Tulburările de percepţie

Activitatea senzorial-perceptivă reflectă direct şi unitar dimensiunile şi însuşirile obiectelor din realitate (stimuli), oferind informaţii atât asupra realităţii exterioare, cât şi asupra celei interioare (propriul organism). Percepţia integrează informaţiile oferite de senzaţii, rezultând imaginea perceptivă care va fi integrată de persoană în existenţa sa, analizată prin intermediul gândirii şi valorizată afectiv. Percepţia favorizează experienţa realităţii, trăirea acesteia de către subiect, facilitând adaptarea la realitate a acestuia. Caracteristicile percepţiei: • Obiectivitate • Completă, detaliată • Prospeţime senzorială • Constanţa formei • Independentă de voinţă

Clasificarea tulburărilor de percepţie
1. Hiperestezia rezultă din coborârea planului senzorial, senzaţiile şi percepţiile fiind resimţite de subiect ca foarte intense şi neplăcute. Poate afecta un singur analizator sau ansamblul lor (hiperestezie generală). Apare în surmenaj, neurastenii, debutul psihotic, debutul bolilor infecţioase, hipertiroidie, intoxicaţii cu diferite substanţe. 2. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, cu diminuarea intensităţii senzaţiilor şi scăderea numărului de stimuli receptaţi. Se întâlneşte în stări reactive, depresie, crize isterice paroxistice, tulburări de conştiinţă, schizofrenie. 3. Sinestezia constă în percepţia simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul unui alt analizator (ex. Audiţie colorată). Se întâlneşte în diferite intoxicaţii (mescalină, LSD, cocaină). 4. Agnozia reprezintă un deficit psiho-senzorial, caracterizat prin incapacitatea subiectului de a recunoaşte obiectele după caracteristicile lor senzoriale, în timp ce analizatorii sunt intacţi. 5. Iluzia se defineşte ca percepţie cu stimul real şi specific, denaturată şi/sau deformată. Deformarea se referă mai ales la calităţile senzoriale ale obiectelor percepute. Cu cât denaturarea este mai amplă, semnificaţia patologică creşte. În normalitate, subiectul recunoaşte deformarea, o critică şi îi completează, ajustează sensul conform realităţii. În patologie, subiectul nu încearcă să corecteze deformarea, considerând-o o reflectare autentică a realităţii. a. Iluziile fiziologice, nepatologice – rezultă din modificarea condiţiilor perceptive, obiective a mediului perceptual sau a condiţiilor interne, subiective. 1

Iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive – stimulare subsau supraliminară, depăşirea capacităţii de discriminare a unui analizator, iluzii optico-geometrice. • Iluzii prin modificarea mediului perceptual – stimulare monotonă, deprivare senzorială. • Iluzii prin modificarea condiţiilor interne: false identificări datorate unei atenţii deficitare, iluzii datorate anumitor stări afective (frică, euforie), iluzii datorate modificării stării de conştienţă (iluzii hipnagogice – la adormire şi hipnopompice – la trezire); iluzii datorate stărilor intense de oboseală, suprasolicitare, surmenaj. b. Iluzii patologice (se întâlnesc în tulburări funcţionale ale analizatorilor, sindroame febrile, stări confuzionale, stări onirice, nevroze obsesiv-fobice şi isterice, debutul schizofreniei, stări depresive): • False recunoaşteri – “deja-vu, deja-connu, deja-vecu”; • False nerecunoaşteri – “jamais-vu, jamais-connu, jamais-vecu”; rolul principal în producerea lor îl au mecanismele memoriei; • Paraeidolii – se caracterizează printr-o intensitate şi vivacitate deosebită a iluziei, imaginaţia implicată în acest fenomen putând fi foarte bogată; sunt considerate o punte de trecere către halucinaţii, datorită criticii variabile şi participării afective intense a subiectului; • Alte iluzii – vizuale (micropsii – obiectele par mai mici, macropsii – obiectele par mai mari; dismegalopsii – obiectele par alungite sau lărgite; metamorfopsii – obiectele par deformate; paropsii – distanţa dintre obiecte este deformată; teleopsii – obiectele par mai îndepărtate), auditive (sunetele par mai intense, mai vagi, mai nete sau mai şterse, mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate), olfactive (parosmii), gustative etc. 6. Halucinaţia este o percepţie fără obiect de perceput, subiectul se comportă ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie, atunci când în condiţiile normale ale realităţii exterioare aceste senzaţii sau percepţii nu se realizează. Caracteristici Halucinaţii psihosenzoriale (corespund definiţiei halucinaţiei) mare În Halucinoze Halucinaţii psihice

Senzorialitatea experienţei Proiecţia

medie

Nulă spaţiul În afara 2

spaţiul În

spaţială Convingerea realitatea lor

senzorial în Prezentă

senzorial Absentă

Rezonanţa (participarea) afectivă

Anxiogenă Nelinişte (subiectul reacţionează prin teamă) Fig. 1. Clasificarea descriptivă a halucinaţiilor

spaţiului senzorial Absolută, dar cu caracter xenopatic (impusă subiectului de către altcineva) Impunerea unor sentimente

Senzaţii parazite

Halucinaţii funcţionale

Halucinaţii eidetice

Halucinaţii fiziologice

Halucinoze

Halucinoide

Un excitant care acţionează pe un receptor periferic provoacă apariţia unei senzaţii care nu corespunde cu acţiunea stimulului propriu-zis (ex. Un curent electric, inflamaţia sau compresiunea pot provoca senzaţii luminoase, zgomote, mirosuri) Percepţii false care apar în paralel şi simultan cu o percepţie reală (ex. Zgomotul roţilor de tren este perceput în paralel cu zgomotul unor avioane) Proiecţii în exterior ale unor imagini, obiecte sau fiinţe percepute recent, în condiţiile unor stări afective intense În condiţiile modificării stării vigile – trecerea de la veghe la somn (hipnagogice) sau de la somn la veghe (hipnopompice), în inducţia hipnotică Esenţa lor patologică este recunoscută de către subiect, acesta neabordând un comportament legat de conţinutul acestor percepţii Se situează între reprezentări vii, acurate şi halucinaţii vagi, apar în perioada de geneză sau extincţie 3

a halucinaţiilor, pot fi asimilate halucinozelor, prin lipsa de convingere a subiectului de existenţa lor reală Fig. 2. Fenomene de tip halucinator înrudite cu halucinaţiile Tipul de Subtipuri halucinaţie elementare Halucinaţii auditive Descriere Acoasme, foneme zgomote (foşnete, ţiuituri, pocnete) Circumstanţe de apariţie

– vagi Patologia urechii Boli neurologice Stări confuzive (ex. Din aura epileptică = starea care precedă criza epileptică) Psihoze

Halucinaţii auditive Sunete la care comune subiectul le atribuie o sursă sau o modalitate de producere bine definită (dangăt de clopot, sunetul apei, sunete muzicale etc.) complexe (acustico- Fragmentare verbale) (subiectul percepe silabe, fragmente sintactice) sau cu conţinut precis; vergiberaţie

Schizofrenie Sindromul paranoid Stări depresive Parafrenie Psihoza alcoolică

4

Halucinaţii vizuale

elementare

halucinatorie (subiectul nu înţelege vocile pe care le aude) Imagini percepute ca scântei, linii, puncte luminoase (fosfene, fotopsii)

Afecţiuni oftalmice Tulburări neurologice (migrene, leziuni ale lobului occipital, epilepsie) Stări confuzionale (în sevrajul alcoolic complicat apar zoopsii) Schizofrenia paranoidă Parafrenia

complexe

scenice Halucinaţii olfactive gustative plăcute şi

Fantasmoscopii (obiecte slab conturate) sau figurate (obiecte precise, zoopsii – halucinaţii cu conţinut animal) Panoramice (statice) sau cinematografice (dinamice) Parfumuri, Crizele din epilepsia de lob temporal esenţe, Tumori şi leziuni miresme ale lobului temporal Psihoza afectivă bipolară (în concordanţă cu tonalitatea afectivă) Sevrajul alcoolic complicat (delirium tremens) Sindromul paranoid Psihoze de involuţie 5

Nevroze obsesiv, isteric neplăcute Mirosuri grele, fetide, de putrefacţie, gusturi metalice, astringente Arsuri, dureri, mişcări ale unor insecte subcunatat

de

tip fobic,

Halucinaţii tactile

interne

Intoxicaţii (cocaină, haşiş, LSD) Psihoze alcoolice acute şi subacute (halucinaţii zoopatice) Psihoze de involuţie (delir cu ectoparaziţi Ekbom)

externe

Halucinaţii Modificări corporale organelor (sensibilitatea interne generală şi internă – proprioceptivă şi interoceptivă)

Arsuri, căldură, atingeri, săruturi, curenţi de aer, înţepături ale Arsuri interne, modificări ale viscerelor (organele interne sunt în putrefacţie sau înlocuite cu obiecte metalice), schimbarea poziţiei unor organe

Delirul hipocondriac Schizofrenia paranoidă Psihoze de involuţie – sindromul Cotard (idei delirante de negaţie, de enormitate a organelor, de imortalitate, asociate cu negarea halucinatorie a viscerelor)

Localizări 6

genitale, percepute ca violuri, senzaţii de orgasm, introducerea de corpuri străine în rect Posesiunea Existenţa unor zoopatică fiinţe naturale (şerpi, lupi) sau supranaturale (demoni, spirite) în interiorul corpului Metamorfozarea Transformare întrun animal Fig. 3. Tipuri de halucinaţii psiho-senzoriale Asocierile halucinatorii – grupează mai multe tipuri de halucinaţii (vizuale cu auditive, olfactive cu gustative, tactile cu corporale). În psihozele de involuţie se asociază halucinaţii corporale (în special în zonele genitale) cu cele olfactive. În parazitozele halucinatorii se întâlnesc asocieri de halucinaţii vizuale cu cele tactile (din intoxicaţiile cu alcool, cocaină etc.). Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile) – autoreprezentări aperceptive, caracterizate prin automatism, exogenie şi rezistente la controlul voluntar. Le lipseşte obiectivitatea spaţială şi caracterul de senzorialitate, fiind localizate în spaţiul intrapsihic. Diferă de reprezentările normale prin caracterul de stranietate, exogenitate, pacientul le trăieşte ca pe nişte fenomene străine, impuse din afară, nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite. Rezistenţa subiectului la aceste halucinaţii şi controlul lor voluntar sunt minime, chiar nule.

Tipuri de halucinaţii Descriere Circumstanţe Halucinaţii psihice - voci interioare, ecoul apariţie gândirii sau al lecturii, acustico-verbale gânduri transmise - trăirile vin din afara subiectului prin intruziune, fiind atribuite altcuiva “transmiterea

de

7

gândurilor”, telepatie, comunicare misterioasă, limbaj fără cuvinte, subiectul are impresia că şi-a Deliruri cronice pierdut intimitatea gândurilor şi voinţa, fiind supus voinţei altcuiva Majoritatea psihozelor (în special schizofrenia – sindromul de transparenţă – influenţă a gândirii) Halucinaţii psihice - imagini simple sau vizuale scene panoramice în spaţiul intrapsihic, subiectul are impresia că trăieşte într-o lume a scenelor imaginare - subiectul le vede cu “ochii minţii”, cu “ochii interiori” Halucinaţii psihice - legate de limbajul motorii interior şi expresia motorie a acestuia (verbală şi scrisă) subiectul are senzaţia că vorbeşte (fără antrenarea nervilor faciali) - subiectul schiţează mişcări ale limbii şi buzelor subiectul are impulsuri verbale,”este făcut să vorbească” (automatism verbal) Fig. 4. Tipuri de halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii)

ÎN

PSIHOPATOLOGIE

ŞI

PSIHIATRIE
8

TULBURĂRILE DE PERCEPŢIE APAR GRUPATE, ÎNSOŢITE DE O SIMPTOMATOLOGIE COMPLEXĂ!!!

Tulburările de atenţie
Atenţia este o funcţie psihică ce constă în activarea, tonifierea, mobilizarea, focusarea selectivă şi concentrarea proceselor psihocomportamentale, având ca scop reflectarea optimă a realităţii şi autoreglarea eficientă a activităţii. Caracteristicile atenţiei: • Volumul (cantitatea de unităţi care intră simultan în planul conştiinţei) • Concentrarea • Stabilitatea (caracteristică a concentrării, opreşte fluctuaţia atenţiei) • Distributivitatea (focalizarea atenţiei pe mai multe planuri) • Comutativitatea/flexibilitatea (capacitatea de restructurare rapidă a atenţiei) După gradul de implicare a voinţei, distingem atenţia involuntară (spontană), atenţia voluntară şi cea postvoluntară.

Clasificarea tulburărilor de atenţie (disprosexii)
1. Hiperprosexia – creşterea atenţiei către un anumit domeniu, concomitent cu diminuarea atenţiei (hipoprosexie) pentru restul domeniilor. Mai precis se referă la scăderea comutativităţii atenţiei cu creşterea concentrării pe domeniul de interes. Se întâlneşte în condiţii de normalitate (creştere a interesului, situaţii de pericol, stări de excitaţie psiho-fiziologică, intoxicaţii uşoare cu alcool sau cafeină) şi în condiţii psihopatologice (tulburarea obsesiv-fobică, cenestopatii, delirul hipocondriac, stările maniacale, retardul mental/oligofrenia). 2. Hipoprosexia – diminuarea atenţiei, afectează orientarea selectivă a comportamentului spre un anumit domeniu. Apare în normalitate (surmenaj, oboseală) şi în psihopatologie (tulburări anxios-depresive, schizofrenie, stări maniacale). 3. Aprosexia – abolirea atenţiei, apare în stările confuzionale, sindromul catatonic, demenţe, oligofrenii (fiind determinată de scăderea globală a randamentului intelectual).

9

Tulburările de memorie
Memoria – ansamblul proceselor de memorare, stocare şi reactualizare (prin recunoaştere şi reproducere) a informaţiilor primite din mediu. Tulburările de memorie (dismnezii) se pot clasifica în cantitative şi calitative.

Dismnezii cantitative
1. Hipermneziile constă în evocări involuntare, rapide şi uşoare, tulmultoase şi multiple, mijlocind îndepărtarea subiectului de momentul prezent. Pot apărea în condiţii normale (evocări legate de evenimente deosebite, trăite intens) şi în condiţii psihopatologice, când se produce o îngustare a câmpului de conştiinţă (psihoze – paranoia, tulburarea de personalitate paranoidă, oligofrenii, debutul demenţei, nevroze obsesionale şi isterice, condiţii de detenţie, sindromul hipermnezic emoţional paroxistic tardiv, stări febrile, intoxicaţii uşoare cu eter, cloroform, barbiturice, toxicomanii, aura epileptică). a. Mentismul – derulare involuntară caleidoscopică a unor amintiri, idei. b. Viziunea retrospectivă – retrăirea evenimentelor principale ale existenţei în câteva momente. Apare în situaţii de pericol vital, crize paroxismale, atacuri de panică, stări confuzionale halucinatorii, crize epileptice de lob temporal. 2. Hipomneziile constă în evocări deficitare, lente şi anevoioase, indiferent de efortul voluntar realizat de către subiect pentru a-şi reaminti unele evenimente. Sunt legate de deficitul de atenţie (hipoprosexii). Se pot întâlni în condiţii de normalitate (evenimente insuficient fixate sau neglijate, stări de oboseală sau surmenaj) şi în psihopatologie (nevroze, oligofrenii, debutul demenţelor). a. Lapsusul – dificultate pasageră de evocare, cu aspect lacunar. b. Anecforia – subiectul evocă, ajutat de anturaj, anumite evenimente ce păreau uitate. 3. Amneziile constă în imposibilitatea fixării sau evocării anumitor informaţii, situaţii, evenimente trăite. În funcţie de debutul amneziei, pot fi clasificate în anterograde (de fixare) şi retrograde (de evocare). a. Amneziile anterograde – imposibilitatea fixării imaginilor şi evenimentelor după un anumit moment (“agresiune factorială”), dar cu conservarea evocărilor anterioare acelui moment. Deficienţa este de fixare, informaţiile stocate sunt nealterate, iar memoria evenimentelor îndepărtate este conservată. Apare în stări nevrotice, stări reactive psihogene, sindromul Korsakov (alcoolic, traumatic, infecţios), stări confuzionale, psihoza afectivă bipolară. b. Amneziile retrograde – imposibilitatea evocării imaginilor şi evenimentelor situate anterior unui anumit moment (“agresiune 10

factorială”), dar cu posibilitatea de fixare a informaţiilor situate posterior acelui moment. Deficienţa este de evocare, informaţiile noi putând fi fixate şi evocate. Tipul amneziei Anterogra dă Memoria prezentului Fixarea Alterată Memoria trecutului Evocarea Conserva tă Tipul disocierii Alterarea fixării Conservar ea evocării Subtipuri Circumstan ţe de apariţie Demenţe Afazia Wernicke Sindromul Korsakov Postparoxism epileptic Posttraumatisme cranio-cerebrale Nevroze Sindroame psiho-organice

Retrograd ă

Conserva tă

Alterată

Conservar Lacunare ea fixării Alterarea evocării Elective progresive

Fig. 1. Relaţii dintre amnezia anterogradă şi cea retrogradă b1. Amneziile retrograde lacunare (localizate) – rezultatul fixării absente sau superficiale a unui moment, eveniment, ceea ce duce la imposibilitatea evocării ulterioare a acestuia. b2. Amneziile retrograde elective – au un substrat psihic, cu încărcătură afectivă. Unele amintiri dezagreabile sunt împinse în inconştient, această “uitare” fiind, însă, reversibilă. Uneori pot fi globale, subiectul îşi uită întregul trecut, inclusiv identitatea. b3. Amneziile retrograde progresive (retro-anterograde) – tulburare generală a memoriei, cuprinzând atât evocarea (memoria trecutului), cât şi fixarea (memoria prezentului), fără a mai depinde de un anumit moment (“agresiune factorială”). Este cea mai gravă formă, indicând o alterare puternică a funcţiilor psihice. Se întâlneşte cel mai des în stadiile avansate ale demenţelor.

Dismnezii calitative (paramnezii)
Se deosebesc de cele cantitative prin faptul că, pe lângă deficitul 11

de conţinut mnezic, subiectul încearcă să compenseze aceste lacune prin aranjarea evenimentelor fie în altă ordine cronologică, fie schimbând poziţia sa faţă de evenimentele evocate, alterând noţiunea de “timp trăit”. Se caracterizează prin: evocări deteriorate ale evenimentelor recente sau îndepărtate, fără legătură cu realitatea obiectivă trăită de subiect.Această deteriorare va fi compensată de subiect prin propria sa contribuţie. 1. Tulburări ale sintezei mnezice imediate (iluzii mnezice) – evocări eronate ale evenimentelor trăite, neîncadrate corect în timp şi spaţiu sau nerecunoscute de subiect, deşi au fost experimentate de acesta. a. Criptomnezia – iluzie mnezică în care o idee, un material, o lucrare de care subiectul a auzit sau pe care a văzut-o este considerată ca fiindu-I proprie. Apare în schizofrenie, deliruri sistematizate (paranoia sau parafrenie), demenţe. b. Falsa recunoaştere – iluzie mnezică în care o persoană necunoscută de subiect este considerată drept cunoscută. Poate fi difuză sau generală (deja-vu, deja-connu, deja-vecu), limitată la o singură persoană, obiect sau stare de conştiinţă. Falsa nerecunoaştere se întâlneşte mai rar, pacientul nu este sigur că recunoaşte persoane deja văzute, cunoscute. “Iluzia sosiilor” (Capgras, 1924) este o falsă nerecunoaştere, pacientul considerând ca sosie o persoană pe care o cunoaşte în mod sigur, şi apare în surmenaj, obnubilare, fazele maniacale, schizofrenie, deliruri cronice, sindromul Korsakov, psihastenii. c. Paramneziile de reduplicare – iluzie mnezică în care pacientul consideră că o situaţie sau o persoană nouă este identică cu o situaţie, persoană întâlnită anterior. Se întâlneşte rar în demenţele presenile. 2. Tulburări ale rememorării trecutului (allomnezii) cuprind falsificări mnezice, sub aspect cronologic sau sub aspectul situării în realitate. a. Pseudoreminiscenţele – falsificarea mnezică sub aspect cronologic, subiectul trăieşte în prezent evenimentele care s-au petrecut în realitate în trecut. Apare în sindromul Korsakov. b. Ecmnezia – falsificarea mnezică sub aspect cronologic, inversă pseudoreminiscenţelor, subiectul se întoarce în trecut şi retrăieşte activ evenimentele reale din trecut. Apare în isterie. c. Viziunile panoramice ale trecutului – în situaţii de criză sau pericol vital, subiectul are iluzia că retrăieşte instantaneu întreaga existenţă. Apare în demenţe, stări confuzionale, epilepsia de lob temporal, isterie. d. Confabulaţiile – falsificare mnezică sub aspectul situării în realitate, subiectul reproduce anumite evenimente imaginare, fiind convins că evocă trecutul real, scopul fiind acela de a compensa lacunele mnezice. Confabulaţiile pot fi: de perplexitate, de jenă, de încurcătură, mnezice, fantastice, onirice. Nu sunt intenţionate şi apar pentru a suplini deficitul mnezic. Se întâlnesc în sindromul Korsakov, 12

stări confuzionale, oligofrenii, stări maniacale (confabulaţii cu caracter ludic).

Tulburările de gândire
Gândirea – funcţia cea mai organizată a psihicului uman, prin care se integrează şi se prelucrează informaţia preluată din realitatea interioară şi exterioară, realizându-se trecerea la un nivel superior al cunoaşterii. Caracteristicile gândirii: • Caracter mijlocit (integrează afectivitatea, atitudinile emoţionale, funcţiile mnezico-prosexice, percepţia şi reprezentarea, experienţa anterioară a subiectului) • Caracter generalizat abstract (simplifică realitatea, o reduce la caracteristici esenţiale, o reconstruieşte şi o generalizează) • Caracter creator (îmbogăţeşte şi remodelează realitatea pe baza proiectelor şi planurilor elaborate) • Caracter operaţional (informaţia este transformată, prin scheme logice şi noţiuni, într-un sistem de acţiuni organizate, orientând comportamentul subiectului).

Clasificarea tulburărilor de gândire
1. Tulburări în discursivitatea gândirii Tulburări în ritmul gândirii a. Accelerarea ritmului gândirii – înlănţuire extrem de rapidă a ideilor, cu multiplicarea numărului de asociaţii, care pierd însă din profunzime, cu evocări exagerate şi numeroase digresiuni (paranteze) care întrerup firul principal al discursului. Se asociază cu tulburări de atenţie care determină incapacitatea subiectului de a se concentra asupra unei anumite teme. b. Lentoarea ideativă – scădere a numărului de idei, de posibilităţi de asociere, evocări dificile, diminuare a forţei de reprezentare şi a imaginaţiei. 2. Tulburări în fluenţa gândirii a. Fading-ul mintal (Guiraud) – scădere progresivă a gândirii, manifestată printr-o încetinire a ritmului verbal, ca şi cum pacientul ar fi detaşat de ceea ce spune. b. Barajul ideativ (Kraepelin) – oprirea ritmului ideativ. 3. Tulburări în ansamblul gândirii (în judecăţile şi raţionamentele gândirii) a. Ideile dominante – se detaşează din contextul general al ideilor, 13

impunându-se la un moment dat, fiind legate de anumite particularităţi ale personalităţii subiectului, de unde şi hipervalorizarea acestor idei, fie că subiectul este sau nu conştient de aceasta. b. Ideile prevalente (Wernicke) – se impun gândirii ca nucleu al unui sistem delirant şi este în acord cu personalitatea subiectului, în ciuda dezacordului cu realitatea. Are tendinţa de a se dezvolta şi de a îngloba persoanele şi evenimentele din jur. Prezintă un crescut potenţial psihopatologic delirant. c. Ideile obsesive – se impun gândirii, o invadează, sunt recunoscute de subiect ca parazite, fiind străine de personalitatea subiectului (egodistone). d. Ideile delirante – în dezacord evident cu realitatea obiectivă, subiectul crede însă în realitatea lor şi este insensibil la argumentele logice care I se aduc. Aceste idei îi modifică concepţia despre sine şi despre lume, trăirile afective şi comportamentul. Tipul de idee delirantă Idei de persecuţie Idei cu conţinut depresiv (de vinovăţie, autoacuzare, inutilitate, ruină) Idei hipocondriace Sindromul hipocondriac Idei de gelozie şi erotomanie Idei de filiaţie (de provenienţă ilustră) Idei de reformă, invenţie, idei mistice Idei de grandoare Idei de relaţie Conţinut psihopatologic Convingerea subiectului că suferă prejudicii morale, materiale sau fizice, simţind că ceilalţi îi sunt ostili Raportarea unor situaţii nefavorabile reale la acţiunile sau trăirile subiectului, negarea capacităţilor intelectuale şi fizice, a posibilitătilor materiale Convingeri privind existenţa unor boli incurabile şi foarte grave, în dezacord cu starea de sănătate reală a subiectului Centrat în jurul ideilor hipocondriace, cărora li se adaugă anxietatea şi cenestopatiile Subiectul se crede victima infidelităţii partenerului/ei Convingerea subiectului că provine dintr-o familie mult superioară familiei sale reale sau că are provenienţă divină. Idei legate de capacitatea intelectualcreatoare a subiectului, în domeniul ştiinţific, socio-politic, religios Idei legate de calităţile fizice şi psihice deosebite ale subiectului sau de situaţia sa socială şi materială Convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat atitudinea faţă de el, exercitând asupra sa o influenţă nefavorabilă, criticându-I acţiunile şi calităţile Credinţa subiectului că se află sub influenţa 14

Idei de influenţă

acţiunii unor forţe xenopatice (din afara sa) Idei metafizice şi Preocupări bizare ale subiectului, legate de cosmogonice probleme ca metempsihoza, cosmogonia, biogeneza etc. Fig. 1. Clasificarea tipurilor de idei delirante

e. Structurarea delirantă (delirul) – tendinţa ideilor delirante de a se asocia, sistematiza, restructurând gândirea într-un mod particular. e1. Delirul sistematizat – idei delirante ce se alcătuiesc în judecăţi şi raţionamente, aparent logice, dar pornind de la premise false. Tipul de delir sistematizat Delir pasional revendicare şi Conţinut psihopatologic

de Întreaga gândire este subordonată unei idei prevalente, cu creşterea tonusului afectiv (elementul dinamic în construirea acestui delir) Delir senzitiv de relaţie Trăirea de către individ a unui conflict cu (Kretschmer) grupul, pe fondul unei personalităţi vulnerabile, în dezacord cu aspiraţiile propuse pe care nu le poate îndeplini Delir de interpretare Cumul de interpretări, presupuneri, (Serieux şi Capgras) pseudoraţionamente care se organizează conform unui postulat iniţial Fig. 2. Tipuri de deliruri sistematizate e2. Delirul nesistematizat – structurare mult mai redusă a ideilor delirante, aparenţa logică se pierde, iar subiectul nu caută o argumentare raţională. Tipul de delir nesistematizat Conţinut psihopatologic

Delir fantastic sau de Se caracterizează prin tematica fantastică, imaginaţie (parafrenic) bogăţia imaginativă, coexistenţa lumii delirante cu cea reală, la care subiectul continuă să se adapteze (dubla contabilitate) Stări delirant- Deliruri nesistematizate, însoţite de halucinatorii, bufee tulburări perceptive de tip halucinator delirante (sindromul paranoid) Delir indus (“folie a deux”- Aderenţa unuia dintre membrii unui cuplu nebunia în doi) la delirul celuilalt (pot exista forme de delir în trei, patru, delir multiplu, delir în masă) 15

Fig. 3. Tipuri de deliruri nesistematizate 4. Tulburări operaţionale ale gândirii Pot fi pasagere (reversibile), atunci când randamentul şi eficacitatea gândirii şi capacitatea de creaţie scad (în surmenaj, stări reactive, posttraumatice, infecţii, intoxicaţii) sau permanente. Acestea din urmă sunt: a. Staţionarea (nedezvoltarea gândirii) – incapacitatea subiectului de a atinge anumite nivele operaţionale, de la cele complexe (abstractizare, generalizare) la cele elementare (limbaj articulat, capacitatea de autoîngrijire). Este un semn evident de retard mental (oligofrenie). b. Tulburări progresive ale gândirii – scăderi progresive şi globale ale întregii existenţe psihice, afectând în primul rând gândirea, cu capacitatea de generalizare şi abstractizare. Constituie un semn diagnostic pentru demenţe. Sindromul demenţial – caracteristici: scăderea capacităţilor intelectuale, cu perturbarea funcţionării socio-profesionale; tulburări grave şi ireversibile de memorie şi gândire; modificarea trăsăturilor personalităţii premorbide (înainte de îmbolnăvire); absenţa tulburărilor de vigilitate.

Tulburările de comunicare
Comunicarea interumană reprezintă modalitatea de realizare a schimburilor de informaţie dintre subiecţii umani, printr-un ansamblu specific de procese psihomotorii, în care canalul principal este cel verbal, la care se adaugă cele nonverbale. Limbajul, ca modalitate de comunicare verbală, dă specificitate şi semnificaţie comunicării interumane. Comunicarea non-verbală se realizează prin: ţinută, mimică, gestică, atitudine, completând limbajul verbal. Comunicarea non-verbală poate fi: metaverbală (sprijină şi întăreşte comunicarea verbală), paraverbală (în contrasens cu cea verbală), disverbală (modificare patologică a comunicării non-verbale).

Tulburările comunicării verbale
1. Tulburări ale expresiei verbale a. Ritmul verbal Tulburările ritmului Conţinut verbal psihopatologic Tahifemia Accelerarea limbajului

Circumstanţe apariţie

de

ritmului Stări de insomnie Stări de agitaţie Palilalie (asociată cu

16

Bradifemia

Afemia

Ritm neregulat

iteraţia) Încetinirea ritmului Stări depresive limbajului Demenţe Oligofrenii Epilepsie Imposibilitatea de a vorbi Leziuni neurologice (deşi subiectul îşi mişcă buzele, îşi exprimă incapacitatea de comunicare verbală prin mimică şi gestică) Baraj verbal Schizofrenie Stereotipii (discontinuitate corespunzătoare blocajelor gândirii) Fig. 1. Tulburări ale ritmului verbal

b. Debitul verbal Tulburările debitului verbal Conţinut psihopatologic cuvinte Circumstanţe apariţie de

Hiperactivitatea verbală simplă Fluxul de crescut (bavardajul)

este Personalităţi dizarmonice (tulburări de personalitate) Creştere a ritmului şi Stări de excitaţie, Logoreea debitului cuvintelor agitaţie Stări maniacale Sindrom paranoid Hipoactivitatea simplă Aspect ezitant şi Psihastenii monoton al vorbirii Inactivitatea totală Absenţa vorbirii legată Isterie (mutismul) de un factor afectiv, Stări de stupor reactiv fără leziuni ale Catatonie centrilor sau organelor Stupor depresiv Stări confuzionale vorbirii Demenţe Tulburarea obsesivcompulsivă Mutismul relativ – Stări confuzionale 17

Inactivitatea (mutacismul)

expresia verbală este Stări delirante redusă, se păstrează mimica, gestica, limbajul scris Mutismul discontinuu (semimutismul) – o altă formă a mutismului relativ totală Mutism deliberat, voluntar Stări maniacale Stări delirante Tulburări de personalitate (histrionică, schizoidă) Oligofrenie Demenţe Simulare Fig. 2. Tulburări ale debitului verbal

c. Intonaţia c1. Intensitatea vorbirii – vorbirea cu voce tare, exclamaţiile, strigăte (în stările de excitaţie, agitaţie, sindromul paranoid, stări hipomaniacale); vorbirea cu voce şoptită (în depresie, isterie – musitaţie). c2. Coloratura vorbirii – vorbire monotonă (în depresie), afectată, puerilă, manieristă (în schizofrenie). d. Tulburările fonetice – tulburări ale articulării şi pronunţării cuvintelor (dizartrii şi dislalii), apar în afecţiuni neurologice (boala Parkinson, boala Wilson, coree) şi în afecţiuni psihice, reprezentate de: rotacism, sigmatism, rinolalie, balbism (isterie, tulburări anxioase, schizofrenie, demenţe). e. Tulburările de semantică şi sintaxă – modificări apărute la nivel de cuvânt, frază, limbaj. Apar în schizofrenie, deliruri cronice, stări confuzionale, afazii, tulburări demenţiale. e1. Paralogismul – un cuvânt normal utilizat în sens diferit de cel uzual. e2. Neologismul – un cuvânt nou, creat prin compoziţie, contaminare, fuziune a unor fragmente de cuvinte. e3. Embololalia – inserţia într-un discurs normal a unor cuvinte străine frazei care revin periodic. e4. Agramatismul – limbajul lipsit de articole, conjuncţii, prepoziţii, redus la un “stil telegrafic”. e5. Paragramatismul – expresii bizare şi neologisme, plecând de la rădăcini corecte. e6. Elipsa sintactică – suprimarea unor cuvinte care ar da sens frazei, în timp ce elementele principale rămân în structura ei. e7. Onomatonomia – repetarea obsedantă a unuia sau mai multor cuvinte, în general grosolane. 18

e8. Asintaxa – limbajul lipsit total de structură gramaticală, constând într-o succesiune de cuvinte care îşi păstrează semnificaţia în sine. e9. Stereotipiile verbale – repetarea de cuvinte izolate sau grupate invariabil, cu caracter ritmat, regulat, monoton. e10. Ecolalia – repetarea cuvintelor interlocutorului, de obicei cu reproducerea intonaţiei. e11. Psitacismul – vorbirea total lipsită de sens, “salată de cuvinte”. e12. Glosomania – ansamblul manifestărilor verbale neoformate, acumulate fără sintaxă, lipsite de semnificaţie proprie, nu are valoare de mesaj, este doar o exprimare megalomană (în manie şi schizofrenie). e13. Verbigeraţia – înşiruirea automată de cuvinte fără legătură, fragmente de fraze sau fraze întregi fără legătură între ele, cu deformarea sintaxei şi neologisme ce determină incomprehensibilitatea limbajului. Denumire Manifestări psihopatologice Schizofazie (Kraepelin) Discurs specific care, după un debut prin câteva sau discordanţă verbală fraze comprehensibile, se transformă într-un limbaj (Chaslin) ermetic, prin intercalarea într-un debit rapid a cuvintelor cu neologisme. Doar intonaţia ne indică participarea afectivă - interogaţie, ură, declaraţie etc. Glosolalie (Flournay) Structurarea unei limbi noi, ce se organizează şi se îmbogăţeşte progresiv, de obicei cu un conţinut delirant de tip paranoid Deformare sistematică a unor cuvinte, ce generează un limbaj aparent nou, puţin diferit de un jargon Introducerea de litere pronunţate de pacient parazite în cuvintele

Pseudoglosolalie Schizoparalexie Schizoparafazie (Bobon) Limbaj incoerent

Gradul extrem al discordanţei verbale

Formă de maximă alterare, incomprehensibil Fig. 3. Tulburările semantice în schizofrenie 2. Tulburări ale expresiei grafice a. Hiperactivitatea (graforeea) – nevoia imperioasă de a scrie, asociată de obicei cu logoreea. Apare în accesele maniacale, schizofrenie, deliruri cronice, tulburări de personalitate. Intoxicaţia cu cuvânt este o formă particulară a graforeei (bolnavul scrie un singur cuvânt de foarte multe ori) şi apare în demenţe, precum şi în schizofrenia hebefrenică. b. Inactivitatea (refuzul scrisului) – în general asociată mutismului,

19

uneori cu disocierea acestora (pacientul refuză să vorbească, dar acceptă să scrie). c.Tulburări ale morfologiei scrisului c1. Tulburări ale caligrafiei - micrografii, macrografii, manierisme, stereotipii etc. c2. Tulburări ale dispunerii textului în pagină – scris în cerc, pătrat, adnotări bizare etc. c3. Policromatografia – pacientul scrie utilizând mai multe culori, atunci când circumstanţele nu o cer. c4. Tulburări semantice – neografisme, paragrafisme, embolografia, schizografia, pseudografia, ermetismul (simboluri), grifonajul (scrisul se transformă într-o mâzgălitură). 3. Afaziile – totalitatea tulburărilor de exprimare şi înţelegere a limbajului oral şi scris, datorate unor leziuni neurologice clare.

1. Ţinuta – aspectul exterior (îmbrăcămintea, pieptănătura, atitudinea), indicând gradul de conformism la normele sociale, în raport cu vârsta, sexul, necesităţile subiectului. a. Ţinuta dezordonată – în oligofrenii, demenţe, stări confuzionale, schizofrenie, manie. Gatismul este un aspect particular, caracterizat prin pierderea capacităţii de autoîngrijire (în stadiile avansate ale demenţelor, oligofrenii de grad sever). b. Rafinamentul vestimentar – în isterie, tulburările de orientare sexuală (homosexualitate), schizofrenie (într-o formă particulară). c. Ţinuta excentrică (detalii vestimentare bizare) – în schizofrenie, deliruri cronice (în concordanţă cu conţinutul delirului), stări maniacale (conform tendinţelor ludice şi erotice). d. Ţinuta pervertită – cisvestismul (îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia prezentă a subiectului) apare în tulburările de personalitate, schizofrenie, manie; transvestismul (utilizarea îmbrăcămintei sexului opus, ca perversiune sexuală), se asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi. 2. Mimica – expresia facială se modifică după coduri determinate socio-cultural. a. Hipermimiile – în stări maniacale, depresive, deliruri de grandoare, de persecuţie. b. Hipomimiile – în sindromul catatonic, stuporul depresiv, oligofrenii. c. Paramimiile – disocieri dintre limbajul verbal şi expresia mimică. Sunt specifice schizofreniei (surâsul schizofren, prostraţie, furtuni mimice, incoerenţă mimică, mimică impulsională, manierisme şi stereotipii faciale). 3. Gestica – totalitatea mişcărilor voluntare şi involuntare cu funcţie de exprimare, simbolizare, semnificare. a. Ticurile – gesturi scurte, involuntare, repetitive, parazite, afectând 20

Tulburările comunicării nonverbale

anumite grupe musculare şi reproducând o mişcare reflexă care în condiţii normale ar avea o funcţie precisă, în absenţa unei cauze organice (ex. mişcări simple - clipit, tuse, ridicări de umăr etc. sau mişcări complexe – mişcări ale membrelor). Ticurile sunt întărite de componenta afectivă – anxietate, nelinişte, stări conflictuale, diminuându-se atunci când subiectul este liniştit. Se întâlnesc în: tulburări anxioase, obsesiv-compulsive, psihastenie, sindromul Gilles de la Tourette (asocierea unor ticuri multiple în special din regiunea capului şi membrelor, alături de ticuri vocale şi impulsul incontrolabil la pornolalie). b. Manierismul – mişcări parazite care accentuează expresivitatea gesticii, dând impresia de artificialitate. Apare în simulare, schizofrenie, isterie. c. Bizareriile gestuale – formă exagerată a manierismului, gestica deţine o simbolistică incomprehensibilă. d. Negativismul – refuzul stabilirii comunicării, prin rezistenţa la orice solicitare din exterior. Apare în schizofrenie, oligofrenii, stări confuzionale, depresie. e. Stereotipiile – conduite repetitive, cu caracter mai puţin simbolic şi mai inteligibile. Au o logică în sine care este, însă, inadecvată situaţiei prezente. Apar în schizofrenie, oligofrenii, demenţe, afecţiuni neurologice cronice. f. Perseverările – persistenţa unor atitudini şi gesturi atunci când acestea nu mai sunt cerute de o situaţie sau o comandă. Apar în demenţe, oligofrenii, schizofrenie.

21

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful