You are on page 1of 9

Instituţiile de drept în evul mediu românesc (secolele XV-XVII

)

I. Persoane, rudenie, familie
1.Statutul persoanelor 2. Rudenia 3. Familia

II. Regimul bunurilor. proprietatea şi succesiunea
1. Dreptul de proprietate 2. Succesiunea 3. Forme şi modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate 4. Hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare

III. Obligaţii şi contracte IV. Bibliografie I.Persoane, rudenie, familia 1. Statutul persoanelor
Termenul de persoană nu figurează în izvoarele dreptului românesc din evul mediu. Pentru a reda în limba română sensul termenului latin persona, utilizat de Prosper Farinaccius în tratatul său Practica şi teoria penală, autorii pravilelor din secolul al XVII-lea au utilizat cuvântul om, apoi expresia generalizată de obraz – obraze, laici şi clerici, cu înţeles de persoană fizică, definită ca subiect de drepturi şi obligaţii începând de la naştere şi până la deces. Ca şi în timpurile mai vechi, există şi persoana juridică – asociaţii cu patrimoniu propriu, ocrotite în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor membrilor săi. Calificativul esenţial de identificare personală a omului era numele, dobândit prin filiaţie legitimă sau prin adopţiune. Numele dublu (prenumele şi patronimicul – numele de familie) apare începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, înlocuind treptat numele unic. Onomastica românească tradiţională a avut un caracter unitar pentru întreg spaţiul românesc, atestând personalitatea istorică a poporului român. Numele oamenilor s-a aflat într-o strânsă condiţionare cu locul naşterii şi domiciliul lor – elemente esenţiale ale identităţii şi definirii capacităţii juridice a persoanelor fizice. Capacitatea de exerciţiu (folosinţă) a drepturilor şi obligaţiilor era recunoscută tuturor oamenilor liberi, dar într-o proporţie inegală, conform poziţiei lor pe scara socială, inegalitatea subiecţilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului medieval românesc; cu cât rangul era mai înalt, cu atât persoana se bucura de mai multe drepturi. Consecinţa a fost o pluralitate de poziţii juridice: marea boierime de curte şi clerul înalt, boierii de ţară şi clerul
1

Potrivit pravilelor din secolul al XVII-lea însă. b. după mamă). totodată. a fost consimţământul liber al tinerilor. întocmirea actelor de stare civilă şi păstrarea registrelor de evidenţă a acestora au fost o atribuţie a bisericii. izvorul reducerii unor capacităţi. Din punct de vedere al dreptului privat. cu unele excepţii. Vârsta şi sexul au fost elemente de natură să atragă incapacităţi temporare sau definitive de exerciţiu. robi. c. pe linie directă (ascendenţi şi descendenţi) şi colaterală. poziţia inferioară a femeii în exercitarea drepturilor. Capacitatea juridică s-a diferenţiat şi după alte criterii: în Transilvania. Ea se stabilea după tată (iar în lipsa acestuia. puterea de discernământ scădea după 50 de ani. Acest gen de rudenie a creat drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere. În sistemul popular. Actele de stare civilă. fie rudenia prin alianţă şi cea spirituală. În Transilvania. Rudenia naturală (de sânge) a conservat vechi structure daco-romane şi de obşti săteşti. persoana având toate drepturile de a face „tot lucrul”. Capacitatea de exercitare a drepturilor nu era egal repartizată persoanelor fizice. majoratul se socotea de la vârsta de 25 de ani. care avea competenţa de a oficia taina botezului. şi implica îndatoriri reciproce cum erau ocrotirea celor dintâi şi ascultarea celor din urmă. aşa cum a rezultat din paginile anterioare. Sexul a fost. Legea Ţării a rezervat străinilor un statut juridic definit prin toleranţă. Pravilele din secolul al XVII-lea au consacrat. căsătoria şi decesul persoanelor fizice.Rudenia Rudenia reprezenta o relaţie specială între personae exprimând fie o legătură biologică – rudenia de sânge –. legea stabilind şi îndatoririle tutorelui faţă de minori. pubertatea şi majoratul (24 ani. ţărani liberi şi ţărani aserviţi. pentru băieţi. Rudenia spirituală rezulta din botez. incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu căsătoria tinerilor. bătrânii se bucurau conform tradiţiei de prestigiu în comunitate. care ajutau acestora să se cunoască mai bine. O formă caracteristică. starea civilă includea date privind naşterea. Tutela nevârstnicilor era încredinţată rudelor celor mai apropiate: părinţi. mai ales dacă erau creştini: armenii şi grecii au primit chiar dreptul de împământenire. cuprinzând. şi dispoziţii anume pentru sancţionarea administrării necinstite a tutelei. fraţi mai mari. reflectată în textul pravilei. concretizat în practici precum vederea în fiinţă şi urmarea de vorbă. cât şi în legea scrisă. bunici. de exemplu. şi 16 ani. ultima treaptă conferind şi capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor.inferior. de tradiţie geto-dacă. existau trei categorii de vârstă: impubertatea. Deşi tot potrivit credinţei populare. după numărul generaţiilor până la gradul al şaptelea (a şaptea spiţă) în dreptul popular şi al optulea în dreptul scris. a. spre deosebire de unele legiuiri byzantine care dădeau numai părinţilor dreptul de a decide. Vârsta. dar a impus şi anumite interdicţii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge. apartenenţa românilor la ortodoxism a avut ca efect eliminarea lor din stările privilegiate. pentru fete). precum şi de vocaţie succesorală. instituţia oamenilor buni şi bătrâni jucând rolul ştiut în distribuirea dreptăţii din obştea sătească. femeia lua. văduve. 2 . între naşi şi fini. În vechea familie românească. întărite de biserică. Rudenia prin alianţă avea la bază căsătoria. condamnându-se căsătoria între rude până la un anumit grad. atât în sistemul normativ popular. de regulă. 2. orăşeni. domiciliul bărbatului şi denumirea după soţ. orfani. patriarhală şi patrilocală. Până în epoca modernă. căsătoria şi înmormântarea.

în care tinerii îşi jurau credinţă şi primeau binecuvântarea bisericii. Rostul acesteia din urmăera. puterea părintească avea forme absolute. acestea erau numeroase: sotii nu trebuiau să fie consangvini sau afini mai aproape de al optulea grad. precum şi punerea în aplicare a unor formalităti. În ceea ce priveşte impedimentele . respectiv 12 ani la fete. din deosebirile de confesiune. În sistemul popular. cel căsătorit nu putea avea o a doua sotie decât după ce a divortat. iar căsătoria între persoanele cu situaŃii sociale foarte diferite era interzisă. şi consta îndeosebi în bunuri mobile. a primi corecţii (îndeosebi bătaia) din partea acestuia. nevârstnicie. Ea începea cu logodna. deşi precedată de cununia religioasă. concretizate în regimul dotal modern. De aceea. în care copilul adoptiv avea aceleaşi drepturi ca şi copiii naturali. părintele putând dispune în timpul vieţii de copii după bunul plac. moment esenţial în ciclul vieţii. o variantă a căsătoriei a fost cea făcută cu fuga. în principal. Nulitatea relativă intervenea în cazulviciilor de consimtământ.Familia La baza familiei stătea căsătoria. Alte forme de rudenie sunt cele derivate din înfiere (adopţiunea sau luarea de suflet). a-i fi fidelă. Nerespectarea conditiilor de fond şi de formă conduceau la nulitatea actului de căsătorie. manifestare precumpănitor laică. căsătoriile întretutore şi pupila sa nevârstnică (“nelegiuite”).eliminarea oricăror impedimente. precum şi înfrăţirea. deşi dreptul medieval scris nu a cunoscut un contract de căsătorie în adevăratul înţeles al cuvântului (la oficierea căsătoriei nu se încheia un act scris). prin răpirea fetei. tutorele nu se putea căsători cupupila atât timp cât îi administra averea. 3 . la solicitarea părtii lezate. Încheierea căsătoriei presupunea îndeplinirea unor conditii prealabile din partea viitorilor soti. cât şi în cel laic – de inegalitatea sexelor. căsătoriile între persoane din rândul cinului monahal(“blestemate”). şi se încheia cu ceremonialul de nuntă. raporturile dintre soţi erau dominate – atât în dreptul canonic. sotii trebuiau să fie de aceeaşi religieşi chiar de aceeaşi confesiune. Conditiile încheierii căsătoriei erau în principal: manifestarea liberă a vointei ambilor soti şi împlinirea vârstei minime prevăzute de pravile: 14ani la băieti. În familie. pentru a forţa încuviinţarea părinţilor. celcăsătorit de trei ori nu se mai putea recăsători a patra oară. Foile de zestre au apărut abia în secolul al XVII-lea. contractată de obicei cu prilejul peţitului. pentru a deveni apoi o obligaţie exclusivă a viitoarei soţii. Nerespectarea conditiilor de formă şi de fond putea atrage după sine nulitatea actului de căsătorie. Formalitătile încheierii căsătoriei erau reprezentate de ritualurile laice şi religioase care alcătuiau nunta.d. oficierea cununiei de către persoane lipsite de calitate. părintele adoptiv nu se putea căsători cu fiica înfiată. altminteri ei nu erau cununati de către preot. 3. femeia fiind obligată a-şi urma soţul. cu consimţământul părinţilor. dar în forme mai atenuate în dreptul transilvan. Dota sau zestrea a fost iniţial un drept al ambilor tineri. dar cu consimţământul ei. călugării şi cei care hotărâseră să trăiască si nguri nu puteau fiobligati să se căsătorească. de când părinţii fetelor au început să-şi asigure măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei. Cele mai importante nulităni absolute erau: căsătoriile între rude de grad apropiat (“neîngăduite”). acela de a face publicitatea necesară introducerii noului cuplu în comunitatea sătească. legea îngăduind însă unele dispense. Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad.

părăsirea domiciliului conjugal de către sotie fără încuviintarea sotului. de a-i da ascultare şi de a-l urma pe acesta. aceasta îşi putearecupera zestrea. persistent sotului în adulter. dimpotrivă. atunci când are copii. Regimul bunurilor. Dreptul de stăpânire personală privea pământul desprins din devălmăşie prin desţelenire şi defrişare pentru 4 . Acestea sunt motivele pentru care. În altezone însă. Divortul era admis destul de rar. lemne. sotia avea obligatia de a-i fi fidelă sotului. Potrivit pravilelor. în familiile cu mai multe generatii. fructe). Decăderea din puterea părintească avea loc numai atunci când tatăl îşi lăsa în părăsire fiul bolnav sau îşi îndemna fiica la fapte imorale. Dreptul de proprietate în obştea liberă avea un caracter mixt: în devălmăşie şi personală. Ea se putea logodi totuşi înainte de trecerea anului de doliu. Dacă însă dădea naştere unuicopil. Ea se exercita atâta timp cât trăiau părintii şi actiona inclusiv după căsătoria copiilor. dovedirea sotiei ca fiind vinovată de adulter. Întrucât căsătoria era initiată în general de părinti. ceea ce conducea la tensiuni şi violente între familii. zestrea ei trecea în proprietatea sotului. puterea părintească era exercitată de către bunic. desfacerea ei însemna încălcarea vointei acestora. Proprietatea asupra pământului a constituit temelia instituţiilor politice şi juridice feudale. dar în regiunile cu puternice traditii patriarhale-pastorale nu era bine văzută. Atunci când căsătoria era desfăcută din motive care nu puteau fi imputate sotiei. consacrarea unuia dintre soti vietii monahale. La despărtire. părintii având chiar posibilitatea de a-şi vinde copii. păşunat. pravilele atribuiau băietii tatălui. miriştea obştei. Puterea părintească era absolută. timp în care se considera că se află în doliu. Proprietatea ţărănească corespundea obştilor libere sau aservite. Dreptul de proprietate Dreptul de proprietate a cunoscut o diferenţiere fundamental între bunurile mobiliare şi imobiliare. obiceiul spunea că. II. Vechea obşte sătească a exercitat un drept de stăpânire superioară – dominium eminens – asupra întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale şi privea dreptul de păşunat pe izlaz. proprietatea şi succesiunea 1. Recăsătoria era permisă în dreptul cutumiar. munţii. principiu consacrat şi de preceptele religioase. Conform pravilelor. În aceste regiuni. de a folosi pădurea comună (vânat. ea se putea căsători imediat. putând să o certe sau să o bată. în acest fel cumnatii săi urmau să se îngrijească de copii şi de avere. iar fetelemamei. sotia văduvă trebuia să aştepteun an până să se recăsătorească. Din acest punct de vedere. avea loc împărtirea bunurilor aduse sau dobândite în timpul căsătoriei. Numărul căsătoriilor succesive era limitat la trei. văduva trebuia sărămână cu rudele bărbatului. disparitia unuia dintre soti mai mult de cinci ani.Raporturile dintre soti se bazau pe principiul inegalitătii sexelor. atunci când sotia era cea vinovată pentru desfacerea căsătoriei. în vreme ce bărbatul avea dreptul de corectiune asupra sotiei. dacă beneficia de o aprobare specială. atunci cânderau nevoiti să o facă. neputinta bărbatului mai mult de trei ani. recăsătoria era considerată ca fiind ceva firesc. uneltirea împotriva stăpânirii. de a pescui în apele curgătoare şi bălţile sale. diferenţierea bunurilor imobiliare după titulari a creat următoarele categorii : a. În privinta copiilor. uneltirea împotriva vietii sotului/sotiei. Din acestconsiderent motivele divortului trebuia să fie foarte puternice: neîntelegeri grave urmate de tentativenereuşite de împăcare.

apoi feude ereditare. e. păşuni. din donaţii (danii). Proprietatea bisericească aparţinea episcopiilor. răscumpărarea fiind foarte anevoioasă din cauza sumelor mari pretinse. deşi o anumită confuzie între cele două mase de bunuri a persistat până în secolul al XVIII-lea. terenurile pustii. denumit şi delniţă. reprezentând pământul de arătură. bunurile confiscate pentru hiclenie. clerici. sate. strâmtorate material de dominaţia otomană. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a intensificat aservirea obştilor de răzeşi din Moldova şi moşneni din Ţara Românească. grădină şi livadă. proprietate ereditară. câmpul (ţarina). proprietatea domnească cuprindea pământurile ce nu aparţineau particularilor. Gest generos şi pios al domnilor. Se înţelege că domeniul domnesc era scutit de obligaţii funciare. Proprietatea urbană. şi până la mijlocul secolului al XIX-lea. orăşeni. grădina. poiana. fâneţe. care era transmis ereditar. Acestea au devenit. ogorul. În Transilvania. prisăci. încă din secolul al XV-lea a început să se producă distincţia între domeniul statului (visteria) şi cel domnesc (cămara domnului). Odată cu dania. Proprietatea domnească şi proprietatea regală În Ţara Românească şi Moldova. b. şi privată. o caracteristică a fost ponderea precumpănitoare a moşiilor donative. nobili în Transilvania) provenea din moştenire. de asemenea. această practică a avut însă ca efect înstrăinarea unor însemnate bunuri din patrimoniul românesc. Locurilor sfinte ortodoxe din Orient. Această imensă avere. îndeosebi militare. condiţionate de credinţă faţă de suveran. vadul de moară etc. ţărani şi consta din pământuri. mănăstirilor. fiind iniţial beneficii temporare. Din secolul al XVI-lea a început închinarea unor lăcaşuri de cult din Principate. 5 . proces accelerat în cel următor. cu timpul.. branişte şi curături (pădure scoasă din stăpânirea devălmaşă). reprezenta principalul izvor de danii. domnul conceda perceperea unei părţi din birul satelor. atribuite de rege pentru diverse servicii. parohiilor şi provenea îndeosebi din daniile ctitorilor: domn. boieri. prisăci şi vii. numită prin hrisov domnesc ohabă în Ţara Românească şi uric în Moldova şi scutită. Iobagii şi jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul nelimitat de folosinţă asupra sesiei (de la latinescul sesio) ca teren de cultură şi de stăpânire deplină asupra casei. Ţăranii aserviţi (rumâni şi vecini) dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra casei şi bunurilor create de el – terenuri desţelenite. c. Această dependenţă a avut urmări negative asupra dezvoltării generale a vieţii urbane. Pe de altă parte. de sarcini fiscale. mai cu seamă. precum şi alte venituri. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea. a orăşenilor şi târgoveţilor. deci. putând. proprietăţii imobiliare şi curăturilor obţinute prin munca lor. laolaltă cu averile lor. cât şi de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor şi uneltelor lor. prisaca.a dobândi vatra de casă. Comunităţile urbane dispuneau de un îndoit drept de proprietate asupra vetrei oraşului şi teritoriului din hotarul târgului: obştească. aflată sub incidenţa dreptului de dominium eminens. domnii au donat oraşe întregi unor particulari. din acte între vii. păduri. Dreptul de proprietate în obştea aservită aparţinea stăpânului feudal. moştenirile vacante rămase de la cei decedaţi fără moştenitori. munţi. Proprietatea feudalilor laici (boieri în Ţara Românească şi Moldova. să fie confiscate în caz de trădare (hiclenie). d. via. asupra suprafeţelor agricole. practică ce a restrâns treptat întinderea proprietăţii domneşti. ocină sau moşie. mori. dar. ceea ce a pus mai târziu problema secularizării acestor averi.

Copiii naturali succedau numai la moştenirea mamei lor. formula „prădalică să nu fie”. străbunicii defunctului) erau chemaţi la succesiune în lipsa descendenţilor. soţul supravieţuitor. ceea ce însemna învestirea de către testator a unui legatar care să păstreze bunurile moştenite în scopul de a le transmite la decesul său unei persoane indicate de el. autoritatea publică (domnul. pe colaterali. alături de privilegiul masculinităţii. documentele timpului au atestat cele două moduri tradiţionale de moştenire: în virtutea legii (ab intestato) şi testamentar (prin diată – testament scris). deci. De aceea. clerul înalt . Caracterul solemn al testamentului rezulta şi din prezenţa martorilor. bunici. în timp ce copilul vitreg avea acelaşi drept de moştenire cu cel legitim. a. Dreptul nescris şi. care echivala cu aşezarea fiicei ca moştenitoare în loc de fiu. oraşenii şi ţaranii. ieşirea ei din familie în cazul când defunctul nu avea descendenţi masculini. dar numai la succesiunea părintelui bun. În cazul descendenţilor. boierii . şi cel al primogeniturii (primul născut de sex masculin). acesta putea obţine în timpul vieţii de la domn. aleşi dintre persoanele notabile şi morale. Legea ţării recunoştea şi soţului supravieţuitor drept de moştenire în concurs cu copiii. Ascendenţii (părinţi. copii naturali şi vitregi. Pentru a înlătura trecerea averii în patrimoniul domniei (prădalică) şi. Limitat atât pe verticală cât şi la nivelul unor paliere sociale. Sistemul egalităţii sexelor la succesiune a coexistat în Ţările Române şi în unele părţi ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului). ascendenţi şi colaterali. politice şi economice româneşti ai perioadei: domnul. copii adoptivi (înfiaţi). Succesiunea Moştenirea (transmiterea bunurilor mortis causa) se făcea pe cale legală şi testamentară. 6 . deci. Moştenirea legală a cunoscut mai multe clase de moştenitori legitimi: descendenţi. dreptul de proprietate medieval apare ca fărâmiţat în evidentă contradicţie cu dreptul absolut dre proprietate quiritară al romanilor. Forme şi modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate Dreptul de proprietate în evul mediu românesc a dat expresie raporturilor dintre pricipalii actori ai vieţi juridice. mai ales în Transilvania. prezenţa acestuia nu mai era necesară. în general. s-a consacrat. copiii legitimi şi adoptivi (băieţi şi fete) aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor. Dreptul feudal admitea substituţia fideicomisară. fiscul etc. Părinţii puteau dezmoşteni pe fiii răufăcători. Numeroase testament medievale conţineau blesteme pentru a le întări respectarea. printr-o ficţiune juridică. Moştenirea testamentară se deschidea pe baza testamentului oral (numit în termeni populari limbă de moarte) sau scris (diata). Colateralii erau rudele chemate la moştenire în lipsa descendenţilor şi ascendenţilor şi constituiau două clase: colateralii privilegiaţi (fraţi. de la mijlocul secolului al XV-lea. la ordinea masculinităţii.2. Copiii legitimi şi adoptivi (băieţi şi fete) aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor. cu privilegiul masculinităţii. apoi. cu condiţia ca voinţa lui să nu fi fost viciată. pentru ca apoi averea să fie transferată fiilor şi nepoţilor acesteia prin revenirea. sau chiar unor moştenitori succesivi peste mai multe generaţii. existenţa unei ierarhii a stărilor a avut la bază o strictă ierarhizare a dreptului de proprietate. 3. Pentru conservarea patrimoniului familiei. Dacă testamentul era semnat de testator (chiar fără a fi scris şi datat de el).) în lipsa moştenitorilor legali. b. în care averea imobiliară (pământul) revenea descendenţilor bărbaţi. înlăturându-i. surori şi descendenţii lor) şi colateralii ordinary (celelalte rude până la un anumit grad).

format din grupe de drept distincte ca sursă.). bisericii. Ca urmare a lipsei unei autorităţidomneşti capabile să edicteze dreptul. Transmiterea de proprietate a fost consemnată în Ţara Românească şi Moldova în catastiful târgului. III.au fost reglementate de Legea Ţării cu puternice influenţe din partea bisericii ortodoxe. procedură în urma căreia în Transilvania se redactau acte (cărţi funciare rurale şi urbane). cât şi stăpânirea.şi obligativitatea achitării rentei feudale în muncă. de un act de imunitate. familia. aşadar. domnesc . şi-au spus cu toate cuvântul în privinţa evoluţieidreptului românesc în epoca Evului Mediu dezvoltat. obligaţiile. schimb. ocină) era indiviziunea. din dania domnească. căsătoria. prin fixarea. conturarea unei autorităţidomenşti din ce în ce mai puternice precum şi prezenţa Bisericii Ortodoxe Române caBiserică de stat. ţăranilor liberi pentru merite ostăşeşti. desţeleniri. La aceasta s-a adăugat. după modelul bizantin. legea Tripartitum înţelegea în mod corect prin posesiune atât bunurile imobiliare. cunoscut sub denumirea de lege împărătească . zălogiri. Biserica Ortodoxă a stat la baza receptării. Cu timpul s-a creat putinţa ieşirii din indiviziune şi hotărnicirii proprietăţii. în feudalismul dezvoltat proprietatea donativă (ohabă. În epoca ţărilor apare şi aşa-numita Lege a Ţării formată din cutume ale sistemuluinormativ vicinal recunoscute de noile centre de putere cărora li s-au adăugat cutume noicreate pentru a reglementa raporturi de drept public în cadrul noilor formaţiuni 7 .eterogen. fiecare familie având însă o cotăparte care putea face obiectul oricărei tranzacţii: vânzări. succesiunile. în prezenţa martorilor. uric). Hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare Cu prilejul ieşirilor din indiviziune sau pentru trasarea riguroasă a limitelor moşiilor divize se aplica procedura hotărniciei. în prima parte a epocii. Raporturile de tip feudal între marii proprietari de domenii (boierii şi biserica) s-auconcretizat într-o structură specifică a domeniului seniorial –rezerva feudală + loturileaflate în folosinţa ţăranilor dependenţi. danii însoţite. constând din moşii atribuite boierilor. donaţii. Titlurile juridice de dobândire a proprietăţii rezultau. cunoscut sub denumirea de lege dumnezeiască precum şi a unuidrept bizantin laic. Legea Ţării s-a menţinut şidupă sec. Obligaţii şi contracte În evul mediu dezvoltat dreptul românesc a cunoscut un sistem juridic pluralist. Dreptul penal a fost puternic influenţat dedreptul bizantin receptat prin intermediul pravilelor. din moştenirea legală. În sfârşit. de obicei. pietre de hotar ş. în colaborare cu statul.natură şi bani faţă de stăpânul feudal.La începutul evului mediu. vânzarecumpărare. aunui drept nomocanonic. Deşi nici în dreptul transilvan nu s-a făcut o distincţie netă între posesiune şi drept de proprietate. în Ţara Românească şi Moldova. consolidareaautorităţii centrale a transformat domnia într-un izvor de drept nou.a. folosirea şi administrarea unui bun mobil sau imobil. al XIV-lea.Formarea marilor state feudale Ţara Românească şi Moldova. 4. hotărâre. sferă şi intensitate de aplicare. regula de stăpânire în obştea sătească a pământului (baştină. primită de la domn (de la rege în Transilvania). contractele. Instituţiile dreptului privat –proprietatea. 3. Importanţa hotărârilor şi frecvenţa proceselor privind hotarele moşiilor au făcut ca terminologia juridică privind dreptul procesual să se răsfrângă şi asupra limbii curente – vezi cuvintele a hotărî. a unor semne durabile (movile.

din şerbi cu delniţele lor şi cu implicarea unor garanţi numiţi chezaşi. miere. 1.statalerudimentare. precum şi robii) puteau fi obiect de vânzare. şi persoanele (ţăranii liberi care îşi vindeau stăpânilor feudali libertatea. vămi. deşi s-a păstrat şi tradiţionala răspundere solidară a obştii pentru faptele membrilor săi în materie fiscală. vin etc. dar întotdeauna în prezenţa martorilor. obligaţiile rezultau din evenimentele cardinale în viaţa omului: naştere. contracte de arendare: de pământ.). dar şi personae – ţărani şerbi şi robi. 8 . Legea Ţării consacra răspunderea personală. Pentru infracţiuni grave (omucidere) se aplicau amenzi grele – deşegubine. satul era impus la plata unei sume globale.). În Transilvania. constând în angajarea de forţă de lucru calificată). persoane private. Garanţiile erau personale şi reale. vânzarea încheiată sub imperiul dolului sau a erorii era lovită de nulitate. Garanţia Din necesitatea asigurării publicităţii actelor. acte juridice constitutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante. În sistemul popular acţiona dreptul de protimisis – întâietatea la vânzare a rudelor şi vecinilor. de asemenea. beneficiarul obţinea şi calitatea de nobil. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obţine şi ulterior încheierii contractului. Împrumutul consta în special în sume de bani. Preţul vânzării era menţionat în bani (aspri. După întemeierea statelor. dijme. Executarea obligatorie privea atât bunurile. forma de plată. apoi principele pentru Transilvania. după puterea lor economică. regele ungur. încălcate. martorilor. constând în bunuri mobile şi imobile. forme tradiţionale de obligaţii. aldămăşarilor şi chezaşilor. prăvălii. s-a apelat la procedeul aldămăşarilor. menţionându-se uneori şi suprafaţa. În altă ordine de idei. 2. dar şi în natură (vite. nuntă. Alte contracte consensuale erau cele de închiriere: de locuinţe şi servicii (contracte de antrepriză. Dintre contractele reale. Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn şi sfatul domnesc pe bază de martori şi jurători. unele atribuţii ale obştilor în soluţionarea faptelor penale au trecut în competenţa aparatului de stat. Consimţământul nu trebuia viciat prin silă. în dreptul scris. cereale. În sistemul de impozit numit cisla. penală etc. Persoanele care-şi angajau răspunderea într-o înţelegere se numeau chezaşi. Schimbul putea să aibă ca obiect pământul. repartizată apoi pe gospodării. florini etc. zestrea şi claca fiind. având ca obiect pământul. constând în bunuri imobiliare şi mobiliare. târguri. Garanţia reală cea mai utilizată era gajul (zălogul). pentru ca participanţii la mica petrecere cu băutură dată de cumpărător să păstreze în memorie amintirea contractului şi să fie eventualii martori în caz de litigiu. Legea Ţării aplicată în enclavele româneşti aflate pe teritoriul altor statemedievale a purtat denumirea de Ius Valachicum. a. în calitatea sa de emitent. taleri. Obiectul vânzării (de obicei pământul) era determinat în contract prin semne de hotar. deşi au fost destul de rare în Ţara Românească şi Moldova. în baza prezentării zapisului. b. Contractele de vânzarecumpărare ocupau primul loc. Zapisul (actul între particulari) cuprindea numele părţilor. zălogul etc. şi se împart în contracte reale şi consensuale. dar cu confirmarea domnului. Contractele sunt. puteau avea urmări nefaste în credinţa populară. Donatorii puteau fi domnul. concomitent cu domeniul primit. Datul mâinii şi jurământul părţilor erau practici care. îndeosebi la vânzare-cumpărare. În sistemul popular. Preţul se plătea integral în momentul convenţiei. contracte de asociere. principala categorie era donaţia. cu achitarea arvunei şi constituirea unui zălog. Elementele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare erau consimţământul. în condiţiile proprietăţii funciare condiţionate. devenind rumâni şi vecini. obiectul tranzacţiei şi preţul. dar uneori şi parţial. aldămăşarilor. garantate cu bunuri imobiliare (zălog). cât şi persoanele. constând dintr-un mare număr de vite – suportate de întregul sat dacă acesta nu putea preda pe vinovat. Proba obligaţiilor. Forma de încheiere a contractului se făcea în scris sau verbal. Contractele consensuale.

Cuza an I semestrul II Referat Istoria Dreptului Romanesc 9 . C. Drept roman.org Toader Ionut Facultatea de Drept Al. 1-38 (1909-1943). I. Codul general al României.com www. *** Istoria României. vol. vol.wikipedia. Bucureşti. 2000 Manuel Guţan – Istoria dreptului românesc www. Bucureşti. Bucureşti. Cocoş.scribd. Ştefan. Editura All Beck. *** Istoria dreptului românesc. I-II (părţile 1. Editura Academiei.Bibliografie: Hamangiu. 1980-1984. 2).. 1998. Editura Enciclopedică.