O nouă paradigmă: dezvoltarea socială Poate părea şocantă afirmaţia că societatea s-a dezvoltat până acum prin crize.

Presate de urgenţa problemelor, raritatea resurselor şi limitarea capacităţilor de proiectare socială, societăţile s-au caracterizat printr-o atitudine pasivă faţă de viitor. Viitorul le-a apărut ca o stare impredictibilă, care vine, bună sau rea, actorii neavând un control semnificativ asupra ei. Pentru prima dată în istorie, viitorul începe să devină un spaţiu al construcţiei conştiente şi planificate. Comunităţile se află în faţa unei noi provocări: să-şi dezvolte capacitatea de a construi viitorul. Pentru aceasta este nevoie de noi instrumente teoretice şi metodologice, de o nouă capacitate individuală şi colectivă, dar şi de noi tipuri de instituţii. Este o nevoie presantă pentru cristalizarea unei culturi a dezvoltării. Asistăm la un proces rapid de constituire a unei noi paradigme în ştiinţă: paradigma dezvoltării sociale proiectate şi planificate. Dezvoltarea socială se referă la orientarea întregii lumi, a unei ţări, regiuni, comunităţi

sau instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, pusă ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat în timp, printr-un set de acţiuni conjugate.
Schimbarea prin criză este impusă de presiunea factorilor negativi şi nemulţumirea explozivă, iar soluţiile vizează un orizont de timp redus şi se dovedesc adesea slab eficiente. Dezvoltarea socială planificată presupune, însă, un proces amplu de proiectare pe termen mediu şi lung pentru soluţionarea problemelor sociale şi valorificarea oportunităţilor, nu doar soluţionarea unor crize sau relaxarea unor tensiuni. Ne aflăm la începutul procesului de dezvoltare a capacităţilor de formulare de strategii de ieşire proiectată şi planificată din criză şi de construire a sistemelor de acţiune colectivă orientate de promovarea strategiilor adoptate. O mare varietate de programe de dezvoltare socială sunt formulate la toate nivelurile: internaţional, naţional, regional, local, sectorial. Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în ţările plasate la vârful evoluţiei – ţările cele mai dezvoltate fiind aflate într-un proces neproblematic de perfecţionare - sau în comunităţile prospere, ci în ţările confruntate cu înapoieri şi decalaje. În prima jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX România a fost dominată de dezbateri asupra strategiilor şi programelor de decalaje a înapoierii şi apropierii de Europa dezvoltată. Instituţia ca instrument al dezvoltării Am ales ca obiect al proiectului nostru capacitatea de dezvoltare socială a instituţiilor. De ce termenul cheie de instituţie? Prin instituţie, în sens foarte larg, se înţelege o activitate colectivă organizată, structurată prin reglementări explicite. Organizarea unei activităţi de amploare, orientată spre realizarea unor obiective, reprezintă un proces de instituţionalizare. În sensul restrâns, prin instituţie se înţelege sistemul public cu instituţiile sale: ministere, departamente, agenţii, autorităţi publice judeţene şi locale cu toate organizaţiile sale. Termenul de instituţie publică are în vedere deci o organizare legiferată, cu vocaţie de a contribui la promovarea bunăstării colective, desfăşurată de regulă pe o durată nelimitată. În ultimele decenii a devenit evident că instituţiile publice, care au cunoscut o extindere spectaculoasă în cadrul a ceea ce se numea statul bunăstării, cunosc o criză a eficienţei lor. Nu este întâmplător că tema reformei instituţiilor publice a intrat în centrul preocupărilor. În ultimele decenii, un rol important în procesul de dezvoltare socială îl au şi organizaţiile nonpublice: asociaţii, ONG-uri, organizaţii private cu profil economic. Credem că, indiferent de profil, toate organizaţiile sunt antrenate într-un proces de lărgire a ariei lor de responsabilitate socială. Aşteptarea publică faţă de toţi actorii sociali este complementară cu asumarea de către aceştia a vocaţiei de sporire a contribuţiei la procesul global de dezvoltare socială. Acest ghid oferă o sistematizare generală a paşilor, a fazelor pe care orice proces organizat/instituţionalizat de dezvoltare proiectată trebuie să le conţină. Rolul central în procesul de dezvoltare socială îl are sistemul de instituţii publice. Reforma administraţiei publice înseamnă în primul rând reforma instituţiilor publice. Şi cheia reformei instituţiilor publice, noi credem, reprezintă o profundă reorientare a lor către viitor. Viitorul este tot mai mult o stare de construit. Credem că instituţiile publice suferă, din acest motiv, o restructurare profundă. Tradiţional ele se concentrează pe soluţionarea problemelor curente, aplicând reglementările legale. Este firesc că instituţiile publice tradiţionale aveau nevoie în primul rând de competenţă juridică şi economică pentru gestionarea resurselor. În ultimul timp instituţiile publice se orientează spre schimbarea socială printr-un efort organizat, desfăşurat în timp. Asistăm la o tranziţie de la aplicarea legislaţiei pentru soluţionarea problemelor punctuale la dezvoltarea de programe/proiecte. O nouă competenţă este necesară. Orientarea 1

spre construirea viitorului constă în schimbarea profilului activităţii instituţiilor: din rezolvarea de probleme punctuale, în activităţi de dezvoltare proiectată şi planificată. Pentru aceasta este nevoie de instrumente. Bunele intenţii şi entuziasmele naive trebuie să facă loc unei metodologii înalt elaborate. Fazele proiectării şi principiile dezvoltării sociale Schema propusă aici conţine conceptele-cheie ale paradigmei dezvoltării sociale: problemă socială, obiectiv, strategie, plan de acţiune, monitorizare, evaluare. Procesul de dezvoltare socială cuprinde 8 faze de parcurs. Fiecare fază a procesului de dezvoltare socială - planificare, implementare, monitorizare şi evaluare - este prezentată distinct. Ghidul se încheie cu o grilă de evaluare care include indicatori ce pot fi avuţi în vedere pentru evaluarea capacităţii instituţiei de a genera dezvoltare socială, la un moment dat, inclusiv o propunere de instrument pentru feedback intern, un mic glosar de termeni care include toate conceptele definite de-a lungul ghidului, şi o listă de publicaţii şi de site-uri pe Internet care pot fi utile dacă doriţi să aprofundaţi o temă sau alta. Pentru o mai uşoară înţelegere a procesului de dezvoltare socială Ghidul cuprinde un prim capitol în care sunt prezentate pe scurt conceptele-cheie, cele 8 faze/paşi ale oricărui proces de dezvoltare socială planificată, precum şi zece principii ale activităţii de dezvoltare socială. Opt faze ale proiectării dezvoltării sociale Fazele proiectării dezvoltării sociale Pentru simplitate, procesul de dezvoltare planificată este prezentat în acest ghid sub forma unor faze succesive. Procesul are, evident, un caracter ciclic, incluzând mecanisme de feed-back şi corecţie pe tot parcursul său. Orice proces de dezvoltare planificată începe prin identificarea unei probleme, continuă cu proiectarea acţiunii, învăţarea din experienţa acţiunii, corecţie, şi apoi din nou acţiune. Revenirile la faze anterioare sunt necesare datorită acumulării de noi cunoştine, evaluării continue a activităţii sau apariţiei unor noi oportunităţi. Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare Identificarea şi diagnoza problemei Feed-back Corecţie Evaluarea Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei Elaborarea Planului Monitorizarea Implementarea de acţiune Prima fază:identificarea şi diagnoza problemelor sociale. Orice proces de dezvoltare porneşte de la problemele cu care sistemul social respectiv se confruntă. Problemă o reprezintă şi fructificarea oportunităţilor de dezvoltare. Faza a doua: stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare. Limitarea resurselor impune ierarhizarea problemelor de abordat şi alegerea celor mai importante: prioritizarea. Formularea explicită a criteriilor de stabilire a priorităţilor este importantă pentru evitarea alegerii sub presiunea conjuncturilor sau a intereselor de grup. Orice adoptare a unor obiective conţine explicit sau tacit priorităţi. Faza a treia: identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei de acţiune. După 2

este o operaţionalizare a opţiunilor strategice din 1998. Un exemplu ilustrativ este Strategia Antisărăcie adoptată în 1998 de către Comisia Prezidenţială Antisărăcie. Faza a şaptea: evaluarea. 3 .stabilirea obiectivului de acţiune se pune imediat problema modalităţii de atingere a acestuia: strategia de acţiune. dacă ea aplică prevederile planului într-un mod corect. va oferi mai multe locuri de muncă. Odată elaborate şi adoptate. atribuirea de resurse. planul. Un nou concept a ocupat un loc important în paradigma dezvoltări sociale: planul de acţiune. dar nu neapărat realizarea obiectivului global propus. Momentele de criză activizează voinţa de acţiune. Sunt două sensuri distincte. Şi planurile cunosc o dinamică similară cu cea a problemelor sociale. duc la atingerea obiectivului global. instituţii. Se creează o conştientizare şi internalizare a obiectivului. În primul rând se asigură că aplicarea planului va duce la realizarea obiectivului propus. Monitorizarea nu evaluează „rezultatul” acţiunii. Aceştia pot avea motivaţii diferite. fapt care duce la „uitarea” planurilor adoptate. multe dintre ele rămân nerealizate. adoptat în 2002. riscul unor opţiuni proaste este în creştere. Cum să relansezi o economie subdezvoltată. instituţii. Problemele cu care societăţile actuale se confruntă au crescut rapid în complexitate. reducând astfel sărăcia. rămânând la nivelul de direcţii de acţiune şi principii. a obiectivului de atins. la rândul ei. antrenând mulţi actori sociali. Ea nu a fost operaţionalizată sub forma unui plan de acţiune. Adoptarea soluţiilor impuse de conjuncturi. Acest tip de control este desemnat tot mai mult prin termenul de „monitorizare”. a soluţiilor alternative şi stabilirea strategiei celei mai bune. Social-democraţia consideră că reducerea sărăciei trebuie realizată în principal prin dezvoltarea unui sistem de protecţie socială. monitorizarea dinamicii problemei de soluţionat / a obiectivului de realizat.Implementarea planului reprezintă o mulţime de acţiuni ale actorilor implicaţi. b. Actorii individuali şi colectivi interiorizează obiectivul. Faza a patra: operaţionalizarea strategiei într-un plan de acţiune socială. ci şi intervenţia altor factori. Elaborarea şi adoptarea acestora relaxează presiunea de acţiune. Neoliberalismul a adoptat o altă strategie: scăderea cheltuielilor sociale publice prin reducerea taxelor şi a contribuţiilor sociale presupune a stimula relansarea economiei care. atât prin suport cu beneficii financiare a celor în nevoie. interese convergente sau divergente. va duce la realizarea obiectivului. căutându-se să se identifice atât contribuţia strategiei/planului. În ultimii ani. prin ridicarea celor cu venituri mici la un nivel minim decent. Alegerea unei strategii devine tot mai dificilă. Dezvoltarea unei strategii/ unui plan este un răspuns la presiunea de acţiune. Este deci necesară o monitorizare în sine a dinamicii problemei. Strategia. societatea noastră s-a confruntat cu o experienţă frustrantă: se elaborează strategii şi planuri de acţiune. ci trebuie să urmăreşti continuu realizarea acestora. Alegerea strategiei presupune identificarea „căilor posibile de acţiune”. strategii alternative. Se presupune că procesul. Planul de acţiune reprezintă o operaţionalizare a strategiei în termenii unei pluralităţi de subobiective care. ci „procesul”. totodată. cât şi intervenţia altor factori. Paralel cu monitorizarea implementării planului de acţiune este nevoie de o monitorizare continuă a dinamicii problemei de soluţionat.asigurată de monitorizarea executării planului . Monitorizarea poate asigura implementarea cu succes a planului. creându-se astfel „cultura dezvoltării”. Atingerea subobiectivelor se întinde pe perioade de timp. cât şi prin instrumente active de îmbunătăţire a capacităţii lor de a produce veniturile pentru un standard decent de viaţă. grupuri sociale. specialişti. împreună. Aceasta depinde nu numai de aplicarea consecventă a planului .ci şi de calitatea strategiei/ planului. de interese. organizaţii. disputa dintre neoliberalism şi social-democraţie. Monitorizarea reprezintă un proces de „urmărire” continuă a acţiunii planificate şi a stării de schimbat. De aceea nu este suficient să „dai sarcini”. monitorizarea implementării planului. cum să minimizezi corupţia sau sărăcia sunt probleme care nu au soluţii simple. cu ţinte intermediare. PNAinc. În al doilea rând. responsabilităţi. în orizonturi de timp specificate. se asigură orientarea continuă a actorilor implicaţi în a acţiona în direcţia conţinută în plan. reducerea beneficiilor sociale va motiva „săracii” să facă eforturi mai mari pentru a ieşi din sărăcie. Strategia este o direcţie globală de acţiune. priorităţi proprii. fiind „uitate în sertare”. sau „a primei soluţii care pare satisfăcătoare” poate duce la adevărate dezastre. acţiunea orientată de strategie şi plan. Faza a cincea: implementarea planurilor de acţiune. organizaţii. ca direcţie globală de acţiune cu principiile care fundează opţiunea. venituri mai mari. S-a conturat un nou concept-direcţie de dezvoltare a construcţiei sociale: strategia. De exemplu. Planurile cu un grad mare de complexitate antrenează o mulţime de actori sociali. comunităţi. La aceasta se adaugă dificultăţile de implementare. Faza a şasea:monitorizarea. Sărăcia scade/ creşte/ staţionează? Nu numai implementarea strategiei determină dinamica respectivei probleme sociale. dar complementare ale monitorizării: a. Aceste două „ideologii” sunt căi de acţiune. Rapoartele de monitorizare au mai multe funcţii. nu conţine măsurile concrete. Procesul de elaborare a acestora poate fi deosebit de laborios.

Evaluarea trebuie făcută în toate fazele. Doctrina „morala nu are ce căuta în politică” maschează supremaţia intereselor înguste de partid. prin mecanismele democraţiei . „Secretomania”. vizibilitatea este o precondiţie a democraţiei. a organizaţiilor economice şi non-economice. în fine. 1. a comunităţilor locale. Principiul transparenţei Acţiunile colective. adoptând conceptul de parteneriat. în armonie cu ceilalţi actori sociali şi în special cu beneficiarii. dar strategia însăşi nu a fost o alegere bună. „civili” trebuie să-şi asume o 4 . a jocurilor politicianiste de grup şi nu poate funcţiona decât în climatul lipsei de transparenţă. Ea are funcţii fundamentale în toate ipostazele acţiunii colective: (a) În contextul reprezentativităţii: acţiunea făcută „în numele” colectivităţii exprimă efectiv interesele colectivităţii sau ascunde un joc de interese particulare? (b) În contextul eficienţei: este strategia promovată suficient de eficace? sunt resursele eficient utilizate? (c) În contextul deschiderii la autoperfecţionare: acţiunea este deschisă faţă de sine şi faţă de public la autoperfecţionare. Zece principii ale dezvoltării sociale Pe lângă conceperea corectă a fazelor procesului de dezvoltare planificată. dar şi toţi actorii sociali non-publici. sau stabilirea priorităţilor nu a fost corectă. Coerenţa internă a componentelor sistemului. aria democraţiei suferă o lărgire substanţială. „ascunderea” reprezintă patologii ale funcţionării actului nu numai exercitat în numele. dar factori adverşi neprevăzuţi au intervenit. Guvernarea se realizează nu numai de către „reprezentanţii aleşi”. de la decizie. Conceptul frecvent utilizat de parteneriat public/ privat se referă tocmai la acest proces de lărgire a guvernării prin incorporarea colectivităţii în întreaga sa varietate. elementul cheie al guvernării moderne. Feedback-ul include activităţi de transmitere către părţile implicate a concluziilor. Societatea modernă nu este produsul autorităţii. dar şi moral. Principiul parteneriatului Conceptul de democraţie este. Evaluarea impune identificarea factorilor responsabili de eventualul eşec sau de eficacitatea scăzută. Principiul supremaţiei interesului public. Cauza eficienţei scăzute poate consta în deficienţe din oricare fază parcursă a procesului: poate planul nu a fost suficient sau corect implementat (monitorizarea executării planului). pe parcurs. un caracter ciclic. Transparenţa. a regulilor tehnice de proiectare a activităţii şi a conformităţii cu prevederile cadrului legal. trebuie să fie înalt vizibile pentru toţi cei interesaţi. Parteneriatul se realizează printr-un amplu proces de dialog social. aşa cum s-a menţionat mai înainte. dar şi continuă. o deschidere insuficientă pentru critica opţiunii strategice/ planului. dar şi externă. Din anii 60. de câteva secole. a beneficiarilor la întregul proces. Autorităţile publice reprezintă centrul de iniţiere şi coordonare a parteneriatului. cu reveniri în fazele anterioare pentru a include un mecanism de feed-back şi corecţie. dar şi al funcţionării sale este regula fundamentală a democraţiei reprezentative. Principiul coerenţei Coerenţa este condiţia menţinerii identităţii funcţionale. sau poate planul a fost defectuos conceput. 5. la execuţie şi evaluare. Supremaţia interesului public este condiţia fundamentală a unei societăţi coezive şi eficiente. Mai ales în cazul instituţiilor publice transparenţa procesului decizional şi legislativ. politic. eficacitatea globală a acţiunii sociale. realizate în numele şi/ sau în interesul colectivităţii. în întreaga sa diversitate: grupurile sociale interesate. instituţiile şi organizaţiile care o compun.Riscul monitorizării este de a crea o rigiditate a acţiunii. 4. Conceptul de evaluare deschide un alt tip de analiză: raportarea strategiei/ planului la soluţionarea problemei/ realizarea obiectivului propus. Procesul dezvoltării sociale are. ci tot mai mult prin participarea întregii colectivităţi. Acest principiu este esenţial în funcţionarea corectă a sistemului politic şi al guvernării. refuzului acceptării criticii continue a procedurilor sale. ci al colectivităţii însăşi. dar şi în interesul colectivităţii. Faza a opta: feed-back şi corecţie. alese de către colectivitatea însăşi. Evaluarea la sfârşitul unui ciclu. dar într-un mod specific. 2. poate întregul proces a fost corect elaborat. recomandărilor şi lecţiilor învăţate din activităţile de monitorizare şi evaluare. implementarea strategiei într-un plan a fost corectă. sau problema de soluţionat a fost prost formulată sau a fost pur şi simplu o falsă problemă. Parteneriatul se referă deci la coordonarea de către instituţiile guvernării. 3. este important a fi luate în considerare o serie de principii care asigură eficienţa întregului program. Vizibilitatea este condiţia de bază a dialogului cu colectivitatea pe care o reprezintă şi/ sau pe care o afectează. lipsa transparenţei este simptomul „închiderii”. a procesului de participare a grupurilor de interese. este esenţială pentru a se evita risipa efortului pe căi probate a fi insuficiente. Principiul responsabilităţii sociale asumate Nu doar instituţiile publice.

10. pentru generaţia prezentă. pentru întreaga umanitate. Restructurarea social-economică şi democratizarea sunt oportunităţi oferite de colapsul sistemului socialist care trebuie fructificate. în toate fazele desfăşurării acestora. Ea are două componente: o sustenabilitate economică – sursele economice ale unei strategii vor fi asigurate pe tot parcursul promovării strategiei – şi o sustenabilitate socială – aplicarea strategiei va fi susţinută de actorii sociali. Problema tot mai presantă este: cât de eficient utilizezi resursele existente. El contribuie totodată la consolidarea capacităţii individuale şi colective de dezvoltare proiectată. Democraţia nu se reduce doar la participarea la decizie şi control. 9. Principiul folosirii integrale a resurselor pentru dezvoltare În toate strategiile de dezvoltare social-economică.responsabilitate socială. Să contribuie global la creşterea calităţii vieţii colective. Explozia sărăciei sau apariţia traficului de fiinţe umane sunt procese sociale negative. să absoarbă sărăcia şi excluziunea socială. iar nu blocată de dinamica globală a contextului social. Resursele sub formă de oportunităţi şi de capacităţi devin cruciale în procesul de dezvoltare socială. O nouă cultură a gestionării eficiente a resurselor este vitală în acest domeniu. dar şi faţă de grupurile care o compun. Efectul de investiţie umană şi colectivă trebuie explicit considerat. Principiul sustenabilităţii Sustenabilitatea devine un criteriu de evaluare tot mai important al tuturor strategiilor/ programelor. Principiul abordării incluzive Un program de dezvoltare socială. Principiul investiţiei în dezvoltarea socială şi umană Un proiect de dezvoltare socială are ca efect nu numai rezolvarea unei probleme/ realizarea unui obiectiv. trebuie să aibă un efect global pozitiv. Identificarea şi diagnoza problemei Feed-back Corecţie Evaluarea Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei Elaborarea planului de acţiune Monitorizarea 5 . 6. Proiectarea dezvoltării sociale Identificarea şi diagnoza problemelor De regulă activităţile sociale sunt orientate spre rezolvarea problemelor cu care comunitatea se confruntă. Este necesară identificarea şi mobilizarea tuturor resurselor existente în întreaga comunitate. O societate funcţionează bine dacă toţi actorii îşi asumă o responsabilitate faţă de întreaga colectivitate. Programele social-economice trebuie să fie sensibile la eventualele costuri sociale implicate. Promovarea mecanismelor de testare a eficienţei programelor. la rândul său. ca o condiţie a unei democraţii profunde şi a unei societăţi coezive. cu atât mai mult cu cât resursele devin mai limitate prin lărgirea rapidă a ariei de responsabilitate. 7. dar şi pentru generaţiile viitoare. Suntem tot mai şocaţi de imensele pierderi în funcţionarea programelor sociale. să contribuie la creşterea coeziunii sociale. Principiul promovării culturii eficienţei Nu este suficient să ai bune intenţii şi nici să acorzi bani. este cheia bunei funcţionări. Ce este o problemă socială ale proiectării dezvoltării sociale? Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare O problemă socială reprezintă fie un proces social care afectează advers colectivitatea. mobilizarea resurselor comunitare reprezintă o componentă cheie. Dezvoltarea socială reprezintă activităţi de soluţionare progresivă a problemelor sociale. Ea include şi contribuţia la mobilizarea resurselor şi la realizarea acţiunilor colective. fie o oportunitate de dezvoltare care trebuie fructificată. Filozofia „supremaţiei bugetului” este strategia slabei eficienţe. 1. 8.

Identificarea şi asumarea problemei este prima formă a conştientizării colective a unei probleme sociale. şi priorităţilor lor diferă de la o categorie socială la alta. Nevoile populaţiei dintr-o comună diferă sensibil de cele ale populaţiei dintr-un oraş monoindustrial. Faţă de respectiva problemă se dezvoltă o atitudine activă. conflicte. atitudinea colectivităţii faţă de aceasta este crucială în dinamica socială. în situaţii de criză. colectivităţile se resemnează să trăiască cu problemele nerezolvate. Din punctul de vedere al atitudinii colectivităţii. efectul fiind adesea exploziile sociale. guvernul. anumite tipuri de poluare). problema acumulându-se. pentru că implică procese cognitive complexe. de localitate. Problemele sociale diferă şi în funcţie de tipul colectivităţii. deci a nevoii de intervenţie socială. acordându-i o prioritate absolută. În timp ce tinerii sunt preocupaţi de găsirea unui loc de muncă.Implementarea Pentru că o problemă socială este conectată cu acţiunea. pensionarii sunt preocupaţi de problema medicamentelor. În vechea paradigmă. utilizate ca instrumente de luptă politică şi manipulare. Lansarea problemelor false induce confuzie în conştiinţa colectivă şi poate masca adevăratele probleme. prin aceasta. deşi nu sunt toate vizibile pentru colectivitate (spre exemplu. Problemele cauză –factorii care produc starea – nu sunt neapărat clare pentru conştiinţa colectivă. de resemnare în faţa ei. partidele politice). Problemă manifestă – o problemă considerată de colectivitate ca fiind importantă. cât şi percepţia asupra gravităţii. Nu orice problemă generează neapărat o acţiune. partidele politice. Un alt exemplu este dependenţa de alcool. Problemele stare – cataclisme. dar fără a se întreprinde ceva în legătură cu ea. o problemă socială poate fi: Problemă potenţială – nu este identificată de către colectivitate ca o problemă socială. urgenţei. colectivităţile sunt expuse riscului de a formula probleme cauză care au atât rol de manipulare şi deturnare a atenţiei de la cauzele reale. În lipsa mijloacelor de a-i face faţă. În multe cazuri. Sunt două tipuri de probleme sociale: probleme stare şi probleme cauză. răspunsul instituţiilor pune accentul pe opresiunea prin forţă a proceselor negative. precum şi faţă de cele ale locuitorilor marilor oraşe. dar în anumite condiţii. Există şi false probleme. nu în ultimul rând. deşi o problemă reală. Schimbarea de atitudine faţă de o problemă poate fi produsă de doi factori: (a) Creşterea presiunii problemei prin consecinţele ei (b) Apariţia de oportunităţi de soluţionare a problemei: resurse. iar nu a traficului poate fi mai importantă. mass media. 6 . conflicte sociale – sunt de regulă conştientizate adecvat. cetăţenii. de judeţ. Problemă asumată – este identificată ca o problemă socială şi. La constituirea agendei publice contribuie sistemul politic (parlamentul. Spre soluţionarea ei se concentrează eforturile/ resursele disponibile Lista de probleme sociale identificate alcătuieşte agenda publică. fluidizarea traficului este considerată o problemă majoră în Bucureşti. autorităţile publice locale. Aşadar. Din acest motiv. organizaţiile şi asociaţiile civice. Latenţa este prima formă de conştientizare a problemei. fiind o prioritate pe agenda publică. Adesea criza problemelor explozive a fost continuată de criza soluţiilor. Nevoile populaţiei dintr-o zonă inundabilă vor fi diferite de cele ale locuitorilor dintr-o zonă secetoasă. asumată ca o preocupare de către colectivitate. În funcţie de modul de asumare. diferite segmente sociale vor propune teme şi priorităţi diferite pe agenda publică. ea poate fi asumată de către comunitate ca problemă. căderea economiei. Problemă centrală – colectivitatea consideră respectiva problemă ca cea mai importantă. Riscul exploziei creşte. Dialogul şi confruntarea politică reprezintă în mare măsură promovarea agendelor publice ale actorilor sociali. asociată cu îngrijorare. Atât definirea problemelor. colectivitatea poate avea o atitudine pasivă. ministerele. instituţiile publice (naţionale şi locale). Instituţiile au propriile lor agende: guvernul. care a fost recunoscută ca problemă socială (şi nu doar problemă medicală) numai în urma conştientizării de către colectivităţi a mai multor factori cauzali sociali. institutele de cercetare. în timp ce în oraşele mai mici sau în comune. cât şi rol de absorbţie a incertitudinii din jurul unor profunde frustrări şi temeri colective. capacitate colectivă. epidemii. de regiune. agenţiile. război. O reacţie defensivă în faţa incapacităţii soluţionării problemelor este represiunea nemulţumirilor colective. De asemenea. de cartier. pentru soluţionarea căreia este necesar să se acţioneze. problema transportului. universităţile şi. Există grade de adecvare a conştientizării la nivel colectiv a problemelor sociale. o problemă poate avea trei stări distincte: Problemă latentă – o problemă considerată de către colectivitate ca problemă socială. dezamăgite de eşecul eforturilor depuse. Poluarea. nu a fost conştientizată şi asumată ca problemă socială pentru o lungă perioadă.

cel mai adesea. incapacitatea instituţiilor de a interveni şi gestiona nevoile educaţionale ale acestor copii. dar şi de intervenţia altor factori. controlul social deficient asupra migraţiei forţei de muncă etc. determină plecarea părinţilor la muncă în străinătate). sărăcia va fi absorbită parţial de creşterea economică. pentru un manager ocupat. Cadrul minim necesar presupune identificarea şi organizarea factorilor cheie care vor ghida deciziile critice implicate în proiectarea programului/proiectului de dezvoltare. precum şi a efectelor. sarcina analizării problemei trebuie să fie mai modestă. Estimarea efectelor negative şi pozitive. Opiniile cetăţenilor privind problemele sociale. câte persoane cu un anumit tip de handicap etc. sunt importante pentru că influenţează agendele politice. efort uman şi colectiv – sunt mereu limitate. Resursele de care dispunem –economice. Prioritatea. Exemplu: cauzele problemelor educaţionale cu care se confruntă copiii din familii cu unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate includ starea de sărăcie a familiei (care. ci diferenţiat. identificarea efectelor neaşteptate. (a) Problema pentru societate • Un cost de resurse pentru societate • Ameninţare la adresa sănătăţii şi siguranţei (securităţii) membrilor societăţii • Ameninţare la adresa valorilor societale cum ar fi integrarea socială 7 . Totuşi. Dinamica unei probleme depinde de acţiunea socială asupra ei. diferenţiate pe segmente sociale. care stabilesc priorităţile la nivel naţional/local. care sunt segmentele sociale a căror sărăcie nu este afectată semnificativ de creşterea economică. O prognoză corectă a agravării unei probleme poate genera acţiuni de prevenire. deci asupra cauzelor. Chiar dacă nu se întreprinde nimic. Prognoza reprezintă totodată un factor important în stabilirea priorităţilor. în funcţie de gravitatea/urgenţa/importanţa acordată. Nu toate problemele cu care ne confruntăm pot fi abordate la un moment dat. În ce măsură în percepţia colectivă problema este potenţială sau asumată (latentă. Estimarea efectelor reprezintă baza motivării acţiunii colective. Dinamica sărăciei este determinată de politicile anti-sărăcie. a dinamicii acesteia. A acţiona asupra unei probleme înseamnă în primul rând a acţiona asupra factorilor care generează respectiva problemă. (4) Stabilirea priorităţilor (5) Prognoza dinamicii problemei (6) Atitudinea colectivităţii Gravitatea unei probleme/ avantajele fructificării unei oportunităţi stau la baza stabilirii priorităţilor. câţi săraci sunt. Prioritizarea reprezintă un proces crucial în proiectarea unui proces de dezvoltare. Ele nu pot fi distribuite egal tuturor problemelor pe care le asumăm. manifestă sau centrală). Trei elemente cheie ale unei analize a problemei sociale Complexitatea problemelor sociale a condus la o varietate de cadre pentru analiză. a factorilor determinanţi. Dar este important de ştiut în ce măsură creşterea economică reduce sărăcia.Diagnoza problemelor sociale Pentru a acţiona eficient este necesară o diagnoză adecvată a problemelor: Diagnoza unei probleme sociale presupune următoarele operaţii:\ (1) Estimarea dimensiunii (amplorii problemei (2) Identificarea cauzelor (3) Identificarea efectelor Exemplu: câţi copii sunt abandonaţi de familiile naturale. Statistica socială cuprinde o largă varietate de indicatori sociali-economici şi demografici care permit estimarea dimensiunilor unei probleme sociale. dar şi de dezvoltarea globală a economiei. De corectitudinea sa depinde eficienţa globală a acţiunii.

Sunt indicatori privitori la amploarea unei probleme. variaţia ei în „harta socială”. cât şi asupra stadiilor de rezolvare a acestora. Informaţiile privind problemele sociale sunt culese prin metode diverse. factorii care o produc/ influenţează.) se constituie atât în surse de informaţii cu privire la problemele sociale. orice instituţie ar trebui să dezvolte mecanisme şi proceduri specifice. Sunt importanţi şi indicatorii conştiinţei colective referitoare la problemelor sociale. eficienţa acestora. procesarea şi gestionarea acestora. în primul rând). cele de sondare a opiniei publice şi universităţile au producerea de indicatori şi date ca unul dintre obiective. instituţiile administrative asociate. efectele ei. precum şi informaţii detaliate despre centralitatea şi urgenţa acestora. sondaje de opinie. Informaţiile din această categorie au un caracter de adecvare şi calibrare la strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. Pentru identificarea informaţiilor relevante. focus-grupuri. instituţiile furnizoare de date pe bază de protocol. mass media etc. Un număr mare de instituţii culeg astfel de date. analize de conţinut (presă. interviuri. al instituţiilor de cercetare socială. printre care institutele de cercetare.(b) Problema pentru indivizi • O deprivare de standardul minim de sănătate şi decenţă • O ameninţare cu abuzul şi exploatarea • O barieră faţă de participarea socială completă (c) Factori care contribuie la existenţa sau extinderea problemei • Biologici/ fizici • Comportamentali • Sociali • Psihologici • Economici • Individuali • Familiali • Comunitari • Societali • Istorici • Politici Fiecare problemă socială tinde să fie asociată cu un set propriu de indicatori. partenerii sau publicul. sociologia în primul rând. Surse de date privind problemele sociale• Instituţiile specializate • Instituţiile de cercetare În această categorie sunt cuprinse instituţiile publice furnizoare de date (Institutul Naţional de Statistică. sindicatele şi diversele asociaţii deţin date sintetizate. ministerele şi agenţiile. Este cazul. Agenda 21. dar mai ales de capacitatea de a procesa inteligent datele existente. sindicatele. colectarea. organizaţiile neguvernamentale. care pot oferi o imagine în profunzime asupra unor problematici sociale concrete. • Agendele globale Agendele naţionale şi internaţionale (spre exemplu. centralizare şi gestionare a acestor informaţii pot furniza o imagine coerentă şi integrată asupra problemelor existente. Eficienţa unei instituţii depinde de nivelul şi calitatea informaţiilor de care dispune. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului etc. de la dialog cu beneficiarii. în mod special. Institutele de cercetare. organismele internaţionale. Instituţiile care deţin mecanisme de clasificare. cât şi de formulare şi stabilire a unor priorităţi. Surse de date privind problemele sociale • Mass-media • Instituţia respectivă Mass-media joacă un rol important atât în ceea ce priveşte receptarea şi sintetizarea informaţiilor provenite din mediul social/comunitar. a atitudinilor faţă de acestea şi faţă de priorităţile asociate. cât şi în ceea ce priveşte formularea problemelor şi fixarea lor în 8 . acţiunile orientate spre soluţionarea ei. organizate şi focalizate pe domenii de interes bine specificate. • Organizaţiile societăţii civile ONG-urile. discurs politic).

formal. a identifica atât aria de responsabilitate 9 . dar a rămas în continuare incompletă. mai general. Multe probleme sunt menţinute în subconştienţă (într-o stare de potenţialitate) sau.ministerul. Lărgirea ariei potenţiale de responsabilitate a diferitelor instituţii reprezintă o temă de negociere în câmpul politic. activităţile pe care le dezvoltă.Saconsideratcă. persoane special desemnate etc. Spre exemplu. Contribuţia unei instituţii la dezvoltarea globală a societăţii în care funcţionează se plasează pe două direcţii: (1) creşterea eficienţei cu care ea soluţionează problemele pe care şi le-a asumat/care i-au fost atribuite şi (2) prin lărgirea continuă a ariei sale de responsabilitate asumată. O asemenea lărgire a ariei de responsabilitate s-a petrecut târziu.. ordine de ministru. formarea şi dezvoltarea personalităţii acestora. ele pot oferi o bază pentru identificarea unor teme de maxim interes sau cu caracter urgent din perspectiva cetăţenilor. Deşi informaţiile astfel obţinute sunt slab structurate. instituţiile publice îşi asumă. Aria potenţială de responsabilitate este deschisă. hotărâri de guvern. destinate relaţiilor cu publicul. Este necesară distincţia între aria de responsabilitate atribuită formal şi cea asumată practic. (1) Un rol central în culegerea opiniilor cetăţenilor revine existenţei unor departamente. situaţiile de criză. ele pot fi acoperite foarte inegal sau. Diferiţi actori sociali i-au reproşat această restrângere arbitrară. Codului Familiei în vigoare). Această definire formală se regăseşte în documentele Departamentului. prin aplicarea reglementărilor legale. Instituţiile şi aria lor de responsabilitate Prin arie de responsabilitate înţelegem lista de probleme sociale asumate de către respectiva colectivitate/ instituţie pentru a fi soluţionate. sunt pasiv tolerate (stare de latenţă). şi-a definit aria de responsabilitate restrânsă la copiii instituţionalizaţi. rezolvarea problemelor legate de şcoală şi copii/ tineri. DPC ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru toate problemele copilului. Este important. uneori. Subdezvoltarea. Prin aria potenţială de responsabilitate a unei instituţii înţelegem domeniul problematic care intră legitim în sfera de acţiune a respectivei instituţii. Creşterea resurselor şi a capacităţilor face ca tot mai multe probleme sociale să fie asumate activ. chiar deloc prin activitatea practică.prin poziţia sa în configuraţia guvernamentală. Partidele.Tradiţional. Orientarea tot mai accentuată a societăţii actuale spre dezvoltare este caracterizată şi prin lărgirea ariei de responsabilitate asumată. Aceasta nu înseamnă numaidecât că toate cele trei instituţii sociale menţionate . Ministerul Muncii. limitarea severă a resurselor şi a capacităţilor de acţiune se caracterizează prin faptul că puţine probleme sociale sunt asumate activ. în timp ce aria de responsabilitate asumată practic este conţinută în comportamentul instituţiilor. birouri. şcoala şi familia. Orientarea tot mai accentuată a instituţiilor publice spre dezvoltarea de programe şi proiecte a creat o mare flexibilitate. a estimării potenţialului de participare a cetăţenilor în rezolvarea problemelor. Deşi atribuirea formală a unor responsabilităţi implică obligativităţi legale. noi probleme putând fi asumate. programe politice adoptate de congresele partidelor. dar. atribuirea de resurse financiare şi umane.asigură dezvoltarea armonioasă a personalităţii fiecărui copil. Asumarea de noi responsabilităţi se realizează atât prin constituirea de noi instituţii publice. îndeosebi datorită limitelor slab trasate la nivelul responsabilităţilor şi asumării în mai mare sau mai mică măsură a acestor obiective de către fiecare dintre instituţii. dar mai mult prin lărgirea ariei de responsabilitate a instituţiilor publice existente. o arie relativ limitată de probleme şi. în strategia de protecţie a copilului etc. Aria de responsabilitate efectivă se referă la tipurile problemelor pe care o instituţie şi-o asumă explicit. Sunt frecvente situaţiile în care responsabilităţile atribuite formal nu sunt prezente în activitatea efectivă a instituţiilor. se pot organiza forumuri de discuţii sau acţiuni de tipul „cutia cetăţeanului”. chiar conştientizate. învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (obligaţiile părinţilor cf. morale. să se îngrijească de sănătatea şi dezvoltarea fizică. câţiva ani de la înfiinţare. de aceea. De asemenea. populaţia pot considera că o instituţie sau alta trebuie să-şi asume anumite responsabilităţi. asociaţiile.conştiinţa colectivă. Instituţiile publice devin actori activi cu un rol distinct în promovarea dezvoltării sociale. de guvern). De asemenea. Aria de responsabilitate asumată a instituţiilor publice cunoaşte o lărgire rapidă. mass-media. Asumarea responsabilităţilor este o arenă de dispută socială şi politică. aflat în subordinea Primului Ministru. Familiei şi Egalităţii de Şanse are în aria sa de responsabilitate domeniul social al muncii şi protecţie familiei şi copilului. pe care nu şi le asumă încă. (2) Evaluări şi studii pe care le iniţiază instituţia în vederea identificării şi analizei problemelor sociale existente. Departamentul pentru Protecţia Copilului (DPC). politice. Şcoala are în responsabilitate nu numai instruirea tinerilor. dar şi de educarea. Aria de responsabilitate atribuită formal este definită prin reglementările legale (legi. de parlament. părinţii sunt obligaţi să crească copilul. „porţi deschise”. precum şi a evaluării diverselor tipuri de soluţii. uneori.

abuzul sexual. să-şi asume întreaga arie potenţială de responsabilitate. care declanşează posibilitatea/ presiunea de asumare a noi responsabilităţi. de fiecare dată. (e) apariţia de resurse suplimentare.) pot fi abordate doar printr-un set de acţiuni desfăşurate în timp: Fazele proiectării dezvoltării sociale Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare Identificarea programe/ proiecte de dezvoltare. capacităţi. în fine. Unele probleme sociale sunt abordate punctual. Orientarea spre dezvoltare rezidă în conştiinţa ariei potenţiale de responsabilitate şi stabilirea. a priorităţilor şi a modului de punere a acestora în practică. Urgenţa problemei. alte probleme sunt trecute în latenţă. resurse. manifeste). reducerea poluări etc. Sunt probleme ale unui sistem care au efecte destructive profunde. Probleme prioritare şi diagnoza problemei Nici un sistem nu se poate ocupa de toate problemele cu care se confruntă. (c) schimbări în sistemul de priorităţi. Prima operaţie a asumării problemelor sociale ale unui sistem este prioritizarea problemelor: care este problema pe soluţionarea căreia se centrează cea mai mare parte a resurselor (problema centrală). în conjuncţie cu alte valori. Nu este de aşteptat ca o instituţie. (d) creşterea capacităţilor instituţiilor de a-şi lărgi sfera de responsabilitate. Lărgirea ariei potenţiale de responsabilitate a diferitelor instituţii este un proces care depinde de câţiva factori: (a) schimbările din sistemul de valori al colectivităţii. Dinamica unei probleme sociale este rezultatul unei prioritizări. Problemele sociale complexe (cum sunt sărăcia. Distribuirea resurselor limitate impune alegeri dificile: Feed-back Corecţie Evaluarea Capacitatea instituţiei Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei Elaborarea Planului de acţiune stabilirea de priorităţi. 10 . în fine care sunt trecute în latenţă. nederminate. departe de necesar.) a devenit o problemă importantă şi introdusă în aria de responsabilitate a diferitelor instituţii publice sau non-publice. în diferite grade (problemele asumate. Integrarea pe piaţa muncii a tinerilor a devenit o problemă la nivel european. neglijarea etc. o problemă intră în zona priorităţilor şi ea este formal asumată. de cele mai multe ori. maltratarea. Monitorizarea Implementarea Resursele sunt concentrate pe unele probleme. la un moment dat. presiuni. (b) apariţia unor cerinţe funcţionale ale societăţii. Asumarea acestei responsabilităţi a luat forma cerinţei sistemului de învăţământ ca toate ciclurile să se termine cu o formare profesională (un indicator al incluziunii sociale). cât şi modurile în care aceasta este asumată practic. în societatea actuală abuzul asupra copilului (în forme ca: exploatarea economică. În practica societăţilor/ instituţiilor sunt utilizate mai multe tipuri de probleme prioritare stabilite în funcţie de: 1.atribuită formal. valoarea demnităţii umane. Spre exemplu. 2. Din diferite motive. care sunt problemele cărora trebuie să li se acorde de asemenea atenţie. alte probleme sunt acoperite cu resurse „de întreţinere”. prin aplicarea reglementărilor. Proiectarea dezvoltării sociale Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare Problemele sociale prezintă un grad ridicat de complexitate şi pot fi soluţionate/ parţial rezolvate pe perioade. Este un proces de evoluţie în funcţie de diferiţi factori: nevoi.

comunitate etc). actorii occidentali (spre exemplu. Se poate ajunge astfel la o prognoză comprehensivă şi precisă (O’ Neil McMahon. scorul zero semnifică absenţa potenţialului de schimbare. c. pentru înţelegerea instrumentului). Analizele realizate de comunitatea ştiinţifică. înainte de a începe să acţioneze asupra sistemului-client (organizaţie.luând în considerare motivaţia şi capacităţile lor şi a mediului relaţionat cu problema . pe baza datelor colectate din teren. Procesul de prioritizare Stabilirea priorităţilor reprezintă un proces politic-social complex. instituţie publică. a temelor importante la nivel naţional.persoană/persoane . cum sunt demonstraţiile. care pot fi accesate pentru satisfacerea nevoilor identificate. e. Principiile parteneriatului şi transparenţei sunt componente vitale care garantează democratizarea întregului proces prin acces şi participare socială efectivă. ecosistemică. prevenirea sărăciei etc. Relevanţa problemelor pentru valorile fundamentale ale societăţii: echitate. b. Agenda internaţională. coagulări de acţiune colectivă.datorat naturii intrinseci a acesteia -. FMI şi Banca Mondială. Asociaţiile şi organizaţiile care promovează interesele diferitelor segmente ale comunităţii. 1 = foarte scăzut. Mai ales în primii ani de tranziţie. exprimat în programe politice. i. al persoanelor implicate . pe dimensiunile problemă-persoane-mediu. în funcţie de potenţialul de schimbare. Impactul social al unor catastrofe naturale sau tehnologice: inundaţii. Exploziile sociale disruptive care pot genera urgenţe: revoltele sau creşterea îngrijorătoare a unor fenomene negative precum criminalitatea. Acesta este util ca şi cadru de referinţă pentru compararea aşteptărilor de schimbare pentru diferite probleme şi vizualizarea aceleia care deţine cel mai mare potenţial de intervenţie. 2 = scăzut. generând o prioritate. Se produce ceea ce se numeşte schimbare prin crize. 1996). 2. restructurarea întreprinderilor. Întrebările pe care ni le punem în procesul prioritizării sunt: Asupra cărei probleme să acţionăm mai întâi? De unde să începem? Pe ce bază ar trebui selectată o problemă pentru focalizarea primordială a intervenţiei? O modalitate practică de ierarhizare a problemelor în funcţie de priorităţi este aceea de abordare a analizei acestora din perspectivă holistă. autorităţi publice locale. coeziune socială. ministere. soluţia ar fi să demonstreze experienţe de succes sau satisfacere a nevoilor cât de repede cu putinţă. f. g. diagnoza se focalizează asupr tripletului – problemă . un actor social important.în estimarea potenţialului de schimbare al fiecărei probleme identificate. incluziune socială. Agenda Uniunii Europene reprezintă un factor important de stabilire a priorităţilor ţărilor membre. care implică interacţiunea dintre actori sociali diverşi şi poate avea la bază: a. ca în exemplul din tabelul 1. abandonul copiilor. 10 = potenţial maxim pentru schimbare (scorurile sunt prezentate doar exemplificativ. pot fi schimbate prin intervenţie. Grupuri politice care promovează interese particulare (economice sau politice). A fost dezvoltat un instrument pentru a ajuta lucrătorii să conceptualizeze şi analizeze problemele. partide. k. 11 . Astfel. d. secetă. Mecanismele democratice reprezintă garanţia corectitudinii procesului de stabilire a priorităţilor. Fiecare problemă este studiată şi evaluată. Personalităţile politice şi specialişti din sistemul administraţiei publice naţionale şi locale.Intervenţia aici devine o urgenţă a sistemului. pe o scală de la 0 la 10. restituirea proprietăţilor private naţionalizate). 5 = mediu.sistem ierarhizat de priorităţi adoptate de guvern. asistentul social/agentul schimbării va încerca să selecteze mai întâi o problemă cu potenţial ridicat de schimbare în toate cele trei arii (problemă-persoane-mediu).ţinînd cont de resursele disponibile în mediu. După luarea în considerare a potenţialului global/total de schimbare al problemelor. Opinia publică de care actori politici trebuie să ţină seama. Agenda politică . h. j. Identificarea variabilelor strategice – componente ale sistemului care au două caracteristici: (a) acţiunea asupra lor produce schimbări dezirabile în întregul sistem şi (b) sunt manipulabile. Efecte secundare negative şi neanticipate ale unor măsuri de intervenţie (reformă. 3. în vederea satisfacerii nevoilor. abandonul şcolar. Variabilele strategice reprezintă variabile ale dezvoltării. Pe această scală. Acţiunile colective: grupuri sociale active.mediu . guvernele occidentale) au avut o intervenţie importantă în stabilirea priorităţilor. Astfel. Această alegere porneşte de la supoziţia că agenţii schimbării şi instituţia/ organizaţia pentru care ei lucrează ar trebui să câştige încrederea sistemului-client în aptitudinea lor de a le fi de ajutor. Sondajele de opinie reprezintă un mecanism important de cristalizare a opiniei publice/ curentelor de opinie (membrii colectivităţii capătă conştiinţa colectivă) şi de informare a actorilor politici. Se analizează potenţialul de schimbare al problemei însăşi . accidente industriale.

indiferent de nivelul de organizare socială vizat (grup. barajul existent neputând asigura necesarul de apă potabilă pentru gospodăriile racordate la reţea. Instrumentul de prioritizare a problemelor. În calcularea potenţialului de schimbare al fiecărei probleme/nevoi identificate s-au luat în considerare resursele de care dispune localitatea şi încercările de rezolvare a unora dintre probleme. este util pentru acţiunea socială orientată asupra oricărui sistem-beneficiar. De exemplu.iar pe de altă parte. pentru a-şi asigura un nivel de trai decent. etnografie. Problema terenurilor agricole rămase în paragină poate fi asociată. Turismul local ar putea fi încurajat şi prin amenajarea de spaţii speciale pentru vânzarea unor obiecte. În privinţa reţelei de canalizare. primăria din localitate a elaborat deja un proiect. (c) (c) număr mare de magazine particulare care sastisfac nevoile de aprovizionare ale localnicilor. plasarea localităţii între Sighet şi Borşa. înfiinţarea unor societăţi comerciale cu profil de prelucrare şi valorificare a lemnului ar fi binevenite şi ar putea avea efect benefic şi în crearea de noi locuri de muncă. cu plecarea tinerilor apţi de muncă. exemplificat anterior. Problemele au fost diagnosticate şi prioritizate pe baza informaţiilor culese din teren. care urmează a fi înaintat pentru a obţine finanţare. De asemenea. Existenţa unei zootehnii de tradiţie în zonă şi revigorarea acesteia ar putea duce la crearea unor microîntreprinderi de prelucrare a laptelui şi carmangerie. articole de îmbrăcăminte. Prioritizarea problemelor/ierahizarea priorităţii problemelor Lista problemelor Scorurile potenţialului de schimbare (0-10) Problemă Persoane Mediu Totalul potenţialului de schimbare Prioritatea problemeiGravitatea* Apă potabilă insuficientă Lipsa reţelei de canalizare Şomaj Sărăcie Străzi nereparate Terenuri agricole necultivate Salubritatea străzilor şi cursurilor de ape Creşterea animalelor* în rubrica referitoare la gravitate se menţionează situaţiile care pun în pericol viaţa oamenilor. de la membrii comunităţii respective (lideri formali şi informali. organizaţie. la soluţionarea mai multor probleme identificate. cu creşterea animalelor şi agricultura de subzistenţă . caracteristice obiceiurilor şi tradiţiilor din zonă şi promovarea turistică a zonei şi localităţii şi în plan internaţional.potfiexemplificateurmătoarele: (a) existenţa resurselor de apă de suprafaţă şi subterană de bună calitate. Înfiinţarea unor micro-ferme zootehnice ar ajuta. pe de o parte. vecinătate etc). dacă sunt bine gestionate. alţi localnici). fânului şi laptelui . chiar şi a celor mai greu accesibile autovehiculelor. capabile să satisfacă nevoile regionale. Se depun eforturi de către administraţia publică locală pentru construirea unui baraj care să suplimenteze necesarul de apă şi să facă posibilă racordarea unui număr mai mare de gospodării. de asemenea. (b) (b) potenţialul turistic evidenţiat prin existenţa a 13 pensiuni turistice.În tabelul 1 este prezentat instrumentul descris anterior. se lucrează la un nou proiect de alimentare cu apă. biserica din lemn. în special în străinătate. 12 . comunitate. Printre avantajele/resursele localităţii. Pentru soluţionarea problemelor identificate ar fi utile strategii de dezvoltare la nivel comunal şi regional.relaţionateculistadeprobleme. întreprinse anterior identificării actualei “liste de probleme”. S-ar putea rezolva relativ uşor repararea străzilor.în sensul că oamenii refuză să lucreze pământul datorită preţului scăzut al animalelor. Tabelul 1. cu exemple din analiza şi ierarhizarea problemelor existente într-o comunitate rurală din judeţul Maramureş.

Spre exemplu. paşii concreţi care trebuie puşi în practică. Problemă socială prioritară  Scop  Obiective  Ţinte  Acţiuni Formularea scopurilor şi obiectivelor dezvoltării presupune enunţarea cât mai clară a schimbării care este dorită şi propusă. De preferat să aibă asociaţi indicatori. Sunt măsurabile. oricărui scop îi corespund o multitudine de obiective posibile.). cu acest prilej şi procesul de stabilire a priorităţilor fiind necesar să fie reluat. Cu alte cuvinte. care indică direcţia sau schimbarea dorită. Aceste componente ale unei probleme/scop asupra cărora se poate acţiona sunt obiectivele. Scopurile şi obiectivele au o relevanţă care variază în timp şi de la o colectivitate la alta. care se desfăşoară pe perioade de timp. nivel considerat ca dezirabil. înseamnă formularea unui răspuns la întrebarea: „ce trebuie urmărit?” sau „atins?”.Problemă socială prioritară/ scop/ obiectiv Problemele sociale asumate şi stabilite drept priorităţi se convertesc în scopuri. • Ţinte Subordonate obiectivelor Concrete. reprezintă un nivel precizat clar al unui indicator într-un orizont de timp delimitat. Atingerea unui anumit scop se poate realiza pe o multitudine de căi. sectoriale. prin reducerea şomajului prin măsuri active de creare de locuri de muncă sau prin măsuri de protecţie socială. În procesul de planificare a dezvoltării sociale. măsurabile într-un orizont de timp delimitat. dar şi prin combaterea unor stiluri de viaţă care produc sărăcia (consumul de droguri. Fixarea scopurilor este urmată de specificarea obiectivelor (şi uneori. de regulă. Concepte • Viziune • Misiune Proiecţia imaginativă pe termen lung asupra realităţii pe care instituţia vrea să o modeleze: cum va arăta peste 10 sau 20 de ani societatea sau grupul-ţintă. „reperul” cel mai general în direcţia precizării schimbărilor propuse: se referă la schimbări la nivelul întregii societăţi sau al unui segment larg al acesteia. • Obiective Subordonate scopului Intermediare. acestea trebuie reanalizate cu ritmicitate. promovarea incluziunii sociale. specifice. sub-obiectivelor). printr-o combinaţie a acestora. Prea general pentru a fi măsurat. Raţiunea pentru care există instituţia. de regulă nedeterminate: combaterea/ eradicarea sărăciei. ţintelor şi activităţilor. în urma eforturilor depuse de instituţie. direct observabile. Concepte• Scop Vârful ierarhiei Foarte general. Obligatoriu au asociaţi indicatori. Problema socială pusă ca scop al acţiunii colective (problema/scop) are o complexitate ridicată. la fel cum fiecărui obiectiv îi pot corespunde ţinte şi activităţi diferite. • Activităţi (măsuri) Baza ierarhiei Concrete. sunt concretizarea în limbajul acţiunii a problemelor de soluţionat. Prin urmare. eliminarea delincvenţei. Stabileşte direcţiile de acţiune şi priorităţile fundamentale. reducerea sărăciei se poate realiza prin creştere economică. Scopurile şi obiectivele au un caracter regulator pentru acţiunile concrete. Obiectivele reprezintă conversiunea scopurilor în termenii de acţiune stabilite pe perioade delimitate şi cu resurse acordate. delincvenţa etc. Obiectivele stabilesc ce îşi propune un actor social să realizeze într-o perioadă de timp determinată. Scopurile şi obiectivele generale bine formulate au următoarele caracteristici: 13 . Prin urmare. răspunsul la întrebările „de ce este nevoie de această instituţie?” şi „cum poate să contribuie instituţia la punerea în practică a viziunii?”. scopurile sunt instrumentele prospective cu cel mai ridicat nivel de generalitate. de exemplu perioada unei guvernări.

până în anul 2040 Ţinta 17: Creşterea proporţiei ariilor protejate. în anul 2005. până în anul 2012. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – Ţinte pentru România până în 2009/2015 SCOP DEZVOLTAREA UMANĂ DURABILĂ Obiectiv 1 Reducerea sărăciei severe Ţinta 1: Înjumătăţirea ratei sărăciei severe până în 2009. mai ales în mediul rural Obiectiv 2 Creşterea ratei de absolvire în învăţământul obligatoriu Ţinta 6: Asigurarea ca. atunci ele trebuie promovate pentru a fi asumate de colectivitate . între anii 2002 şi 2015. la preţuri accesibile Obiectiv 7 Asigurarea durabilităţii mediului Ţinta 16: Creşterea gradului de împădurire. • Nu reprezintă doar o „listă de dorinţe” ( wishfull thinking). Formularea scopului şi obiectivelor este realizată de către decidenţii politici. ţară). la 10% în 2015 Ţinta 18: Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră Ţinta 19:Dublarea. şi reducerea polarizării sociale Ţinta 3: Creşterea gradului de ocupare a tinerilor (15-24 ani) Ţinta 4: Susţinerea producătorilor şi procesatorilor agricoli Ţinta 5: Reducerea semnificativă a incidenţei taliei mici pentru vârstă la copii. regiune. de la 27% la 35% din suprafaţa ţării. Principalele surse de inspiraţie în etapa de formulare a obiectivelor • Diagnoza problemelor sociale. care ar trebui finalizată cu o serie de recomandări necesare. a procentului persoanelor care au acces la apă potabilă Obiectiv 8 Dezvoltarea comunicaţiilor şi a societăţii informaţionale Ţinta 20: Dezvoltarea numărului de abonaţi la telefonia fixă între anii 2001 şi 2015 Ţinta 21: Creşterea numărului de calculatoare cu o rată de cel puţin 20% anual. în proporţie de cel puţin 95% Ţinta 7: Creşterea ratei alfabetizării populaţiei rome Obiectiv 3 Promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor Ţinta 8: Creşterea gradului de ocupare a femeilor Obiectiv 4 Reducerea mortalităţii infantile Ţinta 9: Înjumătăţirea. a ratei mortalităţii materne Obiectiv 6 Combaterea HIV/SIDA şi a tuberculozei Ţinta 13: Menţinerea incidenţei HIV/SIDA în anul 2007 la nivelul celei din anul 2002 Ţinta 14: Stoparea creşterii. propunând inovare socială şi o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei acesteia. eforturilor şi resurselor de tot felul. copiii din mediul rural să finalizeze ciclul complet de învăţământ primar şi gimnazial. până în 2015. ci variază în timp în funcţie de oportunităţile şi pericolele noi apărute în societate. a mortalităţii infantile Ţinta 11: Eliminarea rujeolei până în anul 2007 Obiectiv 5 Îmbunătăţirea sănătăţii materne Ţinta 12: Înjumătăţirea. Spre exemplu. Relevanţa unui scop sau obiectiv nu este însă constantă. în comparaţie cu 2002 Ţinta 2: Înjumătăţirea deficitului de consum al populaţiei sărace sever până în 2009. care să justifice canalizarea atenţiei. de la 2. În cazul în care scopurile stabilite la nivelul instituţiei nu sunt percepute ca probleme la nivelul colectivităţii (spre exemplu. În ultimul timp se pune un accent din ce în ce mai puternic pe rolul specialiştilor şi pe derularea unui proces larg de consultare a tuturor actorilor sociali interesaţi. comunitate locală.56% din suprafaţa ţării în 1990. a fost relevant pentru România între 1996 şi 2006. şi începutul regresiei incidenţei tuberculozei Ţinta 15: Asigurarea accesului la medicamente esenţiale. între anii 2001 şi 2015. între anii 2002 şi 2015.• Sunt relevante pentru colectivitatea de referinţă (grup social. prin campanii d informare şi acţiuni de creştere a participării comunitare. • Sunt formulate clar şi fără echivoc. între anii 2001 şi 2009. privind acţiunile 14 . aprovizionarea cu apă curentă în unele sate).E. în comparaţie cu 2002. obiectivul de aderare la U. a ratei mortalităţii copiilor cu vârsta între 1 şi 4 ani Ţinta 10: Reducerea cu 40%.

chiar în ciuda unor evidenţe empirice solide oferite de experţi. De aceea. spre exemplu. cu toţii ştim cazuri de primari şi consilii locale care au decis utilizarea fondurilor de asistenţă socială pentru iluminat public. ca factor de decizie şi de presiune. • Ideologiile dominante la nivelul decidenţilor implicaţi în procesul de formulare. inclusiv agendele guvernamentale sau internaţionale. şi chiar dacă în bugetul local ar exista suficiente resurse pentru înfiinţarea unui serviciu comunitar. împărtăşite de actorii implicaţi. nivelul de intervenţie preconizat (naţional sau local. Să ne imaginăm o comună în care. ca sisteme de valori şi modele de acţiune.• Modelele de succes fie ale instituţiei în cauză. fără contribuţia instituţiei respective. în linii mari este structurat sistemul de monitorizare şi evaluare. Distribuirea resurselor pe obiectivele subsumate unei probleme/ scop nu poate fi egală. Operaţiile necesare pentru prioritizare în vederea adoptării obiectivelor Diagnoza problemei Stabilirea priorităţilor: agenda publică Stabilirea scopului Identificarea obiectivelor • convertirea problemei/ scop în obiective • analiza raporturilor dintre obiectivele posibile: contradicţie. capacitatea de a face lobby pentru obiectivele promovate. • Agenda internaţională. • Organizaţiile neguvernamentale. • Mass-media. care la rândul lor iau în considerare o multitudine de alţi factori enumeraţi în cadrul acestei clasificări. Chiar dacă primarul şi consiliul local ar face notă diferită şi ar considera că persoanele sărace trebuie susţinute pentru a ieşi din capcana sărăciei. • resursele financiare disponibile pentru urmărirea obiectivului • obstacolele pentru promovarea obiectivului Evaluări ex-ante ale şanselor de realizare a obiectivelor 15 . în final. scopurile şi obiectivele depind de valorile şi credinţele agenţilor parte din proces. strategiile şi programele de guvernare. compatibilitate. de perioada avută în vedere. indiferent de toate celelalte condiţii. cu alte cuvinte. general sau sectorial). Dintre toţi aceşti factori. în această etapă sunt precizaţi indicatorii care vor măsura obiectivele. • Opinia publică. Aceste opţiuni depind de amploarea vizată a schimbării. conform ideologiei dominante. Alegerea unor căi specifice de atingere a scopului trebuie să fie fundamentată pe evaluarea stării iniţiale: diagnoza problemei sociale şi evaluarea capacităţii instituţionale. grad de generalitate • analiza raporturilor dintre aceste obiective şi altele urmărite în prezent • măsura în care atingerea obiectivelor ar rezolva problema asumată • prioritizarea obiectivelor Determinarea urgenţei intervenţiei • amploarea efectelor benefice aşteptate • consecinţele nedorite în cazul nepromovării obiectivelor respective • percepţia părţilor interesate cu privire la gradul de prioritate • măsura în care. Similar. contribuţia aşteptată din partea altor instituţii. Pe de altă parte. au un rol esenţial. şi în alegerea obiectivelor intervine prioritizarea. coerente şi stabile. ideologiile. sărăcia este produsă de „lene”. dar şi de resursele umane şi financiare de care dispune instituţia. • Agenda politică internă. este puţin probabil că un asemenea program se va concretiza. obiectivele nu ar fi promovate • din ce moment trebuie demarată implementarea obiectivelor respective • până când trebuie realizate obiectivele respective • estimarea costurilor realizării obiectivelor propuse Evaluarea capacităţii instituţiei • capacitatea organizaţională: contribuţia aşteptată a instituţiei. Aceste exemple demonstrează clar faptul că. Principalii agenţi şi factori care influenţează (şi constituie surse de inspiraţie în) formularea şi adoptarea scopurilor şi obiectivelor sunt listaţi în tabelul de mai sus. fie ale altor instituţii. ţintele şi activităţile. pe principiul că în acest mod banii sunt folosiţi în interesul tuturor cetăţenilor şi nu doar a celor dezavantajaţi. • Comunitatea ştiinţifică şi specialiştii.

în loc de „realizabil” este folosit „realist”. Proiectarea dezvoltării sociale Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei Problemele complexe nu au soluţii simple. soluţia este o strategie. 16 . folosind verbe (spre exemplu. centralitatea ori auto-suficienţa sunt numai unele dintre aspectele ce se pot contrapune schimbări şi care trebuie avut în vedere.Procesul de planificare strategică în vederea dezvoltării sociale riscă să rămână „doar pe hârtie” dacă rămâne la stadiul de formulare a scopurilor şi obiectivelor generale. Pentru că regula SMART trebuie verificată atât de obiective. prin urmare. 34) Precizează o dată clară până la care îmbunătăţirea va fi realizată Sunt fezabile. sisteme de activităţi. în condiţii similare. 3. de exemplu. Fezabilitatea este demonstrabilă. care se aşteaptă să aducă o ameliorare semnificativă Timp Este clar limitat în timp. Cauzele rezistenţei la schimbare în mediul instituţional sunt deopotrivă: (a) individuale: fiecare este de acord cu schimbarea dacă aceasta nu atinge în vreun fel poziţia pe care o ocupă în interiorul organizaţiei. prin asumarea de noi responsabilităţi oameni înţeleg un efort suplimentar în adaptarea şi eficientizarea munci lor. precum şi de indicatorii de performanţă (folosiţi în monitorizare şi evaluare).. Strategia este • o direcţie de acţiune. pe înţelesul tuturor Actorii responsabili de implementare sunt implicaţi în etapa de formulare a procesului de planificare. înjumătăţirea. autocraţia. adică ţintele pot fi realizate în condiţiile date. dublarea. nu este „permanent”* În forma clasică.• Sunt semnificative. cât şi de ţinte şi activităţi. Spre exemplu. reducerea. prin evidenţa că alţii. obişnuinţa. ţinând cont de resursele disponibile Rezultat . nivelul de informare. creşterea etc. La o problemă complexă. Regula SMART Specific . Soluţiile sunt de regulă activităţi complexe.Realizabil (Attainable)*Este realist.Este centrat pe rezultat. în literatura de specialitate se găsesc şi alte variante decât cea prezentată mai sus.Precizează un singur rezultat aşteptat Măsurabil Este măsurabil (are asociaţi indicatori clari) Realizabil (Attainable) . au atins ţinta respectivă. Criterii utile pentru formularea ţintelor specifice • Pot fi măsurate adecvat • Sunt realiste. Prevăd îmbunătăţirea cuantificabilă a unei situaţii bine precizate (spre exemplu. vezi ODM. iniţiala A din SMART provine de la Assignable şi are sensul de „alocat unui responsabil”. Spre exemplu. încercaţi să citiţi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului de la pagina 34 doar la nivelul scopului şi obiectivelo generale. fac o diferenţă Atingerea ţintei respective duce la o îmbunătăţire semnificativă• Sunt uşor de înţeles • Sunt asumate de instituţie Sunt formulate într-o manieră intuitivă. când oameni nu sunt informaţi corect şi/sau complet asupra schimbărilor ce vor urma etc. pag. stoparea. În faza de stabilire a activităţilor (a măsurilor) trebuie să ţină seama şi de factorii ce produc rezistenţă la schimbare. iar în loc de „centrare pe rezultat” apare „relevant”. Scopul şi obiectivele capătă un caracter regulator pentru acţiunile concrete ale instituţiei doar dacă sunt operaţionalizate în ţinte şi activităţi clar specificate. desfăşurate în timp. Formularea ţintelor şi activităţilor (măsurilor) trebuie să verifice cât se poate de strict regula SMART. dar ambiţioase Sunt formulate în termeni acţionali. prezentată în continuare. şi (b) sistemice: rigiditatea structuri instituţionale.

Strategia poate fi mondială. probleme punctuale specifice unei comunităţi locale sunt adresate doar la nivelul acestora.) sau se pot concentra asupra unui aspect punctual. Strategia reprezintă un document-cadru de maximă importanţă. naţională.• un mod de abordare a unei probleme • alegerea unei variabile strategice asupra căreia alegem să acţionăm. Problemele sociale generale (spre exemplu sărăcia. Orice problemă cu care ne confruntăm este o parte a unui sistem şi este determinată de o mulţime de componente ale sistemului din care face parte. corupţia sau traficul de fiinţe umane) sunt adresate (sau ar trebui adresate) la toate aceste niveluri. 17 . proiectele) de dezvoltare pot viza global dezvoltarea. Strategiile (ca şi planurile. energie. Ce este o strategie ? Strategia este deci o direcţie globală de acţiune. locală. • Problema socială şi diagnoza acesteia • Viziunea Strategia este un document distinct care sintetizează: • Scopul • Obiectivele generale • Domeniile şi direcţiile prioritare • Principiile generale de acţiune Strategia poate fi globală. industrie. agricultură. pot adresa dezvoltarea unui sector anume (spre exemplu. tineri etc. programele. ce are la bază principii generale care orientează utilizarea resurselor umane. sectorială sau punctuală. regională.) sau unui segment de populaţie (vârstnici. sănătate etc. Variabila strategică este elementul sistemului care: • acţionând asupra ei difuzează schimbări dezirabile în masa sistemului/ are efectul cel mai bun asupra rezolvării problemei • este posibil de acţionat cu succes asupra sa. aşa încât orice strategie precizează domenii/direcţii de acţiune prioritare pentru activitatea unei instituţii sau într-un anumit sector. Domeniile/ direcţiile de acţiune constituie un cadru pentru atingerea obiectivelor globale.). obiective) sunt prioritizate. educaţie. Variabila strategică. materiale şi financiare în vederea implementării unor activităţi menite să ducă la atingerea scopului de dezvoltare urmărit. Identificarea şi diagnoza problemei Feed-back Corecţie Evaluarea Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei Elaborarea planului de acţiune Monitorizarea Implementarea Rezultatele urmărite la nivel programatic (scop. educaţie etc. într-un context social şi instituţional particular. O strategie presupune o Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare viziune globală şi constituie o opţiune pentru o anume soluţie structurală. Ea vizează soluţionarea unei probleme sociale majore la un moment dat. judeţeană. Spre deosebire. protecţia mediului. romi. poate fi adresată unui component al societăţii (sănătate. Nu este o variabilă strategică variabila care: • nu are efecte importante pentru soluţionarea problemei • nu poate fi schimbată prin acţiune asupra ei.

la problemele noi se caută soluţiile în repertoriul oferit de experienţa anterioară. a împins inevitabil tema alternativelor în centrul preocupărilor. O nouă problemă a apărut: construirea alternativelor. Este tipică perioada anilor ’90 a tranziţiei în România. Ea devine tot mai răspândită în dezvoltarea proiectelor şi programelor. implicarea comunităţii în ducerea la bun sfârşit a proiectului. O singură soluţie sau mai multe soluţii alternative? Mult timp. a adecvări lor. Bunele practici sunt identificate de obicei ca rezultat al evaluării efectuate de către instituţii-implementatoare. european sau naţional sunt mult mai complexe decât strategiile privind problemele unei comunităţi particulare. tindem să ignorăm soluţiile alternative. nu este nici o certitudine că o practică de succes este „soluţia cea mai bună”. strategiile instituţiilor locale sunt fie adaptări la condiţiile locale specifice ale strategiilor de la niveluri superioare. • „The best practices” este o metodă curent utilizată în ultimul timp. derivate din strategie. parteneriatul. au în vedere schimbări fundamentale cu impact major. istoria societăţii a fost caracterizată de paradigma problemelor cu soluţie unică (C. amploarea şi nivelul problemelor cărora li se adresează. Identificarea alternativelor este adesea un complex proces de construcţie a unei soluţii-strategii posibile. fie propun schimbări cu impact relativ redus. mult mai frecvent. pe perioade lungi de timp. Identificarea soluţiilor alternative Entuziasmul naiv pentru dezvoltarea de programe urmat foarte adesea de rezultate dezamăgitoare. O construcţie în posibil. Proiectele ce îndeplinesc toate criteriile stabilite sunt considerate cazuri de succes sau de bună practică. ca mijloc de atingere a obiectivului restructurării societăţii. Introducerea de manuale şcolare alternative a fost considerată a fi sâmburele reformei învăţământului. este declarat a fi Reformă. fie. în ea însăşi. În consecinţă. Graba tranziţiei a fost caracterizată de lipsa de interes pentru investigarea alternativelor. destul de fragilă şi ea. care pot afecta un număr mare de persoane şi comunităţi. Herbert Simon. contribuţia la dezvoltarea comunităţii etc. o investigare a posibilului acţional. a argumentat că în practică tindem să adoptăm prima soluţie satisfăcătoare pe care reuşim s-o identificăm. a fost caracterizată de formularea primei soluţii care s-a prefigurat a fi utilizabilă. Construirea alternativelor este un proces de inovaţie socială. Toate problemele au o singură soluţie. creativă ci o tehnică de preluare/ difuzare a inovaţiilor. Recursul la tradiţie oferă certitudine. restul soluţiilor formulate fiind inadecvate. limitate la un număr relativ mic de persoane şi/sau perioade relativ scurte de timp. dezvoltarea durabilă. decidentul fiind în dificultate de a determina soluţia cea mai bună. de exemplu: caracterul inovativ al proiectului. dar blochează inovaţia.Zamfir. de respins. bună. minister etc. Experimentele întreprinse şi încununate cu succes constituie o probă.). implicarea comunităţii în luarea deciziilor. Strategiile care vizează probleme globale (spre exemplu. mai bune decât cele practicate. reforma. dublat de creşterea rapidă a capacităţilor intelectuale şi instituţionale. Inovaţia înseamnă fie căutarea de soluţii la problemele noi. O problemă are mai multe soluţii posibile (alternative) . în tradiţie. Difuziunea inovaţiei sociale Replicarea bunelor practici se numără printre metodele de explorare a alternativelor. căutarea de soluţii noi. Metoda nu este. de obicei. Cum se caută soluţii la problemele noi ? • Tradiţional. Orice program de schimbare. ignorându-se schimbările mai profunde de structură. sărăcia etc. 18 .) la nivel internaţional. soluţia corectă. Sunt stabilite anumite criterii de bună practică ce corespund unor principii ale programului. Desigur. Spre deosebire. Strategiile iniţiate la nivelul instituţilor centrale (agenţie internaţională. un număr cât mai larg de beneficiari. • Construcţia de noi alternative presupune un set larg de noi cunoştinţe şi abilităţi. laureat al premiului Nobel pentru teoria sa a raţionalităţii limitate. fără o examinare a adecvării sale şi cu atât mai puţin explorarea alternativelor. Ideea de alternative este o temă nouă. Relativ recent s-a deschis o nouă perspectivă: paradigma problemelor cu soluţii multiple. Sub presiunea nevoii de schimbare rapidă. sustenabilitatea. 2004).Strategiile de acţiune diferă semnificativ în funcţie de tipul.

„colaterale” pozitive sau negative/ perverse? • Care este costul implementării: este el rezonabil şi. politică). realizează un obiectiv sau îndeplineşte o funcţie. dacă alternativa este compatibilă cu reglementările existente Reversibilitatea. Stabilitatea obiectivului suţinut în faţa posibilelor „disturbanţe” Siguranţa. vezi caseta din pagina 45). Ea beneficiază de existenţa performanţelor practicării unei soluţii. pe de altă parte.Cazurile de succes sunt făcute publice în scopul de a demonstra. social şi administrativ existent. (2) costul. Este mult mai dificilă evaluarea unor alternative doar imaginate. buna funcţionare a programului şi. financiare. Echitatea este măsura în care diferite grupuri sociale sunt tratate egal. pe de o parte. sustenabil din punctul de vedere al resurselor ? • Ar fi această alternativă sustenabilă social ? • În fine. Eficienţă = EficacitateCosturi • Eficienţă • Fezabilitate • Echitate • Alte criterii des utilizate • Sustenabilitatea Eficienţa este raportul dintre gradul de realizare a obiectivului propus (eficacitate) şi eforturile făcute (costul). nediscriminatoriu şi nesubiectiv. logistice şi de timp la dispoziţia instituţiei. Pre-evaluarea soluţiilor alternative se bazează pe o varietate de criterii pe care instituţia le poate alege (spre exemplu. cum sunt: • Costul • Eficacitate Costurile asociate implementării alternativei sunt raportate la resursele financiare ale instituţiei. pentru a permite difuziunea lor. cât de greu va fi să ne întoarcem la starea iniţială dacă opţiunea eşuează. (4) fezabilitatea (administrativă. Pre-evaluarea alternativelor are în vedere întrebări ca: • Alternativa duce sau nu la atingerea obiectivului global? • Care sunt efectele laterale/ secundare. prin aplicarea normelor şi regulilor existente. a unui posibil acţional. Fezabilitatea administrativă se referă la contextul legal. Conform McNamara (1998) Pre-evaluarea alternativelor Formularea de alternative pune în faţa decidentului problema alegerii şi pentru aceasta trebuie să preevalueze alternativele: ierarhizarea soluţiilor alternative în funcţie de valoarea lor. mai ales. din alternativele formulate. Criteriile cel mai des utilizate sunt: (1) eficacitatea. dacă alternativa este uşor de implementat Compatibilitatea. Pentru fiecare alternativă se acordă note (de la 1 la 10. probabilitatea ca alternativa să opereze în condiţiile date Invulnerabilitatea la eventuale eşecuri în procesul de implementare Flexibilitatea. care nu sunt practicate. Eficacitatea (sau adecvarea) este măsura în care o activitate satisface o nevoie. (4) sustenabilitatea şi (5) echitatea. Pre-evaluarea are ca obiect soluţia adoptată şi practicată. spre exemplu) cu privire la fiecare criteriu 19 . este alegerea cea mai bună ? Pre-evaluarea alternativelor trebuie să aibă la bază criterii. precum şi la resursele umane. Este o evaluare înainte de acţiune. dacă alternativa este uşor de înţeles de beneficiari Simplitatea. dacă alternativa poate să servească mai multor obiective Comunicabilitatea. Fezabilitatea politică se referă la resursele şi consecinţele politice implicate. (3) eficienţa.

acţiunile nu au la bază o viziune pe termen lung. unele primării au luat decizia de a rezolva această problemă oferind locuinţe cu chirii minimale în zonele de centru istoric. în condiţiile pierderii locului de muncă simultan cu creşterea costurilo asociate utilităţilor publice şi unui cadru legislativ instabil şi vag. se ajunge la soluţia optimă (cea mai bună în condiţiile date). Cum vom vedea oare aceste zone din centrele istorice peste alţi zece ani. cât şi de către experţi evaluatori independenţi. dar astfel de zone au fost identificate şi cercetate şi în alte oraşe cu centre istorice. formate din case naţionalizate încă din anii 1950. alte organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale active sau cu experienţă în domeniul respectiv. care trebuie comunicată tuturor părţilor interesate deopotrivă cu principalele argumente care o justifică. nu au fost elaborate priorităţi şi nici nu au fost identificate soluţii alternative. limitând consecinţele neaşteptate din viitor. pentru că majoritatea acţiunilor noastre au consecinţe neaşteptate. Sub presiunea grupurilor de persoane rămase fără locuinţă şi în absenţa unor locuinţe sociale. Ce este o alegere raţională ? În mod curent se consideră că un proces de luare a deciziei este raţional dacă. adică prin 2015? Ce preţ plătesc pentru modernizarea acestor zone copiii evacuaţi azi. Pre-evaluarea corectă a soluţiilor alternative pentru o problemă de azi înseamnă a creşte sensibil şansele de a o rezolva durabil. Nu au fost formulate obiective şi ţinte specifice. oamenii tind să se oprească la prima soluţie satisfăcătoare. dar nu a fost integrată unei viziuni pe termen lung. şi de regulă nu este. Din nou. Rezultatul acestui proces îl reprezintă soluţia cea mai bună în condiţiile date. astfel încât autorităţile din unele oraşe au început „curăţarea” acestor zone centrale. Este posibil ca soluţia cea mai bună – soluţia optimă – să nu se afle în lista alternativelor identificate. aflate într-o stare de depreciere relativ ridicată şi slab dotate cu utilităţi publice. la începutul anilor 1990. o mie sau cine ştie câte probleme mâine. Exerciţiul este de preferat a fi realizat la nivelul părţilor interesate relevante (spre exemplu. ţinte specifice. unul din primele şocuri ale transformărilor postcomuniste a fost pierderea locuinţei. acţiunile intenţionate a rezolva o problemă azi creează două. chiar cu preţul evacuării populaţiei în sărăcie extremă care le populează. Prin urmare. scopuri. fără a examina soluţiile alternative posibile şi a alege pe această bază. cea mai bună soluţie. care vor fi tineri în 2015? Fără o planificare raţională şi o pre-evaluare solidă a soluţiilor alternative. pe baza unei analize logice a cunoştinţelor relevante. Deciziile noastre satisfac mai degrabă criteriul satisfăcătorului. toate aceste zone sărace localizate în centrul oraşului. incertitudinile sunt ridicate. Această soluţie a fost cea mai la îndemână la începutul anilor 1990. Orice problemă socială are mai multe soluţii alternative care pot fi: • Nesatisfăcătoare • Satisfăcătoare în diferite grade • Optime Prima soluţie satisfăcătoare (care ni se pare astfel) nu este neapărat. De cele mai multe ori. Avem adesea astfel de tendinţe ? 20 . primării şi consilii locale. luăm decizii în condiţiile în care cunoştinţele relevante sunt insuficiente. în noul context al anilor 2000. Acest exerciţiu trebuie realizat atât la nivelul instituţiei (cu personalul şi/sau managerii din diferite departamente). şi nici nu au fost căutate soluţii alternative şi un plan de acţiune pe termen lung. iar nu al optimalităţii. dintre care o parte sunt inevitabil negative. Soluţia imediată.considerat. Un număr semnificativ de familii şi-au pierdut locuinţa din cauza datoriilor cumulate la întreţinere. ci: * identificarea şi a altor soluţii posibile – alternativele * pre-evaluarea alternativelor * alegerea soluţiei care ni se pare cea mai bună dintre alternativele pe care am reuşit să le identificăm. O alegere raţională nu este oprirea la prima soluţie care pare bună. Nevoia de intervenţie a devenit urgentă. obiective. spre exemplu Brăila sau Bistriţa-Năsăud. Spre exemplu. sursă de probleme în viitor Pre-evaluarea soluţiilor alternative este dificilă şi incompletă. În realitatea însă. Este cazul centrului istoric al capitalei. Consecinţă: alegerea unei soluţii nu trebuie să încheie căutarea de alternative mai bune. în imediata apropiere a instituţiilor reprezentative la nivel loca au devenit „supărătoare”. trei. grupuri-ţintă de beneficiari).

dar şi susţinerea ei de către colectivitate. dar este necesar să menţinem mereu o receptivitate secundară la cunoştinţele de schimbare. Avem adesea astfel de tendinţe ? • Este inevitabilă schimbarea prin crize? Atitudinea eşecul este negat sau diminuat ca importanţă duce la păstrarea unor opţiuni până crizele ne forţează să adoptăm schimbări. iar eşecul să-l atribuim extern (atribuire extrinsecă: este „din cauza altora” sau a „condiţi lor ostile”). Odată luată în grabă o decizie. să „apărăm” decizi le luate sub presiunea dificultăţilor inevitabile. mecanismele democratice asigură o legitimitate solidă. Social: să aibă o contribuţie substanţială la buna funcţionare a societăţii. • Atribuirea succesului şi eşecului. ci să le explorăm continuu pregătindu-ne să adoptăm schimbările oportune. neguvernamentală. tu nu ai dreptate”. Sub presiunea problemelor şi a limitări resurselor. S-a probat în ultimele secole de istorie că mecanismele democratice reprezintă metoda cea mai bună de adoptare a deciziilor majore. În aparenţă soluţionăm problemele. În condiţii de diversitate de opinii şi de interese. asigurând un echilibru social. • Beneficii imediate şi ignorarea efectelor negative ulterioare. Tindem să considerăm invocarea alternativelor ca expresia unor intenţi ostile la adresa mea. pentru că sunt (potenţial) interesate în sau afectate de promovarea şi realizarea unui obiectiv sau a unei soluţii specifice. precum şi adoptarea deciziei finale este de preferat a se realiza prin intermediul unui proces participativ amplu. „calea/ credinţa mea este cea adevărată”.: „eu ştiu mai bine”. Alternativele nu trebuie privite ca motivate de ostilitate. Este normal să fim receptiv la cunoştinţele de menţinere. fără să reflectăm suficient asupra calităţi ei şi a consecinţelor. dar cu grevarea vi torului. • Intoleranţa la alternative. • Adoptarea unei atitudini defensive. 21 . să combine. suntem tentaţi să alegem soluţi care rezolvă imediat problemele. se asigură un echilibru social şi o sustenabilitate socială.• Graba insuficient reflexivă. pluralitatea intereselor grupurilor sociale. Concept • Părţi interesate (stakeholder) Organizaţie guvernamentală. Este normal ca. agenţi economici. grupuri sociale sau comunităţi care au o miză în luarea deciziei într-un sens sau altul. Social. la dezvoltarea socială. construirea şi evaluarea alternativelor. Suntem tentaţi să ne atribuim succesul (atribuire intrinsecă: este „al meu” sau „din cauza mea”). Sustenabilitatea unei soluţii nu se referă numai la asigurarea durabilă a resurselor. participarea socială/ consultarea sporeşte în procesul decizional cantitatea şi calitatea cunoştinţelor şi informaţiilor. pentru a nu oscila indefinit. tindem să fim receptivi la informaţi le care confirmă opini le noastre. Tindem să luăm prima soluţie care ni se pare bună. „eu am dreptate. Cognitiv: trebuie să fie o decizie bună. bazată pe cunoştinţe şi informaţii relevante care să asigure calitatea ei. Cognitiv. ignorăm sau respingem informaţi le şi opini le contrare: stil autoconfirmator. dar ulterior sunt sursa unor probleme mult mai grave. dar şi în faza de identificare a alternativelor şi pre-evaluarea lor. • Orientare conservatoare. TEST: opini le diferite îmi dau o stare de nervozitate ? Toate acestea sunt efectele contraproductive ale adoptării primei soluţii satisfăcătoare! „Credinţa într-un adevăr unic şi în faptul că eşti posesorul său este rădăcina cea mai adâncă Decizie şi democraţie Adoptarea unor decizii de importanţă socială majoră este un proces cu o dublă natură: cognitivă şi socială. Părţile interesate (stakeholders) Democraţia se fundamentează pe acceptarea diversităţii de interese: părţile interesate. Participarea/ consultarea trebuie inclusă în toate fazele procesului decizional: nu numai în faza finală de adoptare a deciziilor. Pentru a obţine suportul social şi a motiva participarea.

(3) Cel mai frecvent. prestigiu. Primul pas este identificarea părţilor interesate. care pune accentul pe organizaţiile şi grupurile sociale care: • pot furniza suport social • pot produce daune/ reacţi adverse. precum şi în baza comunicărilor periodice interinstituţionale. aceste părţi – organizaţii sau grupuri . de obicei. dar şi prin discuţii libere.) decidentului. uneori conflictuale. Decizia este luată oarecum „în secret”. Alternativele considerate. rezultatele pre-evaluării lor şi raţiunile alegerii trebuie făcute public. tinde să controleze sever comunicaţiile cu părţile interesate. în satele timişene inundaţile din primăvara lui 2005 au surprins comunităţile rurale în cauză fără soluţii. Decidentul solicită doar uneori părţilor interesate informaţii pentru pregătirea deciziei. ţiile au şanse de succes cu atât mai mari cu cât au la bază un suport social mai mare. Al doilea element cheie este estimarea cantităţii şi tipurilor de resurse pe care fiecare parte interesată le poate mobiliza pentru a influenţa (sprijini sau dăuna) acţiunile instituţiei cu privire la problema în cauză. De aceea. De asemenea. (2) Colectivitatea în numele căreia se ia decizia este caracterizată de încredere (mai mare sau mai mică) în decident (instituţie) şi în capacităţile acestuia sau oricum are o atitudine pasivă faţă de procesul de luare a decizi lor. „nu este treaba mea”. focus grupuri. de la an la an. delegarea autorităţi este acompaniată de stabilirea unei distanţe sociale între decident (instituţie) şi membri colectivităţi . şi dispun de resurse (materiale. Primul element cheie este interesul specific pe care îl are fiecare parte interesată cu privire la problema în cauză. într-un mod echilibrat. participativ şi transparent.Prin părţi interesate se înţelege mulţimea de actori sociali (grupuri sociale. punctele de vedere ale diverselor părţi interesate relevante. Informaţiile care vin în contradicţie cu soluţia aleasă nu sunt comunicate părţilor interesate. Părţile interesate sunt consultate rareori şi/sau mai degrabă formal cu privire la soluţiile alternative. Înainte de decizie: Luarea deciziei: După decizie: Comunicaţiile între decident şi părţi interesate sunt minimizate. Comunicare intensă dinspre decident înspre părţi interesate. pe tot parcursul său. pentru a face decizia acceptată şi rareori pentru a o evalua. logistice. formularea unor soluţii alternative este adesea un complex proces de dialog social şi negociere. Părţile interesate sunt afectate în mod diferit de acţiunile desfăşurate în urmărirea unui obiectiv. financiare. Este de dorit consultarea părţilor care au fost implicate deja în soluţionarea respectivei probleme. slăbind autoritatea şi suportul politic sau comunitar. analiza de documente şi date secundare. Instrumentul vital în acest scop este analiza părţilor interesate (stakeholders analysis). aveau un plan de acţiuni pentru o astfel de situaţie de criză şi oameni care îşi asumaseră acest plan.” (Cătălin Zamfir. Satele care se confruntaseră frecvent. cu astfel de probleme. De exemplu. dar şi a celor care au soluţionat un câmp problematic similar. 1990) deciziilor prin delegarea autorităţii (1) Decidentul căruia colectivitatea i-a delegat autoritatea. spre exemplu instituţia.au perspective diferite asupra problemelor şi potenţialului de acţiune. Cătălin Zamfir (1990) 22 . cum sunt sondajul de opinie. Prin urmare. poziţiile părţilor interesate sunt diferite. În construirea alternativelor este important să fie considerate. informaţii) diferite. organizaţii) care sunt interesate în respectiva strategie. Procesul decizional trebuie să fie realizat. control etc. Analiza părţilor interesate se realizează prin metode ştiinţifice. Pagubele materiale au fost minimizate în aceste cazuri doar pentru comunităţile care au apelat la experienţa celor din urmă. care va fi susţinută de acordarea unor privilegi (putere. Concept • Delegarea autorităţii „Delegarea autorităţii reprezintă înlocuirea deciziei luate de grup sau colectivitate cu o decizie luată de o persoană sau de un organism specializat. pe principiul că decizia „nu este de competenţa mea”. Analiza părţilor interesate se centrează pe două elemente cheie.

Obiectivele strategice trebuie să treacă „proba de foc” a elaborării planului de acţiune. Asumarea autorităţii este soluţia cea mai simplă. Eventualele obiective nerealiste ajung să fie eliminate din lipsă de soluţii adecvate la întrebările concrete: 23 . reanalizarea acesteia înainte de a începe faza de implementare. atunci când este nevoie. • Orice decizie luată în urma utilizări unor mijloace de presiune sau de coerciţie tinde să accentueze diferenţele iniţiale de atitudine şi duce la tensiuni şi conflicte între părţile interesate.isc. Decizia colectivă reprezintă un proces de negociere la care părţile interesate participă în mod activ. • Orice decizie luată prin colaborare sau consens are mai multe şanse de a fi implementată cu rezultate pozitive. De aceea. dar nu conţine modalităţile concrete şi nici atribuirea de resurse necesare acţiunii şi nici a responsabilităţilor. atitudini şi interese este dificil a se realiza un consens. o strategie care nu este operaţionalizată într-un plan de acţiune rămâne la stadiul de „declaraţie de intenţie”. reducând sustenabilitatea. Feed-back Corecţie Evaluarea Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei Elaborarea planului de acţiune Monitorizarea Implementarea Operaţionalizarea unei strategii în plan de acţiune permite calibrarea strategiei şi. decizia colectivă este considerată cea adecvată. dar în vederea căruia nu ştim decât vag cum ar trebui să acţionăm. Procesul democratic presupune o nouă cultură a dialogului social şi negocierii. Proiectarea dezvoltării sociale Elaborarea planului de acţiune Strategia reprezintă o direcţie globală de acţiune. „cum ajungem să obţinem ceea ce dorim”. strategia trebuie operaţionalizată într-un plan de acţiune. specificând în termeni concreţi calea. 4. Includerea în procesul decizional a tuturor părţilor interesate se dovedeşte a fi un proces dificil. Pentru a deveni efectivă. adică indică ceea ce am dori să se întâmple. Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare Identificarea şi diagnoza problemei Planul de acţiune reprezintă pasul intermediar între strategia care exprimă „ce dorim să realizăm” şi realitatea pe care dorim s-o transformăm. Chiar dacă luarea deciziei prin consultarea părţilor interesate este mai dificilă şi mai costisitoare. În condiţiile unei diversităţi de opinii. au acces egal la informaţiile relevante. precum şi la alegerea soluţiei adoptate prin decizie. dar cu costuri de care nu suntem suficient de conştienţi. au şanse egale de a-şi exprima opiniile privind formularea problemei şi a soluţiilor alternative.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful