Dimensiunea canonică a slujirilor bisericești

Autoritate și responsabilitate în slujirea bisericească



Biserica, comunitate a celor care trăiesc în Hristos, uniți de aceeași credință și animați
de același țel, este prezentată de Sfânta Scriptură ca avându-l drept cap pe Hristos. Biserica se
deosebește de o corporație obișnuită structurată după legile societății, tocmai prin faptul că în
Biserică nu se manifestă o comuniune realizată exclusiv prin aderare la un ideal comun, clar
exprimat prin obiective și ținte ce corespund capacităților omenești de realizare, ci o
comuniune care este de fapt un răspuns la o chemare.: « Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-
am ales pe voi » (In 15, 16). În Evanghelii apare destul de clar că Hristos îi cheamă pe oameni
la o viață structurată pe principii ce nu corespund mentalității acelei vremi. El îi pregătește pe
ucenici ca păstori pentru un popor ce are nevoie să se hrănească din hrana trăirii în Dumnezeu
și de aceea așează în rândul discipolilor principii care fac să perpetueze autoritatea Sa până la
sfârșitul veacurilor. În aceste structuri de manifestare a propriei sale autorități este subliniată
prezența Lui « Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se
leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. » (Lc
10, 16.) « Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte
veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. » (Mt 18, 18) In Hristos se întâlnește
puterea cu autoritatea: « Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ» (Mt 28, 18-19) și
autoritatea lui Hirstos este transmisă Bisericii întregi care îl are drept cap pe Hristos. Această
autoritate dă posibilitatea folosirii mijloacelor deținute de Biserică pentru împlinirea misiunii
sale.
Autoritatea face din manifestarea puterii o acțiune mântuitoare. Dumnezeu,
Autoritatea supremă, a încredințat Fiului toată puterea de a împlini tot ce poate și trebuie să
fie împlinit, și în virtutea acestei legături între putere și autoritate, Fiul dă la rândulu-I
capacitatea de a lega sau dezlega și astfel omul, chemat de Hristos la slujire devine și el
chivernisitor al puterii de Sus. În cadrul acestei împuterniciri, ”toate să se facă în cuviință și
după rânduială” (1 Cor 14, 40) și în ascultare (2 Co 10, 5-6).
Biserica, prelungire în creație a lucrării Fiului lui Dumnezeu întrupat, este cârmuită de
cei ce au primit puterea de la Fiul lui Dumnezeu, dar această putere este corect asumată atâta
vreme cât este jertfelnică, smerită, slujitoare (Mt 20, 25-28), însuflețită de iubire (Ef 4, 15-
16). Tocmai aceste atribute ale puterii în Hristos diferențiază puterea bisericească de puterea
seculară. Biserica a dobândit mijloacele de lucrare prin jertfa lui Hristos ( Fp 20, 28) și
același Hristos în Duhul Sfânt îi alege pe cei responsabili pentru a împlini lucrare Sa până la
sfârșitul veacurilor.
Așadar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimiși de el (1 Cor
4,17), dar cei trimiși nu pot transforma slujirea în Hristos într-o slujire subordonată propriilor
ambiții, pentru că Hristos este cel ce se manifestă prin slujitorii ei, dar și judecătorul lor (1
Cor 4, 4). În limba greacă, cuvântul judecată este exprimat prin crysis, de la care cuvânt am
primit în limba română cuvântul criză. În ziua de azi se vorbește din ce în ce mai mult de
criza de autoritate, criza valorilor, criza morală. Toate aceste crize sunt judecăți ale lui
Dumnezeu, deoarece adesea omul a folosit puterea fără să se țină cont în numele cui se
folosește și prin abuz s-a discreditat, acoperindu-se de o pseudoautoritate.
Din aceste motive, acolo unde vorbim despre autoritate și putere, trebuie să vorbim și
de responsabilitate. Responsabilitatea constă tocmai în a veghea ca puterea să nu fie ruptă de
autoritatea care îi este izvor și judecată. În virtutea responsabilității bisericești trebuie să nu se
piardă din vedere că nici o slujire nu se exercită în numele propriu al slujitorului, ci în numele
celui ce este cap al Bisericii, Hristos. Cel ce împlinește misiunea Bisericii nu are nici un motiv
să cadă în mândrie, deoarece el nu pune de la el nimic altceva decât disponibilitatea și
slujirea.
1

Cuvintele “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20) sunt cheia de înțelegere a
raportului dintre autoritate, putere și responsabilitate în Biserică.
Cuvintele drept aceea, arată că nici măcar Hristos nu își exercită puterea într-un mod
care ar separa-o de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este autoritatea care dă sens întregii puteri.
Astfel, cei ce aderă la nașterea din apă și din duh, trebuie să primească învățătura lăsată de

1

1
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op.cit., p.10.

Hristos, și să fie susținuți în întruparea acestei învățături prin actele sacramentale, care îl
susțin pe om în toate etapele vieții. Botezul este Sfânta Luminare, iar toate celelalte Sfinte
Taine sunt într-un fel sau altul înnoiri ale luminării pentru etapele și slujirile vieții. Partea a
doua a citatului are nuanțe extrem de importante : ”învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă”, şi ”Eu cu voi sunt” în toate zilele până la sfârşitul veacului.
Hristos a dat porunci apostolilor. Ei sunt legați prin porunci, dar în același timp sunt
ținuți de aceste cuvinte să îi învețe pe discipoli să păzească poruncile. Această nuanță este
foarte importantă și pentru a înțelege raportarea slujitorilor față de responsabilitate
bisericească la modul în care discipolii aderă la împlinirea poruncilor.
În același citat identificăm trei categorii de slujiri încredințate de Hristos ucenicilor:
Slujirea învățătorească, slujirea sacramentală și slujirea de veghere la împlinirea celor
poruncite de Hristos, numită și slujire cârmuitoare.
Toate aceste slujiri sunt încadrate în Biserică de grija de a fi exercitate în numele și cu
autoritatea bisericii. De aceea Biserica a structurat slujirile în oficii bisericești, care
evidențiază mandatul concret și conținutul acestui mandat, pentru lucrarea misiunii Bisericii.

Oficiile bisericeşti
În Biserică, slujirile se încredințează fie unor persoane, fie unor organisme
pluripersonale, investite cu autoritate bisericească. Fiecărei slujiri îi corespunde un complex
de drepturi și obligații, reunite în ceea ce numim oficiu bisericesc.
Încredințarea acestor oficii este încadrată de disciplina canonică și se face prin acte
bisericești specifice : alegere, numire, hirotonie, prin instituirea formală sau prin instalarea în
oficiu. În baza Tradiției canonice, aceste procedee sunt reglementate printr-o seamă de norme
bisericești. Încredințarea unui oficiu bisericesc specific preoției sau diaconiei, unei persoane,
se face printr-un act canonic distinct, numit singhelie iar în cazul oficiilor specifice arhieriei,
documentul canonic de încredințare a oficiului este numit gramată, act sinodal sau act
patriarhal.
Chiar dacă prin actul sacramental al Hirotoniei sau prin cel al hirotesiei sau al
încredințării scrise a unei misiuni se dobândește capacitatea de săvârșire a tuturor slujirilor
specifice acelui oficiu, exercitarea slujirii concrete nu poate fi făcută decât după instalarea în
oficiu, actul de instalare investind slujirea cu autoritate bisericească.
2


2
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. I, p. 228-230.



Principalele oficii din cadrul Bisericii Ortodoxe sunt:

Oficiile bisericești specifice Bisericii locale:

Oficiile clericale specifice Bisericii locale

! Episcopul
• Oficiile clericale ajutătoare exercitării slujirii episcopale
o Episcopul vicar
o Oficiile din cadrul administrației episcopale
o Protoiereul
o Clericii investiți cu o slujire specifică
o Oficiile monahale
! Preotul Paroh

• Oficiile ajutătoare exercitării oficiului pastoral
o Preotul slujitor
o Ipodiaconul
o Citețul
o Clerul investit cu misiune specifică

! Diaconul

! Oficiile mirenești specifice Bisercii locale


o Consilierul eparhial
o Epitropul
o Consilierul parohial


Oficiile bisericești specifice sistemelor de organizare bisericească

Oficiile clericale specifice sistemelor de organizare bisericească

! Patriarhul
! ofiiciile corespunzătoare organismelor care își desfășoară misiunea la
nivel central

! Mitropolitul
! Oficiile corespunzătoare organismelor care își desfășoară misiunea la
nivel mitropolitan


Oficiile mirenești specifice sistemelor de organizare bisericească
! Oficiul de membru al Adunării Naționale Bisericești
! Oficiul de membru al Consiliului Național Bisericesc
! Oficii pentru exercitarea misiunii la nivel Patriarhal și Mitropolitan


Oficiile didactice

Alte oficii care pot fi create de către autoritatea bisericească competentă



Dimensiunea canonică a lucrării învățătorești




Cuvintele Mântuitorului “Drept aceea, mergând învăţaţi toate
neamurile …învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 18-19)
arată că slujirea cuvântului este temelie pentru tot ceea ce înseamnă lucrare
dumnezeiască. Lucrarea de împărtășire a cuvântului lui Dumnezeu este cea care dă
sens lucrării sacramentale, deoarece lucrarea sacramentală este roditoare prin
asumarea comuniunii conștiente și voluntare cu Dumnezeu.
Canonistul Nicodim Milaş, în comentariul său la canonul 58 apostolic,
menţionează că datoria de a învăţa trebuie să premeargă pe cea de sfinţire şi de
conducere (Matei 28, 18; Marcu 16, 15), căci credinţa vine din auzire și auzirea din
propovăduire(Romani 10, 14).
Lucrarea învățătorească a Bisericii are trei dimensiuni: de răspândire, de
cultivare și de apărare a învățăturii de credință.

Răspândirea învăţăturii Bisericii

Învățătura Bisericii este transmisă prin cuvânt și prin faptă. Clericii au
datoria de a se îngriji de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, dând sens prin
clarificare și mărturie, tuturor lucrărilor Bisericii, dar învățătura devine efectiv rodnică,
atunci când ea este trăită de cei ce o propovăduiesc. Sfântul Apostol Pavel i se
adresează lui Timotei spunându-i: “propovăduieşte cuvântul …fă-te pildă
credincioşilor cu cuvântul, cu puterea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa…” (I
Timotei 4, 12). Observăm așadar că lucrarea învățătorească, împlinită prin
propovăduire trebuie să fie însoțită de faptele dragostei și credinței.
Intrarea în Biserică prin primirea tainei Botezului trebuie să fie făcută
prin asumarea învățăturii de credință și prin asumarea unei vieți corespunzătoare
principiilor de credință. Din acest motiv, persoanele care au fost primite fără
pregătire, din motiv de necesitate nu erau chemate la slujiri care implică
responsabilitate bisericească. (Canonul 2 al Sinodului I ecumenic). Primirea în cler nu
era condiționată doar de o pregătire intelectuală generală ci și de cunoașterea Sfintei
Scripturi în așa fel încât clericii să fie capabili să transmită poporului învățătura și
cunoașterea rânduielilor bisericești (canoanele 9, I ecumenic şi 2 al Sinodului VII
ecumenic; canonul 7 Teofil al Alexandriei). Canonul 58 apostolic arată că fiecare
păstor are obligația fundamentală de a ”purta grijă de popor învățându-i dreapta
credință”.
Canonul 19 al Sinodului VI ecumenic arată că propovăduirea trebuie să
aibă la bază Sfânta Scripură, așa cum ea a fost înțeleasă și propovăduită de Sfinții
Părinți. Ziua Duminicii este cea în care păstorii trebuie să se îngrijească de
propovăduire deoarece în acele zile odihnindu-se omul de cele ale trupului vine în casa
Domunului spre a se hrăni din cele spirituale (Canonul 19 Trulan). Sfântul Vasile cel
Mare, în canonul 91 subliniază că pe lângă Sfânta Scriptură, preoții trebuie să
folosească și Tradiția transmisă discipolilor și urmașilor acestora. Sinodul VI
ecumenic, prin canonul 19, subliniază datoria clerului de a învăța păstrând cele
transmise de Părinți, iar această propovăduire are ca prim obiectiv întărirea
credincioșilor în faptele credinței.
Sfintele canoane arată că deplina competență pentru slujirea
învățătorească o are episcopul locului, el fiind cel care în numele Bisericii îi întărește
în credință pe cei încredințați lui. În același timp, episcopul trebuie să nu se
mândrească de darul propovăduirii și să nu se amestece în alte eparhii sub pretextul
darului pe care îl are. (Canonul 11 al Sinodului de la Sardica, Canonul 20 Trulan).
Canoanele acestea nu interzic însă colaborarea între episcopi pentru
propovăduire, ci este interzis amestecul fără înțelegere și binecuvântare, subliniindu-se
faptul că singurul responsabil pentru slujirea învățătorească este episcopul locului, iar
această responsabilitate trebuie să fie asumată în comuniune sinodală.

Lucrarea şi actele de precizare şi cultivare a adevărului de credinţă

Biserica a simțit nevoia de a preciza și a cultiva adevărul de credință,
înțelegerea cât mai profundă a acestuia fiind izvor de binecuvântare și mijloc de
aprofundare a comuniunii. Precizarea adevărurilor de credință și cultivarea înțelegerii
lor a fost trăită de Biserică în duhul smereniei. Sfinții părinți au avut întotdeauna
convingerea că Duhul Sfânt este cel care insuflă această înțelegere și aprofundare, pe
măsura deschiderii celor în cauză spre înțelegere aspectelor respective și pe măsura
disponibilității de a trăi cele înțelese. Precizarea adevărului de credință este împlinirea
sinodală a unor mărturii și mărturisiri elaborate de persoane ce au experimentat
legătura și taina credinței în intelect și în faptă. Simbolurile de credință, mărturisirile
de credință, tratatele de teologie dogmatică asumate de consensul Bisericii exprimat
sinodal sau pur și simplu receptate tacit, sunt fundamente ale edificiului doctrinar ce
ține Biserica în unitate și comuniune.
Colecția de scrieri Apostolice, scrierile lui Ignatie Teoforul şi Policarp al
Smirnei; opera Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, textele scrise de Sfântul Grigorie
de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Atanasie, Sfântul Grigorie cel Mare, de
Sfântul Simeon al Tesalonicului, Sfântului Grigore Palama Varlaam, Dosoftei, Dositei
al Ierusalimului, au marcat teologia ortodoxă și au statornicit-o .


Lucrarea de apărare a adevărului de credinţă

Apărarea adevărului de credință este o problemă continuă a Bisericii. Nu a
existat perioadă istorică în care să nu fie nevoie o trezvie intelectuală și duhovnicească
pentru a răspunde agresiunilor care s-au manifestat la adresa credinței.
Biserica îi îndeamnă pe credincioși să nu citească textele și cărțile ereticilor
pentru a nu-și învenina sufletul, și episcopul este cel care are responsabilitatea de a
supraveghea a ceastă lucrare. (Canonul 9 al Sinodului VII ec). Îndemnul nu este făcut
pentru a îngrădi libertatea persoanei, ci pentru a o feri de capcanele pe care cel
potrivnic le pune în viața noastră.
Ținând cont de faptul că episcopul este responsabil pentru propovăduirea și
păstrarea credinței nealterate în eparhia sa, Biserica a rânduit ca înainte de hirotonia
întru arhiereu, fiecare viitor episcop să facă o expunere solemnă a învățăturii de
credință, și să făgăduiască înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii că va păstra acest
patrimoniu doctrinal .
În cadrul jurământului pe care îl face episcopul la înainte de primirea Tainei
Hirotoniei, el făgăduiește că va păstra nealterat “mărturisirea Crezului Niceo-
constantinopolitan şi a dogmelor ortodoxe în amănunţime, jurând că va păzi canoanele
bisericeşti, va asculta de autoritatea ierarhică și sinodală superioară; că va conduce cu
blândeţe eparhia încredinţată; că nu a plătit nimănui pentru alegerea sa ca episcop sau
chiar nu a făcut vreo promisiune; că nu va lucra împotriva canoanelor; că va participa
la lucrarea sinodală a Bisericii, că va păzi tradiţiile Bisericii Ortodoxe; că el crede în
Taina Euharistiei după învăţătura Bisericii Ortodoxe; că va respecta legislația țării cu
loialitate; că va judeca după conştiinţa sa; că va trata pe monahi după regulile
existente; că se va îngriji de ocuparea funcţiilor necesare slujirii bisericeşti; că va
vizita eparhia sa; că va păzi poporul încredințat spre păstorire sa de superstiţii; că nu se
va amesteca în afaceri lumeşti şi în orice împrejurare va lucra după conştiinţa sa şi
după prescripţiile existente; că va lucra neîncetat din toate puterile pentru binele
Bisericii; declară că va primi să fie depus din demnitatea sa dacă va comite ceva
împotriva rânduielii Bisericii şi apoi jură, invocându-l pe Dumnezeu ca martor, că va
păzi toate acestea cu toată conștiința până la sfârşitul vieţii sale” . Aceste făgăduințe
sunt consemnate în scris și semnate de candidat și se înmânează mitropolitului său,
care va păstra documentul în arhivă.

Dimensiunea canonică a lucrării sacramentale



Abordarea dimensiunii canonice a lucrării sacramentale a Bisericii are menirea de a
calarifica modul în care Biserica a rânduit slujirea sacramentală de-a lungul vremii şi modul
în care această experienţă de slujire poate fi de folos misiunii Bisericii.
Pentru dezvoltarea acestui subiect, trebuie să avem o percepţie corectă asupra
Sfintelor Taine şi a modului în care ele marchează viaţa Bisericii.
În Biserică s-a simţit nevoia ca aspectele cele mai importante ale lucrării
sacramentale care înnoiesc firea omenească prin părtăşia Împărăţiei Cerurilor încă din această
viaţă, să fie puse în evidenţă, dar nu au fost distinse de la început Sfintele Taine în numar de
şapte. Distincţia şi expunerea sistematică a celor şapte Taine, a fost facută în Occident, Petrus
Lombardus fiind printre primii care au vorbit despre cele şapte Sfinte Taine, în anii 1154-
1158
3
. Această abordare a Sfintelor Taine a intrat în tradiţia ortodoxă abia în secolul al XIII-
lea, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul fiind cel care a impus clerului oriental concepţia
sistematică şi unitară despre Taine.
Chiar dacă numărarea şi explicarea raţională a ceea ce e dumnezeiesc nu

3
Vezi pentru mai multe detalii E. Dhanis, Quelques anciennes formules septénaires des sacrements , Revue
d’histoire ecclésiastique, nr 26, 1930, p. 574-608.
caracterizează mentalitatea ortodoxă, din raţiuni de studiu sistematic, a fost adoptată metoda
occidentală pentru a prezenta modul în care Biserica distinge nivelele lucrării sacramentale.
Astfel, Botezul şi celelalte acte de reînnoire a prezenţei Împărăţiei Cerurilor în mădularele
Trupului Tainic al lui Hristos sunt numite Sfinte Taine, iar celelalte lucrări sacramentale sunt
numite ierurgii. Această abordare nu ar trebui să ne îndepărteze de concepţia ortodoxă
conform căreia în Biserică toate sunt Sfinte Taine, de la lucrul cel mai mărunt, pâna la cel mai
mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-Omului.
4


Vorbind despre lucrarea sacramentală a Bisericii, Părintele Stăniloae subliniază
faptul că din Hristos, prin gesturi şi materie, se extinde asupra tuturor oamenilor, prin fiecare
Taină, puterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine fiind o împărtăşire a Harului dumnezeiesc prin
Biserică.
Prin Taina Botezului, fiecare devine membru al Bisericii, printr-o primă unire a lui
cu Hristos, iar prin celelalte Taine se accentuează şi mai mult sau se restabileşte unirea
membrilor Bisericii cu Hristos, Capul ei, întărindu-se astfel unitatea eclezială
5
.
Prin Sfintele Taine, împărtăşindu-se Harul mântuitor, săvârşitorul nevăzut al Tainelor
este însusi Hristos care atinge, în mod văzut şi perceptibil firea omenească, prin cei aleşi de
El. Acelasi teolog spune că “întrucât Trupul lui Hristos a devenit -prin înălţare- pnevmatizat
şi invizibil, rămânând totuşi un trup închegat, atingerea trupului nostru de către Trupul Lui nu
mai este vizibilă. Hristos se foloseşte, pentru a ne atinge în mod vizibil, de materia cu care stă
în legătură trupul nostru. Hristos ne sfinţeşte, folosindu-Se de materia care are un rol aparte în
viaţa omului: pâinea, apa, vinul, untdelemnul
6
.
Pentru savârşirea lucrării sacramentale, Hristos foloseşte modul cel mai eficient, cel
de la persoană la persoană, iar persoana aleasă, prin hirotonie, este părtaşă slujirii preoţeşti a
lui Hristos
7
. Astfel, trebuie să înţelegem că slujirea preotului şi a episcopului este în fapt
slujirea Bisericii şi se realizează cu autoritatea lui Hristos lucrător în ea. Alegând o persoană
şi trimiţând-o cu împuternicirea de la Sine prin Biserică, pentru savârşirea Tainelor, Hristos îşi
împărtăşeşte lucrarea şi cunoaşterea Sa, Cuvântul Său fiind păstrat în mod neschimbat în
întreaga Biserică, drept mijloc de unitate
8
.
Având în vedere faptul că preoţia lucrătoare în Biserică este manifestarea vazută a

4
Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Petru Vodă, 2002, p. 49.
5
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, 1978, p.11.
6
Ibid., p.12
7
Ibidem, p.18
8
Ibidem, p. 20
lucrării preoţesti a Mântuitorului Hristos, şi că întreaga lucrare sacramentală este legată de
slujirea preotească, socotim de cuviinţă să abordăm în cele ce urmează dimensiunea canonică
a chemării şi slujirii preoţesti.

Dimensiunea canonică a chemării şi slujirii preoţeşti

Prin Taina Hirotoniei, Hristos îşi leagă lucrarea de slujirea unei persoane alese şi
investite cu misiune. El se şi identifică pe Sine cu acei aleşi pentru slujire, spunând:”Cel care
vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce vă nesocoteşte, pe Mine mă nesocoteşte...”
(Luca 10:16) ”şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Astfel putem spune că prin hirotonire, persoana umană a celui ce va savârşi lucrarea
sacramentală, este asumată ca mijloc de împărtăşire perceptibilă a Harului. Părintele Stăniloae
arată că de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos, deoarece prin cei ce au fost chemaţi
la preoţie sunt primite de credincioşi Tainele Împărăţiei. Prin Hirotonie, Hristos poate fi trăit
prin cei trimişi la slujire şi astfel Taina Bisericii este facută perceptibilă întregii firi omeneşti
9
.
Trupul omenesc e important nu numai când se primesc Tainele prin el, ci şi când se
săvârşesc, întrucât e lucrător prin el Duhul din Trupul Tainic al lui Hristos. Sfinţirea sau
hirotonirea acestor oameni e tocmai actul prin care Hristos, sub o formă vazută, îi alege şi îi
investeşte pe aceştia ca organe prin care, atunci când ei vor savârşi actele sacramentale, El
însuşi le va săvârşi nevăzut; iar când vor învăţa şi păstori în numele Lui, El însuşi va învăţa şi
va păstori prin ei. Învăţătura şi slujirea pe care o comunică şi o împlinesc preoţii, nu este a
lor, este învăţătura şi slujirea Bisericii. Din acest motiv, preotul nu are motive să se
mândrească, deoarece el nu dă de la el decât slujirea
10
.
Astfel, putem întelege faptul că prin Hirotonie, preotul primeşte Harul care îl face
iconom al Tainelor lui Dumnezeu.
Hristos exercită lucrarea Sa în fiecare comunitate printr-o unitate a slujirii şi a
responsabilitaţii. Preoţia Sa exercitându-se prin persoane alese şi investite cu slujire şi misiune
bisericească, se manifestă în unitatea reprezentată de cel ce este icoana prezenţei lui Hristos în
comunitate şi care poartă comunitatea locală în întreaga Biserică: episcopul.
Fiecare episcop este capul unei Biserici locale, “capul plinătăţii lui Hristos”
11
.
Hristos îl investeşte pe episcop cu harisma şi cu răspunderea savârşirii slujirilor Bisericii,

9
Ibidem, p. 97
10
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op.cit., p.10.
11
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuv.2, 99, P.G., 35, col. 501 . apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p.100.
înţelegându-se prin aceasta întreaga slujire preoţească, dar în acelaşi timp el este şi cel care
alege, sfinţeşte şi investeşte prin Hirotonie, pentru ca toţi preoţii să-şi aibă preoţia prin acesta
şi să stea sub ascultarea lui
12
. În acelaşi timp, şi episcopul trebuie să se lepede de sine, să-L
lase pe Hristos să fie lucrător prin el
13
în lucrarea unitară a Bisericii.
Unitatea Bisericii prin şi în episcop este un aspect subliniat de foarte timpuriu de
ecleziologia ortodoxă. Sf. Ciprian al Cartaginei spunea: “ Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in
Episcopo”
14
, Paladie arăta că “Fără episcop nu poate exista Biserica”
15
, iar Sf. Ignatie al
Antiohiei afirma că “unde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, precum unde este Iisus
Hristos, acolo este şi Biserica deplină”
16
. Sintetizând această concepţie despre episcopat,
Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că ”Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a savârşi
Euharistia..., nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii, fără episcop; aceea să se
socotească Euharistie adevărată (sigură), care este savârşită de episcop sau de cel pe care el îl
trimite”. “Episcopul e chipul Tatălui”, chip văzut în locul lui Hristos, ca învăţător, preot şi
păstor
17
.
Creştinul este mădular al Bisericii lui Hristos şi episcopul este cel care are autoritatea
de a recunoaşte şi de a întări această calitate, în cadrul Bisericii locale -eparhia- şi această
calitate este recunoscută în întreaga Biserică. Doar în funcţie de modul în care persoana este
primită în comuniunea Bisericii locale, ea poate fi primită la Sfânta Împărtăşanie într-o altă
Biserică locală. Canonul 12 apostolic precizează că acel laic sau cleric care este oprit de la
Împărtăşanie în eparhia sa, să nu fie primit în altă eparhie, iar canonul 13 apostolic cere ca, în
cazul în care un credincios oprit de la Împărtăşanie ar ascunde acest lucru şi s-ar împărtăşi, să
i se prelungească oprirea de la împărtăşire.
Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de grijă a episcopului, dar în acelaşi
timp fiecare episcop se află în rugăciunea Bisericii şi el nu este episcop decât în comuniune cu
poporul care i-a fost încredinţat. O comunitate nu are caracter eclezial fără episcop, dar nici
episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul şi cu ceilalţi
episcopi, în cadrul sinodalităţii. În Sinod episcopul nu se află în nume propriu, ci poartă cu el
întreaga comunitate ce îi este încredinţată. Din acest motiv, în Sinod se manifestă nu doar
comuniunea episcopilor, ci şi comuniunea Bisericilor păstorite de aceştia.
Comuniunea cu episcopul şi prin el cu Biserica în ecumenicitatea ei, face din

12
Vezi canoanele 39 ap.; 8, IV; 31, 102, VI; 14, VII; 9 Antiohia.
13
Sfântul Ignatie Teoforul, Ep. c. Efes.3, 12.
14
Sfântul Ciprian, Ep. 66,8.
15
Paladie, Despre viaţa şi petrecerea Sfântului Ioan Gură de Aur, P.G., 47, 35.
16
Vezi Ignatie al Antiohiei, Către Smirneni 7,1.
17
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiiile. 2, 4, la 2 Tim., P.G. 62, 612. apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p.100.
lucrarea preotului sau a credinciosului o lucrare a Bisericii, acest aspect fiind marcat -în
cadrul liturgic- prin pomenirea episcopului locului la ectenii.
Rezumând aprecierile Părinţilor pomeniţi anterior despre episcop, Dositei al
Ierusalimului zice: “Demnitatea episcopului este aşa de necesară în Biserică, încât fără ea nu
poate fi şi nu se poate numi nici Biserică, nici creştin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca
urmaş apostolic ..., este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ... El este aşa de necesar în
Biserică, pe cât e de necesară răsuflarea în om şi soarele în această lume sensibilă.”
18
. “El este
izvorul Tainelor dumnezeieşti şi al darurilor prin Duhul Sfânt; el singur sfinţeşte Mirul, şi
hirotoniile tuturor treptelor sunt ale lui. El leagă şi dezleagă în ultimă şi supremă instanţă..., el
învaţă în primul rând Sfânta Evanghelie şi apără credinţa cea dreaptă”
19
.
Această înţelegere a slujirii episcopale nu-l scoate pe episcop din categoria
slujitorului. Puterea ce se exercită prin el nu este a lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie
copleşit mai mult decât orice om de faptul că, fiind prin sine om pieritor ca oricare altul sau
poate mai slab ca mulţi alţii, prin el se savârşeşte cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui
Hristos
20
. Slujirea episcopului este deplinătatea slujirii şi de aceea el trebuie să fie dăruit
deplin acesteia. Dacă episcopul nu slujeste din tot sufletul şi în deplină dăruire Bisericii, nu
numai că nu îşi îndeplineşte misiunea, dar o şi împiedică
21
.
Episcopul trebuie să fie copleşit de răspunderea pentru Biserică şi să înţeleagă că
împlinirea acestei răspunderi depinde de modul în care este capabil să-şi înfrâneze mândria de
a socoti că Biserica depinde de el ca om. Episcopii sunt ţinuti în duhul coresponsabilitaţii
smerite şi prin faptul că slujirea lor nu este deplină altfel decât în cadrul coresponsabilitaţii
sinodale.
Hirotonia şi hirotesia sunt actele ecleziale prin care persoanele sunt alese şi investite
cu autoritatea Bisericii. Din acest motiv, este foarte important să înţelegem modul în care cele
două noţiuni s-au dezvoltat în Biserică.

1) Hirotonia şi hirotesia

Termenii hirotonie şi hirotesie sunt folosiţi pentru desemnarea actului alegerii şi
investirii în slujirea preoţească şi în slujirile legate de preoţie. Până în secolul al VII-lea, cei
doi termeni erau folosiţi fără o distincţie foarte clară. Astfel, se vorbeşte despre hirotonie în

18
Dositei al Ierusalimului, Mărturisiri, 10, apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 100.
19
Ibid.
20
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p.101.
21
Ibidem , p. 102.
cazul tuturor treptelor clerului (can. 10 Antiohia), chiar şi în cazul diaconiţelor. Termenul de
hirotesie era folosit şi el pentru toate treptele clerului (can. 10, 13, 17 Antiohia). În canonul 8
al Sinodului ecumenic de la Niceea şi în canonul 6 de la Calcedon, termenii apar ca evident
echivalenţi
22
, iar canonul 15 al aceluiaşi sinod de la Calcedon foloseşte ambii termeni
(hirotonie – hirotesie) în ceea ce le priveşte pe diaconiţe. Aceeaşi echivalenţă este regăsită şi
în legislatia imperială bizantină unde, spre exemplu, diaconiţele sunt prezentate ca facând
parte din clerul hirotonit.
Începând cu secolul al VIII-lea, cei doi termeni sunt diferenţiaţi. Dupa Zonaras şi
Balsamon (sec XII), în ciuda câtorva ezitări, hirotonia va desemna investirea sacramentală a
clerului superior, pe când hirotesia se va referi la clerul inferior.
23

Ulterior, în sec. al XV-lea, Simeon al Tesalonicului va introduce şi un criteriu
liturgic de distingere a celor doi termeni, hirotonia fiind prezentată ca săvârşită în altar, iar
hirotesia în afara lui. În orice caz, distincţia -care ia naştere târziu, în sec. al VIII-lea- este
întâlnită numai în textele canonice, spre deosebire de practica liturgică, în care echivalenţa
termenilor este păstrată până târziu.
24

Săvârşitorul Tainei Hirotoniei pentru preoţi şi diaconi este episcopul eparhiei sau
delegatul lui –un alt episcop- aşa cum arată canonul 2 apostolic, iar hirotonia întru episcop
este săvârşită de trei sau cel puţin doi episcopi, reprezentând episcopatul Bisericii autocefale
respective (1, ap.; 6, I; 13, 49 Cartagina). Nu poate săvârşi acceastă Sfântă Taină decât
episcopul valid hirotonit (18 Sardica) investit cu autoritate bisericească (35 ap.; 16, I; 2, II; 8,
III; 13,22 Antiohia; 3 Sardica), mărturisitor al adevăratei credinţe (68 ap). Hirotonia trebuie să
fie primită în libertate şi deplină responsabilitate (10 Vasile cel Mare), de către persoane care
dovedesc statornicie în viaţa crestină autentică (80 ap.; 2, I.; 9, I; 33, VI; 12 Laodiceea, 18
Cartag.; 89 Vasile cel Mare; 4 Chiril Alex.) şi ea nu se repetă ( 68 ap.; 48 Cartag.).
Hirotonia nu poate fi primită decât pentru misiunea Bisericii, şi de aceea dobândirea
ei prin simonie, sau alt mod fraudulos, este aspru condamnată ( 29 ap.; 2, IV; 22, VI; 19, VII;
90 Vasile cel Mare; Encilclica lui Ghenadie al Constantinopolului; Scrisoarea lui Tarasie al
Constantinopolului).
Nu pot fi hirotoniţi decât credincioşii ortodocşi de sex bărbătesc, care sunt pregătiţi
pentru această slujire şi acceptă liber să-şi împlinească îndatoririle ce ţin de treapta ierarhică
în care sunt aşezaţi. În acest scop, Biserica a cerut ca ei să fie întregi la minte şi la trup, să

22
Vogel Cyrille, Chirotonie et Chirotésie, Importance et relativité du geste de l’imposition des mains dans la
collation des ordres, Irénikon, 1972, p. 63.
23
Ibidem, p. 64.
24
Ibidem, p. 65.
aibă o pregatire teologică temeinică şi un nume necompromis (can. 78 ap. ).
Membrii clerului nu pot fi decât bărbaţi, pentru că sunt chemati să fie icoana
prezenţei şi lucrării lui Hristos, unicul săvârşitor nevăzut al Tainei, iar Hristos a fost bărbat.
Părintele Stăniloae arăta că prin aceasta nu se nesocoteşte locul femeii în viaţa Bisericii.
Harisma femeii este cea a maternitaţii, care influenţează direct slujirea celor chemaţi la
preoţie. Mamele şi soţiile clericilor îi susţin şi îi întăresc pe clerici prin înţelepciunea lor şi cu
tăria lor de credinţă. Astfel, se poate spune că în preoţia bărbatului e implicat un suport
feminin. În acest sens a fost interpretată imaginea descoperită în catacomba Sfântului Calist,
în care un bărbat, episcopul, întinde mâna asupra pâinii euharistice, dar în urma lui stă o
orantă, o femeie în rugăciune. Părintele Stăniloae arată că bărbatul se împlineşte şi prin
echilibrul adus de femeie
25
: prin asumarea vieţii de familie omul se împlineşte, aşa cum a fost
rânduit de Dumnezeu încă de la zidirea omului şi de aceea Biserica îi cheamă la hirotonie şi
pe bărbaţii căsătoriţi.
Hirotonia nu este validă doar pentru că au fost respectate condiţiile formale.
Nesocotirea exigenţelor morale şi doctrinare fac să nu fie luată în considerare hirotonia
respectivă (9, 10 I; 6 IV), subliniindu-se astfel că prin hiotonire nu se transferă un har
indelebil (de neşters), ci harul slujirii Bisericii. Canonul 6 Calcedon arată că o hirotonie,
pentru a fi validă, trebuie să fie savârşită din mandatul episcopului locului şi cel hirotonit să
aibă o viaţă ireproşabilă şi să fie statornic în dreapta credinţă. Cei hirotoniţi cu respectarea
prescripţiilor liturgice şi formale, dar fără respectarea exigenţelor morale sau doctrinale, nu
erau consideraţi ca având o hirotonie validă.
În Occident, începând cu sec. al XII-lea, hirotonia era afectată de o înţelegere
piramidal-ierarhică, separată de slujirea comunitară. Preotul putea fi hirotonit şi fără parohie,
şi chiar o hirotonire care nu respecta criteriile morale sau doctrinale, dacă formal era corect
savârşită, era considerată validă.
Putem să ne întrebăm daca slujirea sacramentală a unui preot nevrednic poate să fie
socotită lucrătoare. Slujirea unui preot care nu este oprit de episcopul său de la savârşirea
celor sfinte este lucrătoare, indiferent de vrednicia acestuia, dar nu pentru că, hirotonit fiind,
ramâne necondiţionat în har, ci pentru că el savârşeşte lucrarea Bisericii şi lucrarea lui Hristos
în Biserică nu poate fi limitată de slăbiciunile omeneşti. În acelaşi timp, faptul că episcopul
menţine în slujire un preot nevrednic, compromite mărturia Bisericii şi episcopul va da
socoteală în faţa Sinodului şi în faţa lui Dumnezeu pentru neglijenţa sa în exercitarea slujirii la

25
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 94.
care a fost chemat.
26



Dimensiunea canonică a slujirii jurisdicționale


Așa cum am arătat în cadrul secțiunii dedicate prezentării noțiunilor de administrare și
administrație bisericească, toate actele de slujire eclezială sunt o manifestare a autorității
dezvoltată și structurată în Biserica apostolică și apoi în perioada Sinoadelor ecumenice.
Pentru a înțelege dimensiunea canonică a lucrării jurisdicționale, vom aborda în primul rând
noțiunile de jurisdicție, jurisdicție canonică și competență jurisdicțională, urmând ca apoi să
abordăm problematica oficiilor bisericești care manifestă autoritatea bisericească: episcopul și
Sinodul, abordând în cele dim urmă problematica instanțelor de judecată bisericească, și a
abaterilor și delictelor bisericești.

Noţiunile de jurisdicţie, jurisdicție canonică și competență jurisdicțională


Biserica a preluat cuvântul jurisdicţie (jurisdictio, - onis; jus = drept şi dictio =
pronunţare sau zicere în sens de stabilire) din terminologia juridică latină pentru a exprima
ceea ce este considerat ca fiind drept, conform cu principiile de credință și de viață asumate de
către Biserică. În Biserică, de foarte timpuriu s-a evidențiat conștiința canonică, care a
vegheat și veghează la dreapta legătură dintre credință și viață și astfel noțiunea de jurisdicție
a fost întregită de cuvântul canonic, vorbindu-se de jurisdicție canonică. Putem spune că în
dreptul canonic, jurisdicția este afirmarea a ceea ce este conform cu rânduiala bisericească, iar
competența juridicțională este capacitatea de a conduce Biserica, instituție prezentă în
societate, prin folosirea elementelor care sunt expresii ale rânduielii canonice, (sfinte canoane,
obiceiul de drept canonic, legislația bisericească, altfel spus normele canonice).
Jurisdicția canonică subliniază deci capacitatea Bisericii de a manifesta conștiința canonică și
de a exercita autoritatea bisericească pentru a asigura coerența între credință și viață și buna
rânduire a vieții personale și instituținale. Această capacitate jurisdicțională este recunoscută

26
Pentru mai multe lămuriri ale acestor aspecte, vezi P.S. Photios, Arhim. Philarète, Noul Catehism Catolic
împotriva credinţei Sfinţilor Părinţi, un răspuns ortodox, traducere în lb. română de Marilena Rusu, Ed. Deisis,
Sibiu, 1994, p. 69.
și sub aspectul de competență jurisdicțională, exprimând capacitate de a exercita actele de
jurisdicție canonică într-un cadru determinat.
Tinând cont de distincția făcută între Biserica locală și sistemul de organizare bisericească,
putem vorbi despre o lucrare jurisdicțională imediată manifestată în cadrul Bisericii locale, și
o lucrare jurisdicțională manifestată în subsidiar , specifică sistemelor de organizare
bisericească.


Jurisdicția canonică în Biserica locală


Biserica este comunitatea celor care trăiesc în Hristos și se împărtășesc de Sfintele
Taine, mărturisind credința în bună rânduială, spre dreaptă mărturie.
În Biserica locală, tradiția canonică îi recunoaște episcopului locului, cel care este
icoana prezenței lui Hristos în comunitate, responsabilitatea cea mai înaltă, responsabilitate
care este în fapt o manifestare a autorității Bisericii întregi.

Episcopul și manifestarea autorității bisericești în Biserica locală

Fiecare episcop este capul unei Biserici locale, “capul plinătăţii lui Hristos”. Hristos îl
investeşte pe episcop cu harisma şi cu răspunderea savârşirii slujirilor Bisericii, înţelegându-
se prin aceasta întreaga slujire preoţească, dar în acelaşi timp el este şi cel care alege, sfinţeşte
şi investeşte prin Hirotonie, pentru ca toţi preoţii să-şi aibă preoţia prin acesta şi să stea sub
ascultarea lui. În acelaşi timp, ascultarea este ascultare față de Biserică şi episcopul trebuie să
se lepede de sine, să-L lase pe Hristos să fie lucrător prin el în lucrarea unitară a Bisericii.
Unitatea Bisericii prin şi în episcop este un aspect subliniat de foarte timpuriu. Sfântul
Ciprian al Cartaginei spunea: “ Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in Episcopo” , Paladie arăta
că “Fără episcop nu poate exista Biserica” , iar Sf. Ignatie al Antiohiei afirma că “unde se
arată episcopul, acolo să fie mulţimea, precum unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica
deplină”. Sintetizând această concepţie despre episcopat, Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că
”Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a savârşi Euharistia..., nimeni să nu facă ceva
din cele ce aparţin Bisericii, fără episcop; aceea să se socotească Euharistie adevărată (sigură),
care este savârşită de episcop sau de cel pe care el îl trimite”. “Episcopul e chipul Tatălui”,
chip văzut în locul lui Hristos, ca învăţător, preot şi cârmuitor .
Creştinul este mădular al Trupului lui Hristos şi episcopul este cel care are autoritatea de a
recunoaşte şi de a întări această calitate, în cadrul Bisericii locale -eparhia- şi această calitate
este recunoscută în întreaga Biserică. Doar în funcţie de modul în care persoana este primită
în comuniunea Bisericii locale de către episcop, ea poate fi primită într-o altă Biserică locală.
Canonul 12 apostolic precizează că acel laic sau cleric care este oprit de la Împărtăşanie în
eparhia sa, să nu fie primit în altă eparhie, iar canonul 13 apostolic cere ca, în cazul în care un
credincios oprit de la Împărtăşanie ar ascunde acest lucru şi s-ar împărtăşi, să i se
prelungească oprirea de la împărtăşire.
Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de grijă a episcopului, dar în acelaşi
timp fiecare episcop se află în rugăciunea Bisericii şi el nu este episcop decât în comuniune cu
poporul care i-a fost încredinţat și cu Biserica întreagă care l-a chemat la slujire. Acest
echilibru se realizează în Sinod unde episcopul nu se află în nume propriu, ci poartă cu el
întreaga comunitate ce îi este încredinţată. Din acest motiv, în Sinod se manifestă nu doar
comuniunea episcopilor, ci în primul rând comuniunea Bisericilor păstorite de aceştia.
Comuniunea cu episcopul şi prin el în Sinod cu Biserica întreagă, face din lucrarea preotului
sau a credinciosului o lucrare a Bisericii. Acest aspect este marcat -în cadrul liturgic- fiecare
din Sfintele Taine începându-și rânduiala liturgică prin binecuvântarea Împărăției și prin
pomenirea la Ectenia Păcii a celui ce asigură articularea comunității în care se săvârșește
Taina, la Biserica întreagă.
Rezumând aprecierile Părinţilor pomeniţi anterior despre episcop, Dositei al
Ierusalimului zice: “Demnitatea episcopului este aşa de necesară în Biserică, încât fără ea nu
poate fi şi nu se poate numi nici Biserică, nici creştin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca
urmaş apostolic ..., este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ... El este aşa de necesar în
Biserică, pe cât e de necesară răsuflarea în om şi soarele în această lume sensibilă.” . “El este
izvorul Tainelor dumnezeieşti şi al darurilor prin Duhul Sfânt; el singur sfinţeşte Mirul, şi
hirotoniile tuturor treptelor sunt ale lui. El leagă şi dezleagă în ultimă şi supremă instanţă..., el
învaţă în primul rând Sfânta Evanghelie şi apără credinţa cea dreaptă”.
Această înţelegere a slujirii episcopale nu-l scoate pe episcop din categoria slujitorului.
Puterea ce se exercită prin el nu este a lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie copleşit mai mult
decât orice om de faptul că, fiind prin sine, om pieritor ca oricare altul sau poate mai slab ca
mulţi alţii, se savârşeşte lucrarea mântuitoare a lui Hristos.
Slujirea episcopului este deplinătatea slujirii sacerdotale şi de aceea el trebuie să fie dăruit
deplin acesteia. Dacă episcopul nu slujeste din toată ființa și din tot, nu numai că nu îşi
îndeplineşte misiunea Bisericii, dar o şi împiedică.
Episcopul trebuie să fie copleşit de răspunderea pentru Biserică şi să înţeleagă că
împlinirea acestei răspunderi depinde de modul în care este capabil să-şi înfrâneze mândria de
a socoti că Biserica depinde de el ca om.
Acolo unde există putere, se poate instala ușor și un duh de manipulare sau deturnare a
acesteia, și de aceea, episcopii sunt ţinuti în duhul coresponsabilitaţii smerite prin faptul că
slujirea lor nu poate fi deplină altfel decât în cadrul coresponsabilitaţii sinodale.
În exercitarea slujirii sale episcopale, episcopul este sprijinit de organisme deliberative
și de organisme executive, pe care le prezidează. Această sprijinire nu este una facultativă, ci
este expresia funcționării organice a Bisericii. În același timp, reprezentarea poporului în
organismele mixte de conducere a Bisericii, nu este similară participării cetățenilor la
conducerea Statului. Participrea clericilor și a mirenilor la exercitarea autorității Bisericești
este în fapt exprimarea concretă a manifestării Bisericii ca Trup al lui Hristos în care fiecare
în parte este mădular responsabil.


Manifestarea jurisdicției canonice în cadrul sistemelor de organizare bisericească


Așa cum am precizat mai sus, Biserica locală este manifestarea într-un loc determinat
a Bisericii Una, Sfântă Sobornicească și Apostolică. Această manifestare este integrată în
Biserica deplină, de pe tot cuprinsul Pământului, ecumenică, și mărturia Bisericii locale este și
trebuie să fie mărturia Bisericii Întregi. Din acest motiv, de la începuturile creștinismului s-a
manifestat preocuparea de a trăi viața creștină în comuniune cu toți cei ce trăiesc în Hristos.
Deși apostolii au fost chemați la slujire și la responsabilitate fiecare în parte, ei s-au simțit
împreună responsabili de toată slujirea Bisericii. Apostolii s-au considerat un colegiu, în care
fiecare în parte și toți împreună au autoritatea și responsabilitatea de a se îngriji de a duce la
împlinire porunca Mântuitorului de a propovădui Vestea cea bună, de a naște din nou
mădulare ale Bisericii și de a se îngriji ca toate cele poruncite de Hristos să fie lucrătoare.
Creștinii au avut conștiința de a fi toți împeună pe aceeași cale a mântuirii. Canonul 37
Apostolic este cel care folosește pentru prima dată termenul de sinod σινοδος pentru a
desemna colegiul episcopilor, dar trebuie să observăm că în Constituțiile Apostolice , acest
termen era folosit în Biserica primară și pentru a desemna reuniunile obișnuite ale creștinilor
pentru a participa la cult. Așa cum creștinii sunt reuniți σινοδος (pe aceeași cale) în cadrul
comuniunii de rugăciune, toate comunitățile sunt și trebuie să fie σινοδος (pe aceeași cale),
organizându-se pentru ca mărturia lor să fie Una. Comunitatea creștină din Ierusalim,
organizată deja în jurul lui Iacob ruda Domnului, este gazda pentru reunirea celor care au
responsabilitate în Biserică, trimiși de comunitățile respective pentru a ajunge la aceeași
atitudine și mărturie. Cartea Faptelor Apostolilor spune că în comunitatea din Antiohia, s-a
rânduit ca ”Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din
Ierusalim pentru această întrebare. Deci ei, trimişi fiind de Biserică, au trecut prin Fenicia şi
prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor şi făceau tuturor fraţilor mare bucurie.
Şi sosind ei la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au vestit câte a
făcut Dumnezeu cu ei”. Fapte 15, 2-4). Textul acesta mărturisește deja că participarea la
Sinodul Apostolic de la Ierusalim, nu este numai o participare în nume propriu ci este o
participare a comunităților bisericești prin cei trimiși de aceștia. Observăm astfel că în cartea
Faptele Apostolilor se conturează o modalitate de asigurare a comuniunii Bisericilor, prin
apostoli și preoți (Fapte 15, 6).
Putem afirma că această reunire a celor ce sunt investiți cu autoritatea Bisericii
manifestată în Biserica locală este prototipul sinodalității și al sistemului sinodal, istoricii
instituțiilor bisericești fiind de părere că synodalitate își are originea în acest eveniment
petrecut la Ierusalim în anul 52.
Deciziile luate la Ierusalim, în anul 52 sunt luate în numele autorității cu care erau
investiți cei ce participă, dar această autoritate se manifestă prin consens , Duhul Sfânt fiind
cel care este lucrător prin oameni pentru manifestarea unității și hotărârea este luată
conștienți fiind că prin cei ce se reunesc întru Cel ce i-au investit cu autoritate lucrează Duhul
Sfânt ” Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” .
Sistemul este definit în Dicționarul explicativ al limbii române ca fiind o reunire a
unor elemente concrete după norme prestabilite, care asigură atingerea unui rezultat, acestea
împreună formând un tot organizat .
Astfel putem vorbi de un sistem sinodal, care își are fundamentul normativ în
Cuvintele Mântuitorului ce îndeamnă la împreună-slujire și coresponsabilitate, pentru
manifestarea comuniunii pe drumul mântuitor.
La Ierusalim, s-au reunit reprezentanții Bisericilor din Ierusalim și Antiohia, pentru a
discuta o problemă care frământa Bisericile respective. Observăm deja aici manifestarea
convingerii sensibilității organice a Bisericii. Atunci când în fața unei Biserici locale apare o
problemă, împărtășirea acelei situații Bisericilor din vecinătate și căutarea unor soluții în
comuniunea ecclezială, este calea care face ca Biserica să fie vie. Dacă problemele unei
comunități ecleziale nu sunt rezolvate în coresponsabilitate cu Bisericile din vecinătate, se
poate instala un imobilism, și un egoism eclezial. Pe de altă parte, comunicarea și codecizia,
face posibil ca experiența confruntării cu unele probleme să provoace modalități de depășire a
acestora, folositoare pentru întreagă Biserica. Din acest motiv, manifestarea sinodală a
Bisericii este cea care are vocația de a concretiza conștiința canonică în texte cu vocație
normativă, care devin la rândul lor elemente de consolidare a sistemului de organizare
bisericească.
În procesul de manifestare a sinodalității în Biserică, Istoricii identifică sinoade
locale, sinoade provinciale, sinoade pluriprovinciale, sinoade naționale sau primațiale, sinoade
generale și sinoade universale. Deasupra tuturor acestor forme de sinodalitate este Sinodul
ecumenic, cel care exprimă manifestarea deplină a Bisericii. O formă particulară de
sinodalitate, manifestată la Constantinopol este Sinodul endemic.
Încă din secolul II sunt identificate sinoade locale, ale căror hotărâri au ajuns să
marcheze viața Bisericii întregi.
La aceste sinoade locale exista conștiința că participanții reprezintă bisericile locale,
de aceea o biserică putea să participe la sinod prin episcop sau prin episcop si clerici ori chiar
doar prin clerici. În sinod este reprezentată Biserica, dar nu în baza unei delegații exprese ci
în sensul vechi al noțiunii de reprezentare, aceea de personificare a unui corp prin capul său.
Putem vorbi apoi de sinoade provinciale, în care Episcopul mitropolit, reunea în jurul
lui episcopii sufragani si alți clerici.
Sinoadele pluriprovinciale, erau cele care reuneau episcopii din mai multe provincii
vecine.
Sinoadele naționale sau primațiale erau cele care reuneau bisericile locale din toate
provinciile unui regat sau ale unei Biserici primațiale. Aceste sinoade mai erau numite uneori
și sinoade plenare.
Sinoadele generale erau cele care reuneau episcopii din Răsărit sau din Apus,
concluziile acestor sinoade fiind prezentate spre receptare întregii Biserici .
Sinoadele universale au fost cele la care erau convocați și trebuia să participe fără
excepție, episcopii și alți reprezentanți, din toate provinciile bisericești din lume (oecumene),
sub președinția întâiului între egali sau a legaților săi. Sinodul universal are vocația de a fi
recunoscut drept sinod ecumenic, dar această recunoaștere va fi efectivă în ruma receptării lui
prin consensul unanim al Bisericii. Din acest motiv,Sinodul ecumenic este acel sinod general
sau universal ale cărui hotărâri au fost receptate de către Biserica întreagă dobândind astfel
valoare normativă absolută.
Sinodul endemic este o formă atipică de sinodalitate, manifestată la Constantinopol, capitala
Imperiului Bizantin. În cadrul acestei forme de manifestare a sinodalității, participau episcopii
ortodocși prezenți în capitală la un moment dat. Acest sinod endemic este considerat ca fiind
o formă particulară de sinodalitate și avea ca obiectiv luarea unor decizii urgente într-un mod
sinodal.

În decursul vremii s-au manifestat si forme de sinodalitate mixtă, în care clericii și
laicii, împreună cu episcopii găseau soluții pentru buna rânduire a vieții bisericești. Aceste
forme de sinodalitate se manifestau la inițiativa suveranilor civili și hotărârile lor erau
investite cu putere civilă.
Sinodul, reprezentând Biserica în articularea ei ca sistem de comuniune, a exercitat de
foarte timpuriu slujirea jurisdicțională în cele trei forme deliberativă, executivă și
judecătorească, fie direct, fie prin organisme care aveau misiune specifică, determinată de
Biserică prin norme sau cutume bisericești.
În timp, Bisericii autocefale i s-a recunoscut capacitatea canonică de a organiza
sinodalitatea în conformitate cu nevoile specifice Bisericii respective, observându-se în
principal trei forme de sinodalitate: Sinodul plenar, care asigură reprezentarea tuturor
eparhiilor, Sinodul Permanent, care asigură manifestarea sinodalității între sesiunile Sinodului
Plenar, și Sinodul Mitropolitan sau regional.
Sinodul Plenar este cea mai înaltă autoritate jurisdicțională în Biserica autocefală.
Activitatea jurisdicțională, la toate nivelele poate fi sprijinită de comisii, colegii,
consilii, Adunări sau consistorii, care pot fi episcopale sau mixte și au responsabilitatea de a
sprijini Sinodul Plenar pentru manifestarea lucrării jurisdicționale.

În Biserica Ortodoxă Română, potrivit Statutului de organizare și funcționare, lucrarea
jurisdicționlă se manifestă la nivel central prin Sfântul Sinod, sprijinit la nivel deliberativ de
Sinodul Permanent, și de Adunarea Națională Bisericească, iar la nivel executv de Patriarh,
Consiliu Național Bisericesc, Permanența Consiliului Național Bisericesc, iar la nivel
administrativ de Cancelaria Sfântului Sinod și de Administrația Patriarhală.
La nivel jurisdicțional judecătoresc, Sfântul Sinod este sprijinit de Comisia Canonică
și de Judecată, și de Consistoriul Superior Bisericesc.

La nivel regional lucrarea jurisdicțională se exercită în plan deliberativ prin Sinodul
Mitropolitan, la nivel executiv prin Mitropolit, iar la nivel jurisdicțional judecătoresc, Sinodul
mitropolitan este sprijinit de către Mitropolit și Consistoriul Mitropolitan.
La nivel local, întreagă responsabiltatea de exercitare a autorități și puterii bisericești
este încredințată episcopului, care este sprijinit în plan deliberativ de către Adunarea
Eparhială, la nivel executiv de Consiliul Eparhial și Permanența Consiliului Eparhial. La nivel
jurisdicțional judecătoresc Episcopul își exercită responsabilitatea prin corpul de inspecție și
control, Protoiereu, Consistoriul Protopopesc și Consistoriul Eparhial.


Lucrarea de control și judecată

Exercitarea puterii bisericești implică autoritate, competență și responsabilitate.
Exercitarea acestei slujiri trebuie să se facă în bună rânduială, de aceea responsabilitatea
bisericească include și misiunea de a supraveghea modul în care se împlinește lucrarea
mântuitoare. Cuvântul episcopos, înseamnă îngrijitor, chivernisitorm supraveghetor. De la
începuturile bisericii, prin noțiunea de episcopos era desemnată această competență de a se
îngriji ca slujirea Bisericii să fie în conformitate cu învățătura Bisericii și cu rânduiala așezată
de înaintași.
Episcopul exercita competența de judecată, dar această competență, fiind dată în
numele Bisericii întregi, era asumată în comuniune cu ceilalți episcopi din vecinătate, din
sinodul mitropolitan sau din Sinodul plenar.
Canonul 5 al Sinodului I ecumenic arată delușit competența episcopului de a judeca
situațiile din eparhia sa, dar arată în același timp că această judecată este supusă controlului
sinodului provincial, convocat în acest scop de către mitropolit de două ori pe an.
În Biserica Ortodoxă Română, prin articolul 88 i se recunoaște episcopului competența
de judecată imediată, iar articolul 148 arată că organismele de judecată bisericească sunt
investite cu autoritate bisericească de episcop. Acestea sunt constituite cu binecuvântarea
Episcopului și orice decizie a instanțelor de judecată bisericească, pentru a fi executorie,
trebuie să fie semnată de episcop.
Statutul de organizarea și funcționare a a Bisericii Ortodoxe Române consacră un
capitol distinct aspectelor disciplinare și judecată, capitolul IV, intitulat disciplina clerului.
În Articolul 148, al. 1 se precizează că ”în conformitate cu Sfintele Canoane şi tradiţia
Bisericii Ortodoxe Române, din încredinţarea organismului de autoritate (episcop sau sinod
de episcopi), exerctarea puterii de judecată se face prin consistoriu, care instrumentează și
propune hotărâri spre aprobare respectivului organism de autoritate.” Această formulare arată
că în Biserica Ortodoxă Română, competența de judecată este recunoscută epsicopului sau
sinodului, care manifestă autoritatea Bisericii întregi, iar consistoriile sunt organisme care
sprijină competența de judecată a episcopului și a Sinodului.
În conformitate cu Articolul 148 al 2, pentru întreg personalul bisericesc, clerical și
neclerical, funcționează următoarele consistorii:
1. De judecare în fond:
a) Consistoriul disciplinar protopopesc;
b) Consistoriul eparhial;
c) Consistoriul eparhial monahal.
2. De judecare în apel:
a) Consistoriul mitropolitan;
b) Consistoriul mitropolitan monahal.
3. De judecare în recurs: Consistoriul Superior Bisericesc.
Paragraful 3 al aceluiași articol precizează că toate ”Cauzele de judecată bisericească se
introduc pe rolul instanţelor disciplinare şi de judecată cu aprobarea chiriarhului – în cazul
consistoriilor protopopeşti şi eparhiale, a mitropolitului – în cazul consistoriilor mitropolitane,
şi a Patriarhului – în cazul Consistoriului Superior Bisericesc.” Aporobarea chiriarhului,
Mitropolitului sau Patriarhului este în fapt actul de trimitere în judecată. O situație care
impune trimiterea în judecată nu poate fi neglijată sau tergiversată de către episcop, deoarece
episcopul nu își exercită competența de judecată în nume propriu ci în numele Bisericii, iar o
neglijență sau tergiversare în rânduirea lucrurilor în conformitate cu legislația bisericească,
trebuie să fie luată în discuție de Sinodul mitropolitan la propunerea Mitropolitului sau dacă
este nevoie, de Sfântul Sinod, la propunerea Patriarhului.

Consistoriile bisericeșit la nivelul eparhial

În congormitatea cu articolele 149, 150 și 151, la nivel eparhial funcționează, cu aprobarea
episcopului Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul eparhial și Consistoriul eparhial
monahal. Precizarea din articolul 149(2) privind funcționarea consistoriului protopopesc cu
aprobarea chiriarhului, și cea din Art. 150 (4) privind funcționarea Consistoriului eparhial din
încredințarea chiriarhului subliniază de fapt că aceste consistorii sunt organizate în virtutea
autorității de judecată a episcopului. Fiecare episcop are obligația de a se îngriji de
constituirea și funcționarea statutară a consistoriilor, Mitropolitul și Sinodul Mitropolitan
având capacitatea de a interveni în cazul în care prevederile statutare nu sunt respectate.


Consistoriul disciplinar protopopesc

.
În conformitate cu articolul 149 din Statutul BOR, Consistoriul disciplinar
protopopesc este instanţa disciplinară şi de judecată pentru personalul neclerical şi organismul
de împăcare pentru neînţelegerile ivite în rândul personalului bisericesc, precum şi între
parohieni şi preot.
Consistoriul disciplinar protopopesc funcţionează pe lângă fiecare protopopiat, cu
aprobarea chiriarhului, şi este format dintr-un preşedinte cleric şi trei membri, dintre care doi
membri clerici, numiţi pe termen de patru ani, de către chiriarh, dintre preoţii din protopopiat,
cu cel puţin gradul II, doctori, absolvenţi de masterat sau licenţiaţi în teologie, care au
cunoştinţe canonice şi juridice, precum şi un membru din rândul cântăreţilor bisericeşti din
protopopiat.
Consistoriul disciplinar protopopesc are un grefier desemnat de preşedinte şi numit de
chiriarh. Când sunt judecate cazuri ale preoţilor, membrul mirean (cântăreţul) nu participă la
şedinţa de judecată.
Dacă, prin hotărârea dată de Consistoriul disciplinar protopopesc, părţile nu s-au
declarat împăcate, cazul se transferă, în ultimă instanţă, la Consistoriul eparhial. Hotărârile
Consistoriului disciplinar protopopesc privind cântăreţii bisericeşti sunt definitive, după
aprobarea lor de către chiriarh şi nu pot fi atacate cu recurs la Consistoriul eparhial, cu
excepţia celor care prevăd pedeapsa destituirii acestora.
Această limitare a dreptului de recurs nu trebuie să fie absolutizată, deoarece orice
persoană ce consideră neîndreptățită de episcopul său poate să se adreseze Mitropolitului și
prin el Sinodului Mitropolitan. Astfel orice nemulțumire legată de manifestarea competențelor
jurisdicționale ale episcopului poate fi înaintată Mitropolitului.

Consistoriul Eparhial

Consistoriul eparhial este instanţă disciplinară şi de judecată pentru abaterile şi
delictele clerului de mir, care judecă din încredințarea chiriarhului şi propune acestuia spre
aprobare, hotărâri privind sancţionarea acestora. Hotărârile Consistoriului eparhial devin
definitive după aprobarea lor de către chiriarh.
Când se judecă numai cazuri ale personalului neclerical, în care s-a aplicat pedeapsa
destituirii, la şedinţă participă şi un cântăreţ bisericesc numit de chiriarh, la propunerea
protopopului, altul decât cel care face parte din Consistoriul disciplinar protopopesc.
Hotărârile Consistoriului protopopesc în cazul destituirii personalului neclerical, atacate cu
recurs la Consistoriul eparhial, devin definitive şi irevocabile, după ce hotărârea
Consistoriului eparhial a fost aprobată de către chiriarh
Consistoriul este format din 3 membri titulari şi 2 membri supleanţi. Membrii acestui
Consistoriu sunt preoţi, cu cel puţin gradul II, doctori, absolvenţi de masterat sau licenţiaţi în
teologie, care au cunoştinţe canonice şi juridice. Consistoriul eparhial are un grefier cleric,
numit de chiriarh.
Membrii Consistoriului eparhial se aleg la propunerea chiriarhului de către Adunarea
eparhială, pe termen de 4 ani.
Numirea membrilor Consistoriului eparhial, precum şi a preşedintelui, din rândul titularilor,
se face prin decizie chiriarhală.

Consistoriul eparhial monahal

Consistoriul eparhial monahal este instanţă disciplinară şi de judecată pentru abaterile
şi delictele clerului monahal, care judecă şi propune chiriarhului spre aprobare hotărâri
privind sancţionarea acestora. Hotărârile Consistoriului eparhial monahal devin definitive
după aprobarea lor de către chiriarh.
Consistoriul eparhial monahal funcţionează la fiecare arhiepiscopie şi episcopie, din
încredinţarea chiriarhului şi este format din 3 membri titulari şi 2 membri supleanţi.
Membrii Consistoriului eparhial monahal sunt desemnaţi de chiriarh dintre arhimandriţii şi
protosinghelii din mănăstirile eparhiei, care s-au remarcat printr-o viaţă duhovnicească aleasă,
doctori, absolvenţi de masterat sau licenţiaţi în teologie, care au cunoştinţe canonice şi
juridice.
Numirea membrilor Consistoriului eparhial monahal, precum şi a preşedintelui, din
rândul titularilor, se face prin decizie chiriarhală, pe o perioadă de 4 ani. Grefierul este numit
de chiriarh, din rândul clerului monahal de la Centrul eparhial.
Eparhiile care nu au un număr suficient de monahi pentru a constitui Consistoriul eparhial
monahal, cu acordul mitropolitului locului, pot apela la un Consistoriu eparhial monahal al
unei eparhii învecinate.


Consistoriile din cadrul sistemului de organizare bisericească

Pentru a asigura o judecată echitabilă, Sinodul I ecumenic a hotărât prin canonul 6 ca
de două ori pe an să se țină sinoade regionale, care să garanteze că judecata în eparhii nu este
afectată de ”micimea inimii„ episcopului. Astfel competența de primire a recursului și a
apelului este una dintre primele competențe recunoscute sinoadelor. Astfel, oricine consideră
că nu a fost judecat drept sau echitabil de către un consistoriu de la nivelul eparhiei, poate
adresa plângere Mitropolitului, care va analiza situația împreună cu Sinodul Mitropolitan.

Consistoriul mitropolitan

Consistoriul mitropolitan (Art. 153) este instanţă disciplinară şi de judecată a
recursurilor clerului de mir aparţinând de eparhiile sufragane mitropoliei, sancţionat cu
depunerea din treapta preoţiei, precum şi a apelurilor împotriva hotărârilor de caterisire.
Hotărârile Consistoriului mitropolitan privind depunerea din treapta preoţiei sunt definitive şi
irevocabile, după aprobarea de către Sinodul mitropolitan. Hotărârile Consistoriului
mitropolitan privind apelul împotriva pedepsei caterisirii se aprobă de către mitropolitul
locului şi pot fi atacate cu recurs la Consistoriul Superior Bisericesc.
Consistoriul mitropolitan funcţionează la fiecare mitropolie, din încredinţarea
Sinodului Mitropolitan, şi este format din 3-5 membri titulari şi 2 supleanţi, aprobaţi de
Sinodul mitropolitan, dintre preoţii desemnaţi de Adunările eparhiale ale eparhiilor din
mitropolie (aleşi pe o perioadă de 4 ani), alţii decât cei desemnaţi în Consistoriile eparhiale,
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 150 alin. (4) din statut.
Preşedintele Consistoriului mitropolitan este numit prin decizie a mitropolitului dintre
membrii acestuia, aprobaţi de Sinodul mitropolitan, iar grefierul este numit tot de mitropolit,
din personalul clerical al Centrului eparhial de reşedinţă a mitropoliei.

Consistoriul mitropolitan monahal

Consistoriul mitropolitan monahal este instanţă disciplinară şi de judecată a
recursurilor clerului monahal aparţinând de eparhiile sufragane mitropoliei, sancţionat cu
depunerea din treapta preoţiei, precum şi a apelurilor împotriva hotărârilor de caterisire.
Hotărârile Consistoriului mitropolitan monahal privind depunerea din treapta preoţiei sunt
definitive şi irevocabile, după aprobarea de către Sinodul mitropolitan. Hotărârile
Consistoriului mitropolitan monahal privind apelul împotriva pedepsei caterisirii se aprobă de
mitropolitul locului şi pot fi atacate cu recurs la Consistoriul Superior Bisericesc.
Consistoriul mitropolitan monahal funcţionează la fiecare mitropolie, din încredinţarea
Sinodului Mitropolitan, şi este format din 3-5 membri titulari şi doi supleanţi, numiţi de
mitropolit dintre arhimandriţii şi protosinghelii recomandaţi de eparhiile din mitropolie, alţii
decât cei desemnaţi în consistoriile eparhiale monahale.
Preşedintele Consistoriului mitropolitan monahal este numit prin decizie a
mitropolitului dintre membrii acestuia, aprobaţi de Sinodul mitropolitan, iar grefierul este
numit tot de mitropolit, din personalul clerical monahal al Centrului eparhial de reşedinţă a
mitropoliei.

Consistoriul Superior Bisericesc

Consistoriul Superior Bisericesc este cea mai înaltă instanţă disciplinară şi de judecată
pentru clerul de mir sau monahal, care judecă recursurile împotriva hotărârilor de caterisire
pronunţate de un consistoriu eparhial şi menţinute de un consistoriu mitropolitan
Hotărârile Consistoriului Superior Bisericesc privind recursurile împotriva pedepsei caterisirii
sunt definitive şi irevocabile, după aprobarea lor de către Sfântul Sinod.
Consistoriul Superior Bisericesc funcţionează la Patriarhia Română şi este format din
6 membri, preoţi având gradul I, desemnaţi de sinoadele mitropolitane din ţară, alţii decât cei
desemnaţi în consistoriile eparhiale sau mitropolitane.
În cazul judecării recursurilor în materie de caterisire ale unor clerici din rândul cinului
monahal pronunţate de un consistoriu eparhial monahal şi menţinute de un consistoriu
mitropolitan monahal, la şedinţe participă, în calitate de membru, şi un exarh de mănăstiri,
care are competențele necesare pentru această misiune.
În cazul judecării recursurilor în materie de caterisire pronunţate de un consistoriu eparhial şi
menţinute de un consistoriu mitropolitan din afara graniţelor ţării, la şedinţe participă, în
calitate de membru, şi un cleric desemnat de Sinodul mitropolitan respectiv.
Preşedintele Consistoriului Superior Bisericesc este numit prin decizie a Patriarhului
dintre cei şase membri aprobaţi de Sfântul Sinod, iar grefierul este numit de Patriarh din
personalul Cancelariei Sfântului Sinod.
Articolul 156 Pentru atitudine părtinitoare în exercitarea funcţiei lor în consistorii,
membrii oricărui consistoriu pot fi revocaţi de către autoritatea care i-a numit sau confirmat.
Această prevedere poate pune anumite probleme, în lipsa unor prevederi concrete în
regulamentul de procedură, care să clarifice în mod concret criteriile care definesc atitudinea
părtinitoare. Atitudinea părtinitoare poate fi manifestată atât față de acuzare cât și față de
apărare și intră în cadrul atitudinilor ce descalifică un membru al consistoriului. Din acest
motiv, considerăm că este necesar ca Regulamentul de procedură să precizeze clar modul de
aplicare a acestui articol.
Articolul 157 (2) precizează că în baza autonomiei cultelor, prevăzută de lege şi a
competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de
disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în
faţa instanţelor civile. Această prevedere subliniază angajamentul Statului de a recunoaște
cultelor caracterul propriu și competența exclusivă pentru aspectele de disciplină internă. Cu
toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că orice decizie a forurilor statutate ale unei
persoane juridice poate să fie atacată în instanța civilă dacă este contestat modul de aplicare a
statutului respectiv sau a regulamentelor interne.
Articolul 158 prevede că ”Sfântul Sinod este unica instanţă de judecată canonică a
membrilor săi pentru orice fel de abateri de la învăţătura şi disciplina Bisericii”. Această
prevedere se referă strict la aspectele bisericești, care nu implică o responsabilitatea civilă și
penală, pentru care, singurele instanțe competente într-un stat suveran sunt instanțele de
judecată ale statului respectiv.
Articolul 159 prevede că ”În caz de urgenţă pastorală, potrivit prevederilor Sfintelor
Canoane, chiriarhul poate hotărî singur sancţiuni disciplinare pentru personalul bisericesc”.
Această prevedere se referă la situațiile care nu suportă amânare. Situația evident scandaloasă
în care s-ar afla un cleric sau o altă persoană care exercită o misiune bisericească, nu poate să
fie prelungită prin angajarea unei proceduri de lungă durată. În astfel de situații, cea
sancțiunea disciplinară care se impune este dojana arhierească, retragerea unor responsabilități
administrative sau pastorale și oprirea de la slujirea celor sfinte.
Personalul bisericesc trimis în faţa instanţelor de judecată bisericească în calitate de
acuzat, poate fi asistat în faţa tuturor instanţelor bisericeşti de un apărător ales de acuzat din
lista de apărători bisericeşti, conform Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare
şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, numiţi prin decizie chiriarhală din rândul celor
admişi în urma examenului pentru apărători.
Sinodul mitropolitan aprobă sau respinge cererile de iertare ale preoţilor sancţionaţi cu
pedeapsa depunerii din treaptă care, după recurs, au rămas definitive şi irevocabile, dacă
aceştia, timp de mai mulţi ani, au dat sau nu dovadă de pocăinţă şi îndreptare.
Articolul 161 (1) prevede că ”Sfântul Sinod aprobă sau respinge cererile de iertare ale
preoţilor sancţionaţi cu pedeapsa caterisirii care, după recurs, au rămas definitive şi
irevocabile, dacă aceştia, timp de mai mulţi ani, au dat sau nu dovadă de pocăinţă şi
îndreptare.” Acest articol aduce în discuție problematica caterisirii și a efectului acesteia
asupra persoanei în cauză. Canonul 21 Trulan arată că acei ”ce s-au făcut vinovaţi de grele
fărădelegi canonice şi din pricina aceasta au fost supuşi caterisirii și astfel au fost trecuți în
rândul laicilor, dacă de bunăvoie leapădă păcatul pentru care au căzut din har şi se
îndepărtează desăvârșit de acela, atunci să se tundă în chipul clerului. Iar dacă nu vor alege de
bunăvoie aceasta, atunci să-şi lase părul să crească întocmai ca laicii, ca cei ce au preţuit mai
mult petrecerea în lume decât viaţa cea cerească (au preferat vieţii cereşti, petrecerea în
lume).” Acest canon arată că pentru cei caterisiți singurul semn de prețuire a pocăinței și
îndreptării este îngădunința de a purta ținuta preoțească, în nici un caz nu poate fi vorba de o
reașezare a acestuia în slujirea preoțească, deoarece așa cum spune canonul 21 Trulan păcatul
incompatibil cu preoția aduce după sine căderea din har. Cu toate acestea există posibilitatea
ca persoana în cauză, să fi fost pedepsită în baza unor dovezi care se dovedesc în timp a fi
irelevante sau chiar neîntemeiate. În acest caz există posibilitatea revizuirii hotărârii de
caterisire, dar nu este vorba de iertarea persoanei în cauză ci de dovedirea faptului că
pedepsirea sa a fost nemeritată. În acest caz, persoana în cauză va fi reașezată în slujirea
preoțească.
Articolul 161 (3) revine la formularea potriviă folosind termenul de revizuire în locul
celui de iertare.






PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


36
Pr. conf. dr. Constantin RUS
TEORIA PERPETURII EFECTELOR HIROTONIEI:
REVENIREA CLERICILOR HIROTONII LA STAREA DE
LAICI
Pentru a formula corect tema indicat în titlul prezentului studiu,
trebuie s încercm s elaborm o investigaie critic asupra acestui
subiect deoarece materialele neprelucrate scoase din Istoria bisericeasc
nu asigur un rspuns de netgduit. Mai mult, trebuie s avem în vedere
c aceast problem nu a mai fost ridicat niciodat în Rsrit înainte de
a fi fost expus influenei apusene din secolul al XVI-lea înainte
1
. Unii
teologi romano-catolici cred c ortodocii sunt inconsecveni deoarece în
Biserica Rsritean putem gsi multe cazuri de restaurare a clericilor
depui. Dup teologii romano-catolici, o asemenea aciune implic în mod
necesar credina în existena unui caracter indelebil
2
, dar, dup cum vom
vedea, pentru canonitii i teologii ortodoci, aceast deducie pare s fie
foarte problematic.
Înainte de secolul al XIII-lea, conceptul caracterului indelebil al
treptelor sacramentale a devenit o învtur comun printre teologii
cretintii apusene. Acest punct de vedere st într-o contradicie ascuit
cu acela din Evul Mediu i chiar cu ezitarea lui Petru Lombardul i Graian
din secolul al XII-lea
3
. În timpul antichitii cretine nu se poate descoperi
nici o urm a acestei învturi
4
cu excepia aceleia a Fericitului Augustin
care recurge la acest argument în polemica sa împotriva donatitilor; dar

1
J. M. GARRIGUES, M. J. LE GUILLOU i A. RIOU au încercat s demonstreze c ideea
caracterului indelebil este exprimat printre alte texte în lucrrile unor Sfini Prini.
Totui, aceast încercare nu este convingtoare în special cu privire la înelesul
termenului „sphragis” care în literatura liturgic-canonic exprim adesea ideea de
„caracter”: „Le caractere sacerdotal dans la tradition de Peres grecs”, în Nouvelle Revue
Theologique, 93, 1971, p. 801-820.
2
M. JUGIE, Theologia … Orientalium, tom. I, 2, Paris, 1930, p. 430-434.
3
P. POURRAT, La theologie sacramentaire, Paris, 1910, p. 212-222.
4
Despre acest punct de vedere, vezi: C. VOGEL, Ordinations, 1-167 i 149-181. A se vedea
i W. RORDORF, Liturgie, foi et vie des premiers chretiens, Paris, 1986, p. 126-128.



TEORIA PERPETUARII EFECTELOR HIROTONIEI


37
episcopul din Hippo nu elaboreaz sistematic acest punct de vedere,
deoarece el îi concentreaz atenia asupra botezului
5
.
Când ideea c hirotoniile valide produc un caracter indelebil a
devenit o învtur ferm în teologia scolastic, urmtorul pas a fost
previzibil, adic promovarea unei învturi la rangul de învtur
oficial, de dogm. Acest lucru a fost îndeplinit de Sinodul de la Florena
din noiembrie 1434. Decretul de unire stipuleaz urmtoarele: „Inter
haec sacramenta tria sunt: baptismus, confirmatio et ordo, quae
characterem, id est spirituale quoddam signum a ceteris distinctivum,
imprimunt in anima indelebile”
6
. Este bine cunoscut faptul c Luther i
ali reformatori au adoptat o poziie ferm împotriva conceptului naturii
sfinitoare a preoiei Bisericii. Punctele lor de vedere includ desigur o
respingere a noiunii de caracter indelebil, iar Conciliul Tridentin a
reafirmat învtura despre un caracter indelebil „qui nec deleri nec
auferri potest”
7
. Când punctele de vedere protestante au fost cunoscute
în Rsrit, ortodocii au reacionat i i-au exprimat punctul lor de vedere
în special în legtur cu ecleziologia i teologia sacramental. Teologii au
folosit în mod abundent materialele scoase din scrierile apusene ale
Contra-reformei protestante.
Cel mai important document simbolic este Mrturisirea de credin
ortodox alctuit de Petru Movil, mitropolitul Kievului (1633-1646), i
aprobat oficial de patru patriarhi rsriteni în anul 1643
8
. Acest
document, care este influenat în mod semnificativ de teologia tridentin
romano-catolic, se ocup, între altele, de treptele sacramentale; cu toate
acestea, autorul nu menioneaz de caracterul indelebil.
Pentru a înltura perceperea unui punct de vedere asemntor
între Ortodoxie i Protestantism, Dositei, Patriarhul Ierusalimului, a
publicat o Mrturisire de credin în anul 1672. i acest document
scoate în eviden o mare influen latin
9
i gsim o relatare despre
caracterul indelebil (charaktera anexaleipton) realizat prin hirotonie
10
.

5
Vezi, de exemplu, „Contra epistulam Parmeniani”, II, 13, 30, în Oeuvres de Saint
Augustin, vol. 28, Paris, 1963, p. 346-350.
6
DENZINGER – SCHONMETZER, Enchiridion symbolorum, p. 1313.
7
Ibidem, p.1767.
8
Despre acest document vezi prerea lui G. FLOROVSKY, Ways of Russian Theology,
part one, Belmont, Ma., 1979, p. 74-78. Pentru textul mrturisirii, a se vedea: John N.
KARMIRIS, Ta dogmatika kai symbolika mnemeia tes Orthodoxon Katholikes
Ekklesias, vol. II, Athens, 1953, p. 593-686.
9
John KARMIRIS, op.cit., p. 746-773.
10
Ibidem, p. 760.




PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


38
Este demn de atenie faptul c în traducerea ruseasc, publicat în anul
1838, aceast fraz a fost omis. Oricum ar fi, de acum înainte prerea
despre caracterul indelebil al preoiei a avut susintori în Biserica
Ortodox, în special în cea de limb greac
11
.
S încercm s gsim ce factor iniial conduce la credina despre
caracterul indelebil al hirotoniei. Indubitabil el deriv dintr-un fapt atestat
de la începutul cretinismului i ulterior confirmat de dreptul scris, care
interzicea repetarea unei hirotonii conferite legal. Mai mult, aceast
dispoziie a fost legat adesea de cazul botezului, despre al crui caracter
indelebil se afirm în tradiia patristic
12
. De fapt, nici unul dintre Prinii
Bisericii, cu excepia Fericitului Augustin, nu deduc din nerepetarea
botezului c interzicerea rehirotoniei ar trebui scoas din imprimarea
unei pecei asupra celor hirotonii. Pe bun dreptate a observat S. L.
Greeslade „poate c el (Fericitul Augustin, n.n.) nu a reflectat suficient
dac vreo distincie între o tain sau alta a rmas posibil sau necesar”
13
.
Într-adevr canonul 48 al Sinodului de la Cartagina, referindu-se la o
hotrâre luat de ctre un sinod plenar inut în Capua, interzice cu totul
botezri din nou, hirotoniri din nou i transferri de episcopi
14
. Canonul
68 apostolic stipuleaz: „Dac un episcop, sau preot, sau diacon va primi
a doua hirotonie de la altcineva, s se cateriseasc i el i cel ce l-a
hirotonit, afar de cazul c ar dovedi c are hirotonia (întâia) de la eretici.
Cci cei ce sunt botezai sau hirotonii de unii ca acetia nu este cu
putin s fie nici credincioi, nici clerici”
15
. Autorul acestui canon nu ne
spune de ce o persoan ar dori s primeasc o alt hirotonie. În
comentariul su la acest canon, Zonaras prezint dou ipoteze: fie c
acest cleric ndjduiete s primeasc mai mult har prin a doua hirotonie,

11
P. PANAGIOTAKOS, The Priesthood and its nomocanonical consequences, Athens,
1951.
12
Vezi, de exemplu, Sfântul CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Procateheza, XVI, „sphragis
hagia akatalytos” (P. G., 33, 360 A); XVII: „sphragida … anexaleipton” (P. G., 33, 365 A).
A se vedea i Sfântul CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, traducere din greac i
note de Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureti, 2003, p. 15, 17.
13
S. L. GREESLADE, Schism in the Early Church, London, 1953, p. 175.
14
„Ut non liccat fieri rebaptizationes, reordinationes, ut translationes episcoporum”, în
Concilia Africae, Corpus Christianorum, S. L., CCIX, p. 187.
15
Dr. Nicodim MILA, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoite de comentarii, trad. de
Uro Kovincici i Dr. Nicolae Popovici, vol. I, part. 1, Arad, 1930, p. 287. A se vedea i
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note i comentarii,
Sibiu, 1990, p. 40.



TEORIA PERPETUARII EFECTELOR HIROTONIEI


39
fie, prsind preoia, el dorete din nou s îndeplineasc funciile sacre i
deci s fie hirotonit din nou. Balsamon înclin spre aceast ipotez din
urm i adaug în comentariul su la acest canon c oricum s-ar întâmpla
ca cineva s fie de dou ori hirotonit pentru unul i acelai grad ierarhic,
s se cateriseasc, i el, i episcopul care l-a hirotonit din nou
16
. În orice
caz, aceti canoniti nu permit existena unui caracter indelebil.
Comentând acest canon, Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809) respinge
ideea caracterului indelebil al preoiei, dei recunoate c foarte muli
teologi greci din timpul su împrtesc preri opuse
17
.
De asemenea, merit s notm c episcopul Nicodim Mila, în
comentariul su la acelai canon, nu se refer la caracterul indelebil al
preoiei
18
. Totui trebuie s evitm cu grij s tragem o concluzie eronat
din faptul c, în Tradiia rsritean, nu apare conceptul despre caracterul
indelebil al preoiei. Acest lucru nu implic o înelegere protestant a
preoiei ca pur i simplu un oficiu printre poporul lui Dumnezeu. Un
asemenea punct de vedere deformat este inconsecvent cu evidena
prevzut de literatura liturgic, ce face întotdeauna distincie între un
cleric i un laic (tovtoç tou kìqµou koi tou ìoou). Accederea la
treptele ierarhice superioare necesit o separare, o consacrare, iar aceast
lucrare este iniiat de Dumnezeu însui. Aceast realitate este înfiat
cu trie în cuvintele folosite pentru promovarea la una din treptele
ierarhice sacramentale: „Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele
neputincioase le vindec i pe cele cu lips le împlinete, rânduiete
(tµo_ciµiocuoi) pe cucernicul (ipodiacon, diacon, preot N… în diacon,
preot, episcop)…” Mai mult, aceast consacrare preoeasc presupune s
aib în mod normal un efect de durat. Dup rânduiala hirotoniei întru
preot, episcopul d Trupul Domnului noului preot, zicând: „Primete
acest Odor (tqv toµokotouqkqv outqv) i-L pstreaz pe El pân la a
doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos când are s-L cear de la
tine”
19
. Cu toate acestea, acest dar (q tqç icµotcioç _oµiç) poate s fie

16
G. RALLI i M. POTLI, Sintagma dumnezeietilor i sfintelor canoane, vol. II, Atena,
1860, p. 87-88 (în continuare: Sintagma Atenian).
17
D. CUMMINGS, The Rudder, Ed. The Orthodox Christian Educational Society,
Chicago, 1957, p. 119-120.
18
Dr. Nicodim MILA, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoite de comentarii, vol. I, part.
1, p. 287-289.
19
Arhieraticon, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureti, 1993, p. 79, 82. A se vedea i GOAR, Euchologion sive Rituale Graecorum,
Venice, 1730, p. 243.




PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


40
pierdut ca urmare a unui pcat grav. Acest punct de vedere al Tradiiei
ortodoxe este exprimat ambiguu de ctre literatura canonic. De exemplu,
aceast idee se fundamenteaz pe cuvintele canonului 31 al Sfântului
Vasile cel Mare i este articulat clar în canonul 27 al aceluiai Sfânt
Printe, care, referindu-se la depunerea unui preot, spune: „s aib parte
de împreun edere cu preoii, dar de celelalte lucruri s se rein; cci
destul este unuia ca acestuia iertarea. Iar cel ce este dator a purta grij
de rnile sale e nepotrivit a binecuvânta pe altul (anakoluthon); cci
binecuvântarea este împrtire de sfinenie; iar cel ce nu are aceasta, din
cauza greelii netiinei, cum o va da altuia?” Nu putem s afirmm c
aceste cuvinte reprezint o prere personal a Sfântului Vasile deoarece
ele sunt reproduse în canonul 26 al Sinodului IV ecumenic.
Din aceast cauz trebuie s investigm natura caterisirii i s
examinm efectele sale. Depunerea sau caterisirea poate s fie definit ca
un act de privare al cuiva în mod permanent de treapta sa, de a-l pedepsi
pentru unele pcate grele. Aceast definiie se aplic la toate felurile de
depunere. Urmtoarele caracteristici simbolizeaz în mod exclusiv
depunerea: Depunerea are totdeauna caracterul unei pedepse (poena
vindicativa) i este impus numai de ctre o instan de judecat
bisericeasc competent. Prin urmare, un cleric nu poate s se hotrasc
din propria sa iniiativ s se întoarc la starea de laic. Cel mult, el poate
cere s fie deprivat de funciile sale dac el face cunoscut existena
vreunui pcat pe care l-a comis i care, fr îndoial, constituie un
impediment pentru exercitarea slujirii preoeti
20
. Cererea de demisie din
preoie pentru a obine un avantaj contravine principiului legal i moral
exprimat de dictonul: Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem
facere potest. Deoarece Dreptul canonic înfieaz exercitarea funciilor
sacramentale ca pe o îndatorire pentru toat viaa, nu se ia în considerare
renunarea unilateral i voluntar la preoie. Acest punct de vedere este
stipulat foarte clar în canonul 3 al Sfântului Chiril al Alexandriei, care
hotrte urmtoarele: „…nu este în conformitate cu legiuirile bisericeti
ca unii dintre preoi s dea scrisori de demisie. C de sunt vrednici de a
sluji, s rmân în aceast slujb, iar dac nu sunt vrednici, s nu ias
prin demisie, ci mai vârtos osândii fiind pentru fapte, în privina crora
cineva i-ar fi acuzat c sunt împotriva a toat rânduiala”
21
. Comentând

20
Vezi: C. VOGEL, op.cit., p. 82-86.
21
Canonul este un fragment dintr-o scrisoare adresat în anul 443 lui Domnus al II-lea al
Antiohiei. Textul critic, în V. N. BENESEVIC, Syntagma XIV titulorum, vol. I, St.



TEORIA PERPETUARII EFECTELOR HIROTONIEI


41
acest canon, Balsamon a remarcat c demisia dintr-o poziie clerical este
contrar „cu acrivia i Tradiia Bisericii“ (okµi|ciov koi okoìouuiov
ckkìqoiootikqv). Cu puin timp înainte, Sinodul III ecumenic de la Efes
din 431, prezidat de Sfântul Chiril al Alexandriei, blamase pe Eustatie, un
om în vârst, care din fric a demisionat din poziia sa episcopal
22
. Totui,
gsindu-i circumstane atenuante, Sinodul a cerut sinodului local de la
Pamfilia s-l ierte i s-l restabileasc pe btrânul episcop în demnitatea
sa episcopal i chiar în mod discret a sugerat c pe viitor va primi un loc
vacant. Zonaras, care în mod constant este unul dintre susintorii
principiului acriviei, caut s minimalizeze importana acestei hotrâri
23
.
Balsamon însui subliniaz c acesta este un act de iconomie i adaug c
o msur luat prin iconomie nu se poate invoca drept exemplu i
considera drept norm pentru viitor
24
. În orice caz, nici Dreptul canonic
scris, nici obiceiul tradiional al Bisericii nu permit clericilor hirotonii s
se întoarc la starea de laici la cerere, altfel spus din propria lor iniiativ.
Acest punct de vedere este înfiat cu trie de ctre episcopul Nicodim
Mila în comentariul su la canonul 9 al Sinodului III ecumenic
25
. Totui,
la drept vorbind, actualmente Biserica Ortodox a adoptat, de obicei, o
atitudine nehotrât referitoare la aceast problem sub influena
diferiilor factori. Desigur, acest fenomen trebuie considerat într-un cadru
mai larg. El afecteaz în mod special catolicismul cu toat învtura sa
despre caracterul indelebil al preoiei
26
. O cercetare a motivelor
sociologice sprijinite pe aceast tendin ar fi în afara scopului studiului
nostru. Este suficient s menionm, printre altele, o împotrivire de a lua
o hotrâre pe via. Oricum ar fi, autoritile competente ale Bisericii
trebuie s se ocupe de cererile frecvente de reîntoarcere la starea laic,
ceea ce în limbajul curent înseamn laicizare.
În Dreptul penal al Bisericii Ortodoxe, destituirea de puterile
preoiei atrage dup sine diferite consecine statutare care rezult din

Petersburg, 1906, p. 564-567; loc. cit., p. 567. Împrirea în trei canoane s-a fcut mai
târziu. Vezi: Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 394.
22
Ed. SCHWARTZ, Acta Conciliorum Oecumenicorum, I, 1, 7, p. 123-124.
23
Sintagma Atenian, vol. II, p. 208-213.
24
Ibidem, p. 213-215, în special p. 214.
25
Autorul prezint aceast problem de mai multe ori. Vezi: Dr. Nicodim MILA,
Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, part. 2, p.166-184.
26
M. SOUCKAR, „Return to Ministry of Dispensed Priest”, în The Jurist, 54 (1994), p.
605-616. Acest autor vorbete despre „un exod în mas” în perioada de dup Conciliul II
Vatican.




PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


42
gravitatea infraciunii svârite. În general vorbind, putem distinge trei
feluri de destituire. Prima categorie constituie cea mai blând form de
depunere, deoarece efectele sale sunt limitate strict la oprirea de a svâri
funciile cerute de puterile preoiei. Acest fel de depunere redus este
practic echivalent cu o suspendare pe via i aplicat în cazurile unor
greeli intenionate sau a unor delicte comise în circumstane agravante.
În astfel de cazuri, clericului depus i se permite s stea în Sfântul Altar cu
ceilali clerici. Aceast pedeaps este menionat în urmtoarele canoane:
canonul 1 Ancira; can. 9, 10 Neocezareea; can. 3, 26 Trulan; can. 27
Sfântul Vasile cel Mare. Cu privire la preoi, diaconi i ipodiaconi, care
încheie o cstorie dup hirotonie, Novela 79 a împratului Leon al VI-lea
(886-912) statuteaz: „O pedeaps suficient va fi numai excluderea din
treapta (uto_eµqoci tqç toçceç) în care a fost înainte de cstorie, dar
ei nu vor fi condamnai pentru a fi deprivai complet de aspectele clericale
externe i pentru îndeplinirea funciilor care nu sunt pentru ei ilegale de
a le svâri (adic de îndatoririle sacramentale)”
27
. Aceast lege imperial,
acceptat i de Biseric, a fost introdus în Sintagma lui Matei Vlastares
din anul 1335
28
. Acest autor adaug îns o specificare, i anume c legea
se aplic probabil clericilor care dup hirotonie încheie a doua cstorie.
A doua categorie de depunere este aplicat cel mai des. Ea implic
retragerea permanent a dreptului de a îndeplini îndatoririle bisericeti i,
mai mult, deprivarea de identitatea clerical marcat prin eliminarea de
pe lista clerului. Aceia care sunt supui acestei pedepse sunt, dup
cuvintele canonului 21 al Sinodului VI ecumenic, „aruncai înapoi în
starea laicilor” (cv te tev ìoikev oteuouµcvoi tote)
29
. Posibil îi
putem pune într-o categorie aparte de caterisire definitiv. În mod
normal, clericii care se fac vinovai de aceast pedeaps nu sunt
excomunicai, deoarece Biserica micat de compasiune aplic principiul
exprimat în Sfânta Scriptur: „s nu urgiseti de dou ori pentru acelai
lucru” (Naum 1, 9). Acest principiu este menionat în canonul 25
apostolic i în canoanele 3 i 51 ale Sfântului Vasile cel Mare. Totui
exist unele excepii pentru delictele socotite foarte grele. De exemplu,
canonul 30 apostolic prescrie o pedeaps dubl „dac un episcop,
servindu-se de stpânitori lumeti, s-ar face prin ei stpân peste o
Biseric, s se cateriseasc i s se afuriseasc, de asemenea i toi

27
P. NOAILLES, A. DAIN, Les Novelles de Leon VI le Sage, Paris, 1944, p. 273-275.
28
„Sintagma Alfabetic”, litera 3, cap. 4, în Sintagma Atenian, vol. VI, p. 156.
29
Dr. Nicodim MILA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, part. 2, p. 376.



TEORIA PERPETUARII EFECTELOR HIROTONIEI


43
prtaii lui”. Canonul 51 apostolic prescrie o pedeaps similar pentru
clericii care au tendine encratite.
Dup spiritul Bisericii, deprivarea de harul preoiei se realizeaz
prin greeala însi, iar actul canonic al depunerii constituie numai o
recunoatere oficial a acestei situaii. O asemenea înelegere se
întemeiaz pe hotrârile canoanelor 8 i 27 ale Sfântului Vasile cel Mare.
Mai mult, aceast idee este mai explicit în canonul 21 al Sinodului VI
ecumenic. Despre clericii depui noi gsim urmtoarele cuvinte: „dac
îns de bun voie pornind spre întoarcere (pocin) leapd pcatul
pentru care au czut din har (tqç _oµitoç cµtcttekooi) i se fac pe ei
cu desvârire strini de acela, atunci s se tund în chipul clerului”
30
. În
mod evident, o astfel de abordare este de îneles numai în cadrul
punctului de vedere sacramental i harismatic al Dreptului canonic, care
dup Rudolf Sohn a prevalat în Biseric pân în secolul al XII-lea
31
. În
aceast perspectiv nu este loc pentru concepia unui caracter indelebil
distinct al harul preoiei. Dup cum am vzut mai sus, Fericitul Augustin
a lansat aceast idee în încercarea sa de a respinge argumentele
donatitilor. Vorbind despre poziia luat de cercettorii apuseni, Bernard
Cooke observ: „Pentru cei mai muli dintre teologii Evului Mediu
învtura despre un caracter conferit prin preoie este folosit ca o cheie
pentru explicarea eficacitii lucrrilor sacramentale svârite de ctre un
preot nevrednic. i în mod clar ea este rdcina pentru efectul hirotoniei
pe via i a nerepetrii hirotoniei”
32
. În tradiia Bisericii primare, pstrat
în Dreptul scris al Bisericii Ortodoxe, autenticitatea unei hirotonii este
determinat de legitimitatea ei, adic de respectarea normelor de baz ale
canonicitii
33
. De exemplu, Prinii Sinodului II ecumenic de la
Constantinopol din anul 381, prin canonul 4 au hotrât: „Despre Maxim
Cinicul i despre dezordinea fcut de el în Constantinopol hotrâm c:
Maxim nici nu a fost fcut episcop, nici nu este i nici cei hirotonii de el
în orice treapt din cler; i sunt nule toate câte s-au fcut de el i prin el”
(okuµeucvtev; in irritum)
34
. Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325

30
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 112.
31
Rudolf SOHN, Kirchenrecht, vol. I, Leipzig, 1892.
32
Bernard COOKE, Ministry to Word and Sacraments, Philadelphia, 1976, p. 580.
33
Ch. J. N. BAILEY, „Validity and Authenticity: The Difference between western and
orthodox views on orders”, în St. Vladimir’s Seminary Quarterly, 8 (1964), p. 86-92.
34
În jurispruden „nulitate absolut” i „inexisten” sunt sinonime. Despre istoria lui
Maxim, vezi: H. R. PERCIVAL, The Seven Ecumenical Councils of the undivided
Church, Grand Rapids, Michigan, 1977, p. 179-181.




PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


44
prin canonul 6 stipuleaz urmtoarele: „…Este de obte evident c dac
cineva s-ar face episcop fr încuviinarea mitropolitului, marele sinod a
hotrât c unul ca acesta nu trebuie s fie episcop”. În comentariile lor la
acest canon, Zonaras, Balsamon i Aristen declar cu trie c un
asemenea om „nu este episcop”
35
. Referindu-se la problema hirotoniei
absolute, canonul 6 al Sinodului IV ecumenic stipuleaz urmtoarele: „Iar
cei ce se hirotonesc fr destinaie (otoìcìuµcvoç), Sfântul Sinod a
hotrât ca acest fel de hirotonie s fie fr trie i nici unde s nu poat
lucra spre ocara celui ce a hirotonit”. Citând aceste texte, considerm c
sunt relevante pentru subiectul nostru deoarece ele ilustreaz faptul c
Dreptul canonic ortodox clasic nu face o distincie clar între ceea ce mai
târziu s-a numit în teologia solastic potestas ordinis i potestas
jurisdictionis
36
. În Apus, când s-a stabilit cu fermitate doctrina despre
distincia clar între aceste dou puteri, depunerea a fost privit ca o
pierdere a puterii jurisdicionale, în timp ce puterea sacramental a rmas
neatins din cauza presupusului caracter sacramental al indelebilitii.
Astfel, în Biserica Romano-Catolic, ridicarea depunerii nu prezint
dificulti teoretice. Scaunul Romei are dreptul s restaureze puterea
jurisdicional de care a fost lipsit clericul depus
37
. Mai mult, se poate gsi
aceast specificare în Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-
Catolice, care stipuleaz: „Nu exist nici o astfel de pedeaps despre
deprivarea de puterea sacramental, ci numai interzicerea de a o exercita
sau interzicerea unor lucrri ale ierarhiei”
38
.
În Tradiia ortodox, cum a fost cazul în Apus pân în secolul al
XII-lea, nu gsim o distincie aa de clar între puterea sacramental i
puterea jurisdicional. Aceasta înseamn c aplicarea acestei distincii ar
fi extrem de neadecvat cu privire la cretintatea veche i deci la partea
rsritean? Credem c aceast problem cere un rspuns calificat:
Desigur, pe de o parte, existena unei astfel de distincii nu este tratat în
vechile documente canonice i deci nu exist termeni care s explice
aceste concepii. Pe de alt parte, practica Bisericii pare s reprezinte un

35
Sintagma Atenian, vol. II, p. 129-131.
36
Yves CONGAR, L’Eglise de saint Augustin à l’epoque moderne, Paris, 1970, p. 148-149.
37
Code of Canon Law, Collins William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids,
Michigan, 1983, can. 293, p. 50.
38
Ibidem, canonul 1338, paragraful 2, p. 238. Vezi i A. BORRAS, Les Sanctions dans
l’Eglise, Paris, 1990, p. 124-147.



TEORIA PERPETUARII EFECTELOR HIROTONIEI


45
punct de vedere controversat
39
. Este suficient s prezentm un singur
exemplu. Respingând orice fel de distincie în aceast problem ar face de
neîneles diferena dintre îndatorirea de supraveghere (phrantis —
sollicitudo), atribuit mitropoliilor, i autoritatea (exusia — potestas)
exclusiv imediat a episcopilor locali
40
. În epoca contemporan, unii
canoniti ortodoci nu au ezitat s vorbeasc despre hierarchia ordinis i
hierarchia jurisdictionis. Astfel este cazul episcopului Nicodim Mila
41
.
Oricum ar fi, în Rsrit teologii i canonitii nu au tras în mod sistematic
concluzii din aceast distincie, aa cum a fost cazul în cretintatea
apusean începând cu secolul al XIII-lea. Mai mult, ideea unei pecei
indelebile conferite prin hirotonie este acceptat fr reinere în Rsrit
numai de acei teologi i canoniti expui influenei latine. În aceast
ordine de idei amintim, de pild, punctul de vedere al profesorului Hristos
Andrutsos care consider aceast învtur cel mult ca „o teologumen”
i, cu siguran, nu ca o dogm
42
. Susintorii acestei teorii argumenteaz
c acceptarea ei este o condiie necesar pentru a explica cum ar fi
ridicate unele destituiri. De asemenea, putem gsi ortodoci, actualmente
cei mai muli rui, care afirm c o hotrâre de destituire pronunat legal
este ireversibil; dar aceast poziie nu rezist în faa unei cercetri
minuioase deoarece evidena istoric arat contrariul
43
. Mai mult, ambele
teorii sunt false pentru c ele se bazeaz pe premise distincte, cu alte
cuvinte realitatea sau inexistena unui caracter indelebil. Aceast dilem
are o concluzie fireasc: poate un cleric destituit s svâreasc valid, dei
ilegal, funciile preoeti?
44
Dup cum am vzut mai sus, asemenea
ipoteze nu sunt susinute de nici o eviden istoric i nu se potrivesc cu
punctul de vedere axiomatic care prevala în cretintatea primar despre
unitatea Bisericii în cer i pe pmânt. În Evul Mediu târziu, aceast
credin este reafirmat insistent de ctre Biserica bizantin prin Simeon
al Tesalonicului (†1429) care afirm urmtoarele: „Nu exist decât numai

39
Peter L’HUILLIER, „Rapport entre pouvoir d’ordre et de jurisdiction dans la Tradition
orientale”, în Revue de Droit Canonique, 23 (1973), p. 281-289.
40
Canonul 9 Antiohia; cf. canonul 34 apostolic.
41
Dr. Nicodim MILA, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. Cornilescu i Vasile Radu.
rev. de I. Mihlcescu, Bucureti, 1915, p. 194-202.
42
H. ANDRUTSOS, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rsritene, trad. de Dr. Dumitru
Stniloae, Sibiu, 1930, p. 314-315.
43
A se vedea, A. CATOIRE, „L’absolution de la kathairesis”, în Echos d’Orient, 17 (1914-
1915), p. 111-119.
44
P. PANAGIOTAKOS, op. cit., p. 55-56, n. 11: Despre validitatea îndatoririlor preoeti
svârite de clericii bulgari caterisii dup schisma din 1872.




PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


46
o singur Biseric în cer i pe pmânt (mia Ekklesia ano te kai kato)”
45
.
Acest punct de vedere implic o înelegere strict a promisiunilor fcute
de ctre Mântuitorul nostru Iisus Hristos aa cum sunt descrise la Matei
16, 19 i 18, 18 despre puterea de a lega i dezlega.
De asemenea, am vzut c exist diferite feluri de destituire în
conformitate cu gravitatea greelilor svârite i deci nu se poate egaliza
în fiecare caz destituirea i întoarcerea la starea de laic. În cele din urm,
cuvintele canoanelor înfieaz uneori acest fapt; s amintim numai
canoanele 15 i 62 apostolice i canonul 27 al Sinodului VI ecumenic. Cu
privire la primul caz, ideea unei retrageri a preoiei este autorizat. În
Novela 79, împratul Leon al VI-lea menioneaz o lege mai veche care
prescrie c ipodiaconul, diaconul i preotul care se cstoresc dup
hirotonie trebuie exclui din treapt, dar nu complet din cler, deoarece
„ceea ce s-a oferit odat lui Dumnezeu nu trebuie scos afar”
46
. Aceast
remarc ne amintete de tipul cel mai îngduitor de destituire i nu ar fi
corect ca s fie aplicat la destituirea total. Este important s amintim c
legiuitorul nu folosete verbul ouvoouoi care înseamn: a putea s; a fi
în stare s, ci verbul ociv care înseamn trebuie.
Dezbaterea referitoare la o posibil restaurare dintr-o destituire
este tratat adeseori greit din cauza controversei inutile despre existena
sau inexistena unui caracter indelebil. S încercm s clarificm aceast
problem. Trstura comun a fiecrui fel de destituire este, cel puin în
principiu, durata sa venic în contradicie cu suspendarea (oµ¸io).
Motivul pentru aceast permanen trebuie gsit în natura delictului
svârit de inculpat. De obicei ea rezult dintr-o greeal care, svârit în
mod neregulamentar, împiedic exercitarea funciilor sacramentale. În
cazurile unor delicte grave i cunoscute de ctre toi, restaurarea preoiei
celui vinovat ar putea produce un mare scandal în Biseric. Aa a fost
cazul cu aa-numita „Schism Mochian”: preotul Iosif, care binecuvân-
tase cstoria lui Constantin al VI-lea în anul 797, a fost destituit, dar mai
târziu, în anul 806, a fost restabilit
47
. Este clar c disputa dintre patriarhul
Nichifor i studii nu s-a sprijinit pe o chestiune teoretic, adic a ti dac
sau nu ridicarea acestei destituiri a fost posibil. Studiii au considerat
aceast ridicare ca greit din punct de vedere moral. Dar avem i alte
cazuri când destituirea fusese pronunat pentru delicte care, pedepsite

45
SIMEON AL TESALONICULUI, De sacro templo, 131, în P. G., 155, 340 A.
46
Cf. supra nota 27.
47
V. GRUMEL, Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, nr. 368 i 377.



TEORIA PERPETUARII EFECTELOR HIROTONIEI


47
canonic prin aceast pedeaps, nu sunt atât de grave. Prin urmare,
restabilirea treptelor sacramentale se poate face prin aplicarea iconomiei,
aa cum demonstreaz datele istorice
48
.
Cum putem înfia reactivarea puterilor sacramentale pentru un
cleric destituit legal fr a presupune permanena unui caracter indelebil?
În legtur cu aceast problem, profesorul Hamilcar Alivizatos ne ofer
o explicaie concludent: „Biserica este tezaurul i cea care împrtete
Sfintele Taine. Deci, prin actul destituirii, slujitorul penalizat înceteaz s
mai posede aceast putere bisericeasc. Dac mai târziu autoritile
competente ale Bisericii consider potrivit s restabileasc prin iconomie
pe clericul depus, aceast aciune presupune c acesta este împuternicit
din nou de ctre Biseric s îndeplineasc îndatoririle sfinte”
49
.
Am vzut c, în afar de un singur caz, clericii nu trebuie s cear
s fie trecui în rândul laicilor sau cel puin s cear ei din proprie
iniiativ s se elibereze de îndatoririle lor. De fapt, o asemenea micare
presupune o înelegere profesional a preoiei care ignor complet
sfinirea implicat în noiunea de „cler”, care înseamn „a fi ales” printr-o
lucrare exclusiv a lui Dumnezeu
50
. Prin urmare, renunarea voluntar la
preoie reprezint o aciune în dezacord cu acrivia canonic, i Biserica
nu poate folosi o procedur uniform care ar oferi o înfiare decent
unei asemenea renunri. În ce msur poate Biserica restaura iconomia?
S fim siguri, exist, în special astzi, situaii care cer aceast punere în
aplicare a principiului iconomiei. Totui nu trebuie s uitm c iconomia
nu este un remediu, ci constituie numai o excepie care nu abrog o
norm canonic existent. În legtur cu aceast problem, canonistul
Zonaras zice: „Nu considerm ca o lege a Bisericii ceea ce se întâmpl
adeseori”
51
. Coborârea la starea laic poate s fie o msur de pocin i
de compasiune, dar nu trebuie privit ca un drept sau privilegiu; acest
punct de vedere este foarte clar în diferitele texte ale sfintelor canoane
52
.

48
Ibidem, nr. 1134, din anul 1177.
49
H. ALIVIZATOS, The iconomy according to the Orthodox Canon Law, Athens,
1949, p. 79-81.
50
Articolul „Clergy, Clerics” de A. BERNARDINO, în Encyclopedia of the Early Church,
vol. I, New York, 1992, p. 181-183.
51
Comentariul la canonul 17 al Sinodului I-II de la Constantinopol, în Sintagma
Atenian, vol. II, p. 702.
52
A se vedea materialele citate de C. VOGEL, op. cit., p. 64-79.




PR. CONF. DR. CONSTANTIN RUS


48
Summary: The Theory of the Perpetuity of the Effects of
Ordination: the Return of Ordained Clerics to Lay Status
In order to adress correctly the topic indicated in the title of the present
study we must try to conduct a critical enquiry because raw materials drawn from
Church History do not provide an incontrovertible answer. Moreover we should bear
in mind that this issue was never raised in the East before its exposure to western
influence from the sixteen century onward. Some Roman Catholic theologians think
that the Orthodox are inconsistent since in the Eastern Church we can find many
occurrences of restoration of deposed clerics. According to those Roman Catholic
theologians, such an action necessarily implies the belief in the existence of an
indelible character but, as we will see, for the Orthodox canonists and theologians,
this deduction appears to be highly problematic. At this point, we should investigate
the nature of deposition and examine its effects and we will also see that there are
different kinds of deposition according to the seriousness of the transgression and
therefore it is not possible to simply merely equate in every case deposition and
return to the lay state.
We will see that, except in one case, clerics must not ask to be laicized or
even less to take themselves the initiative to rid themselves of their functions. In fact,
such a move supposes a mere occupational understanding of the priesthood which
completely ignores the consecration implied in the notion „of clergy”, i.e. „being set
apart” for the exclusive service of God. Therefore, voluntary abandonment of the
priestly Orders represents an action at variance with canonical exactness and the
Church cannot use uniform procedure which would give an appearance of
respectability to such a renunciation. To what extent can the Church resort to
oikonomia? To be sure, especially nowadays, there are situations requiring its
implementation. However we should not forget that oikonomia is not a panacea and
constitutes only an exception which does not abolish the norm.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful