UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE Învăţământ la distanţă

ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE
Autor şi Titular: Lect univ.dr. Claudiu-Lucian TOPOR

ANUL II SEMESTRUL I 2012-2013 ISSN 1221-9363

CUPRINS

1. Scurtă introducere la studiul relaţiilor internaţionale…………………………….. 3 2. Relaţiile internaţionale în gândirea politică modernă……………………………. 3. Impactul transformărilor demografice şi economice…………………………….. 4. Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. Ministerele de externe şi serviciul diplomatic……………………………………………………… 5. Cadrul juridic internaţional. Reglementarea disputelor internaţionale; războiul şi instrumentarea păcii………………………………………………………………… 6. Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. Presa şi opinia publică…… 7. Bibliografie selectivă…………………………………………………………….. 60 67 48 9 19 33

2

I Scurtă introducere la studiul relaţiilor internaţionale a) Consideraţii teoretice. Relaţiile internaţionale au devenit o disciplină de studiu de sine stătătoare după primul război mondial. Ea urma să răspundă unor necesităţi sociale ale momentului, iar cum după primul război mondial principala preocupare a rezultat din impulsurile societăţii către evitarea războiaelor, noua disciplina s-a preocupat iniţial de această temă. Prima Catedră de relaţii internaţionale a apărut în anul 1919 la University of Wales at Aberystwyth în Marea Britanie, iar ulterior şi alte universităţi europene au urmat exemplul. În universităţile britanice primele cursuri analizau implicaţiile diplomatice ale evenimentelor internaţionale, iar în Statele Unite focalizau asupra chestiunilor politice cotidiene sau a legislaţiei internaţionale. Tendinţa abordărilor de nuanţă juridică este vizibilă, de altfel, şi în titlurile primelor lucrări, elaborate în domeniu: International Law; International Gouverment; The Function of Law; The League of Nation and the Rule of Law. Primii ani de cercetare în domeniul relaţiilor internaţionale au fost influenţaţi şi de abordări ce incriminau ororile pe care le cunoscuse omenirea la sfârşitul războiului mondial. Principala chestiune ce a monopolizat interesul se referea la cauzele acestui conflict. Numeroşi istorici reputaţi ( G. P. Gooch în Anglia; S. Fay în Statele Unite; P. Renouvin şi Camiille Bloch în Franţa; Fr. Thimme sau von Wegerer în Germania, Pribram în Austria sau Pokrovsky în Rusia) au căutat să identifice cauzele războiului mondial, pentru ca omenirea să poată evita o catastrofă similară. O parte a intelectualilor marcaţi de criza izbucnită în 1914 au considerat că pacea se putea menţine doar printr-un sistem de securitate colectivă, după modelul preconizat de preşedintele american Wilson1 în cazul Ligii Naţiunilor. Ei au fost promotorii curentului idealist, prima orientare ideologică mai consistentă în cazul noii discipline. Principala teză a idealismului, care prelua o serie de concepte din sfera liberalismului, a socialismului utopic sau pacifismului din secolul al XIX-lea, acredita ideea că războaiele se pot evita printr-o transformare radicală a relaţiilor dintre state, apelând la normele de drept, aplicarea
Preşedintele american Wilson a devenit unul dintre cei mai influenţi oameni de stat imediat după încheierea primului război mondial, iar argumentele sale au dominat noua disciplină, relaţii internaţionale.
1

3

care să se ocupe sistematic de studierea conflictelor internaţionale. Churchill reuşea să portretizeze interacţiunea dintre state în termeni egoismului uman sau ai diferitelor predispoziţii psihologice..”.”. „Austria s-a hotărât. El considera raţiunea umană limitată sau deficitară şi vede interacţiunea umană în termenii conflictului mai mult decât în cei ai armoniei. oponenţii curentului idealist şi ai argumentelor prezentate de preşedintele american Wilson îi regăsim între oamenii de stat şi diplomaţii occidentali. Din aceasta confruntare a ideilor a rezultat practic cea de a doua mare dirtectie care a caracterizat studiul relaţiilor internaţionale în perioada interbelică dar mai ales după al doilea război mondial: 4 . unii dintre adepţii idealismului au devenit refractari faţă de capacitatea istoriei de a îndruma omenirea spre un viitor mai liniştit. Proiectul idealist (după unele voci chiar utopic) critica doctrina echilibrului de putere şi promova sistemul securităţii colective în baza unor principii generoase ce s-au dovedit cu timpul ineficiente: renunţarea voluntară la război ca instrument al politicii internaţionale. pornind de la ideea că războiul nu este produsul naturii umane ci rezultatul neînţelegerilor dintre politicieni. În afara lui George Clemanceau. a luat parte la expediţiile coloniale în calitate de soldat şi corespondent ade ţinut câteva importante funcţii monisteriale şi a exercitat o influenţă substanţială asupra politicii internaţionale din timpul şi de după primul război mondial.. El nu şi-a expus consideraţiile cu privire relaţiile internaţionale în termeni la teoretici clar definiţi. Urmând exemplul istoricilor începând de la Tucidide. dezarmarea şi reorganizarea vieţii internaţionale într-o manieră voluntară şi responsabilă. În acest fel.”.principiilor eticii în viaţa internaţională şi extinderea democraţiei. poate că cel mai aprig critic al direcţiei idealismului a fost Winston Chirchill. Viziunea lui nu derivă din studiul filozofiei iluminismului.. Churchill a scris chiar câteva cărţi pe teme istorice.. In plan politic. Rusia a crezut. Criticile aduse proiecului idealist au angrenat si o parte a intelectualilor. Textul său abundă de exprimări de genul „talia a observat. cel ale cărui contradicţii cu viziunea wilsoniană asupra păcii sunt cunoscute. Preocupaţi să elimine orice dubiu în privinţa cauzelor şi efectelor teribile provocate de război. Churchill descrie relaţiile internaţionale în termeni antropologici şi conferă statelor europene caracteristici umane. În viziunea lor. Relaţiile internaţionale deveneau astefel scena pe care războiul şi nu pacea domină iar politica internaţională se derulează în raporturile dintre statele naţiuni.. Nimic mai potrivit pentru relaţiile internaţionale. era nevoie de o nouă disciplină.. ci din lecturi de istorie şi experienţa practică în calitate de om de stat şi soldat.

după unii clasici ai curentului au rămas Edward Hallet Carr şi Hans Morgenthau. Din acest punct de vedere. relaţia dintre teorie şi practică. Există o serie de intelectuali şi diplomaţi de renume a căror carieră s-a desfăşurat în tiparele realismului. intelectualul contra birocratului. în care a doua este subordonată celei dintâi pentru a avea impact. speranţa de a îmblânzi politica internaţională prin dezarmare sau parlamente internaţionale este o dovadă de naivitate. toate politicile externe se pot clasifica într-unul dintre următoarele trei categorii: politici de menţinere a echilibrului de putere. ce o deosebeşte de economie (căutarea raţională a bogăţiei) şi religie (mediul spiritual al moralităţii). studiul relaţiilor internaţionale a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care erau de fapt limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne din Marea Britanie şi nu puteau fi puse în aplicare la nivel internaţional într-o lume divizată în state diferite atât sub aspectul puterii cât şi al poziţiei faţă de status quo-ul internaţional. lupta pentru putere este mediată de o pluralitate de loialităţi. Adepţii acestui curent considerau că sistemul politic internaţional este unul fundamental anarhic. caracterizată de o nevoie nesăţioasă de ai domina pe ceilalţi. imperialismul. În interiorul unui stat. iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin descifrarea modului în care este distribuită puterea. Cele mai importante norme erau armonia naturală a intereselor şi securitatea colectivă. Astfel. pentru anii de început. Pentru că puterea între state este distribuită inegal. Politica se defineşte prin voinţa de putere. elemente care nu se regăsesc pe scena internaţională decât mult diminuate. El considera că doar Marile Puteri determină caracterul politicii internaţionale în fiecare perioadă a istoriei. Echilibrul de putere este inevitabil într-un sistem 5 .realismul. Edward Carr critică în lucrarea sa The Twenty Years’ Crisis studiul relaţiilor internaţionale de până la el afirmând că el s-a întemeiat pe un set de idei.Carr afirmă ca există o antiteză între realism şi utopie în relaţiile internaţionale bazate pe o serie de dihotomii pe care le postulează: voninţa liberă contra determinismului. Carr transformă dihotomia într-o antinomie dintre politică şi morală. care ele însele erau produsul unui anumit echilibru de putere ce a jucat Marea Britanie un rol dominant. Între aceştia. adepţii realismului defineau scena internaţională drept o formă a politicii de putere. Pentru Morgenthau. de aranjamente constituţionale şi de “reguli ale jocului”. Hans Morgenthau considera că omul este o creatură egoistă prin naştere. politica prestigiului (impresionarea altor state prin mărimea unui stat). morala contra politicii.

identităţi politice şi sisteme de securitate internaţională. Morgenthau considera arena internaţională domeniul necesităţii şi determinismului. El consideră că oamenii politici acţionează conform interesului definit ca putere. direcţii care în general nu pot face obiectul unor delimitări absolute. Pe de altă parte. Morgenthau nu reuşeşte să facă o distincţie între puterea ca scop în sine şi puterea ca mijloc pentru a atinge un scop. echilibrul puterii. evenimentelor şi proceselor cu care s-a confruntat sau se mai confruntă lumea modernă şi societatea contemporană. suveranitate. etc). b) Istoria şi relaţiile internaţionale Istoria şi relaţiile internaţionale sunt două domenii care au foarte multe lucruri în comun şi tocmai de aceea ele s-au străduit mult timp a-şi păstra identităţi separate. drepturile omului. comunităţi supranaţionale. noţiuni empirice sau de factură etică ori morală( globalizare. domeniul relatiilor internationale. etc). atât cât s-a dezvoltat până în prezent. corporaţii internaţionale. El are astăzi în vedere o multitudine de aspecte: interdependenţe economice (pieţe financiare. de a înţelege mai bine sensul instituţiilor. Deci lupta pentru putere nu este o constantă ci o variabilă. Domeniul de cercetare al relaţiilor internaţionale şi-a extins consecvent aria de cuprindere. Rostul relaţiilor internaţionale rămâne încă la fel de actual ca şi odinioară: tendinţa de a face inteligibilă politica internaţională. El rămâne un „pesimist” incurabil. dar stabilitatea lui depinde de capacitatea şi voinţa oamenilor de stat de a-i evalua caracterul şi de a acţiona în cadrul constrângerilor pe care le impune libertăţii lor de acţiune. astăzi se discută tot mai mult despre organisme internaţionale. sisteme transnaţionale. distincţia pe care o operezează între status quo şi statele imperiale arată că nivelul în care politica internaţioanlă este o luptă pentru putere depinde de (in)compatibilitatea intereselor de stat. comerţ internaţional) . societatea internaţională şi principalii săi protagonişti ( state naţionale. Probabil pentru că a fost văzut ca un fel de „copil” al istoriei. cu toate că iniţial părea priyonierul disputelor pe marginea originii conflictelor internaţionale. a incercat să se separe de discursul istoric ( istoria diplomatică şi istoria relaţiilor internaţionale) prin inovaţii metodologice 6 . Dacă la originile sale domeniul explora aproape exclusiv raporturile dintre state. naţionalism etnic.anarchic. crizele internaţionale.

Istoria diplomatica s-a aflat mult timp in centrul preocuparilor teoreticienilor realişti din domeniul relaţiilor internaţionale. astfel incat ramane inca actuala expresia conform careia istoria este politica trecutului iar politica istoria prezentului. teoreticienii relaţiilor internaţionale construiesc sau reconstruiesc istoriile apropiind cercetarea de o anumită şcoală interpretativă ( ideologie) sau alta. Pornind de aici. Chiar şi astăzi. Istoria nu poate fi separata sub nicio forma de teoria relatiilor internationale. Repertoriul standard pentru intelegerea relaţiilor internationale a ramas mult timp cel al istoriei politice. unii istorici răspund chiar cu dispreţ. de aici reyultând o multitudine de puncte de vedere. amintindu-ne de evenimentele trecutului şi explicand influenţele care au modelat gandirea oamenilor. Istoria este cea care. Unii teoreticieni persevereaza in convingerea ca profesiunea lor s-a fundamentat pe trupul lipsit de viaţă al istoriei. căutând permanent punţi către o cunoaştere generală internaţională .şi teoretice. o apropiere consfinţită chiar de pe la începutul veacului trecut. ei pot avea opinii diferite asupra importanţei acestora. demografie. comerţ. Exista insa şi o anumita „rivalitate” intelectuala între istorie si teoria relatiilor internationale. istoria este numai bună pentru o interpretare sau o selecţie partizană. despre politica Chestiunea istorică în contextul relaţiilor internaţionale este una epistemologică şi ideologică. Epistemologic. La fel. ne arata noua cum lumea politicii internaţionale a ajuns sa fie ceea ce este ea astăzi. Ei consideră că istoricii sunt veritabili arheologi cărora le lipeseşte orice metodă riguroasă. Sub aspect ideologic. Guicciardini sau Fenelon. istoria ramane un partener indispensabil dar instabil în cercetarea relaţiilor internaţionale. cu toate ca un avânt deosebit l-au cunoscut si preocuparile pentru istoria sociala. Istoria furnizeaza piesele de rezistenţă pentru cercetarea relatiilor internationale. Ea poate fi considerata o veritabila scoala pentru oamenii de stat. Ea este o disciplină în transformare şi nu rămâne imună la teorii. Se observă o anumită detaşare de vechile căi ale istoriei ( cel puţin accepţiunea clasică conform căreia istoria se sprijină pe document din a cărui interpretare trebuie să rezulte 7 . arătând că domeniul relaţiilor internaţionale este lipsit de bază stiinţifică. Se cunoaşte că chiar atunci când istoricii se pun de acord în privinţa faptelor. Se poate vorbi chiar de un fel de „alianţă” nescrisă între disciplina relaţii internaţionale şi istoria diplomatică. instituţii sau idei. cei mai mulţi cercetători se intorc catre istoria centrata pe diplomaţie sau evenimente militare asa cum o faceau la vremea lor Tucidide.

Nu doar că istoricii interpretează cultura şi politicile cu originalitate şi fler. intelectuali ce rămân tentaţi să neglijeze contextul istoric al propriei lor opere şi să îmbrăţişeze empiric domeniul istoriei. exerciţii supra raţionale. de la emfzele narative la cele economice şi statistice sau de la studiile discrete asupra politicilor domestice sau externe până la sinteza celor două. uneori chiar ignorată. pentru a putea la rândul lor construi predicţii asupra viitorului. iar istoricii sunt un fel de „paznici” ai unei societăţi deschise. Există o teamă a clasei politice care guvernează faţă de istorie? Se poate răspunde afirmativ. din expuneri fără 8 . La fel ca şi istoricii. Începând de la jumătatea veacului trecut se poate urmări o evoluţie paralelă a celor două domenii. Mai întâi. Cu toate acestea. separate de complexitatea pe care o oferă dovada istorică. De aici rezultă ca standardele profesiunii de istoric sunt mult mai clar cuantificabile iar canoanele şi judecăţile istoricului sun mai puţin deschise polemicilor. Oamenii care deţin puterea expun invariabil o anumită viziune asupra istoriei. preocuparea pentru natura şi utilitatea cunoaşterii istorice mai mult separă decât apropie cele două discipline. Unii dictatori au transformat istoria în ficţiune. cercetătorii în domeniul relaţiilor internaţionale încearcă să înţeleagă şi să explice evenimentele şi cauzele lor dar cu ochii aţintiţi mai mult asupra viitorului. Ce anume apropie atunci istoria de domeniul relaţiilor internaţionale ? Se cuvin la acest punct câteva comentarii preliminarii. unii cerecetători ai politicii internaţionale sunt refractari în a admite că istoria reprezintă şi altceva decât arheologia. In domeniul relaţiilor internaţionale. pe de altă parte. au creat o „istorie oficială”. Istoria şi relaţiile internaţionale rămân discipline cognitive. Cutuma spune că istoria poate fi scrisă cu temei pentru adevăr numai în ţările libere. chestiunea istorică este adesea răstălmăcită sau denaturată. Teoreticienii domeniului relaţiilor internaţionale. i-au încurajat pe istorici să găsească anumite corelaţii sau comparaţii între diferite studii de caz cu trimitere la trecut şi prezent. Relaţiile internaţionale sunt privite astfel ca un domeniu plin de abstracţiuni trufaşe.ceea ce s-a întâmplat şi nu ceea ce ar fi putut să se întâmple) a teoreticienilor relaţiilor internaţionale. de la atenţia acordată marilor puteri la efectele revoluţiilor şi işcărilor populare. de la nivelul analizelor de politică externă la studiul sistemelor internaţionale. Nu trebuie să exagerăm însa aceste clişee care eaxagereaza tensiunile prezente în dialogul dintre cele două domenii ale cunoaşterii. ei sunt aceia care suportă şi sarcina ingrată de a demonta miturile păstrând trecutul neatins de ideologie sau uitare.

urmăreşte integrarea conceptelor de bază ale domeniului într-un cadru explicativ mai larg. Şi mai subtil. logic şi coerent reperele gândirii şi ale acţiunii umane în lumea de ieri sau de azi. de la sfârşitului războaielor religioase şi până în secolul al XIX-lea. II Relaţiile internationale în gândirea politică modernă. credinţele se schimbă iar noile documente sunt declasificate. uneori statele propagă mituri istorice despre ele însele. După primul război 9 . care constant este regândită şi rescrisă. Câteva dintre conceptele cheie privind teoretizarea relaţiilor internaţionale ( statul şi noţiunea de suveranitate) şi-au găsit primele definiţii seculare. O a treia etapă importantă debutează în jurul anului 1900 şi se distinge prin fundamentarea disciplinei relaţii internaţionale ca domeniu distinct de cercetare. Acesta ar echivala cu finalul istoriei şi de aceea chiar revizionismul istoric nu este totdeauna greşit. Istoria este o aventură dinamică a cunoaşterii. Ele oferă o diversitate de căi pentru interpretarea chestiunilor complexe şi ne ajută să interpretăm în mod critic. găsind în războaiele din trecut confruntări salvatoare. Acest lucru pare cu atât mai adevărat cu cât ne apropiem de istoria politică contemporană. Cercetarea şi dezbaterea istorică ajută la menţinerea integrităţii în politică. Cea de a doua etapă. Perioada a fost dominată ideologic de utilajul conceptual al secolului al XIX-lea. Din perspectivă istorică. un amalgam de adevăr istoric selectiv şi idealizare. Este perioada în care descoperirile renascentiste în spaţiu (Americile) şi în timp (valorizarea moştenirii clasice greco-romane) au modificat radical viziunea asupra istoriei şi geografiei.niciun fel de perdea sau expulzând inconvenientele politice din paginile ei. Aspectele politice au dobândit o importanţă covârşitoare în studierea relaţiilor internaţionale. Chiar din secolul al XVII-lea concepte esenţiale din sfera dreptului şi a istoriei au fost integrate unui sistem de gândire secular. Există puţin temei să credem că actualul stadiu al cercetării istorice globale este unul definitiv. Prima dintre ele îşi are originile tocmai în secolul al XVI-lea şi implică emergenţa conceptelor esenţiale ale discursului. final. Liderii politici cultivă adesea etnoistoria. se pot distinge trei etape distincte în evoluţia gândirii politice moderne cu referinţă la domeniul de mai târziu al relaţiilor internaţionale. Revizionismul este necesar profesiunii de istoric pentru că vechile adevăruri sunt revăzute.

Este important de amintit că. aşadar. era dezbătută şi chestiunea toleranţei religioase. studiile referitoare la relaţiile internaţionale au fost impregnate de concepţii mai apropiate de valorile iluminismului dintr-o epocă în care prevala optimismul şi discursul idealist. iar la sfârşitul celui de al doilea război mondial domeniul a rămas tributar concepţiilor realismului. Interminabilele conflicte ale perioadei şi incapacitatea de a produce pacea salvatoare au provocat noi investigaţii asupra cauzelor şi justificărilor războiului. principiile umanismului civic s-au afirmat pe fondul dobândirii independenţei oraşelor italiene faţă de Sfântul Imperiu Roman. Aici. subsumată principiului cuius regio eius religio.mondial. că. Nu la fel era insă situaţia în Italia. Vitoria a scris însă într-un mediu impregnat de catolicism şi contrareformă. Simptomatice pentru curentul veacului s-au dovedit celebrele dezbateri găzduite de Universitatea din Salamanca pe tema legalităţii războaielor purtate de conquistadori împotriva populaţiilor din Lumea Nouă. Din acest motiv. au produs un nou set de reguli menite a reglementa raporturile dintre suverani şi autoritatea monarhului atotputernic. în măsura în care o doctrină religioasă poate legitima războiul. viziunea sa asupra politicii internaţionale era doar aparent una modernă. Sub aspect strict teoretic o preocupare importantă a perioadei a fost relaţia dintre religie şi război. pentru prima dată. Biserica argumenta dreptul de a purta războaie împotriva ereticilor şi infidelilor prin necesitatea de a-i pedepsi. Spre deosebire de contemporanii săi din afara Peninsulei Iberice. el acorda o prea mare importanţă influenţei principiilor morale şi etice asupra politicii internaţionale. Între autorii ce au contribuit la dezvoltarea literaturii despre practica guvernării statelor poate cel mai în vogă şi 10 . Religia nu putea justifica războaiele pentru că ea reprezenta o preocupare privată şi era practicată în virtutea unor drepturi individuale şi nu colective. unii dintre jurişti sau filozofi susţineau că oamenii de stat identifică în factorii religioşi justificarea efectivă a intenţiilor lor politice. cu ocazia păcii de la Augsburg (1555). Se poate aprecia. Profesorul Francisco de Vitoria (1480-1549) observa în lucrarea sa De jure belli Hispaniorum in barbaros că. Pe de o parte. pe de altă parte. primele consideraţii politice determinante pentru domeniul relaţiilor internaţionale apar chiar din secolul al XVI-lea. întrucât atitudinea lor se plasează în afara legilor divine şi ale naturii. atunci fiecare principe îşi poate declara drept sfânt orice război purtat în nume propriu. din punct de vedere teoretic.

se justifică uneori pentru a stabili şi menţine un anumit regim politic. Machiavelli a contribuit la apariţia tradiţiei realismului politic în teoria relaţiilor internaţionale. Asemenea altor gânditori ai epocii. Machiavelli a fost considerat un fel de profesor al răului. Posedarea suveranităţii este singura trăsătură care îi distinge pe conducătorii unui stat 11 . inclusiv folosirea forţei. de vreme ce interesele o definesc pe cea din urmă şi nu conduita morală. El identifica deja în state şi nu în indivizi principalii actori responsabili ai raporturilor internaţionale şi considera războiul un conflict violent între autorităţi publice. necondiţionată şi irevocabilă. Conducătorul unui stat modern nu este proprietar peste pământtul statului respectiv şi nici stăpânul locuitorilor. Prima mare contribuţie în privinţa teoriei relaţiilor internaţionale rezidă în definirea conceptului de suveranitate şi formularea principiului de drept internaţional pacta sunt servanda. Deşi este mereu privit ca un apărător al concepţiei lui reason d' etat expresia ca atare nu apare în scrierile sale. el a fost influenţat de ideile Renaşterii. a condiţiei şi a puterii de conducător.astăzi rămâne Niccolo Machiavelli. Alberico Gentili ( 1552-1608). El nu analizează conceptele morale şi legale pe care le utilizează în etica sa. Opera sa a generat o multitudine de comentarii. Suveranitatea este absolută. un personaj de un egoism lipsit de scrupule în comportamentul individual. Un principe trebuie să fie preocupat de menţinerea poziţiei sale. Suveranitatea reprezenta puterea absolută şi perpetuă stabilită într-o comunitate. de către alţii a fost vşyut drept drept un moralist al veacului cu o satiră derivând dintr-o etică fundamental creştină. Alături de Hobbes. asemenea lui Machiavelli. De către unii. datorită structurii anarhice a sistemului internaţional. Machiavelli foloseşte în Principele cuvântul „stat” pentru a indica statutul şi puterea unui conducător. conflictele dintre state erau inevitabile. Gentili considera că principala misiune a principelui este aceea de a asigura securitatea şi bunăstarea supuşilor. ci este preocupat cu mijloacele practice prin care o ordine politică dezirabilă poate fi stabilită şi menţinută. Autoritatea nu este divizibilă. În acet sens el apără în Discursuri crima lui Romulus care l-a ucis pe fratele său şi s-a proclamat singur stăpânitor al oraşului. Ideea modernă despre stat este însă una diferită. Totuşi. Precizări importante în această direcţie a adus un contemporan al lui Machiavelli. El consideră că măsurile extraordinare. Deşi nu reprezentau condiţia naturală a fiinţei umane. Ambele i-au aparţinut lui Jean Bodin (1530-1595). iar etica şi politica nu aveau prea multe lucruri în comun.

După semnarea păcii din Westphalia. În relaţia dintre state. Bodin identifică trei limite ale puterii suverane: legea divină sau naturală (constituţia regatului) şi angajamentele sau înţelegerile. Din acest motiv. impune taxe sau legi. Tot ei au sesizat că armatele de mercenari sunt extrem de periculoase şi au căutat treptat să-şi formeze propriile armate permanente. Începând din secolul al XVII-lea. Teritoriul era administrat de instituţii loiale monarhilor şi birocraţi de profesie. Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1718) observa că prima condiţie a suveranităţii unui stat o reprezintă existenţa 12 . Statul teritorial ocupa un spaţiu strict delimitat de frontiere inviolabile. După războiul de 30 de ani. Prusia.de celelalte autorităţi. Europa era dominată de şase mari puteri: Austria. Împăratul nu mai putea recruta soldaţi. întreţinute cu cheltuieli foarte mari. puterea unui principe suveran nu era limitată decât de autoritatea altui principe suveran. după modelul celei exercitate de suverani în interiorul statelor. Numeroşi mercenari nu s-au mai putut adapta la rigorile unei vieţi paşnice şi au devenit asasini de profesie. declara război sau încheia pace fără acordul reprezentanţilor tuturor statelor. Autoritatea Sfântului Imperiu Roman a fost zguduită. iar factorii religioşi nu mai puteau reprezenta un motiv pentru recursul la arme. în relaţiile dintre state nu există nici o autoritate supremă ci doar două principii ilustrate consecvent: credinţa şi forţa. s-a impus tot mai clar ideea conform căreia lumea este împărţită de un număr de state independente ai căror suverani deţin suprema autoritate in teritoriul lor propiru dar nu au nici un fel de autoritate peste teritoriul altor suverani. Chiar conceptul de suveranitate a suportat noi teoretizări. Provinciile Unite. Legile care se aplică în reglementarea interacţiunilor dintre indivizi în cadrul unei comunităţi nu se pot aplica şi între principii suverani. demobilizarea combatanţilor s-a produs greoi şi a durat mulţi ani. împărţiţi în departamente specializate. Pacea încheiată în 1648 a acordat suveranitate unui număr impresionant de state mici din inima Europei. Lecţiile războiului aveau totuşi să producă anumite efecte. Rusia. Cu toate acestea. Regiunile Europei Centrale au fost devastate economic şi fragmentate politic. Comunitatea internaţională nu dispunea de o autoritate supremă. în special acelea asumate faţă de alţi suverani. un sistem de state. Europa devenea o structură politică închegată. Monarhii au convenit că războaiele religioase trebuiau cu orice preţ evitate. Franţa. Secolul al XVII-lea a debutat în climatul deplorabil produs de urmările nefaste ale războiului de 30 de ani (1618-1648). Anglia.

două au fost conceptele cheie ale politicii internaţionale teoretizate în acest veac: ordinea şi avuţia. Pacea din Westphalia a marcat şi o răsturnare decisivă în privinţa viziunii cu privire la legea internaţională. Absenţa unei astfel de autorităţi centrale este cauza anarhiei ce caracterizează sistemul internaţional. domină societatea internaţională. Majestatea nu se confunda cu suveranitatea pentru că ea implica autoritate morală şi normativă. Descrisă de Thomas Hobbes ( Leviathan) prin sintagma celebră „războiul tuturor împotriva tuturor”.unui teritoriu suficient de extins. Pe lângă aceasta. create şi prescrise chiar de state cu scopul de a facilita interacţiunea dintre ele. Ideea 13 . s-a afirmat treptat convingerea că dreptul internaţional reprezintă un set de cutume şi convenţii codificate sau reguli de conduită. Încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea monarhii europeni au monopolizat atributele puterii. Termenul absolutism a pătruns în limbajul politic ( mai întâi în limba franceză) în decada ce a urmat Revoluţiei Franceze din 1789. el asigură ordinea la care oamenii au aspirat odată ce au decis că trebuie să abandoneze starea de nesiguranţă. Prin politicile pe care le promovează. Atâta timp cât ea va persista. a indivizilor neguvernaţi de legi. cea din urmă i-a determinat pe oameni să cedeze puterea unei singure autorităţi statale. cu siguranţă ea trebuia inventată. tradusă într-o formă de autoritate absolută ce permitea unui conducător să pretindă obedienţă deplină poporului său. Dacă această autoritate nu ar fi existat. Statul era perceput ca o necesitate pentru menţinerea ordinii sociale. Ele se regăsesc în alte două noţiuni care au caracterizat evoluţia istorică a perioadei ( absolutismul şi mercantilismul). identificată cu persoana suveranului. Cu timpul s-au lăsat tot mai mult angrenaţi şi în politica internaţională. S-au folosit de strategii matrimoniale sau manevre militare şi au aruncat Europa într-o eră a războaielor permanente şi a declinului economic. Principatele mai mici ( numeroase într-o perioadă în care lumea germană era divizată în peste 300 de stătuleţe) nu puteau beneficia de un tratament egal în chestiuni ce priveau războiul. Fenomenul la care făcea referire era desigur mult mai vechi. în timp ce suveranitatea presupunea şi capacitate de a-i constrânge pe subiecţii aflaţi pe propriul lor teritoriu. O a doua condiţie esenţială a suveranităţii devenea majestatea. În secolul al XVII-lea. suspiciunea şi războaiele nu vor putea fi evitate. alianţele sau politica generală a Europei. Problema ordinii a fost dezbătută tot mai mult pe măsură ce s-a observat că imaginea stării naturale.

centrală a absolutismului sugera că dreptatea ( justiţia) şi implicit puterea în stat revin exclusiv monarhului. Echilibrul comercial era adesea asociat cu echilibrul puterii. Epoca Vechiului Regim) a cunoscut nu doar exerciţiul deplin al dreptului divin al regilor ci şi teoretizarea noii doctrine a suveranităţii populare. 1588). Cu toate acestea. Apogeul autorităţi monarhiilor absolutiste şi maturizarea deplină a mercantilismului s-a produs însă în veacul al XVIII-lea. el admitea că raporturile 14 . sau cea a echilibrului puterii s-au dovedit a fi. iar acestea le vindeau materii finite. Prima prezentare. Perspectiva simetriei se regăseşte. Regii deţineau. Activităţile economice urmau a se subordona intereselor de stat. iar persoana sa a devenit pentru mulţi una demnă de a fi venerată. aşa cum s-a petrecut. În cunoscuta sa lucrare Droi de gens. o dată în plus. O balanţă comercială activă putea reprezenta un ţel important de politică externă. Este suficient să amintim că în Franţa Ludovic al XIV-lea a fost numit şi regele Soare. pentru a o regăsi în arhitectură sau în tonalităţile sclipitoare ale muzicii lui Sebastian Bach sau Joseph Hayden. El se îndeplinea cu uşurinţă prin înfiinţarea unor colonii care exportau materii prime metropolelor. cel care susţinea că monarhii au fost investiţi de Dumnezeu şi nu răspund decât în faţa Lui. Episcopul francez Jacques – Bèningne Bossuet considera şi el că dreptul divin îi conferă regelui autoritate absolută în materie politică dar nu justifică un guvernământ arbitrar.spre exemplu. cu adevărat explicită a doctrinei dreptului divin al regilor i-a aparţinut lui Pierre de Bellay ( De l’autorité du roi. capacitatea de a adopta hotărâri în materie politică. Epoca cosmopolitismului. temele privilegiate. de altfel. Secolul al XVIII-lea a privilegiat valoarea intrinsecă a raţiunii umane. secolul Luminilor (a mai fost denumit Era revoluţiilor democratice. şi în speculaţiile pe seama relaţiilor internaţionale. Regele era suveran atâta timp cît se conforma voinţei divine. Natura relaţiilor dintre state. Teza lui Hobbes potrivit căreia relaţiile dintre state exprimă o stare de perpetuă nesiguranţă şi se caracterizează prin conflict a fost combătută de Emmerich de Vattel. problema anarhiei sistemului internaţional. s-a dovedit a fi o perioadă a simetriei ce transcende domeniul astronomiei sau al fizicii.în timpul guvernării lui Cromwell din Anglia ( Actul de navigaţie din 1651). în virtutea dreptului divin. Celălalt concept cheie al veacului ( avuţia) a corespuns tradiţiei mercantilismului. Sentimentul predominant al epocii a rămas acela al încrederii nelimitate în valenţele gândirii umane şi fascinaţia faţă de regularitatea şi perfecţiunea formelor naturii.

juridice şi morale. nu exista nimic inerent naturii umane care să împingă spre conflict şi agresivitate. Cât priveşte echilibrul puterii. Războiul poate fi abolit dacă statele încheie un contract social între ele. Fundamentele sale rezidă în pacea din Westphalia. Echilibrul puterii se poate obţine doar prin impunerea principiului ordinii în interacţiunea dintre state. În opinia sa. ea devenea posibilă doar dacă un anumit stat reuşea să ocupe militar întregul continent şi să impună celorlalţi renunţarea la atributele suveranităţii. credea Rousseau. Dacă războiul este produsul raporturilor independente dintre state. dar nu este decât un aranjament provizoriu. sau a întregului sistem de state. dar tocmai aceasta obligă statele să respecte drepturile celorlalţi. Sistemul european de state reprezintă însumarea unor valori religioase. Jean Jaques Rousseau dezbate problema echilibrului puterii din perspectiva sistemului politic european. Pacea Europei se poate asigura doar dacă statele europene renunţă la suveranitatea lor şi o investesc într-un organism federal superior. Teoretizări valoroase provin însă şi din mediul intelectual francez. Statele deţin dreptul natural de a purta războaie defensive în cazul în care le sunt lezate interesele lor legitime. Rousseau considera omenirea paşnică şi prietenoasă. Oamenii au devenit războinici doar atunci când au părăsit starea naturală. revoltelor. o federaţie a statelor europene nu se poate forma fără recursul la forţă. ilustrată de un corp legislativ supranaţional. În lucrarea intitulată Proiect pentru pacea perpetuă. uzurpărilor sau jafurilor. de felul răscoalelor. relaţiile dintre state se vor caracteriza prin conflicte permanente. Dar. Faptul nu ar fi însă suficient pentru permanentizarea păcii. Într-o lume a statelor rivale. Tratatul din 1648 a recunoscut fiecărui principe dreptul de a acţiona în conformitate cu propriile sale interese. Odată atins acest scop. întrucât Europa este permanent ameninţată de conflicte inerente. dacă în secolul al XVII-lea era privit ca un gen de politică ce aduce beneficii anumitor state ( interesului individual). el poate fi evitat doar retrăgându-le acestora atributul suveranităţii. învingătorul urma să înlocuiască aceste suveranităţi disparate şi conflictuale cu o singură autoritate. Atâta timp însă cât deplina putere a acestor suverani încurajează afirmarea lăcomiei individuale şi fiecare urmăreşte doar împlinirea propriilor deziderate. în secolul al XVIII-lea el era deja perceput ca o politică în beneficiul întregii societăţi.dintre state sunt guvernate de legea naturii. ce a consacrat acceptarea principiului suveranităţii statelor. iar războiul este un 15 . cu o imensă putere de constrângere în aplicarea rezoluţiilor adoptate.

Umanitatea a părăsit o stare naturală caracterizată de libertate şi pace pentru o existenţă caracterizată de agresivitate şi război. În egală măsură. Lozinca „ patria în pericol” a reprezentat apelul la patriotismul a milioane de cetăţeni. Montesquieu găsea şi el că războiul se asociază cu tipul de regim care îl promovează şi nu este absolut caracteristic naturii umane. Unii oameni de stat ( ţarul Alexandru I al Rusiei. au creat confuzie între diplomaţie şi spionaj. regimul revoluţionar a chemat în 1793 naţiunea la arme. Monarhiile sunt predispuse să cucerească iar republicile să îşi apere propriile teritorii. au redus distincţia între politica internă şi cea externă. aprecia el. În Franţa. radicalism. ordinea naturală şi echilibrul puterii. cancelarul Metternich) au căutat să combată proiectul revoluţionar. revoluţiile au introdus pasiunea şi fanatismul pe scena relaţiilor internaţionale. Au deplasat accentul în exercitarea suveranităţii dinspre persoana monarhului spre instituţii menite a reprezenta poporul. inovatori prin excelenţă. care au devenit soldaţi în slujba naţiunii şi a idealurilor revoluţionare. Schimbările produse de revoluţie au influenţat raporturile dintre state. Ideea se dovedea revoluţionară. pe care nu le pot încheia decât cu alte republici. Dacă sunt prea mici. 16 Ideologia . Simon Bolivar în America Latină) au ajustat structurile politice noilor imperative. Ei s-au născut liberi dar pretutindeni sunt oprimaţi. atâta timp cât monarhiile nutresc intenţii expansioniste. Secolul al XVIII-lea a cunoscut în ultimele sale decenii şi impactul revoluţiilor din America şi Franţa. Miza disputei s-a plasat pe teren ideologic (doctrinar) şi viza înlocuirea tradiţiei prin consimţământ cu autodeterminarea naţională. Ele au influenţat profund maniera de a gândi politica dintre state. În aceeaşi direcţie. Tradiţia gândirii politice occidentale s-a fragmentat în prima jumătate a secolului prin apariţia a trei mari ideologii: liberalism. teoreticienii secolului al XIX-lea s-au preocupat în primul rând de revizuirea mai vechii viziuni ce aşeza în centrul dezbaterii concepte precum simetria. pacea se putea obţine prin înlocuirea lor cu un sistem republican. conservatorism. pentru că. pe fondul ameninţărilor externe. iar atâta timp cât individul se naşte şi trăieşte în această lume devine şi el corupt. Statele europene s-au confruntat cu impactul teribil al noţiunii de suveranitate populară. Societatea este coruptă. în măsura în care monarhiile provocau războiul. Spre deosebire de predecesorii lor. republicile nu se pot apăra fără alianţe. iar alţii ( lordul Liverpool în Marea Britanie.produs al civilizaţiei umane.

Socialismul utopic al primei jumătăţi de veac a fost înlocuit de socialismul ştiinţific din ultima parte a intervalului. credinţa nemărginită în progresul istoric. Unul dintre aceştia a fost şi Jeremy Bentham. într-o anumită măsură. Considera colonialismul principalul impediment în calea dezvoltării comerţului şi credea că fără disputele coloniale ar fi fost mai uşor posibilă edificarea păcii în lume. Principalele teme ale acestui gen de discurs vizau apologia raţionalismului. În a doua jumătate a secolului. Ea poate fi identificată în scrierile a numeroşi doctrinari. În acest caz se impune totuşi precizarea că autorii amintiţi au conferit curentului o formulare coerentă care ulterior ( în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) a presupus o consistentă angajare politică. continuatoarele proiectului iluminist. El s-a pronunţat mai ales în direcţia relevării binefacerilor comerţului liber. Viziunea liberalismului despre relaţiile internaţionale este extrem de complexă. iar Congresul preconizat urma să garanteze libertatea presei pretutindeni unde era necesar. Manifestul Comunist exprima şi o nouă viziune asupra relaţiilor internaţionale. un organism în cadrul căruia disputele internaţionale se puteau reglementa prin mijloace raţionale. Cît priveşte radicalismul. Prima Internaţională Socialistă fondată de Marx în 1864 a dezbătut probleme de politică externă. Cetăţenii trebuiau să beneficieze de acces liber şi constant la informaţiile ce priveau disputele dintre state. cei mai influenţi teoreticieni s-au dovedit Marx şi Engels. pornind de la ideea că pacea în lume se poate institui doar prin socialism iar 17 . Economia şi politica reprezentau două domenii diferite. critica proprietăţii private. singura cale prin care monarhii şi miniştrii reuşesc să-şi satisfacă propriile interese. caracterizate de tendinţa unei expansiuni globale sau creşterea antagonismului între burghezie şi proletariat. activismul politic. să înlocuiască practicile protecţioniste cu cele ale liberului schimb. Marx şi Engels au înţeles politica în lumina interdependenţelor economice. El propunea înfiinţarea unui Congres al Statelor. Bentham se pronunţa pentru abolirea diplomaţiei secrete.liberală şi cea radicală sunt. Contribuţia sa esenţială sub aspect teoretic rămâne însă distincţia clară dintre sfera politicului şi economie. iar clasa muncitoare urma să răstoarne rămăşiţele societăţii burgheze. Mai devreme sau mai târziu revoluţia universală avea să impună modelul socialist. iar principala funcţie a Congresului de State era să promoveze exerciţiul activităţilor economice în conformitate cu principiile legii naturale. analizate nu în termenii interacţiunii dintre state ci în dimensiunea raporturilor dintre clasele sociale.

A doua 18 . Dacă în secolul al XVIII-lea. Potrivit lui Metternich. Echilibrul puterii trebuia cu orice preţ menţinut. Naţiunea forja pe ideea că între popor şi stat există de fapt o strânsă legătură. După înfrângerea lui Napoleon. Mişcarea naţională era construită pe ideea că toţi cetăţenii datorau loialitatea seculară supremă naţiunii şi instituţiilor sale reprezentative. conform legilor mariajului şi ale războiului. pentru că. progresist. conservatorismul repudia ideea egalităţii în drepturi. Acest fapt a presupus manifestarea unei loialităţi depline faţă de politicile statului şi implicarea activă a indivizilor în derularea lor. Spre deosebire de liberalism sau socialism. În opoziţie cu conceptul de egalitate sau libertate. susţineau ordinea tradiţională în disputa cu retorica feroce a schimbării. Naivitatea evidentă la început nu s-a mai regăsit şi în cadrul celei de a doua Internaţionale Socialiste ( 1889). ştiinţă şi progres istoric. În viziunea conservatorilor politica internaţională nu era o ştiinţă ci o artă. în veacul ce a urmat liderii naţionalişti susţineau că voinţa indivizilor dintr-un teritoriu anume reprezintă singurul criteriu valabil pentru identificarea frontierelor de stat. el s-a opus pedepsirii excesive a Franţei. Ascensiunea naţionalismelor a presupus schimbări esenţiale în privinţa reprezentării loialităţii în cadrul statelor. când s-a preconizat chiar crearea unui parlament internaţional al mişcărilor socialiste. prin tradiţie. monarhii europeni schimbau teritorii cu o relativă lejeritate. Războiul reprezenta condiţia firească a relaţiilor dintre state. iar conflictul de interese starea firească a afacerilor dintre indivizi. Naţionalismul de la începutul secolului secol XIX are un caracter roamntic. Secolul al XIX-lea a cunoscut şi afirmarea naţionalismului la rang de politică de stat. politica instrumentată cu alte mijloace. conservatorii promovau armonia şi comunitatea. acordând mai puţină importanţă locuitorilor din teritoriile cedate sau cucerite. politica internaţională nu trebuia influenţată de principiile eticii. Mişcarea s-a fundamentat în jurul ideii conform căreia toţi cetăţenii îşi transferă suprema lor loialitate naţiunii şi instituţiilor ei reprezentative. denunţa noua credinţă în raţiune.yx Această idee presupunea implicarea cetăţenilor în viaţa politică a statelor şi stabilirea unei legături emoţionale de ataşament între cetăţeni şi statul centralizat. cea care trebuia să revină între marile puteri. reprezenta un pion important al echilibrului politicii europene.războaiele sunt provocate de sistemul capitalist. Phlilipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831) considera războiul suprema manifestare a conflictului uman.

populaţia masculină aptă să participe la războaie şi efectivele complete ale forţelor armate a dobândit o însemnătate din ce în ce mai mare odată cu generalizarea serviciului militar obligatoriu printre statele europene. Revoluţia franceză şi. Au existat desigur şi situaţii în care stagnarea sau diminuarea sporului demografic au provocat îngrijorare pentru liderii politici ( cazul Franţei de după 1871). China. Principiul auto-suficienţei dar mai ales o viziune diferită asupra relaţiilor internaţionale au produs. Relaţia dintre numărul exact de locuitori precis determinat. Evoluţiile demografice s-au dovedit determinante pentru configurarea armatelor moderne. (În cazul lumii germane au rămas celebre proiectele lui Schwarzenberg sau Bruck cu privire la un ipotetic imperiu austriac format din 70 de milioane de suflete iar În Rusia panslaviştii propagau şi ei unificarea tuturor slavilor). războaiele purtate de Napoleon au făcut cele dintâi dovada potenţialului teribil al armatelor naţionale.jumătate a veacului aduce în discuţie tiparele unui naţionalism cu valenţe conservatoare. Aspecte demografice Pentru relaţiile internaţionale populaţia unei ţări şi evoluţia ei într-un anumit interval de timp joacă un rol extrem de important. după cum explozia demografică a stimulat ascensiunea unor state până la statutul de mari puteri ( Cazul Statelor Unite în secolul al XIX-lea). Scena relaţiilor internaţionale a devenit din ce în ce mai agitată. în ciuda imensului potenţial demografic ( 300 milioane de locuitori în jurul anului 1800. 436 de milioane la începutul secolului XX). şi chiar acolo unde timpul vindecase rănile de odinioară pacea nu s-a dovedit decât absenţa temporară a războiului. în cazul Chinei. într-o anumită măsură. Au existat desigur şi excepţii sau situaţii atipice. III Impactul transformărilor demografice şi economice. care în regiunile fragmentate politic ale Europei centrale a alimentat războaiele de eliberare naţională sau de unificare. Resursele demografice ale unei naţiuni deveneau şi o teribilă armă de propagandă. o situaţie de dependenţă şi 19 . Numărul de locuitori a reprezentat un barometru cu ajutorul căruia s-a putut chiar evidenţia statistic statutul de putere pe scena raporturilor dintre state. Rivalităţile mai vechi s-au acutizat. Formarea statelor naţionale a însemnat orientarea politicii externe spre ceea ce reprezenta idealul naţional. nu s-a putut apăra de ameninţările puterilor europene.

permanent recul. dar mai ales în secolul al XIX-lea. În perioada 1830-1850 se poate observa doar o tendinţă restrânsă de creştere demografică în comparaţie cu celelalte puteri europene. În Europa sporul demografic. China). Deşi oarecum mai nesigure decât cele din China. S-ar putea crede că o posibilă motivaţie a reprezentat-o industrializarea unor arii extinse de pe continent. tifosul. Excedentul de populaţie mai redus în cazul Franţei se datora frecvenţei slabe a naşterilor Într-o familie obişnuită de francezi nu se năşteau decât rareori mai mult de doi copii. dar. holera. Dacă în Franţa se realizau sporuri demografice de până la 5 milioane într-un interval de 20 de ani. gripa. pe atunci o nouă maladie teribilă provenită din Asia. cu efecte la fel de dăunătoare ( varicela. după 1750 populaţia planetei practic s-a dublat. În mai puţin de 150 de ani. Franţa reprezintă şi ea un caz special. tuberculoza). care decimase populaţia Europei) au devenit cu timpul vindecabile. În cazul Irlandei au existat circumstanţe deosebite. statisticile europene rămân importante mai ales pentru faptul că oferă o imagine consistentă a raporturilor demografice dintre principalele puteri. În jurul anului 1830. Chiar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Sporul demografic s-a dovedit la fel de consistent şi în regiuni preponderent agricole ( Europa de Sud-Est. în state precum Germania sau Marea Britanie creşterea numărului de locuitori pentru aceeaşi perioadă se cifra undeva între 11 sau 17 milioane. Unii autori au identificat drept cauze ale acestui constant spor demografic scăderea ratei mortalităţii prin reducerea numărului cazurilor de înfometare. cu anumite excepţii ( Franţa sau Irlanda) s-a dovedit a fi constant. Este. populaţia Europei a cunoscut creşteri importante. Numai în Franţa flagelul a reuşit 20 . în realitate acest fenomen economic nu a contribuit decisiv. Această evoluţie s-a menţinut până spre 1878 când populaţia Franţei a crescut de la aproximativ 32 de milioane la 37 milioane locuitori. Statisticile cu privire la numărul de locuitori s-au permanentizat încă din secolul al XIX-lea. pojarul. posibil ca şi legislaţia în privinţa drepturilor egale ale tuturor moştenitorilor să fi contribuit la perpetuarea acestei situaţii. Faptul s-ar putea explica prin efectele teribile ale foametei provocată de lipsa cartofului. dar au apărut şi altele noi. Aceste argumente nu conving nici ele pe deplin. ca urmare a îmbunătăţirii ofertei alimentare şi progresele medicinei. lovea Europa. sau prin mirajul emigraţiei spre Statele Unite. Este adevărat că anumite maladii temute în trecut ( cazul ciumei. de asemenea. Populaţia ei a scăzut în intervalul 1830-1878 în proporţii îngrijorătoare. Explozia demografică pe care Europa a cunoscut-o începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea se explică printr-o suită de cauze.

Situaţia s-a modificat însă în scurt timp. Schimbarea de atitudine în raport cu căsătoria. Începând din 1820 numărul emigranţilor europeni a crescut permanent până la războiul de secesiune. odată cu eliminarea treptată a constrângerilor specifice perioadei medievale. un motiv important pentru emigraţie îl constituiau constrângerile politice şi religioase ( situaţia hughenoţilor. preponderent din Europa dincolo de mări. Dacă la începutul epocii moderne. În perioada ce a urmat dobândirii independenţei faţă de metropola britanică sau în perioada Revoluţiei franceze fluxul de emigranţi spre America nu era semnificativ. Cu toate acestea anumite progrese. Statele Unite ale Americii reprezentau principala destinaţie a celor mai mulţi dintre emigranţii europeni. iar cea de a doua până la izbucnirea războiului în 1914. În total se estimează că în secolul al XIX-lea au emigrat spre Statele Unite peste 32 21 .. nu pot fi neglijate.să răpună într-un singur an ( 1832) 103. construcţia sistemelor de canalizare. menoniţilor sau puritanilor). Irlanda şi Portugalia sunt ţări în care până spre anul 1914 populaţia s-a înjumătăţit din pricina emigraţiei. Prima a durat cu aproximaţie până în 1890. Principalul val emigraţionist cunoscut în timpurile moderne s-a manifestat dinspre Europa spre cele două continente americane. 000 de vieţi omeneşti. Ulterior au mai existat alte două perioade de vârf ale emigraţiei spre Statele Unite. S-a estimat că în perioada cuprinsă între anii 1821-1932. Alături de ele mai există şi alte argumente care explică creşterile demografice sesizabile începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea. Factorii demografici influenţează dispunerea relaţiilor dintre state în felurite ipostaze. precum descoperirea vaccinului împotriva variolei. începând din secolul al XIX-lea principala cauză este de natură economică sau socială. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea valul emigraţionist a lovit mai puternic în regiunile sudice sau răsăritene ale Europei. Migraţiile sunt un fenomen internaţional ce poate fi observat constant în întreaga evoluţie istorică a omenirii. Cea mai frecvent întâlnită dintre ele are în vedere emigraţia. sau chinina împotriva malariei. Tinerii întemeiau familii şi aduceau pe lume copii fără consimţământul vreunui stăpân feudal atotputernic.populaţia continentului a crescut de la 266 milioane la 420 de milioane). Resursele economice ale Europei erau limitate şi puteau acoperi cu greutate necesităţile unei populaţii în constantă creştere numerică ( Într-un interval de o jumătate de secol -1850-1900. Progresele în domeniul agriculturii ( în special introducerea unor noi culturi) s-au asociat şi ele celorlalte îmbunătăţiri aduse calităţii vieţii. peste 60 de milioane de oameni au emigrat în ţări străine.

Norvegia.de milioane de oameni ( în jurul a 200. Insulele Britanice. ea s-a datorat şi legăturilor strânse. Aici. Principalele regiuni europene din care proveneau emigranţii dornici să se stabilească în Statele Unite erau Germania. Din căsătorii mixte. Nu puţini au fost emigranţii europeni care s-au stabilit însă şi în America Latină. Africa de Sud sau America de Sud. erau de obicei funcţionari în administraţie. Datorită numărului extrem de ridicat şi tendinţei de a-şi vinde forţa de muncă la preţuri modice. este adevărat nu cea mai consistentă. stabiliţi preponderent în colonii. Noua Zeelandă sau Algeria (pentru unii dintre francezi). cei mai mulţi europeni. aceşti emigranţi au luat locul negrilor de odinioară.000 anual). prin adoptarea unor reglementări restrictive începând din 1882 ( Chinese Exclusion Act). Autorităţile americane au reacţionat. Se 22 . descoperirea aurului în California. între personalităţi ale politicii americane şi reprezentanţi ai aristocraţiei britanice. Prezenţa lor s-a dovedit constantă în Cuba. Este şi cazul Statelor Unite în perioada premergătoare participării la primul războiul mondial. Winston Churchill. Asia a furnizat însă un număr enorm de emigranţi ( mai ales India şi China spre sfârşitul secolului al XIX-lea) Statelor Unite. Un adevărat paradis al emigraţiei aveau să devină şi Australia. pentru a le determina să adopte o anumită conduită în politica externă. etc.se ştie. principala motivaţie în privinţa emigrării era suprapopularea. ba chiar simpatiilor americane faţă de britanici în raport cu germanii. Ei reprezentau o forţă de muncă ieftină în domeniul construcţiilor sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. statele primitoare au adoptat anumite restricţii. O categorie aparte de emigranţi din China sau India erau aşa-numiţii coolis. Motivaţiile emigrării erau diverse: anii de foamete în Irlanda. revoluţiile din Europa Centrală. oameni care acceptau să lucreze pentru venituri extrem de mici. egiptul sau chiar Colonia Capului stimulau şi ele imaginaţia multora dintre aventurierii englezi. În unele cazuri emigranţii au creat presiuni la adresa autorităţilor. Aici. Un număr relativ redus de emigranţi europeni a luat şi drumul Asiei. Decizia implicării de partea Antantei nu a fost . După abolirea generală a sclaviei. Mulţi dintre chinezi spre Indiile Olandeze. Într-o anumită măsură. proveneau câţiva dintre factorii politici importanţi în ambele ţări: preşedintele american Wilson şi Lordul Amiralităţii Britanice. acolo unde numărul lor a crescut până la 470. negustori sau soldaţi. Franţa.simplu de adoptat. Tunisia. misionari. de altfel. Brazilia şi Argentina reprezentau principalele destinaţii căutate. În cazul Chinei. Anglofobia existentă în societatea americană la începutul secolului al XIX-lea devenise un fenomen cu totul izolat. ori minerit.000 în 1901.

Transformări spectaculoase în domeniul inovaţiilor tehnice. extinderea şi modernizarea reţelelor de transport. Comunitatea germană din Statele Unite. cunoscută sub numele de „Marea Depresie”).adăugau desigur şi simpatiile favorabile britanicilor ale consilierilor preşedintelui american (colonelul House şi Robert Lansing). Ea a fost singurul stat care a reuşit să ţină pasul cu evoluţia ascendentă a industriei din Anglia. ţinutul Saar. Creşterea economică aferentă acestei perioade a cunoscut mai multe cicluri. ( A se vedea prima mare criză economică din jurul anului 1873. Cu toate acestea. Germania unificată politic. şi Silezia Superioară. În statele germane. eficienţa comerţului extern şi progresele sistemului bancar au creat premisele necesare creşterii economice. avea să domine economic continentul. Belgia a fost ţara care a urmat cel mai fidel modelul dezvoltării economice propus de britanici. modernizarea reţelelor de transport şi comunicaţii Pe lângă factorii demografici o importanţă aparte în dinamica relaţiilor internaţionale din epoca modernă au dobândit-o industrializarea. Departe de a fi liniară. Belgia nu a făcut parte din concertul Marilor Puteri. s-au produs în Marea Britanie încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea. comerţul mondial şi exportul de capital. Căile ferate deţineau mai ales o importanţă strategică. Iniţiativa a aparţinut statului. începuturile industrializării se pot localiza în intervalul 1830-1840. care a demarat un program consistent de construcţie a infrastructurii feroviare. Începuturile industrializării în Rusia nu pot fi izolate de eşecurile pe care Imperiul le-a suportat în urma războiului Crimeii. cu impact asupra economiei şi societăţii. Industrializarea. Pînă în anii ΄ 50 ai secolului. Principalele centre de dezvoltare erau regiunea Ruhr-ului. Mai multe inovaţii tehnice ( războiul mecanic de ţesut inventat de Richard Arkwright în 1769. ea s-a caracterizat şi prin perioade de stagnare sau recesiune. Nu întâmplător. În Europa. disciplinată şi prosperă. statele germane au depins de importurile de utilaje din Marea Britanie. Anglia a fost numită în secolul al XIX-lea „atelierul lumii”. Nu peste mult timp. a militat firesc pentru non-intervenţia americană în conflict. maşina cu aburi inventată de James Watt în 1766 ). iar pe continentul european în prima jumătate a secolului al XIX_lea ( pentru regiunile Europei Centrale sau de Vest). dar proiectele de construcţie a lor 23 . Începuturile industrializării trebuie căutate în Anglia secolului al XVIII-lea. A eşuat mai ales pentru că efortul său era incomparabil mai mic decât cel al propagandiştilor britanici.

De fiecare dată. în plină desfăşurare a războiului Crimeii ( 1855). şi în veacul următor. organizarea sau participarea la un asemenea eveniment implica şi conotaţii politice. dar şi beneficiile erau importante. Un bun prilej de ilustrare a potenţialului de care dispuneau statele l-au reprezentat expoziţiile mondiale. Napoleon al III-lea a gândit acest eveniment în ideea de a transmite un semnal puternic cu privire la soliditatea alianţei franco-engleze. un aport deosebit în privinţa industrializării l-a avut şi includerea în circuitul economic a unor regiuni bogate în resurse de fier ( Krivoj – Rog) şi exploatarea petrolului în regiunea Mării Caspice. iar 24 . Puterea politică se măsura în secolul al XVIII-lea în strânsă corelaţie cu dimensiunea armatelor şi achiziţiile din sfera economiei. Seria acestor expoziţii universale s-a deschis în 1851 la Londra. În cazul Rusiei. Cea de a şaptea expoziţie a fost găzduită din nou de Paris. Marea Britanie a făcut dovada supremaţiei sale economice în lume. Parisul a găzduit apoi o nouă expoziţie în 1867.au stimulat angajarea forţei de muncă şi au produs chiar anumite înnoiri tehnologice. Ea a reprezentat un bun prilej pentru ilustrarea progreselor industriei americane. Supremaţia economică a Angliei s-a ilustrat cu ocazia expoziţiei din 1862. Cu acest prilej. Următoarea expoziţie a fost organizată la Paris. în ciuda războaielor şi teritoriilor pierdute. Pentru relaţiile internaţionale. rămânea un sctor de prim rang al scenei europene. Faptul se petrecea în 1878. un bun prilej de discuţii pe teme politice între oamenii de stat europeni. În afara Europei. când expoziţia s-a desfăşurat la Viena. industrializarea a jucat un rol extrem de important. În vreme ce regiunile administrate de Austria au cunoscut anumite progrese ( cazul Cisleitaniei). Austro-Ungaria avea ocazia să demonstreze că. găzduită din nou la Londra. întrucât noua infrastructură a stimulat exporturile Rusiei ( în special cereale) pe pieţele externe. În cazul Austro-Ungariei. Construcţia căilor ferate presupunea însă finanţare externă. cu excepţia statelor Unite şi a Japoniei. Resursele economice indicau veniturile şi avuţia de care un anumit stat se putea folosi în instrumentarea politicii externe. o posibilitate de a acţiona la nivelul marii politici. cercul acestor manifestări a devenit mai extins. mai ales spre sfârşitul secolului al XIXlea. zonele administrate de Ungaria rămâneau dependente de agricultură. nu se pot constata progrese semnificative în direcţia industrializării înainte de 1880. într-o anumită măsură. Cea de a şasea expoziţie universală s-a desfăşurat în 1876 la Philadelphia în Statele Unite. Economia Dulei Monarhii era puternic polarizată. despre o posibilă industrializare se discută doar conjunctural în literatura de specialitate. Tendinţa s-a menţinut. Începând din 1873.

De altfel. Căile ferate şi navigaţia vaselor cu abur sunt cele ce le-au provocat. În Rusia. America de Nord şi. cele mai spectaculoase progrese în privinţa infrastructurii feroviare le-au realizat Belgia. finalizată totuşi abia în 1851. Pe continent. Construcţia căilor ferate a dobândit treptat o importanţă politică şi strategică deosebită. În 1843 s-a stabilit legătura între Prusia şi Belgia prin localitatea Herbesthal. Trupele franceze şi 25 . în 1848 s-a stabilit conexiunea între Prusia şi Austria la Oderberg. iar întreţinerea sau extinderea lor a făcut obiectul tratativelor dintre state. Rusia a trebuit să se declare învinsă în războiul Crimeii şi pentru faptul că nu dispunea în regiunile sudice de căi ferate necesare transportului de trupe. În secolul al XIX-lea s-au produs transformări fără precedent în domeniul transporturilor. Germania a fost reprezentată doar de o expoziţie de pictură. ulterior. Mai mult decât atât. Sistemul de căi ferate din Franţa includea în 1842 şase linii principale. Prima cale ferată din lume a fost pusă în funcţiune în Anglia ( 1825.atmosfera era încărcată încă de tensiunea raporturilor franco-germane.pe ruta Stockton-Darlington) şi tot aici sa inaugurat primul traseu destinat transportului de persoane între Liverpool şi Manchester. Modernizarea reţelei de transport a revoluţionat relaţiile comerciale integrând noi spaţii economiei mondiale. Chiar înainte de prima jumătate a secoluilui al XIX-lea se putea călători ( deşi pe căi ocolite) de la Paris la Viena. Abia începând din 1835 s-a putut utiliza prima linie locală între Nürnberg şi Fürth. În statele germane existau numeroase linii pe distanţe scurte. după ce iniţial refuzase integral participarea. Progresele industrializării şi impactul lor asupra relaţiilor internaţionale nu pot fi înţelese decât în corelaţie cu alţi factori ai modernizării. care porneau din Paris. chiar în întreaga lume. ( În Germania au devenit un mijloc de propagare a unificării statale). pentru ca în 1852 să se inaugureze şi legătura directă între Prusia şi Franţa prin localitatea Forbach. iar din 1839 între Dresda şi Leipzig. În doar câteva decenii. căile ferate au câştigat supremaţia în privinţa mijloacelor de transport din Europa. muniţie sau alimente spre teatrul de război. Mijloacele şi căile de transport sau de comunicaţie nu pot fi desigur omise. s-au revigorat legăturile politice sau schimburile culturale dintre state. Căile ferate au depăşit curând cadrul strict al frontierelor naţionale. astfel că singura linie disponibilă înainte de războiul Crimeii era cea dintre Moscova şi Petersburg. Franţa şi Germania. construcţia căilor ferate a început mai târziu. S-au putut stabili astfel legături solide între regiuni sau continente mai puţin circulate în secolele anterioare.

Spre deosebire de Statele Unite. ci pentru toate statele de pe continent. Importanţa navigaţiei fluviale a presupus şi anumite reglementări juridice referitoare la tranzitarea statelor riverane. Baltimore. După discuţii interminabile. Statele Unite dispuneau de tot atâţia kilometri de cale ferată cât statele europene luate împreună. Câţiva ani mai târziu. Sao Paolo). În afara Europei. Articolul 109 al Actului final parafat la Viena în 1815 menţiona: „ navigaţia pe tot cursul râurilor ce trec prin mai multe state va fi în întregime liberă. s-a demarat un program de investiţii solide (cu capital francez şi englez) într-o reţea strategică de căi ferate. Deja în anii ́60 ai secolului al XIX-lea. text prin care se acorda deplina libertate de navigaţie până la marea limitrofă doar statelor riverane. inclusiv asupra relaţiilor dintre state a exercitat şi transportul maritim sau fluvial. în America Latină transportul feroviar a stimulat în special comerţul exterior în regiunile de graniţă şi în marile centre urbane ( Buenos Aires. în 1831. O influenţă deosebită. Atunci inginerul american Robert Fulton a întreprins o primă călătorie vaporul „Clermont” de la Hudson la New York prin Albany. se semna la Mainz. construcţia căilor ferate manifestat până în 1880 mai ales în Indiile Britanice. Discuţiile privind regimul navigaţiei pe fluviile internaţionale s-au 26 . Actul privind navigaţia pe râul Rin. În anii ce au urmat au fost conectate la reţeaua de căi ferate şi regiunile mai puţin populate sau dezvoltate economic. unde reţeaua de căi ferate a servit şi colonizării imensului spaţiu din interior. a fost Rinul. Lecţia nu a rămas fără urmări. Şi în Marea Britanie existau în 1815 peste 20 de vase ce foloseau furţa aburului iar în 1823 numărul lor a crescut la peste 160. astfel încât. Anul 1807 este data de naştere a navigaţiei vaselor folosind forţa aburului. Primul fluviu internaţional pe care s-a putut aplica principiul libertăţii navigaţiei. deşi într-o formă restrictivă. Între 1827 şi 1830 s-au construit mici segmente de cale ferată dinspre Philadelphia. Cea mai prestigioasă companie de navigaţie fluvială s-a înfiinţat însă în Austria pe la 1830 ( Donaudampfschiffahrtsgesellschaft). iar de aici cu vaporul până în Peninsula Crimeea.” Se proclama astfel principiul navigaţiei pe fluviile europene nu doar pentru riverani. Rio de Janeiro. după război. Statele Unite au acordat o atenţie sporită căilor ferate. în 1812 navigau deja mai mult de 50 de vapoare pe râurile din America de Nord. conţinutul său dobândind o formulare cu mult mai liberală. Charleston spre regiunile din Vest. În Asia. Documentul a fost revizuit în 1868.materialele de război erau transportate de aliaţi cu trenul până în portul Marsilia. Nu doar căile ferate au revoluţionat transporturile în epoca modernă.

La iniţiativa directorului general al serviciului de poştă din Germania ( Heinrich von Stephan) în 1873 au fost invitate la Berna. durata s-a scurtat până la intervalul a 30 de zile. până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi-au declarat acordul doar Argentina. Cu ajutorul flotei modern echipate. vasul „Savannah” traversa Atlanticul din America de Nord spre Anglia într-o călătorie ce a durat 27 de zile. Principiul libertăţii navigaţie a fost extins şi asupra Canalului de Suez începând cu anul 1888. sau la realizarea acelor lucrări necesare îmbunătăţirii condiţiilor de trafic. la elaborarea regulamentelor de navigaţie. nu fără serioase dificultăţi. desfiinţarea taxelor vamale. Până în 1830 expedierea unei scrisori din Anglia spre India necesita în medie între 5 şi 8 luni. Corespondenţa diplomatică la distanţe uriaşe a necesitat un timp mai scurt. Aici s-a statuat libertatea de navigaţie pe Dunăre până la gurile de vărsare ale fluviului. Construcţia Canalului de Suez a provocat. puterile au semnat la 16 aprilie 1856 faimoasa Declaraţie asupra Legii Maritime. iar depeşele secrete erau transportate în valiza diplomatică de curieri speciali. Europa a reuşit să menţină supremaţia în teritoriile de peste mări. Chiar şi ministerele de externe au beneficiat de noile prefaceri tehnologice. Au luat fiinţă două comisii internaţionale ( Comisia Europeană a Dunării şi Comisia Statelor Riverane) care au lucrat. care în Germania şi Rusia purtau numele de vânători. Această rută a devenit principala linie maritimă de legătură între India şi metropola britanică. sau asupra fluviului Congo din 1885. în cadrul unei conferinţe internaţionale. La numai douăzeci de ani. Serviciul poştal cotidian a suportat importante prefaceri. cu excepţia celor de contrabandă.reluat în 1856 cu ocazia Congresului de la Paris. Rutele maritime tradiţionale au suportat şi ele modificări. Deşi au fost invitate să adere la această declaraţie toate puterile maritime ale lumii. Cîţiva ani mai târziu vaporul britanic „Enterprize” a parcurs distanţa din Anglia până la Calcutta în 133 de zile. În privinţa navigaţiei maritime. poliţie fluvială. 27 . În privinţa acordurilor internaţionale impactul navigaţiei pe bază de abur şi al construcţiei căilor ferate nu poate fi neglijat. Ele încredinţau corespondenţa obişnuită serviciilor poştale. vreme de peste 25 de ani. Până la jumătatea secolului al XIX-lea s-au semnat peste 100 de convenţii poştale doar între statele germane. Documentul decreta abolirea pirateriei. interzicerea confiscării bunurilor inamicului de pe vasele neutre. Brazilia şi Japonia. În anul 1819. o criză acută a raporturilor dintre Franţa şi marea Britanie. Canalul de Suez a redus drastic distanţa dintre Europa şi Orientul Îndepărtat. Pasul următor a vizat echiparea vaselor oceanice cu tehnologie modernă.

desfăşurată în 1872 la Roma. la o primă conferinţă internaţională. avea să schimbe. în 1836 Samuel Morse fabrica primul telegraf electromagnetic. ţinută în 1875 la 28 . Cu acest prilej s-a constituit Uniunea Telegrafică Internaţională. Datorită importanţei telegrafului. fără a dispune totuşi de dreptul de vot. La cea de a treia conferinţă. începând din secolul al XIX-lea. dinamica relaţiilor internaţionale. comparativ cu alte perioade când acelaşi demers necesita cîte două săptămâni. nu au întârziat să apară organisme sau intenţii de cooperare internaţională. Ambele organizaţii au fost invitate în 1865 să participe la Paris . s-a întemeiat Biroul Telegrafic Internaţional cu sediul la Berna. La nivelul comunicaţiilor. După o a doua conferinţă desfăşurată la Viena în 1868. În vara anului 1858 s-a sărbătorit cu mare fast inaugurarea primului cablu atlantic ce lega Europa de America de Nord. la care au participat şi unele state din Asia. societăţile de telegraf private au primit acces liber în organizaţie. Rezultatul a fost înfiinţarea Asociaţiei Generale de Poştă ( 1874).majoritatea statelor europene. regina Victoria şi preşedintele Buchanan îşi trimeteau reciproc mesaje ce ajungeau la destinaţie pe ruta Londra-Wasshington în cel mult o oră. mai sus invocat. A patra Conferinţă. În anul 1855 se înfiinţa Uniunea Telegrafică Vest-Europeană. alături de alte state europene. s-a utilizat pentru prima dată acest modern mijloc de comunicare. Descoperirea s-a răspândit cu rapiditate. Ea s-a dovedit extrem de utilă pentru funcţionarea reţelelor de cale ferată. o altă descoperire epocală. Introducerea telegrafului pe scară largă a impulsionat comerţul internaţional şi iniţiativele de politică externă a statelor. Marele Vizir Ali Paşa putea schimba instrucţiunile diplomatice în cel mult câteva ore. Poate şi din acest motiv. Începând din 1878. În cadrul tratativelor diplomatice purtate de puterile europene la Paris în 1856. prima organizaţie internaţională complet autonomă din istoria universală. care iniţial grupa preponderent state europene. care garanta membrilor deplina libertate de tranzit în ţările afiliate. telegraful. De la jumătatea secolului al XIX-lea s-au folosit pe scară largă cabluri telegrafice submarine. Expedierea informaţiei necesare la agenţiile diplomatice situate la mari distanţe s-a diminuat considerabil. tratativele de pace de la Paris din 1856 au durat cu mult mai puţin decât interminabilele discuţii purtate la Viena între 1814 şi 1815. În ziua de 13 august. organizaţia şi-a schimbat titulatura în Asociaţia Poştală Mondială. În cadrul Congresului de la Paris. după ce în 1850 se întemeiase deja Uniunea Telegrafică Germano Austriacă. După ce în prealabil telegraful optic fusese utilizat încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în scopuri politice sau militare.

Deschiderea principalelor companii de telegraf a influenţat dinamica circulaţiei informaţiilor în toate domeniile şi a asigurat presei posibilităţi noi de afirmare. Havas rămânea fidelă Europei Occidentale.St. Concepţiile lui 29 . dezvoltarea reţelelor de transport şi a posibilităţilor de comunicare au stimulat economiile naţionale şi mai ales comerţul extern. La nivel doctrinar un impact deosebit. principalele agenţii de ştiri telegrafice au semnat un acord care echivala practic cu împărţirea zonelor predilecte de acţiune. dar majoritatea presei europene prefera să apeleze la serviciile unor agenţii internaţionale de ştiri. Reuter domina în Marea Britanie şi orientul Îndepărtat. În 1849 Paul Reuter şi Berhard Wolff s-au asociat şi au fondat una dintre marile agenţii de presă ale secolului. în anexa tratatului dintre Anglia şi Franţa ( în fond esenţa păcii). ea s-a putut aplica într-o înţelegere internaţională. convenţiile comerciale s-au diferenţiat tot mai mult de cele politice. Africii de Nord şi de Sud. astfel încât. iar agenţia Wolff domina circulaţia ştirilor în Europa Centrală. odată cu semnarea unui tratat comercial cu Statele Unite ( Tratatul Eden). Unele dintre ziarele importante în Marea Britanie dispuneau chiar ele de servicii tele grafice ( The Times . a reglementat aspecte de ordin juridic în administrarea reţelelor de telegraf. l-au avut ideile exprimate de Adam Smith în lucrarea sa devenită clasică The Wealth of Nations ( 1776). abia în anul 1786. Această clauză a determinat iniţial Parlamentul britanic să respingă documentul. Iniţiativa lor a fost urmată în Franţa de constituirea Agenţiei Havas. rezultată din asocierea a doi fraţi. El demonstra cu convingere că desfiinţarea numeroaselor restricţii sau constrângeri în economie stimula competiţia şi acumularea de bogăţie. Sub aspect juridic. În 1870. Economia mondială. Scandinavia şi Rusia. Petersburg. Comerţul internaţional şi exportul de capital Industrializarea. a fost inclusă şi o înţelegere comercială. în vremea războiului Crimeii). Cu ocazia semnării păcii de la Utrecht (1713). prin care contractanţii se obligau să-şi acorde reciproc aceleaşi avantaje ce decurgeau din alte documente similare încheiate cu terţe părţi. mai ales pentru stimularea liberului schimb. cel care a cunoscut o ascensiune fără precedent în istorie. Se constituia astfel un cartel care monopoliza întreaga circulaţie a informaţiilor în lume. Ea a devenit emblematică pentru că amintea în premieră de clauza naţiunii celei mai favorizate. care au extins o afacere profitabilă cu anunţuri publicate la Paris.

odată cu semnarea unui nou tratat între Franţa şi Uniunea Vamală Germană ( Zollverein). doi dintre promotorii cunoscuţi ai liberului schimb. care a creat un imens spaţiu al liberului schimb în interiorul continentului. la Paris s-au purtat tratative secrete încă din 1859. Era liberului schimb în Europa a debutat odată cu semnarea tratatului comercial dintre Franţa şi Marea Britanie din 1860. ( Italia şi Franţa au semnat 27 de acorduri comerciale. Politicile protecţioniste au afectat însă raporturile dintre principalele puteri economice ale 30 . În scurt timp. Din iniţiativa lui Gladstone şi Cobden. Deşi gestul său a fost criticat de anumite cercuri politice din Franţa. Tratatul Cobden – Chevalier dispunea şi de clauza a naţiunii celei mai favorizate. Anglia 17). tratatul nu aducea Franţei avantaje însemnate. El nu desfiinţa taxele vamale în regimul schimburilor comerciale dintre cele două puteri. Anglia şi Franţa au încheiat tratate comerciale cu majoritatea statelor europene. care liberaliza schimburile comerciale dintre Franţa şi statele germane. În schimb. Ea s-a aplicat efectiv în raporturile comerciale dintre cele două puteri europene. pentru că economia ei era structurată pe politici protecţioniste. Germania 29. oferind sprijin pentru semnarea unui tratat cu prevederi dintre cele mai liberale. Din punct de vedere economic. Perioada de glorie a liberului schimb a fost extrem de scurtă. Franţa se angaja să elimine interdicţiile la import pentru numeroase mărfuri provenite din Anglia şi stabilea un plafon al taxelor la cel mult 30% din valoarea produsului. Belgia 28. După haosul creat de războaiele lui Napoleon. anexarea celor două provincii a diminuat mult din patima contestărilor. Tot mai mulţi întreprinzători au adresat petiţii Parlamentului. Austria şi Austro-Ungaria 21. Este vorba despre acordul Delbrück – De Clerq din 1862.Adam Smith s-au putut în practica guvernării din Anglia abia peste 50 de ani. în care cereau eliminarea treptată a impedimentelor ce stânjeneau libertatea comerţului. Criza economică din 1873 a impus revenirea treptată la protecţionism. Parafarea acestui document trebuie asociată cu pretenţiile franceze faţă de anexarea Nisei şi Savoiei. britanicii acceptau să ridice interdicţia faţă de importurile din Franţa cu excepţia vinurilor. Napoleon dorea să înlăture orice opoziţie din partea Angliei. s-a format o reţea de acorduri comerciale. Anglia a introdus numeroase măsuri restrictive. dar diminua considerabil volumul acestora. care au cerut protecţie guvernelor. Importurile tot mai ieftine de cereale din Statele Unite au ruinat practic producătorii europeni. Se cunoaşte astăzi că Napoleon al III-lea a acceptat semnarea tratatului nu numai din motive economice ci şi din raţiuni politice.

statele industrializate. În cazul Franţei. Australia şi Noua Zeelandă. statele s-au implicat o vreme doar în mod excepţional ( finanţarea Canalului de Suez. Prin tradiţie. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Situaţiile de conflict cel mai des întâlnite priveau raporturile dintre statele debitoare şi cele creditoare în condiţiile imposibilităţii de plată a datoriei externe. În Europa de Est au finanţat construcţia căilor ferate în Rusia. Creditorii. Ele au menţinut tendinţa liberului schimb în relaţiile cu celelalte state. în colonii au investit mai puţin. Cu timpul investiţiile britanice s-au orientat tot mai mult spre vastul imperiu colonial. Anglia. începând din 1830. Controlul datoriei externe s-a exercitat uneori prin comisii mixte. fabrici şi şcoli. În acest fel s-a procedat în cazul 31 . Franţa sau Germania aveau să domine curând pieţele de capital din Europa. au cerut tot mai frecvent protecţia guvernelor. În tranzacţiile financiare internaţionale a rămas mult timp valabil principiul conform căruia întreprinzătorii şi creditorii acţionează în sfera afacerilor pe risc propriu. Capitalul francez s-a orientat spre statele vecine. Francezii au finanţat construcţia Canalului de Suez dar şi datoria de stat a Turciei. O altă zonă interesantă pentru investiţiile franceze au fost provinciile Imperiului Otoman. etc). Această poziţie nu s-a menţinut mult timp. dominate însă de reprezentanţi ai guvernelor creditorilor externi. O altă piaţă importantă a plasamentelor britanice de capital a devenit. au apărut primele bănci şi case de comerţ. Disputele internaţionale în materie de finanţe sunt caracteristice acestei perioade. canale navigabile. Cu sprijinul financiar asigurat de creditorii britanici ( peste 750 de milioane de dolari americani în 1869) s-au putut construi acolo căi ferate. exportul de capital a devenit în mare măsură o afacere privată. Cele mai importante plasamente de capital britanic au luat drumul Indiei.continentului. împrumutul acordat de băncile din Anglia Greciei în 1833. care urmăreau recuperarea debitelor. acolo unde întreprinzătorii preferau să se împrumute de pe piaţa britanică. implicarea statelor a devenit mai evidentă. pentru că ea avantaja marii producători. întrucât interesele politice se puteau afirma cu mai multă lejeritate în condiţiile unui mai consistent sprijin financiar. Spre deosebire de britanici. Afirmarea puterilor europene în disputele pentru supremaţia mondială nu s-ar fi realizat fără aportul consistent al investiţiilor şi exportului de capital. exceptând Germania. În timpul războaielor napoleoniene Olanda era recunoscută drept principalul creditor european. Primele mari reţele de cale ferată de pe continent sau construit cu aportul capitalului britanic.

document ce prevedea că în recuperarea datoriei externe pe care o are de plătit un stat faţă de creditorii dintr-un alt stat nu trebuie să se recurgă la forţa armată. situaţia în care statul debitor refuza încredinţarea disputei spre soluţionare unei comisii de arbitraj.Tunisiei în 1869. Exista însă şi o excepţie semnificativă. Este vorba despre aşa-numita Convenţie Parker ( Convenţia privind limitarea utilizării forţei pentru recuperarea debitelor contractate). în această logică. sau nu ar pune în aplicare deciziile acesteia. Sub aspect juridic. nu trebuiau să beneficieze de tratament preferenţial în raport cu cei interni. al Turciei în 1880. măsuri care le diminua credibilitatea politică în ţară. 32 . şi nu s-au considerat invariabil obligate să adopte. desfăşurată la Haga în 1907. Unele state debitoare ( Argentina) au denunţat orice implicare străină în chestiunile financiare interne. De multe ori izbucneau chiar conflicte militare. întrucât astfel s-ar găsi pretexte pentru acţiuni agresive de cotropire. Riscurile pe care şi le asumau cei din urmă ( şi despăgubirile de care puteau beneficia) erau valabile şi pentru cei din afara ţării. guvernele statelor debitoare s-au prevalat adesea de principiul suveranităţii statale. în asemenea situaţii urma să se stabilească în ce măsură statul creditor putea impune statelor insolvabile din punct de vedere financiar măsuri de coerciţie. sau al Greciei în 1898. O primă soluţie s-a găsit abia cu ocazia celei de a doua conferinţe mondiale asupra păcii. al Egiptului în 1876. La rândul lor. sub presiune externă. Mult timp nu a existat o soluţie juridică aplicabilă în context internaţional pentru astfel de situaţii. Creditorii străini.

Evoluţia lor s-a dovedit a fi extrem de lentă. organizarea unor astfel de departamente rămăsese încă în stadiu incipient. s-au constituit organisme consultative pentru anumite domenii: finanţe. birocraţi sau chiar specialişti. Ministerele de externe Lumea modernă a cunoscut evoluţii spectaculoase şi în privinţa organizării sau a instituţionalizării relaţiilor internaţionale. Ministerele de externe au reprezentat instituţiile fundamentale. dar se poate aprecia că tocmai în această densă perioadă a istoriei s-au produs cele mai semnificative mutaţii în domeniu. funcţiona deja în cancelaria pontificală un secretariat preocupat de raporturile cu statele seculare ale Europei. adoptat şi concretizat cele mai importante hotărâri în materie de politici internaţionale. exista la Roma un Secretariat Apostolic. armată. Ele au iniţiat.lea. justiţie. ministerele de externe şi-au definitivat formula organizatorică iniţiată în Europa şi Statele Unite ale Americii în secolul anterior. la fel ca şi întreaga semnificaţie a activităţii sau imaginii unui veritabil diplomat. chiar şi la începutul veacului următor. La începutul secolului al XVI-lea. Este perioada în care organizarea lor internă oferă perspectiva a numeroase similitudini. Chiar din 1487. Deşi necesitatea contactelor diplomatice şi a reprezentării permanente a suveranilor sau statelor la nivel de înalţi oficiali nu constituie o invenţie propriu-zisă a timpurilor moderne. Întrucât suveranii îşi asumau competenţe administrative pe care singuri nu le puteau onora. Pretutindeni exista un departament politic ( cea mai importantă secţiune a ministerului) împărţit uneori după coordonate geografice. Cu toate acestea. politic şi tehnic implicate în politica externă a statelor moderne. Ministerele de externe şi serviciul diplomatic .IV Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. în vremea Pontificatului lui Inocentiu al VIII. Începuturile sunt evident dificil de identificat cu precizie. iar profesionalismul 33 . În secolul al XIX-lea. Cadrul juridic internaţional. comerţ sau afaceri străine. Statul absolutist din veacul al XVIII-lea a oferit inclusiv necesităţilor specifice instrumentării politicii externe numeroşi funcţionari. uzanţele tradiţionale în materie de reprezentare şi protocol au suportat schimbări esenţiale. care se îngrijea de corespondenţa oficială. Evoluţia lor a reprezentat un proces supus mai curând hazardului şi diferă în general de la o parte la alta a Europei.

El a fost împărţit în trei secţiuni importante: secţiunea politică. Atribuţiile funcţionarilor din minister au fost totuşi strict delimitate printr-un decret emis la 9 ianuarie 1812. O nouă încercare de organizare a ministerului sa produs în interimatul de scurtă durată al ministrului Reinhard (iulie-noiembrie 1799). În vreme ce prima secţiune se preocupa de chestiunile „marii politici” iar a doua de problemele comerţului extern. Ministerul francez de externe a cunoscut o nouă tendinţă de reorganizare în vremea restauraţiei ( 1825).între altele. Congresele perioadei 1814-1821 sunt un exemplu ilustrativ. evoluţia ministerului se poate caracteriza prin termenii: schimbare. în ciuda faptului că în fruntea departamentului s-au perindat persoane înzestrate cu viziune şi talent. cel care avea să se păstreze şi în perioada domniei lui Napoleon. cea comercială. arhivă. Este vorba despre o perioadă în care trimiterea unor reprezentanţi pe lângă curţile străine devenise o obişnuinţă pentru curtea de la Versailles.angajaţilor se îmbunătăţeşte constant. Toate aceste secţiuni au fost apoi împărţite în câte două sub-diviziuni. activitatea acestui departament s-a extins considerabil. regii Franţei au dispus de un serviciu independent. Secretariatul de stat pentru afaceri externe a preluat acum şi sarcina supravegherii consulatelor (1793). succesorul cu origini germane al temutului Talleyrand. Printr-o ordonanţă adoptată în 1626. Personalul a sporit numeric şi s-a specializat tot mai strict. În timpul Revoluţiei. În afara Curiei Papale sau a Veneţiei. agitaţie. cancelaria şi arhiva. conferinţe. Fiecare fracţiune politică nouă. ultima avea în vedere segmentul administrativ ( protocol. liderii de cabinet. fiecare nou ministru de externe are propriile idei şi încearcă să satisfacă prin favoruri setea de afirmare a celor ce îi sunt apropiaţi. etc) la care participă o vreme şefii de stat dar. din ce în ce mai mult. paşapoarte. În textul documentului se arăta . să elaboreze instrucţiuni pentru agenţii externi şi negociatorii din străinătate. Este evident că în secolul al XVIII-lea. Pentru coordonarea acestor veritabili „agenţi”. care ulterior avea însă să revină Departamentului Marinei. 34 . confuzie. a fost numit un secretariat pentru afaceri externe. să transmită note de informare guvernelor altor ţări. treptat. serviciul de încifrare a corespondenţei). Ea semnifica însă mai curând o revenire la sistemul anului 1789. miniştrii de externe sau chiar ambasadorii din posturile de maximă importanţă în străinătate. Concomitent se înmulţesc reuniunile politice internaţionale ( congrese. Franţa secolului al XVII-lea oferă cea mai timpurie dovadă a funcţionării unui departament modern de relaţii externe.că angajaţii secţiunii politice trebuiau să analizeze toate depeşele provenite de la misiunile diplomatice franceze.

lumea germană. ulterior. mai ales în privinţa susţinerii mişcărilor naţionale sau a acţiunilor revoluţionare. portofoliul externelor a fost ocupat şi de câteva figuri aparte: poetul Alphonse de Lamartine ( februarie-mai 1848). Napoleon al III-lea obişnuia să schimbe relativ repede miniştrii de externe. Olanda. I-a urmat Edouard Thouvenel (1860-1862). Franţa a beneficiat de numeroşi miniştrii de externe mai ales în perioade de instabilitate guvernamentală. Funcţionarii de la Paris şi cei din serviciul diplomatic extern erau de obicei 35 . fost ministru la Viena dar şi ministru de interne. În perioada densă a celei de a treia Republici se remarcă numele lui Adolphe Thiers. s-au schimbat în Franţa nu mai puţin de 13 guverne. datora – se pare. Începând din anul 1844 s-a înfiinţat şi un birou pentru afacerile americane. Jean Baptiste Nampére de Champagny. un alt nume de referinţă. prietenul personal al ţarului Alexandru I. Maret Duce de Bassano. Bayonne. Alexandru Walewski ( 1855-1860). Între acestea merită amintit numele lui Reinhard ( originar din Würtenberg). Erfurt sau Viena. Guizot (1840-1848). În timpul celei de a doua Republici. Elveţia. cel care şi-a rezervat responsabilităţi ample de politică externă din poziţia de preşedinte al Republicii ( 1871-1873) şi. fostul ambasador în Rusia. Cel mai longeviv mandat din perioada 1830-1878 a aparţinut lui Fr. Rusia. adept al unei politici pacifiste şi mai mereu atent la relaţiile sale cu regele. În timpul domniei lui Napoleon I Bonaparte s-a impus personalitatea celebrului Talleyrand. diplomat de carieră şi bun cunoscător al problemelor Orientului. Portuigalia. Coulaincourt. Imperiul Otoman sau Maroc). din decembrie 1848 şi până în anul 1866. singurul german care a condus vreodată ministerul de externe francez. filozoful Alexis de Toqueville ( iunie-noiembrie 1849). Ulterior. cel care a îndeplinit de patru ori ( cu intermitenţe) funcţia de ministru de externe.propria ascensiune mai mult preţioasei sale înrudiri pe linie paternă ( fiul nelegitim al lui Napoleon I) decât propriilor merite. cel care în calitate de secretar de stat îl însoţise pe împărat pretutindeni şi luase parte la tratatativele de la Tilsit. în intervalul 1830-1840. dar s-au mai evidenţiat şi alte personaje mai puţin cunoscute. statele italiene. Cel mai important personaj al perioadei pare să fi fost totuşi Drouyn de Louis. ministru de externe. temporar suspendat în 1848 şi reinventat în 1856 sub denumirea de sub-secţiunea America şi Indochina. Danemarca) şi diviziunea meridională ( Spania.care se ghidau după coordonate geografice: diviziunea nordică ( Marea Britanie. fiindcă cei mai mulţi dintre ei nu acceptau linia politicii sale externe. Grecia. Suedia.

Vreme de peste cinci decenii. În afara acestor secţiuni mai exista încă una destinată consulatelor şi comerţului cu sclavi. Al doilea subsecretar prezenta politica externă a şefului de departament în camera inferioară a Parlamentului. cu rolul de a-l consilia pe rege pe teme de politică externă. Primul era responsabil de funcţionarea generală a Office-ului. Subsecretarii de stat ai perioadei 1830-1878 nu au exercitat o influenţă deosebită asupra politicii externe engleze. China.divizaţi. Danemarca. În perioada cuprinsă între 1855 şi 1865. nu se regăsea decât în componenţa camerei superioare. lordul 36 . Prusia. Foreign Office-ul a luat fiinţă în anul 1782 prin unificarea a două principale departamente ce se ocupau de politica externă. subsecretarul Edmund Hammond a deţinut această funcţie vreme de aproape 20 de ani în intervalul 1854-1873. Asemenea multora dintre whigi. pentru că fiecare lider al Foreign Office-ului avea nevoie de experienţa şi rutina lui. cu scurte intermitenţe. Turcia. începând di jurul anului 1830. Au existat doi subsecretari. format din diplomaţi de profesie. Grecia. el nu agrea dominaţia austriacă asupra Italiei. S-au dovedit doar simplii servanţi rutinaţi ai şefilor lor. Madagascar). secţiunea Spania ( Spania. Olanda şi Suedia). de constituire a unui consiliu. iar personalul selectat aparţine în general nobilimii sau burgheziei din Franţa. Siam). el a încercat să o înlăture. Unul dintre cei mai importanţi a fost distinsul viconte Palmerston (1830-1851). Primul secretar de stat a fost Sir Charles James Fox. din pricina originilor sociale nobile. în ciuda perioadei îndelungate în care şi-au exercitat funcţia. explicit afirmată. Nicaragua. Orientul Mijlociu). Principala lui misiune era redactarea conceptelor (ciorne) sau a instrucţiunilor pentru reprezentanţii diplomatici din exterior. Poziţia primului subsecretar era mai importantă. Zadarnic însă. Portugalia. politica externă a Marii Britanii a fost condusă doar de nouă secretari stat. Japonia. Respectat pentru calităţile sale. Africa de Nord. Mult timp nu a existat un concurs pentru ocuparea acestor funcţii. Se ştie că în 1865 el supraveghea 4 din cele 5 secţiuni politice ale departamentului: secţiunea franceză ( Franţa. el a fost şi prim ministru. Belgia. America Centrală şi de Sud). Stabilitatea funcţiei era de altfel o condiţie a succesului în perioada unui mandat. El supravieţuia de obicei schimbărilor de guvern. Elveţia. dacă cel din urmă. secţiunea Turcia ( Rusia. fiecare cu responsabilităţi diferite. Mexic. Un alt nume de rezonanţă. Secretarul cu probleme parlamentare supraveghea doar secţiunea Germania ( Austria. Momentul reprezenta concretizarea unei tendinţe mai vechi. secţiunea America ( SUA. Tot din secolul al XVIII-lea s-a instituit şi funcţia de subsecretar. În Marea Britanie.

Cu cât primul ministru şi secretarul de stat îşi armonizau mai bine punctele de vedere. Administrarea politicii externe era însă o misiune extrem de delicată. Era un mare rutinat şi beneficia în Europa de o imagine foarte respectată. ministrul numea un singur aspirant care trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să fie un om de onoare cu o bună sănătate şi abilitate în a scrie cât mai frumos ( stil şi formă). India şi afacerile coloniale erau conduse de ministere autonome. crize internaţionale. Influenţa Coroanei s-a diminuat odată cu trecerea anilor. 1865-1866.) Selectarea angajaţilor ministerului s-a dovedit a fi până prin anii ́70 ai secolului o problemă de relaţii şi patronaj. În 1870. fapt ce făcea necesară angajarea unor oameni de încredere. în cazul Monarhiei de Habsburg. Lordul Clarendon s-a opus ferm. Abia din 1856 s-a introdus examenul pentru ocuparea posturilor mai puţin însemnate. printr-o ordonanţă a Cabinetului ( Order in Council). Regina Victoria a încercat să interpreteze in extenso aceste prevederi şi a pretins chiar să îi parvină cele mai importante instrucţiuni politice înainte de a fi expediate în străinătate. de a încuraja şi de a avertiza”. Dintre candidaţii admişi la acest nivel. 1868-1870). pentru că 37 . Toate chestiunile importante se discutau în cabinet. strâns legate de cele externe. După cum indică şi denumirea acestei funcţii. Parlamentul britanic se angaja ca personalul din minister şi serviciul diplomatic să fie selectat printr-o prealabilă examinare. Politica externă a Marii Britanii s-a construit într-un mod pluralist. Organismul a fost reorganizat în anul 1721. iar începând din 1750 politica externă a Monarhiei a beneficiat de o anumită continuitate prin eficienţa acţiunilor prinţului Wenzel von Kaunitz Rietberger. Austria/Austro-Ungaria.Clarendon. Parlamentul britanic a intervenit şi el frecvent în adoptarea celor mai importante decizii ( declaraţii de război. Walter Bogehot (istoric) puncta pe la 1867 că prerogativele monarhului în materie de politică externă sunt „dreptul de a fi consultat. împăratul Josif I a acceptat în anul 1709 constituirea unui comitet format din nouă membrii. cel care avea să deţină vreme de peste 40 de ani funcţia de cancelar de stat al curţii ( Haus-Hof und Staatskanzler). prefacerile interne erau. La mijlocul anului 1850. invocând argumente ce ţineau de confidenţialitatea muncii în acest departament. să înţeleagă bine limba franceză şi să poată efectua traduceri. În teritoriile Habsburgilor din Europa Centrală. etc. a îndeplinit de trei ori funcţia de secretar de stat la Foreign Office ( 18531858. dar excepţiile au continuat totuşi să apară. celorlalţi miniştrii le era mai greu să se poată amesteca. în afara situaţiilor frecvent întâlnite în care ea solicita date concrete despre activitatea Office-ului. sistemul de patronaj a fost abolit.

care prevedea că diplomaţii se subordonau ambelor instituţii. iar în problemele teritoriilor Casei de Habsburg instrucţiunile veneau din partea lui Staatskanzlei. Marea politică şi serviciul consular au rămas separate. Înainte şi după instituirea dualismului. ambele părţi ale imperiului urmau să se înţeleagă. după 1867. Rivalitatea dintre cele două cancelarii s-a încheiat în anul 1790 odată cu parafarea unei înţelegeri. condusă de arhiepiscopul de Mainz şi preocupată de interesele sau reprezentarea imperiului în general. Atunci când. Neliniştile lui nu au durat prea mult. Numărul lor este în general redus. Consiliul de miniştrii s-a preocupat mai puţin cu chestiunile de politică externă. Comune au devenit chestiunile vamale şi problemele de comerţ exterior. împăratul s-a temut că va pierde controlul exclusiv asupra politicii externe. În secolul al XIX-lea nu s-au evidenţiat prea mulţi miniştrii de externe. Metternich a dominat scena politică a Europei până în 1848. instrucţiunile proveneau de la Reichskanzlei. Felix Schwarzenberg ( 1848-1852) a fost printre puţinii care dispuneau de o concepţie politică. răspunzător devenea ministrul de externe. de numele căruia se leagă însă primul eşec răsunător de politică externă a Austriei în secolul al XIX-lea: prestaţia lamentabilă în contextul evenimentelor prilejuite de războiul Crimeii şi Congresul de la Paris. împăratul deţinea cuvântul cel mai important. cel care în asemenea situaţii era practic demis. Între succesori. iar punctul culminant al carierei sale poate fi reperat în preajma anului 1830. Aşa cum la Viena cancelaria de stat administra politica externă a Monarhiei. Ministrul de externe era de fapt şi ministru al Casei imperiale. El milita pentru formarea unui imperiu centraleuropean de 70 de milioane de germani. I-a urmat un alt personaj interesant. condus de Austria. pentru că starea deplorabilă a politicii externe a Dublei Monarhii îl încuraja să cedeze bucuros o parte din responsabilităţile enorme. dreptul de interpelare a ministrului de externe a revenit delegaţiilor alese de către cele două parlamente. Dacă decizia sa se dovedea greşită. La fel se întâmpla şi în cazul drepturilor internaţionale ale supuşilor. mai exista şi o cancelarie imperială ( Reichskanzlei). asupra cărora. Este vorba despre contele Buol von 38 . libertatea lui de acţiune era practic drastic limitată.împăratul nu se impunea doar stăpân peste teritoriile Casei de Habsburg ci şi în calitatea de suveran al Sfântului Imperiu Roman. Pentru chestiunile referitoare la imperiu. al serviciului poştal sau al circulaţiei persoanelor. Poziţia de drept a ministrului de externe s-a complicat foarte mult după instituirea dualismului. În aceste condiţii. iar personalitatea aproape anihilată de voinţa Kaizerului. În chestiunile determinante. la fiecare zece ani.

39 . denumit din 1733 Kabinetministerium. Prusia / Germania. paşapoarte. şi în special Frederic cel Mare.Schauenstein. Pentru pregătirea lor în vederea ocupării postului de consul exista din 1754 „Academia Orientală”. violarea frontierei de stat. istoria diplomaţiei. cel care a reuşit cu adevărat să înfăptuiască ceva: alianţa cu Germania. Tendinţa politicii sale externe vădit îndreptată împotriva Prusiei a fost respinsă de maghiarul Iulius Andrassy (1871-1879). condiţiile admiterii în posturi erau strict reglementate. etc). iar activitatea funcţionarilor se împărţea între două secţiuni: una politică şi alta care aborda diverse probleme din afara domeniului marii politici (tratate de comerţ. lucrurile sunt însă ceva mai clare. au condus politica externă din chiar propriul lor cabinet. protecţia pesoanei şi a proprietăţii. foarte numeroşi după înfăptuirea dualismului. El a încercat să menţină cu orice preţ poziţia de mare putere a Austriei în Europa. Mulţi dintre funcţionarii ministerului şi ai serviciului diplomatic urmau în prealabil cariera consulară. privită ca o contrapondere la tendinţele Rusiei de expansiune în Balcani. dar nu i-a reuşit în nici un fel cariera. în ciuda faptului că ideea dualismului reprezenta de fapt semnalul că boala deja se instalase. care reprezenta o secţiune a instituţiilor centrale ale statului prusac. Acest departament se preocupa strict de politica externă. Această structură a rămas valabilă. Ministerul de externe de la Viena a fost mult timp apanajul unor personaje cu origine etnică din afara lumii germane. Reformele propuse de Stein sau Hardenberg preconizau constituirea în fruntea statului a unor oficii de resort cu competenţe mai clar definite. cel care fusese recomandat Kaizerului drept un „diplomat de carieră”. create încă din 1723. ceea ce în cazul Angliei sau al Franţei nu se întâmpla. Pe lângă maghiari. dar a eşuat tocmai în satisfacerea exigenţelor legate de ultimul cuvânt: diplomat într-adevăr a fost. Potrivit unor prevederi adoptate în anul 1851. Spre deosebire de situaţia Marii Britanii. emigraţie. O primă consecinţă a reprezentat-o apariţia propriu-zisă a unui minister de externe organizat după principii moderne în anul 1810. extrădări. Regii Prusiei. Franţa sau Spania. limba franceză sau italiană. Perioada dualismului a adus în prim plan şi personalitatea lui Franz Ferdinand Graf von Beust ( 1866-1871). În 1728 exista un Departament al Afacerilor Externe. instituţia a cooptat funcţionari din rândul celorlalte popoare ale Monarhiei şi chiar „străini” din Belgia. Pentru epoca lui Bismarck. Istoria ministerului de externe al Prusiei până la formarea Bundului nord-german sau a Imperiului în 1871 nu este foarte clar cunoscută. candidaţii trebuiau să deţină cunoştinţe de drept internaţional public.

un singur ministru. de fapt însuşi cancelarul. în jurul anului 1701 deja numărul lor se dublase. în fruntea ministerului s-a aflat Otto Freiherrn Manteuffel. El a încercat să pună în practică ideea dualismului prusiano-austriac dar a eşuat datorită poziţiei rigide a lui Felix Schwarzenberg. Din motive de natură politică. În afara figurii deja legendare a lui Bismarck. care. La conducerea afacerilor curente ale Auswärtige Amt se afla un secretar de stat. Odată cu formarea Alianţei nord-germane ( 1867) şi a Reich-ului în 1871 s-a schimbat şi componenţa ministerului de externe. politica externă a Prusiei a intrat practic în atribuţiile lui Otto von Bismarck. Totuşi. Dacă la începutul secolului al XVI-lea în componenţa sa existau doar 20 de clerici. pentru ca să existe numai un singur individ responsabil. încercările au fost mai curând lacunare. Începând din 1862. Pe lângă funcţionarii proveniţi din Prusia ( în continuare majoritari). ministerul de externe al Prusiei era deja în măsură să reprezinte afacerile străine ale Bundului. Încă din 1549 funcţiona aşa . În timpul războiului Crimeii. de această dată consacrată problemelor coloniale (Kolonialabteilung). Bismarck a hotărât transformarea Ministerului într-un oficiu (Amt). referitoare la chestiuni de drept internaţional (Rechtsabteilung). el a adoptat o poziţie apropiată puterilor occidentale.M. se putea dovedi chiar mai influent sau competent decât cancelarul. cel care a îndeplinit funcţia de preşedinte al consiliului de miniştrii şi ministru de externe. Ar fi poate necesar de amintit mandatul de scurtă durată ( 1848-1850) al lui Joseph Maria von Radowitz. Până în luna ianuarie 1870.1848 nici unul nu reţine în mod deosebit atenţia. mai curând un organism administrativ decât o instanţă abilitată să desfăşoare politică externă. o primă importantă încercare de sistematizare a chestiunilor externe. iar diplomaţii Prusiei acreditaţi în exterior se preocupau şi de chestiunile generale de interes pentru Alianţa nord-germană. Peste numai cinci ani ( 1890).cu rare excepţii. până în 1885. merită să amintim de abilitatea lui Bernhard von Bülow sau de spontaneitatea lui Kiderlen Wächter. Rusia a stabilit şi întreţinut relaţii diplomatice permanente cu puterile străine odată cu epoca lui Petru cel Mare. departamentul cuprinde o nouă secţiune. o intenţie rămasă totuşi neconcretizată datorită camarilei filo-ruse de la Curte. chiar primul lider al acestui departament ( I. în posturi au mai pătruns şi reprezentaţi ai altor state germane.numitul posolskii prikaz ( un departament al ambasadorilor). Între anii 1850-1858. cînd s-a instituit o a treia secţiune. Dintre miniştrii de externe ai Prusiei din perioada 1830. Viskovaky) era un birocrat (asemenea succesorilor) şi nu se preocupa doar de diplomaţie 40 . în anumite cazuri. Anterior.

Hanatul Buhara şi în sfârşit China. Existau practic mai mulţi angajaţi în minister decât toţi secretarii statelor europene luaţi la un loc. a ministerului de externe a fost reglementată printr-un Manifest al ţarului Alexandru I din septembrie 1802. O parte a atribuţiunilor erau mai curând de natură domestică ( interne) şi vizau relaţiile cu comercianţii străini în Rusia. ţarul Nicolae I a dispus şi el restructurarea ministerului pe secţiuni: prima secţiune era de fapt Cancelaria ministerului ( sau secţia de relaţii cu străinătatea). când. circhizi. În anul 1832. mulţi dintre ei fără vreo sarcină propriu-zisă. O altă sub-secţiune se preocupa de problemele teritoriului situat strict la Est de Marea Caspică. O a treia secţiune se preocupa cu problemele de personal şi contabilitate. Ministerul de externe al Rusiei s-a dovedit în secolul al XIX-lea o instituţie mai puţin accesibilă chiar şi elitei boiereşti. În primul ei departament se discutau problemele Imperiului Otoman. Continuitatea şi supunerea faţă de politica ţarului au fost tendinţele cele mai viu exprimate. Muntenegru) dar şi Grecia sau Persia. Între liderii diplomaţiei ruse din această perioadă trebuie amintit numele lui Graf Karl Nesselrode (1816-1856) sau cel al lui Aleksandr Mihailovici Gorceakov ( 1856-1882). în sens modern. Schimbarea de pe tronul Rusiei produsă în 1855 l-a afectat din plin.sau politică externă. problemele coloniştilor germani. În cazul lui Gorceakov. pe lângă secţiunea destinată străinilor şi cea colonială. Serbia. ai cărui strămoşi au emigrat prin 1740 în Rusia din regiunea Rinului de Jos. Noul suveran. în special clauzele referitoare la 41 . pe la 1868. Definitivarea organizării. încă mai existau 306 posturi în schema de personal a instituţiei. tema esenţială a strategiei sale politice era revizuirea prevederilor păcii de la Paris (1856). nu s-a dovedit prea docil. Între cele nouă „colegii” ministeriale care s-au format în anul 1717 la porunca ţarului exista şi unul pentru afacerile externe. astfel încât Nesselrode a trebuit în final să părăsească postul imediat după Congresul de la Paris. Valahia. ţarul Alexandru al II-lea. s-a aflat în post 40 de ani. regiunile populate de turkmeni. incluzând Egiptul. Cu timpul. A doua secţiune avea în vedere afaceri interne. El număra însă la cea vreme peste 700 de angajaţi. Ea corespundea secţiunii politice din cadrul ministerului de externe al Prusiei. Principatele Dunărene ( Moldova. a mai apărut încă una – cea asiatică (1819). Nesselrode. Înainte de anul 1700 nu au existat aşadar servicii abilitate care să se preocupe de afacerile externe. probleme de drept internaţional public referitoare la statutul juridic al străinilor care trăiau în ţară. iar situaţia s-a menţinut şi în secolul al XIXlea. legăturile cu alte ministere. consulatele străine din Rusia.

mai ales cele din anturajul ţarului. Retragerea lui Nesselrode în 1855. În preajma acestei reuniuni diplomatice şefilor de misiune diplomatică li se acorda deja o importanţă enormă în plan politic. dincolo de voinţa lui Nesselrode. ca să poarte tratative la Constantinopol în februarie 1853. şi alte personalităţi. la scurt timp avea să izbucnească un conflict. Au fost prezenţi – cum se ştie. trimis de către ţar. începând de prin anii 50 ai secolului al XIX-lea. Mutaţiile cele mai importante la nivelul reglementării schimburilor de diplomaţi s-au produs însă odată cu elaborarea Actului final al Congresului de la Viena (1815). Raporturile acestuia cu miniştrii de externe erau raporturi de subordonare. în cazul Rusiei. Congresul a adoptat la 19 martie 1815 o reglementare specială în legătură cu rangurile reprezentanţilor diplomatici. general şi amiral la începutul anului 1853. din acest punct de vedere. de altfel. între trimişi şi 42 . intrat în istorie sub denumirea de războiul Crimeii. O pondere însemnată în adoptarea deciziilor importante de politică externă au avut. care ulterior a fost preluată de majoritatea statelor europene. Menşikov. însărcinaţii cu afaceri.neutralitatea Mării Negre şi cedarea unei părţi din Basarabia. peste o sută de principi şi două sute de diplomaţi. Reprezentanţii diplomatici au fost încadraţi în trei grupe distincte: ambasadorii.doi împăraţi. Dacă în timpul domniei ţarilor Alexandru I şi Nicolae I în fruntea ministerului au ocupat funcţii de conducere funcţionari care sub aspect etnic nu erau tocmai „ruşi”. în strălucire toate reuniunile precedente. În afara controversatelor dispute politice. iar schimburile la nivel de reprezentanţi diplomatici s-au extins cu rapiditate chiar şi în spaţii geografice unde acest fapt părea mai puţin realizabil (Rusia. Serviciul diplomatic modern este produsul unor secole de evoluţie. odată cu ascensiunea ideologiei panslaviste. care au încercat să reorganizeze pe calea tratativelor raporturile de putere într-o lume europeană răvăşită de cei peste 25 de ani de războaie. şase regi. Chiar din epoca Renaşterii misiunile temporare din timpurile medievale au fost înlocuite cu misiuni permanente. Politica externă a Rusiei în epoca modernă a fost condusă practic de către ţar. Un exemplu ilustrativ este Aleksandr S. Serviciul diplomatic. Imperiul Otoman). trimişii sau agenţii. Momentul a depăşit. Printr-o nouă reglementare adoptată de Congresul de la Aachen în anul 1818. influenţa politică a celor de altă origine etnică decât cea rusă a slăbit mult. Rezultatul misiunii este cunoscut. rămânând în vigoare chiar până după al II-lea război mondial. semnifica sfârşitul unei ere.

însărcinaţii cu afaceri s-a interpus o nouă categorie. Puteau fi apelaţi cu exprimarea „excelenţă” şi îndeplineau o funcţie similară cu cea a legaţilor papali ( trimişi ocazionali) sau nunţii apostolici. începând mai ales de la jumătatea secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial. ataşatul marinei. Începând din anul 1805. tacticile de luptă) au devenit chestiuni de real interes ce au presupus tot mai mult comunicarea între diferitele state. Ei erau acreditaţi pe lângă suveranii străini şi semnificau echivalentul internuntiului papal în diplomaţia Sfântului Scaun. Ambasadorii erau reprezentanţi personali ai şefilor de state. comisarii sau delegaţii) nu îndeplineau prerogativele specifice unui şef de misiune diplomatică. militari. Prusia a trimis şi ea un căpitan pe lângă legaţia din Paris ( Ignaz Heinrich von Cler). O categorie distinctă era şi aceea a însărcinaţilor cu afaceri interimari. au dobândit rapid o importanţă în creştere. pe lângă structura clasică a serviciului diplomatic extern au mai apărut şi alte funcţii: ataşatul militar. pe lângă ambasada franceză de la Viena a fost numit un căpitan cu rolul de a trimite informaţii despre armata austriacă la Paris. În acest fel. Ei erau acreditaţi pe lângă ministerele de externe şi nu pe lângă suverani. care îi înlocuiau pe agenţii diplomatici sau pe ambasadori pe perioada absenţei lor trecătoare. Cu timpul. La fel se poate aprecia că s-au petrecut lucrurile şi în cazul cooperării economice sau a schimburilor culturale. într-o perioadă în care diplomaţia putea semnifica şi efortul de răspândi în alte ţări informaţii cu privire la tradiţia cultura sau limba naţională. În anul 1830. relaţiile internaţionale în Europa sunt tot mai influenţate de o serie de factori (economici. Peste numai un an ( 1806). pe lângă ministerul de externe francez există un birou care colectează detalii despre armatele sau flotele străine. Celelalte ranguri de reprezentare (agenţii. Miniştrii rezidenţi au fost utilizaţi în circuitul diplomatic de către statele mici iar însărcinaţii cu afaceri erau folosiţi pentru acoperire unui cerc restrâns al afacerilor diplomatice curente. consulii (care nu aparţineau propriu-zis serviciului diplomatic ci celui consular) îndeplineau atribuţii administrative şi se preocupau doar limitat de chestiuni politice. primul său ataşat militar 43 . ataşaţii comerciali sau cei culturali. care. Alături de aceştia. deşi nu erau cu totul noi. Agenţii diplomatici reprezintă categoria de reprezentare diplomatică cel mai des uzitată în epoca modernă. Aspectele de ordin militar (noile arme. Necesitatea acumulării unor informaţii militare consistente a devenit încă de atunci evidentă. a miniştrilor rezidenţi. echilibrul puterii navale şi sporirea efectivelor militare terestre. Funcţia ataşatului militar a fost gândită încă din perioada războaielor napoleoniene. culturali).

Se estimează chiar că în preajma anului 1914 existau deja peste 300 de ataşaţi militari. pentru care era necesar un studiu atent. Deşi natura activităţii lor era propriuzis militară şi au existat permanent fricţiuni (dispute). Yokohama. nu mai puţin de 27 observatori ( ofiţeri) străini luaseră parte la manevrele armatei ruse din Manciuria. iar în Alexandria în anul următor. chiar şi în acest caz. Constantinopol. pentru administrarea sumelor destinate sprijinirii şcolilor germane din afară ( Reichsschulfonds). Bulletin consulaire francois ( 1877). Progresele semnificative ale tehnologiei maritime şi militare au demonstrat că războaiele necesită arme sau metode tot mai laborioase. practica s-a generalizat. Viena. 44 . între altele. aşa-numita diplomaţie culturală nu a reprezentat totuşi decât un factor minor în peisajul relaţiilor internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. La începutul secolului următor. Este drept însă că au mai existat şi excepţii.veritabil. Începând de prin anii 60 ai secolului al XIX-lea şi-au făcut apariţia tot mai insistent şi primii ataşaţi ai marinei. În Franţa. Pekin. de apariţia încă din secolul al XIX-lea a unor publicaţii care consemnau impresii ale consulilor despre profilul economic al ţărilor în care rezidau ( Annales du commerce extèrieur ( 1843). acreditaţi în structura reprezentanţelor diplomatice. în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905). În Germania doar abia în anul1906 s-a înfiinţat un departament de profil în ministerul de externe. se poate afirma că aceştia au apărut relativ târziu. Totuşi. astfel de ataşaţi sunt tot mai prezenţi la Berlin. Începând cu războiul Crimeii. În privinţa ataşaţilor comerciali. pe lângă diferitele reprezentanţe diplomatice. chiar dacă proveneau în general din rândurile elitei nobiliare. Marea Britanie l-a delegat pe Joseph Crowie în această funcţie la Paris. Importanţa factorilor economici în derularea raporturilor internaţionale este ilustrată. un seminar iezuit avea să se deschidă la Beirut în 1909. Nu este deloc surprinzător faptul că într-o eră a înarmărilor. ataşaţii militari au trebuit să-şi subordoneze activitatea orientării politice a ministerului de externe. iar schimbul de ataşaţi militari a devenit o obişnuinţă. Madrid. Înainte de 1914 abia dacă putem discuta despre diplomaţia culturală. poate chiar în cazul Franţei despre care ştim că acorda încă din 1842 un număr de 12 burse guvernamentale pentru instruirea fiilor de şeic sau emir din Liban. Board of Trade Journal ( 1886) . La rândul ei. Ei nu erau propriu-zis diplomaţi. Abia în anul 1880. din anul 1882 a început să funcţioneze o direcţie a consulatelor şi a afacerilor comerciale (Direction des Consulat et des affaires commerciales).

în anumite situaţii puteau să apară şi conflicte. Activitatea de rutină a diplomaţilor este aceea de a redacta rapoarte în legătură cu situaţia politică. În cazuri speciale. Tot diplomaţilor acreditaţi în străinătate le revenea un rol important şi în organizarea vizitelor suveranilor sau ale altor şefi de stat. Conţinutul şi mai ales maniera de redactare a acestor rapoarte diplomatice diferă foarte mult de la un caz la altul. Luxburg a fost declarat persona non grata şi a părăsit definitiv serviciul diplomatic în luna mai 1918. afacerea Luxburg din 1917. Incidentul s-a stins doar prin buna cooperare dintre preşedintele argentinian Hipolito Irigoyen şi secretarul de stat german Richard von Kühlmann. Principalele aptitudini şi. spre exemplu. Din acest motiv. În această situaţie. în vreme ce concizia şi veridicitatea informaţiilor erau determinante. În această ipostază 45 . chiar valoarea unui diplomat. Trimisul german la Buenos Aires. a cerut. Karl Ludwig Graf von Luxburg ( 1872-1956).Misiunea unui diplomat era aceea de a apăra interesele statului său pe lângă Curtea sau guvernul faţă de care a fost acreditat. ca guvernul german să scufunde „fără urmă” toate vasele argentiniene şi l-a caracterizat pe noul ministru de externe argentinian Honario Pueyrredon drept „un porc anglofil”. În calitate de organizator al unor astfel de momente. În mod firesc. era raportor şi persoană de contact pentru liderul statului pe care îl reprezenta. aceste rapoarte nu trebuiau să reflecte valenţe interpretative ci caracteristici pur narative. În Germania guvernată de Bismarck . Un asemenea pas exprimă însă existenţa unei relaţii conflictuale între două sau mai multe state. el solicită audienţă la suveran. în acest sens. etc. Argentina era un stat neutru iar publicarea acestei depeşe a contribuit decisiv la iritarea spiritelor. în multe cazuri. şeful de misiune diplomatică devenea responsabil de toate detaliile legate de protocol. Sociabilitatea şi capacitatea de a comunica s-au dovedit mereu trăsături definitorii. Este vorba mai ales de cazurile ( e drept extrem de rare) în care un diplomat este declarat persona non grata. Dimensiunea lor trebuia drastic redusă. Depeşa a fost interceptată de serviciile secrete americane şi publicată în presa internaţională. se măsurau după calitatea şi cantitatea informaţiilor furnizate. printr-o depeşă cifrată. A rămas celebră. economică sau socială din ţara respectivă. el se află în contact cu ministerul de externe din statul rezident. La 5 septembrie 1917. Era evident un bun prilej de a demonstra cât de barbară devenise diplomaţia germană. în timpul primului război mondial. între altele. de obicei statul care a trimis diplomatul respectiv trebuie să îl retragă. stadiul relaţiilor bilaterale.

subsecretar de stat. Mereu departe de propria ţară. Harold Nicolson. consilier şi ghid de călătorie. În Europa timpurilor moderne putem admite totuşi că a existat cel puţin un caz în care unei femei i s-a încredinţat deplina demnitate şi titlul de ambasador pentru a conduce tratative. Imaginea diplomaţilor a avut în unele perioade mult de suferit. În diplomaţia practicată de statele absolutiste din secolul al XVIII-lea. recrutată din rândurile aristocraţiei. într-un discurs rostit la Birmingham. Acest gen de percepţie. altfel destul de răspândită. Esta vorba despre doamna Peneè du Bec. o categorie privilegiată care părea mai puţin racordată la mutaţiile pe care le propunea un secol al burgheziei şi al reformelor liberale. Majoritatea diplomaţilor activi în perioada modernă proveneau din rândul aristocraţiei iar admiterea lor în posturi nu era mereu condiţionată de examen. această percepţie este mult slăbită. era strict rezervată bărbaţilor deşi au existat numeroase situaţii în care s-au făcut remarcate femei. Cariera propriu-zisă. care promovează propriile principii. Acum predomină stereotipul unei caste exclusiviste. prin prisma apartenenţei la o anumită bază socială şi a educaţiei dobândite. Diplomaţii acreditaţi în străinătate formau. Un manual de drept internaţional public semnala pe la 1870 abilitatea femeilor de a îndeplini funcţii de reprezentare. care adună informaţii secrete despre o ţară străină în folosul ţării lui. în tipicul unei tradiţii consacrată vreme de mai multe secole. văduva mareşalului Jean Baptiste de Guébriant (1602-1643). dar în perioada ce a urmat Congresului de la Viena din 1815 nu s-a mai întâmplat la fel. scria în 1859 în „ Memoriile” sale. femeile au jucat uneori chiar un rol important.diplomatul este în egală măsură politician. mijlocitor. deşi din paginile sale reiese clar că în principiu viaţa publică rămâne domeniul de competenţă al bărbaţilor cărora ar trebui să la revină exclusiv afacerile de stat. dorinţe şi reprezentări. al cărei scop trebuia să fie menţinerea păcii. În secolul al XIXlea. Guizot. El aprecia că politica externă se confundă cu interesele unui sistem gigantic al marii aristocraţii din Anglia. a fost schiţată în 1858. şi de deputatul englez John Bright. că diplomaţii de carieră reprezintă în Europa o grupare autonomă. ei trăiau într-un fel de comuniune de destin. o comunitate de interese şi comportamente clar definite. În anul 1643 i s-a 46 . un cerc închis. Fr. maestru de ceremonii. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domina încă presupunerea că un diplomat este de fapt un spion. vedea în diplomaţia europeană o întreprindere pur corporatistă. ministrul de externe francez. o lume apropiată ca identitate corpului ofiţeresc sau al marinei.

Mult mai numeroase şi uneori „convingătoare” au rămas momentele de implicare „neoficială” a unor doamne din elita socială în diplomaţie. în schimbarea sau numirea unor diplomaţi. activitatea sa specială ( speziale Aufgabe). distanţele mari puteau reprezenta un impediment serios în calea unei comunicări normale. Uneori totul depindea de caracterul celor care luau cu adevărat decizii. astfel încât diplomaţilor din locaţiile îndepărtate li se putea oferi „din necesitate” o mai mare libertate de negociere.încredinţat din partea cardinalului Mazarin (urmaşul lui Richelieu în calitatea de şef al guvernului) misiunea de a ridica obiecţiuni împotriva unei căsătorii deja proiectate între o prinţesă franceză şi regele polonez Ladislau al VIII-lea. între care pot fi amintiţi Metternich sau Guillaume Guizot ministru de externe şi prezident al cabinetului francez. Bismarck considera Auswärtige Amt propriul domeniu de excelenţă. iar ceilalţi diplomaţi i se subordonau orbeşte. liniile de navigaţie ale vaselor cu abur. Libertatea de manifestare a diplomaţilor era şi ea condiţionată de mai mulţi factori. acest aspect era de multe ori dependent de relaţia personală cu ministrul de externe sau şeful statului. Era adeptul diplomaţiei personale şi considera că personalul de la Wilhelmstrasse trebuie să-i îndeplinească riguros ordinele. în nota predecesorilor săi. soţia adorabilă a ambasadorului rus la Londra şi Berlin ( prinţul Cristoph Lieven) dar şi „iubita” de taină a mai multor oameni de stat. Îi plăcea să conducă într-un mod autoritar. astfel încât diplomaţii aflaţi la distanţe mai mari puteau fi „observaţi” cu aceeaşi lejeritate ca şi cei din Europa. îi dispreţuia pe diplomaţi şi parlamentari. mai ales după demiterea lui Bismarck. Citea rapoartele diplomatice şi se implica direct. Pentru o perioadă. spre exemplu. 47 . Au devenit cunoscute mult timp aventurile vestitei principese Lieven (1784-1857). calea ferată. etc) aveau însă să rezolve acest impediment. În cazul Germaniei. Inovaţiile tehnicii moderne (telegraful. În general. în absenţa mijloacelor tehnice moderne care puteau asigura o fluidizare eficientă a corespondenţei. Împăratul Wilhelm al II-lea.

după experienţa tristă a ororilor Marelui Război. nu a reprezentat o reuşită. S-a modificat mai întâi tipologia clasică a conflictelor militare. Thomas Hobbes. datorită independenţei lor. avându-şi armele aţintite şi ochii fixaţi unul asupra altuia. războiul franco-prusac 18701871). fortăreţe şi tunuri la frontierele regatelor lor. În tot acest timp. Unele au luat forma unor confruntări generale ( au implicat toate marile puteri). arăta că: „în toate timpurile. este de observat că nici măcar crearea Ligii Naţiunilor. preocupările pentru identificarea cauzelor acestui flagel şi combaterea izbucnirii sale s-au intensificat considerabil. De la aşa-numitele „războaie de cabinet” (conflicte între suverani şi 48 . cauza esenţială a războiului a fost identificată fie în natura anarhică a societăţii internaţionale şi absenţa unui organism internaţional capabil să impună respectarea păcii. O distincţie greu de aplicat în practica obişnuită. necesar pentru atingerea unor finalităţi ce nu sunt accesibile prin mijloace paşnice.V Cadrul juridic internaţional . spionându-şi neîncetat vecinii. În perioada modernă.” Până la mijlocul secolului al XVII-lea politica internaţională a fost serios preocupată de distincţia tradiţională între războiul just şi cel injust. în lucrarea sa Leviathan. ceea ce reprezintă o stare de război. fie în însăşi natura firii omeneşti. Dreptul internaţional a acceptat războiul ca pe o relaţie legitimă între state. regii. sunt într-o rivalitate continuă şi în postura unor gladiatori. Războiul a fost mereu un instrument al politicii. Cât priveşte sistemul anarhic internaţional şi dezideratul instituţionalizării păcii universale. Reglementarea disputelor internaţionale. Cele mai multe au fost cauzate de impactul Revoluţiei Franceze şi al hegemoniei napoleoniene asupra Europei. războiul şi instrumentarea păcii. care însă au marcat caracterul schimbător al puterii. independent de justeţea originilor sale. pentru că în războaie fiecare combatant crede în justeţea cauzei sale. altele au fost confruntări mai mici (războiul Crimeii 1853-1856. În secolul al XIX-lea s-au produs cele mai spectaculoase transformări în privinţa desfăşurării războaielor. Istoria universală este punctată de războaie. În secolul al XVIII-lea s-a vehiculat tot mai mult ideea că fiecare război ar trebui acceptat ca şi cum ar fi just de ambele părţi. precum şi persoanele cu autoritate suverană.

El considera că o concentrare pe cât posibil mai strânsă a tuturor forţelor întrun singur punct al teatrului de război şi distrugerea liniilor de aprovizionare a inamicului asigură succesul bătăliei.scria el. mai scurt ca durată şi mai intens ca desfăşurare.se foloseşte de război pentru atingerea scopurilor sale. pe care comandanţii trupelor angajate în război trebuiau să le aplice. Jomini rămâne însă unul dintre părinţii ştiinţei militare. Précis de l’art de guerre ( Petersburg. Memorabile au rămas însă consideraţiile sale pe marginea relaţiei dintre politică şi război. Ea depindea de circumstanţele războiului şi constituia un sprijin auxiliar. el considera că strategia nu reprezenta o învăţătură şi cu atât mai puţin o ştiinţă. s-a trecut la un nou tip de război.” Conducerea războaielor trebuia însă strict subordonată factorilor poltici: „ Politica a zămislit războiul. Clausewitz insista asupra mobilităţii trupelor. Ambii au fost implicaţi în războaiele napoleoniene. între anii 1832-1834). Vom Kriege ( apărută postum. Spre deosebire de Jomini. Clausewitz. De la Clausewitz . mai ales în cazul Rusiei sau al Europei Occidentale. înnoirile s-au resimţit la fel de acut. Spre deosebire de el. odată cu noile posibilităţi create de diversificarea mijloacelor de transport. Principala teză a baronului de Jomini viza strategia. 1830). Consideraţiile sale sunt împovărate însă de prezenţa a numeroase tabele şi diagrame. a preluat principiile flexibilităţii şi mobilităţii.armatele lor de mercenari) specifice secolului al XVIII-lea. El reprezintă un act de autoritate prin care adversarii sunt constrânşi să îndeplinească voinţa noastră. Nu rămâne decât ca punctele de vedere ale militarilor să se subordoneze celor ale politicienilor”. iar războiul nu este decât instrumentul ……. ce ilustrau teoretizarea acestor principii într-o manieră uşor învechită. Acest postulat a fost însă aspru contestat chiar de către unul dintre iluştrii săi discipoli: Helmuth von Moltke. ea intervine decisiv de la începutul şi până la sfârşitul războiului. ea este inteligenţa. mai ales datorită valoroaselor contribuţii aparţinând lui Henri Baron de Jomini (1779-1869) sau Carl von Clausewitz. Tot el a combătut însă primatul politicii în condiţii de război: „ Politica. „Războiul – consemna Clausewitz.nu este altceva decât continuarea politicii cu alte mijloace.. iar lucrările reprezentative au fost publicate cam în aceeaşi perioadă: Jomini. Moltke agrea ideea împărţirii armatei în corpuri separate şi acorda responsabilităţi sporite comandanţilor de pe front. însă în războaie este pe deplin 49 . Strategia lucrează cel mai bine în slujba politicii. Pentru atingerea acestui scop. inamicul trebuie să devină inofensiv. Sub aspect teoretic.

etc) acest gen de obligaţie nu era potrivit. Ideea armatelor permanente şi a războiului popular s-a impus totuşi cu dificultate în secolul al XIX-lea. Mobilizarea maselor s-a dovedit un succes. În anii ce au urmat Congresului de la Viena se poate observa revenirea în toată Europa la sistemul armatelor de profesionişti. În aceste condiţii. începând de la jumătatea secolului al XIX-lea numărul de combatanţi a scăzut dramatic în cazul Angliei şi al Austriei. Pentru principalele raţiuni de securitate ( protejarea coloniilor. Armata trebuia să redevină un instrument la îndemâna suveranilor. flota juca un rol determinant în strategiile de apărare.” În vremuri de război. iar trupele formate din recruţii proveniţi din colonii. Până nu cu mult timp în urmă. Serviciul militar obligatoriu s-a impus mai greu în Europa. Soldaţii îşi sacrificau viaţa pentru o cauză proprie şi nu pentru satisfacerea orgoliilor unor suverani. nu era timp pentru discursuri politice. care vreme de sute de ani nu mai suportase distrugerile unui război purtat pe propriul teritoriu. erau mult mai eficiente. întreţinute cu costuri uriaşe. Pentru ei. importanţa opiniei publice nu putea fi neglijată. monarhul şi cercul său restrâns de consilieri planifica desfăşurarea unui război. Conflictele se purtau între armate de profesionişti. Cu toate acestea. Parlamentul aproba bugetul necesar cheltuielilor militare şi discuta până în cele mai mici detalii problemele stringente.independentă faţă de ea. Cea mai numeroasă armată continentală a rămas însă tot timpul cea a Rusiei. Situaţia s-a modificat însă odată cu războaiele purtate de Franţa Revoluţionară împotriva coaliţiilor europene. obişnuiţi cu realităţile locale şi condiţiile de climă. la sfârşitul secolului al XIX-lea. reprimarea unor revolte locale. el părea lipsit de sens. Datorită poziţiei geografice. Clausewitz a recunoscut primul superioritatea acestui nou tip de armată comparativ cu structurile militare învechite ale Vechiului Regim. Armata britanică răspundea în faţa Parlamentului şi nu a suveranului pentru acţiunile sale. Sub raport numeric. în cazul Angliei. iar serviciul militar o şansă de a-şi întregi veniturile. Populaţia. a Germaniei. atâta vreme cât naţiunea se implica în războaie pentru a lupta în favoarea propriilor idealuri . Soldaţii obişnuiţi britanici erau lefegii. Secolul al XIX-lea a fost martorul formării armatelor naţionale. doar în Marea Britanie. dar a înregistrat creşteri în situaţia Franţei şi. cariera armelor era o profesie. Potenţialul demografic al Rusiei era 50 . între marile puteri ale continentului. mai ales. nu era pregătită să accepte un astfel de compromis. cum erau înarmarea sau aprovizionarea. ci de strategii militare în măsură să neutralizeze inamicul. Supuşii monarhului ( poporul ) participau la război doar în condiţii excepţionale.

au schimbat profund configuraţia tactică a războaielor. dar slăbiciunile proveneau din structura socială. La scurt timp după încheierea păcii din Westphalia. bunuri libere”). în faţa infanteriştilor prusaci. dar armata nu a beneficiat mult timp de instruire şi dotare pe măsura sacrificiilor dovedite.000 şi 900.000 de combatanţi. iar principala înnoire a fost introducerea progresivă a serviciului militar obligatoriu. Guvernele stabile pe timp de pace oferă infinit mai multe oportunităţi de afaceri sau comenzi decât administraţiile nevoite să facă faţă războiului. Armamentul modern a oferit europenilor un avantaj hotărâtor în luptele purtate cu băştinaşii din colonii. Acest principiu stabilea că mărfurile statelor beligerante. începând cu anul 1874. Mobilizarea şi transportul trupelor s-a făcut rapid. Efectivele sale pe timp de pace variau undeva între 800. Invenţiile şi îmbunătăţirile care au fost combinate unele cu altele. După ce serveau în armată 25 de ani. Jumătate dintre soldaţi erau recrutaţi din rândul ţărănimii. aceştia deveneau oameni liberi. ea era cea mai înapoiată armată dintre armatele puterilor europene. În războiul de secesiune american 90% dintre răniţi erau victime ale armelor de foc şi doar 10% ale baionetelor. Miliutin. înzestraţi cu arme cu percutor. Până la războiul Crimeii. exceptând produsele de contrabandă. Soldaţii dispuşi în formaţiuni compacte au devenit ţinte sigure de la distanţe din ce în ce mai mari. s-au îmbunătăţit condiţiile de aprovizionare şi asistenţă medicală. nu pot fi confiscate 51 . Utilizarea baionetei a regresat profund. Căile ferate şi progresele în materie de comunicaţii ( telegraful ) au scimbat viziunile tradiţionale asupra războiului. calitatea armatelor a suportat anumite schimbări. a reuşit să încheie o serie de tratate potrivit principiului „free ships. Şi sub aspectul înzestrării. Începuturile reformei sunt legate de iniţiativele ministrului Dimitrii A. free goods” ( „ vase libere. Stau mărturie pierderile suferite de austrieci la Königgrätz în 1866. Practic în stare de război nu exista armată de rezervă. Abolirea iobăgiei în 1861 a creat premisele necesare implementării unui sistem de apărare modern şi în cazul Rusiei. care până la reforma din 1860 a cunoscut iobăgia. Este însă interesant de observat că nu a fost mereu în interesul general al firmelor de armament să stimuleze războiul . Olanda.practic inepuizabil. care dispunea de o impresionantă flotă de comerţ. Un alt aspect ce a preocupat guvernele în condiţiile schimbărilor febrile produse în desfăşurarea războaielor din epoca modernă a fost şi reglementarea neutralităţii. Marii proprietari erau obligaţi ca în fiecare an să pună la dispoziţia armatei pentru instruire un număr de 5 sau 6 ţărani dintr-un total de 1000 de iobagi.

a fost relativ repede uitată. Deşi chiar în lucrarea lui J. Primele încercări sistematice de îmbunătăţire a condiţiilor de război s-au datorat unui filantrop din Geneva. Peste numai câteva decenii. Rusia a lucrat în permanenţă pentru subminarea ei. deşi nu fără anumite reţineri. adversari sau prieteni. Englezii nu s-au sfiit să decreteze blocada comercială împotriva Europei de la gurile Elbei până la Brest. După înfrângerea şi exilarea definitivă a lui Napoleon. iar Napoleon a răspuns prin decretarea din Berlin a celebrei blocade continentale. măsuri concrete de umanizare a războiului. trebuie trataţi cu omenie. aceste prevederi au fost practic lipsite de orice importanţă. este legată tot de o iniţiativă a Rusiei. dar închis oricăror manevre militare. J. Soldaţii şi populaţia civilă au avut de suferit enorm de pe urma înmulţirii războaielor şi creşterii gradului lor de complexitate. Puterile reprezentate la Congresul de la Viena au recunoscut şi garantat neutralitatea Elveţiei. Afectată enorm de această decizie. care devenea un spaţiu deschis activităţilor comerciale. iar în 1871 a reuşit. violată frecvent în timpul războaielor proscrisului. în secolul al XVIII-lea acordurile internaţionale în această privinţă au fost relativ puţine şi complet ineficiente. Principalul beneficiar al acestor prevederi a devenit în secolul al XVIII-lea Anglia. se proclama libertatea de navigaţie a statelor neutre chiar şi în proximitatea regiunilor de coastă ale beligeranţilor. S-a adoptat regula „free ships. În anul 1870. o convenţie specială semnată la 20 noiembrie 1815 a inclus unele prevederi importante referitoare la neutralitate. Cu timpul s-au impus. conform căreia soldaţii fugari. un set de măsuri menite a submina comerţul englez. cu ocazia semnării Tratatului de la Londra renunţarea la aceste prevederi. În timpul războaielor napoleoniene. Evoluţia conflictelor militare internaţionale a presupus însă tot mai multe sacrificii atât pentru beligeranţi cât şi pentru statele neutre. Paradoxal rămâne faptul că o nouă etapă în elaborarea cadrului juridic internaţional referitor la statutul neutrilor. printr-o declaraţie elaborată de ministrul de externe danez Bernstorff. să impună. Supremaţia sa maritimă s-a consolidat şi datorită legii neutralităţii. iar în aceste state oamenii nu sunt inamici decât în mod accidental. Rousseau Contractul social ( 1762) se preciza că războiul nu este o relaţie între indivizi ci între state. Jean Henri 52 .dacă sunt transportate pe vapoare ale neutrilor. în timp ce mărfurile statelor neutre transportate pe vapoare ale beligeranţilor nu erau protejate. după multe eforturi. free goods” şi s-a cerut renunţarea la blocada comercială în timp de război. în cadrul Congresului de la Paris din 1856 s-a luat decizia neutralităţii Mării Negre. Nobila idee proclamată de Revoluţia Franceză.

oficial intitulată Convetion for the Amelioration of the Condition of the wounted in Armies in the Field. Crucea Roşie avea să devină una dintre cele mai influente instituţii umanitare din lume. în mod cu totul accidental. s-a convenit crearea unor organizaţii nonguvernamentale naţionale. Conferinţa a mai recomandat şi un program extrem de ambiţios referitor la asigurarea protecţiei internaţionale a răniţilor. a adoptat simbolul Crucii Roşii. El a fost adoptat de un congres al plenipotenţiarilor guvernamentali întruniţi la Geneva în 1864. culorile drapelului elveţian inversate. intitulat Instruction for the Goverment of Armies of the United States in the Field. s-a angajat la respectarea libertăţii persoanelor private care se îngrijeau de răniţi. intitulat Un Souvenir de Solferino ( 1862).000 de soldaţi francezi sau austrieci au luptat până la sacrificiul suprem. Conferinţa s-a întrunit în luna octombrie 1863 la Geneva. Convenţia de la Geneva. care a produs o vie impresie printre contemporani.Dunant. o primă încercare de reglementare a conduitei armatei pe câmpul de luptă prin reguli scrise precise. care. să fie pregătită în caz de război să acorde asistenţă medicală răniţilor şi soldaţilor bolnavi. lăsând pe câmpul de luptă trupurile complet neglijate ale unor compatrioţi ce au pierit în condiţii oribile de suferinţă. O nouă iniţiativă în direcţia umanizării războiului s-a produs cu ocazia unei conferinţe internaţionale. Delegaţii nu erau mandataţi să subscrie nici unui fel de hotărâre care ar fi obligat în vreun fel sau altul guvernele pe care le reprezentau. Din acest motiv. la invitaţia Consiluilui Federal elveţian. Au existat evident şi anumite imperfecţiuni în textul convenţiei. a proclamat neutralitatea răniţilor. martorul ocular al atrocităţilor comise în timpul celebrei confruntări de la Solferino (1859). La Geneva s-a înfiinţat un comitet de organizare a unei conferinţe internaţionale la nivel de reprezentanţi guvernamentali. Aproximativ în aceeaşi perioadă în care se elabora Convenţia de la Geneva. spitalelor militare şi a personalului medival. cu participarea majorităţii statelor europene. Cu toate acestea. conectate apoi la o asociaţie internaţională. A putut vedea cum peste 300. în colaborare cu diferite guverne. s-a produs şi o altă iniţiativă meritorie. ambulanţelor. acreditaţi să dezbată această chestiune. spitalelor militare şi personalului medical. Semnul distinct al noii asociaţii preconizate era crucea roşie pe fundal alb. Preşedintele american Abraham Lincoln a aprobat celebrul ordin 100. Dunant a propus constituirea unei organizaţii internaţionale. inclusiv marile puteri. Impresiile sale au fost publicate într-un mic volum. Prevederile ei nu acopereau şi situaţia războiului maritim sau protecţia prizonierilor de război. El a a devenit. convocată de 53 .

Iniţiativa. care. iar recurgerea la forţă să nu reprezinte decât un fel de ultima ratio în evoluţia raporturilor internaţionale. Cea de a doua Conferinţă asupra păcii desfăşurată la Haga în 1907 ( la iniţiativa Statelor Unite) a produs noi reglementări în direcţia umanizării războiului. ajungeau în mâinile unuia dintre beligeranţi. Şi această propunere a fost respinsă. însă în perspectiva stabilirii unei Curţi Permanente de Arbitraj. Cea de a doua convenţie urmărea adaptarea principiilor Conferinţei de la Geneva la condiţiile războiului maritim. cel puţin până la sfârşitul 54 . rănite sau naufragiate. În majoritatea lor. Aceasta nu înseamnă că ele nu merită fie şi o sumară investigaţie istorică.ţarul Alexandru al II-lea la Bruxelles. conferinţa a adoptat două convenţii de o mare importanţă pentru derularea războaielor. deloc surprinzătoare ţinând seama de situaţia financiară a Rusiei din acel moment. omenirea a căutat mijloace pentru ca pacea să se poată menţine. Confruntată în permanenţă cu războaie. de instituire a practicilor medierii internaţionale sau a arbitrajului. Războaiele au continuat să uimească prin cruzimea şi numărul imens al atrocităţilor. dreptului la viaţă şi proprietate. utilizarea gazului asfixiant. În această ultimă privinţă. rămasă fără rezultate semnificative a fost reluată în 1899 de ţarul Nicolae al II-lea. Aceste convenţii au fost suplimentate cu trei declaraţii. în plan juridic. Trei dintre acordurile semnate cu acest prilej amendau convenţiile primei conferinţe. În istoria modernă. sau eforturile. Prima dintre ele viza legile şi cutumele războiului pe uscat statutul prizonierilor de război. în condiţii de război. iar în altă înţelegere se stipula că declaraţia de război trebuia să preceadă declanşarea ostilităţilor militare (Convenţia Porter). Cu acest prilej. convenţia limita puterea ocupantului la obligaţia de a asigura respectarea legilor. toate aceste iniţiative au fost neglijate pe în desfăşurarea propriu-zisă a conflictelor. . delegaţia Rusiei a propus unele măsuri de dezarmare. cărora li se proteja viaţa. sănătatea şi proprietatea. Două înţelegeri se refereau la drepturile şi obligaţiile neutrilor în războiul pe apă şi pe uscat. respectarea convingerilor religioase. lansarea proiectilelor explozive din baloane ( interzisă pentru o perioadă de 5 ani). Documentul viza buna funcţionare a spitalelor de pe vapoare şi extinderea statutului de prizonier de război pentru persoanele bolnave. cel care a propus convocarea primei conferinţe asupra păcii de la Haga ( 1899). onoarei familiei. Aceeaşi soartă au avut-o şi principalele proiecte pacifiste. care interziceau folosirea gloanţelor explozive (dumdum). exerciţiul puterii militare în teritoriul inamic. Cele două convenţii şi declaraţiile subsecvente se aplicau doar acolo unde toţi beligeranţii erau parte contractantă ( clauza participării generale).

Evident că şi acest proiect a rămas impracticabil.secolului al XIX-lea. Cam în aceeaşi perioadă. Idea că marii suverani din Asia sau Africa ( Japonia. speculaţiile referitoare la reconstrucţia europeană. Disputele dintre statele Uniunii urmau a fi reglementate de o Curte Internaţională. Ducele de Sully. Un consiliu general permanent format din reprezentanţii acestor state ( membrii aleşi la un interval de trei ani) urma să delibereze în privinţă chestiunilor politice sau religioase de pe continent. În epoca modernă cele mai timpurii datează de la începutul secolului al XVII-lea. Disputele internaţionale trebuiau supuse judecăţii acestui congres. Refuzul de a accepta arbitrajul acestei instanţe implica măsuri de coerciţie împotriva statului recalcitrant. republici). Deşi nici un alt gânditor din secolul al XVII-lea nu a mai întocmit vreun proiect de amploarea celor elaborate de Sully sau Crucè. Acest gen de acţiuni erau încredinţate unei forţe armate internaţionale la care participau toate statele Uniunii după puterea de care dispuneau. majoritatea fanteziste. Maroc) puteau fi convinşi să trimită ambasadori la un Congres de acest gen era în mod cert utopică. preconiza o Europă unită. monarhii elective. Cauzele sunt prea evidente pentru a mai fi analizate acum. India. El aparţinut unui magistrat parizian. un alt proiect fantezist apărea în Franţa. ci şi pe liderii de altă religie ( sultanul din Constantinopol. dar şi în cunoscutul Eseu cu privire la pacea prezentă şi viitoare a Europei. rebelii urmând a se discredita în faţa majorităţii. s-a putut observa că războiul a continuat să reprezinte o realitate greu de înlăturat din relaţiile dintre statele lumii. inclusiv Veneţia şi cantoanele helvete. şi a fost publicat în 1632 în lucrarea Le Nouveau Cynèe. Pacea Europei putea fi salvată prin întrunirea ( de preferinţă la Veneţia) unui Congres al ambasadorilor care îi reprezentau pe suverani şi liderii celor mai importante republici. conducătorii Persiei. Emeric Crucè. ai cărei membrii erau numiţi de Consiliu. de instituirea a păcii permanente. Conducătorii statelor erau avertizaţi în privinţa pericolelor pe care le implică pierderea unui război. publicat în1693 de William Penn. pornind de la ideea păcii perpetue au continuat. Ele se regăsesc în numeroase opere literare abordând această temă. Au existat mereu proiecte. El relua ideea combaterii sistemului anarhic european prin instituirea unei federaţii de state (incluzând Rusia şi Turcia). Paracelsus. condusă de un 55 . Adunarea preconizată de Emeric Crucè urma includă nu doar capetele încoronate ale Europei creştine. formată din state apropiate ca dimensiune şi putere ( monarhii ereditare. scrierile lui Erasmus de Rotterdam. Sebastian Franck). Prester John -legendarul conducător al Etiopiei). principalul ministru al regelui Henric al IV-lea al Franţei.

iar părţile divergente trebuiau să se supună inclusiv prin folosirea forţei. statele bătrânului continent vor continua să se confrunte unele cu altele şi să ruineze viaţa şi proprietatea indivizilor. statele trebuiau să cedeze o parte din atributele lor suverane unor organisme ( societăţi) internaţionale. formată din delegaţi ai suveranilor ( Senatul) deţinea autoritatea supremă. la pregătirea căreia participase din poziţia de secretar. Atâta timp cât această situaţie va persista. extinderea regimurilor politice constituţionale. Kant a fost un admirator al revoluţiilor din America sau Franţa. În ciuda caracterului fantezist. Doar statele puternice aveau dreptul de a vota. Cele mai multe dintre proiectele de organizare a păcii în sistemul internaţional din secolul al XVIII-lea rămân tributare ideologiei iluminismului. să încheie între ele un fel de contract social. multiplicarea formei republicane de guvernământ ( în mod aparte separarea puterii executive de cea legislativă). cele mai mici se constituiau în grupuri pentru a putea lua decizii. Disputele erau judecate de către Senat. o adunare permanentă. el propunea menţinerea status-quo-ului rezultat din pacea de la Utrecht. Soluţia preconizată de el nu presupunea constituirea vreunei structuri supranaţionale care să 56 . Un caracter ceva mai realist pare să fi avut proiectul gândit de Immanuel Kant. Se considera că politica statelor europene este un produs al orgoliilor şi ambiţiilor egoiste. Instituirea păcii pe continent presupunea îndeplinirea anumitor condiţii: desfiinţarea armatelor permanente. În lucrarea intitulată Projet pour rendre la paix perpétuelle en Europe (1713).Consilui Suprem ( Dietă) în cadrul căruia importanţa voturilor era direct proporţională cu suma veniturilor realizate de fiecare stat membru din comerţul său extern. publicat sub forma unui eseu intitulat Zum ewige Friede ( 1795). absurditatea sa filozofică şi morală. Proiectul abatelui de Saint Pierre demonstra incompatibilitatea dintre război şi demnitatea morală a omului. O confederaţie a statelor libere va putea astfel folosi cu mai mult succes prevederile dreptului ginţilor. Această federaţie urma să recunoască toate formele de guvernământ existente. asemenea proiecte s-au multiplicat în veacul următor. al fricii şi neîncrederii în care au evoluat până atunci. Asemenea indivizilor în starea naturală. care să le garanteze liniştea şi securitatea. de aceea era necesară identificarea unei autorităţi supreme care să controleze conduita statelor pe arena disputelor internaţionale. Abatele de Saint Pierre a produs cel mai influent dintre proiectele de acest gen ale veacului. Echilibrul puterii nu reprezenta o garanţie deplină asupra păcii. Statele creştine ar fi putut constitui o federaţie menită a împiedica izbucnirea războaielor de orice fel.

„Herald of Peace”). Primul congres internaţional s-a ţinut la Londra în 1843. Ei invocau argumente de natură economică. Participanţii la acest congres au expediat o rezoluţie. unui număr de 54 de guverne ale lumii. Franţa sau Statele Germane. Proiectul său a fost respins cu un număr de 176 de voturi împotrivă faţă de numai 79 pentru. de manifestare.” Pentru a limita isteria războiului s-au tipărit şi expediat spre America scrisori cu mesaj pacifist semnate de subiecţi britanici. organizau competiţii literare şi congrese. Secolul al XIX-lea a debutat sub impactul organizării mişcărilor pacifiste. scrisori ce urmau a fi publicate în gazetele americane.dicteze termenii păcii pe continent. sau Frankfurt (1850). cât intenţia de a le moraliza. Richard Cobden este poate reprezentantul cel mai cunoscut. pentru a-i convinge pe factorii politici de consecinţele tragice ale războaielor. el a prezentat în faţa Camerei Comunelor un proiect prin care solicita guvernului britanic să nu încheie tratate cu puterile străine fără a include clauza obligativităţii de a da curs arbitrajului internaţional în cazul unor dispute. unele extrem de spectaculoase. iar principala chestiune dezbătută a vizat măsura în care războiul de orice fel este sau nu îndreptăţit. Cu timpul. etc). Paris (1849). Un prim nucleu mai consistent al mişcării pacifiste a acţionat în perioada 18301850 mai ales în Anglia. În anul 1849. prin care cereau renunţarea la război ca instrument de reglementare a disputelor dintre state şi includerea clauzelor de arbitraj în tratatele internaţionale. Nu au lipsit desigur nici alte forme. Fondatorii lor erau oameni obişnuiţi (comercianţi. învăţători. Cu ocazia conflictului de frontieră dintre Canada şi Statele Unite ( Diferendul Oregon) mişcarea pacifistă a patentat o nouă manieră de exprimare: „ Manuscript Letters . Peace Society Ohio) şi Marea Britanie ( London Peace Society). îngrijoraţi de impactul teribil al războaielor asupra societăţii. I s-a răspuns că ideea nu poate fi acceptată pentru că chestiunile ce privesc 57 . Esenţială rămânea nu atât organizarea sau instituţionalizarea raporturilor dintre state pe calea păcii eterne. mişcarea s-a extins în Europa şi a devenit una mai bine organizată. Asociaţiile pacifiste publicau organe de presă ( „ The Friend of Peace”. profesori. socială sau religioasă. Între ordinea din interiorul statelor şi ordinea internaţională exista o puternică legătură. Primele societăţi pacifiste s-au constituit în Statele Unite ( New York Peace Society. El era convins că obiectivul păcii generale poate fi atins doar prin prefaceri instituţionale în interiorul statelor. Au urmat apoi de alte asemenea congrese la Bruxelles în 1848.

interesele majore ale unui stat, onoarea şi siguranţa acestuia nu pot face obiectul deciziilor unor instanţe autonome. Statele şi puterile din veacul al XIX-lea erau depozitare ale unei suveranităţi absolute astfel încât ele acceptau cu greu ideea medierii internaţionale sau a arbitrajului. Chestiunea nu era însă nouă. Chiar cu prilejul încheierii păcii din Westphalia se precizase că la orice violare a tratatului, partea ofensată trebuia, mai întâi, să supună cazul unui „aranjament amical” sau unor „discuţii legale”, iar în cazul în care vreme de trei ani nu s-ar fi ajuns la nici un acord, atunci toate părţile contractante urmau să se coalizeze pentru a impune agresorului respectul faţă de lege. Este evident că acest gen de acţiune colectivă nu a fost vreodată aplicată, dar ideea de mediere internaţională a disputelor s-a păstrat. Numeroase propuneri ale mişcării pentru pace ( crearea unei federaţii europene a popoarelor; a unei federaţii mondiale sau parlament mondial) au avut-o în vedere. Primul tratat internaţional ce conţinea o clauză referitoare la arbitraj s-a încheiat în 1794 între Statele Unite şi Marea Britanie ( Tratatul Jay). Era prevăzută constituirea unor comisii mixte care trebuiau să lucreze pentru reglementarea divergenţelor existente între cele două state, apărute după încheierea păcii de la Versailles. Acest tratat a oferit principalul suport juridic în chestiunea arbitrajului internaţional o bună parte din epoca modernă. El a fost de nenumărate ori invocat ca precedent. Până în ani jurul anului 1880 statisticile indică peste 87 de tratate care conţineau o astfel de clauză. Practica se incetăţenise deja. Cea mai mare parte a disputelor internaţionale viza chestiuni teritoriale sau de natură economică. Frontierele Canadei au reprezentat mai mereu un subiect de controversă. Statele Unite au apelat adeseori la arbitrajul internaţional. ( noiembrie 1831-disputa privind frontiera de nord; octombrie 1872- disputa privind graniţa din Pacific). Şi în America Latină, după ce mai multe foste colonii au devenit state independente, au existat numeroase litigii de frontieră. De cele mai multe ori ele s-au reglat prin războaie şi nu prin apelul la arbitrajul internaţional. În Africa, disputele dintre Anglia şi Portugalia au făcut şi ele obiectul arbitrajului internaţional. A fost mai întâi disputa pe marginea insulei Bolama, o parte a vechii colonii portugheze Guineea ( astăzi Guinea Bissau). Portughezii au intrat în posesia ei la jumătatea secolului al XVIII-lea. La jumătatea veacului următor ( în 1842) britanicii au decretat luarea în stăpânire a acestei insule. Conflictul a durat mai mulţi ani, dar chestiunea s-a reglementat abia în anul 1869, prin medierea preşedintelui american Grant. S-a stabilit că insula aparţine de drept Portugaliei. Un alt incident la fel de celebru 58

a vizat atribuirea Golfului Delagoa, în partea de sud a coloniei portugheze Mozambic. Teritoriul fusese descoperit de portughezi chiar din secolul al XVI-lea. În 1822 şi-a făcut apariţia în Golf un corp expediţionar britanic cu misiunea de a efectua măsurători. Peste numai un an ( 1823), britanicii au încheiat o înţelegere cu băştinaşii, în baza căreia îşi vor susţine mai târziu propriile revendicări. Disputa s-a reglementat prin medierea internaţională, iar câştig de cauză a avut şi de această dată Portugalia, datorită faptului că ea descoperise acest teritoriu. Un alt caz, poate cel mai cunoscut, de arbitraj internaţional a opus Marea Britanie, Statelor Unite în chestiunea Alabama. În timpul războiului american de secesiune, între Anglia şi statele americane din Nord existau suficiente motive de tensiune, întrucât statele din Sud construiau vapoare în şantierele navale britanice, şi le foloseau apoi împotriva Uniunii. Guvernul de la Washington a protestat în repetate rânduri împotriva acestei metode, acuzând marea Britanie că nu-şi respectă neutralitatea declarată faţă de beligeranţi. O anumită faimă a dobândit vaporul Alabama, care a fost lansat la apă în 1862 din portul Liverpool sub comanda căpitanului Raphael Semmes. În plină desfăşurare a războiului civil, el a provocat Uniunii pierderi însemnate. Primele reacţii ale guvernului britanic indicau faptul că livrarea vasului Alabama nu a produs nici o lezare a neutralităţii, iar chestiunea în sine nu reprezintă un prilej de a solicita medierea internaţiuonală. După ani de tergiversări şi tensiuni, guvernul condus de Gladstone a acceptat să semneze la 8 mai 1870 un tratat la Washington, prin care chestiunea era destinată spre soluţionare unui arbitru internaţional. S-a constituit un adevărat juriu format din 5 membrii ( câte unul din partea Statelor Unite, Marii Britanii; Elveţiei, Italiei şi Braziliei) iar deliberările s-au desfăşurat la Geneva din ianuarie şi până în septembrie 1872. Anglia a accepta ideea arbitrajului în cazul Alabama, pentru că relaţiile cu Statele Unite erau practic îngheţate şi rămăseseră în discuţie şi alte chestiuni de mare interes ( delimitarea frontierei în Canada, drepturile de navigaţie pe râul St. Lorenz, drepturile în privinţa pescuitului). La 14 septembrie 1872 s-a stabilit că guvernul britanic a încălcat obligaţiile sale de neutralitate şi trebuie să achite Statelor Unite despăgubiri de până la 15 milioane de dolari. Problema medierii internaţionale şi a arbitrajului a preocupat însă şi alte puteri europene. La 14 aprilie 1856, în cadrul Congresului de la Paris, ministrul englez de externe ( Clarendon) a propus o rezoluţie, conform căreia statele angajate în dispute deosebite trebuiau mai întâi să apeleze la medierea internaţională şi apoi să recurgă la arme.. Clarendon a fost influenţat în 59

elaborarea documentului de asociaţii pacifiste din Anglia. Reprezentanţii acestora, unii deplasaţi special la Paris, ar fi dorit chiar mai mult decât a propus Clarendon. Se vehicula ideea, total fantezistă pentru acele vremuri, de a impune chiar obligativitatea arbitrajului şi nu a medierii internaţionale. Era de fapt o iniţiativă lipsită de putere, rămasă şi în perioada ce a urmat Congresului la stadiul de deziderat. În marile crize internaţionale ce au urmat s-a invocat mereu această Declaraţie, dar cu totul inutil. Abia în cadrul Primei Conferinţa asupra Păcii de la Haga ( !899) s-a încercat ceva mai mult prin proiectul instituirii unei Curţi internaţionale de Arbitraj. În secolul al XIX-lea războiul a fost perceput însă ca un fapt legitim de atingere a unor scopuri politice. În ciuda acestor iniţiative generoase, el a rămas o realitate dramatică în existenţa omenirii. Nu puţini erau chiar cei ce nu se sfiau să-i prezinte virtuţile. Generalul american Sherman se pronunţa pentru războiul total, care să distrugă şi populaţia civilă, pornind de la constatarea cinică a faptului că cruzimea nu se poate rafina. Helmuth von Moltke găsea şi el că pacea perpetuă este asemenea unui vis frumos, iar războiul reprezintă o verigă a ordinii mondiale prescrisă chiar de Dumnezeu, pentru ca lumea să nu se scufunde în materialism. Istoricul Treitschke considera că războiul nu va fi niciodată eradicat prin tribunale de arbitraj, iar Leopold von Gerlach aprecia că pacea nu se poate menţine, atâta timp cât războaiele nu izbucnesc din complicate raporturi juridice, ci din mari pasiuni. Multiplicând la infinit aceste opinii, nu este greu să ne imaginăm ororile ce aveau ruşinos să triumfe în veacul al XX-lea.

VI Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. Presa şi opinia publică. Conceptul de opinie publică rămâne încă destul de dificil de definit pentru epoca modernă, într-o lume în care mijloacele de exprimare se diversifică, în paralel cu ritmul trepidant al înnoirilor. Observatorii înclină adesea să desconsidere efectele opiniei publice asupra factorilor de decizie în politica externă pentru că ele sunt de obicei mai greu de demonstrat. S-a considerat mult timp că la începuturile modernităţii politice opinia publică nu a fost suficient de bine conturată, iar în măsura în care s-a manifestat, s-ar fi dovedit oricum prea difuză sau insuficient informată pentru a exercita presiuni consistente asupra politicienilor. Încercarea de a defini cât mai precis înţelesul 60

Pe căi indirecte ( votarea bugetului. structurile parlamentare reprezentative nu jucau vreun rol însemnat în privinţa deliberărilor despre politica externă. Parlamentul din Franţa devenise un organism menit a-l aclama pe împărat. temele de politică externă au cunoscut o oarecare 61 . Preferinţa noastră înclină spre a reţine nu atât o definiţie sau alta cât ceea ce oamenii de stat ai epocii au intuit în raport cu semnificaţiile sale. ministrul de externe era interpelat de delegaţiile parlamentare comune. foile volante sau cărţile tipărite s-au dovedit formatoare de opinie publică. imagini sau scrieri. Rusia şi Prusia. pentru că regele şi guvernul conduceau fără prea mari presiuni destinele politicii externe franceze. În primul deceniu al celui de-al doilea imperiu. Este însă adevărat că influenţa Camerei în această direcţie era foarte redusă. cel puţin pentru secolul al XIXlea. care beneficiau de dreptul de a formula observaţii şi critici în legătură cu actele politicii externe. diferite interpelări ale miniştrilor) organismele reprezentative au putut exprima anumite puncte de vedere legate de politica externă. răspunsul formulat la discursul rostit de suveran cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare. opinia publică putea fi cu uşurinţă controlată de factorii guvernamentali.conceptului de opinie publică în epoca modernă ar întâmpina dificultăţi insurmontabile. se poate afirma. Între marile puteri. într-un mod diferenţiat de la un caz la altul. ulterior situaţia s-a complicat. Lordul Palmerston identifica în opinia publică o veritabilă forţă motrice pentru societate. Deşi spiritul veacului înclina spre modelul diplomaţiei secrete sau al combinaţiilor de cabinet specifice secolului al XVIIIlea.” Opinia publică s-a exprimat prin cuvinte. în situaţii ce necesită totuşi analize amănunţite de la caz la caz. în special presa. În cazul Austro-Ungariei. că în Europa şi Statele Unite influenţa opiniei publice asupra politicii externe a crescut exponenţial de la un deceniu la altul. în cazul Franţei. Potrivit constituţiei Prusiei şi chiar celei a Reich-ului proclamat după 1871. Dacă până în 1848. Impactul opiniei publice asupra actelor de politică externă trebuie totuşi evaluat cu anumite reţineri. au existat şi numeroase solicitări privind exerciţiul unui control parlamentar mai strict al politicii externe. Mijloacele de informare. dezbaterea pe ordinea de zi a Camerei a tuturor chestiunilor de interes din agenda relaţiilor externe. statele cu o atitudine extrem de rigidă în privinţa influenţei opiniei publice asupra politicii externe au rămas în principal Austria. iar Metternich vedea în ea „cel mai puternic mijloc în viaţa socială. Au existat însă şi excepţii. Regimul politic al „monarhiei din iulie” a permis. În general. iar cea din urmă s-a situat mai mereu într-o relaţie de ambivalenţă cu politica externă a statelor. După 1860.

Ele au apărut iniţial ( până în anul 1880) nu pe fondul unei iniţiative guvernamentale. Chiar în timpul revoluţiei franceze. ci sub imboldul presiunilor din Camera Comunelor. s-a resimţit acut nevoia unui control parlamentar ceva mai exigent. dar ideea nu era complet nouă pentru statele din Europa. 18391841). În primele trei decenii ale secolului. Cărţile albastre. Modelul l-a reprezentat un prim organism cu astfel de atribuţii instituit în Statele Unite ale Americii ( Foreign Relations Comitee of the American Senat). la jumătatea secolului al XIX-lea. În Anglia. lordul Clarendon s-a temut de o posibilă iniţiativă de 62 . mai ales în anii ce au precedat declanşarea primului război mondial. pe fondul dezbaterilor aprinse legate de războiul împotriva Rusiei din Peninsula Crimeea. S-au înregistrat şi dispute. dezbaterile s-au axat tot mai evident pe chestiunile interne. în octombrie 1791. Tot în Anglia aveau să se tipărească şi primele cărţi colorate. guvernul Palmerston a cedat remuşcărilor produse de atentatul lui Orsini asupra lui Napoleon al III-lea şi a propus înăsprirea legislaţiei privind supravegherea străinilor. Câţiva ani mai târziu. înfiinţarea unui comitet diplomatic permanent. situaţia Marii Britanii reprezintă un caz cu totul aparte. documente justificative la adresa unor acte de politică externă. au fost supuse discuţiilor din Parlament delicata „chestiune” a Belgiei sau crizele din Orientul Apropiat ( 1832-1833. în faţa căruia urma să răspundă pentru actele sale ministrul de externe. guvernul Aberdeen a trebuit să demisioneze. în ciuda opoziţiei din Camera Comunelor. Ocazional asemenea iniţiative au existat şi în secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea. Adunarea Legislativă a propus. după cum o dovedeşte votarea legislaţiei de apărare şi a creditelor de război de la începutul anului 1870. Din perspectiva controlului parlamentar al actelor politicii externe. Convenţia a desfiinţat chiar ministerul de externe şi l-a înlocuit cu o Comisie de Relaţii Externe. Pe măsură ce relaţiile internaţionale au devenit tot mai tensionate. Odată cu proclamarea celei de a treia republici franceze. Multe dintre documente se refereau la tratative diplomatice deja finalizate. fapt ce nu a permis un control eficient al Parlamentului faţă de mecanismele de funcţionare ale diplomaţiei. orice deputat putea solicita introducerea pe ordinea de zi a dezbaterilor.revigorare în dezbaterile Camerei. analiza unor chestiuni de politică externă. în aprilie 1794. iar în februarie 1858. Printr-o simplă moţiune de cenzură. În ianuarie 1855. au fost publicate regulat începând de la jumătatea secolului al XIX-lea. subordonată Comitetului Salvării Publice. El s-a putut realiza prin constituirea unor comisii parlamentare cu rolul de a supraveghea conduita diplomaţiei şi actele politicii externe.

Presa a fost utilizată ca instrument al guvernării. În alte situaţii ( cazul Germaniei) presiunile instituţiei parlamentare pentru controlul actelor politicii externe au fost neglijabile. Între altele. La fel de timpurie este însă şi reacţia societăţii pentru promovarea libertăţii de exprimare.acest gen orchestrată de grupul liberalilor radicali din Camera Comunelor. autorităţile seculare dar şi instanţele puterii ecleziastice au încercat să limiteze circulaţia cuvântului scris. în timpul domniei ţarului Nicolae al II-lea. pe acela care îmi este confident. Presa a reprezentat de la descoperirea tiparului cel mai eficient mijloc de a transmite gânduri şi idei opiniei publice. acolo unde John Milton susţinea libertatea presei într-o lucrare ( Areopagitica) publicată în 1644.” Cât priveşte situaţia din Rusia. peste voinţa secretarului de stat Kiderlen Wächter. ca şi în cel al Rusiei sau Austro-Ungariei. Situaţia nu s-a modificat nici măcar după adoptarea constituţiei din 1906. se supune voinţei mele. Întrun raport din 1837. potrivit instrucţiunilor pe care le primeşte de le mine. reiese cu claritate că ministrul de externe nu putea fi decât executantul fidel al proiectelor suveranului. În cazul Germaniei. Primele succese s-au înregistrat în Anglia. că doar doi oameni cunosc politica externă a Rusiei. Şi-a justificat. În anul 1858 s-a constituit un comitet neoficial pentru afaceri externe. folosind cenzura sau alte tipuri de interdicţii. Pentru o îndelungată perioadă. Însuşi longevivul Gorceakov. când ministrul de finanţe era interpelat pe seama bugetului. îmi îndeplineşte ordinele. condus de liberali. prin cuvinte pline de semnificaţii: „ Eu am trimis ambasadorul meu la Londra. Duma aborda subiecte de politică externă doar tangenţial şi numai o singură dată pe an. se ştie că nimeni nu a reuşit în vreun moment să se substituie voinţei ţarului. La Berlin implicarea împăratului Wilhelm al II-lea în actele politicii externe devenise deja proverbială. se ştie că el influenţa direct numirea în posturi importante a ambasadorilor Germaniei. recunoştea. influenţa instituţiei monarhice asupra politicii externe s-a dovedit mai însemnată decât cea a forurilor parlamentare. a procedat în acest fel în cazul trimiterii prinţului Lichnowski. Secolul al XIX-lea a relevat importanţa opiniei publice dar şi a presei în formarea ei. După Revoluţia Glorioasă de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a desfiinţat cenzura preventivă. obligaţia ca orice text 63 . în calitate de ambasador la Londra. de altfel gestul. cu rolul de a mobiliza opinia publică în vederea dezbaterii temelor de politică externă. Constituţia imperială oferea relativ puţine mijloace în exercitarea propriu-zisă a unui control parlamentar. cel care o gândeşte ( ţarul) şi cancelarul care o execută. În 1912.

A dispreţui opinia publică era un gest la fel de periculos ca şi denigrarea valorilor morale. Cu toate acestea. publicând în paginile sale reclame). Alte măsuri restrictive au fost eliminate începând din 1794. Şi Revoluţia franceză a promovat principiul libertăţii presei. instituind însă anumite pedepse în cazul exceselor. Parisul a devenit însă în scurt timp un punct de atracţie continuă pentru revoluţionarii din toată Europa. dar în timpul celei de a treia Republici a fost adoptată una dintre cele mai progresiste legi ale presei din Europa.” A şi acţionat în consecinţă.scris să fie examinat înaintea publicării de către poliţie. tocmai într-un secol al vorbelor. doar în Federaţia nord-americană şi în cazul Angliei sau Belgiei ( ultima după 1831) libertatea presei devenise un drept constituţional neîngrădit. el a încercat să influenţeze opinia publică folosind acest instrument. printr-un decret emis în 1852. care interzicea orice limitare a libertăţii presei. asemenea religiei. acolo unde măsurile administrative nu prezintă suficient de multe garanţii. Carta constituţională din 1814 l-a repus în aplicare. Considera opinia publică drept cel mai puternic dintre toate mijloacele care. pătrunde în cele mai ascunse cotloane. pentru mulţi dintre revoluţionarii europeni sau refugiaţii politici. tirajul ziarelor s-a menţinut la cote reduse. În cazul Austriei. Posteritatea. Constituţia americană a inclus chiar din anul 1790 un amendament. Friedrich von Schlegel.spunea el. dar regimul politic instituit de Napoleon a abolit acest drept. În primele decenii ale secolului al XIX-lea. Ceva mai târziu. şi în Franţa cenzura asupra presei s-a mai relaxat. ci şi un împătimit cititor de presă. În perioada petrecută la 64 . Deloc întâmplător. aceste state au devenit un fel de paradis al emigrării. Odată cu revoluţia din iulie.„ cu greu va putea crede că noi am considerat liniştea drept o armă eficientă pentru a o opune adversarilor noştri zgomotoşi. Ar fi scris chiar articole publicate în ziare favorabile guvernului sub protecţia anonimatului. numărul relativ mare al analfabeţilor. ziarul francez „ La Presse” a încercat să reducă din costuri. În mai multe rânduri. Importanţa presei în formarea opiniei publice. mai ales în chestiuni sensibile de politică externă a fost observată de guvernele puterilor europene. Metternich era înconjurat de colaboratori foarte valoroşi ( Josif von Pilat. Napoleon al III-lea a limitat drastic libertatea presei. Motivele erau probabil costurile ridicate de tipărire ( pentru prima dată. Friedrich von Genz. Adam Müller) care lucrau în sensul formării anumitor curente de opinie. Lajos Kossuth a criticat mult timp în Anglia şi în Statele Unite politica guvernelor din Austria şi a întreţinut anumite intrigi internaţionale. Metternich nu a fost doar un opozant renumit al publicaţiilor de factură liberală.

Personal. apărută la 22 decembrie 1859. el a solicitat rapoarte detaliate din partea celor 28 de procurori sau a celor 87 de prefecţi sau a şefilor poliţiei din Paris. ). rezultă din rapoarte că Napoleon ar fi acţionat sub presiunea opiniei publice ( refuzul de a interveni militar împotriva Prusiei după confruntarea de la Königgrätz. etc. El a constatat că în opt situaţii iniţiativele împăratului au fost pe deplin acceptate ( încheierea păcii din 1855/1856 după cucerirea Sevastopolului. declaraţia de război adresată Bundului nord-german după telegrama de la 65 . În 1815. În teritoriu. ambasadorul austriac de la Londra încerca să utilizeze anumite ziare britanice pentru a trezi reacţii ostile la adresa politicii lui Castlereagh şi a-i slăbi poziţia în timpul tratativelor. În alte trei situaţii. Case a studiat amănunţit rapoartele primite de la procurorii generali de Napoleon al III-lea.Paris în calitate de agent al Austriei. ce trebuiau să apară în presa străină. După ce a preluat el însuşi destinele politicii externe. Napoleon al III-lea dispunea de un instrumentar divers utilizat pentru influenţarea opiniei publice în probleme de politică externă. Ştefan. Apogeul manifestărilor a fost atins cu ocazia recviemului solemn din 1815. iniţiativele s-au diversificat. Tot cu ocazia tratativelor purtate la Viena în 1815. În timpul Congresului de la Viena. Talleyrand pregătea şi el o veritabilă ofensivă propagandistică. Din dorinţa de a influenţa opinia publică din afara statelor germane a oferit sume de bani unor gazete de limbă franceză ( „ Journal de Francfort”) şi tot el a trimis ambasadorilor articole atent redactate. Gentz supraveghea atent conţinutul principalelor publicaţii. Acest gen de iniţiative s-a răspândit cu rapiditate printre oamenii de stat ai secolului al XIX-lea. amânarea războiului dintre Sardinia şi Austria la începutul lui 1859. Mai multe dintre actele sale de politică externă au făcut obiectul reacţiilor opiniei publice. Probabil cea mai cunoscută este scrierea intitulată Le Pope et le Congres. Napoleon al III-lea a scris chiar anumite broşuri ce abordau chestiuni ale politicii externe. Ludovic al XVI-lea. protestul în favoarea autonomiei Poloniei din 1863. chiar dacă Talleyrand îi scria lui Ludovic al XVIII-lea că aceste costuri sunt absolut necesare. în plină desfăşurare a pregătirilor pentru convocarea unui congres la care urma să se discute chestiunea italiană. Istoricul american Lynn M. Metternich îi scria ( 1808) ministrului de externe Stadion despre lipsa de preocupare a guvernului în a furniza informaţii „corecte” presei germane. iar cheltuielile vor fi fost destul de mari. Politica de presă din această perioadă este suficient de bine cunoscută. retragerea trupelor franceze din Roma în 1867. în memoria regelui răpus de revoluţie. Întreaga ceremonie a fost cu grijă pregătită la catedrala Sf.

În absenţa unui regim constituţional. Publicaţiile din Moscova sau Sankt Petersburg reprezentau un spaţiu predilect destinat confruntării opiniilor. Cu timpul. mergeau până la arestări sau deportări în Siberia. O direcţie importantă viza mai ales contracararea politicii Rusiei în Balcani. Modenei şi Romagnei la Sardinia. În perioada crizei bulgare din perioada 1885-1886.Ems cu ocazia candidaturii lui Leopold von Hohenzollern la tronul Spaniei). Autorităţile de la Berlin au încercat chiar să „corupă” cel mai influent ziar cu tendinţe naţionaliste din Rusia („Novoe Wremja”). Le Temps. Asia Mică şi Extremul Orient. periodice sau agenţii de presă din Franţa. traduse în principalele limbi de circulaţie. cu referinţă la problema anexării Neapolelui. Au sporit proporţional şi sumele destinate coruperii presei străine. unele cu un rol foarte important în formarea opiniei publice ( Le Figaro.000 de ruble pe an). campania de presă antigermană sau ant-austriacă a grăbit dizolvarea Alianţei celor Trei Împăraţi. Este vorba despre un procedeu. Ea forma sau dirija opinia publică proprie şi adopta măsuri pentru manipularea celei din străinătate. Supravegherea presei era una strictă iar pedepsele. foarte numeroase. utilizat în secolul al XIX-lea cu diferite prilejuri: în 1860. În Germania. Parmei. Reglementările adoptate după asasinarea ţarului în 1881. Agenţia Havas). au vizat înăsprirea cenzurii. 66 . Presa era în general dependentă financiar de subvenţiile autorităţilor ( Gazeta „Grajdanin”. birourile de presă au devenit prezenţe obişnuite în schemele de organizare a ministerelor de externe. ele în general dispuneau de personal insuficient iar eficienţa era redusă de prezenţa la conducerea lor a unor oficiali guvernamentali şi nu a jurnaliştilor. Impactul campaniilor de presă în Rusia asupra relaţiilor internaţionale s-a dovedit destul de consistent. presa tindea să suplinească rolul parlamentului şi al partidelor politice. politica de presă a cancelariei imperiale era o componentă a politicii externe promovată la Auswärtige Amt înainte de 1914. Chiar şi în cazul Rusiei numai în perioada mai . În timpul celui de-al doilea Imperiu francez. era finanţată de Curte cu sume de până la 80.000 de franci pentru câştigarea a nu mai puţin de 50 ziare. Le Petit Parisien. editată între 1870 şi 1914 de prinţul Meşcerski. în 1866 respectiv 1870 odată cu ocazia unirii Veneţiei şi a Romei cu Italia). unii miniştrii de externe ( Drouyn de Lhuys) dispuneau de un birou special de presă care se ocupa cu trimiterea către ambasade şi legaţii a unor articole formatoare de opinie publică. Napoleon al III-lea a folosit şi practica plebiscitelor pentru consultarea şi influenţarea opiniei publice.octombrie 1905 s-au cheltuit peste 200. cu origini în desfăşurarea Revoluţiei franceze. Acolo unde s-au înfiinţat. Toscanei.

Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. corpul ofiţerilor. audienţa uriaşă ( ziarul era citit zilnic de către ţar. Traducere de Anca Irina Ionescu. Editura Cantes. Editura Universal Dalsi.Atitudinea sa preponderent antigermană şi pro-franceză. Iaşi. International relations theory: realism. în schimbul renunţării pentru câteva săptămâni la atacurile antigermane). Dicţionar de relaţii internaţionale. Concepts and Issues. Cătălin Turliuc (coord.). chiar dacă agenţii germani nu au reuşit să modifice radical conduita politică iniţială a gazetei.  Studenţii vor prezenta până la data examinării un referat despre caracteristicile politicii internaţionale în secolele XIX si XX după următoarea structură : sisteme internaţionale . dinamica alianţelor. Bucureşti. globalism. 1996. conflictele globale şi organizarea păcii  Bibliografie selectivă Evans Graham. I. Epoca modernă. 2001. Martin Griffiths. Williams Phil ( editor). Belmont. Curs special. Macmillan Publishing Company. 1993. cercurile de afaceri mai importante) justificau eforturile. Paul R. Political Theories of international Relations. Izvoarele istoriei relaţiilor internaţionale. 2000. Editura Universităţii "Al. Viotti. Iaşi. Oxford. *** David Boucher.000 ruble lunar. Iaşi. Bucureşti. Gh. Classic readings of international relations. 1999. 1993. Wodsworth Publishing Company. 2001. curente. Cliveti. gânditori.pluralism. Toronto. Relaţii internaţionale. Şcoli. Averbery. Cuza". 2003. Morality and international relations. ( Cu destule eforturi. New York. Editura Ziua. Wright Moorhead (red. Traducere de Diana Istrătescu. 67 . Povestea fără sfârşit a unei morţi anunţate: realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politică internaţională.). 1998. Stefano Guzzini. în timpul crizei bosniace din 1908. Realism şi relaţii internaţionale. s-a reuşit coruperea redacţiei cu faimoasa sumă de 10.

Editura Fundaţiei "România de mâine". Kenneth N. Era Imperiului (1875-1914). Paris. 2001. 1970. Editura Institutului European. 2001. I. Era Capitalului (1848-1875). Pierre Renouvin. 2003.Allan Cassels. 1964. Tome V-VII. H. Chişinău. Henry Kissinger. Traducere de Diana Sălceanu. Paris. Vlad Constantin. Boicu. Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1939. Editura Institutului European. Paris. Bucureşti. Librairie Hachette. Editura Didactică şi Pedagogică. Libraire Armand Colin. 2007. Editura Fundaţiei "România de mâine". London Routlege. Raymond Aron. Bădărău. L'Europe de 1815 à nous jours. Histoire de relations internationales ( publièe sous la direction de Pierre Renouvin). 2002. 2002. PUF. 1996. Bucureşti. Jean – Remy Bezias. Viorica Moisuc. Beck. Omul. Istoria relaţiilor internaţionale. Bucureşti. Ideology and international Relations in the Modern World. Vasile Cristian. 2004. 68 . Paris. Waltz. Martin Wight. 1998. Profesorului Al.). Idem. Eric Hobsbawm. Charles de Martens. Editura C. 1975. Paix et guerre entre les nations. Editura Arc. Şcoli şi instituţii. Manuel diplomatique aux Precis des droits et des functions des agents diplomatique suivi d'un Recueil d' actes et d'offices. Iaşi. J. Ètudes d' histoire des relations internationales. 1966. Paris. Diplomaţia. statul şi războiul. 1959-1960. Relaţiile internaţionale în istoria modernă. Iaşi. Duroselle. Istoria ca lectură a lumii. L. Istoria relaţiilor internaţionale. Idem. Introduction a l' histoire des relations internationales. în G. (coord. Mircea Maliţa. Bucureşti. Vie politique et relations internationales. Politica de putere.B. Diplomaţia. Sugestii pentru o "istorie totală". O analiză teoretică. Iaşi. L. Bucureşti-Chişinău. Paris. Năstasă. 1968. Era Revoluţiilor (1789-1848). Bucureşti. 1997. II. 1822. Între război şi pace. III. Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani.

69 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful