Liceul Teoretic Cezar Radu

Tema: Domnia lui Ştefan cel Mare

Efectuat: Controlat:

Robarciuc Natalia Buţă Oxana

Domnia lui Ştefan cel Mare
La finalul unei emisiuni televizate – este vorba de emisiunea Mari Români difuzată pe postul naţional de televiziune, în toamna anului 2006, aproape un sfert dintre cei care au votat au desemnat ca personalitate reprezentativă pentru români pe domnitorul Moldovei din secolul al XV-lea, Ştefan cel Mare. Dincolo de controversele iscate privind ideea, organizarea şi rezultatul acestei emisiuni, un lucru este cert: pentru un procent destul de însemnat de votanţi, Ştefan cel Mare reprezintă cel mai mare român al tuturor timpurilor, câştigând, iată, o nouă luptă după jumătate de mileniu de la moartea sa, însă de data aceasta o luptă mediatică în care a avut drept concurenţi – nu adversari – tot români: lideri politici precum Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, regele Carol I sau mareşalul Ioan Antonescu, artişti sau oameni de cultură precum Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi sau Richard Wurmbrand dar şi sportivi legendari (Nadia Comăneci). De ce au ales românii să fie reprezentaţi de Ştefan cel Mare, acest domnitor – vorba cronicarului - "mic la stat" şi "grabnic la mânie"? Răspunsul este simplu: pentru că aşa au simţit cu inima dar şi cu mintea toţi cei care au văzut în Ştefan cel Mare exponentul nu doar a unei epoci demult apuse, ci omul providenţial ale cărui urme, în trecerea sa prin istorie, nu s-au şters odată cu trecerea timpului ci dăinuie prin tot ceea ce marele voievod a realizat în cei 47 de ani de domnie, cu care Dumnezeu l-a răsplătit dar l-a şi responsabilizat. Pentru că la o domnie atât de lungă şi pretenţiile sunt dintre cele mai înalte; iar Ştefan s-a ridicat şi din acest punct de vedere la nivelul aşteptărilor. De asemenea, poate că opţiunea românilor de a-l desemna pe Ştefan cel Mare drept cel mai mare român – interesant joc de cuvinte Ştefan cel Mare, cel mai mare român - poate fi foarte uşor explicată prin cuvintele istoricului Nicolae Iorga care, parcă anticipând o asemenea orientare a conaţionalilor săi din secolul XXI, scria la începutul veacului trecut: "Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale... " Anul 2007 marchează 550 de ani de la înscăunarea, pe câmpia de la Direptate, la 14 aprilie 1457, a celui care avea să devină, într-un spaţiu geopolitic instabil şi într-o perioadă dintre cele mai zbuciumate ale istoriei europene, "Athleta Christi", unul dintre cei mai importanţi aliaţi şi mai de temut adversari ai monarhilor vecini. Anul 1457 s-a dovedit astfel, într-o oarecare măsură, providenţial pentru viitorul Moldovei, dacă nu ca o nouă forţă în Balcani, cel puţin pentru prestigiul său: pe tronul Moldovei urca un bărbat care va înţelege să ducă o politică externă aproape ca o mare putere regională, fără să uite însă că, totuşi, în jur se aflau regate mult prea puternice precum cel al Ungariei lui Matei Corvin (1458-l490), al Poloniei sau formidabila putere pe care o

reprezenta, mai ales după căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman, condus de Mahomed al II-lea Cuceritorul. Ştefan cel Mare a fost nepotul de fiu al lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432), aşadar era "os domnesc", condiţie sine qua non pentru ca un pretendent la tron să poată fi ales de Sfatul Ţării, şi astfel domnia sa să fie considerată legitimă. Anii de mijloc ai veacului al XV-lea, în Moldova, au fost tulburaţi de luptele acerbe pentru succesiune între fiii legitimi ai lui Alexandru cel Bun. Aceste nenumărate lupte pentru putere s-au datorat, în primul rând, neinspiratului sistem de succesiune la tron în principatele române, una dintre cele mai nefericite instituţii medievale româneşti. Astfel, în Moldova, chiar de la a doua generaţie în familia domnitoare a Muşatinilor, se constată că succesiunea nu se face automat de la defunctul domn la fiul său mai mare (cum au reuşit să impună regii Franţei sau cei ai Angliei, de pildă), ci că avem de a face cu o alegere dintre toţi fiii fostului domnitor. Acesta era ceea ce se numeşte un sistem ereditar-electiv, în virtutea căruia putea fi ales, dacă era considerat vrednic de domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică bastard. Era de ajuns să fie - se zicea „os de domn". Se poate vedea de aici ce sursă de competiţii, rivalităţi, intrigi, lupte se găsea în acest sistem, care aparent urmărea alegerea celui mai vrednic, în realitate, a fost la originea unui şir neîntrerupt de lupte intestine şi un prilej continuu de intervenţii străine. În Moldova, în anul 1447, Cazimir al II-lea, noul rege al Poloniei, o ajută pe domniţa Marika să îl instaleze pe tronul Moldovei pe fiul său, Roman al II-lea, în vârstă de numai 20 de ani. Acesta ordonă capturarea lui Ştefan al II-lea, fiul legitim al lui Alexandru cel Bun, iar după câteva luni îl decapitează. Nici Roman al II-lea nu rezistă pe tron decât un an, pentru că în afara boierilor din Ţara de Sus, restul boierilor, în special cei din Ţara de Jos, îi erau ostili. Ca urmare, pe scaunul domnesc de la Suceava se urcă un alt fiu al lui Alexandru cel Bun, Petru al II-lea. În acest context, la sfârşitul anului 1448 sau la începutul celui următor, Bogdan al II-lea, fratele lui Petru şi tatăl viitorului domnitor Ştefan cel Mare, aflat cu întreaga sa familie, încă din 1446, într-un autoexil la curtea voievodului Ţării Româneşti, Vlad Dracul, a primit din partea lui Iancu de Hunedoara, invitaţia de a-şi stabili reşedinţa la castelul său de la Hunedoara, urmând ca, într-un viitor apropiat, războinicul principe ardelean să-l ajute pe Bogdan să recupereze tronul tatălui său, Alexandru cel Bun. Astfel a trecut Bogdan al II-lea, împreună cu familia şi însoţitorii săi, boieri credincioşi, în Transilvania, unde, cu consimţământul şi, fireşte, cu ajutorul voievodului ardelean, a începutpreparativele viitoarei campanii militare. Se vede că Iancu de Hunedoara, un caracter destul de dur şi de autoritar, dar şi o personalitate foarte puternică, îşi poate permite să-i considere pe voievozii Munteniei şi ai Moldovei ca pe clienţii sau protejaţii lui. În perioada şederii lui Bogdan şi a familiei sale în Castelul Huniazilor, nobila poloneză Marinka Oligmandovici, văduva fostului domnitor moldovean Iliaş, primi

ajutor din partea aceluiaşi rege Cazimir, pentru a-l îndepărta de pe tron pe Petru al II-lea, considerat fidel lui Iancu de Hunedoara, care din anul 1444 era şi guvernator al Ungariei, în condiţiile vacantării tronului. Petru a fost, astfel, înlocuit cu fiul lui Iliaş, care a devenit domn al Moldovei, în anul 1449, sub numele de Alexandru al II-lea. Bineînţeles, puternicul şi influientul principe transilvănean, Iancu Hunyade, nu putea fi de accord cu prezenţa pe tronul Moldovei a unei marionete poloneze, astfel încât hotărî că a venit momentul să-l sprijine pe Bogdan, care, în fruntea unei numeroase armate, a trecut din Transilvania în Moldova, spre a recupera tronul tatălui său. După lupta de la Tămăşeni, din 12 octombrie 1449, Bogdan al II-lea se instalează la Curtea Domnească din Roman ca domn al Moldovei, majoritatea boierilor şi a populaţiei din Ţara de Jos primindu-l cu entuziasm, ca pe cel mai vrednic urmaş al lui Alexandru cel Bun. Nu peste mult timp, urmă instalarea sa ca domn, şi la Suceava, în Ţara de Sus, tot timpul fiind secondat de fiul său, Ştefan, care va avea, pentru scurt timp, prilejul de a pune în practică meşteşugul armelor, deprins la Curtea Huniazilor. Însă un alt fiu (nelegitim) al lui Alexandru cel Bun, Petru, supranumit Aron, îl surprinde pe voievodul Bogdan în satul Reuseni, în apropierea Sucevei, decapitându-l în ziua de 16 octombrie 1451. Ca urmare a tragicului eveniment, tânărul Ştefan împreună cu întreaga familie a domnitorului înlăturat, a trebuit să reia calea refugiului spre Transilvania, acolo unde, conform înţelegerii cu Bogdan, Iancu de Hunedoara urma să le ofere ospitalitatea. Noua perioadă din viaţa lui Ştefan cel Mare, pe care împrejurările l-au obligat, atât de brutal, să părăsească până şi ultimele candori ale copilăriei, n-a putut fi elucidată, până acum pe baza izvoarelor. Acceptarea unui refugiu mai îndelungat în Transilvania se impune însă în mod necesar, deoarece numai aici a putut să-şi formeze acele principii de guvernare pe care le-a dovedit întreaga sa activitate de mai târziu, ca domnitor al Moldovei. Tot aici, între zidurile Castelului Huniazilor, a avut ocazia să-l admire şi să-l urmeze pe Iancu de Hunedoara, care se impusese în faţa întregii Europe şi rămăsese, chiar şi după insuccesul din toamna anului 1448, în Serbia, atotputernic în Transilvania şi temut în întrega Peninsulă Balcanică. Între timp, politica internă dar mai ales externă dusă de ucigaşui tatălui său, Petru Aron, a avut drept consecinţă o tot mai crescândă nemulţumire atât în interiorul ţării, cât şi în rândul mult mai puternicilor săi vecini. Astfel, în octombrie 1455, Petru al III-lea Aron trimite regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, obişnuitul omagiu de fidelitate, pe care îl înnoieşte în iunie 1456, când reconfirmă privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. Însă tot în acelaşi an, Petru Aron se învoieşte să plătească turcilor un tribut de 2000 de galbeni (în urma Consiliului de la Vaslui din 5 iunie 1456), pentru a înlătura pericolul ce îl ameninţa din această parte. Prin această politică de supunere necondiţionată, Moldova din 1456 – cu un domn vasal Poloniei şi tributar otomanilor, lipsită de fortificaţiile Hotinului şi ale Chiliei – faţă de Moldova lui Alexandru cel Bun, se înfăţişa cu un statut internaţional mult diminuat. Nedispus să rişte o alterare a relaţiilor nici cu regele polon, căruia îi jurase credinţă şi căruia îi datora scaunul, dar nici cu Mahomed al II-lea, care se afla în culmea

ascensiunii sale după înfrîngerea cu trei ani în urmă ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Dragases, Petru Aron a fost răsturnat de la putere de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte, beneficiind şi de ajutor armat din partea vărului său Vlad Ţepeş, în aprilie 1457. Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, de unde va provoca ostilităţile dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin. În aceste condiţii, imediat după victorie, în câmp, pe drumul Siretului, într-o adunare a stărilor („s-au adunat ţara”), printr-un act considerat de contemporani „de justitiv” – de unde perpetuarea numelui „Dreptate” dat de atunci locului - Ştefan a fost înălţat în scaunul domnesc al Moldovei şi uns de mitropolitul Teoctist. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, s-a pus capăt unei teribile şi nefericite perioade de lupte interne. Astfel, după instabilitatea politică din perioada anterioară, când numeroasele schimbări de domnie fuseseră aprobate doar de grupările boiereşti ale pretendenţilor la tron, o adunare mai largă, constituită ad-hoc, în spiritul unei vechi tradiţii, consfinţea înscăunarea. Ea demonstra noii domnii inaderenţa tuturor categoriilor sociale la politica de concesii şi compromis promovată de Petru al III-lea Aron, precum şi hotărârea majorităţii boierimii moldovene de a pune capăt unei situaţii care putea să pericliteze ordinea feudală internă. Pentru început, principala atenţie a lui Ştefan cel Mare a fost concentrată asupra măsurilor de consolidare internă a domniei, cu toate că nici acestea nu se puteau realiza decât prin asumarea imperativelor de politică externă presupuse de noua schimbare de guvernământ iar, în acest sens, o hotărâre de maximă responsabilitate politică a trebuit, de asemenea, să fie luată cu privire la plata haraciului datorat Porţii. Sub acest aspect, contextul internaţional şi situaţia tronului îl vor determina, într-adevăr, şi pe Ştefan cel Mare, aşa cum se întâmplase şi cu vărul său de pe tronul Ţării Româneşti, să accepte pentru mulţi ani plata haraciului. Aşadar, Ştefan cel Mare se urcă pe tronul Moldovei în primăvara anului 1457, deci un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi, încât Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin taxele vamale pe care le percepe de pe urma comerţului internaţional. Însă, de aici şi situaţia dramatică care va decurge din pierderea, tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Nu vom insista asupra relaţiilor şi conflictelor pe care ilustrul voievod moldovean le-a avut fie cu marile puteri regionale (în primul rand Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia) fie cu alţi principi cu interese politice sau economice în spaţiul balcanic. Domnia sa a fost lungă (47 de ani), doar cea a regelui Carol I, în secolul al XIX-lea, depăşindu-o cu an, iar realizările sunt pe măsură. În plan intern a asigurat

principatului său o oarecare independenţă şi un prestigiu Moldovei pe care ţara nu-l va mai cunoaşte sub nici un alt domnitor, chiar dacă a trebuit să plătească un tribut simbolic turcilor sau a trebuit să depună şi el jurământul de vasalitate regelui polon. Însă acesta era sistemul raporturilor în Evul Mediu, şi lui Ştefan nu I se putea înfăţişa ca anormal având în vedere statutul pe care ţara sa îl avea. Evlavia populară a asociat numele lui Ştefan cu o perioadă de aproape nesfârşite şi crâncene lupte cu turcii. Realitatea istorică e cu totul alta: evident că conflictele armate cu Imperiul Otoman nu au lipsit, însă Ştefan a înţeles să răspundă cu sabia în mână oricăreia dintre puterile care ameninţau integritatea teritorială sau statuară a principatului său. De aceea, nici ungurii lui Matei Corvin, înfrânţi la Baia în 1467, nici polonezii regelui Ioan Albert, înfrânţi şi umiliţi în Codrii Cosminului, în 1499, şi nici chiar românii din Muntenia, conduşi însă de un voievod închinat turcilor, nu sunt scutiţi de confruntările cu intransigentul domnitor al Moldovei. Însă, bineînţeles, ceea ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special cea din 1475, de la Podul Înalt, şi cea din 1476, de la Războieni. Bilanţul? O răsunătoare victorie la Vaslui, împotriva marelui vizir Soliman Paşa, în urma căreia faima lui Ştefan ajunge până la Roma, în Occident, însă şi o dureroasă înfrângere la Războieni, la finalul căreia Ştefan înţelege că Imperiul Otomanse se afla într-o ascensiune greu de oprit cu o armată formată în principal din ţărani şi răzeşi neinstruiţi din punct de vedere militar. Biruinţa lui Ştefan, de la Podu Înalt, a impresionat atât de mult pe cronicarul polon Jan Dlugosz, încât elogiindu-l, scria: “O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilaţii regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile”. Într-adevăr, conştient de impactul creat asupra principilor creştini din Europa, în urma victoriei repurtate, dar şi mai moderat în atitudine decât cronicarul polonez, Ştefan trimite o scrisoare, în data de 25 ianuarie 1475, mai multor conducători de state din Europa medievală de atunci: una din cele mai impresionante scrisori de acest gen, o adevărată pagină de antologie, în care – consemnând victoria ţării sale pe care o considera ca “o poartă a creştinătăţii” – cerea ajutor militar în eventualitatea unei noi expediţii otomane. Din nefericire, Ştefan a primit numai felicitări pentru succesul obţinut şi promisiuni pentru viitoarele confruntări, însă toate au rămas la stadiul de doar simple promisiuni. Redăm, pentru frumuseţea şi simplitatea stilului, dar şi pentru conţinutul său această scrisoare: "Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este

încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui (…). Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere." Şi, într-adevăr, în curând temerile domnitorului moldovean s-au dovedit întemeiate. În vara anului 1476, Mahomed al II-lea purcese el însuşi, în fruntea unei armate uriaşe, spre Ţara Moldovei. La Valea Albă şi la Războieni, Ştefan cel Mare, cu o armată de vreo 12 mii de oşteni, nu a putut ţine piept puhoiului de 200 de mii de turci. Luptele cu turcii au durat până prin 1487, când Ştefan cel Mare acceptă plătirea unui tribut către Poartă, obţinând, în schimb, libertatea Moldovei şi pacea mult dorită între hotarele ei strămoşeşti. Un alt aspect din multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care trebuie să fie pus în lumină, este cel de ctitor de lăcaşuri sfinte. Principalele mănăstiri ridicate de înaintaşii săi în scaun (Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Bohotin, Chiprieni etc.) şi-au continuat existenţa, primind felurite danii din partea lui Ştefan. Dar numărul lăcaşurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de mir ridicate de Ştefan însuşi sau de unii dintre dregătorii săi. Pentru multe dintre ctitoriile înaintaşilor săi a ridicat construcţii noi ori a refăcut pe cele deja existente. O altă categorie de lăcaşuri de închinare sunt cele ridicate din temelie de el însuşi, aşadar mănăstiri şi biserici noi. Cea mai importantă dintre acestea, fără îndoială, o constituie Mănăstirea Putna, devenită necropolă domnească pentru voivod şi familia

sa. O altă ctitorie celebră a lui Ştefan este Voroneţul, ridicată pe locul unui schit din lemn, în care, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, pe care domnitorul nu de puţine ori – se spune – îl consulta înaintea marilor bătălii. Biserica, ridicată în mai puţin de patru luni, din şi-a câştigat un renume deosebit în lumea întreagă pentru picturile sale exterioare, realizate în jurul anului 1547, în timpul fiului lui Ştefan, domnitorul Petru Rareş. În acelaşi timp însă, printr-o serie de manifestări, Ştefan cel Mare ne apare ca un inovator, atât în domeniul social, politic şi militar, cât şi în cel cultural. În literatura istorică, figura lui Ştefan şi întreaga sa activitate, lăsând urme pretutindeni pe pământul Moldovei, ca şi faptele sale de arme, au dat loc unei vaste bibliografii. Studii relativ recente au pus în lumină laturi mai puţin cunoscute privind reformele sale economice şi sociale, iar rezultatele cercetărilor arheologice cuprinse în nenumărate rapoarte, articole şi monografii au pus la dispoziţie noi şi grăitoare mărturii pentru cunoaşterea aspectului cetăţilor, locuinţelor şi curţilor domneşti, meşteşugurilor şi vieţii orăşeneşti. Ştefan cel Mare nu a fost nici pe de parte eroul perfect, infailibil în acţiunile sale: a fost om şi a greşit ca un om, a fost lider politic şi militar iar eşecul pe acest plan nu i-a rămas necunoscut. Cu toate acestea, istoria şi mai ales memoria colectivă a tuturor românilor, nu doar a moldovenilor, îl reţine şi-l cinsteşte nu protocolar, ca pe Ştefan al III-lea Muşat, ci simplu: Ştefan cel Mare, cognomen la care, încă din timpul vieţii – spun cronicarii – se adăuga şi epitetul de "cel Sfânt". Cu siguranţă contemporanii săi îi cunoşteau scăderile (că fusese căsătorit de trei ori, că avea copii din flori, că se mânia prea repede şi uneori condamna fără judecată ), însă priveau spre luptele pe care le-a purtat şi pe care, cu doar două excepţii, le-a câştigat, se bucurau de starea de stabilitate pe care domnia sa de 47 de ani a dăruit-o Moldovei, se închinau în bisericile şi marile mănăstiri ridicate de el sau de boierii săi, şi cunoşteau că în spatele tuturor acestor realizări stătea Ştefan, fiul lui Bogdan şi al Mariei Doamna. Prin anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare, istoria a acordat o şansă Moldovei medievale, în primul rând, şi Europei Occidentale, în general. De acest lucru, mult mai puternicii principi contemporani erau încredinţaţi, şi nu se sfiau să recunoască aceasta în epistolele trimise voievodului moldovean; poate însă ar fi fost nevoie mai mult decât o recunoaştere a meritelor sale, ar fi fost necesară şi o doză de pragmatism din partea lor… un ajutor militar venit la timp poate ar fi scos Principatele Române din orbita politicii, şi mai grav, a civilizaţiei şi mentalităţilor otomane. Ştefan a învins totuşi, timp de 47 de ani, pe toţi duşmanii lui dinăuntru şi din afară. Căror factori se datorează, aşadar, trăinicia domniei lui, căci personalitatea sa, oricât de genială sau de puternică, nu explică înfrângerea boierimii, obişnuită să facă ea jocurile politice, conform propriilor interese, cât şi a duşmanilor din afară, cu siguranţă mai mari şi mai puternici decât Ţara Moldovei? Aceşti factori sunt multipli acoperind o paletă largă de mijloace prin care un abil şi realist lider îşi poate consolida poziţia, fără a deveni însă un tiran precum Ivan al III-lea cel Groaznic sau contemporanul său occidental, regale Ludovic al XI-lea al Franţei. Ei merg de la ceea ce P.P. Panaitescu

numea "colonizarea satelor de curteni" după exemplul colonizărilor romane, până la cruzimea dovedită faţă de boierii trădători sau doar necredincioşi. Şi, să nu uităm, o altă sursă de putere a fost credinţa puternică în Dumnezeu căci, spune cronica "cu sprijinul lui Dumnezeu a izbutit atât de bine”. Strâns legată de Divinitate era şi ideea de dinastie, pentru că, potrivit tradiţiei ce coboară chiar până în Antichitate, doar Dumnezeu îngăduie şi menţine o familie pe tronul unei naţiuni sau a unui imperiu. Ideea dinastică a fost o mişcare politică foarte abilă a lui Ştefan, căci prin numirea la succesiune a fiului său Bogdan, încă din 1497, împiedica orice imixtiune a boierilor în alegerea unui nou domn, după moartea sa, şi implicit, subordona interesele mărunte ale acestor boieri interesului ţării şi a dinastiei. Din nefericire, la câteva decenii după moartea lui Ştefan se va reveni la vechiul obicei de alegere a domnului de către boieri, în felul acesta ajungând de multe ori pe tron persoane slabe sau incompetente, ceea ce va facilita, imixtiunea turcilor în numirea domnilor în Principatele Române. Şi din acest fapt se vede puternica personalitate şi extraordinarul simţ politic dovedit de Ştefan cel Mare, care a fost în stare să domine interesele arisoctaţiei locale şi să numească el, asociindu-şi-l la domnie, pe viitorul său successor. De asemenea, Ştefan nu trebuie să fie socotit ca un stăpânitor local, mărginit la problemele şi la orizontul ţării sale. El era un principe al Europei, care cunoştea lumea, interesele şi toate legăturile ei. Este suficient să amintim că legătura dintre împăratul Maximilian de Habsburg şi ţarul Ivan al III-lea, prima legătură diplomatică a Rusiei cu Europa apuseană, s-a făcut prin mijlocirea lui Ştefan cel Mare. Şi cu toate acestea, când Europa l-a uitat pe el şi realizările sale, rămâne o legătură pe care studiile istorice n-au adâncit-o îndeajuns, o legătură aproape osmotică între Ştefan cel Mare şi Moldova. Dacă o personalitate a fost vreodată reprezentativă pentru ţară, atunci, desigur, Ştefan a fost aceea. Moldova, între marile provincii ale României actuale, a fost şi a rămas regiunea în care înţelepciunea predomină asupra voinţei. E ţara oamenilor prudenţi, care a dat pe cei mai mari bărbaţi de geniu, dar prea puţini aventurieri. Spirite critice şi creatoare, moldovenii au dat pe Eminescu, pe Kogălniceanu sau pe N. Iorga, pe când muntenii pe Tudor Vladimirescu răsculatul şi pe Mihai cuceritorul. E o dragoste adâncă a pământului, a omului statornic şi socotit, la răzeşul moldovean, ca şi la boierul de viţă veche. Ştefan cel Mare a fost toate acestea: spirit creator, a colonizat şi a întărit, a ştiut să surprindă pe duşman cu mişcări iscusite, a fost un diplomat genial. Era omul pământului şi al neamului său însă, mai mult decât toate, Ştefan a ştiut să se menţie, să reziste timp îndelungat cu tărie, cu şiretenie şi cu înţelepciune, iar prin el moştenirea sa: Moldova.

Bibliografie generală:

1.

2. 3.

4. 5. 6.

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Ediţia a II-a, (revizuită), Bucureşti – 1958; Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Editura Minerva, Bucureşti – 1904; P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie îngrijită de Silvia Panaitescu, prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti – 1971; Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti – 2006; Album omagial, Ştefan cel Mare, atlet al lui Hristos în Europa, Editura Trinitas, Iaşi – 2006; Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ediţia a IIIa, editura Humanitas, Bucureşti – 2005

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful