pe baza unei limbi comune, să devină o realizare deosebită, un “model de performanţă”, actualizând “utilizarea elementelor ce nu se pot combina într-o structură terminată univocă” [s.n.]. Este adevărat că, dintr-un anumit punct de vedere, diferitele scheme în acţiune, în acelaşi text poetic, nu se pot combina, din cauză că raporturile lor nu par a putea fi formalizate într131

tocmai realitatea cea mai vie a textului în devenire ne îngăduie să surprindem. Raţiunea poetică nu se lasă condusă astfel.www. Or. pentru că fundamentele schemelor sunt de natură organică. aceste scheme îşi 132 . să urmărim apariţia sensului. într-o altă ordine. în afara oricărei logici raţionale. schiţează o topologie coerentă a unor elemente de natură diferită. care este aceea a calitativului şi a simbolicului. de un sistem discontinuu şi deschide spre semnificaţia în acţiune a textului [s. în modul cel mai riguros. Această coerenţă care ţine. care ne va îngădui. rezultat al confruntării şi al combinării conflictuale a diferitelor scheme este. Aşadar. aşa cum vom vedea. urzeala textului [s.n. convergenţa lor. Cu siguranţă că din punctul de vedere al raţiunii discursive şi în ciuda omologiilor care îngăduie fără greutate să justificăm gruparea lor în cadrul diferitelor regimuri sintactice. formalizarea semnificaţiei. indisociabilă de coerenţa profundă care însufleţeşte textul şi răspunde unei anumite regularităţi morfologice – o regularitate ce nu contrazice cu nimic originalitatea.n.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z un sistem coerent. mitologul. cărora le rămân tributare. în slujba finalităţii lor.cartiaz. Convergenţa schemelor poate fi surprinsă mai întâi datorită schemelor generale de organizare a fiecăruia dintre regimurile sintactice ale scriiturii Imaginarului: scheme care. afară numai dacă nu se caută dincolo de ele vreo relaţie logică pe care acestea ar semnifica-o. repetăm. atrage atenţia asupra celei de-a doua caracteristici a schemelor. unicitatea creaţiei. iar producerea unor forme noi. ţin de tendinţă şi pentru că principiile logice din cadrul fiecăruia dintre regimurile sintactice ale scriiturii nu conduce aceste scheme.]. prin structurarea ei. încât. O asemenea tentativă este. aceasta se întâmplă în virtutea principiilor simbolice care nu răspund legilor înţelegerii. din capul locului. se nasc anumite modele de semnificaţie ce provoacă tot atâtea conflicte generatoare de forme. iar dacă diferitele scheme se combină între ele. ele se combină atât de bine. schemele apar ca elemente ce nu se pot combina. în fapt. sortită eşecului în domeniul poeticii Imaginarului. dar nici nu împiedică.]. ocupă funcţii diferite şi intervin la niveluri diferite. ci sunt puse. totuşi. aşa cum încearcă să facă. fără succes însă. pornind de la jocurile compensatorii ale spaţiului şi ale timpului. dimpotrivă. totuşi. din întâlnirile lor.

Dincolo însă de contradicţiile şi rupturile ce îi asigură geneza.www. Practica textului şi conflictul Imaginarelor Aşadar. sustrăgându-se oricărei finitudini. dincolo de scriitură. Dar. o anumită necesitate. iar apoi o strânge încetul cu încetul. ci în escatologia lui [s. deschizând domeniul posibilelor generate de către realitatea în devenire a textului. Fără îndoială că aici se află o a doua contribuţie – deloc neglijabilă – a acestei poetici. de asemenea. această contemplare a unui sens – care se lipseşte de un ocol prin logica discursivă şi transgresează identitatea – evită cantonarea în planul teoriei şi obligă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z dobândesc generalitatea din permanenţa conflictelor din care purced. dar şi din numărul mic de răspunsuri care li se pot aduce: astfel. modele descătuşate de marile tendinţe vitale ce refuză limitarea temporală şi inventează. cât şi în coerenţa şi coeziunea virtualităţilor sale. cercetarea convergenţei schemelor ne va sili să depăşim semnificaţiile care se desprind din textul înţeles în devenirea lui. moduri de supravieţuire. o poetică a Imaginarului îngăduie examinarea textului în devenirea lui şi în implicaţiile logice către care el se îndreaptă. în realitatea lui de text. să se treacă la o practică. într-un fel. Căci. cunoaşterea poeziei la care 133 . într-un fel. un adevăr ce ar impune. De aceea. subsumând toate virtualităţile deschise de text Convergenţa schemelor spre un dincolo al scriiturii presupune cu siguranţă examinarea textului nu în arheologia.] şi împiedică poetica Imaginarului să lâncezească în strâmtoarea apelor lingvisticii. completează şi dinamizează aceste modele. pentru a aborda problema adevărului său. Schemele. împreună cu imaginile pe care le generează. până la a face din ea o implicaţie logică – sau aproape o implicaţie logică – aparţine. se singularizează prin sensul particular care poate fi dat unui răspuns general. viziunea unitară pe care tinde să o dea operei. atât în realitatea plină şi concretă a actualităţii sale. ele furnizează modele generale de organizare statică a Imaginarului. căutării atemporalului.cartiaz. mai ales. această convergenţă face mai mult decât să arate în ce fel se articulează procesele genetice şi adevărul logic: ea dovedeşte că structurarea sensului – care dezvăluie legătura dintre diferitele posibile.n. prin crearea unei realităţi noi. dar.

încercând. să urmeze itinerarele pe care acesta le impune. Prima consecinţă ar fi că această lectură a Imaginarului va respinge autoritatea ideii de obscuritate poetică.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z conduce ea nu dobândeşte valoare şi semnificaţie decât dacă este şi cunoaştere – ocazie a unei noi naşteri – pentru cel care i se dăruieşte. totodată. dacă limbajul poetic este definit ca limbaj nu al schimbului de sensuri. poetica Imaginarului înfăptuieşte mai mult decât reconcilierea scriiturii cu lectura: ea le face atât pe una cât şi pe cealaltă să fie strâns solidare. nu este permisă decât pentru că ceea ce a fost dat să fie văzut în scriitură este dat să fie trăit şi în lectură. a-l reduce la limbajul comunicării.cartiaz. Căci. implicând jocurile dublului principiu formator şi informator pe care îl cunoaştem. interzicându-i. nu va considera drept neglijabile contribuţiile altor abordări critice. ci un limbaj avându-şi legile proprii de organizare şi de funcţionare. cititorului să citească în text ceea ce îi place. ci al generării de sens. desigur. aşa cum o dorea Mallarmé. adică la ceea ce este cunoscut şi raţional. în orice caz. Lăsând textul la locul lui şi necâutând a-l traduce în vreun fel oarecare. dar care se vrea mai întâi o imersiune deplină în operă.].www. mai curând să îi urmărească geneza decât să o repete. până şi în discontinuităţile care îi reînnoiesc conturul şi. De aceea. să actualizeze şi să trăiască pe socoteala lui virtualităţile care se găsesc acolo. spre acel sens care provoacă ieşirea din simplele procese ale scriiturii. să descopere coerenţa modalităţilor de structurare în chiar miezul contradicţiilor lor. dar constrângându-l. în cele din urmă. cum se poate atunci 134 . Astfel poetica Imaginarului aduce un nou mod de lectură a textului poetic: o lectură care. să-i însufleţească din nou urzeala. a-l explica.n. şi dacă el este nu un limbaj destinat a fi folosit de câţiva iniţiaţi. a-i dezvălui tainele – într-atâta viaţa unui poem se află mereu în tainele lui – această lectură se va strădui să sălăşluiască în spaţiul textului. deschizând drumurile tuturor posibilelor [s. Aceasta înseamnă că într-o astfel de lectură simpatia şi ironia trimit neîncetat una la cealaltă şi că orientarea treptată spre o viziune unitară a textului. chiar şi mai puţin. apte să confirme realitatea textului prin descoperirea amprentei referenţilor.

să coincidă total sau parţial. dimpotrivă. de vreme ce cunoaşterea textului poetic nu poate fi despărţită de cunoaşterea (Co-naissance) cititorului. de predarea literaturii. aproape cu siguranţă. dar aici este vorba despre “dragostea fulgerătoare” care face ca la prima lectură – sau prima viziune sau prima audiţie – opera să înceapă să vorbească. dacă. a Imaginarului textului cu Imaginarul cititorului? [s. se întâmplă ca cele două lumi imaginare – a textului şi a cititorului său – sau mai curând modurile de structurare ce le sunt proprii amândurora. dar şi textul odată cu ea.] Dacă textul poetic constituie pentru cititor cel mult o ocazie de a visa sau de a se visa – precum în lectura bachelardiană – problema menţionată mai sus dispare cu siguranţă. conflictuală. îl compromite în mod necesar pe cel care i se dăruieşte. să evite conflictul Imaginarelor. Din această practică a textului decurge o altă consecinţă la care conduce din fericire poetica Imaginarului: necesitatea de a reconsidera însăşi noţiunea de lectură. pentru a o disocia. ce este o nouă naştere. să îşi deschidă larg posibilele spre viaţă şi să se împărtăşească direct.cartiaz. un poem sunt “dificile”. spre marea bucurie a poeţilor înşişi. Fără îndoială. Totuşi aici avem o excepţie. problema dispare de asemenea. dar. să ne îngăduie a sălăşlui în spaţiul ei. să se facă ascultată ceea ce nu există încă. textul vrea să fie analizat în structurile lui impersonale şi în generarea unor forme goale aşa cum se întâmplă în lecturile formaliste. aşa cum a fost definită şi experimentată în câteva opere contemporane. surplusul de fiinţă pe care îl aduce. Căci de vreme ce lectura Imaginarului.n. cititorul anulându-se pe sine. printr-o aceeaşi viziune unitară. practic. cum este oare posibilă o asemenea lectură care va antrena întâlnirea. Este deci necesar să admitem că lectura Imaginarului nu poate. căci în majoritatea cazurilor va fi necesar ca cele două Imaginare – dintre care nici unul nu trebuie să îl 135 . de vreme ce le confruntăm cu un limbaj utilitar cu care nu au nimic de-a face? Se pare că există aici un subiect de meditaţie asupra unei posibile predări a poeziei la care Valéry se gândea de mult timp – fără îndoială. e rândul poeziei să plece. o lucrare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z spune că el este sau nu “obscur”? Şi cum să pretindem că o operă.www. înlănţuirea şi urzeala. să îşi dezvăluie itinerarele.

poate fi realizată diferit. de a-l recunoaşte şi de a se recunoaşte în el. în loc de a se lăsa purtat de el [s. pe cutare convergenţă de imagini şi de scheme. este nevoie de un surplus de fiinţă care există sau care trebuie să fie descoperit. mai-mult-decât-fiinţa textului devenind maibine-decât-fiinţa cititorului său. aşa cum o arăta deja teoria poeziei la care ea ajunge. Desigur. Iată încă o întrebare care lasă în suspensie poetica Imaginarului. Şi într-un caz şi în celălalt. aceeaşi căutare a veşniciei [s.n. de a rămâne în prag. posibilitatea de a se aventura pe tărâmul poezei. deşi ea nu este lipsită de importanţă. datorită ei. prin intervenţia lui. accentul fiind pus în special pe cutare joc compensator.]. sarcină ce revine unei predări adecvate a poeziei. aceasta ne permite să ne gândim din nou la reînnoirea predării poeziei. atunci când amândoi înfăptuiesc. practica textului spre care conduce poetica Imaginarului realizează convergenţa. ca oricine să aibă. oricât de indiferent sau de derutant ar fi acesta la prima abordare. ci de a găsi în orice situaţie căile de acces ale textului. Pentru a răspunde la ea ajunge oare să afirmăm că reactualizarea sensului. MAURICE BLANCHOT 136 . dar ar cere o examinare mai atentă.n.www.]. pe căile Imaginarului. şi aceasta este o ultimă consecinţă pe care o putem trage din practica textului astfel înţeleasă. pe cutare procedeu sintactic. Ar trebui cel puţin. nu de a accepta totul.]. Se pare că până acum această problemă nu a fost încă abordată. de a aprecia totul în acelaşi fel. Căci. şi sensul practicii pe care o urmăreşte lectura Imaginarului. dar potrivit unor amplificări diferite? Lucrul ar părea verosimil. fără de care textul poetic nu este decât literă moartă [s. dacă se consideră esenţial faptul că textul poetic nu dăruieşte nimic altceva decât ceea ce scrie şi că cititorul.n. Într-o perspectivă propedeutică.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z înlocuiască pe celălalt pentru ca să existe cu adevărat o lectură poetică – să se înfrunte. permite reactualizarea şi amplificarea sensului. dintre practica sensului care defineşte scriitura Imaginarului. fără o altă interpretare.cartiaz. în definitiv. potrivit celor două imaginare prezente.

Dar un om care ne-ar mărturisi: “Sunt totdeauna neliniştit în momentul când citesc”. şi când Lomazzo ne vorbeşte despre spaima ce-l cuprindea pe Leonardo da Vinci de fiecare dată când voia să picteze. darul de a înţelege şi de a fi încântat de un anume lucru. Cei ce nu posedă darul rămân afară. absent din acea putere ce i se atribuie. ar renunţa la lume. pictura sunt lumi unde pătrunde cel ce posedă cheia lor. Darul este un spaţiu închis – sală de concert. Amatorul de muzică. care nu citea pentru că. nimeni nu posedă darul. la muncă şi la fericirea lumească. Autor. ar fi pentru noi asemenea acelei bolnave a lui Pierre Janet. muzeu – cu care te înconjuri pentru a te bucura de o plăcere clandestină. şi tot astfel după cum a fi “artist” înseamnă a ignora că 137 . spunea ea. A citi nu cere nici măcar existenţa unui dar şi înlătură obligaţia de a recurge la acest privilegiu natural. sau cel ce şi-ar tulbura întreaga viaţă. simte mai ales că nu îl are. intuim că am putea să înţelegem. Muzica. un altul ce nu ar putea citi decât în rare clipe privilegiate. cititor. după cum faptul de a privi un tablou face din cel ce îl priveşte un pictor. Fireşte. şi cel ce simte că îl are. muzica nu este iubită decât în zilele de sărbătoare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z A CITI A citi: în carnetul de însemnări al scriitorului nu este de mirare să găseşti mărturisiri de felul următor: “Mereu această spaimă în clipa scrisului…”. Această cheie ar fi “un dar”.cartiaz. e o divinitate la fel de exigentă ca oricare alta. “o carte pe care o citeşti se murdăreşte”. Ceilalţi recunosc cu modestie că nu au ureche muzicală. Faptul de a asculta muzică face din cel căruia îi place doar să o asculte un muzician. amatorul de tablouri sunt personaje ce-şi arată ostentativ preferinţa ca pe un rău delicios care îi izolează şi de care sunt mândri. înţelegem. Trebuie să posezi un anume dar pentru a auzi şi pentru a vedea.www. cei ce îl posedă ies şi intră după bunul lor plac. pentru a-şi deschide un drum către o lectură de câteva clipe. se simte nesfârşit de privat de acest dar.

Aceste formule pun în lumină realitatea ascunsă a operei de artă. pe care trebuie de fiecare dată să-l primeşti. absorbit în el însuşi până la dispariţie. Acea separare decisivă. ne “dăruiesc” ochiul şi urechea necesare pentru a o auzi şi a-l vedea. ca şi cum s-ar simţi direct ameninţat.cartiaz. Nonmuzicienii sunt cei care. asupra operei verbale. descoperă în acest defect unul din punctele sale tari. Sărutul lui Rodin se lasă privit şi chiar se complace în a fi privit. precum nimeni altul. avantajul de a face şi mai evident vidul exclusiv înlăuntrul căruia ea pare că vrea să rămână. intoleranţa ei absolută. André Breton respinge muzica. “Refuz să văd aşa ceva”. cel căruia nu-i place muzica nu o suportă. ce se recunoaşte neîncetat închis în faţa muzicii. iar Kafka.www. printr-o decizie iniţială. poate imuabil. ca unei ameninţări sau unei stinghereli în faţa căreia se închid bănuitori. că există o lume dinainte dată. departe de orice privire. a citi. îl exclude cu o ură violentă. din care sculptura face principalul său element. Fiecare tablou. în centrul spaţiului. poate fără de odihnă. “Sunt cu adevărat puternic. cu şi mai multă putere decât complezenţele suspecte ale amatorului de artă. Nu este vinovat pentru că nu-l priveşte. A-l privi nu stă în puterea lui. să-l dobândeşti şi să-l pierzi. căci.]. dispune un alt spaţiu rebel. evident şi sustras. lucru închis şi care doarme. ea constă în fiinţa mea nonmuzicală”. a vedea şi a auzi opera de artă pretinde mai multă ignoranţă decât ştiinţă. după cum omul ce respinge un tablou de Picasso. refuză această posibilitate de a auzi. aceasta constituie o formă a sincerităţii lui. am o anumită forţă şi. pretinde o ştiinţă ce se întemeiază pe o imensă ignoranţă şi pe un dar care nu este dinainte dat. acea violenţă 138 .ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z există o artă dinainte dată. i se sustrag. dar Balzac este lipsit de privire. În general. presentimentul exact al acelei forţe ce-i închide ochii. pentru a o caracteriza într-un mod succint şi oarecum obscur.n. fiecare operă muzicală ne dăruiesc acel organ de care avem nevoie penru a le întâmpina. muzica nonmuzicală a acestuia. un spaţiu ascuns. Faptul că nici măcar nu a privit acel tablou nu înseamnă că nu este de bună credinţă. pentru că vrea să păstreze intact în el însuşi dreptul de a auzi esenţa discordantă a limbajului. Opera plastică are. Este foarte adevărat că nu poţi trăi având un tablou sub ochi. în uitarea de sine [s.

ci a face ca să se scrie cartea sau să fie scrisă – de data aceasta fără mijlocirea scriitorului. tot ceea ce conferă lecturii speranţa unui lucru inutil. infinita uşurătate a cititorului afirmă uşurinţa nouă a cărţii. apăsătoarele nelinişti. Dar cartea dezgropată. acea umbră atât de vană ce trece peste pagini şi le lasă intacte. afirmării violente. Statuia dezgropată şi înfăţişată admiraţiei publice nu aşteaptă nimic. oricât de direct ar fi luminate. experienţă uneori teribilă. datorită împrejurărilor difuzării. 139 . Cititorul nu se adaugă cărţii. în cadrul căreia faptele legate de scriitor par a juca un rol atât de mare. neînsemnată. ci tinde mai întâi să o despovăreze de orice autor [s. prezenţei ei anonime. ce poate fi oricând schimbată cu alta. este o confruntare ce-l anulează pentru a reda opera sieşi. sub a cărei uşoară apăsare cartea apare scrisă. figura.www. dar care sunt poate totdeauna uşor anacronice – în ciuda a toate acestea. datorită unei şanse inpresionante. manuscrisul ce iese din ulciorul în care a fost închis pentru a pătrunde în lumina orbitoare a lecturii. prezenţa. este oricare cititor. impersonale pe care o reprezintă [s. oare. pe care cititorul o şterge şi pe care. pare a lipsi cărţii.]. Neadăugându-şi numele pe carte (cum făceau odinioară părinţii noştri).n. fără de povara unei vieţi întregi ce s-a vărsat în ea. şi chiar puţina atenţie. Cititorul este el însuşi totdeauna fundamental anonim. orice lectură. devenită o carte fără de autor.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z protejată. o consideră nulă. departe de toate şi de toţi. munca. cititorul este angajat într-o luptă profundă cu autorul: oricare ar fi intimitatea care subzistă astăzi între carte şi scriitor. pare mai curând smulsă din locul ei. Fără ştirea lui. ştergând mai curând orice nume. prin acea privire modestă. încă o dată? Ce este o carte pe care nimeni nu o citeşte? Ceva ce nu a fost încă scris.cartiaz. prin prezenţa sa fără de nume. în faţa căreia ne simţim totdeauna de prisos. totdeauna de temut.n.]. A citi ar fi deci nu a scrie din nou cartea. puţinul interes. nu primeşte nimic. fără ca nimeni să o scrie. şi ceea ce este atât de prompt în felul în care el abordează cartea. nu se naşte. dar transparent. unic. fără seriozitatea. datorită uşurătăţii lui providenţiale. pasivă. povestea autorului – împrejurări ce nu sunt întâmplătoare.

asupra căreia nu-ţi pui întrebări când o vezi. vântul fac dintr-o lucrare modelată de oameni: o piatră mai netedă.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Lectura face din carte ceea ce marea. ca un ansamblu 140 . Caracterul propriu al lecturii. dincolo de experienţa exprimată în ea. Lectura nu este o conversaţie. lasă să se afirme decizia tulburătoare a operei. în spaţiul deschis prin acest da. ar începe. ea nu discută. dar ea nu este nici supunere faţă de “text”.]: “La drept vorbind ce-ai vrut să spui? Ce adevăr îmi aduci?” Lectura adevărată nu se îndoieşte niciodată de cartea adevărată. “Lazare. acea distanţă orgolioasă. Ea nu întreabă niciodată cartea şi. cu atât mai mult. afirmaţia acesteia – şi nimic mai mult [s. cartea să devină – prin ea cartea devine – operă aflată dincolo de omul ce a produs-o. şi chiar dincolo de toate resursele artistice pe care tradiţiile le-au făcut disponibile.www. frântura căzută din cer. o religie şi chiar lecturi. având o poveste. nu libertate ce dă fiinţă sau posedă. un dialog. fără viitor. o pură prezenţă compactă.cartiaz. Cartea are oarecum nevoie de cititor pentru a deveni statuie.n. are nevoie de cititor pentru a se afirma ca lucru fără autor şi totodată fără cititor. fructul unor profunzimi pe care soarele nostru nu-l va fi copt. cu cealaltă persoană care a scris cartea. consimte. fără trecut. nu constă în a introduce în locul acestuia un cititor. singularitatea sa luminează sensul singular al verbului “a face” din expresia: “ea face ca opera să devină operă”. o meserie. care. ea lasă să fie ceea ce este. nu poate să spună decât da şi. ci libertate care primeşte. un “obiect”. Numai cartea nonliterară se oferă ca o reţea puternic ţesută din semnificaţii determinate. pornind de la toate acestea. spune da. ea nu pune întrebări. Lectura dăruieşte cărţii existenţa abruptă pe care statuia “pare” că o capătă doar de la daltă: acea izolare ce o ascunde ochilor care o văd.n. acea înţelepciune vulnerabilă ce respinge atât pe sculptor cât şi privirea ce ar vrea să o sculpteze încă o dată. Lectura nu-i aduce în primul rând un adevăr mai uman. ea este libertate. veni foras” Lectura ce ia opera drept ceea ce aceasta este şi o despovărează astfel de orice autor. Ea “face” doar ca opera. nu-l întreabă niciodată pe autor [s.]. nu adaugă nimic. Cuvântul a face nu indică nici o activitate producătoare: lectura nu face nimic. persoană existând cu putere. dar ea nu face din operă nici ceva inuman.

de a o dizolva prin acţiunea pătrunzătoare a privirii care. mişcare legată de dorinţa care. care nu am citito. în orice caz lezată de evidenţa cărţii. trece dincolo de ea [s. nu numai prin realitatea ei de hârtie şi de caractere tipărite. şi iată de ce “miracolul” lecturii este încă şi mai singular – fapt ce ne luminează poate asupra sensului oricărei taumaturgii – piatra şi mormântul nu deţin aici numai vidul cadaveric ce trebuie însufleţit.n. fără îndoială. Dar cartea ce-şi are originea în artă nu-şi are garanţia în lume. într-o mişcare plină de elan.www. De aici şi strania libertate al cărei exemplu ne este dat de lectura literară. mă aflu. cartea nonliterară a fost totdeauna citită de toată lumea.n.].cartiaz. şi tocmai această lectură prealabilă îi asigură o existenţă fermă. n-a fost încă niciodată citită. A rostogoli. dacă nu este supusă.]. Misiunea lecturii pare a fi tocmai de a înlătura acea piatră funerară: de a o face transparentă. disimulată. de fiecare dată cea dintâi şi de fiecare dată singura [s. în lectură. înainte de a fi citită de cineva.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z de afirmaţii reale. Cartea. ceva ameţitor ce seamănă cu mişcarea iraţională prin care vrem să deschidem spre viaţă ochii ce s-au închis pentru totdeauna. ca nişte îngeri cu aripile înlănţuite. iar această împrejmuire este şi cea a tuturor cărţilor care. când este citită.n. poate radical absentă. veghează îndeaproape asupra soartei acestui volum necunoscut. această piatră şi acest mormânt constituie prezenţa.]. un salt infinit: Vreau să citesc ceea ce nu este totuşi încă scris. a ceea ce trebuie să apară [s. ca şi inspiraţia. ci şi prin natura ei de carte. îndărătul căreia aşteaptă decizia eliberatoare: Lazare. a da la o parte piatra este fără îndoială un lucru miraculos. Există. dar pe care îl săvârşim în fiecare 141 . totuşi ascunsă. veni foras. Cartea este deci aici. Dar. căci o singură carte aflată în primejdie face o breşă primejdioasă în biblioteca universală. mai mult încă. este un salt. este aici. neajungând la prezenţa ei de operă decât în spaţiul deschis de această lectură unică. Liberă mişcare. afirmaţie pe care o datorează unui limbaj prestabilit. dar opera este încă ascunsă. ţesătură de semnificaţii stabile. împrejmuire alcătuită în jurul ei de comunitatea tuturor cititorilor printre care şi eu. dacă nu se sprijină pe nimic care să fie dinainte prezent. cel puţin în punctul de plecare al lecturii.

]. ci mai curând o piatră şi mai grea. nu este nici măcar o pură mişcare de înţelegere. şi mai pecetluită. al lecturii A citi. devenită prezentă. un fel 142 . decât ceea ce a fost îndurat ca neant zdrobitor şi lipsit de consistenţă [s. poate dintotdeauna. nu este transparent decât ceea ce aparţine celei mai mari opacităţi. potop nesfârşit de piatră ce zdruncină pământul şi cerul. ne răspunde şi ne vorbeşte în chiar inima noastră. mai mult sau mai puţin. libertate fără de efort. Există. o ruptură violentă. fără îndoială. A citi nu este nici a trimite o chemare pentru ca să fie descoperită. către care totuşi tot ceea ce are sens se întoarce ca înspre originea sa.]. înţelegere ce ar menţine sensul făcându-l să progreseze. şi care sub bentiţele sale bine ţesute. A citi se situează dincolo sau dincoace de înţelegere [s. Iată caracterul propriu al acestei “deschideri” a lecturii: nu se deschide decât ceea ce este bine închis.n. în sensul lecturii literare. Dar aceste observaţii ar risca totodată să ne înşele dacă ar face din lectură o activitate de degajare ce merge de la un limbaj la altul.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z clipă în limbajul cotidian şi. Toate acestea stabilesc numai. îndărătul aparenţei vorbirii comune. un pur Da ce înfloreşte în imediat. opera unică ce trebuie să se reveleze prin lectură. îndărătul cărţii tuturor. căci în fiecare clipă stăm de vorbă cu acel Lazăr mort de trei zile.n. a acestei disimulări. între cartea care este opera ascunsă şi opera ce nu se poate afirma decât în grosimea. zdrobitoare.www. susţinut de convenţiile cele mai elegante. unde există întuneric şi lumină. către un spaţiu unde nimic nu are încă propriu-zis un sens. Apropierea pe care o realizează lectura este poate o fericire dificilă. efort şi victorie. un sens. Dar la chemarea lecturii literare răspunde nu o poartă ce se deschide sau care devine transparentă sau chiar se subţiază puţin. nu se lasă admis. în uşurătatea unui Da liber şi fericit.cartiaz. presupunând iniţiativă. trecerea de la lumea unde totul are. Acel Da uşor. Şi toate acestea nu leagă opera poetică de căutarea unei obscurităţi care ar deruta înţelegerea obişnuită. sau un drum aventuros. inocent. dar a citi este tot ceea ce poate fi mai uşor. între cartea care este aici şi opera care nu este niciodată dinainte aici.

chiar dacă. acceptare fermecată a generozităţii operei [s. lectura pare a fi participare la violenţa deschisă a operei.]. prin experienţa creaţiei.n. este esenţa lecturii [s. Lectura este lăcaşul. a acelui Da uşor care evocă partea divină a creaţiei mult mai bine decât sumbra luptă a creatorului cu haosul în care caută să dispară pentru a-i fi stăpân. de revelaţia operei unice. abandonându-l nedesăvârşirii. în cele din urmă.]. pe care cititorul nu o aude decât răspunzându-i. ajunge la absenţă. Lectura este. de încântarea plenitudinii. 143 . pentru fiecare frântură de text. dar ea nu poate veni decât de la opera însăşi. de povestirile neterminate. Ea îl opune acelei laturi a operei care. acceptare ce înalţă cartea către opera pe care ea o constituie. ea este în ea însăşi prezenţă liniştită şi tăcută. Dar cititorul lui Kafka are parte de neliniştea ce devine fericire. Iată esenţa lecturii. de chinul unei vieţi pierdute. şi ea are simplitatea acelui Da uşor şi transparent ce este însuşi acest lăcaş. imprevizibile. deşi ea nu produce nimic [s. care în zgomotul general impune tăcere. fermecat şi transparent. la profunzimea vidă a ceea ce nu începe şi nu se sfârşeşte niciodată. iresponsabilitatea şi inocenţa acesteia. sălăşluind. Ea nu face nimic şi totul este împlinit [s. un Da tăcut aflat în miezul oricărei furtuni. la chinurile infinitului. de chinul greşelii ce se transfigurează în inocenţă şi.]. mai creatoare. de fiecare zi preschimbată în exil.n.n. Ea participă la decizie. chemare tăcută. inevitabile. care îl răpeşte relaţiilor obişnuite şi îl întoarce către spaţiul lângă care. Kafka are parte de nelinişte. într-un elan identic cu cel ce înalţă opera către fiinţă şi face din acea primire încântarea prin care opera se rosteşte pe sine. mai pozitivă decât creaţia. are uşurătatea. de o misiune trădată. întru totul ratată”. de fiecare noapte lipsită de somn şi. de certitudinea că “Metamorfoza este ilizibilă. Chiar dacă ea cere cititorului să pătrundă într-o zonă lipsită de aer şi unde pământul îi fuge de sub picioare.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z de chemare.]. în afara acestor abordări furtunoase. Libertatea acestui Da prezent. centru pacificat al lipsei de măsură.www.cartiaz. lectura devine apropiere.n. în acest sens. mişcare ce-l expune pe creator ameninţării singurătăţii esenţiale. de certitudinea desăvârşirii.

conştiinciozitatea unei lecturi plină de devoţiune. un dans vesel. la urechea neatentă ce se apleacă spre opera lor: atâtea eforturi. aproape religioasă şi devenită un fel de cult. sacrificii. ci. nu lipseşte nici gravitatea.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Iată de ce multe dintre reproşurile pe care autorul le aduce cititorului par neîntemeiate. fără îndoială. neliniştea lui este poate justificată. ce săvârşeşte în jurul unui text un dans rapid. Când Montesquieu scrie: “Pretind o favoare ce mă tem că nu-mi va fi făcută. o adevărată dezinvoltură. 144 .www. cu “mormântul”. la privirea distantă. aceea ca să fie aprobată ori condamnată cartea întreagă şi nu numai câteva fraze”. nebunesc. căci acolo unde dezinvoltura ne este dată. gândindu-se cu amărăciune la lectura dezinvoltă. apreciate. venită din partea unui cititor dezinvolt. de către o dispoziţie întâmplătoare. lipsită de consecinţe. dar cultura unui cititor atent. Iar când Valéry se nelinişteşte cu privire la cititorul incult de astăzi ce pretinde facilităţii să fie complicea lecturii sale.cartiaz. Dezinvoltură căreia nu trebuie să-i dorim mişcarea unei preocupări mai grave. aceea ca o lucrare ce mi-a cerut douăzeci de ani de trudă să nu fie judecată după o lectură de o clipă. calcule. el pretinde ceea ce artiştii regretă adeseori că nu pot obţine. le-ar primejdui încă şi mai mult. care este poate într-adevăr un dans cu un partener invizibil într-un spaţiu separat. atâta atenţie. o viaţă de singurătate. nu ar schimba cu nimic lucrurile. secole de meditaţie şi de căutări. judecate şi suprimate de către decizia ignorantă a primului venit. căci. este totuşi plină de făgăduieli: ea vesteşte fericirea şi inocenţa lecturii. dezinvoltura nu este.

45-61. de Gabriela Duda şi Micaela Gulea. Relaţia critică. 25-42. Univers. Univers. Critică şi adevăr. 1980. Constanţa. de Ion Pop. 121-129. Pontica. Le conflit des interprétations : Essai d’herméneutique. 206.www. 7-97. Bucureşti. Univers. Bucureşti. 115-117. Bucureşti. de Alexandru George. de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţeanu-Vasiliu. 113. Univers. Bucureşti. 108112. Humanitas. pp. Paul Ricoeur. 25-44. Bucureşti. Textul şi interpretul. pp. pp. 1996. Romanul scriiturii. 57-61. trad. trad. pp. Roland Barthes. Paris. în Pentru o teorie a textului.cartiaz. 199209. de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţeanu-Vasiliu. Seuil. trad. Univers. Univers. de Vasile Tonoiu. Jean Starobinski. Spaţiul literar. Bucureşti. trad. trad. 122-123. Jean Burgos. Umberto Eco. 134-167. 145 . trad. 465-469. 1974. 1995. 93-140.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z BIBLIOGRAFIE Paul Ricoeur. Maurice Blanchot. 156-178. pp. 172. Eseuri de hermeneutică. de Ştefania Mincu şi Daniela Bucşă. Limitele interpretării. Pentru o poetică a Imaginarului. trad. 1969. trad de Irina Mavrodin. 207-209. 1988. Jean Starobinski. 155-156. pp. 1985. pp. Roland Barthes. 1987. 189. pp. 1980. pp. Bucureşti. 171.

...................................................................5 Interpretarea simbolurilor textuale şi problema dublului Sens...........................26 Discursul ca operă...................58 S/Z.......cartiaz................................................................................................................................................................126 A citi......................................................................................................................70 Plăcerea textului..........................47 Paradigma interpretării textuale..............................................103 Jean Burgos.............................................................33 Explicaţie şi interpretare.......................................................................................................................................3 Căi ale comprehensiunii textului............126 146 .........................................82 Literatura – textul şi interpretul.............................30 Lumea textului.................................................................................................58 Critică şi adevăr......................................20 Funcţia hermeneutică a distanţării...............................................................14 Funcţie narativă.........................www..........82 Jean Starobinski. funcţie metaforică....................................................114 Maurice Blanchot........................................54 Texte pentru seminar Roland Barthes...................................ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z CUPRINS Teoria textului Exegeza textuală....................................................................................................................................103 Limitele interpretării....................92 Umberto Eco....................114 Pentru o poetică a Imaginarului.........................10 Raportul între discurs şi text.....................................40 Criterii ale textualităţii................................................82 Relaţia critică............................................................................................................

134 147 ..............................ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z Bibliografie...............www...........................cartiaz...

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful