LIGIA BÂRZU RODICA URSU NANIU FLORICA BOHÎLŢEA MIHUŢ

ISTORIA GRECIEI ANTICE
Ediţia a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BÂRZU, LIGIA Istoria Greciei antice / Ligia Bârzu, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohîlţea Mihuţ. – Ed. a 2-a. - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 200 p.; 20,5 cm Bibliogr. ISBN 973-725-470-8 I. Ursu Naniu, Rodica II. Bohîlţea Mihuţ, Florica 94(38)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Adela MOTOC Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 17.02.2006; Coli tipar: 13 Format: 16/61×86 Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ISTORIE

Prof univ. dr.LIGIA BÂRZU Lect.univ.dr. RODICA URSU NANIU Lect. univ. FLORICA BOHÎLŢEA MIHUŢ

ISTORIA GRECIEI ANTICE
Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

CUPRINS I.. Populaţii.H. Modele de state elenistice ……………………………... Culturi preistorice în Grecia (L.Bohilţea) ………………… XI. Colonizarea greacă (L. Tipuri de state (L. Războiul peloponesiac …………………..Bârzu) …………………. limbi şi dialecte (L. Conflicte pentru controlul Mării Egee ………………….……………… 3. III. Forme de asociere în lumea greacă (L. H..Ursu Naniu) ………………….. Formarea statelor greceşti. Bârzu) …………………. IX.Bârzu) ………………. IV î.. Perioada diadohilor …………………………………… 3. Sistemul palaţial în Egeea şi Mediterană: Cipru.(R Ursu Naniu. 2. V.Bârzu) ……….Bârzu) VIII.. VI. Criza polis-ului grec şi conflictele între cetăţile greceşti în sec. Confruntări militare în lumea greacă în sec. Bârzu) …………………. F.……………………………. Bârzu) ……. Grecia Continentală (L. (L.……. Creta şi Micene (R. Alexandru şi elenizarea Orientului (F... V-IV (F. Creta.Bohîlţea) ……… 1.Bârzu) ……… II. X. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa ……………. 1.………. Câteva probleme de geografie istorică (L. 2.. IV. Modele de guvernare în Grecia antică (L.Bohîlţea) …………………. VII. 7 11 15 19 28 33 46 55 70 70 80 87 101 101 109 113 124 5 .……. XII. Continuitate şi discontinuitate în evoluţia culturilor egeene la începutul mileniului I î. Bârzu) ………...

. D.. Filosofia (R. F. Creaţia literară (R. C.Ursu Naniu) ……………………….Ursu Naniu . Bibliografie selectivă ………………………………………… 134 134 141 173 178 181 196 199 6 . Cultura greacă (R.Bohîlţea) …………….XIII.Ursu Naniu) ………………………………. Bohîlţea) ………….Ursu Naniu) ………………. Evoluţia artei greceşti (R..Ursu Naniu) ………… E.. De la cronică la istoriografie (R. Aspecte ale religiei greceşti (F. B. F. A. Ştiinţa (R.. Ursu Naniu) …………………………….

pe de o parte. în vreme ce Lemnos. cu două mari câmpii – Tesalia şi Messenia – şi de litoralul micro-asiatic începând din Hellespont şi Marea de Marmara şi sfârşind cu Peninsula Halicarnas. Creta şi Rodos. de la Nord spre Sud. şi Aegina a fost cuprinsă în acest grup al Sporadelor. în primul rând. sunt considerate că au jucat un rol esenţial în transferul de populaţie şi de cultură dinspre Orient spre Occident. din insule de natură vulcanică. se situează la marginea sudică şi sud-estică a lumii greceşti. în secolul al XIX-lea. Cea de a doua mare arie este cea insulară constituită. CÂTEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE ISTORICĂ Ceea ce numim cu un termen global Grecia antică reprezintă. inclusiv transferul de populaţie. în general. în marea majoritate a cazurilor. pornind de la mărturii arheologice. De notat că. Lesbos şi Samos dublează. ţărmul Asiei Mici.I. rolul de punte între zone de civilizaţii diferite. Se poate spune că aceste două zone reprezintă spaţii continentale discontinue. 7 . Cicladele care se distribuie în cerc. in jurul insulei Delos şi care au jucat funcţia de punte de legătură între Pelopones şi Creta. altele precum Cipru. dar care prin apropierea de Asia Mică şi de lumea orientală. Între aceste insule. Pe baza acestora s-a putut stabili. Sporadele. de dimensiuni variabile (cele mai mari fiind Samos şi Rodos) care sunt risipite fără nici o ordine aparentă. dacă se ia în calcul marea care desparte cele două regiuni. o multitudine de state autonome dispersate într-un areal geografic foarte vast şi divers din punct de vedere al condiţiilor de relief şi al mărimii. economic şi politic pot fi reconstituite. unele mai mari cum este Eubeia dublează ţărmul oriental al Aticii. Între acestea se află grupul de insule care formează arhipelaguri. în realitate. Funcţiile jucate de aceste zone din punct de vedere cultural. Zonele cele mai întinse sunt reprezentate de Grecia continentală cu un relief accidentat şi fragmentat.

istoric. Milet. Este vorba de texte (vezi Textele hurrite de la Enkomi. indiferent de 8 . este evident că relativul izolaţionism geografic explică constituirea de civilizaţii particulare cum sunt cea minoică. ideea legăturilor dintre cele două lumi. în etape succesive. Mai există un aspect asupra căruia trebuie să se insiste. dar aceste cazuri nu pot pune sub semnul întrebării faptul real. poate preluând mituri şi legende. Existenţa coloniilor-aşezări şi a coloniilor de cetăţeni (vezi Kythira. Fără nici o îndoială că unele date arheologice pot sugera situaţii înşelătoare. cât şi geografia antică au conservat. Şi anume acela al legăturilor dintre zone aparent izolate. Există şi alte argumente în favoarea vechimii şi importanţei legăturilor dintre Orient şi zona în discuţie. Nu trebuie uitat că atât istoriografia (v. Aceasta înseamnă nu numai că din punct de vedere cultural există un continuum. unele din acestea se vor integra în istoria generală a zonei (vezi descoperirile din Itaca şi din Lefkas). există o anumită unitate.Pe de altă parte. arhiva de la Tell-el Amarna. Cel puţin în Cipru (vezi scheletele de la Khirokitia). ci că şi rasial. poate şi etnolingvistic. cipriotă. se pare. ca şi scheletele din culturi databile în bronzul timpuriu din aceeaşi insulă confirmă această origine micro-asiatică a unor grupe de populaţie pătrunsă. Santorin. I). Ay. ci şi structura antropologică a primilor locuitori din insule. monumente de artă (vezi frescele cu destinaţie funerară din Egipt şi fresca navală din „casa amiralului” din Santorin). Este vorba de orientarea spre mare a celor mai importante structuri. existenţa unor cartiere creto-miceniene la Minet-el-Beidha etc. care. cicladică. contactele între insule şi dintre insule şi continent nu au încetat niciodată. în sine. pentru a nu opera decât cu câteva exemple) demonstrează. unele texte hitite). Nu trebuie uitat însă că există un lanţ de insule şi pe coasta Mării Ionice şi Adriatice şi că. Cea mai importantă funcţie a insulelor poate fi considerată aceea de a fi mijlocit transferul de civilizaţie dintre lumea Orientului Apropiat şi Mijlociu şi sud-estul continentului european. cel puţin din epoca timpurie a bronzului. în zonă. după toate datele de până acum. pot fi clasificaţi ca asianici. continentală şi cea de tip troian (care include şi Lemnos-ul şi Lesbos-ul). Kosmas. că izolarea nu este decât aparentă şi că. însă. Tucidide. în realitate. O confirmă nu numai influenţele culturale. Această idee este susţinută de folosirea numelui de carieni pentru locuitorii preheleni din Grecia continentală sau insulară.

În acelaşi timp. Cilicia. trebuie făcute. şi dinspre centrele metropolitane. Nu se pot trage concluzii pripite însă din această situaţie. Acest curent este urmat de două alte mari deplasări de 9 . Nu există dovezi ale unui sens contrar (dinspre continent spre insule). Şi această alegere explică şi dezvoltarea spectaculoasă a unor centre politice şi evoluţia lor quasi-simultană. şi unele corectări. nu poate exista nici un dubiu în ceea ce priveşte faptul că cele mai importante gravitează spre coaste şi spre mare. întrucât lumea miceniană a devenit o forţă maritimă foarte importantă. structuri continentale (v. în legătură cu acest aspect. O diasporă puternică va atinge zone mai puţin afectate de prezenţa miceniană până acum (Cipru. nu trebuie să se uite că există numeroase dovezi care confirmă continuitatea legăturilor cu lumea orientală şi în această perioadă. Mai mult. spre coasta Asiei Mici. Tesalia). cu sens unic şi anume dinspre Troada (plus insulele aferente) sau Ciclade spre Grecia continentală. Astfel. Palestina). şi spre ele. se semnalează un transfer de populaţie de exemplu din Creta spre Ciclade. Este cazul Tebei şi chiar al Micenei. in epoca timpurie a bronzului axele sunt. Va trebui să se stabilească prin cercetări viitoare cine a avut iniţiativa în acest proces de afirmare şi care au fost punctele sau zonele de contact dintre Orient şi Occident. În ceea ce priveşte direcţia mişcării. Continentul îşi ia revanşa o dată cu înflorirea civilizaţiei miceniene. cu precădere. este natural să se ia în consideraţie faptul că nu este vorba de o axă cu un sens unic. pentru zonele care dispun de porturi naturale. perioade din care se cunosc şi centre palatiale importante situate în zone mai retrase. Sfârşitul civilizaţiei miceniene nu echivalează cu încetarea legăturilor cu marea. Sigur. Când este însă vorba de oraşul grecesc. decât în cazul celor două insule din Marea Ionică (Itaca şi Lefkas). în funcţie de perioadă şi tip de cultură. spre Levant. spre interior. De data aceasta. la axa Grecia –Orient se va adăuga axa Grecia-Mediterana centrală. în vreme ce unele civilizaţii insulare (cretană şi minoică) exploatează şi dezvoltă contacte pe axe multiple.epocă şi indiferent dacă este vorba de Grecia continentală sau insulară. fie şi temporară. În epoca mijlocie a bronzului (mesoeladic) continentul se izolează. Aceasta înseamnă că există o preferinţă pentru coastă. Dimpotrivă este interesant să se urmărească existenţa. Este vorba de helladicul timpuriu şi de micenian. În vreme ce zonele care retardează sau care evoluează spre state de tip ethne sunt fără nici o excepţie. a unor axe cu dublu sens sau chiar cu mai multe sensuri sau cu sens unic.

Prin aceste mişcări s-a produs o nouă omogenizare. 10 . ci şi etnolingvistică. istorică şi etnolingvistică. nu numai culturală (ca în cazul cretanilor). Pornind de la această realitate geografică.populaţie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mică. ionieni şi dorieni. Este vorba de dispersarea celor trei mari grupe de vorbitori de dialecte greceşti: eolieni. Marea Egee poate fi denumită şi Marea Greacă.

. LIMBI ŞI DIALECTE Cine au fost creatorii diferitelor culturi sau civilizaţii din zona care va deveni predominant grecească reprezintă o problemă la care nu este uşor de dat un răspuns. acela de la Phaistos.H. dată care este acceptată pentru începuturile civilizaţiei miceniene. trebuie să fi servit la conservarea unor texte în ceea ce se numeşte dialectul eteocipriot. ce limbi s-au vorbit continuă să fie o mare enigmă.H. la câteva notaţii. vrăjitorii şi vindecători de animale alungate de titani din Pelopones şi instalate în Rodos. Este vorba de aşa numita ciprominoică 1 care. noi nu avem siguranţa în ceea ce priveşte limbile vorbite înainte de cca 1600 î. Din Creta primelor palate se cunosc texte redactate cu o scriere hieroglifică. în cea mai mare parte. deşi se cunosc mai multe sisteme de scriere care au precedat scrierea liniară B. după cunoştinţele actuale. datorită 11 . De exemplu. Doar pe discul de la Phaistos apar 45 de semne. în legătură cu care nu există acum nici un dubiu că este creaţia unor vorbitori de limbă greacă.II. unele cu funcţie de sufixe. Din păcate. Tradiţia istoriografică şi mitografică operează cu o serie de etnonime care nu pot fi recuperate în nici o formă. Faucounau (1999) să reia tentativa de a descifra discul de la Phaistos şi de a conchide. Ce a fost însă înainte de secolele XVI-XIV î. Din păcate.. Sunt deci tăbliţe numerice. Descifrarea scrierii liniare B a adus lumina necesară în această problemă. altele cu funcţie de prefixe (mai numeroase decât primele). se reduc. Camira şi Ialysos). nedescifrată până acum şi care pare să fi servit în administraţia palatială. pentru Rodos sunt pomeniţi ca primi locuitori fie telchinii (de la o denumire mitologică rezervată unor genii sau fiinţe supranaturale experte în metalurgie. Această caracteristică l-a făcut pe J. POPULAŢII. Alte etnonime rezervate populaţiilor prehelene sunt acelea de pelasgi şi lelegi. fie carieni. aceste semne descoperite pe tăbliţe şi pe un faimos disc. care s-a numit şi Telchinia şi unde ar fi întemeiat Lindos.

scrierea hieroglifică şi liniară A. în spaţiul egeo-mediteranian. în ultimul sfert al mileniului III (cca 2150 î. după datele C14 stabilite pe nivelul de distrugere EH II de la Eutresis şi că dispersarea vorbitorilor acestei limbi. Rodos. Opinia quasi-unanimă este aceea că primii greci (sau aheii) au pătruns de undeva din zona nord-dunăreană. în Peninsula Balcanică. că s-a notat cu acest sistem o limbă flexionară. În acest context nu socotim că este bine să se uite că. Această afirmaţie presupune că undeva. foarte aproape de limba epopeilor homerice. adică în secolul VI î.numărului mare de prefixe. trebuie asociată cu expansiunea miceniană în Ciclade. în general. poemelor homerice li s-a dat o structură unitară în Atena lui Pisistrate.H. scrisoarea Milawata. reprezentat 12 . după opinia lingviştilor. Nu ştim în ce măsură această operaţie a afectat sau nu limba celor două opere. Până la o lămurire definitivă este bine să se manifeste o oarecare prudenţă şi să se meargă pe ideea mai veche. Această concluzie nu rezolvă o problemă de fond şi anume data de la care se poate admite prezenţa.H. dar chiar pretinde că este vorba de un dialect proto-ionian. în Grecia continentală. Descoperiri arheologice şi arhive care foloseau scrierea liniară B (Cnossos). alte insule din Sporade şi chiar în Cipru şi pe coasta Asiei Mici. în afara zonei continentale. informaţiile despre Ahhjawa şi Atarassiya. Indiferent de acest aspect este necesar să se adauge că. ca urmare a aceste expansiuni şi a constituirii unui „imperiu” continentalo-maritim micenian. ca şi surse hitite (v. se iau în consideraţie suprapunerea a cel puţin două valuri de vorbitori de dialecte greceşti.). Cât priveşte limba textelor în scrierea liniară B. după tradiţie. s-au păstrat. Creta. mai recent.H. Şi că nu există siguranţa decât pentru textele redactate în liniara B. (secole în care se presupune că cele două epopei au fost elaborate) grupuri care utilizau o limbă foarte apropiată de limba tăbliţelor de la Pylos. a vorbitorilor de limbă greacă. reprezentat de aheeni şi un val. aceasta este. până în secolele VIII-VII î.. schimbarea numelui insulei Rodos care devine Ahaia) dovedesc procesul general de elenizare. Faucounau merge foarte departe atunci când postulează nu numai că limba discului de la Phaistos este o limbă greacă. databil între cca 1200-1050 î. că nu se cunosc încă limbile sau dialectele care au folosit CM 1. insulară sau în zonele de refugiu al micenienilor. Cel timpuriu.H.

Doric în Sudul Peloponesului (Laconia şi Messenia). Nordul Sporadelor. Nu numai în plan cultural. Indiferent de deosebirile dialectale. acolo. Chios şi coasta centrală a Asiei Mici. descoperirile arheologice nu susţin o prezenţă masivă miceniană. Greaca de nord-vest vorbită în nordul şi vestul Peloponesului (Elida. Ciclade. răspândirea acestor dialecte este rezultatul unor migraţii. poate mai aproape de aheană. 2. existenţa mai multor dialecte greceşti care în Antichitate se exclud din punct de vedere geografic. Rodos. ci şi lingvistic în asemenea măsură încât este extrem de dificil de recuperat ceea ce reprezintă. adică în Focida. şi anume. Argolida. Eubeea. 4. Fără nici o îndoială. rămâne un fapt sigur. Creta. Este vorba de omogenitatea etnolingvistică şi culturală care o diferenţiază de alte arii geografice ale lumii mediteraneene antice. Dincolo de aceste discuţii care nu beneficiază de unanimitatea lingviştilor şi arheologilor. Lesbos. Eolic vorbit în Tesalia. până la urmă elementul grec a prevalat şi a absorbit tot ceea ce reprezintă fond preindoeuropean. Aceasta înseamnă că şi în condiţiile confruntării dintre comunităţi cu nivele de dezvoltare diferite (cele protourbane din Ciclade şi Grecia continentală) şi cele urbane din Creta şi Cipru şi cele aflate în stadii mai puţin evoluate cum erau cele ale protogrecilor. mai multe dialecte: 1. 5. se consideră că ar fi existat un dialect arcado-cipriot (înaintea dorienizării insulei). Kos. Dacă se dă crezare lui 13 . 3. Beoţia. considerat a fi mai timpuriu. coasta sudică a Asiei Mici. Karpathos şi Kythira. Din păcate. textelor legislative şi a inscripţiilor. Locrida şi Etolia.de vorbitori ai dialectului doric a căror patrie este asociată cu spaţiul nordvestic al Greciei continentale. mai ales în Myc IIIC în Arcadia. În sfârşit. Dardanele. Ionic vorbit în Atica. pe baza textelor literare. care să justifice o perpetuare a unor structuri lingvistice mai vechi. ţărmul nordic al Asiei Mici. din punct de vedere al vocabularului. Lingviştii deosebesc. o moştenire rezultată din acest proces. O problemă mult mai dezbătută este aceea a ordinii în care purtătorii diferitelor dialecte au pătruns în Grecia. este necesar să se sublinieze o realitate care este specifică lumii greceşti. Aigialeia) şi în părţi ale Greciei Centrale.

aceştia par să fie ultimii veniţi dintr-o zonă mai puţin atinsă de civilizaţia miceniană. Aceste fenomene care se constată în Pelopones. bănuită datorită naturii cultului lui Apolo de la Amyklai (care se particularizează prin integrarea lui Hyakinthos). precum şi unei serii de ceremonii religioase şi calendarului. nu se pot explica fără să fi avut loc o asemenea convieţuire între noii veniţi. atunci un dialect proto-ionic a fost cel mai devreme folosit în zona egeeană. ataşaţi cultului lui Apolo Lykeios şi sărbătorii pastorale Karneia şi vechea populaţie locală. ceramică lucrată cu mâna şi ceramică miceniană sau submiceniană. Dacă este vorba de un atac respins şi real. Acestui argument i se adaugă o foarte importantă moştenire religioasă de epocă miceniană. Întrebarea este dacă mai înainte sau după prăbuşirea palatelor sau dacă pătrunderea lor reprezintă unul din factorii care au contribuit la reruralizarea Greciei. Argos. Asine) apar în asociere. cultului Orthiei la Sparta. în aria doriană. care înfăţişează o luptă între micenieni şi personaje îmbrăcate în blăni de oaie. De aici ideea convieţuirii a două grupe cu o cultură şi dialecte diferite. Că exista o ameninţare din partea unor grupuri pastorale o sugerează o frescă de la Pylos. 14 .Faucounau. asta este greu de stabilit. Cât priveşte pe dorieni. Sigur este doar faptul că în unele centre miceniene importante (Tirynth. în case de tip absidal.

quasi-totalitatea insulelor greceşti rămân nepopulate. Cipru (Khirokhitia) şi Creta (Cnossos). Afirmaţia se bazează pe descoperirea de piese din obsidiană în nivelele mezolitice din peştera Franchti din Pelopones. Primul fenomen şocant rămâne faptul că. este evidentă originea microasiatică a celor dintâi locuitori.III. Doar în Dodecanez şi în Kos (din Ciclade) se cunosc culturi neolitice târzii.Sesklo şi Dimini) şi Creta şi Cipru ţine de discontinuitatea dintre neolitic şi culturile epocii bronzului timpuriu. Cel de al doilea aspect interesant priveşte identificarea mai multor nivele neolitice preceramice în trei zone aflate la distanţe apreciabile: Tesalia. ca şi in Creta şi Cipru. Creta şi Cipru continuă neîntrerupt contactele cu Asia Mică. Deosebirea esenţială între neoliticul Tesalian (în principal. Această realitate apare cu atât mai ciudată cu cât nu există nici un dubiu că. cel puţin Cicladele. în afară de Cipru şi Creta. Este vorba de curentul cu două direcţii . erau vizitate de continentali încă din mezolitic. Cu neoliticul târziu 15 . trebuie să se adauge că în vreme ce neoliticul continental (Tesalian şi cel din Peninsula Calcidică) se află. Este important de subliniat faptul că în toate aceste trei zone există o continuitate de evoluţie (chiar de loc) de la neoliticul preceramic la neoliticul ceramic care parcurge toate fazele de dezvoltare. în perioada arhaică şi clasică distribuţia geografică a culturilor neolitice nu urmează modelul la care ne-am fi aşteptat. în legătură cu lumea nord-balcanică şi norddunăreană. De asemenea. CULTURI PREISTORICE ÎN GRECIA Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în epoca bronzului. chiar la nivelul protoSesklo spre Macedonia de vest şi peste Dunăre unde îl găsim la Cârcea (Dolj) şi Gura Baciului (Cluj). culturile cu ceramică pictată.dinspre Tesalia. în toate fazele de evoluţie. Este fondul pe care se vor dezvolta culturile cu ceramică pictată din Europa est-centrală. În cazul Dodecanezului. Mai există un aspect interesant care trebuie pus în valoare.

v. De notat că nu criteriul geografic este fundamentul în această schemă. chiar Atena) şi în Pelopones. la rândul lor subdivizate (dacă este cazul. Fără ca ideea să fie absolutizată. dezvoltarea este mai lentă. Cel de-al doilea criteriu este cel geografic care divide spaţiul egeomediteranean în cinci mari zone: zona troiană (foarte importantă pentru bronzul timpuriu). este obligatoriu să se atragă atenţia asupra lipsei de continuitate dintre neolitic şi culturile epocii bronzului. se poate specula dacă nu cumva zonele în care s-a observat nu numai o foarte mare vechime a vieţuirii neolitice. după care s-a structurat o aşezare nouă databilă în bronzul timpuriu. se constituie cele mai timpurii complexe palatiale. particularităţile trăsăturilor prin care pot fi definite aceste zone: 16 . De aici saltul mai timpuriu la structuri statale de tip palatial. cretană (minoică) şi cea continentală sau helladică. Cazul cel mai ilustrativ rămâne Grecia continentală unde două posibile migraţii au provocat un recul şi explică. Elemente Gumelniţa-Sălcuţa. cazul helladicului mijlociu şi târziu) pentru fiecare zonă în parte. III). observaţiile stratigrafice şi trăsăturile culturale nu au permis să se constate vreo legătură genetică între ele. aceasta are un dublu criteriu de clasificare. Sălcuţa. care subdivide în trei perioade principale (I. mai exact. au avut un ritm de dezvoltare mai alert. Grecia continentală unde. Cernavodă) direcţia se modifică. În sfârşit. II. zona cicladică. diferenţa de cca 400 de ani între faza veche a palatelor cretane şi începuturile formării culturii miceniene pe continent. în bronzul mijlociu. Situaţia cea mai frapantă rămâne cea de la Lerna unde s-a constatat că o aşezare neolitică a fost nivelată. Există şi culturi neolitice în Grecia centrală (v. ci şi o continuitate între faze şi perioade. într-o măsură foarte mare. Observaţia priveşte. zona cipriotă (cipriot). Cernavodă-Ezero le găsim în Calcidica şi în Tesalia în nivele Rachmani şi Larissa. Este cazul Ciprului şi al Cretei unde. Tesalia şi Calcidica rămân zonele cele mai active din acest punct de vedere. Cât priveşte epoca bronzului.şi eneoliticul (Gumelniţa. Un criteriu de bază tripartit. cu precădere. în subfaze. Nu au însă strălucirea neoliticului Tesalian. chiar şi în cazurile în care o aşezare din epoca bronzului a fost întemeiată într-o zonă unde a existat o aşezare neolitică. ci criteriul cultural. În vreme ce în zonele în care s-au produs fenomene de discontinuitate sau acolo unde culturile bronzului timpuriu sunt asociate cu fenomene de migraţie.

Zonele vizate sunt Cicladele. Importuri troiene apar şi în Grecia continentală şi în insulele din vestul Peloponesului. definibil prin predilecţia pentru piese de podoabă din argint şi din plumb şi prin vase şi idoli tipici).H. dar şi spre Creta (unde se pare că au creat un mic spaţiu de colonizare pe coasta de Nord. obiceiuri funerare. sunt de subliniat agresivitatea. Aceste insule au facilitat pătrunderea unor elemente de civilizaţie cretană în Grecia continentală. cipriot. poate şi Mari pe Eufrat. Problema cea mai importantă este aceea de a stabili proporţia între factorii de evoluţie internă a culturii mesohelladice şi influenţele cretane care au determinat constituirea civilizaţiei miceniene. zona Halicarnas. Lesbos. puterea de pătrundere şi chiar de colonizare a cicladicilor la nivelul fazelor Cyc timpuriu II şi III. Cea de a treia zonă de interes este Levantul şi Egiptul. aşezările de la Lerna şi Ay. Cu epoca mijlocie a bronzului două culturi devin predominate: cea cretană care chiar de la nivelul primelor palate (cca 2000 î. economie. şi chiar spre insulele din vestul Peloponesului (Itaca şi Lefkas). Samos şi care influenţează Calcidica şi chiar regiuni mai nordice – nordul Peninsulei Balcanice şi chiar zone de la nord de Dunăre. orientarea pare să fie tot spre Mediterana centrală (Sicilia. ceramică. O importantă colonie micro-asiatică este cea de la Milet. la nivelul minoicului timpuriu. via Lefkas.) dezvoltă o politică de întemeiere de colonii (colonii-aşezări şi colonii de cetăţeni). Kosmas). În ceea ce priveşte contactele între culturile insulare (cicladic. Dinspre Creta. În vreme ce ciprioţii din Cypriot timpuriu se mişcă. În Thera şi Kythira sunt întemeiate veritabile colonii. contacte culturale şi influenţe. artă. insulele din apropierea Ciprului. coasta centrală a Asiei Mici. minoic) şi cele continentale (troian şi eladic). credinţe. spre Sicilia (unde li se atribuie crearea culturii Castelluccio). podoabe corporale şi vestimentare. De data aceasta începe să funcţioneze principiul importanţei coastelor şi insulelor în raport cu zonele continentale. Se mişcă şi spre continent (v.aşezări. pe lângă exportul de obiecte de lux. Influenţa troiană nu se reduce la această arie. o serie de inovaţii în arhitectura palatelor (faţada primului palat de la 17 . Italia continentală şi Egipt).Lemnos. Fără nici o îndoială. Mişcarea cicladicilor spre nord-estul Mării Egee a fost blocată de purtătorii culturii troiene care colonizează principalele insule ce dublează ţărmul Asiei Mici .mod de aşezare.

mai ales. dar acestea vor căpăta un aspect particular abia în condiţiile mişcărilor care au dus la prăbuşirea civilizaţiei miceniene şi la declanşarea acelui fenomen de migraţie cunoscut din surse egiptene drept „invazia popoarelor mării”. Cel mai bine se constată această tendinţă în tematica frescelor din Thera care se diferenţiază de aceea a celor minoice propriuzise.Pylos. între altele. mormintele cu cupolă (v. Fără îndoială că legăturile cu lumea Greciei continentale nu lipsesc. cu semne de ziduri cretane). Peristeria). scufundarea flotei cretane. Trebuie spus însă că. tehnica ceramicii cu lustru.. poate ca urmare a unui cutremur devastator care a provocat. de Kythira. există tendinţa de supravieţuire a unei părţi a spiritului local. 18 . acesta va domina în bronzul mijlociu şi târziu Levantul şi Egiptul. În aceste împrejurări lumea continentală care atinsese până atunci o mare dezvoltare îşi ia revanşa preluând nu numai vechile zone de colonizare. Această preeminenţă cretană ia sfârşit în jur de 1450-1400 î. unele forme de vase (cupele tip Vapheio) se datorează contactelor cu lumea cretană. în Ciclade. unele motive decorative (iedera. dincolo de unele prezenţe copleşitoare care se observă. dar şi instalându-se în Creta însăşi. extrem de bogat în două resurse căutate în Orientul Apropiat (arama şi opiul). mediată în special. toporul dublu).H. Cât priveşte Ciprul.

H.H. Creta aflându-se la distanţe egale de Europa. prin descoperirile lui Arthur Evans de pe insula Creta. bogăţia regilor micenieni au prin contururi reale. războiul troian. Cronologia Începutul secolului XX a produs o adevărată senzaţie în lumea ştiinţifică.H. Minoicul târziu (MT) (1580 – 1200 î. în evoluţia căreia se desprind trei etape mari (conform sistemului cronologic propus de Evans). cu următoarele subetape: MTi I (3000-2800). în care s-au „topit” mai multe influenţe străine. MM III (1750-1580). cultura cicladică. H. cultura heladică (Grecia continentală): I.). MT III (1400-1200). în favoarea căreia vorbesc numeroasele descoperiri de topoare. cu următoarele perioade MT I (1580-1450). a metalurgiei bronzului. Sistemul palatial Avântul social-economic din prima jumătate a mileniului III î. Minoicul mijlociu (MM) (2100 – 1600 î. a fost determinat de câţiva factori decisivi: 1) poziţia geografică avantajoasă. ceea ce explică complexitatea culturală a civilizaţiei minoice. CRETA ŞI MICENE 1. cu următoarele subetape MM I (2100-1900). MT II (1450-1400). 2.H. Miturile despre regele Minos. 2) dezvoltarea rapidă a meşteşugurilor. dezvăluind omenirii mărturiile existenţei unor civilizaţii înfloritoare. caracteristice în linii mari tuturor centrelor culturale din bazinul egean (cultura minoică. vârfuri de lance şi 19 .).). Minoicul timpuriu (MT) (3000 –2100 î. Este vorba de civilizaţia creto-miceniană. Această situaţie este fructificată prin întreţinerea unei intense activităţi comerciale pe mare. MTi III (2400-2100). în special. III. care au dominat bazinul egeean în mileniile III-II î. MTi II (2800-2400).IV. Asia şi Africa. II. MM II (1900-1750). Civilizaţia minoică Apariţia aşezărilor urbane.

care era controlată prin sistemul „mărcii olarului”) şi. ci şi ţărmurile de atacurile piraţilor. unde numărul mormintelor individuale creşte în defavoarea celor familiare). adevărat popas.(„palatele vechi”) şi 1750 –1425 î. cât şi în cel meşteşugăresc. XIX-XVIII î. ci şi cele mediteraneene. în schimbul ceramicii de lux) . uleiuri parfumate etc.a. Cnossos-ul reuşeşte să-şi impună autoritatea şi să unifice teritorial. cretanii şi-au stabilit pieţele de materie primă. Ugarit. de unde vasele comerciale ajungeau până în Laconia şi Argolida. Aceste nuclee urbane se prezintă sub forma unor centre teritorial –administrative. care reuşesc să–şi impună şi supremaţia politică (polarizarea societăţii este reflectată şi de construcţiile funerare din sec. Phaestos. de unde cretanii aduceau fildeş. celelalte palate recunoscându-i supremaţia. care se luptau pentru hegemonie în insulă (cercetările din ultimul timp au permis o nouă precizare a limitelor cronologice pentru cele două perioade ale palatelor cretane: 1925-1750 î. În afară de aceasta. în special. Pentru a înlesni relaţiile economice cu Grecia continentală.. Cele mai strânse legături se stabiliseră cu Egiptul. în domeniul comerţului pe mare. administrativ şi. fără o flotă puternică ar fi fost imposibilă supremaţia politică a Cretei asupra insulelor Cicladice şi a ţinuturilor de coastă ale Greciei continentale. reşedinţe ale puterii politice. economice şi religioase. acestea cuprindeau nu numai porturile egeene (din Cipru. de exemplu. care ia forma unor structuri palatiale cunoscute până acum în câteva centre zonale (la Cnossos. În ceea ce priveşte legăturile economice ale Cretei. mai ales. Dezvoltarea negoţului maritim a necesitat organizarea unei puternice flote comerciale. pentru a-şi asigura producţia. palatul administrează întreaga activitate.pumnale din acest metal. capabile să asigure nu numai mărfurile. După 200 de ani.(„palatele noi”).). producţia metalurgică. totodată. ceramica de lux. deţinând monopolul asupra celor mai profitabile ramuri ale producţiei (descoperirea uriaşelor depozite de produse fiind o mărturie a veniturilor regale atât în domeniul agricol. printre care Byblos. Kato Zakros. politic insula. În consecinţă şi activitatea economică este administrată într-o nouă formulă. Mallia. Din punct de vedere economic. H. piese de podoabă ş. 20 . într-o oarecare măsură. iar de aici până în regatul Mari. propria producţie (în special. se aducea arama. producţia ceramicii de lux Kamares. unde îşi realizau. a. 3) concentrarea de averi fabuloase în mâinile unor familii. Archanes). pe insula Kythira a fost înfiinţată prima colonie minoică.H.H. În concluzie.

b. Specializarea strictă a activităţilor meşteşugăreşti (producţia ştampilelor din piatră, construcţia de nave, prelucrarea lemnului, dulgheritul) a determinat apariţia unor noi profesii, cum ar fi corăbierii, navigatorii, personalul calificat, negustori şi, respectiv, a unei noi categorii sociale, care nu mai avea nimic cu vechea structură gentilică. Astfel se modifică întregul sistem de relaţii sociale. Săpăturile din apropierea centrului de la Malia (Cartierul Mu) sau Phaistos (Monastiraki) au scos la iveală ruinele unor edificii impunătoare, diferite de palat, care ar sugera existenţa unei birocraţii, din care făceau parte funcţionarii ce gestionau activităţile economice la palat. Nu mai puţin evidentă este această stratificare socială şi în cadrul necropolelor, unde se cunosc câteva tipuri de morminte, printre care unele cu un bogat inventar funerar (inclusiv, obiecte şi arme de lux, ca în cazul necropolei de la Hysolakkos (Malia)). Se particularizează un corp de scribi specializaţi pe cele două sisteme de scriere. c. O altă caracteristică a sistemului palatial o constituie activitatea edilitară, în special amenajarea acropolei, care cuprindea, pe lângă palatul regal, depozitele regale, arhivele, pieţe publice, ateliere meşteşugăreşti, vile impunătoare. La acestea se adaugă un şir de alte elemente ale infrastructurii: construcţia de drumuri (de la Cnossos, spre sud, până la golful Kommos), apeducte etc., care presupunea concentrarea unei impunătoare forţe de muncă, aflată sub ascultare regală. d. Nivelul înalt de dezvoltare al societăţii cretane este dat de inventarea sistemelor de scriere, a cărei necesitate a fost determinată de ducerea unei evidenţe contabile stricte, pe de o parte, şi de întreţinerea legăturilor diplomatice, pe de altă parte. Au fost descoperite arhivele palatului de la Cnossos, Pylos, care cuprind liste de inventar, evidenţe contabile; de asemenea trebuie reţinute inscripţiile de pe vasele de ritual. Astfel s-a constatat că în lumea egeeană au circulat 3 sisteme de scriere: scrierea veche-hieroglifică (I jum. a mln. II î. H.) şi 2 tipuri de scriere liniară, liniar A (sec. XVII –XIV î. H.) şi liniar B (sec. XIV-XIII î. H.). Până la mijlocul secolului trecut, aceste surse epigrafice au rămas în afara cunoaşterii şi abia în 1952 M.Ventris şi J.Chadwick au reuşit să descifreze scrierea liniară B. Interpretarea inscripţiilor nu a fost prea uşoară, dat fiind faptul că cele 88 de semne scrise nu puteau fi nici litere (prea multe pentru un alfabet) şi nici cuvinte (prea puţine pentru o limbă). Acestea se pretau mai mult unei scrieri silabice, fiecărui semn
21

corespunzându-i câte o silabă. S-a stabilit că inscripţiile au fost făcute în limba greacă, înregistrându-se un şir de asemănări cu dialectele arcadocipriot şi eolic ale limbii vechi-greceşti, ceea ce vine să susţină originea aheeană a primului val de migratori. Se pare că sistemul de scriere (liniar B) a fost împrumutat de la populaţia pre-greacă, (care folosea şi liniarul A) şi a fost adaptat cerinţelor fonetice ale limbii greceşti. Pe baza descoperirilor de la Pylos şi Cnossos, liniarul B a fost în uz între cca 1450-1400 î. H. e. În ceea ce priveşte viaţa religioasă, amenajarea unor spaţii cultuale în incinta palatelor de la Cnossos şi Phaistos, cât şi reprezentările murale cu motive ceremoniale, sugerează poziţia dominantă a regelui în cadrul cultului. 3. Aspecte ale regalităţii cretane. Thalosacraţia minoică (sec.XVII – XV î. H.) Decăderea Cretei (sec. XIV) Dezvoltarea civilizaţiei cretane este întreruptă violent către 1700, când sunt distruse toate structurile palatiale. Cauzele acestui fenomen au fost puse pe seama unor cataclisme naturale (cutremur), nefiind excluse nici alte explicaţii, legate de o eventuală invazie străină sau de rivalităţile politice din insulă. Refacerea palatelor se produce destul de repede, marcând începutul unei „ere noi”, de maximă strălucire, când Creta reuşeşte să-şi impună statutul de mare putere. Înalţarea noilor palate la Cnossos, Phaistos, Kato Zakros, Mallia, Gournia, Palaikastro este asociată cu creşterea populaţiei urbane şi cu instituirea unei structuri politico-administrative centralizate, susţinută de activitatea unui riguros aparat birocratic. Impunerea unui sistem unic de măsuri şi greutăţi face dovada acestei unificări. Se pare că importanţa centrelor politico-administrative regionale nu este aceeaşi. Mai multe elemente reflectă decăderea activităţii economicocomerciale a palatului de la Mallia (depreciată şi de o oarecare scădere a populaţiei), a celui de la Phaistos şi pledează pentru supremaţia politică şi economică a palatului de la Cnossos. După o ipoteză, celelalte palate nu ar fi fost decât reşedinţe temporare ale regelui cretan sau au avut funcţia unor centre administrative speciale, aşa cum a fost, probabil, palatul de la Kato Zakros, ridicat pe la 1600.
22

a. Creşterea puterii politice şi economice a dinastiilor cretane a determinat activizarea politicii externe a acestora, orientată spre rezolvarea câtorva obiective majore:1) controlul politic şi supunerea unor zone bogate în materii prime; 2) acapararea de pieţe noi de desfacere a propriei producţii (de ex., în scrierile egiptene apare o ţară cu numele Keftiu (identificată cu Creta), 3) controlul pe mare, pentru a asigura securitatea transportului de mărfuri maritim. În interiorul unei case de pe Akrotiri („Casa de Vest”) s-au descoperit un şir de fresce murale, pe care apar câteva tipuri de corăbii şi ambarcaţiuni cretane („fresca amiralului”). Nu în ultimul rând, tendinţa cretanilor de a se instala în noi teritorii coincide şi cu un anumit spor demografic. În această perioadă, Creta devine un adevărat imperiu maritim – stăpână a mărilor (thalassocraţie), care îşi impune autoritatea politică şi economică asupra unui şir de insule din marea Egee, fără a se putea vorbi de o colonizare propriu-zisă a acestora. Despre politica regelui Minos relatează Tucidide, care menţionează faptul că, după cucerirea insulelor Cicladice, regele cretan şi-a numit fiii în calitate de dinaşti. Ca urmare a expansiunii către Grecia continentală, aceasta este integrată cultural în spaţiul egeo-cretan. b. Din punct de vedere administrativ se atestă o descentralizare a sistemului de administraţie, care este asigurat, în numele palatului, de marii funcţionari, rezidând, eventual, în impunătoare edificii din zonele rurale: Haghia Triada (nu departe de Phaistos), Pyrgos, Zakros (casa A). Acestea se prezintă sub forma unor vile, cu 20-30 încăperi, iar alături erau amplasate hambarele, pivniţele, atelierele de producţie, care vin să întregească imaginea unei gospodării bine puse la punct, orientată nu numai spre consumul propriu, dar şi pentru schimb. Dat fiind nivelul lor de organizare, nu este exclus ca, mai devreme sau mai târziu, proprietarii acestor reşedinţe să fi aspirat la o anumită autonomie politică, în opoziţie faţă de dinastia minoică. c. Dezvoltarea economică a Cretei este reflectată şi de amploarea activităţii edilitare, coordonată de administraţia regală de la Cnossos: a fost reamenajat vechiul traseu care lega nordul de sud, de-a lungul căruia, fiind amplasate puncte de pază, au fost construite noi drumuri. Aproape toate localităţile de coastă erau prevăzute cu ziduri de apărare; tradiţia arhitecturală cretană poate fi urmărită şi în Ciclade, iar anumite elemente se regăsesc până şi construcţiile din Byblos şi Ugarit.
23

Întreţinerea unei vieţi economice intense este confirmată şi de descoperirea unui şir de tăbliţe, ce cuprind evidenţe contabile, cu trecerea în revistă a tuturor tipurilor de produse, începând cu cele agricole (ulei, vin, grâne) şi terminând cu cele meşteşugăreşti (ceramică, textile, aur, fildeş, vase de piatră, sigilii); la fel şi existenţa unor lingouri de aramă sugerează folosirea lor în calitate de monedă de schimb. În această perioadă Creta se impune şi ca generatoare de idei artistice (cum ar fi noile stiluri decorative în ceramică), la care vom reveni în capitolul consacrat Artei cretane. d. Se generalizează scrierea liniară A, fără a fi scoasă din uz scrierea hieroglifică În opinia unor cercetători, decăderea acestei civilizaţii înfloritoare este cauzată de o catastrofă de proporţii, care s-a produs pe la 1450 î.H. şi care a distrus definitiv centrele palatiale din insulă. Este vorba despre erupţia unui vulcan din Thera, care a provocat un cutremur devastator, urmat peste tot de incendii. S-ar putea, însă, ca acestea să fi fost provocate de noii cuceritori – aheenii veniţi din Grecia continentală, care preiau puterea la Cnossos, Creta devenind, astfel, o parte a lumii miceniene. Există şi o a treia opinie, care atribuie unor conflicte interne cauza acestor schimbări, venirea aheenilor fiind plasată pe la 1370 sau puţin după această dată, când are loc o noua distrugere a Cnossos-ului. Asistăm la o schimbare a raportului de forţe în Egeea, marcat de dispariţia civilizaţiei cretane şi ascensiunea celei miceniene. La răscrucea veacurilor XII-XI î.H., Creta este lovită de un nou val de migraţii, de data aceasta fiind vorba de dorieni. 4. Civilizaţia miceniană Descoperirea acestei civilizaţii se leagă de numele lui H.Schliemann, care în anul 1876 inaugurează seria săpăturilor de la Micene. Rezultatele cercetărilor au scos la iveală vestigiile unei lumi vechi ale cărei începuturi urcă până spre sfârşitul mln. III î. H., când un grup de păstori indo-europeni, veniţi din nordul Peninsulei Balcanice, se instalează aici. Urmează un regres temporar (dat fiind faptul că la venire aheenii au găsit aici structuri protourbane net superioare tipului lor de organizare), situaţia schimbându-se abia peste câteva secole, când putem vorbi despre perioada de vârf a structurilor palatiale miceniene
24

: Tezaurul lui Atreu) şi morminte cu puţ. descoperite în unele centre palatiale cunoscute până acum în Messenia. relevând prin aceasta poziţia – cheie a posesorilor lor (dinaşti. conform informaţiilor cuprinse în tăbliţe. apar primele tăbliţe în liniara B) şi constituirea unei categorii de scribi. Pylos. care este o altă caracteristică a lumii miceniene. într-o evidenţă contabilă de la Cnossos. vorbesc despre atingerea unui nivel înalt de civilizaţie.: Micene. H). Descoperirea cercului A de morminte cu un bogat inventar funerar de la Micene indică cristalizarea unei categorii războinice cu un statut special. În favoarea avântului economic din această perioadă pledează mai mulţi factori: 1) După cum am relatat mai sus. Tirynt) – centru politic şi administrativ.Spre deosebire de lumea cretană. care aveau în sarcină gestionarea activităţii şi a producţiei agricole şi celei meşteşugăreşti. în fruntea căreia se afla regele. înconjurate de ziduri ciclopice. În ceea ce priveşte inventarul funerar. creşterea vitelor şi producţia meşteşugărească. 25 . sec. care corespunde eladicului târziu.XV î. Cercetările arheologice au scos la iveală ateliere de prelucrare a pietrei. în incinta cărora se afla palatul regal (ex. Beoţia. 2) Adoptarea sistemului de scriere (către mij. binecunoscut în urma numeroaselor contacte dintre aristocraţia războinică aheeană şi familia dinastică cretană. Acestea sunt inspirate de modelul cretan. economia miceniană se baza pe trei ramuri importante: agricultura. care sunt circumscrise incintei palatului.. cum ar fi cupele cu picior). Atica. controlul circulaţiei bunurilor (prin sistemul de sigilii) şi evidenţa lucrătorilor (vezi în acest sens arhivele de la Pylos). Argolida.(1600-1200 î. economice şi culturale. ateliere de bronzuri (vase. acesta este deosebit de bogat şi cuprinde inclusiv vase şi bijuterii din aur şi argint. inventarul mormintelor reflectă gradul de prosperitate a societăţii miceniene. ale cărei influenţe le-a cunoscut. a. ateliere ceramice (ceramica miceniană se particularizează prin noi forme. b. Spre exemplu. care s-a răsfrânt asupra tuturor aspectelor vieţii politice. lumea miceniană este pătrunsă de o altă mentalitate. Astfel. Este vorba despre morminte tip tholoi (ex. Acumularea acestor bogăţii s-a făcut în mare parte pe calea armelor. arme de lux şi măşti de aur. membri marcanţi ai aristocraţiei).H. arme) şi aur. a fildeşului. În primul rând este vorba despre ridicarea unor centre politice şi religioase.

c. oferind indicii sigure de sincronizare cronologică). care. Dar şi aceste informaţii sunt incomplete. mai ales în ceea ce priveşte formele ceramice (nu este întâmplător faptul că vase miceniene s-au descoperit în mai multe locuri din Egipt. Dezvoltarea metalurgiei la Pylos este reflectată de textele care atestă activitatea celor 400 de fierari recenzaţi. descoperite atât în Mediterana orientală. a sec. modalităţile de percepere a acestora. dar mai mici dimensional decât palatele regale. care conţin unele informaţii privind sistemul de taxe şi impozite.care inserează mai multe tăbliţe. numărul bucăţilor de pânză. în final. XIV]. inclusiv în mormântul faraonului egiptean Akhenaton [a II jum. Paralel sunt menţionaţi lucrătorii 26 . nu i se cunosc atribuţiile). care par să se constituie într-o nobilime ereditară) Nu ştim statutul juridic al populaţiei ce muncea pentru palat. cât şi în cea occidentală. se pare. societatea miceniană se încadra în următoarea schemă funcţională: − regele micenian. ceea ce presupune existenţa unui corpus funcţionăresc. Reieşind din sursele existente. dar un lucru este sigur: alături de persoanele libere din punct de vedere juridic se aflau şi persoane dependente – sclavi. desemnat într-un şir de texte cu termenul de Wanaka (dar nu este exlus să fie vorba despre un stăpân divin). aceasta poate fi parţial stabilită reieşind din datele furnizate de cercetarea ritului şi a ritualului funerar. − funcţionarii palatului: lawagetas (cel mai înalt titlu după rege. În câtva texte de la Pylos apare un nume etnic ce indică originea est-egeeană a unor grupuri de femei. 3) Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre structurile miceniene continentale şi cele insulare. Un alt izvor îl reprezintă tăbliţele. În afară de aceasta trebuie menţionat faptul că cristalizarea unei aristocraţii militare este sugerată şi de descoperirea unor edificii impunătoare. cantitatea de lână produsă şi. personaje cu funcţii administrativteritoriale (administratorii districtelor – korete. care nu erau altceva decât reşedinţe. În ceea ce priveşte structura socială. capabil să aibă sub control veniturile statului. este dat numărul total de turme de oi. administratorii provinciilor – damokoro şi duma) − suita regală – equeta (formată din aristocraţi –militari. bronzuri sau fildeşuri (la Delos). sunt prizonieri de război.

adică pământul regal) şi ateliere meşteşugăreşti. viaţa centrelor palatiale miceniene. afectând grav cetăţile miceniene. Astfel. O nouă serie de distrugeri majore intervine către sfârşitul secolului al XIII-lea. care reuşesc să-şi impună dominaţia în cea mai mare parte a Greciei meridionale şi în insulele sudice din marea Egee (printre care Creta. a fost urcată până la o dată apropiată de 1300. Orchomene. ceea ce presupune existenţa unui domeniu regal. distrugerea palatului de la Pylos. Caracteristica acestei perioade este intesificarea construirii de fortificaţii în spaţiul civilizaţiei miceniene. prima în rândul centrelor miceniene. ci despre o decădere treptată. Micene este mistuită de un incendiu către mijlocul secolului XIII. nu se poate vorbi despre un nivel uniform de distrugere. Dar cercetările arheologice nu au confirmat această ipoteză. 27 . până la dispariţie. Nichoria). Rodos). Alta este situaţia în cazul unor situri nefortificate (Koraku. aşa încât. în aceeaşi perioadă este distrusă parţial şi Teba. a căror dezvoltare n-a fost deloc perturbată. care cuprindea o proprietate funciară (temenos-ul regal. Decăderea puterii miceniene şi dispariţia acestei civilizaţii este pusă pe seama invaziilor doriene. ba chiar se poate vorbi despre un avânt economic.regali. În concluzie. care ar fi perturbat grav. nu se poate vorbi despre o distrugere generalizată şi brutală a civilizaţiei miceniene. populaţii din nordul Peninsulei Balcanice.

Asiria. în jurul lui funcţionând ateliere regale/stat. SISTEMUL PALAŢIAL ÎN EGEEA ŞI MEDITERANĂ: CIPRU. de aici constituirea unor arhive şi formarea scribilor. se bucură de graţia divină (este vicar al Zeului pe pământ sau chiar epifanie a divinităţii). deţine controlul agriculturii. În rest. Într-o primă etapă a cercetării s-a optat pentru soluţia statului centralizat în Creta (având drept centru Cnosos-ul) şi pe continent (cu punct central la Micene). ceea ce presupune şi producţie controlată şi perceperea de taxe în natură. 28 . o arhivă de stat. regele deţine puterea politică şi economică şi. pentru rege. se dezvoltă un mod de viaţă şi un tip de civilizaţie care se propagă în afara palatului şi care este imitat de „provinciali”. în mod obligatoriu. după moment.V. în sensul că. funcţionari administrativi şi scribi. sunt suficiente fidelitatea şi recunoaşterea autorităţii sale ca şi plata impozitelor (v. după caz. comunităţile locale păstrează o autonomie mai largă sau mai restrânsă. CRETA. Fără nici o îndoială că există o serie de evidenţe clare în ceea ce priveşte structura acestor societăţi: palatele sunt centre de stocare de bunuri. o administraţie riguroasă în teritoriu. comerţul intern (cât există) şi comerţul la mare distanţă. păstrează o evidenţă scrisă. Descoperirile din zona egeo-mediteraniană justifică reataşarea acestei zone sistemului palaţial şi considerarea ei drept limită occidentală a acestuia. nu trebuie uitat că existenţa unei evidenţe contabile la nivelul palatului nu presupune. Persia). GRECIA CONTINENTALĂ Sistemul palaţial în Orient presupune câteva caracteristici principale: palatul este centrul vieţii economice. unele state fiind definite ca descentralizate. Problema este cu care dintre cele două tipuri de state avem de a face: cu state centralizate (ca Ur-ul în timpul dinastiei a III-a sau Egiptul) sau cu state descentralizate (tip regatul hitit sau asirian). acest control presupune o evidenţă riguroasă. politice şi religioase.

centralizare şi preeminenţa Cnossos-ului asupra întregii insule este efectul unui anumit stadiu al cunoaşterii realităţilor arheologice de aici. cu toate cercetările de anvergură din Cipru nu au fost identificate palatul. Situaţia a fost complicată prin descoperirea mai multor palate şi prin redefinirea unor centre considerate cândva doar simple vile regale (v. p. contau pe fidelitatea regilor de aici în funcţia lor specială de gardieni. prin importanţa traficului maritim controlat de Cipru şi prin bogăţia lui. ceea ce sugerează un mozaic politic şi un grad de independenţă mai mare. Fără îndoială. De asemenea. Ca şi structurarea micii birocraţii care foloseşte fie liniara A (Phaistos). 365 şi urm. Ciprul era folosit ca loc de exil pentru persoanele indezirabile. Din aceste motive se presupune (Antiquity. În ce priveşte Creta. Nu poate exista nici un dubiu asupra naturii societăţii din Cipru. corespondenţa dintre regii egipteni şi cei din Alasiya (Cipru) sau dintre regii din Ugarit şi cei din Cipru. Mallia). Haghia Triada. şi. ca şi respectul particular cu care este tratat (v. Din păcate. La aceasta se adaugă încă o observaţie importantă şi anume folosirea paralelă a mai multor sisteme de scriere – liniară A şi hieroglifică. 284. Mallia şi Myrtos Pyrgos) sugerează evoluţii paralele particulare. În sfârşit. scrisoarea lui Hammurabi al II-lea al Ugaritului) se justifica prin aceea că regele era deţinătorul monopolist al unor mărfuri foarte căutate. pentru regii hitiţi.Informaţia noastră nu este de egală valoare pentru cele trei arii amintite. Că regele era atotputernic se poate presupune pornind de la surse externe. anexele şi mai ales arhivele. 200.) că palatele majore au fost centrul unor state centralizate. Atotputernicia şi aroganţa. analiza mai atentă a stilurilor ceramice (v. Cauza principală o constituie descoperirea şi a altor palate pe lângă acelea de la Cnosos şi Phaistos. la nivel local. familiale sau de stat. Nu se poate şti dacă regele de la Enkomi controla tot Ciprul şi dacă atelierele şi minele erau individuale. Că trebuie să fi existat arhive şi scribi o sugerează folosirea unui sistem de scriere propriu.H). fie hieroglifica şi 29 . 74. Kato Zakros. Viziunea mai nouă este mult modificată şi nuanţată. dar. dovada o constituie existenţa unor spaţii de depozitare (Cnosos. Se presupune doar că în faza târzie a epocii bronzului capitala s-ar fi aflat la Enkomi. Centre noi palaţiale au fost recunoscute la Galatos. Mallia). Archanes. Nu se poate nega acumularea de bunuri la scară mare. anume. Petras. este ştiut că. ideea de opulenţă. mai ales în perioada primelor palate (cca 1925-1750 î.

alabastru. În sfârşit. cele mai multe semne hieroglifice sunt cele care apar ca mărci de olar sau pe obiecte de metal. administraţie). în vreme ce.. fresca figurativă. există un indiciu interesant care îngroaşă numărul dovezilor privind caracterul descentralizat al statului din Creta. la Kato Zakros ar fi fost adorată o divinitate marină corespunzătoare lui Poseidon. Myrtos Pyrgos. cartierul Mu de la Mallia) şi se constituie în cartiere specializate. Este bine însă să se reţină că la Mallia. Nerokourou.liniara A (Cnossos şi Mallia). ouă de struţ. când se constată o serie de fenomene derutante. Acest fenomen contrastează cu fenomene care par a sugera o centralizare a administraţiei. în acest context. Se presupune. în afară de Archanes. 30 . Este drept că se constată şi în acest sector o anumită specializare locală. iconografia. Este vorba de faptul că se presupune că divinitatea principală de la Cnossos era una care corespundea lui Zeus. Cu ce tradiţie veneau micenienii nu este chiar aşa de simplu de stabilit. lemn. Sacrificiile umane dovedite la Archanes puteau intra în obligaţiile regelui. unele dintre aceste formaţiuni politice au dispărut şi au existat condiţiile unei centralizări reale a insulei. apar imitaţii ale stilului de la Cnossos (arhitectura. de pildă.H. apariţia unor centre de la doilea ordin (v. sigiliile. de exemplu. Până acum nu se cunosc. ca şi organizarea schimburilor la mare distanţă cu obiecte de lux. de exemplu Kato Zakros pentru fildeş. Tăbliţe (MM II) nu au fost descoperite decât în număr de 5 şi numărul cel mai mare de semne de pe o tăbliţă este de 14. iconografia. se poate presupune că după 1425 î. când micenienii devin stăpânii Cretei şi-şi instalează centrul puterii la Cnossos. Dispar sau se restrâng spaţiile de depozitare din palate. dependente de palat. Cât priveşte divinitatea asociată cu regele şi cu regalitatea. se generalizează scrierea liniară A. spaţii cultuale sau altare care să fi servit pentru îndeplinirea obligaţiilor religioase ale regelui. Monastiraki) care eventual preiau funcţiile de depozit. Este interesant să se adauge şi câteva lucruri legate de regalitate şi funcţia religioasă a regelui. Problemele cele mai importante se pun pentru a doua fază palaţială (cca 1750-1425 BC). Acestei faze îi corespunde o mai bună organizare a meşteşugurilor care încetează de a mai fi familiale (v.

Sigur este faptul că la nivelul Myc IIIA există un număr foarte mare de palate sau centre importante de al doilea rang – Micene, Tirynth, Ano Engliano (Pylos), Malthi-Dorion, Atena, Teba, Orchomenos, Iolkos (pe coasta egeeană a Tesaliei). Este perioada care coincide cu o expansiune dincolo de mare. Sigur câteva centre transmaritime sunt constituite acum, uneori prin desfiinţare sau cucerirea unei mai vechi colonii cretane – Milet (=Milawata din textele hitite), Ay Irini (Keos) şi Naxos în Ciclade, Ialyssos, Trianda Moschou şi Makria Vounara (Rodos). Se înregistrează primele prezenţe importante în Lemnos, Lesbos şi Troia (începând cu Troia V-VI), ca şi dincolo de Marea Ionică (în Sicilia, Italia, Sardinia şi Malta), la fel ca şi Levant şi Egipt. După 1400 î.H. sunt prezenţi şi în Creta. Trebuie notat că nu se poate preciza cine a avut iniţiativa în acest proces de dispersie şi cucerire. Ceea ce se poate afirma este faptul că existenţa mai multor palate, aproximativ de acelaşi nivel, exclude orice idee de centralizare, la scară globală, pe continent. Se poate presupune că centrele de peste mări sunt complet autonome şi desfăşoară propria politică. Şi pe continent lucrurile trebuie să fi fost identice. Cel mult se poate bănui un control la nivel strict local în relaţie cu un palat anume. Numai că noi nu cunoaştem realităţile rurale din această zonă. Plauzibila existenţă nu a satelor (eventual organizate pe sistemul comunităţilor de obşte), ci a fermelor individuale este o pură speculaţie. Cât priveşte existenţa unei administraţii unice, ea este greu de demonstrat în condiţiile primelor dovezi care să ateste existenţa unor arhive de palat. De fapt, exista o singură arhivă reală, nu prea mare, cea de la Pylos. Cele câteva tăbliţe de la Teba sau Micene pot fi cel mult folosite ca argument în favoarea tentativei de a crea o administraţie. Sigur, este important că s-a inventat un sistem de scriere particular-liniară B şi că există un număr de scribi (nu prea mare, judecând după amprentele identificate pe tăbliţele de la Pylos). Nu trebuie uitat însă că în quasi-totalitatea lor, aceste tăbliţe sunt numerice sau votive şi nu conţin informaţii cu privire la diferitele structuri administrative şi politice. Unele asemănări între Creta şi Grecia continentală pot fi însă stabilite în ceea ce priveşte controlul exercitat asupra producţiei şi al schimbului de către palat. Astfel, şi la Pylos atelierele regale sunt amplasate în afara palatelor, chiar la o distanţă apreciabilă (v. Nichoria).
31

Stocajul este uneori asociat cu palatul ca la Pylos şi Teba, alteori se află în imediata vecinătate în ceea ce s-a numit „oraşul de jos” la Micene şi la Tirynth. În ceea ce priveşte relativa uniformitate a civilizaţiei miceniene, indiferent de răspândirea ei geografică, ea poate să aibă o dublă semnificaţie – preeminenţa politico-ideologică a unui centru (poate din Myc IIIB2, Micene însuşi) şi un efect de tip „Versailles”, datorat prestigiului cetăţii care s-a putut reface după seria de atacuri şi catastrofe la care a fost supusă. În legătură cu natura regalităţii şi a persoanei regale se oscilează între următoarele alternative. Regele este divinitatea încarnată şi orice apariţie în public echivalează cu o epifanie. Este punctul de vedere formulat de G.Saflund bazat pe studiul comparativ al sălilor tronului de la Pylos şi Cnossos şi pe posibila prezenţă a regelui în libaţii şi sacrificii sângeroase. Cea de a doua opinie este susţinută de Mylonas şi L.Angel şi se structurează în jurul conceptului de regalitate charismatică. Argumentele sunt de natură antropologică. Şi anume este vorba de vârsta aproximativă a morţilor de rang (36-37 ani) indiferent de tipologia mormintelor (cu puţ, cu cupolă, cu cameră). De unde ideea morţii rituale în condiţiile pierderii charismatismului. Poate că unele legende privitoare la asasinarea unor regi să se lege de această credinţă. Lucrurile nu pot fi chiar aşa de simple cum par. Fără nici o îndoială că moartea reală sau simbolică a unor regi se cunoaşte şi de la alţi indo-europeni (indieni, hitiţi), ca şi ideea reîncărcării cu puteri charismatice (v. Persia). Dar, în cazul lumii miceniene, cel puţin pentru perioada mai timpurie, nu trebuie uitat obiceiul depunerii pe figură a măştii din metal preţios, ca şi acela al decorării restului corpului cu plăci preţioase. Practica a supravieţuit până mai târziu în Peninsula Balcanică şi Asia Mică şi este considerată ca rezultând din credinţa că, după moarte, aceste persoane vor căpăta puteri speciale care-i vor apropia de lumea divină. Este poate o formă de eroizare a morţilor speciali, în cazul de faţă, a regilor. Se poate presupune şi o oarecare diferenţă între Creta şi lumea continentală în ceea ce priveşte răspunderile regelui. În Creta obligaţiile rituale ale regilor vizau, cu precădere, prosperitatea şi bunăstarea supuşilor. În cazul Greciei continentale, regele garanta nu numai belşugul şi bunăstarea, ci şi succesul militar.
32

VI. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE ÎN EVOLUŢIA CULTURILOR EGEENE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI I Î.H.

Snodgrass, Coldstream şi Hiller formulând conceptul de „Renaştere greacă” din secolul VIII î.H. şi sugerând criteriile definirii ei, se referă, între altele, la redescoperirea lumii miceniene şi la apariţia diferitelor forme de ataşament faţă de eroii micenieni, inclusiv mimarea, de către aristocraţie, a unui mod de viaţă aidoma timpurilor eroice. Diferenţa de fond între primii doi cercetători şi Hiller priveşte modalitatea prin care, la sfârşitul epocii geometrice, trecutul micenian este reînviat. Coldstream atribuie un rol deosebit, în acest proces, literaturii epice, în vreme ce Hiller admite ideea perpetuării orale a tradiţiei. Aceasta presupune două lucruri. Pe de o parte, supravieţuirea unui corp însemnat de populaţie miceniană, fie în Grecia continentală, fie în Asia Mică, fie în insule, populaţie care a conservat şi a exaltat trecutul. Prin intermediul acesteia s-au transmis de la o generaţie la altă localizarea exactă a marilor centre miceniene şi a faptelor regilor lor, a vechilor contacte peste mări, a unor practici tradiţionale, amintirea unor expediţii. Pe de altă parte, presupune fuziunea intimă a diverselor populaţii de pe întinsul fostului „imperiu” micenian până la preluarea istoriei reale sau mitice a uneia dintre ele. Trebuie făcută precizarea că amintirea civilizaţiei miceniene nu s-a păstrat numai prin intermediul literaturii orale. Există suficiente dovezi în favoarea multiplicităţii formelor de transmisie a faptelor legate de lumea miceniană. În primul rând, este de menţionat continuitatea efectivă de loc din micenian până în geometric. Sunt avute în vedere nu atât cazurile cu urme rare de locuire, ci situaţiile în care se înregistrează o prezenţă masivă de populaţie şi o continuitate a funcţiei locului. De exemplu, Nichoria rămâne, şi în geometric, o importantă aşezare messeniană definită prin locuinţă de plan absidal. Situaţia este identică la Iria, Asine, Eleusis, Dendra ca şi în cazul cimitirului de la Kerameikos. În cea mai
33

mare parte a cazurilor ce pare că tendinţa este de a schimba funcţia locului, nu locul în sine. De pildă, nu există nici un dubiu privind supravieţuirea unui număr important de locuitori în preajma Tirynth-ului. Numai că aceştia trebuie să-şi fi întemeiat o aşezare nouă de vreme ce au transformat „Oraşul de jos” micenian într-un loc de îngropăciune folosit din submicenian până în geometric. Populaţia din jurul acestui centru trebuie să fi fost destul de numeroasă întrucât un cimitir din epoca geometrică a fost descoperit şi la Navplion. Situaţia Atenei este şi mai complexă. Încetează funcţia de reşedinţă regală a Acropolei. Încetează utilizarea cimitirelor miceniene din Agora şi de pe Areopag. În Agora se instalează o aşezare şi un cimitir datate în proto-geometric şi geometric. Un nou loc de cimitir este rezervat în zona ce va purta mai târziu numele ceramiştilor. Chiar şi la Teba, după catastrofa care a dus la ruina celui de al doilea palat, zona a fost transformată într-un cimitir cu o lungă durată de folosire. Trebuie să se admită ideea că acest proces de transfer de funcţii este paralel cu acela al sacralizării unor vechi centre miceniene. De data aceasta pare să fie vorba de un proces quasi-uniform care vizează, în primul rând, fostele palate sau cetăţi de oarecare importanţă. Micene, Tirynth, Prosymna, Argos, Atena au dezvoltat un centru sacru în jurul sau pe locul ocupat altădată de o reşedinţă regală. Chiar dacă nu este vorba totdeauna de construcţii de mare amploare cum sunt cele de la Atena şi din Argos, şi chiar dacă nu este cu putinţă precizarea momentului exact când s-a realizat acest transfer, ceea ce contează rămâne ideea în sine de a asocia cele două lumi. Pentru alte localităţi devenite în epoca arhaică şi clasică importante centre religioase, îndeplinind chiar funcţia de sanctuare panhelenice există, de asemenea, indicii ale unei locuiri de epocă miceniană. Sunt situaţiile de la Olimpia, Delfi, Milet, Delos, Argos. Un alt aspect demn de semnalat şi care sugerează eventualitatea apariţiei fenomenului eroizării unor şefi micenieni încă din secolele XIIXI î.H. îl constituie descoperirea de ofrande sau înmormântări datând din protogeometric şi geometric timpuriu în vechi morminte miceniene. Astfel, în M.11 de la Dendra a fost găsită o mare parte dintr-un vas protogeometric. La Asine morminte protogeometrice în ciste au fost instalate în dromos-ul unui mormânt cu cameră (M.4) micenian. La Akourthi (Messenia) zona cimitirului format din patru tholoi a devenit loc de cult în geometric. Aceeaşi situaţie a fost observată la Volimidhia. Iar
34

2002). Se poate admite cel mult o sporire a numărului manifestărilor de această natură în epoca arhaică. Kato-Symi.într-un tholos de la Ano Engliano au fost descoperite aproximativ cincizeci de vase din protogeometric. Asia Mică. Reanalizarea unor descoperiri de la Ano Engliano sugerează şi alte elemente de continuitate. fie şi sporadică. Ridicarea pe acelaşi loc a unui templu dedicat lui Apolo Maleatas nu este. Din acest punct de vedere sunt de amintit Egina. Trebuie notat că numai în mod excepţional este vorba de altare cum este acela de la Epidaur şi care face parte din categoria altarelor de pe înălţimi. perpetuarea numelor creto-miceniene ale unor divinităţi. Aceasta explică. Rhodes. alese-mandibulă. femur.H. întâmplătoare. Un grup distinct de descoperiri se leagă de ideea perpetuării amintirii unor vechi locuri de cult miceniene. a funcţiilor sacerdotale. Ay Irini (Keos) oferă un exemplu similar. a contactelor peste mări. Este vorba de cinci grupe de oase arse care oferă toate indiciile (arse. se poate afirma că acea reveranţă a grecilor faţă de strămoşii lor eroici. provocată doar de nevoia aristocraţiei de a-şi elabora o genealogie particulară. 35 . Nu numai în ceea ce priveşte panteonul. humerus. ci şi sacrificiul animal. Creta. a formelor de ritual. Aliartos. cu carnea detaşată cu un cuţit înainte de ardere. Descoperirea de nivele protogeometrice şi geometrice în Ciclade. Amyklai. inclusiv în insule şi în Asia Mică.. Pornind de la aceste constatări. a unor mituri. specii-predomină bovinele) că există o continuitate absolută şi din acest punct de vedere între epoca bronzului şi epoca arhaică şi clasică (Antiquity. la care se referea Coldstream. Perachora. de altfel. desigur. Marea colonizare greacă şi continuitatea de atitudine faţă de civilizaţiile orientale au contribuit la adâncirea procesului de difuziune a stilurilor geometrice şi arhaice. îşi are începuturile în protogeometric (secolele XI-X) şi nu este o trăire din secolele VIII -VII î. Amintirea vechilor trasee comerciale a făcut posibilă desfăşurarea celui de-al doilea mare val de migraţie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mică. În cea mai mare parte a cazurilor. Akourthi. determinând difuziunea geografică a diferitor dialecte greceşti. fără scoaterea măduvei-. Cipru. Sicilia şi Italia cu toată variabilitatea stilurilor locale atestă menţinerea. a vocabularului tehnic sacru. caracterul sacru al locului rezultă din descoperirea de vetre de cult şi figurine şi din evoluţia lor în viaţa religioasă a cetăţilor greceşti.

cunoscută din Grecia continentală din HV şi H. cât şi din Grecia continentală rezultă că. 36 . altădată principalul material de construcţie. ca şi a planului de tip megaron. H. între altele. în afara fundaţiilor. de aşezarea de la Sphoungaras. a megaronului. şi revenirea în cazul clădirilor laice la locuinţa de plan absidal. etape recunoscute. în principal. cărămida crudă. dublată de o concentrare a populaţiei în structuri complexe se înregistrează abia în secolele IX-VIII î. VIII î. iar structura lor nu respectă un plan riguros. Ea este începând cu secolele IX-VII î. Cu toată sărăcia informaţiei. În rest. Schimbarea radicală care se înregistrează acum stă în dispariţia arhitecturii monumentale şi a tehnicii de zidărie. Sugestia că înălţarea unor ziduri ca cele de la Tyrins şi Micene au putut să fie atribuită unor fiinţe cu o forţă ieşită din comun şi să constituie un model demn de imitat pentru nişte locuinţe destinate nemuritorilor este plauzibilă. destinat clădirilor de caracter palaţial (v. este mai rar folosită. în nivele arheologice dispersate şi de caracter modest. la protogeometric. de regulă. ilustrată. Excepţie fac templul Herei din Prosymna datat în a doua jumătate a sec. din ceea ce se cunoaşte până acum.M... atât din insule. în geometric. aşezările sunt nefortificate. căci din epoca geometrică propriu-zisă începe să se revină la ideea de arie fortificată.Aceste descoperiri sunt de neexplicat în afara răspândirii dialectelor eolic.H. Malthi). Numai în acest context se explică şi transferul în sectorul sacru. Caracterizarea se referă. Piatra. destinată înălţării lăcaşurilor de cult sau altarelor. căci este neîndoielnic că o evoluţie analoagă a prezidat şi în elaborarea jocurilor organizate în jurul sanctuarului de la Olimpia. Ideea poate fi extinsă însă. adică cu excepţia edificiilor cu destinaţie specială. în toate cazurile se constată revenirea la un sistem de construcţie premiceniană în care prevalează lemnul şi lutul. se admite că recunoaşterea. Un sector discutabil rămâne acela al tradiţiilor tehnologice care leagă cele două etape istorice. Urmând această linie de gândire şi aceste dovezi. privind modul de locuire în perioada postmiceniană.H. Trebuie făcută menţiunea că din acest punct de vedere se poate vorbi de o continuitate absolută între Myc III C:1 şi mai ales Myc III C: 2. O creştere a suprafeţelor locuite. ionic şi doric în insulele din Egeea şi Mediterană şi pe litoralul vestic al Asiei Mici. a epocii eroilor stă la originea unor culte locale din Argolida.

cele mai multe de origine continentală. În metalurgie raportul dintre păstrarea tradiţiei şi inovaţie este în favoarea aceleia din urmă.) nu ar fi fost posibile fără supravieţuirea unei mase de populaţie miceniană. Didyme. În afara faptelor arheologice există o tentativă mai recentă (Thomas Conant. variabilă numeric în funcţie de istoria mai mult sau mai puţin agitată a unei zone. 1999) de a urmări procesul de trecere de la sistemul palaţial la oraşul-stat luând ca modele posibile fapte de antropologie socială şi făcând abstracţie de tot ceea ce înseamnă cultură materială.Fără îndoială că această evoluţie presupune decăderea şi reînvierea meşteşugului zidăriei. cum este „mormântul-panoplie” de la Argos. Constatarea este valabilă şi în cazul orfevreriei. Trebuie făcută chiar precizarea că în protogeometric şi geometric bronzul prevalează asupra fierului. ale eroilor şi faptelor lor. amintirea unor locuri încărcate de puteri miraculoase (Dodona. Delfi. de capacitatea de absorbţie a noilor veniţi şi de condiţiile istorice locale au depins păstrarea unor forme de viaţă strămoşeşti. Abia în secolul VIII î. A doua tendinţă importantă este dispariţia treptată a unor tipuri miceniene şi larga difuziune a unor tipuri noi. vehicularea sau elaborarea unor legende şi mituri care au asigurat perpetuarea peste secole a imaginii unei lumi de mult apuse. Se porneşte în această analiză de la şase aşezări-cheie: Micene. Inventarul unor morminte. Un aspect important îl constituie dezvoltarea metalurgiei fierului fără ca aceasta să însemne eliminarea din uz a obiectelor de bronz. alături de o literatură epică orală. locuri de cult.H. 37 . Transmisia numelor cetăţilor. a pietrelor semipreţioase şi a fildeşului. Blamington. Epidaur etc. marile sanctuare panhelenice sau oraşe de tip polis. Nichoria. în strânsă legătură cu detaşarea unei noi aristocraţii se înregistrează depăşirea acestei trăsături. a sistemului de credinţe şi a ritualului. Judecând după aceste date arheologice. s-au conservat tradiţiile miceniene. cât evoluţiei sociale caracteristice epocii şi poate unor influenţe orientale. eventual asiriene. se pot delimita mai limpede sferele în care. ilustrează revenirea la un mod de viaţă şi la o tradiţie de mult uitată. coincidenţa între vechi centre miceniene. De ataşamentul faţă de propria-i civilizaţie. lucrării sticlei. în special. glipticii. Dar este foarte probabil că această renaştere a artei toreuticii s-a datorat mai puţin fenomenului redescoperirii lumii miceniene.

demiurgi. chiar dacă unele sunt personalizate (v. Indiferent de fragmentarea politică. Corint. De fapt. Wanax basileia. organizarea de jocuri (la origine funebre) în onoarea unor eroi şi personaje legendare (v. Askra şi Argos.Atena. consiliu). cred că Nichoria ar marca o asemenea etapă. Li se adaugă tradiţii orale (mituri şi legende). căci. aşezări în care s-a dovedit o continuitate culturală absolută. Atena). urmat de societăţi în care apar persoane cu o poziţie socială privilegiată de tipul „Big-man”. Se operează cu ideea de colaps al Micenei. Din secolul al IX-lea devin nuclee integratoare cele două sanctuare dedicate lui Apolo (Delfi şi Delos). Eleusis şi Livadia). dincolo de elementele de discontinuitate frapează foarte marea unitate de limbă. chiar asocierea cu unele mistere (v. ciclu theban.) cum sunt cele două centre dedicate Herei (Heraionul din Argos şi cel din Sumos) şi centrul de la Olimpia. Faza ar fi fost destul de repede depăşită şi s-ar fi ajuns la o societate mai evoluată de genul „şefiilor”. pentru care cred că au găsit cele mai bune exemple la Atena şi Lefkhandi. această schemă se deosebeşte doar prin terminologia neutră. Peloponesiac). magistraţi. unde descoperirile funerare sugerează o diferenţiere socială marcată. Una din explicaţii trebuie căutată în formarea acestor tradiţii sau în consolidarea lor în jurul unor centre religioase foarte vechi (secolul X î. Pothia Theron = Artemis + Hyakhintos) sau postmiceniană (Apolo care lipseşte în listele cu nume divine de la Pylos). Cel mult cei doi autori mută accentul de pe evoluţia stilistică (de la miceniansubmicenian la protogeometric şi geometric) la reconstituirea structurilor sociale de după dispariţia administraţiilor palaţiale. în realitate. izolaţionism şi momente de agresivitate. venerarea locurilor şi eroilor micenieni (Tirynth. Askra. Lefkandhi (Eubeea). Deşi mimează o detaşare absolută faţă de izvorul arheologic. porneşte de la constatările din teren. existenţa de instituţii şi tradiţii politice comune (v. în realitate. Toate cele şase cazuri reprezintă. Abia în a treia fază s-ar fi detaşat aristocraţiile arhaice sesizabile la Corint. fiind vorba de societăţi egalitare. 38 . în fapt. Există o serie de elemente care definesc lumea greacă. în primul rând. Micene. Sparta. troian. Trebuie totuşi subliniat că alegerea nu este întâmplătoare. ginţi regale. Se adaugă panteonul principal moştenit din vechiul fond indoeuropean cu divinităţi nou integrate în perioada miceniană (v.H. Olimpia). Teba.

Calcidica. Raporturile cu marea. În consecinţă. diferenţa între litoralul vestic şi cel estic).H. Rodos). situatia Aticii. Dar nu singură. a unor măsuri şi greutăţi standardizate (Egina şi Eubeea). comunitatea culturală şi de origine a precedat structurarea statelor şi obliga la căutarea unor explicaţii relative la fragmentarea politică. existenţa unor zone de acostare intermediare au avut şi ele o mare importanţă.Aceste fapte sugerează că tot ceea ce înseamnă legătura cu trecutul nu poate fi redus la „Renaşterea greacă” din secolul VIII î. diferenţa de ritm de dezvoltare. ca şi dezvoltarea navigaţiei. 39 . Evoluţia economică a mers paralel cu apariţia. Eubeea. apoi prelucrarea fildeşului. a meşteşugurilor – în primul rând olăritul (v. Fără nici o îndoială că fragmentarea geografică a avut un rol. la început trepiede şi obeloi) şi producerea armelor.H. natura ţărmurilor prevăzute cu porturi naturale sau lipsite de ele (v. mai timpurie. a unor mărfuri standard cu valoare monetară şi. în cele din urmă. Sicyonei) care au obligat sau nu la dezvoltarea unor activităţi adiacente. Corint. Atena. Spartei. Acest ultim aspect a determinat dezvoltarea alături de cerealicultură şi creşterea vitelor a viticulturii şi plantarea măslinilor. diferenţa de structură statală. Trebuie să li se adauge dimensiunile teritoriilor rurale (v. metalurgia (pentru lucrarea de piese pentru ofrande. Din secolele VIII-VII î.. un loc foarte important a revenit sanctuarului de la Delfi care prin funcţia oracolară trece în prim plan. Megarei. la apariţia monedei. Corintului.

acumularea de progrese şi producerea de mutaţii în plan psihologic care au făcut posibilă.. FORMAREA STATELOR GRECEŞTI. în parte. statul de tip polis este definit printr-o 40 . identificarea cauzelor care au determinat acest fenomen. Aceasta înseamnă că acum se produc mai multe procese paralele: apariţia celor două tipuri de state greceşti. evidenţiată de apariţia monedei adevărate şi a unor sisteme de măsuri şi greutăţi standartizate. prin aezi. treptata evoluţie spre forme economice mai complexe caracterizate printr-un anumit grad de diferenţiere ocupaţională. TIPURI DE STAT Formarea statelor greceşti. fie că este vorba de opere bazate pe o tematică legendară şi vehiculate. ca şi natura subiectivă a interpretării lor explică. dar insuficient de acoperitoare pentru aspecte esenţiale ale lumii postmiceniene. Îndeobşte. altele decât cele poetice (Homer. găsirea unor explicaţii la natura particulară a acestora în comparaţie cu structurile miceniene şi postmiceniene nu constituie o sarcină uşoară. dispersia greacă în cadrul marii colonizări.H. ca şi ambiguitatea unor interpretări. Hesiod). reprezintă una din explicaţii. Cea de a doua trebuie căutată în dependenţa copleşitoare faţă de faptele arheologice. Absenţa surselor scrise. Reflectarea parţială a societăţii „homerice” sau geometrice prin sursele arheologice. adică în secolul VII î.. pe cale orală. trecerea de la economia naturală la economia monetară. fie că este vorba de literatura cultă. Înainte de a analiza procesele istorice amintite este necesar să se facă o precizare importantă.VII. Secolele fundamentale pentru maturizarea proceselor socio-economice şi politice în lumea greacă rămân secolele IX-VIII î. în secolul următor. divergenţele de opinii. Şi iarăşi. literatura de specialitate.H. O concluzie poate fi însă subliniată de la început. pornind de la o definiţie aristotelică consideră polis-ul forma naturală de stat din Antichitatea grecească. numeroase şi spectaculoase în unele cazuri.

Dincolo de această discuţie rămân două trăsături definitorii pentru astfel de structuri. Termenul cu care sunt definite este acela de stat-ethne. independent sau chiar opus legăturii cu un teritoriu dat şi o aşezare urbană.7) utilizează denumirea în sensul strict aristotelic. în Antichitate. eventual fortificată. Tesalia. Ed. şi nu de polis. ca o comunitate a locuitorilor care se bucură de cetăţenie. De unde şi forma apolis pentru individul privat de patrie. 41 . de exemplu. existenţa unei armate proprii. nu trebuie să se piardă din vedere faptul că acest punct focal al vieţii publice nu este. unele arii din vestul Peloponesului. Este vorba de autarhie (sau independenţă economică) şi de autonomia politică. Fie a perpetuat regimuri regale care domină o lume rurală. de la început. respect care constituie şi baza loialismului cetăţenesc. Tucidide VII. aceasta este valoarea termenului la Aristotel. în primul rând. libertatea în fixarea formei de guvernare şi a legilor. Will insistă chiar asupra faptului că. în caz de ocupaţie străină. Polis-ul este doar una din realităţile socio-politice ale Antichităţii greceşti. termenul prin care este definit oraşul propriu-zis este acela de asty. Mai trebuie adăugat că orice polis recunoaşte atotputernicia nomos-ului. dreptul de liberă alegere a magistraţilor. Se poate afirma chiar că la aceşti doi autori termenul are o valoare mai profundă şi anume cea de patrie. elaborarea politicii externe. absenţa tributului. o aşezare urbană. De altfel. care este nomos-ul. Alte texte (v. viaţa religioasă particulară (venerarea unor divinităţi poliade. Aceasta înseamnă că forma prin care se exprimă apartenenţa la o anume polis este respectul legii supreme de esenţă divină. înălţarea unor sanctuare de graniţă şi de suveranitate). sătească să fie depăşită. adică a acestor politai. fie a evoluat spre noile forme de asociere de tip amphycţionie sau symmachie.61. O parte din spaţiul grec nu a participat la această evoluţie şi a conservat structuri arhaice. Această observaţie atrage atenţia asupra înţelesului mai complex al termenului de polis perceput. fără ca natura originală.relaţie nedistructibilă între o aşezare urbană şi un teritoriu rural delimitat cu rigurozitate. Chiar şi acceptând ideea că statul de tip polis este de neînţeles în afara unei complementarităţi între un centru în care funcţionează instituţiile politice şi un teritoriu considerat a fi proprietatea corpului cetăţenesc. Exemple de acest tip rămân Epirul. Herodot VIII. Ultima trăsătură presupune pe lângă proprietatea asupra teritoriului. 77. Mai multe aspecte sunt de menţionat în legătură cu această definiţie.

e) Elementul comun îl reprezintă vatra sacră în jurul căreia se construiesc sediile instituţiilor publice. d) Dispune de un centru politic. adică în spaţiul care va prelua funcţia rituală şi politică a palatului din perioada miceniană. În alte cazuri se constată abandonarea totală. unde s-a putut urmări evoluţia neîntreruptă din epoca miceniană prin submicenian. protogeometric şi geometric până în epoca arhaică. Un polis este: a) Un grup uman care trăieşte în comun (în sens de viaţă politică comună) pe un teritoriu politic. ca zonă rezidenţială. Evidenţa cea mai clară este furnizată de Atena. vezi stâlpii de hotar). este necesar să se precizeze cele câteva trăsături care diferenţiază un oraş-polis de statul de tip ethne. deosebirile cele mai frapante fiind cele constatate între Atena şi Sparta. în fiecare caz. a marilor centre miceniene (Micene. b) Se defineşte juridic prin proprietatea asupra pământului care este un privilegiu cetăţenesc cu titlu individual (ca realitate quasi generală) sau cu titlu colectiv (uzufructuari ai pământului statului. să apară o singură aşezare urbană. Această constatare nu poate fi însă absolutizată. Fără a se intra în alte discuţii. Aşezarea urbană unică o găsim la Megara sau la Sicyona. philia (iubirea de aproape) şi pistis (încredere). c) Autoritatea publică se exercită până la hotarele garantate de zei (prin sanctuarele de suveranitate şi de graniţă şi alte forme de marcare rituală a graniţelor. Tyrinth. Vatra ceremonială a fost strămutată din sala tronului din palatul de pe Acropole la poalele ei.Este necesar să se sublinieze şi amănuntul că nici acele entităţi care au atins stadiul de polis nu se prezintă uniform şi nu evoluează paralel. f) Există o anumită complementaritate între polis şi dezvoltarea urbană. ca la Sparta). De notat că la Atena s-a produs un transfer important. Regula generală o reprezintă constituirea corpului cetăţenesc prin unificarea satelor în cadrul unui proces numit synoekism şi a tendinţei de a pune în practică un anumit ideal cetăţenesc marcat de homonoia (concordia în vederea bunului comun). Dar Atena şi Corintul dezvoltă două 42 . Ano Engliano. Aici trebuie adăugată observaţia că unele din aceste centre de tip polis s-au constituit în legătură cu o veche structură palaţială miceaniană. Orchomenos). fără ca această evoluţie să fie absolut obligatorie şi fără ca.

. vezi agathoi. Argolida şi Messenia la cca 4 %. o ierarhie de naşteri. sunt scrise. g) Faptul că aşezarea urbană. spre deosebire de primele. Această dezvoltare nu este uniformă şi nu este uşor să se 43 . avere (în republicile plutocratice sau oligarhice). mod de a câştiga existenţa (la Teba erau excluşi de la cetăţenia întreagă cei care lucrau. dar există şi constituţii gerontocratice ca la Sparta). argienii etc. dintre care doar una are funcţie politică. pământul). vot de ostracism). De la cetate la cetate şi de la epocă la epocă intră în calcul şi alte criterii: naşterea (există.H. mai ales.. de pildă. aşa cum s-a menţionat mai sus. adică Atena. un secol considerat de Coldstream. Argos. În general. de cetăţenie activă nu pot beneficia decât bărbaţii adulţi. Apariţia statelor greceşti sub cele două forme. vârsta (în principiu de la majorat. Hiller şi alţii drept perioadă crucială şi pe care o definesc ca „renaşterea greacă”. un proces care se încheie în secolul VIII î. Se cunosc şi situaţii în care cetăţenia este pierdută definitiv (condamnare) sau parţial (ocuparea teritoriului de o armată străină. singurii care au cetăţenia integrală). progresele importante în plan cultural (apariţia literaturii eroice şi a altor genuri literare. în sens strict. cuprinse sub termenul de nomos sau themis şi legile elaborate de către instituţiile statului şi care. intensificarea contactelor peste mări după o perioadă de slăbire a acestora. apariţia arhitecturii sacre. de origine divină. După cum există polis fără nucleu urban. adică atenienii. ca în cazul Spartei. În ceea ce priveşte dreptul de cetăţenie (adică politieia). nu exprimă realităţile politice este demonstrabil şi prin aceea că noţiunea generală care dovedeşte participarea la o comunitate de cetăţeni este de tip ethne. Dar vârsta şi sexul nu reprezintă un criteriu unic. redescoperirea scrierii şi naşterea artei figurative monumentale).(exemplu Atena şi Pireu) sau trei nuclee urbane (Corint). Participarea la un corp cetăţenesc presupune respectul celor două serii de legi: legile nescrise. norme constituţionale (vezi constituţia lui Clistene şi legea din 451 iniţiată de Pericle). cu braţele. Există numeroase semne care atestă o oarecare prosperitate în această perioadă: tendinţa de acumulare a bogăţiei. St. oraşul-stat (polis) şi statul de tip ethne este. şi nu se exprimă prin numele oraşului. calculat pentru Atica. în ceea ce priveşte natura lui activă. Trebuie adăugate un spor demografic semnificativ. culminând cu înălţarea marilor sanctuare panhelenice şi cele dedicate divinităţilor poliade. este de subliniat lipsa de universalitate.

De altfel. O bogăţie vizibilă. Absenţa monedei nu făcea posibilă o dezvoltare a comerţului. arme) sau consumabilă. singura zonă în care acumularea se putea produce era agricultura. „vânzarea” altor produse care presupunea un excedent ocazional se petrecea extrem de rar. mai ales. Argumentele arheologice rămân identificarea unui număr mic de pictori care au lucrat la Atena. dar chiar şi mai târziu. sporirea turmelor.H. Este necesar să se adauge că grupurile sociale care se află în competiţie costisitoare şi care îşi tranşează statutul prin ofrande rămân legate de agricultură şi de bogăţia generată de acest sector economic. La aceste constatări se pot adăuga unele ştiri literare (Hesiod. De aici.identifice dovezile care atestă atingerea unui anumit prag al evoluţiei. s-au acumulat o serie de fenomene între care se numără polarizarea bogăţiei şi dezvoltarea paralelă a unui ethos bazat pe câştigul material.H. prin ea. uzându-se de cele trei soluţii posibile: alienabilitatea solului în afara genos-ului. pe străduinţa de a acumula bogăţie şi. Munci şi zile) care menţionează că o parte din unelte erau lucrate în oikos. Fără îndoială că nu se poate absolutiza o asemenea distincţie pe criterii strict arheologice. adică etalată.. Căci. cu precădere. Acest fenomen se amplifică în secolul VII î. nu numai în secolele VIII-VII î. în ciuda unor progrese tehnologice. interesul special pentru forme portabile de bogăţie (bijuterii. onoare şi statut. Una din formele de etalare a bogăţiei este distrugerea ei. către cele panhelenice spre care sunt transferate competiţiile sociale. bazat pe autonomie completă. dezvoltarea unor ramuri noi.viticultura şi horticultura 44 . Dar nu se poate să nu se recunoască faptul că în secolul VIII î. meşteşugurile sunt încă slab dezvoltate. obiecte de lux. în vreme ce stilurile „derivate” ar corespunde statelor de tip ethne. Ca urmare. obiecte de metal. adică folosirea în scopuri neeconomice (ofrande funerare somptuoase corelate cu apariţia a ceea ce s-a numit morminte „panoplie”) creşterea proporţiei dedicaţiilor de obiecte din metal sau alte bunuri către principalele sanctuare. Lucrurile se pun în aceiaşi termeni şi pentru metalurgie..H. iar schimbul continuă să funcţioneze în sistemul darului şi contradarului la nivelul elitelor şi viza. Un loc excepţional în această întrecere îl deţin vasele ceremoniale din bronz (trepiede) şi obeloi. Coldstream crede că elaborarea a ceea ce el numeşte „stiluri originale şi creative” în geometricul târziu poate fi foarte bine corelată cu definiţia aristotelică a polis-ului. nu constituia deci o activitate permanentă. Aceste date pledează pentru o societate prea puţin divizată din punct de vedere ocupaţional.

Creşterea bogăţiei şi concentrarea ei în mâna elitei au avut şi alte consecinţe în plan social. locul vechilor ceremonii este luat de asociaţiile masculine (= symposia) cu ritualuri speciale dedicate unor eroi şi descendenţilor lor. prin extinderea dreptului de proprietate asupra pământurilor necultivate (păşuni) sau a pământurilor neocupate. Emporio (Chios) şi Kokkunnares (Paros) să fi servit ca loc de adunare în acest scop. Cu alte cuvinte. 45 . ar fi legată tocmai de ceremonia băutului cu importantă funcţie rituală şi socială. de asemenea. un model de viaţă şi legitimitatea poziţiei sociale nou câştigate. În acest context se constituie cultul eroilor homerici care oferea. în egală măsură. Nu este exclusă nici presupunerea ca organizarea grupelor de vârstă (de exemplu. ritual şi cultural. În sfârşit. ca locuinţele mari descoperite la Zagora (Chios). Este posibil. oraşul-stat caracterizat prin autarhie şi autonomie.(măslinul). O asemenea tentativă a avut consecinţe grave întrucât se corela.H. În cadrul acestui proces complex a luat naştere. prin încorporarea unor grupuri elementare (sate) legate printr-o puternică solidaritate. se presupune că predominanţa cupei şi bolului în inventarul formelor de vase din secolul VIII î. ephebia la Atena) să reprezinte o reacţie la aceste asociaţii masculine aristocratice. Există indicii că un asemenea symposion aristocratic funcţiona la Mytilene. inclusiv religioasă. cu un spor demografic semnificativ. Pe măsură ce relaţiile de rudenie şi reciprocitate îşi pierd valoarea şi apar grupe cu interese divergente. aşa cum s-a văzut mai sus.

în care să nu existe o populaţie indigenă capabilă să opună o rezistenţă faţă de noii veniţi. zonele cu o structură politică înaltă cum erau Etruria sau Egiptul. Analizând colonizarea greacă în Occident. Acest tip de colonii se particularizează prin tendinţa de a întemeia subcolonii. deci de a extinde teritoriul rural. care să ofere şansa unor contacte comerciale permanente cu localnicii este obligatorie. mai sigură. întrucât această operaţie face posibilă identificarea. se stabilea o relaţie obligatorie între colonie (apoikia) şi teritoriul său rural (chora). dar şi în cazul coloniilor din Marea Negară este evident că dincolo de teritoriul aflat în proprietatea apoikiei. Leontinoi. mai complex. Siracuza. Trebuie reţinut că asemenea „ţări” indigene nu trebuiau să depăşească un anume grad de organizare. Vallet operează cu conceptul de retroterra pentru a defini acea „ţară” indigenă aflată în relaţie specială cu colonia. Se urmărea crearea condiţiilor pentru controlarea teritoriului luat în proprietate. Condiţia esenţială pentru crearea unei colonii – aşezare o constituia identificarea unui teren nelocuit sau foarte slab locuit. Nu numai în Occident. Gela. Vallet distinge două tipuri de colonii: 1. a cauzelor care au provocat un asemenea transfer de populaţie. politica de întemeiere a subcoloniilor arată că raportul colonişti-indigeni este. Evoluţia coloniilor agrare. sistematic. grecii evitând. Cu alte cuvinte. De asemenea. G. oferă indicii cu privire la motivele care au determinat alegerea unui loc sau altul. Nu este însă unica condiţie necesară. existenţa unei zone intens populate. Exemple de asemenea colonii agrare rămân Megara Hyblaea. 46 . în realitate. de la început. Metapont etc. Colonii-aşezări sau de populaţie care sunt definite prin transferul important de populaţie şi preocuparea pentru punerea în valoare a teritoriului agricol.VIII. COLONIZAREA GREACĂ Pentru înţelegerea fenomenului marii colonizări greceşti este necesar să se pornească de la menţionarea principalelor tipuri de colonii.

în care existenţa comunităţii respective se scurge între atacuri pe mare şi activităţi agrare modeste şi în care habitatul este cu precădere urban. operaţii piratereşti şi activităţi agrare. Crede că alegerea sau marea favoare de care se bucură acest produs ar indica existenţa unui monopol al comerţului cu grâu deţinut până în a doua jumătate a secolului VI î. 3. Cel de al treilea tip de colonie nu se înscrie într-o politică constantă. ai cărei locuitori îndeplineau. unele produse meşteşugăreşti au fost utilizate cu valoare monetară. Şi în acest tip de colonizare întemeierea de subcolonii este o caracteristică.H. ceramica Corintiană deţinea. să se impună produse de serie corintiene. Şi anume existenţa unor porturi naturale. Vallet crede că. Hellespont şi Pontul Euxin. Este vorba de ceramica eubeo-cicladică (foarte frecventă în secolul VIII î.2. o funcţie monetară în principala operaţie comercială din zonă şi care constă în cumpărarea de grâu. situarea pe trasee maritime ce trebuiau controlate. ca şi o parte din coloniile occidentale se înscriu în această categorie. pentru ca.H. este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că evoluţia mijloacelor de schimb este strâns legată de această lume „colonială”. Este vorba. mai degrabă. Un argument în plus în favoarea acestei idei este oferit de coloniile şi subcoloniile corintiene întemeiate în Marea Ionică care asigurau controlul traficului spre Sicilia.. din secolul VII î. 47 . În sfârşit. în Occident s-a putut dovedi. Numai că rolul acestor subcolonii este acela de a se structura într-o reţea de puncte comerciale care să faciliteze transferul de bunuri între părţi şi nu de a pune în valoare terenuri agricole. prin rotaţie. De exemplu. existenţa unei populaţii indigene şi. iniţial. în Antichitate. Această situaţie este caracteristică pentru faza de început a aşezării din insula Lipari.H. mai ales. Colonii comerciale propriu-zise sau simple emporia (comptuare comerciale) a căror întemeiere porneşte de la alte criterii şi se bazează pe alte condiţii. Este vorba de mici aşezări piratereşti. existenţa unor resurse naturale locale căutate. înainte de apariţia monedei. că. Coloniile întemeiate în Propontida. a unei categorii suprapuse interesate de mărfuri greceşti. de situaţii particulare. dar care pot să fi fost. cu precădere.). Massalia reprezintă modele de colonii comerciale. de către Corint. Zancle. Trebuie subliniat că menţinerea unor relaţii binevoitoare cu indigenii constituia o condiţie obligatorie în supraveţuirea lor. mai numeroase decât se ştie astăzi. iar teritoriul rural este minuscul. mai ales. Rhegion şi.

Gestul cel mai important îl constituie transferul cultului din metropolă în colonie – 48 . Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că un asemenea model nu funcţionează în absolut. Se poate încerca să se găsească unele explicaţii doar în ceea ce priveşte natura coloniilor. Ştiri asemănătoare ne parvin din Herodot. este necesar să se amintească că unele colonii s-au transformat. de metropolele dominate de oligarhii comerciale s-ar lega coloniile comerciale cum sunt cele din Pontul Euxin. cu forţa. întemeierea unei aşezări nu este rezultatul unei iniţiative spontane.A. Tarent). iar primele sunt legate de situaţii întâmplătoare (vezi Sparta). Pe de altă parte. Motivele de natură politică şi acelea de natură comercială ţin de faza mai nouă (secolele VII-VI î. ci este urmarea unei decizii oficiale care urmează o procedură standard. analizându-se structura economică. ci şi de Cypselizi. a) Astfel. Polybiu şi Strabon. fie la aservirea integrală a populaţiei locale (vezi Siracuza. Din această sumară prezentare se poate deduce că fenomenul colonizării este departe de a fi fost unitar. în secolul IV î. De asemenea. se pot căuta explicaţii la politica raporturilor cu indigenii. Leontinoi). care menţionează consultarea obligatorie a oracolului de la Delfi. dintre cadeţi) şi desemnarea întemeietorului (oikistes) sunt detalii care subliniază aspectele oficiale şi religioase ale actului de fondare. o parte din fostele colonii comerciale îşi schimbă natura şi devin agrare.).H.H. şi-au schimbat natura. Indiferent de tipul de colonie (în afară de cuiburile de piraţi şi de emporia). Pornindu-se de la aceleaşi elemente. B. b) De metropolele dominate de aristocraţii funciare sunt asociate coloniile calcidiene definibile şi prin instalarea treptată a coloniştilor şi prin toleranţa faţă de localnici (vezi Naxos.. socială şi politică a metropolelor în momentul creării lor. de regulă tineri. încurajarea colonizării de către Corint este legată nu numai de Bacchiazi. c) În sfârşit. De pildă. de polis-ul „militarist” sunt asociate coloniile „doriene” care ocupă. În această situaţie cauza principală a colonizării trebuie căutată în realităţile demografice şi agrare din Grecia metropolitană. Catane. în Marea Neagră. Prima operaţie este amintită în tratatul Despre divinaţie a lui Cicero. noi teritorii şi procedează fie la expulzarea. De exemplu. nu trebuie uitat că cea mai mare parte a coloniilor-aşezări ţin de faza de început a procesului de roire a grecilor. Constituirea grupului de colonişti (bărbaţi.

neînregistrându-se (cu unele vagi asemănări şi excepţii.operaţie încredinţată oikistului. este confirmat şi de faptul că metropola însărcinează un întemeietor chiar şi atunci când este vorba de o subcolonie (vezi Epidamnos sau Camarina). de asemenea. Hercule. Importanţa actului de fundaţie şi rolul religios al acestui oikistes (unele nume ne sunt cunoscute) explică tendinţa de eroizare a acestor personaje şi organizarea unui cult special în onoarea lor. ca şi unele tradiţii meşteşugăreşti. Cirene. stiluri arhitecturale etc. Situaţiile sunt mai complicate în cazul în care o colonie este întemeiată de două sau mai multe metropole (vezi Rhegion în legătură cu cei doi oikistes – Artimedes din Chalcis şi Antimnestos din Zancle). a revenirii în metropolă a coloniştilor. De asemenea. Cea de a doua operaţie. se întâlneşte panteonul laconian (Poseidon. legăturile dintre metropolă şi colonii ne par destul de firave. Rolul exclusiv al metropolei în desemnarea unui oikistes. Trebuie să se adauge şi detaliul că fixarea grupului de colonişti este asimilată ideii de jertfă adusă divinităţii. literare. C. foarte repede unele colonii. Legăturile dintre metropolă şi colonie sunt marcate. De pildă. Tarent) transplant de instituţii 49 . să aibă o semnificaţie rituală. Dincolo de aceste elemente. de exemplu în ceramică. dialectul menţinut chiar în forme arhaice). Cultele noi vor fi adăugate acestui fond religios originar. Nu trebuie uitat că numărul celor care pleacă (o zecime) poate. sub ameninţarea pedepsei cu moartea. în mod obligatoriu. de prima lotizare a teritoriului rural. de această dependenţă religioasă. Dioscuri. Ahile).. zeii principali din metropolă erau transferaţi în colonie. la Tarent. cu care ocazie trebuie să se procedeze la noi reamplasări şi la noi lotizări. alfabetul. Urmarea acestui statut explică interzicerea. în primul rând. Acest statut particular explică şi faptul că unii tirani sicilieni au procedat la „reîntemeieri” de cetăţi numai din dorinţa de a adăuga un element suplimentar la aura de sacralitate de care se înconjurau. Cultura şi limba (mai exact. în plan politic. tradiţii artistice. Apolo Carneios. Apolo Hyacynthos. v. legăturile sunt foarte slabe. eventual. Aceasta înseamnă că. urmată. în ciuda acestei moşteniri. aparţin aceleiaşi moşteniri. constă în delimitarea spaţiului urban. Este necesar să se adauge că. şi ea cu profunde conotaţii religioase. în special cele din Magna Grecia şi Sicilia au devenit focare culturale foarte importante. În primul rând. apar situaţii speciale atunci când într-o veche colonie se instalează grupe noi de imigranţi.

indiferent de zone. se poate afirma că unele colonii au elaborat legi care au fost imitate în Grecia metropolitană. fie coloniei.sau sistem politic. ce primea un epistat. Excepţiile nu lipsesc. Nu se cunosc nici intervenţii militare sau cazuri în care se acordă un sprijin militar sau politic fie metropolei. căci unele cetăţi din Calcidica au făcut apel la un Androdamas din Rhegion pentru a le pune la punct legislaţia. colonie corintiană. Dimpotrivă. este de reţinut unicitatea intervenţiei regelui Archidamos în favoarea Tarentului (în epoca elenistică). Chiar şi atunci când unele legi sunt imitate (vezi legile lui Zaleucos din Locrii)se observă o mai mare rigoare decât în cazul modelelor lor originale. Statutul de monopolist al Corintului explică şi faptul că ceramica corintiană. Argumentul esenţial rămâne faptul că îndeplinirea de către o colonie a rolului de intermediar în desfacerea unor anumite categorii de bunuri rămâne o excepţie. Foarte probabil că această cetate siciliană era considerată drept o sursă a dreptului. pe relaţia dintre o colonie şi metropola ei. În general. până în jur de 540 î. în mod special. o dovedeşte situaţia Potideii. Se cunoaşte. Absenţa monedei explică natura schimbului. Există o explicaţie elementară la această realitate. Câteva exemple sunt suficiente pentru a justifica această afirmaţie. Mai rămâne problema relaţiilor economice. apelul Siracuzei adresat Corintului şi Corcyrei în ajunul bătăliei de la Heloros.H. produse spre Tarent. prevalând comerţul cu obiecte de lux sau produse meşteşugăreşti de serie contra grâne. sub raportul structurilor şi al formelor de organizare coloniile evoluând de sine stătător. În legătură cu aceste aspecte trebuie să se reţină că traficul comercial. Cât priveşte sprijinul militar. cu o anumită constanţă. însă. ci cetăţi interesate în protejarea unor anumite trasee comerciale. Corintul intermediază schimburile dintre lumea greacă metropolitană şi coloniile din Marea Ionică şi Sicilia. În mod obişnuit. Cât de slabă era dependenţa faţă de metropolă. avem de-a face cu oraşe care duc o politică comercială agresivă şi reuşesc să impună un monopol asupra anumitor trasee. Marea majoritate a metropolelor nu erau suficient de puternice pentru a-şi impune autoritatea politică asupra coloniilor lor. dar care era integrată în liga delio-atică. Intervenţia nu vizează însă metropole. Corintienii nu controlează însă 50 . Cel mai copiat model rămâne acela a lui Charondas din Rhegion. Este cazul Spartei care exportă. funcţia de marfă-etalon. Astfel. a jucat din secolul VII î. de serie. Nici în planul legislaţiei nu se observa copierea modelelor metropolitane. H. nu se bazează. de pildă.

cauzele politice trebuie să fie considerate de importanţă minoră şi ele trebuie să fi condus la mişcări spontane. deşi între metropolele care au fundat coloniile din această zonă nu se numără şi Atena. în realitate. acestea nu reprezintă decât cazuri rarisime. când piraţi din Cumae s-au instalat aici. împreună cu Sybaris (colonie aheiană) comerţul cu stofe fine sau ţesături de lână. chiar nesemnificativ. De asemenea. în care oraşul-stat nu se consolidase încă. urmate de apariţia unor emporia sau a unor puncte piratereşti. Revenind la problema cauzelor care au determinat fenomenul marii colonizări greceşti. greutăţi. în care meşteşugurile şi comerţul joacă un rol minor. organizează. mai exact. trebuie subliniat faptul că începuturile colonizării se situează într-o lume profund rurală şi agrară.întreg spaţiul occidental. concomitent cu un spor demografic substanţial. deci o lume dominată de economia naturală şi în care etaloanele (măsuri. Atena va monitoriza circulaţia prin Hellespont şi Propontida şi va deţine chiar monopolul comerţului din Marea Neagră. În consecinţă. cauza principală trebuie căutată nu atât în tipul de economie (predominanţa agriculturii şi a creşterii vitelor).VII î. Cât priveşte motivele politice. Dicaiarchia şi Puteoli sunt asociate cu refugiaţi politici din Samos. H. este. nu o aşezare urbană. în care ramura principală a economiei şi principala sursă de bogăţie este agricultura. VIII. ci o grupare de sate. La rândul lor. De regulă. reprezintă o dovadă elocventă în favoarea afirmaţiei de mai sus. cât în schimbarea regimului proprietăţii agrare. Iar fundarea Tarentului reprezintă o formulă de eliminare a unui grup disident din Sparta. răsturnările de regimuri politice sau tentativele eşuate de modificare a acestora. creşterea numărului indivizilor lipsiţi de resurse de subsistenţă. Descompunerea sistemului de proprietate centrat în jurul „oikos”-ului. Miletul. deşi nu joacă nici un rol în calitate de cetate –fondatoare. D. De exemplu. Din secolul V î. Ultimul caz este oferit de faza de început a oraşului Zancle. adâncirea polarizării bogăţiei. Faptul că o metropolă precum Corintul din perioada sec. degradarea solidarităţii de grup 51 . foceenii şi atenienii (meticii din Atena) deţin controlul comerţului din Marea Tireniană. H. este necesar să se reamintească că avem de-a face cu un proces organizat şi dirijat. fiecare cu necropola aferentă. În asemenea condiţii nu poate fi considerată drept o cauză a colonizării nevoia de a găsi debuşee pentru o producţie meşteşugărească sufocantă. moneda) nu au fost încă elaborate.

Trapezunt. stenachoreia este consecinţa concentrării pământului (păşuni. Sigur este doar faptul că unele aşezări de piraţi şi amintirea unor contacte conservate prin legende (v. Chios) şi a unor centre microasiatice. Marea de Marmara. Cele mai importante colonii râmân: Cyzic (colonie milesiană). fără cunoştinţe serioase în materie de navigaţie şi realizarea de ambarcaţiuni mai solide şi de un tonaj mai mare. porturi naturale. Chalcedon. Byzanthion şi Heracleea Pontică (colonii sau subcolonii megariene). aflate cândva în folosinţă comună şi rezerva de sol arabil) în mâini tot mai puţine. Câteva date în legătură cu direcţii. Corintul şi Miletul. VII î. Argonauţii. aventura lui Ulise în Mediterana Occidentală) furnizau informaţii importante. cât şi cel nordic. adică Calcidica. În mai mică măsură s-a simţit prezenţa altor insule. în afara Eubeii (Naxos. Tyras. micenienii de la Metapont. F. metropole şi colonii este necesar să fie menţionate în încheierea acestui capitol. Estul şi Nord-Estul Mării Egee. bogăţii. Marea Neagră. în sec. ceea ce a provocat. Samos. altele decât Miletul (Clazomenai şi Kyme). Sinope. Odessos. cu care noii îmbogăţiţi ar fi trebuit să se simtă solidari. E. cele peste 100 colonii milesiene din Pont. Tracia. H. fără îndoială. Consecinţele sociale erau foarte grave: deposedarea unui număr mare de persoane. în special. Nu este însă o lipsă reală. întemeierea de colonii –aşezări sau colonii agrare. Lesbos. După cum este evident că. între care Histria. În ce măsură aceste cunoştinţe reprezintă şi o parte din moştenirea epocii miceniene şi a epocii „homerice” rămâne o problemă de analizat. Andros. Hellespont şi Marea Meagră. nu ar fi existat condiţii pentru realizarea unor asemenea aventuri. Principalele metropole care au colonizat această zonă rămân: Calcis şi Eretria (Eubeea). adică lipsa de pământ. cunoscute prin călătorii mitice sau istorice). Selymbria. deşi fenomene de degradare a solului se cunosc.au determinat acest fenomen numit de greci stenachoreia. Olbia. apariţia unor tensiuni sociale. ca şi Bosforul cimerian au interesat şi pe 52 . Este evident că acest proces declanşat. chiar violente. nu ar fi putut avea loc fără acumularea de cunoştinţe (trasee navigabile. o împuţinare a terenului arabil. Principalele direcţii rămân: 1. în forţă. atât litoralul vestic. În realitate. Megara. populaţii indigene. În asemenea împrejurări statul şi-a asumat sarcina rezolvării problemei agrare prin încurajarea şi organizarea fenomenului colonizării.

etruscilor şi a cartaginezilor. Epir). Laconia. în insule (Elba. Propontida şi Hellespont. Selinonte). Callatis. H. o parte din siculii din Sicilia atinsese un grad mare de structurare politică şi au putut organiza o rezistenţă serioasă. În legătură cu această zonă este de reţinut că accesul grecilor a fost barat de prezenţa fenicienilor. Corsica). Italia. Corsica. se asistă la instituirea unor monopoluri comerciale. care este foarte timpurie (sec. Naxos (cu Naxos). Mai există încă o caracteristică interesantă. 53 . pe litoralul illyr. Catane. Siracuza) rezultatul a fost în favoarea grecilor şi a fost urmat de impunerea stării de independenţă colectivă pentru populaţia indigenă. În sfârşit. VII î. emporia. În Franţa. Casmenai. în faza primară. cu coloniile mai importante (Kyme. Chersones. se observă o concurenţă foarte mare între mai multe metropole.). Akrai. cu cea mai îndepărtată colonie Massalia. Sardinia. VIII î. Se poate adăuga şi observaţia că drumul spre Occident a fost deschis prin întemeierea de colonii şi subcolonii în insulele care dublează ţărmul Greciei (Corcyra. Spania domină foceenii.megarieni sau pe alte colonii megariene. Sardinia. Crotona etc. în pofida concurenţei cartagineze ilustrată de întemeierea coloniilor Motye. pe durată. Acarnania. cuiburi de piraţi). H. H. De fiecare dată (v. la un moment dat. Sparta (cu Tarent şi Heracleea). care la rândul ei a întemeiat 10 subcolonii.). Lefkas). Prezenţa în Corsica. Sardinia. reamintim diversitatea de tipuri de colonii (aşezări comerciale. De asemenea. Câte o singură colonie în fiecare din aceste zone. Heraclea Minoa. Direcţia vestică: Marea Ioniană. Leontinoi. care nu au permis instalarea. Deşi. Soleis şi Lylibeum şi a presiunii etrusce. pe litoralul vestic al Greciei (Etolia. De asemenea. Corint (cu Siracuza. prezenţele mai timpurii fiind în Calcidica. Camarina). aheenii (cu Sibaris. care au fundat oraşe precum Messembria. Cât priveşte metropolele sunt de numit: Calcis şi Eretria. Colophon (cu Locri Epizephirion). Megara (cu Megara Hyblaia. Zancle. Cea din Corsica – Alalia fiind părăsită la 535 î. Panarmos.. H. Sicilia. IX î. 2.. Sunt de remarcat şi numeroasele cazuri de asocieri de metropole. Spania. se constată o foarte mare densitate a aşezărilor întemeiate de greci (colonii şi subcolonii). Corsica. Rhegion). Rodos şi Creta (cu Gela şi Akragas). Sardinia şi Spania este extrem de subţire. Neapolis. Parthenope. în urma unei bătălii pierdute. sudul Franţei. Ca timp. poate sec.). colonizarea Mării Negre se datează ceva mai târziu (cca sec.

Sudul nu a reprezentat o zonă favorabilă pentru instalarea grecilor. Explicaţia simplă este existenţa unui stat puternic – Egiptul – sau a unor condiţii climatice puţin atrăgătoare.3. În Libia .zisă „comercială” este Naucratis. în perioada saită. Prima colonie propriu. se cunosc doar două situaţii: una provocată de practica merceneriatului şi de prezenţa unor angajaţi de origine milesiană în slujba regelui egiptean. Este vorba de aşa-numitele colonii militare (Daphnai. pentru sistemul constituţional transferat din metropolă (regalitatea dublă) şi pentru un faimos templu dedicat Demetrei şi care constituia obiectul unor pelerinaje cu adoranţi din întreaga lume greacă. Stratopeda. În Egipt. particularizată prin aceea că este panelenică. zidul Milesienilor).o foarte importantă colonie laconiană – Cirene prezintă interes pentru comercializarea unei mărfi speciale – o plantă medicinală Silphius. 54 .

. sunt marcate de exaltarea personajelor şi locurilor legate de epoca miceniană. dimensiunile proprietăţii regale. Această ultimă caracteristică este atestată de arhive şi de un epitet homeric (Iliada. ca şi în opoziţia frapantă dintre palat şi lumea 55 . centralizarea administrativă a teritoriului foarte bine ilustrată de tăbliţele liniare B de la Pylos şi de la Cnossos. funcţia triplă a palatelor ca centre administrative. octopus. în plan ideologic.H. Saflund a căutat să demonstreze prin corelarea faptelor observate la Teba („casa lui Cadmos”). dar şi ca loc sacru în sine (palat plus spaţiul în care este instalat). A.H. a statelor greceşti este consecinţa disoluţiei lumii miceniene şi a proceselor socio-economice şi demografice care i-au urmat. Există însă diferenţe majore între regii micenieni şi regii de la începuturile perioadei arhaice a statelor greceşti. Micene (colţul de sud-vest al clădirii din citatdelă). Nu trebuie uitat însă că. Deocamdată este necesar să se precizeze că. forma cea mai timpurie de guvernare este regalitatea.IX. coloană. Unele probleme asociate acestui aspect vor fi reluate mai încolo. fluture. G. spaţii de desfăşurare a unor ceremonii (sacrificii sângeroase şi libaţii cu bere. poate şi secolul IX î.. MODELE DE GUVERNARE ÎN GRECIA ANTICĂ Aşa cum s-a menţionat mai sus. structurarea în secolele VIII-VII î. 252) care defineşte palatul cu termenul de egatheos („cel mai sfânt”) aflat „sub protecţie divină”. Cnossos şi Ano Engliano („palatul lui Nestor”) natura sacră a regelui (eventual considerat drept epifanie a zeului). poate şi datorită acestei atitudini. De aici şi natura puterii. vin şi ulei). Prin aceste caracteristici regalitatea miceniană este comparabilă cu unele tipuri de regalitate orientală. ci de natura divină a locuitorilor ei (regele şi regina). securea dublă.H. secolul VIII î. 1. Această natură este dată nu numai de funcţia religioasă şi de protecţia divinităţii simbolizată prin leii sau grifonii heraldici.

reinstituţionalizarea ethos-ului darului. Nu sunt semne că puterea regelui ar fi fost contestată din interiorul structurilor existente. Regalitatea postmiceniană nu are cu forma precedentă decât un singur punct comun. Hesiod. ca Elida. Şi anume trecerea de la concentrarea bogăţiei mobile (vite. Deşi continuă să îndeplinească funcţii religioase. Una dintre caracteristicile noului tip de regalitate o constituie natura puterii. alte fragmente din opere literare şi observaţiile arheologice sugerează natura fenomenelor asociabile restrângerii structurilor de tip monarhic şi marginalizării lor (de exemplu. până la triumful absolut al Micenei. paralel cu quasiuniversalizarea oligarhiei. cai. în state de tip ethne. Este vorba de creşterea bogăţiei în alte segmente ale societăţii greceşti decât în genos-ul regal principal. Se vorbeşte chiar de un ethos puternic centrat pe câştigul material. Şi anume. iar puterea lui nu este unică. Sunt greu de reconstituit împrejurările în care această formă de guvernare este substituită de sisteme oligarhice. Iar acei dintre membrii comunităţii care reuşesc să-şi consolideze poziţia socială prin acumularea bogăţiei. importanţa stocării de bunuri portabile şi etalabile (bijuterii. obiecte de metal) sau consumabile (stocuri de produse agricole). în mod fatal. B. Se poate adăuga deţinerea viageră a puterii şi transmiterea ereditară. insulară sau de centrele de pe coasta Asiei Mici. În acest context nou. ci împărţită.rurală. naşterea şi statutul întemeiat pe nobleţea sângelui începe să conteze mai puţin decât bogăţia. C. Tesalia. Un exemplu elocvent pentru a ilustra această realitate nouă îl reprezintă Alkinoos care este obligat să ţină seama de opiniile celorlalţi 12 regi ai feacilor (vezi Odissea).: Cirene) şi în unele insule (ca în Cipru). expunerea şi distribuirea ei calculată aspiră şi la acapararea puterii politice şi. car) la cea de natură funciară. universalitatea ei indiferent dacă este vorba de Grecia metropolitană. cu toate că este înconjurată de o oarecare charismă. pe străduinţa de a acumula bogăţie şi. pe linie paternă. în plan 56 . Se poate adăuga funcţia de coordonator şi beneficiar. nu este de natură sacră. periferice. Contestaţii şi conflicte se bănuie să se fi produs între regii de statut mai mult sau mai puţin legal. persoana regelui. onoarea şi statut. la împingerea. Epir sau în colonii (ex. prin ea. a palatului. în plan economic.

Statutul lor este marcat de dimensiunile şi de tipul caselor. Din nou ritul. ca şi în necropolele din sec. tipul de mormânt.1 % din morminte au inventar. Câteva exemple sunt necesare pentru a ilustra acest lucru şi pentru a realiza etapele de restrângere a numărului persoanelor care au acces la bogăţie. ci se integrează în cuprinsul aceloraşi aşezări cu membrii de rând ai comunităţii. Distribuţia ofrandelor între rugurile şi mormintele rămase merge de la 1-12-30 vase şi de la 5-19 obiecte de metal. Mai multe necropole (Lefkhandi cu Euboia. a genos-urilor regale sărăcite sau incapabile să se integreze în ethos-ul care domină această lume (vezi neleizii la Milet). La Argos.secundar. ci de o evoluţie de durată. Delos). descoperite la Argos. Nu este vorba însă de un proces rapid. Acelaşi lucru se observă la Anavyssos. sanctuarele în cauză devin teatrul unor rivalităţi legate de putere. Delfi.stelă decorate cu scene funerare provenind din Kerameikos (Atena). de Polignac şi Rolley drept sanctuare de convergenţă. prin formula împrumutului garantat cu averea funciară. Doar 26. Între aceste ofrande cele mai încărcate de valori simbolice rămân trepiedele din 57 .H. situaţia ne apare modificată. Dacă se adaugă şi faptul că cele mai spectaculoase morminte sunt cele numite „panoplie” (deţin întregul echipament militar). Noua elită nu mai duce o existenţă izolată. dimensiunile acestuia.H. Structura aşezărilor şi comportamentul noilor îmbogăţiţi se modifică. Trebuie să se adauge că momentul care marchează încheierea transferului de putere de la rege la un grup de oameni puternici a fost precedat şi de o modalitate particulară de tranşare a statutului unor familii. doar 31 morminte şi 33 ruguri sunt fără ofrande. Anavyssos în Atica. Este vorba de transferarea competiţiei din interiorul unei colectivităţi spre o serie de sanctuare federale (de exemplu Olimpia. acapararea pământului neîmpărţit şi a unei părţi din pământul altădată proprietatea „oikos”-ului. de la Corint. Este cazul aşezărilor de la Zagora (Andros) şi Empario (Chios). Acest proces de polarizare a provocat dispariţia economiilor de tip „oikos”. considerate de Fr. VIII î. exprimate în numărul şi natura ofrandelor oferite. natura ofrandelor funerare marchează poziţia socială. Argos) înregistrează acest fenomen. Comunitatea grupului respectiv este marcată şi prin folosirea aceluiaşi cimitir. La Lefkhandi din 147 morminte şi 80 ruguri. ca şi mormintele cu vase . determinată de menţinerea obligaţiei reciprocităţii între membrii aceleiaşi comunităţi. Corint. polarizarea bogăţiei ne apare cu şi mai mare evidenţă. Polignac consideră că în secolele IX-VIII î.

Olimpia înregistrează cea mai timpurie competiţie între aspiranţii la putere dintr-o arie mai largă – Messenia. întrucât reflectă o evoluţie nouă. În cea mai mare parte a cazurilor se păstrează doar titlul. ci şi cu apariţia statului însuşi. Momentul decisiv în această evoluţie este reprezentat de confiscarea titlului de la reprezentanţii vechii ginţi regale şi transferarea lui spre noile familii puternice. anume nevoia de a asocia averea şi puterea cu nobleţea sângelui. Există şi exemple care demonstrează preocuparea pentru împingerea. Încă un aspect este necesar să fie reamintit în acest context şi anume faptul că finalizarea procesului de apariţie a unor noi genos-uri nobile coincide nu numai cu instaurarea regimurilor oligarhice. cât mai adânc în trecut.Glotz rămâne Hecataios din Milet care numără 16 generaţii înaintea sa. Argolida. acele votive. marginalizarea vechilor ginţi regale nu echivalează cu eliminarea lor fizică şi nici cu dispariţia titlului regal. Această nevoie este rezolvată prin elaborarea unor genealogii fictive. alte obiecte de metal. Trecerea în prim plan a acestui grup şi confiscarea suveranităţii în favoarea instituţiilor oligarhice. În alte state ginţile regale continuă să deţină. în Tesalia). unde s-a tranşat rivalitatea dintre „basileii” din acest centru. Teatrul unor asemenea competiţii devine şi Heraionul din Argos. Natura particulară a regalităţii spartane este dată de împărţirea ei între două familii (Agizii şi Euripontizii) şi de controlul exercitat asupra regilor de către cei cinci efori. un rol politic important (exemplu Neleizii la Milet). Un exemplu clasic citat de G. Elementul justificator cel mai important în tendinţa de acaparare a puterii politice rămâne dimensiunea şi numărul darurilor oferite acestor sanctuare. a începuturilor unor familii. Două alte fenomene însoţesc acest proces – funeraliile princiare şi eroizarea membrilor noii aristocraţii. încetează natura ei viageră şi ereditară. Arcadia. Câteva exemple sunt utile 58 . Este cazul unui arhonte atenian (Hippocleides). obiecte din fildeş etc. Li se poate adăuga un tip de regalitate diminuată cum este aceea de la Sparta. care se pretindea descendentul lui Ajax şi număra paisprezece generaţii înaintea sa. Mai ales ultimul aspect rămâne extrem de important. Mai interesante sunt situaţiile în care sunt precizaţi chiar şi fondatorii neamului respectiv. până târziu. Cu rarisime excepţii. Aleauazii la Larissa şi Scopazii la Crannon. Excepţie fac acele zone unde regalitatea s-a păstrat întreagă (Battiazii în Cirene. obârşia eroică a genos-ului.bronz (simbolul puterii). marea vechime a neamului. dar atribuţiile asociate titlului sunt modificate.

regele (care supravieţuieşte până în secolul V î. forţă de muncă dependentă. bazaţi şi pe o structură „vasalică” de tip piramidal. care controlau fratriile. în care accesul la putere este mai puţin restrictiv. statutul rămânând strict onorific. prin procedura tragerii la sorţi şi împărţirea puterii între „egali”. titlul este transferat unuia dintre cei 9 arhonţi – basileus. desemnaţi pe criterii ereditare. o structură de tip ethne în care puterea era deţinută de o adunare formată din 90 de geronţi. ci doar de ideea de avere şi de putere. gradul de acces la putere.) are numai funcţie militară. C1c) În sfârşit. de exemplu. Bacchiazii din Corint. C1a) Cazul cel mai ilustrativ îl reprezintă Larissa. C1b) Cel de al doilea model de oligarhie „dinastică” îl reprezintă Corintul. controlează întreaga Thessalie. La Atena. cu gelozie. conservându-i natura viageră şi ereditară. dar nu foarte numeros. adunare care alegea un Hellanodike şi un demiurg. chiar o singură familie posesoare a unor imense bogăţii (pământ arabil. ele pot fi subdivizate în funcţie de natura puterii. C1) Oligarhia „dinastică” definibilă prin deţinerea ereditară a puterii într-un segment minuscul al corpului privilegiat. dar atribuţiile lui sunt de natură exclusiv religioasă. aserviţi). spre deosebire de Aleuazii. Acest tip de oligarhie este constatat şi în colonii. rezervându-şi. cel de al treilea model este oferit de Elida. la Massalia.pentru a înţelege acest proces de modificare a funcţiilor regelui. Cât priveşte regimurile oligarhice. Schimbarea semnificativă este legată de abandonarea principiului eredităţii şi a naturii viagere a celor două instituţii (consiliul şi magistraturile). în special. practică endogamia. turme şi păşuni. Situaţia cea mai interesantă este oferită de Corint. unde este 59 . La Argos. C2) Este vorba de regimurile oligarhice în care puterea este împărţită între un grup mai mare de familii. Se caracterizează prin desemnarea în funcţii. În plus. unde o aristocraţie comercială (a Bacchiazilor) reuşeşte să confişte titlul în favoarea ei. instituţiile oligarhice şi a modalităţilor de funcţionare. iar desemnarea sa nu este legată de un genos anume. unde Aleuazii. în special. a olăritului. Diferenţa majoră între cele două situaţii este dată de natura averii. Elida constituie şi un exemplu pentru a arăta trecerea de la oligarhia „dinastică” la un nou tip de oligarhie.H. pe o masă imensă de dependenţi (penestai). grupul în favoarea căruia a fost confiscată. îşi datorează bogăţia comerţului şi încurajării meşteşugurilor. dar fără ca personajul investit cu acest titlu să deţină putere reală. puterea.

în calitate de participant la adunarea poporului. Ea este completată cu gradele de vârstă şi parcurgerea treptelor de iniţiere etc.. Colophon. dar numai unul era şef efectiv). pe viaţă. formată din 28 de membri sau areopagul la Atena. accesul la magistraturi era condiţionat nu numai de proprietatea funciară. ci şi de neexercitarea unei meserii sau de efectuarea de munci manuale. redus la un număr mic de privilegiaţi. în baza constituţiei lui Theramene (411/410 î.H. Fără nici o îndoială că nu există condiţii identice. Cifra 1000 putea fi triplată sau încincită. chiar dacă accesul la magistraturi nu este egal şi este strict legat de posibilitatea de a susţine material statul. C3) Oligarhii garantate de o constituţie în baza căreia puterea este atribuită unui număr fix de cetăţeni. C4) Oligarhiile timocratice sau censitare în care magistraturile înalte sunt rezervate celor mai bogaţi şi unde accesul la putere este condiţionat de aceste limite censitare. Crotona. Rhegion. Dar. Sunt oligarhiile cu două nivele instituţionale. Aceste două instituţii urmează unei perioade în care doar timucii desemnaţi dintr-un număr restrâns de familii deţineau întreaga putere. atribuţii şi modalităţi de constituire variabile. Opunte. Nu este singura condiţie. Akragas. se poate observa o anume gradare a accesului la funcţii. În alte zone decât Atena condiţiile censitare sunt mai restrictive. dreptul de guvernare a fost atribuit la 5000 de cetăţeni capabili să participe cu persoana şi averea la binele cetăţii. numiţi.). acesta era garantat. cel puţin. pe criteriul vechimii titlului de cetăţean (cetăţeni de trei generaţii). C5) Organismele politice în sistemele oligarhice sunt: consiliile (cu dimensiuni. Accesul la putere continuă să fie totuşi foarte limitat. în general. Cât priveşte dreptul de participare la viaţa publică. ca şi al unor colonii fondate de aceste metropole – Locri Epizephyrioi. De exemplu. 60 . în Beoţia. dintre membrii synedrionului se alegea un consiliu restrâns format din 15 persoane cu funcţii specializate (de exemplu 3 cu putere executivă. Sparta se înscrie şi ea în sistemele oligarhice censitare în sensul că drepturile cetăţeneşti sunt justificate de posedarea unor resurse agrare minimale pentru a participa la masa comună. de exemplu Geroussia la Sparta. Este cazul Atenei unde. ca în cazul cetăţilor Kyme. Căci şi constituţia soloniană era censitară. Aceasta presupune extinderea dreptului de cetăţenie. Cel mai adesea este vorba de 1000 cetăţeni.menţionată existenţa mai multor instituţii: synedrion format din 600 de timuci.

cu titluri variabile: probuloi.H. în general. gradul de responsabilitate pentru modul în care nu şi-au îndeplinit atribuţiile. în cea mai mare parte a situaţiilor. concentrarea pământului în mâinile unui grup de persoane se transferă din zona pământului necultivabil şi neocupat în zona pământurilor arabile. dependenţi. suspendarea tipurilor de relaţii bazate pe sistemul reciprocităţii şi întemeierea legăturilor intercetăţeneşti pe criterii strict economice. 61 . natura puterii lor. de redistribuire a bogăţiei. aisymneţi. anuală şi electivă. Cât priveşte numărul magistraţilor. Synedrion. regula fiind. prytan etc. Dacă se adaugă şi amănuntul că problemele litigioase intrau în atribuţiile unor magistraţi care erau unicii cunoscători ai legii şi aveau libertatea absolută de decizie. diferenţele privesc natura puterii. lipsa oricărei răspunderi pentru actele săvârşite. recunoaşterea dreptului elitelor de a guverna. fie şi modeste. angajaţi temporar în perioadele agricole de vârf. sporirea turmelor. număr şi atribuţii. Argolida şi Messenia rata de creştere pentru a doua jumătate a secolului VIII î. adunările (cu caracteristice variabile după sistem). de fapt. D. Tirania şi aisymnetat Acceptarea sistemelor politice amintite nu se poate explica decât prin absenţa unor categorii interesate în accederea la putere. De exemplu. a fost calculată la 4 % pe an. a teritoriului necultivat pentru extinderea ogoarelor. ca şi suspendarea principiului inalienabilităţii loturilor. o foarte slabă diferenţiere ocupaţională. Aceasta înseamnă. în folosul unei elite. nevoia de mână de lucru-sclavi.boule în Creta. Este vorba de încurajarea exodului de populaţie şi întemeierea de colonii-aşezări. Fenomenul este agravat de dezvoltarea sistemului cămătăresc asociat cu pierderea loturilor individuale şi chiar a libertăţii. se înţelege starea de tensiune apărută în diferite cetăţi şi recurgerea la soluţii violente sau paşnice pentru a le rezolva. găsirea unor formule. magistraţii (deosebirile fiind în funcţie de modalităţile de desemnare. timuci.). archonţi. distribuite între diferite oikos-uri. O realitate agravantă o constituie creşterea populaţiei într-o rată foarte înaltă. cumulul de puteri. redactarea legilor sau facerea lor publică (vezi Dracon. Acest echilibru aparent este distrus prin sistemul acaparării. ereditară şi viageră. numai viageră. În consecinţă. demiurgi. în Atica şi Atena.

această instituţie a fost acceptată într-o calitate nouă şi anume aceea de mediere între părţile aflate în conflict luându-se în considerare calităţile morale. Kyme). comportamentul lipsit de părtinire. Zaleucos. Se adaugă asocierea la putere a rudelor. Aceasta explică de ce Aristotel o defineşte drept tiranie electivă. violenţa sau forţa caracterizează acest act. În secolul VII î. pe perioada exercitării funcţiei. În sfârşit. Cum s-a văzut mai sus. Agrigente. cunoscătorul obiceiurilor. D1) Aisymnetat La origine aisymnetul era expertul în materie de norme de comportare. Cu vremea. trebuie subliniată exercitarea puterii în afara legii. Solon sau Clistene. al unor tirani sicilieni (vezi Gela. Funcţia nu este viageră şi. Tirania propriu-zisă este definibilă prin alte trăsături decât acelea legate de sarcina de asymnet.H. Una din atribuţiile care revin aisymnetului este aceea de a elabora o „constituţie” sau legile. Din acest punct vedere există o trăsătură comună între Dracon. de reactivarea instituţiei aisymnetatului sau de instaurarea de regimuri tiranice. Aisymnetul este desemnat prin consens. Charondas. ereditară. funcţia s-a permanentizat transformându-se într-o magistratură (chiar şi eponimă) în Asia Mică (exemplu Milet. mai ales. de a se constitui „case” sau „dinastii” de tirani. Androdamas de exemplu). Practic. pentru o durată de timp limitată. Este cazul Pisistratizilor. aisymnetul exercita o formă de tiranie moderată întrucât. dincolo de forţă. unii tirani au simţit nevoia 62 . mai exact. cu atât mai puţin. Pittacos. D2). Lesbos). În primul rând. iar celelalte magistraturi erau suspendate. prin formula căsătoriilor „dinastice” (vezi Sicilia). cu alte cuvinte. Cypselizilor şi. cumula întreaga putere.Licurg. Ceea ce deosebeşte pe aisymnet de tiran este durata funcţiei şi modalitatea de desemnare. ca şi nevoia de realizare a unor alianţe externe cu precădere. În al doilea rând. În al treilea rând. prin modalitatea de a lua şi de a exercita puterea. Siracuza). prin suspendarea legii şi impunerea unei autorităţi personale şi discreţionare. în insule (Naxos. Acest arbitraj a condus la evitarea soluţiilor de forţă şi schimbarea formei de guvernământ sau măcar la amânarea declanşării lor. Zaleucos. este vorba de tendinţa de a permanentiza puterea şi de a o transmite ereditar. cunoaşterea cutumelor şi legilor. al cutumelor. este necesar să se atragă atenţia asupra faptului că.

modul de funcţionare a acestui stat în perioada definită prin formula democraţia ateniană. Atena până la lovitura lui Ephialte) sau schimbări de structură sub presiune externă (Atena sub Xerxes. Este vorba de spijinul divin (este cazul lui Telines. cea fiscală. Politica agrară. Eschil. O ultimă trăsătură importantă valabilă pentru tirania din perioada arhaică şi clasică (mai puţin în cazul Siracuzei) este înscrierea tiranilor în categoria demagogilor în sensul primar şi autentic al cuvântului. odele lui Pindar care glorifică victoriile lui Hieron sau Theron la Olimpia. Sunt de amintit. Ceea ce este catalogat drept democraţie ateniană este rezultatul unei elaborări treptate care cunoaşte reculuri (vezi tirania lui Pisistrate. Deţinerea unei preoţii. adică de apărători ai demos-ului. în acest context. de crearea unor veritabile curţi strălucitoare prin fast şi prin figurile marcante care erau atrase cu abilitate.altei modalităţi de legitimare. de atragerea unor artişti sau literaţi (vezi Pindar. în epoca elenistică. de întemeierea de noi aşezări care fac din tiran un erou-fondator. Sublinierea valorii personale prin repurtarea de victorii la întrecerile organizate la locurile sacre ale grecilor nu lipseşte nici ea. de exemplu. cuceriri. Este vorba de iniţierea de lucrări de urbanistică (vezi Atena lui Pisistrate). confiscările de pământ şi redistribuirea loturilor. Atena este singurul polis care a cunoscut toate structurile constituţionale începând cu regalitatea miceniană şi sfârşind cu un tip de tiranie târzie. ci să marcheze. presiunea 63 . Corolarul acestei preocupări îl constituie promovarea unei propagande abile menite nu să glorifice persoana. realizarea unei ediţii scrise a poemelor homerice). hierophantia în familia Deinomenizilor se înscrie perfect în acest efort. unele facilităţi economice acordate categoriilor de mijloc. crearea de alianţe. ci cetatea pe care tiranul o conducea. E. prin promovarea unei politici externe prestigioase (întemeierea de subcolonii. Alegerea Atenei drept model constituţional are o explicaţie majoră. Capitolul de faţă nu-şi propune să facă un istoric al Atenei şi a instituţiilor politice care s-au succedat aici. victoria lui Lisandru. Delfi şi Nemeea care constituie cea mai perfectă ilustrare a acestei practici. Câteva aspecte trebuie subliniate de la început. într-o formă succintă. garantarea securităţii cetăţenilor). străbunul Deinomenizilor şi al lui Pisistrate). inclusiv încurajarea colonizării sunt expresia naturii demagogice a tiraniei vechi.

ci prin vot secret. invalizilor). deşi. în primul rând. respect obţinut nu prin constrângere.macedoniană). egalitatea între cetăţeni exprimată prin isonomia (egalitatea în faţa legilor) şi isegoria (dreptul egal la cuvânt). există o libertate neîngrădită a cuvântului. amnistie) şi care pretind o prezenţă minimală (6000 cetăţeni). Natura democratică a constituţiei ateniene este subliniată de puterea suverană a adunării poporului (ecclessia) şi de competenţa acesteia. În realitate. în principiu. în fapt. orfanilor. este necesar să se menţioneze şi faptul că nu toate 64 .H. ordinea la cuvânt trebuie să respecte o anumită procedură – vârsta. de modul de constituire şi de atribuţiile tribunalului popular (heliaia) şi de modul de accedere la magistraturi. şi când votarea nu se făcea după maniera obişnuită (ridicarea de mâini). ci prin liber consimţământ. Toate aceste drepturi nu exclud. în sfârşit. în consecinţă deciziile sunt luate de o infimă minoritate (cca 2-3 mii persoane din totalul de aproximativ cca 42 000 cetăţeni presupuşi a exista la 431 î. de componenţa şi de atribuţiile consiliului (boule). ci presupun respectul legilor scrise şi nescrise. nu toţi cetăţenii au drepturi active. în primul rând. inexistenţa unor motive care să presupună pierderea temporară sau definitivă a cetăţeniei. mai târziu. Suveranitatea demos-ului este exprimată. există un criteriu esenţial pentru a beneficia de aceste drepturi. statul se află în serviciul cetăţeanului (vezi măsuri pentru protejarea săracilor. accesul la funcţii se face după merit (dar există un loc deosebit pentru familiile prestigioase). nu pot participa la adunare. Se mai poate spune că democraţia „mai mult sau mai puţin veritabilă” şi-a epuizat relativ repede forţa decăzând în ceea ce Polybiu defineşte drept ochlocraţie.). ca atare. orice cetăţean care îndeplineşte condiţiile amintite mai sus face parte din ea. de modul de constituire. strateg. În sfârşit. în principiu. 1. această universalitate nu este niciodată atinsă din mai multe motive: nu există un quorum obligatoriu cu excepţia celor două adunări „plenare” care decid asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (graţiere.deţinerea cetăţeniei în conformitate cu prevederile constituţiei lui Clistene şi. efectuarea educaţiei prin sistemul ephebiei şi prestarea jurământului de credinţă faţă de patrie la sfârşitul acestui stagiu. chiar prim strateg). inclusiv la magistraturile mai înalte (archontat. prin „universalitatea” adunării în sensul că. Principiile democraţiei ateniene (care trebuie luate cu rezervele de rigoare) rămân: libertatea individului (în principiu absolută). a lui Pericle.

legate de cauze care atrag pedeapsa cu moartea. care a decis asupra soartei mitylenienilor. deposedat de atribuţiile lui politice de către Solon prin crearea Sfatului celor 400 şi a Heliaiei şi Boule ca emanaţie a adunării poporului. votarea legilor (nomoi) şi a decretelor (psephisma). situaţiile de asebeia).H. eclipsă. format. în realitate. după reforma lui Clistene .eisangelia. furtună. iar forma de desemnare (tragerea la sorţi a membrilor) asigură participarea tuturor 65 . Înainte de a arăta componenţa sfatului sunt necesare două precizări. Aristotel asociază un Sfat al celor 400 cu numele lui Solon. pace. este instituţia cu adevărat reprezentativă. atribuţii religioase (adoptarea de noi culte. deşi din punct de vedere numeric consiliul pare un organism mic. apărarea). întrucât se constituie din delegaţi ai tuturor triburilor (10). Este vorba de motive de natură religioasă (semne nefavorabile. poate chiar regală. De subliniat că erau desemnaţi prin aceleaşi modalităţi un număr egal de supleanţi pentru situaţii de criză. Organul de lucru al adunării este sfatul (boule). câte 50 de fiecare trib.H. nu trebuie să se piardă din vedere existenţa paralelă a două instituţii de acelaşi tip: Areopagul moştenit din epoca arhaică. Existau şi alte motive pentru suspendarea unei şedinţe. adunarea era convocată din nou.H. primirea şi trimiterea de ambasade). v. alte fenomene naturale considerate a fi expresii ale dezacordului divin). 2. Fără îndoială că a existat o competiţie între cele două instituţii. Atotputernicia adunării este subliniată de competenţa ei: numirea şi verificarea gestiunii magistraţilor. în favoarea Areopagului care şi-a asumat o serie de sarcini de natură politică. Este cazul adunării din 428 î. ca atare. alianţe. în general. Sfatul celor 500 este rezultatul reformei administrativo-politice a lui Clistene (510-509 î. de ostracism). relaţii externe (război. exilul. din 500 de membri traşi la sorţi. Se poate afirma că. atribuţii administrative (aprovizionarea. tranşată între 480-462/461 î.deciziile adunării sunt aduse la îndeplinire şi. atribuţii juridice (judecarea cazurilor de înaltă trădare . cu sau fără confiscarea averii. că nu toate sunt rezultatul unei deliberări raţionale. Unele hotărâri sunt pur emoţionale şi. votul iniţial anulat şi se procedează la un nou vot. mai ales. Pe de altă parte. dar în ultima vreme sursa a fost reabilitată. Abia Ephialte la data amintită mai sus a smuls Areopagului atribuţiile adăugate şi le-a redistribuit ecclessiei şi Heliaiei. de asebeia (nerespectarea normelor religioase). Informaţia a fost pusă la îndoială.).

prin epistatul tras la sorţi zilnic. controlul catalogului efebilor. tieropoioi. atribuţii de poliţie şi justiţie (dokimasia. falsificarea registrelor demelor). cele 10 subdiviziuni ale Sfatului (pritanii) preluau atribuţiile acestuia pe durata unei luni. supravegheau tezaurul. cu responsabilitatea financiară. financiare. morală şi politică şi se aflau sub supraveghere permanentă. administrarea teritoriilor sacre. arhivele şi sigiliul statului. iar la începutul exercitării mandatului se depunea. 66 . probleme de politică externă (primirea şi trimiterea de ambasadori înainte de a fi prezentaţi adunării. supravegherea lucrărilor publice. hopliţilor. controlul magistraţilor. rezolvau sarcinile curente. logistai. epimeloumenoi tou neoriou. heralzi. indiferent de natura magistraturii candidaţii erau verificaţi (dokimasia) în tribunal (cei 9 arhonţi) şi în consiliu. Desemnarea magistraţilor se făcea prin tragere la sorţi sau vot deschis. ca şi în cazul consiliului. modul de administrare a cultului (în principal. aplicarea (uneori şi completarea) legilor şi decretelor. Magistraturile erau colegiale şi anuale. nu era permis cumulul de funcţii. C. un secretar-arhivist asistat de o serie de auxiliari (secretarul decretelor. organizarea marilor festivaluri religioase). probleme militare (apărare. Ca şi consiliul. lexiarechii.celor care aveau dreptul (cetăţean ireproşabil. construcţii). secretar-grefier). controlul instituţiei efebice. concesiuni. Pentru cuprinderea acestor atribuţii consiliul are la dispoziţie o serie de comisii: Syllogeis. magistraţii deţin o putere delegată de la adunarea suverană. Trebuie precizat că şedinţele plenare şi neîntrerupte erau legate de situaţii speciale (în caz de pericol). Principalele atribuţii ale consiliului erau convocarea şi prezidarea şedinţelor adunării. administraţia maritimă). alocaţii. religioase). organizarea cavaleriei. în exercitarea funcţiei colegii erau egali. atunci când era vorba de competenţă sau de garanţia averii. cheltuieli publice. Şi tot pritanii. elaborarea de proiecte de interes federal). fixarea tributului pentru aliaţii din ligă. licitaţii. syngrapheis. solidari. hieropes. În mod normal. criteriul averii şi ereditatea vizau marile magistraturi neretribuite (militare. Există câteva condiţii în ceea ce priveşte accederea la magistraturi după abolirea constituţiei cenzitare a lui Solon. recuperarea arieratelor în perceperea tributului. un jurământ. convocau şi prezidau consiliul şi ecclessia. fapt dovedit prin dokimasia). pregătirea şi introducerea propunerilor de legi în adunare. euthynes. jurisdicţia penală. probleme financiare (buget.

înconjurarea regelui de un consiliu constituit pe criteriul loialităţii faţă de persoana sa poate fi şi el socotit ca o formă a ataşamentului faţă de tradiţie. erau verificaţi de logistai şi synegoreis şi puteau fi depuşi. Excepţiile de la acest principiu reprezintă cazuri rarisime (v. dintr-o gintă regală. în care s-au împletit unele tradiţii macedonene. în principal. Este vorba de consecinţele campaniilor lui Alexandru. lupta pentru moştenirea lui Alexandru şi constituirea regatelor elenistice succesoare (între 322-281 î. mai rar. F. greacă. Asasinatul politic începe să se practice şi la Atena (v. urmate de o nouă structurare politică. strategii de la Argionou). Alcibiade). Criteriul ereditar agnatic va rămâne moştenire şi în epoca elenistică. cucerirea Orientului.). Trebuie subliniat că aceste reguli au început să fie încălcate. Nu poate fi investit însă fără acceptul marii aristocraţii şi nici nu poate conduce fără a ţine seama de opiniile consiliului. Este o regalitate naţională.) sunt invocate pentru a amâna alegerea în funcţia de prim strateg a unei persoane de condiţie modestă (v. în primul rând. După cum reacţiile adunării încep să fie controlate de demagogi.Regalitatea elenistică Pentru a realiza gradul de îndepărtare a ideologiei politice de epocă elenistică de tradiţiile macedonene şi greceşti este necesar să se sublinieze. Cleon). Ephialte). Paralel cu aceste fenomene se asistă şi la o oarecare degradare a spiritului civic şi o lipsă de respect faţă de tradiţiile religioase (v. Manevrele electorale. Alcidiade. Uneori semne divine (v.H. Indiferent de aceasta constituţia ateniană oferă un model de democraţie directă. statut subliniat de titulatura de rege al macedonenilor. eclipsa de soare din 424 î. natura regalităţii macedonene. Regele macedonean (inclusiv Filip al II-ea şi Alexandru) accede la putere prin drept ereditar (prin primogenitură sau.erau supuşi jurisdicţiei penale a consiliului tribunalului şi adunării. declaraţiile false capătă treptat un rol tot mai important. sugerează că democraţia ateniană evoluează spre o ochlocraţie. mai ales. O asemenea analiză este justificată de faptul că după Alexandru au fost instituite case dinastice. o puternică moştenire orientală. de obârşie macedoneană. Cleopatra). de data aceasta în înţelesul peiorativ al termenului. în lipsă. prin cel mai apropiat agnat). De asemenea. Aceste aspecte negative ce se vor agrava în secolul IV î.H. ceva din ideile politice greceşti şi. acuzaţi şi chiar condamnaţi la moarte (v. Corpul de hetairi grupaţi în jurul persoanei 67 .H. intrigile.

A depins de ţară. Regalitatea macedoneană este la origine charismatică. a descendenţei din Ahile (după mama sa). în cazul funcţionarilor superiori (strategi. Instituţia pajilor pe care o reîntâlnim în toate statele elenistice reprezintă şi ea o moştenire. la obârşia heraclidică. cancelari. ci şi Filip al II-lea îşi creează genealogii divine sau eroice. Pe de altă parte. a eredităţii (provine dintr-o familie regală) şi a filiaţiei divine (de la un erou sau zeu şi de la Alexandru eroizat de asemenea). Numai că puterea pe care o deţin nu mai este controlată de consilii. Se va vedea mai încolo până unde se va ajunge cu inovaţiile. Sigur este că unii diadohi (Ptolemaios. Elaborarea cultului dinastic nu s-a realizat liniar şi nici imediat după fragmentarea imperiului lui Alexandru. şeful administraţiei financiare. şeful administraţiei. Singurul criteriu obiectiv în această desemnare rămâne. Seleucos). Alexandru amplifică această moştenire prin adăugarea. deci) ceea ce a dus la identificarea statului cu persoana regelui. mai exact. ci în funcţie de loialitatea faţă de persoana sa. Pergam). nu numai Alexandru. În virtutea acestei puteri absolute. ţara îi aparţine şi poate dispune de ea prin testament (v. ci este absolută şi este definită în baza dreptului sabiei (prin victorie. se insistă foarte mult pe sacralizarea puterii şi a persoanei regale ca rezultat al influenţei orientale. Chiar mai mult decât atât este legea încarnată. juridice şi militare. Acesta este principiul. de structura 68 . în funcţie de gradul de amiciţie cu suveranul. Dar regele poate delega o parte din aceste atribuţii unor persoane nu pe baza pregătirii lor. şi-au ales ca strămoş mitic pe Hercule sau pe Apolo. Nu ştim în ce măsură mitul naşterii divine (prin Apolo) pe care-l găsim la Plutarh este contemporan cu tinereţea lui Alexandru sau reprezintă o prelucrare mai nouă. secretar) apartenenţa la comunitatea greco-macedoneană. Ca şi regii macedoneni. Este însă un concept lărgit în sensul că trimite la inspiraţia şi protecţia divină. este şef militar. Nu trebuie uitate însă câteva mici detalii. în funcţie de gradul de rudenie cu Alexandru. regele concentrează întreaga autoritate.dinastului este binecunoscut din timpul lui Alexandru. Sigur. deci are atingere cu sacrul. Filip al II-lea se considera un Heraclid şi această postură fusese acceptată de greci. regii elenistici au atribuţii religioase. Singurul principiu de origine grecească este acela de arette în sensul de calităţi înnăscute şi curaj fizic pe care le posedă regii şi care se manifestă prin fapte deosebite. este judecător suprem şi legislator.

Semnul divinizării apare în formula de Neoi theoi (=Zei noi).etnică şi culturală a regatului. precum Antioh al III-lea (223 -186 î. Excepţie de la practica divinizării fac regii Macedoniei elenistice. Uneori este vorba de iniţiative populare sau determinate de nevoia de a căpăta bunăvoinţa unor regi. Regatele în care cultul regal a căpătat forme orientale rămân excepţii. Pentru ca prin decretul din Canope (237 î.). dar unii regi.). Este vorba de Egipt. Soter şi Everget).H. De aceste fenomene se leagă adăugarea unor epitete care subliniază natura specială a persoanei şi valoarea faptelor realizate (v.H.H. pentru el însuşi şi sora sa Arsinoe. Seleucizii).H. de tradiţiile teologice locale. iar din 196 î. 69 . care beneficiază de onoruri divine după moarte (v. În celelalte regate evoluţia este mai puţin spectaculoasă. Ptolemeu al V-lea să-şi aroge titlurile şi atribuţiile unui faraon. unde Ptolemeu al II-lea a organizat cultul şi a înălţat un templu pentru părinţii morţi (271-270 î. cultul să devină de tip egiptean.) beneficiază de un cult în viaţă.

aşa-numitele războaie medice. de fapt greco-persane. cele mai cuprinzătoare informaţii se găsesc la Herodot.X. poeţii lirici Pindar din Teba şi Simonides din Keos. au cuprins zone întinse ale Greciei şi ale teritoriilor colonizate de greci. care au ca subiect tocmai relatarea acestor războaie. Lipsa unor relatări persane nu îngăduie. la care se adaugă cronicile din veacul următor precum şi operele unor contemporani ai evenimentelor: atenianul Eschil. după acţiunile militare ateniene conduse de Cimon în Cipru. Principalele izvoare scrise pentru aceste evenimente sunt de sorginte greacă. Cel dintâi conflict de amploare. în cărţile a X-a şi a XI-a. desfăşurarea evenimentelor întinzându-se din anul 499 până în 479. mai cu seamă ateniană. în puncte de reper în cadrul luptei elenilor pentru libertate şi al impunerii unor principii greceşti dincolo de limitele cetăţii. mai întâi. în principal. în Istoriile sale. Conflicte pentru controlul Mării Egee Secolul al V-lea se caracterizează prin două mari confruntări politico-militare care au opus. apoi la Diodor. pacea fiind încheiată abia în anul 449. în a doua jumătate a veacului. din păcate. se consumă chiar în primele decenii ale secolului al V-lea. CONFRUNTĂRI MILITARE ÎN LUMEA GREACĂ ÎN SECOLELE V-IV 1. introducerea în analiza acestei perioade şi a punctului de vedere de la curtea Marelui Rege faţă de expediţiile care se consumau la marginile imperiului său. în cadrul Războiului Peloponesiac. De aceea trebuie avută în vedere precauţia faţă de exagerările elene referitoare la consecinţele acestor războaie transformate de propaganda grecească. două tipuri de civilizaţie: cea elenă şi cea orientală. Conflicte pentru controlul Mării Egee 1. apoi. 70 .

în cursul iernii 499/498. Supuşi ai lidienilor. geţi şi sciţi. prin magistraţi şi prin cetăţeni. Totuşi la începutul secolului al V-lea cetăţile greceşti se revoltă în frunte cu Miletul condus la acea dată de Aristagoras. Aristagoras. adică 6000 de drahme. cu sprijinul grecilor de pe continent. Aristagoras pleacă la Sparta pentru a cere ajutor. nici în zona hellespontică. cu condiţia furnizării la nevoie a unor contingente militare şi a plăţii unui tribut care se ridica la 400 de talanţi pentru Ionia. V. Sardes-ul (mai puţin citadela). agită spiritele în Milet şi în alte cetăţi. financiar plata tributului era suportabilă şi că cercetările arheologice nu atestă existenţa unui declin economic în această perioadă. nici în cetăţile implicate. chiar dacă numai formal. Dominaţia persană este una blândă. „pe unii gonindu-i. insulele din Egeea: Lemnos (care este cucerit). Astfel că. Doar Naxos refuză să se predea până la finele veacului al VIlea. cetatea nesupusă încă a Naxosului. iar spre vest până în Libia. Dar noua formulă de conducere. proclamând isonomia. pentru a-şi masca eşecul. la care se vor adăuga 5 corăbii ale eretrienilor. o dată cu revolta ioniană a cetăţilor greceşti din Asia Mică. În 498 ionienii recuceresc. grecii din această regiune trec apoi sub dominaţie persană în anul 546. imperiul ahemenid se extinde spre est până la valea Indus-lui. pe alţii trimiţându-i în cetăţile lor de baştină” (Herodot. prilej cu care îl incendiază. Eolida şi Caria şi 360 pentru Hellespont şi Frigia (un talant echivala cu 60 de mine. dând foc şi sanctuarului zeiţei Cibele. Avându-se în vedere că. când încă perşii nu apucaseră să riposteze. spre nord. 37). După venirea lui Darius I la conducerea statului persan (în 522). Lesbos şi Chios (care acceptă supunerea). Refuzul clar al regelui spartan Cleomenes îi îndreaptă apoi paşii spre Atena care-i furnizează 20 de vase (Herodot. multe dintre ele conduse de regimuri tiranice.Confruntările dintre greci şi perşi încep în anul 499. păstrându-şi obiceiurile. Încercând să cucerească fără succes. V. Dintre toate cetăţile greceşti doar Miletul beneficiază de privilegiatul statut de aliat. spre beneficiu persan. presupune înlăturarea dominaţiei persane. 97). înlăturându-i pe tirani. în vremea regelui Cresus (încă din jurul anului 560). până în teritoriile locuite de traci. popoarele supuse fiind libere să se conducă după voinţa proprie. după victoria lui Cirus asupra lui Cresus. iar o drahmă avea 6 oboli). cauzele acestei revolte trebuie căutate mai degrabă în atitudinea politică a lui Aristagoras şi în schimbările politice care au loc în cetăţile revoltate. Evenimentul ar putea explica similarul comportament persan din 71 . din punct de vedere.

Succesul este însă unul limitat (Herodot vorbeşte chiar de o eşuare a acestei expediţii terestre soldate cu rănirea lui Mardonios de către byrgi. apoi în Troada şi Propontida. 45) şi el trebuie dublat de o acţiune navală. în vreme ce Aristagoras fuge din Milet şi este ucis în luptele împotriva tracilor. În 494 are loc confruntarea navală din Insula Lade. în numai 5 zile. Atena. Liniştirea zonelor de margine ale imperiului depinde de campaniile pe care Mardonios le va întreprinde dincolo de Hellespont. Cel mai crud episod se petrece. acceptă propunerea persană. Samos. 117). Diplomaţia lui Darius reuşeşte să rupă alianţa revoltaţilor. Mardonios dispune măsurarea teritoriului cetăţilor. 43). deşi exagerată de Herodot care aminteşte de 600 de vase. chiar dacă în unele cetăţi (Chios. care nu i-au urmat în sclavie. reluarea plăţii tributului şi stabilirea de acorduri juridice cu cetăţile greceşti. Debarcarea persană în Eubeea (490) este însoţită de aceleaşi represalii. VI. Perşii ripostează şi supun Efesul. Rămas doar cu aliaţii din Chios. Această politică pacifistă a lui Mardonios continuă de fapt linia antecesorului său. iar o parte din bărbaţi. Artaphernes. din faţa Miletului. din ordinul Marelui Rege. unde grecii opun flotei persane (a cărei dimensiune. Sparta şi Plateea refuză. Represaliile persane sunt în general dure. 72 . fiind apoi urmaţi de cei din Lesbos şi o parte a ionienilor. dar multe dintre cetăţi. populaţia fiind deportată. cum era de aşteptat. Ţinta principală aici este oraşul Eritreea care dăduse ajutor revoltaţilor ionieni.timpul represaliilor viitoare şi în cazul incendierii Atenei din 480. În 497 Darius îşi reinstaurează dominaţia în Hellespont. femeile şi copiii transformaţi în sclavi. Răspunsul atenian la cererea de ajutor a eretrienilor se concretizează în trimiterea a 4000 de cleruchi din Calcis care se înapoiază acasă fără să fi participat la luptă. De asemenea sunt luate o serie de măsuri în spiritul democratizării vieţii interne a acestora (Herodot. de a reda grecilor „legile lor”. este cazul samienilor care se retrag. moment în care trupele ateniene şi eretriene se retrag. era totuşi considerabilă) numai 353 de nave din Chios. Naxosul este cucerit şi incendiat iar prizonierii sunt transformaţi în sclavi. VI. În 492. Miletul este asediat atât pe mare. sunt ucişi. cât şi pe uscat şi este nevoit să se predea în toamna anului 494. ne spune Herodot (V. Lemnos. obţinând supunerea Thasosului şi a Macedoniei. Lampsacos) se păstrau regimuri de conducere tiranice. Sunt trimişi soli care cer supunerea oraşelor greceşti. la Milet. perşii îi atrag de partea lor. Lesbos şi Samos. Învinşi în prima fază de carieni. printre care şi Egina.

Eretria capitulează după un asediu de 5 zile şi este jefuită şi incendiată, iar locuitorii ei sunt luaţi captivi. Pentru următorul pas, atacul contra Atenei, perşii aleg debarcarea trupelor terestre, în care un rol important îl avea cavaleria, pe plaja de la Maraton (septembrie 490). Conform planului persan o parte a flotei urma să ocolească Atica, pînă în apropiere de portul Phaleron şi să aştepte pentru debarcare semnalele favorabile ale partizanilor lui Hippias (care îi însoţea pe perşi în speranţa revenirii sale politice în Atena, într-un moment în care armata ar fi fost antrenată departe de oraş, în câmpia Maratonului). La acea dată colegiul strategilor dezbate intens problema purtării luptei departe de cetate al cărei adept era Miltiade. De aceeaşi părere cu el este şi polemarhul Callimachos care înclină balanţa votului pentru plecarea trupelor şi confruntarea cu cavaleria persană. Contingentelor ateniene li se alătură doar 600 de plateeni. Bătălia va consacra victoria grecilor a căror tactică de luptă, atacul în fugă şi întărirea puternică a flancurilor, avea să ia prin surprindere cavaleria şi trupele de arcaşi persani, chiar dacă „mai înainte, chiar şi numele de mezi răspândea frică” printre greci (Herodot, VI, 112). Se renunţă la debarcarea în Phaleron în pofida faptului că ajutorul cerut Spartei nu sosise încă din motive religioase. La finele acestei campanii perşii se puteau lăuda cu luarea Cicladelor şi pedepsirea Eretriei în vreme ce la Atena victoria de la Maraton este supradimensionată. Dacă Herodot putea să afirme în Istoriile sale că atenienii fuseseră „primii dintre toţi grecii care au înfruntat inamicul în goană şi au suportat vederea veşmântului persan”, în veacul al IV-lea Isocrates va numi Atena, în Panegiricul său din 380, „şcoala Eladei” şi apărătoarea civilizaţiei elene. Comportamentul politic atenian de după războiul din 490 mărturiseşte intenţiile sale de anvergură în bazinul egeean. Parosul este atacat datorită colaborării cu perşii, dar acţiunea eşuează, iar la întoarcere Miltiade, deşi rănit, este chiar amendat. La Atena au loc ostracizări ale partizanilor lui Hippias (Hipparchos şi Megacles, apoi Xanthippos şi Aristides). În 483-2 veniturile din minele de argint de la Laurion, a căror exploatare abia începuse, sunt puse de către Temistocle în slujba organizării flotei de război. În 481, ca urmare a ameninţării persane, este convocat congresul panelenic de la Corint unde se pun bazele unei alianţe (symmachia) antipersane ce încredinţează comanda operaţiunilor Spartei. De cealaltă parte, noul rege persan Xerses I (486-465) hotărăşte cucerirea grecilor. Fiind la început de domnie, Xerxes avea nevoie de
73

victorii pentru a-şi consolida o guvernare ce urma aceleia a unui mare cuceritor, tatăl său Darius I. Întârziată de revoltele din Egipt şi Babilon, expediţia contra grecilor este temeinic organizată pe două planuri. Pe de o parte, înaintarea terestră spre Grecia prin sudul Traciei şi Macedoniei (care sunt readuse sub ascultare) este asigurată prin baze de aprovizionare şi tabere militare. Pe de altă parte, se urmăreşte limitarea pierderilor pe mare (înregistrate de campaniile trecute în dreptul muntelui Athos) prin construirea unui canal în Pen. Calcidică. De asemenea sunt amenajate poduri de vase peste Bosfor şi Hellespont. Însuşi regele, însoţit de suita sa, conduce această incursiune ceea ce mărturiseşte greutatea politică a campaniei şi caracterul său expansionist spre deosebire de simplele campanii de pedepsire ale lui Darius I. Îndemnul la prudenţă al oracolului de la Delfi consultat de greci (îngrijoraţi de aceste pregătiri persane) nu reuşeşete să impună predarea fără luptă. Aşadar, reuniţi la Corint (481) grecii hotărăsc riposta sub comanda Spartei şi trimit în trecătoarea Termopilelor (renunţându-se la poziţii mai nordice situate în Tesalia) trupele conduse de regele Leonidas pentru a stopa înaintarea persană spre centrul Greciei. Paralel cu aceasta flota grecească urma să oprească corăbiile barbarilor la capul Artemision, în nordul Eubeei. Rezistenţa grecească de la Termopile (480) descumpăneşte în primă fază trupele persane, dar în cea de-a treia zi a luptei grecii se văd înconjuraţi. Leonidas îşi opreşte alături pe spartani, tebani şi pe cei din Thespiai, trimiţând spre Sud restul armatei. Însă înfrângerea grecilor de la Termopile deschide perşilor drumul spre inima Greciei în vreme ce thessalienii şi beoţienii trec de partea lor. Oraşul Delfi este cruţat, iar înaintarea spre Atena este iminentă. După consultarea zeilor, Temistocle ordonă prin decret retragerea atenienilor din cetate fie la adăpostul cetăţii Troizen şi la Artemision, fie pe corăbii. Puţinii apărători care rămăseseră baricadaţi pe Acropole sunt ucişi în momentul ocupării şi incendierii cetăţii. Între aliaţii greci se deschid acum aprige dispute privind organizarea rezistenţei. Sparta dorea amplasarea liniei de apărare în istmul Corint-ului, în timp ce Atena, prin vocea lui Temistocle, susţinea necesitatea unei bătălii navale prin atragerea flotei persane în dreptul insulei Salamina. Prin meşteşugite manevre de culise acelaşi Temistocle, temându-se de o dezagregare a alianţei elene, trimite în secret soli la Xerses pentru a-l înştiinţa de retragerea aliaţilor provocând mişcarea ofensivă precipitată a perşilor. Înghesuite în spaţiul strâmt dintre
74

insula Salamina şi continent, corăbiile persane nu pot executa manevrele de luptă necesare (Herodot, VIII, 83-89). Eşecul naval din 23 septembrie 480 este agravat de decizia pripită a lui Xerses de a-i decapita pe comandanţii fenicieni care-i acuzaseră pe nedrept pe ionieni, şubrezind astfel coeziunea armatei regale. Cel ce rămâne, după plecarea regelui, să reorganizeze trupele persane, stabilindu-şi tabăra de iarnă în Tesalia, este Mardonios care îl trimite pe regele macedonean, Alexandru, la Atena cu propuneri de supunere şi de încheiere a păcii. Atenienii refuză atât aceste propuneri, cât şi pe cele ale Spartei de a suporta cheltuiala trupelor care nu luptau pe întreaga perioadă a războiului. Atena este atacată din nou de perşi şi incendiată în 479. Flota ateniană se retrage la Delos în vreme ce flota persană ancorase la Samos. Apelurile ateniene repetate privind trimiterea în ajutor a unor trupe spartane sunt în final satisfăcute. Sub comanda regentului Pausanias 5000 de spartani, 35 000 de hiloţi şi 500 de hopliţi perieci (Herodot, IX, 29) se deplasează în Beoţia. Tatonările şi hărţuielile de la poalele muntelui Kiteron, unde se instalaseră grecii, dau iniţial câştig de cauză lui Mardonios, dar uciderea acestuia din urmă demoralizează armata barbară. Retraşi în spatele fortificaţiilor de lemn, perşii sunt în final înfrânţi, doar o parte a armatei reuşeşte să se retragă în marş forţat spre Asia Mică. Dincolo de importanţa sa militară intrinsecă, victoria grecilor de la Plateea (479) capătă valoare de simbol, anual se fac sacrificii în memoria celor căzuţi, iar la fiecare patru ani aici au loc sărbătorile închinate libertăţii- Eleuteria. Flota aliată a grecilor, aflată sub comanda regelui spartan Leontychidas se îndreaptă spre Samos cu intenţia de a-l prelua de la perşi. Răspândind vestea eliberării tuturor grecilor, Leontychidas reuşeşte să provoace dezagregarea armatei persane care se vede nevoită să renunţe la serviciile samienilor şi milesienilor. În timpul confruntării de la capul Mycale (479) dezertează şi ionienii provocând înfrângerea iminentă a trupelor Marelui Rege. După victorie se intenţiona şi distrugerea podurilor de vase de peste strâmtori, dar, cum acestea fuseseră deja rupte, spartanii se reîntorc în Pelopones, iar atenienii ocupă Sestosul. Cauzele înfrângerii perşilor, cu mult mai numeroşi decât grecii, rezidă, în principal, în calculele greşite ale lui Xerses şi în psihologia greşită a acestuia. Totuşi evenimentele ulterioare vor arăta că acest conflict era departe de a se fi încheiat. Lupta împotriva perşilor continuă sub egida Atenei care proclamă deschis intenţia de a-i elibera pe toţi
75

grecii din Asia Mică de sub dominaţie persană. În acest scop se înfiinţează alianţa maritimă cunoscută sub numele de Liga de la Delos (478/477) alcătuită din cetăţile de coastă şi insulare ale Egeei la care Atena va participa în calitate de membru fondator şi de „preşedinte”. Primul succes notabil al acestei alianţe este repurtat la Eurymedon în 467 de către atenianul Cimon, fiul lui Miltiade, eroul de la Maraton. În 460, în fruntea a 200 de corăbii, Cimon se îndreaptă spre Cipru, cucerind Marion-ul şi Kition-ul, însă moartea lui va încheia capitolul victoriilor relative în faţa perşilor. Expediţia dezastruoasă din Egipt afectează atât poziţiile câştigate în bazinul est-egeean, cât şi bunele relaţii ale Atenei cu aliatele sale din Ligă. Se deschid tratative de pace cu perşii, purtate în numele Atenei de Callias. Fie că tratatul de pace s-a încheiat acum, în 449, fie că discuţiile s-au finalizat doar cu un acord verbal (Theopompos consideră în fr. 153 şi 154 că alfabetul ionian care s-ar fi folosit la redactarea documentului nu pătrunde în Atica mai devreme de anul 404), cert este că atenienii nu mai trimit trupe în Egipt şi Cipru. Diodor precizează că pacea aşa-numită a lui Callias stipula că „toate cetăţile greceşti din Asia trebuie să fie autonome”, perşii nu aveau voie să se apropie la o distanţă mai mică de trei zile de mers pe jos (o zi călare) şi se stabilea o limită de înaintare a flotei persane pe linia Pharsaelis-Bosforul tracic. În ceea ce-i priveşte pe atenieni, aceştia trebuiau să se abţină de a mai ataca teritorii persane. Respectat iniţial, acordul este reînnoit în anul 423, însă, în timpul Războiului Peloponesiac Atena intervine, în 413, în favoarea Sardes-ului care se revoltase împotriva perşilor. Drept răspuns regele persan va încheia o serie de trei tratate cu Sparta, între 412/411, ce proclamă reinstaurarea dominaţiei ahemenide pe coasta ionică în schimbul ajutorului financiar şi naval (acesta din urmă rămânând doar la stadiul de intenţie) acordat spartanilor aflaţi în război cu Atena. *** Aceste conflicte au avut consecinţe importante atât în ceea ce priveşte viitoarele raporturi ale grecilor cu lumea orientală, cât şi la nivelul relaţiilor din interiorul lumii elene. Victoria de la Salamina demonstrase, în opinia grecilor, superioritatea lor în faţa perşilor şi în egală măsură spulberase mitul invincibilităţii flotei regelui persan. Adeptă a unei politici de egalare a prestigiului şi statutului spartan, Atena va iniţia un amplu program de
76

cu atât mai mult cu cât Sparta este adepta unei politici active doar în Grecia continentală. votul atenian fiind. începând cu 478. Paralel cu aceste preocupări şi începând cu anul 479. Aristides. în timp ce Atena părea dispusă să-şi asume responsabilitatea luptei pentru eliberarea grecilor de sub autoritatea perşilor. Atena este hegemon (deţine conducerea). egal cu cel al aliaţilor grupaţi într-un consiliu. Apoi. 93. 96. după afirmaţia lui Tucidide (I. o alianţă în care Aristides jura „să aibă aceiaşi prieteni şi aceiaşi duşmani ca şi ei (ionienii)”. În ceea ce priveşte fortificaţiile. însă. trebuie făcută precizarea că atenienii vor construi timp de 35 de ani. 25. I. vor lega oraşul de mare: de mai vechiul port Phaleron şi de Pireu cu cele trei porturi (Zea în centru. Pireul căpăta o valoare mai mare decât „oraşul de sus” (Tucidide. în primăvara anului 477. Flota ligii urma să fie construită prin contribuţia comună a membrilor ei. dar şi ca un ansamblu politic (lipsit totuşi de coeziune) al cărui centru religios era sanctuarul lui Apolo de la Delos unde se păstra şi tezaurul propriu. iar ceilalţi membri sunt autonomi. mărimea şi grosimea zidurilor aveau să contribuie la respingerea duşmanilor.2). Mounichia în est şi Kantaros în nord-vest). chiar dintre aceea care nu sunt buni la nimic altceva. Astfel. Plutarh. căci pe ceilalţi avea să-i îmbarce pe corăbii”. întregit pe latura nordică a acropolei în timpul lui Temistocle şi pe latura sudică în vremea lui Cimon. pe o lungime de 6 km. şi îndeosebi în Pelopones. se încheie în jurul Atenei. 5.1). stabilită per total la 460 de talanţi. într-o a doua fază de construcţie. Excesele spartanului Pausanias îi împinge pe foştii aliaţi să se apropie de Atena ai cărei conducători (Cimon şi Aristides) erau destul de populari. mai întâi un zid de apărare a oraşului din cărămizi nearse aşezate pe un soclu de piatră (atestat arheologic). 93. Ampla reţea de ziduri permitea o rezistenţă îndelungată în caz de atac terestru datorită putinţei de aprovizionare pe mare. Liga de la Delos funcţionează ca o alianţă militară ofensivă şi defensivă. I. 23. 77 . Constituţia atenienilor. Atena fructifică situaţia postbelică în care se găseau membrii alianţei din 481 de la Corint. în concepţia artizanului acestei construcţii. 7) fiind considerat ca ultimul punct de rezistenţă în cazul cuceririi cetăţii. jurământul fiind pecetluit prin aruncarea unor blocuri de fier în mare (Aristotel.fortificaţii paralel cu înfiinţarea unei alianţe (symmachia) cu cetăţile din Ciclade şi de coastele Mării Egee. Temistocle. După spusele lui Tucidide. în plus pentru „pază (trebuia) să fie nevoie de oameni puţini. 6.

abandonarea posesiunilor din Tracia şi plata unei despăgubiri de război. Între 447-446 Pericle trebuie să facă faţă revoltelor din Beoţia (unde doar Plateea rămâne fidelă). 78 .Strângerea fondurilor revine Atenei care se considera îndreptăţită să intervină în cazul refuzului plăţii contribuţiei sau în caz de secesiune. anula scopul existenţial al symmachiei). Delfi. nu voi sprijini pe nimeni s-o facă. orice neregulă o voi anunţa atenienilor. Este vorba de expediţia din Egipt dintre 459-454. Abia după doi ani de confruntări Atena îl readuce la ascultare. După 462 Atena îşi creşte influenţa în Ahaia. încearcă ieşirea din alianţă în 465. înlocuind-o cu colonişti-militari atenieni numiţi cleruchi. voi plăti atenienilor tribut cum am fost convins s-o fac. Beoţia. impunându-le tasienilor distrugerea fortificaţiilor. Thasosul. Argos. Ca urmare a acestor acţiuni şi a asedierii Naxosului (potrivit lui Tucidide. 98. în opinia unora dintre membrii ligii. În 454 atitudinea atenienilor se modifică radical. I. Cimon pune stăpânire pe Insula Skyros şi transformă populaţia ei în sclavi. Megara. voi fi cât mai mult posibil cel mai bun şi fidel aliat” (Meiggs-Lewis. Dar relaţiile cu aliaţii se vor înrăutăţi mai cu seamă după semnarea păcii lui Callias care. În 457 intervine în confruntarea dintre spartani şi focidieni. extrem de costisitoare şi soldată cu mari pierderi omeneşti într-un moment în care acasă este antrenată alături de Megara în conflictul împotriva Corintului şi Epidaurului. tezaurul ligii este mutat la Atena. care beneficia de veniturile minelor din Pangeea avea o flotă importantă. Megara (sprijinită de Corint). Aceste prevederi sunt de la început încălcate. În urma pătrunderii unei armate peloponesiace în Atica. 4 – prima cetate aliată aservită). Sicyona şi Epidaur. din Eubeea. dar este înfrântă la Tanagra. Sub pretexte religioase (aducerea acasă a osemintelor lui Tezeu. Apoi se lansează imprudent în campanii militare în teritorii negreceşti. GHI nr. Recuperarea terenului pierdut în Focida şi Beoţia (mai puţin în oraşul Teba) va fi urmată de expediţia în jurul Pelopones-ului când obţine aderarea la ligă a Ahaiei şi semnarea păcii pe cinci ani cu Sparta. vorbă sau act. în favoarea acestora din urmă. predarea flotei. Trece apoi în Eubeea şi sileşte Carystosul să adere la ligă. Din aceste moment gestionarea efectivă a tezaurului cade practic exclusiv pe seama atenienilor. unificatorul Aticii). problemele din Eubeea sunt tranşate rapid aşa cum pare să o dovedească textul epigrafic referitor la Calcis care se angaja astfel: „nu mă voi separa de atenieni prin nici un vicleşug. Ca urmare a eşecului din Egipt.

La finele anilor treizeci ajunge să aibă relaţii cu cetăţi din Insula Sicilia (Segeste. pe de altă parte. Atena susţine regimurile democratice (fiind chiar exportatoare de democraţie. Tot acum Atena îşi consolidează poziţiile pe coasta Traciei (înfiinţând Amfipolis în 437/36). Pericle.52). S-a vorbit de un „imperiu maritim comercial” atenian. 20 şi stabileşte cleruchi atenieni la Amissos. pe de o parte. 115). Tracia şi Hellespontul. Pentru fiecare victimă ateniană se percepea o amendă de 4 talanţi. 1) din cetăţile aliate. Această politică de anvergură pare să aibă două mari componente. zonă bogată în mine de aur şi lemn de construcţie. trimiţând magistraţi şi inspectori atenieni în cetăţile membre. Deceniul 6 al secolului al V-lea este marcat şi de încercări de reoganizare a Ligii delio-atice. în plus Antichitatea clasică nu cunoaşte existenţa unei (sau a unor) concepţii economice închegate. se încheie o pace pe treizeci de ani în anul 446 (Tucidide. dar unificarea monetară şi comensurarea schimburilor pare legată mai degrabă doar de activitatea care se desfăşoară în Pireu şi nu este însoţită de o politică susţinută la nivelul relaţiilor comerciale dintre celelalte cetăţi membre între ele. Una este dată de aspectul comercial al măsurilor luate de Clearchos şi de consecinţele acestora. la care se adaugă o a cincea zonă – Caria. Cam în aceeaşi perioadă decretul lui Clearhos impunea folosirea monedei. 34) stabilea sarcina exclusivă a Atenei de a strânge contribuţia (a cărei plată se făcea în martie-aprilie. de a alcătui consiliul. a greutăţilor şi a unităţilor de măsură ateniene în toate cetăţile aliate. Insulele. Reprimarea violentă a încercărilor de ieşire din ligă continuă şi în cazul Samos-ului (membră fondatoare) din anul 440 (cele 8 luni de luptă au costat Atena întreaga contribuţie pe anul în curs plus 1404 talanţi din veniturile proprii). I. şi. 37. Cleruchii colonizaţi în cetăţile membre beneficiază de distribuţii locale de pământ cu păstrarea cetăţeniei ateniene şi de aceea şi de tribunale proprii. în Pontul Euxin (îşi impune controlul în Sinope unde atenienii îşi împart casele şi domeniile tiranilor-Plutarh. la Marile Dionisii). Nymphaion şi Astacanos). instituie magistraţi temporari care supraveghează aplicarea decretelor. Leontinoi). În 447 decretul lui Cleinios (IG I3.Tucidide. Controlul exercitat de Atena se raporta 79 . II. Cum Sparta nu insistă pentru moment în acţiunile sale din Atica. protejarea atenienilor sau a străinilor care aveau privilejii acordate de Atena. Rhegion. Sunt stabilite patru zone de percepere a taxelor: Ionia. A doua componentă rezultă din măsurile politice şi juridice.

mai mult chiar.la propriii ei cetăţeni şi la opţiunea politicii externe a aliaţilor care ar fi putut afecta hegemonia sa în ligă. H. Lisandru). Atena îşi definitivase democraţia. 80 . chiar pare că „se primeneşte” având în vedere amintirea de către Xenofon a acelor neodamodeis (noii cetăţeni) şi hypomeiones (inferiorii) în evenimentele tulburi din anul 397. Cele mai importante informaţii privind acest război le obţinem de la istoricul Tucidide care în lucrarea sa despre Războiul Peloponesiac oferă analiza pertinentă a primilor douăzeci de ani ai conflictului pe care Xenofon în cărţile I şi a II-a din Helenicele îl continuă până la final. Lumea greacă cunoscuse apogeul în momentul izbucnirii acestui conflict. de o factură mai mult morală. Nicias. Statul atenienilor (sau Pamfletul bătrînului oligarh). cele două cetăţi nu vor mai fi la fel la finele lui. în pofida revenirilor din punct de vedere economic şi a refacerii unei oarecare stabilităţi interne a regimului politic. Nu-i mai puţin adevărat că. deşi corpul de cetăţeni spartan nu este nicidecum static. datorită calităţii lor de conducătoare ale unor alianţe de cetăţi (Sparta ca lider al Ligii Peloponesiace. pierderea acestuia din urmă echivalând cu obligativitatea (impusă de spartani) de a desfiinţa liga în anul 404. Sparta încremenise în regimul său oligarhic. dacă este să dăm crezare spuselor lui Pericle prin grija lui Tucidide. şi oarecum de ordin secundar. 2.) se pot găsi la Plutarh (în biografiile unor personalităţi marcante ale epocii: Pericle. Coaliţia maritimă va lupta cu sorţi de izbândă schimbători în Războiul Peloponesiac. Mai puţin numeroase sunt informaţiile oferite de Aristotel în lucrarea sa Statul atenienilor (sau Constituţia ateniană) şi de Pseudo-Xenofon. a fost Războiul Peloponesiac. Date despre personalităţile implicate în aceste conflict-maraton. o „susţinea” cu succes şi în alte cetăţi. Războiul Peloponesiac Al doilea mare conflict în care au fost antrenate cetăţile greceşti. iar Atena ca hegemon al Ligii maritime de la Delos). de data aceasta între ele. Alcibiade. Protagoniste ale unui conflict care se va întinde pe mai bine de un sfert de veac. astfel că nu se poate vorbi nici de existenţa unui „imperiu teritorial” atenian. dată fiind perioada lor de redactare (secolul al II-lea p. conflictul ateniano-spartan este de fapt un conflict între două „blocuri politico-militare”.

Este vorba de două decrete: unul care hotăra confiscarea mărfurilor megariene deja existente pe pieţele atice. un ultim pretext al conflictului spartano-atenian îl constituie afacerea Potideei. Contraatacul corintian care urma să se desfăşoare va determina cetatea Corcyra să ceară ajutor Atenei în anul 433. iar cel de-al doilea care intrezicea negustorilor megarieni să mai pătrundă în Atica.H. colonie a Corintului. implică deopotrivă intervenţia corintienilor şi a atenienilor. H. Corcyreienii asediază Epidamnos-ul şi reuşesc să înfrângă şi flota corintiană trimisă în ajutor. Interese politice şi comerciale o împiedică pe Corcyra. În 432 î. Corcyrei şi Atenei. Cum demersurile diplomatice nu se vor încheia cu un rezultat pozitiv războiul va începe efectiv în primăvara anului 431 î. dar membră a Ligii de la Delos. este nevoită să ceară ieşirea din Ligă la instigarea regelui macedonean. 81 . care avea la acea dată tot un regim oligarhic. Se destrăma astfel pacea de treizeci de ani care fusese stabilită între atenieni şi corintieni (membrii ai Ligii Peloponesiace). conflictul. din raţiuni religioase. inevitabil. flota corintiană. metropolă a Corcyrei. Astfel în 435 î. În aceeaşi perioadă relaţiile dintre Atena şi Megara (aliată a Spartei) se înrăutăţesc datorită măsurilor economice luate de Pericle. În acest moment Epidamnos-ul apelează la Corint. şi va cunoaşte două mari etape. deşi avusese ocazia.Tucidide insistă pe larg asupra cauzelor generale subliniind rivalitatea dintre cele două ligi: Liga Peloponesiacă şi Liga maritimă de la Delos. iar bătălia navală de la Sibote din acelaşi an va da câştig de cauză. În fine. Epidamnos-ul. colonie a Corcyrei cere ajutor acesteia în legătură cu invaziile barbarilor din împrejurimi aliaţi ai oligarhilor de curând răsturnaţi de la putere. Tucidide operează clar distincţia între aceste cauze de ordin general şi altele particulare precum şi faţă de simplele pretexte. chiar dacă aceasta din urmă nu distruge. În cea de pe urmă categorie ar intra o serie de conflicte între Atena şi aliaţi ai Spartei. Atena ripostează şi o obligă săşi dărîme zidurile. H. Ambasadele trimise de Sparta la Atena indică faptul că spartanii nu erau încă pregătiţi să intre în conflictul care deja începuse. să intervină. Potideea. pe moment. Perdiccas. Participant la aceste evenimente.

După doi ani. iar solul cetăţii este împărţit coloniştilor atenieni-cleruchilor. În 429 Pericle este reales strateg. asociată a Ligii Peloponesiace. dar moare curînd. În aceste condiţii. Reculul militar al Atenei este imediat. prin ocolirea sudică a Peloponesului): flota condusă de Demostene face o escală la Pylos (425) care se fortifică iar spartanii trimişi în ajutorul Pylosului sunt luaţi prizonieri şi ţinuţi în Insula Sfacteria. unul din punctele de aprovizionare cu lemn şi alte materiale de război ale rivalei sale şi totodată colonie ateniană în Tracia. în pofida promisiunilor unei judecăţi drepte. de către cetatea Tebei. ulterior. în amintirea tebanilor ucişi cu 4 ani înainte. Sparta propune încheierea păcii. Atacul este respins de populaţia plateeană. care. – războiul lui Archidamos Între 431-427 au loc cele dintâi confruntări pe uscat. şi. O puternică lovitură este dată Atenei prin revolta cetăţii Mytilene (principalul oraş al I-lei Lesbos). Totuşi. trupele corintiene. În acest moment Sparta va porni să atace Atica. dar Atena (mai sigură pe ea din pricina demonstraţiilor navale din jurul Sfacteriei) refuză. încearcă fără succes (chiar face apel la Sparta) să iasă din Liga delio-atică. Se încearcă şantajul schimbului de prizonieri. Prima atacată este mai vechea aliată a Atenei. iar solul este cedat Tebei. mai mult chiar. în vreme ce Plateea trebuie să facă faţă asediului regelui spartan Archidamos. cu o poziţie mai radicală. Generalul Brasidas organizează un marş forţat până în Tracia.I. în 428. pe mare. Prima etapă – 431-421 î. în ajutorul Corcyrei. Atena (protagoniştii pe plan intern erau Cleon. cei rămaşi în viaţă (cca 200) sunt masacraţi. Demostene. Sparta se hotărăşte (424) să atace Amphipolis-ul. graţie lui Phormion. acum izbucneşte în cetate o epidemie (provocată probabil de un virus adus de o corabie egipteană) generatoare de pierderi masive şi de nemulţumiri generale în urma cărora Pericle este destituit. cu vederi pacifiste) decide încercuirea Peloponesului şi atacarea unor zone de coastă vestice (se încerca să se ajungă din nou. H. Cetatea este distrusă din temelii. Plateea. strategii reuşesc să înfrîngă la Naupactos. Strategul Tucidide (istoricul) 82 . în 427. cu o viteză care ia prin surprindere logistica ateniană. După ce atenienii pierd controlul asupra Beoţiei (lupta de la Delion). se va remarca Nicias. prizonierii tebani sunt ucişi fără a se mai încerca negocieri cu Teba. Pericle pune în practică strategia „zidurilor lungi” invitând locuitorii de la ţară să se retragă în oraş. Plateea cade pradă spartanilor şi. Locuitorii din Myttilene sunt înfrânţi. Atena ripostează. Din păcate.

condiţiile păcii nu sunt respectate de nici una din părţi. dar şi spartanii îl pierd pe Brasidas. Atena votează. Corintul. În 422 Cleon moare sub zidurile Amphipolis-ului. a influenţei şi hegemoniei siracuzane Insula Sicilia trecea printr-o serie de 83 . H. În 416 locuitorilor din Insula Melos li se impune.de scurtă durată ca urmare a evenimentelor militare de la Pylos. la capătul a zece ani de lupte. ca urmare a refuzului lor. Operaţiunile se desfăşoară în Arcadia. Oricum. Elisul. se prevede accesul liber în sanctuarele panelenice. 425. ambele tabere. Astfel că ogorul atic este aproape în permanenţă cultivat. atacată la rândul său de Selinonte şi de Siracuza. dar. A doua etapă: 421-404 î. În 421 pacea. intrarea în Liga maritimă. În consecinţă. 428. aprovizionaţi pe mare. Se cere de ambele părţi pacea. pretextând că oferă ajutor la chemarea cetăţii Segeste. 421-416. în pofida opoziţiei lui Nicias. obosite. După perioada tiraniilor. În perioada imediat următoare. sunt masacraţi. Teba şi Megara (toate aliate ale Spartei) refuză să semneze acest tratat. Cele două strategii plănuite în debutul operaţiunilor aduseseră cetăţilor combatante în egală măsură pierderi. II. mai mult. este iniţiată o strategie de alianţă cu Argosul pentru a dezintegra Liga Peloponesiacă. iar spartanii obţin o mare victorie la Mantineea. în august 418.nu reuşeşte să ajungă la timp pentru apărarea Amfipolis-ului şi este exilat (se retrage şi începe să scrie istoria acestui conflict). se încheia pe o perioadă de 50 de ani cu revenirea la statutul dinainte de război: teritoriile cucerite şi prizonierii trebuiau să fie restituiţi de către ambele tabere. care promovează o politică violentă. 430 – cea mai lungă. între 427-422 nu au existat decît cinci asemenea invazii spartane în zona agrară a Aticii: 431. În vremea aceasta Sparta concepuse o strategie de invadare continuă a spaţiului rural al Aticii şi de provocare a cât mai multor pierderi adversarei sale. concetăţenii săi. de reluare a ostilităţilor. plecarea în expediţia costisitoare din Sicilia. sunt înclinate să ceară pace. fiind feriţi la adăpostul „zidurilor lungi”. încercînd zadarnic să-l recucerrească. nepot al lui Pericle şi elev al lui Socrate. de către Atena. aşa numită a lui Nicias. Pericle plănuise să ducă un război de uzură al inamicului. 427 – cea mai violentă. cu garantarea independenţei sanctuarului de la Delfi. Pe scena politică ateniană îşi face apariţia Alcibiade. între 415-413. de 40 de zile. Cu toate acestea.

controlul asupra coastelor Asiei Mici colaborând cu satrapii persani. 5 şi 36. în calitate de comandant alături de Nicias şi Lamachos) este rechemat în patrie. Conducătorii atenieni. fie ucişi. Se impunea refacerea flotei. de aceea atacul din anul 416 asupra Segestei va prilejui manifestarea spiritului belicos pentru Alcibiade. restul căzând. Dificultăţile atenienilor se înmulţesc ca urmare a crizei politice din interior. sunt executaţi. Deşi Atena ripostează folosindu-şi baza navală pe care şi-o crease în Samos. inclusiv Rodosul. Atena pierde cca 50 000 de oameni dintre care 12 000 de atenieni şi mai mult de 200 de vase. de instaurarea unor regimuri democratice şi resorbirea unor conflicte interne între vechii cetăţeni şi mercenarii care-i sprijiniseră pe tirani şi care primiseră în schimb drepturi civice. Nicias şi Demostene care sosise mai târziu în Sicilia. dar fuge şi se retrage la Sparta unde divulgă o parte din pregătirile militare ale Atenei. El sfătuieşte Sparta să ocupe colina Deceleia din apropierea Atenei pentru a dobândi un important punct strategic în Atica. 2-5) să răstoarne complet situaţia în perioada august 414-august 413 şi să captureze întreaga armată rivală. În ajunul plecării. în mâinile spartanilor conduşi la această dată de Alcibiade. Alcibiade (care reuşise să ridice ancora în drumul său spre Sicilia. Acum 84 . ezitările sale de retragere atunci când încă mai putea să o facă în siguranţă permit Spartei. sosită în ajutorul siracuzanilor şi corăbiilor acestora din urmă (echipate cu o proră de tip corintian cu care vor spinteca navele ateniene. Este nevoie să se apeleze la fondul de rezervă de 1000 de talanţi constituit de Pericle la începutul războiului în timp ce strângerea contribuţiei membrilor Ligii delio-atice este aproape imposibilă din cauza revoltei acestora şi a încercării de a ieşi din alianţă. în principal. dar resursele erau mai mult decât insuficiente. 34. Este vorba. Expediţia din Sicilia se dovedeşte a fi un mare dezastru. în vara anului 412. făcut răspunzător. Incapacitatea lui Nicias de a profita de victoriile iniţiale repurtate asupra Siracuzei. Tucidide VII. Cetăţile din Ionia trec de partea Spartei (acum aliată a statului persan ca urmare a efortului diplomatic al lui Alcibiade) care preia.modificări de regimuri politice. statuile de la răspântii ale zeului Hermes sunt mutilate. Totuşi Siracuza nu renunţase la pretenţiile sale hegemonice. iar soldaţii fie transformaţi în sclavi. reuşeşte să-şi mai păstreze doar Lesbosul. Consecinţele acestui dezastru sunt importante. totodată sunt pierdute de atenieni minele de argint de la Laurion.

Alcibiade se reîntoarce acasă şi reorganizează rezistenţa navală. pe de altă parte. reuşeşte să câştige controlul Hellespontului prin victoria de la Aigos Potamos (405). Este înfiinţată o nouă adunare a poporului alcătută din 5000 de persoane.Vechea constituţie este abolită. este capul de acuzare pentru condamnarea generalilor victorioşi întorşi în Atica. cu un teritoriu agrar devastat. inclusiv din jurul Pireului. Antiphon şi Phrynichos care erau gata să plătească orice preţ pentru a se menţine la putere. mai ales pentru judecători. este restabilit prin victoriile ateniene la Kynossema. exista gruparea concentrată în jurul lui Theramenes care dorea încredinţarea puterii celor 5000 şi refuzau să trădeze interesele Atenei. Ultima victorie navală a Atenei (cu un efort militar deosebit. După dezastrul militar din Eubeea. adunare pe care noul sfat o putea întruni „atunci când va găsi de cuviinţă” (de altfel. ajutată de flota persană (a regelui Cirus cel Mic).(411) are loc în Atena o lovitură de stat care provoacă răsturnarea regimului democratic şi reinstaurarea regimului oligarhic al celor 400. spre sudul Traciei şi Pont. pe de o parte. să renunţe la flota de război. Vechii protagonişti sau simpli partizani ai regimului oligarhic sunt fie asasinaţi (cazul lui Phrynichos). Atena este nevoită să încheie pacea în 404 în condiţii extrem de dezavantajoase: era obligată să-şi dărâme zidurile. aceasta nu va fi nicicând reunită). De asemenea. nici să încheie pacea cu Sparta. numărul mare de naufragiaţi atenieni. Abydos şi Cyzic. drept comandant al flotei). Pe fondul acestor intransigenţe şi tulburări interne. În interiorul celor 400 se nasc divergenţe de opinie. iar puterea în cetate este încredinţată unui sfat alcătuit din 400 de membri aleşi astfel: 5 cetăţeni alegeau 100 de membri care la rândul lor mai cooptau alţi 300. cu un sistem de alianţe devenit nefuncţional şi o situaţie internă tulbure. iar perioada imediat următoare se caracterizează prin efortul Atenei de a reveni la un regim democratic. păstrându-şi doar 85 . cea influenţată de Peisandros. dar. rezultaţi din această luptă. Sparta (avându-l pe Lisandru.sunt înrolaţi chiar şi metecii în schimbul promisiunii de acordare a cetăţeniei) este cea de la Arginuse (406). Fără putinţa alimentării pe mare. Noul regim nu reuşeşte să obţină nici ajutorul perşilor. La finele verii lui 411 cei 400 cedează puterea celor 5000 ca urmare a presiunilor hopliţilor. fie condamnaţi fără judecată la moarte sau exil cu pierderea drepturilor civice. „drumul pîinii”. din păcate. indemnizaţiile (misthoi) sunt desfiinţate.

conduse de harmostoi.cei rămaşi în cetate. Excesele acestora însă vor pecetlui soarta acestui regim tiranic. resimţit imediat după război. 2. în favoarea Spartei. în vreme ce pe plan intern face faţă unor noi modificări de regim politic. să cedeze prizonierii. să aibă de prieteni doar pe cei ai spartanilor. tiranii refugiaţi şi fortificaţi la Eleusis şi oligarhii moderaţi. democraţii exilaţi se reîntorc în Phyle. Lisandru – la 86 . să predea exilaţii. cea a democraţilor din Pireu. tot mai des se apelează la subsidiile acordate de particulari. Sparta îşi instaura garnizoane militare în toate cetăţile cucerite.12 vase de comerţ (de fapt aceasta echivala cu destrămarea ligii maritime). dar este vorba de o criză de scurtă durată totuşi. XIV. Analiza evenimentelor care se vor petrece după capitularea Atenei impune distincţia între consecinţele imediate ale acestei îndelungi perioade de confruntări militare şi cele care apar pe o perioadă mai mare de timp. trebuie spus că. la fel ca şi fenomenul de migrare a populaţiei către spaţiul urban. Regele Pausanias intervine în favoarea instaurării democraţiei la Atena. Alcibiade – la atenieni. „să urmeze pe lacedemonieni pe uscat şi pe mare oriunde i-ar conduce” (Xenofon. II. expediţii de lungă durată şi la distanţe mari. Lumea greacă va cunoaşte pulverizarea valorilor comune civice. 10. Din punct de vedere economic. de exemplu în Atena. marcând practic toată prima jumătate a secolului al IV-lea. iar în Atena funcţionau practic trei grupări politice. unde statul va trebui să susţină prin fonduri speciale (misthoi) pe săraci. apoi se fortifică în rada Pireului sub conducerea lui Trasybulos. iar hegemonia sa (asigurată şi prin plata unui tribut anual de 1000 de talanţi) este susţinută de statul persan. Atena pierde poziţia sa de hegemon al lumii egeene. sprijinind instaurarea unor regimuri oligarhice (Diodor. 20). se generalizează fenomenul merceneriatului). În martie-aprilie 404 cu sprijinul direct al spartanului Lisandru se instituie aşa-numitul regim al celor 30 de tirani. august-septembrie 403. 11). imediat după război se face simţită în ambele tabere o criză agrară. mai mobilă. Hellenicele. paralel cu conturarea unor cariere publice (militar-politice) individuale (cazul lui Cleon. modificări ale tehnicii militare şi tacticii de luptă (se renunţă la falanga grea în favoarea celei uşor înarmate. pe plan extern. În ceea ce priveşte consecinţele imediate. au loc specializări ale tehnicii de asediu. Pe termen îndelungat condiţiile de război prelungit au prilejuit importante transformări ale armatei: apelul la mercenari. Tiranii sunt alungaţi. şi a împăcării taberelor politice.

mai ales în cazul Atenei. Beoţia. cel puţin în prima jumătate a secolului IV î. ca apatrizi. IV î. Sub aspect politico-militar se redeschide problema raporturilor dintre lumea greacă şi statul ahemenid. cum ar fi Tesalia.H. H. H.spartani). În Politica (II. Căci niciodată atâtea cetăţi cucerite n-au fost prefăcute în ruine.. IV î. Din punct de vedere social au loc importante mutaţii: un mare număr de prizonieri de război aleg. Lupta pentru hegemonie dintre Atena şi Sparta a cuprins întreaga Eladă. (…. 1-3).). transformându-i pe foştii proprietari în hipomeioni (cea mai joasă categorie de cetăţeni) şi pulverizând în ritm galopant societatea „egalilor”. În aceste condiţii asistăm la concentrarea proprietăţilor funciare (cumpărarea pământului pe preţ de nimic de la familiile sărăcite) în mâinile unui grup limitat de cetăţeni avuţi. către activităţile lucrative. în afara valorilor agrare ale cetăţii lor de origine. Criza polis-ului grec Urmările Războiului Peloponesiac s-au făcut simţite atât în plan intern. fie din cauza a însăşi războiului. iar cea mai mare parte din cultivatori îşi părăsesc loturile. prilejuind cucerirea lor de către macedoneni. Aristotel remarcă această stare de fapt. în lipsa mijloacelor necesare de muncă. cum nu s-au mai întâmplat altele într-un spaţiu egal de timp. Criza polis-ului grec şi conflictele între cetăţile greceşti în sec. care intră într-o adâncă criză. 10-11). Sparta. iar în a doua jumătate – la 1000. H. A. iar pe plan intern istoriografia modernă vorbeşte de înlocuirea lui homo politicus din secolul la V-lea cu homo oecumenicus. 3. aproape tot teritoriul agricol din Atica a fost pustiit. 23.) niciodată atâţia oameni exilaţi şi atât măcel. Această perioadă s-a impus ca una de profundă criză care a atins toate aspectele vieţii social-economice şi politice şi care s-a soldat cu dispariţia polis-ului ca formă de stat. a fost redusă la 1500 de persoane. 87 . 6. al IV-lea î. iar în ceea ce priveşte relaţiile dintre diferitele poleis-uri greceşti se instituie o situaţie de război cvasi-permanent în prima jumătate a sec. care în prima jumătate a sec. care practic legaliza înstrăinarea acestuia. provocând „atâtea nenorociri (….). unul din martorii acelor timpuri (Războiul Peloponesiac.H. in special în zonele agricole. mai aplecat. Este frânt echilibrul sistemului autarhic al polis-ului. altă cale de supravieţuire ulterioară. cât şi în cel extern. Acapararea pământului în Sparta a fost accelerată de o lege (promulgată de un efor cu numele Epitadeus) privind dreptul de testare şi donare (cca 400 î. fie din a revoltelor” scria Tucidide. Astfel. aşadar. I.

cea a lui Stephanos – de 50 de talanţi. a cărui construcţie s-a terminat în 407 î. geronţi. Xenofon (Istoria Greciei.). harmoşti (de ex. Plutus. Dintr-o comedie a lui Aristofan. fier) sau pământ. Plutus. pomi fructiferi. Sursele de îmbogăţire se constituie din prăzi de război. vreunul din cei ce trăiesc din negoţul cu sclavi” (Aristofan. aceste fonduri băneşti au fost plasate în diverse tranzacţii comerciale şi afaceri cămătăreşti.n. Astfel. iar în atelierele de armurărie ale tatălui lui Demostene – 63 de sclavi. strateg în anul 338. tezaurele templelor şi a oraşelor jefuite.menţionând că „Pământul (în Sparta) este în mâna câtorva indivizi…pe lângă aceasta două cincimi ale pământului sunt concentrate în mâinile femeilor”. şi în agricultură. 4. Pauperizarea accentuată a populaţiei a determinat scăderea micii producţii meşteşugăreşti şi a volumului tranzacţiilor comerciale. care ajung o monedă de circulaţie curentă). răspunde: „Ei. 510-522) Paralel cu procesul de sărăcire accentuată a populaţiei de rând are loc îmbogăţirea fabuloasă a unor înalţi funcţionari. a rolului pe care-l aveau în economie. 29) ne face cunoscut cazul lui Iason. efori. Fenomenul este cauzat şi de concurenţa marilor ateliere. respectiv. în favoarea muncii sclavilor.n. era de 40 de talanţi. Se pare că şi statul a folosit munca persoanelor aservite în defavoarea celor libere. În Tesalia se consolidează o nouă categorie socială. Nu se mai iau măsuri pentru stabilirea preţurilor 88 . sanctuarele Demetrei şi Persefonei de la Eleusis) . cum ar fi viţa de vie. Lisandru a fost însoţit spre casă de un şir lung de care încărcate cu cununi de aur). pauperizarea a atras după sine diminuarea treptată a categoriilor de mijloc (proprietari mici şi mijlocii. cea a noii aristocraţii funciare. Doamne.000 oi şi alte vite într-o singură tranşă.: Erehteionul. subsidiile primite de la perşi şi se compun din monede (inclusiv dareicii. „Plutus”. Astfel. Specializarea pe culturi mai intensive. a contribuit la creşterea puterii economice a acesteia. La întrebarea Zeiţei sărăciei: „De unde avea-vei tu robi?”(pentru muncile câmpului. navarhi. aşa cum reiese din inscripţii (ex. care au apărut ca urmare a creşterii mâinii de muncă ieftine. rezultă că negoţul cu sclavi luase amploare.. aducând proprietarilor venituri fabuloase din specula cu grâu. Zeul bogăţiei. în special la construcţii.H. folosiţi. iar despre Iscomachos se ştia că are 70 de talanţi). care sacrifică pentru templul de la Delfi 1000 de boi. unul din cei nou împroprietăriţi. meşteşugari) şi. îi voi cumpăra pe parale…/O veni din Tesalia. pentru construcţia de vase etc. regi. în atelierul de scuturi al lui Lisias munceau 120 de sclavi. 10. vase de cult şi statui votive din metale preţioase (de ex: vasele de aur şi statuile zeiţei Nika din Parthenon au fost topite).: averea lui Diotimos. bijuterii (de ex. materii prime (în special. de altfel. Folosite abil. VI.

străin de orice fel de preocupări. dintr-o dată începe să se dea drept savant. dezvoltând un anume individualism. ba că porturile sunt blocate. trebuie menţionat faptul că nu toate averile au fost plasate în activităţi productive. a determinat o relativă inflaţie. Acesta susţine că „. încât uneori află despre ele înaintea tuturor.interesele lor sunt cu totul contrarii intereselor celorlalţi. pentru ca nici noi să nu mai discutăm la preţ şi să fim fericiţi că le putem cumpăra oricât de scumpe ar fi …Uneori. ba că armistiţiul va fi rupt. care. o mare parte fiind destinate distracţiilor (banchete.maxime. ajung să vândă cu o drahmă mai scump. În Republica (561. pentru ca „ să nu fie pe lume bogat şi sărac. din cauza situaţiei existente. desfrâul celor bogaţi au dus la alterarea valorilor morale şi estetice ale grecilor. „Adunarea femeilor”. când zace leneş. ei vi le iau de la gură şi nu mai vor să le vândă. Platon prezintă exemplu unui mod tipic de viaţă parazitară: ”Trăieşte acest om zi de zi. când. când bea apă şi face o cură de tămăduire împotriva obezităţii. cum ar fi cazul lui Pasion din Atena. traiul obedient.” (Cuvântare împotriva negustorilor de cereale (12-16). unul să fie servit de o gloată de sclavi. aflând despre vreo nenorocire a statului. fost sclav sau Formion. În aceste condiţii nu este de mirare ascensiunea unor indivizi.. după Lisip. iar alteori le scornesc chiar ei. întreţinerea curtezanelor) şi achiziţionării bijuteriilor. ba că spartanii au pus mâna pe ele la ieşirea din Hellespont. decid să pună mâna pe putere. de la cea mai joasă condiţie socială la prosperi oameni de afacere. deţinători de „bănci”. în special a monedei de aur (dareici). cu ce cele de asediu. iar celălalt să nu aibă nici măcar un copilandru ca slugă”. De altfel. chiar în aceeaşi zi. Atâta plăcere le procură nenorocirile voastre. ba că ni s-au înecat corăbiile în Pont. comparative. Amplificarea circulaţiei monetare. Schimbările grave petrecute la nivelul mentalităţii se reflectă în tendinţa de a plasa interesele individuale deasupra celor colective. satisfăcându-şi orice dorinţă ce îi trece prin minte: când petrece aducându-şi flautiste. Şi tocmai atunci când piere lumea după grâne. unul să aibă un ogor cât toate zilele. Ei se îmbogăţesc din cale afară atunci când. nici pentru verificarea sistemului de măsuri. urcă preţul la grâne. Nerespectarea tradiţiilor şi a legilor sacre sunt capete de 89 . iar celălalt să nu aibă nici un petic pentru mormânt. Luxul. ceea ce permite speculanţilor să creeze artificial situaţii de criză. c). când face tot felul de exerciţii fizice.” Gravele discrepanţe sociale transpar şi în una din comediile lui Aristofan. marcată de scăderea raportului dintre preţul aurului şi al argintului.

ci şi în alte regiuni ale Greciei. 4. capabilă. egalizarea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor (Aristofan „Adunarea femeilor”. Socrate. Se pare că doar în cazul Atenei s-a reuşit evitarea unor confruntări deschise. fiecare din ele (polis-urile – n. criza sec. În aceste condiţii. IV generând un şir de conflicte sociale. epuizânduşi toate mijloacele de redresare. Din anul 392. hipomeionilor şi periecilor”. Acestea se regăsesc în scrierile timpului. Se rupe legătura dintre stat şi cetăţean. să depăşească dificultăţile cu care se confrunta lumea greacă. aceasta urmează să fie împărţită de stat cetăţenilor în mod egalitar. a stării de armonie dintre cetăţenii unui polis au dat naştere unor fenomene ca cosmopolitismul (=cetăţean al lumii) şi mercenariatul (înrolarea grecilor în armatele altor ţări. celălalt al bogaţilor. Pierderea simţului civic.acuzare în cazul unor procese faimoase de asebie. la propunerea lui 90 . în Republica (423 a). transformarea societăţii în una comunitară. Lucrurile nu s-au oprit numai la elaborări teoretice. pentru ieşirea din criză. În Istoria Greciei (III. cărora le-au căzut victime Alcibiade. Aristotel ş.cea a Egiptului). Xenofon aminteşte despre complotul lui Cinadon din Sparta (a.a. 3. Se impunea cu stringenţă o schimbare a structurilor politice şi înlocuirea lor cu o altă formă de guvernare. Au fost propuse un şir de soluţii. Isocrate. Lisias.6). toate utopice. Phales considera că „bazele oricărui stat sunt egalitatea de avere şi egalitatea de educaţie”(Politica. Pornind de la reîmpărirea pământului şi iertarea datoriilor. la Xenofon. prin măsuri concrete.) cuprinde în sine două state. 11). îndreptat împotriva marilor proprietarilor funciari. şi în acestea amândouă sunt altele şi mai multe”. „Cei care urzeau complotul ştiau că planurile lor corespund cu speranţele tuturor hiloţilor.n. „Plutos”) la elaborarea unor constituţii utopice. cum ar fi cea a lui Phales din Calchedon. care asigurau locuri de muncă pentru un şir de persoane. revolta lui Cinadon oferă o imagine generală despre situaţia socială tensionată nu numai în Sparta. prin restabilirea sistemului de recompense şi compensaţii sociale. 397 î. II. cum ar fi de ex.). neaoddamilor. din lipsă de resurse. defineşte foarte clar această situaţie: „Oricât de mic ar fi. Unul din exemple este sistarea construcţiilor publice. de altfel. reacţiile în plan social nu au întârziat să apară. 5. Deşi crunt reprimată. Un alt model de constituţie a fost elaborat de Platon. care porneşte de la ideea egalităţii de avere. Platon. care se duşmănesc între sine: unul al săracilor. Era evident faptul că polis-ul nu mai era capabil să facă faţă acestei situaţii de criză. După Aristotel.H. în ceea ce priveşte producţia. Platon.

Trebuia găsită o soluţie pentru a pune capăt războaielor fratricide. religie. Dar politica de dominare a Atenei.. Isocrate ajunge. a generat tendinţe centrifuge.H. mult mai realist în demersurile sale. de civilizaţie care unesc pe toţi grecii. dintre civilizaţie şi barbarie. la diverşi autori. iar acest lucru se putea face numai prin unirea grecilor în jurul unei idei comune. nu în ultimul rând se dorea îmbogăţirea grecilor prin cucerirea Asiei (Panegiric. la detensionarea situaţiei. În condiţiile secolul IV î. în cele din urmă. Printre soluţiile propuse se numără şi ideile lui Platon. Preocupat de problema găsirii unei forţe capabile să realizeze acest obiectiv. necesitatea unirii lumii helenice se făcea tot mai des invocată. fapt ce a contribuit. care vedea misiunea Atenei în lupta împotriva Spartei şi împotriva barbarilor. agravate de prezenţa garnizoanelor spartane. discuţiile purtându-set în jurul problemei privind forţa sau autoritatea capabilă realizării acestui ideal. Tendinţa de unire a grecilor se regăseşte. în raţionamentul creării ligilor. iar mai târziu 2 oboli). care au dus la destrămarea lor.Argireus. care de la natură sunt făcuţi pentru a fi sclavi. întrun fel. Argumentându-şi aversiunea faţă de perşi. În tragedia Persii (reprezentată în anul 472). Un alt gânditor al timpului. şi a Spartei. în primul caz. Isocrate. care insistă asupra trăsăturilor comune de limbă. s-a reintrodus retribuirea pentru frecventarea adunărilor poporului (iniţial 1 obol. Problema unităţii elenice o regăsim mult mai înainte. astfel. în cel de-al doilea. în persoana lui Filip II. regele Macedoniei. Isocrate insistă pe ideea opoziţiei dintre greci şi perşi. la concluzia că nici una din cetăţile greceşti nu este capabilă să-şi asume misiunea de hegemon în procesul de unificare a lumii greceşti. lichidarea despotismului persan în Asia şi eliberarea oraşelor greceşti din această zona. 133-134). Soluţia va fi găsită în afara Greciei. Se urmărea. fie că este vorba de Liga delio-atică. prin care s-ar legitima începerea războiului împotriva Marelui Rege. Eschil menţionează că victoria a fost asigurată prin munca întregii Grecii. Starea generală de criză este amplificată şi de conflictele dintre polis-urile greceşti. parţial. printre care Herodot. imperiul persan. 91 . în cazul de faţă. fie de cea peloponesiacă. împărtăşeşte acelaşi ideal – concilierea grecilor (pacea cu orice preţ) şi unirea lor sub egida unui conducător.

Relaţiile spartano-persane se ţes în jurul personalităţii lui Lisandru care întreţine bune raporturi cu perşii. Conflictele între cetăţile greceşti în secolul al IV-lea Secolul al IV-lea cunoaşte în prima sa jumătate o perioadă marcată de consecinţele Războiului Peloponesiac. Foarte curând se va naşte nostalgia regimului de dominaţie „blândă” ateniană. Cirus cel Tânăr. din 338. Instituită cu ajutor persan imediat după Războiul Peloponesiac. cum este cel de autonomie. în special cu fiul cel mic al regelui Darius al II-lea. victorioasă asupra Atenei. Evoluţia prezenţei spartane în Asia depinde de interesul Marelui Rege în zonă. Grecii de aici cer ajutor militar Spartei. În cea mai mare parte a cetăţilor se constituie regimuri oligarhice – decarhii – care duc o politică arbitrară şi în folosul Spartei. Grecii participanţi la această campanie se văd lipsiţi de conducător în mijlocul unui imperiu ostil şi sunt nevoiţi să se organizeze singuri pe drumul de întoarcere în patrie (este vorba de expediţia aşa-numită a celor 10 000 descrisă de Xenofon în lucrarea Anabasis). Fără ca luptele purtate să decidă 92 . având o relativă preeminenţă în Grecia centrală în vreme ce Atena îşi refăcuse potenţialul maritim şi sistemul alianţelor şi c) perioada de până la bătălia de la Cheroneea. a. Prietenia dintre cei doi merge până întracolo încât Sparta ajunge să îi ofere lui Cirus sprijin militar în încercarea lui din 401 de a-l detrona pe fratele său mai mare şi moştenitor legitim urcat pe tron încă din 404. prezintă o evoluţie sinuoasă depinzând de raporturile cu Persia şi ingerinţa ahemenidă în relaţiile dintre cetăţile greceşti. este însă înfrântă la Cunaxa (martie 401). Dominanta acestei prime jumătăţi de secol o constituie starea de război aproape permanent din lumea greacă pe fondul efortului de definire a unor concepte politico-propagandistice. stăpânirea spartană pe coastele Asiei Mici are în general un caracter brutal. Revolta lui Cirus. Se pot distinge trei mari etape: a) din 404 până în 371 hegemonia Spartei. la care participă trupe de mercenari greci. când Macedonia îşi impune controlul asupra poleis-urilor greceşti. iniţiatorul însuşi găsindu-şi sfârşitul.B. în condiţiile în care cetăţile cunosc acum cel mai puţin libera iniţiativă ca urmare a schimbărilor succesive de raporturi de forţă. b) între 371 şi 362 Teba preia contolul asupra Beoţiei. care prin acceptul dat în anul 400 intră practic în război împotriva lui Artaxerses al II-lea. Artaxerxes al II-lea Mnemon. Îndepărtarea lui Cirus readuce un control mai ferm al Persiei asupra coastelor Asiei Mici.

Imediat la coaliţia antispartană mai aderă şi alte cetăţi în cadrul discuţiilor purtate la Corint.clar vreun învingător. Acesta 93 . iar regele însuşi învinge pe aliaţi la Coroneea (394). fratele defunctului Agis. Că noii cetăţeni nu sunt deloc în marginea funcţionării cetăţii o dovedeşte participarea lor la expediţia lui Agesilaos în Asia din 396. Ostilităţile continuă. Acest război (numit şi al Corintului) ameninţa serios hegemonia de acasă. Astfel că în 395 ostilităţile în Europa sunt deschise de Teba aliată cu Atena. aşa încât Agesilaos este nevoit să părăsească zonele asiatice. Relatarea acestui din urmă eveniment de către Xenofon în Hellenicele sale este foarte preţioasă pentru istoria evoluţiei sociale a Spartei din această perioadă. regele spartan preia comanda flotei (dar. În acest moment statul persan iniţiază o amplă campanie de instigare a grecilor de pe continent la revoltă împotriva lacedemonienilor. din nefericire pentru el. Pierderea bătăliei navale de la Cnidos de către Peisandros în faţa atenianului Conon (chemat de perşi) anihilează însă supremaţia asiatică lacedemoniană. După victoria terestră de lângă Sardes. fără rezultat însă. în vreme ce Atena consideră potrivit momentul pentru refacerea vechilor sale baze din Egeea prin alianţele stabilite de Trasybulos. Argos şi Corint. deşi Conon este îndepărtat ca urmare a uneltirilor abilului Antalchidas care urmărea încheierea unui tratat favorabil Spartei cu Persia. din Beoţia. este contestat de pretinsul fiu al regelui. Precizarea lui Xenofon despre participarea la complot a unor noi cetăţeni – neodamodeis – şi a inferiorilor – hypomeiones – stă mărturie despre profundele transformări care avuseseră loc în ultima parte a veacului al V-lea la nivelul statutelor juridice şi al regimului proprietăţii (sursa principală a participării la mesele comune garante ale cetăţeniei spartane). Până la sosirea sa spartanii recuperează teren prin victoria de la Nemeea. Sparta este înfrântă la Lechaoin în 390. dar Sparta este nevoită să-şi concentreze atenţia asupra unor probleme interne: criza succesiunii la tron din 398 când Agesilaos. se termină dezastruos pentru spartanii conduşi de Lisandru (care de altfel piere în luptă). În multe dintre cetăţile ionice se revine la regimuri democratice ostile spartanilor. negocierile de pace sunt deschise. şi încercarea (eşuată) de lovitură de stat condusă de Cinadon din 397. o încredinţează mai puţin priceputului Peisandros cu care era cumnat) pregătindu-se pentru a ocupa Anatolia. În Grecia continentală confruntările continuă în jurul Corintului (unit acum într-o sympolitie cu Argosul). Leontychidas. încă din 397. Bătălia de la Haliartos.

din Beoţia. Acasă. 31). 43) cu scopul de a determina Sparta „să-i lase pe greci să trăiască în pace. V. În 377 se înfiinţează a doua Ligă maritimă (atestată epigrafic – IG II2. iar celelalte oraşe eline. pentru dezamorsarea tensiunilor interne spartanii participă la nu mai puţin de patru campanii împotriva Olinthului care refuza acceptarea păcii regelui. şi pentru ca ei să-şi stăpânească în siguranţă intergritatea teritoriului şi pentru ca 94 .din urmă. este ucis din ordin persan. şi cu corăbii şi cu bani!” (Xenofon. Excesele spartane. În aceeaşi vreme Teba înlătură conducerea filospartană din interior şi începe să se reorganizeze din punct de vedere militar sub conducerea lui Pelopidas şi a lui Epaminonda. atrag atenţia grecilor asupra caracterului real al comportamentului politic lacedemonian. afară de Lemnos. să le lase autonome. Imbros şi Skyros. în Pelopones. Pe plan intern se instituie eisphora. mici şi mari. litera tratatului este dată uitării. contribuţie excepţională în caz de război proporţională cu veniturile fiecăruia şi sunt refăcute alianţele. Acest ultimatum de fapt echivala cu dizolvarea tuturor sistemelor de alianţe. şi Callistratos li se încredinţează sarcina refacerii armatei şi a flotei. îndemnându-i pe greci să se unească sub egida protectoare ateniană. Reacţia Atenei este imediată şi promptă. acuzat de Sparta în faţa Marelui Rege că ar dori refacerea Ligii maritime. încercând chiar atragerea de noi cetăţi în confederaţia calcidică. aşa cum au fost şi în trecut. Iar aceia care nu vor primi această pace să ştie că le voi face război. În 386 se încheie în sfârşit pacea cu Persia cunoscută sub numele de „pacea regelui” (uneori şi „pacea lui Antalchidas”): „Regele Artaxerses hotărăşte că este drept ca oraşele din Asia să fie ale lui. a confederaţiilor greceşti existente (cea beoţiană. mai mult. 1. La finele deceniului al 2-lea al secolului al IV-lea Isocrate amintea Eladei întregi de serviciile aduse în trecut de către Atena (Panegiricul publicat în 380). ceea ce dovedeşte cât de mare era libertatea de acţiune ahemenidă în zonă şi faţă de relaţiile grecilor între ei. Sparta se va erija în apărătoarea aplicării întocmai a tratatului şi intervine în Beoţia deteriorându-şi relaţiile cu Teba şi se pronunţă împotriva unificării argiano-corintiene din cadrul sympolitiei. alături de cei care primesc această înţelegere: şi pe uscat şi pe mare. iar celor doi strategi Timotheos. ca şi insulele Clazomenai şi Cipru. Mai întâi se reface incinta Pireului. ca şi ocuparea rapidă şi fără motiv a Cadmeei. Hellenicele. libertate şi independenţă. mai cu seamă). fiul lui Conon. acestea să rămână ale atenienilor.

organizată la acea dată pe baze confederative) care înlesneşte retragerea trupelor rămase ale lui Cleombrotos. pregătindu-se să atace Peloponesul unde controlul spartan era mult slăbit. dar hotărârile lui trebuiau supuse spre aprobare ecclesiei ateniene. o treime dintre cetăţeni pierind sub loviturile armatei tebane (Xenofon. Sparta trimite pe Cleombrotos să invadeze Teba acum total izolată din punct de vedere diplomatic. la ea participând şi cei mai de seamă beotarhi: 95 . Atena nu doreşte înlocuirea hegemoniei spartane cu cea a Tebei care se întărise mult în anii 70. Teba. Dar bătălia de la Leuctra (371) este fatală spartanilor. Spre deosebire de prima ligă care era îndreptată împotriva statului persan. Cum Teba are pretenţia de a participa la acest tratat comun în numele tuturor beoţienilor. Se renunţă la tribut. Decretul de înfiinţare stipula abţinerea Atenei de la excese. De aceea Atena acceptă noua pace comună stabilită în 371 să recunoască stăpânirea spartană pe uscat în schimbul afirmării superiorităţii sale pe mare. îşi impune supremaţia în Beoţia învingând şi rezistenţa cetăţii Orchomenos. 17) care vine cu un factor surpriză. chiar dacă Atena se abţine. să rămână reală”. este vorba de întărirea flancului stâng de luptă contrar întregii tradiţii de purtare a războiului în lumea greacă. Aflată în plin proces de refacere a poziţiilor sale în Egeea. Regimuri democratice înlocuiseră oligarhiile filo-spartane în Argos şi Mantineea. VI. Mobilizarea antispartană este remarcabilă. în vara lui 370. pe care grecii şi regele au jurat-o conform înţelegerilor.pacea generală. Iason (prin politica sa de anvergură este numit tagos – comandant militar al Thessaliei. de la colonizările militare şi de la ingerinţele pe plan intern în cetăţile aliate. dar se percep aşa-numitele contribuţii – „syntaxeis”. Atena profită de această situaţie şi se autointitulează protectoarea păcii din 386. b. această a doua symmachie se ridică împotriva hegemoniei spartane. La Tegeea izbucnise chiar un război civil în urma căruia oligarhii sunt alungaţi cu sprijinul mantineenilor. Cel care stânjeneşte mişcările tebane imediat după Leuctra este tiranul din Pherai. locrienii. În consiliul Ligii toţi membrii aveau vot egal. Noua pace comună reafirma revenirea politică externă a Atenei. 4. dar şi noul raport de forţe în Grecia continentală. scăpată de acest vecin primejdios. Apoi se aliază cu focidienii. acarnanienii şi eubeenii. de asemenea sunt preluate clauzele păcii Marelui Rege. Helenicele. malienii şi proaspăt ieşiţii din confederaţia ateniană. după asasinarea lui Iason în timpul Jocurilor Pythice de la Delfi. Dar.

27). moartea comandantului teban stârneşte panică şi confuzie generală „deoarece ambele tabere spuneau că au învins nici unii nu se alegeau cu nimic mai mult pentru ţara. menţiunile despre corăbiile tebane dispar aproape complet din surse către anul 363. Sparta cere ajutor Atenei dar tergiversările lui Ificrate înlătură posibilitatea unei confruntări directe tebano-ateniene. Totuşi aventura maritimă tebană este de scurtă durată. Din cauza tulburărilor interne din Arcadia şi a existenţei pericolului de a pierde susţinerile de aici. Helenicele. Ba încă mai mult. Tot acum au loc revolte în Naxos şi Keos iar colonizările militare ateniene din Samos nu fac decât să sporească neîncrederea aliaţilor. statul sau puterea lor şi au rămas cum erau înainte de luptă. iar Teba înţelege să renunţe la dimensiunea Peloponesiacă a politicii sale externe. Totuşi în numai câţiva ani rolul politic general al Tebei se va diminua într-atât. Epaminonda încheie o alianţă cu cetăţile care părăsesc alianţa ateniană. Bysantion. 96 . Bătălia are loc la Mantineea (362) în care tactica stângii dă din nou sorţi de câştig tebanilor. însă procesul intentat lor nu face altceva decât să le mărească capitalul politic. Câştigând de partea sa suportul persan Teba ajunge să pozeze ca noua protectoare a „păcii regelui” (367-366) dar intră în conflict cu Atena pentru controlul M. deteriorarea relaţiilor cu aliaţii recenţi din Pelopones. Teba este nevoită să purceadă la o nouă campanie. Messenia este acceptată ca partener la pace (motiv pentru care Sparta nu va mai participa la acest tratat). 78. prilej cu care campaniile sunt purtate până în Tesalia şi Macedonia. Anii 60 cunosc. VII. Însă. care încep în iarna 370-369 invadarea Laconiei. Epaminonda se instalează la Tegeea şi curând are de înfruntat ofensiva spartană. Cum funcţia lor de beotarhi expirase în iarnă. s-a produs o dezordine şi o tulburare mai mare decât era înainte în Ellada” (Xenofon. Egee (Diodor. Situaţia Spartei este cu atât mai dramatică cu cât la tulburările interne se adaugă primirea triumfală în calitate de eliberatori ai tebanilor de către messenieni. 5. 4). dar şi. În primăvara lui 369 Pelopidas şi Epaminonda se reîntorc la Teba. Mai mult. pe de altă parte. la care de data aceasta regele persan nu mai are nici un cuvânt de spus. pe de o parte. acţiunea din Pelopones este interpretată ca o depăşire a atribuţiilor. încât nici nu se mai aminteşte în surse despre hegemonia sa.Pelopidas şi Epaminonda. preocupările Tebei de a-şi întări hotarul nordic. Se încheie o nouă pace comună (362-361). apoi Chios şi Rodos. XV. după luptă.

c. în general. spre aprobare. apoi a peonilor şi a tracilor odrizi conduşi de Cotys. a deciziilor în faţa soldaţilor. Teritorial Macedonia este alcătuită din trei regiuni: Macedonia sudică. ea reuşeşte să bună bazele unui stat care se va afla deseori în conflict cu vecinii săi ilirii. dificil de controlat în veacul al V-lea şi Macedonia nordică anexată pe principii confederative. Reuşeşte să-i învingă pe peoni şi pe iliri. De asemenea înscăunarea unui nou rege presupune acordul armatei. şi. Perdiccas al III-lea lasă locul lui Filip al II-lea într-un moment în care exista o triplă ameninţare externă: din nou din partea ilirilor. Între 399 (moartea regelui Archelaos) şi 369 (dispariţia lui Perdiccas al III-lea) Macedonia se confruntă cu ameninţarea ilirică (339 şi 338) căreia îi face face faţă cu ajutorul confederaţiei chalcidice (cu care intră în conflict în urma refuzului acesteia de a mai preda teritoriul eliberat). pe de altă parte. pe de o parte. Deşi dinastia conducătoare a Ageazilor de origine greacă (ne-o spune Herodot) este de dată relativ recentă (informaţiile despre macedoneni transmise de părintele istoriei şi confirmate de Tucidide nu trec dincolo de secolul al V-lea). Ameninţarea reală a libertăţii grecilor atât de trâmbiţată la toate discuţiile „păcilor comune” avea să vină din afara spaţiului grec propriuzis. Inexistenţa unui principiu dinastic clar şi „poligamia” familiei regale prilejuiesc nu o dată crize de putere care-şi pun amprenta asupra evoluţiei globale a statului. Se preocupă apoi de organizarea după model teban a armatei în care trupelor de infanterie – pezhetairoi – echipate mai uşor decât hopliţii greci şi dotate cu o suliţă de patru metri – sarissa – le adaugă corpul de elită – hypaspistes – cu sarcina de a proteja persoana regelui. asediază şi cucereşte Amfipolis-ul (357) impunându-şi clauzele în faţa Atenei apoi ocupă 97 . Ucis în bătălia contra ilirilor din 360. Înlăturându-şi propriii rivali la domnie. În 365 interesele Atenei în golful Thermaic aduc armatele lui Timotheos până la Pydna şi Methone. potrivit surselor de care dispunem. din nordul ei unde se va dezvolta statul macedonean într-o zonă de cultură situată la marginea civilizaţiei greceşti. De aceea până la Filip potenţialul economic şi geografic este în general puţin exploatat. tracii şi grecii. zonele dintre Strymon şi Axios. actul de conducere internă aparţinea regelui şi suitei regale cu obligativitatea supunerii. Filip încheie o pace cu Atena (359) cedându-i controlul asupra zonei calcidice şi retrăgându-şi garnizoana din Amfipolis. De asemenea. cu opoziţia militară tebană datorită intervenţiei macedonenilor în Tesalia.

în preajma marilor confruntări cu Filip Isocrate propunea detensionarea internă prin colonizări dincolo de Egeea în spaţiul barbar al perşilor. După relativa înfrângere a focidienilor aceştia atacă şi invadează Tesalia care cere ajutor lui Filip. 35). Pune apoi stăpânire pe cheia Greciei centrale – strâmtoarea Termopilelor şi începe anexarea unor 98 . Suveranul macedonean este iniţial înfrânt în 353 de focidianul Onomarchos. ca la Maraton. fie că sunt pricepuţi fie că sunt nepricepuţi cei care sunt desemnaţi cu organizarea acestor sărbători pentru care se cheltuiesc atâţia bani cât pentru una din flotele noastre iar pe de altă parte de ce credeţi că flotele noastre ajung întotdeauna prea târziu. de încurajare a comerţului. ştie ce are de făcut (…). Filip cucereşte Potideea (357). prin acordul cu Bysantion. Despre pace) ideile de renunţare la imperialismul maritim. Reorganizarea financiară a Atenei propusă de Eubulos.Pydna. Isocrate. cu multă vreme înainte. Demostene se adresa astfel atenienilor: „de ce credeţi că sărbătoarea Panateneelor şi cea a Dionisiilor se desfăşoară totdeauna la timpul fixat. prin folosirea surplusului militar ca fond de asistenţă socială şi de plată pentru participarea la spectacole a celor fără venituri suficiente (înfiinţarea totodată şi a unui colegiu de administrare a acestor fonduri) nu are menirea să resoarbă tensiunile din cetate. Despre venituri. opoziţia la politica sa maritimă costisitoare creşte continuu. are încă asigurat drumul grâului prin Bosfor. însă cu privire la război şi pregătirea acestuia totul este în neorânduială. Înfrângerea navală a atenienilor de la Embata şi presiunile perşilor determină încheierea păcii din 355: Atena îşi păstrează confederaţia. apoi intervine în al III-lea război sacru izbucnit între focidieni care ocupă sanctuarul lui Apolo de la Delfi şi ceilalţi membri ai amficţioniei. dar în primăvara anului următor revine în forţă impunând deopotrivă eliberarea Tesaliei şi controlul propriu. iar funcţionarea armatei lasă de dorit. Pagasai şi Potideea? Fiindcă primele sunt orânduite prin legi şi fiecare din voi. Mai mult. Kos. Sarcastic. neprevăzut şi necontrolat „(Filipica I. La mijlocul secolului al IV-lea se vehiculau (Xenofon. de primenire a corpului civic prin acordarea cetăţeniei metecilor. ba chiar o îndepărtează de la preocupările sale militare. însă. În acest moment Atena are de înfruntat revolta aliaţilor din confederaţie (instigaţi şi de perşi) sub conducerea cetăţilor Rodos. din care se consimte ieşirea revoltatelor cetăţi ce-şi câştigă libertatea şi. Chios. În acest timp. de preocupare pentru exploatările miniere de la Laurion. În plan intern.

nu se lasă intimidaţi. El declară oficial începutul expediţiei asiatice împotriva Marelui Rege. Deşi Atica nu este invadată şi nu sunt stabilite garnizoane macedonene aici. În 350 distruge Stagira. Cucerirea Elateei se doreşte un serios avertisment dat grecilor dar tebanii. Olinthul îi cade victimă doi ani mai târziu. dar curând va avea de înfruntat o coaliţie tebano-ateniană care urmărea alungarea macedonenilor din Grecia. 236) garanta integritatea teritorială a participanţilor şi independenţa lor formală. ştergerea datoriilor sau eliberarea sclavilor cu scopul pregătirii vreunei revolte. ca şi atenieni de altfel. dar. Skyros şi Lemnos plus administrarea sanctuarului de la Delos. De asemenea include în sfera sa de influenţă Epirul (una din soţiile sale. Pacea era asigurată de un Consiliu (synedrion) şi de un comandant militar (hegemon) care nu va fi altul decât Filip. În primăvara anului 338 regele macedonean ocupă Amphissa. Textul tratatului (IG II2. apoi ocupă Eubeea şi încheie un tratat cu suveranul persan Artaxerxes al III-lea prin care obţine mână liberă în Asia. Desele modificări de alianţe (în secolul al IV-lea coexistă mai multe tipuri de 99 . Olimpiada. Calcidică fără ca Atena să i se poată opune. supunând Pen. pe de o parte. căci din punctul de vedere al evoluţiei interne se interzice împărţirea de pământuri. După 344 Filip intervine în Pelopones recunoscând independenţa Messeniei şi Arcadiei. de abilitatea politico-militară a lui Filip. mama lui Alexandru fiind prinţesă epirotă) şi-şi supune toată Tracia. În 339 Filip intervine în cel de-al IV-lea război sacru pentru pedepsirea Amphissei acuzată de sacrilegiu. Naupactos. Pacea încheiată acum reflectă puternic decăderea ateniană. mai ales de lipsa de organizare eficientă a unei rezistenţe greceşti. Cauzele trecerii lumii greceşti sub dominaţie macedoneană ţin. Pacea care survine în 346 zisă şi a lui Filocratos (Filip semnează tratatul cu reprezentanţii filo-macedoneni din Atena: Filocratos şi Eschine) decide menţinerea statu quoului şi primirea Macedoniei în amficţionia de la Delfi. dar asasinarea sa în 336 va întârzia această campanie cu doi ani. La această confruntare va participa şi tânărul Alexandru care va zdrobi trupele tebane. În acelaşi an Filip invadează Laconia şi îi invită pe toţi grecii (mai puţin pe spartani) să participe la Corint la proclamarea păcii comune (koinè eirene).teritorii thrace pentru a-şi asigura ieşirea la mare. Delfi şi învinge coaliţia grecilor la Cheroneea. pe de altă parte. Atena este nevoită să-şi desfiinţeze cea de-a doua confederaţie rămânând totuşi cu cleruchiile din Samos. Imbros.

voi îndată vă veţi crea un alt Filip. a Atenei în cadrul imperiul său. şi mai mult spre preocupări comerciale aducătoare de câştiguri imediate şi individuale. spre pildă. La Atena. Aceasta i-a permis lui Filip să se infiltreze relativ uşor ca partener de dialog politic sau ca aliat militar. 11). Totodată forţa combativă a Spartei în Pelopones. sau a Tebei în Beoţia nu mai are vigoarea de altă dată. uniunile de tipul sympolitiilor şi asociaţiile amphicţionice care alătură cetăţi legate de un spaţiu sacru) şi de raporturi de forţe au impus căutarea unui echilibru. Într-adevăr. spre noi comportamente politice. mai îndepărtate de valorile tradiţionale ale dezbaterilor comune din agora. într-unul din virulentele sale discursuri rostite împotriva lui Filip. Filip şi-a extins atât de mult puterea nu din cauza forţei pe care o reprezintă ci din cauza nepăsării voastre” (Filipica I. îşi mustra astfel concetăţenii: „dacă i s-ar întâmpla ceva (lui Filip). Demostene.stabilire a unor raporturi între cetăţile greceşti. apelându-se în general la serviciul mercenarilor de unde şi nevoia continuă de resurse de plată. 100 . a unui element de contrapondere oridecâte ori se ridica vreo cetate pentru a-şi impune hegemonia asupra celorlate. în cazul în care vă veţi ocupa la fel de puţin de treburile publice. Existenţa factorului persan ca element de intruziune în lumea greacă îşi are şi ea ponderea sa în explicaţia cedării libertăţii în mâinile macedonenilor. care se vor perpetua în epoca elenistică: alianţele federative de tipul symmachiilor cu caracter politico-militar. La acestea se adaugă mutaţiile profunde prin care trece societatea greacă în veacul al IV-lea la nivel economic şi social care canalizează capacitatea corpului civic mai puţin spre expediţii militare.

Din categoria surselor scrise amintim jurnalele de campanie ale contemporanilor lui Alexandru: Aristobul din Cassandreea. ca fiu al lui Filip şi al epirotei Olimpiada. Arrianus şi Plutarh. pe de altă parte. 1. extrem de preţioase sunt Istoriile lui Polybios şi Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia. Dispunem de importante arhive regale egiptene redactate pe papiri şi un imens material epigrafic care permit studierea organizării interne a regatelor elenistice. în cadrul şcolii acestuia de la Mytilene (din Insula Lesbos). Onesicritos din Astypaleia. Chares din Myttilene. 101 . De timpuriu el îl are ca dascăl (între 343-340) pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira.XI. iar în 338 participă efectiv la campania militară de la Cheroneea unde dă măsura capacităţilor sale deosebite de comandant. se exilează împreună cu mama sa în Epir. ALEXANDRU ŞI ELENIZAREA ORIENTULUI ALEXANDRU ŞI ELENIZAREA ORIENTULUI Epoca lui Alexandru şi perioada care i-a urmat pot fi studiate pe baza unui material informativ scris şi arheologic vast. Pixodoros. Încă din 340 Alexandru este asociat la conducerea statului de către tatăl său. ca urmare a căsătoriei pentru a şaptea oară a tatălui său. pe baza cărora mai târziu şi-au redactat operele de prezentare a faptelor lui Alexandru Curtius Rufus. în semn de protest. Alexandru va beneficia de o educaţie în spiritul culturii greceşti. capitala regatului macedonean. În 337. Pentru raporturile din interiorul lumii elenistice. în iulie 356. şi aceasta şi Roma. Ptolemaios al lui Lagos. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa Născut la Pella. iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele separate şi secrete pe care le întreprinde el însuşi cu satrapul Cariei. pe de o parte. a articulării relaţiei dintre centrul de conducere politică şi punctele din teritoriu.

până în 330. Apoi urcă în interiorul Asiei Mici. În numai 13 zile Teba este luată cu asalt şi arsă până în temelii. începută în 330 după asasinarea regelui persan. iar Antigonos cel Chior (Monophtalmos) este numit satrap al acestei din urmă satrapie. ca şi rivalii îndepărtaţi de la Pella. Este momentul când Alexandru se pregăteşte să invadeze Orientul continuând. În primăvara lui 333 se stabileşte la Gordion unde se consumă faimosul episod al tăierii cu sabia de către Alexandru a nodului ce lega jugul 102 . în timpul propriei ceremonii de căsătorie. că Alexandru nu este străin de acest eveniment. în calitate de moştenitor al imperiului persan. când acţionează oficial în numele Ligii de Corint unde se proclamase eliberarea tuturor grecilor din Asia şi represiunea contra statului ahemenid şi a doua etapă. fortificat de Oronthobates şi grecul Memnon. în Antichitate ca şi mai târziu. Această victorie i-a permis lui Alexandru să mărşăluiască de-a lungul coastei Asiei Mici şi să elibereze cetăţile greceşti. în care scopul expansiunii macedonene declarat de Alexandru este de a-l răzbuna pe Darius al III-lea. Cei mai buni prieteni ai săi sunt exilaţi din ordinul regelui sub motiv că l-au sfătuit rău pe tânărul prinţ. în schimb Halicarnas-ul. În iarna 334/333 cucereşte toată coasta lyciniano-pamphyliană creând o nouă satrapie pe care o încredinţează prietenului său Nearchos. planul tatălui său. În vara lui 336. se retrag la curtea Marelui Rege. Se pot distinge două mari etape ale expediţiilor sale: prima. Opozanţii săi greci. se opune cu succes. pedepsind pe cei care îi opun rezistenţă. de fapt. S-a spus adesea. în Pisidia şi Frigia Mare. iar Atena este nevoită să accepte condiţiile lui Alexandru. Dincolo de orice speculaţie trebuie remarcat că. Sardes-ul este uşor cucerit. Filip este asasinat de un nobil macedonean. imediat după moartea tatălui său. Tânărul rege este nevoit să descindă în Grecia şi să reînnoiască la Corint pactul din 338 stabilit de tatăl său.cerând mâna fiicei acestuia. Debarcarea în Asia are loc în primăvara lui 334 şi va prilejui un prim succes în faţa perşilor pe râul Granicos. Pausanias. dar zvonul despre moartea sa provoacă o nouă revoltă a grecilor. prilej cu care se debarasează de o serie de rivali la tronul Macedoniei. Moartea lui Filip şi vârsta lui Alexandru (numai 20 de ani) nasc speranţe de libertate în rândul grecilor. La Milet (vara lui 334) Alexandru îşi concediază flota şi decide să lupte pe uscat. Apoi stabilizează graniţa nordică a statului şi frontiera ilirică. Alexandru jură răzbunarea acestuia.

nu-i opun rezistenţă. Spre finele asediului cetăţii Tyr soseşte o a doua ambasadă persană (prima eşuase în negocierile de pace imediat după Issos) cu propunerea de a-i ceda lui Alexandru. Pasargade. cu excepţia Tyrului. Alexandru coboară în Egipt pe care-l primeşte de la satrapul lui Mazaces izolat fiind de restul imperiului. a Feniciei şi a Egiptului. Nedecisă vreme îndelungată. Acest din urmă eveniment are o importanţă covârşitoare cu consecinţe multiple la nivelul comportamentului politico-militar al lui Alexandru. capturând familia regală şi o mare parte din tezaurul lui Darius al III-lea Codomanul. Marile capitale persane: Babilon. 103 . victoria macedonenilor.carului regelui Gordios. Iarna lui 332/331 Alexandru şi-o petrece pe malul Nilului începând construcţia Alexandriei şi vizitând oracolul lui Amon din oaza Siwa. În primăvara lui 331 Alexandru se putea lăuda cu cucerirea Asiei Mici. dar siguranţa spatelui frontului constituie pentru el o permanentă problemă. capitala Ciliciei. Darius părăseşte câmpul de luptă şi se retrage pentru o nouă repliere a forţelor la Ecbatana. Alexandru chiar emite monede) şi învinge răsunător armatele persane la Issos. văduvind flota persană de acest ajutor preţios. bătălia va pecetlui. deci. Persepolis. Victoria de la Issos îi deschide drumul spre Fenicia unde oraşele. Este momentul în care urmaşul lui Filip începe să se considere şi. Asia până la Halys. 331). aşa cum prezisese un oracol. potrivit surselor greceşti. episod care. în vreme ce acasă. pe deplin îndreptăţită să aspire la o conducere de factură orientală. Ostilităţile însă continuă şi. avea să fie exploatat de propaganda macedoneană explicând ambiţiile universaliste ale urmaşului lui Filip. Între timp Darius al III-lea îşi reface forţele şi-l aşteaptă pe regele macedonean la Gaugamela (1 oct. iar desele ameninţări cu revolta ale Spartei (sub comanda lui Agis al III-lea) creează tensiuni între grecii de acasă. Antipatros zdrobeşte rezistenţa spartană la Megalopolis (331). Susa (cu întregul tezaur persan). în final. drept o persoană de esenţă divină. Asediul îndelungat (7 luni – până în primăvara lui 332) şi cucerirea puternicei cetăţi a Tyrului (populaţia este masacrată şi trimisă în sclavie) vor scoate trupele feniciene de sub comanda lui Darius. în Grecia. să acţioneze ca atare. după supunerea violentă a Gazei. În anul 333 Cilicia şi Capadoccia Occidentală sunt supuse şi organizate ca satrapii (la Tars. cad în mâinile lui Alexandru (331-330).

nu este nici pe departe una sigură. moartea lui Cleithos). punând în practică o politică de colaborare cu şefii locali iranieni.Retras în inima imperiului său. conducerea armatelor sale în zonele orientale ale statului persan va prilejui un şir de campanii extrem de grele în condiţii climatice greu de suportat de către soldaţi. Alexandru dorea continuarea drumului spre est. Alexandru se căsătoreşte în 327 cu Roxana. a Drangianei. înspre Gange. Aici macedonenii fac pentru prima oară cunoştinţă cu un nou procedeu de luptă în care sunt folosiţi elefanţii. Se deschide acum una dintre cele mai dificile perioade ale campaniei orientale a macedonenilor. macedonenii sunt înfrânţi. apoi face joncţiunea pe Indus cu armatele lui Perdiccas şi Hephaistion (care plecaseră mai înainte din Bactra) şi se confruntă direct cu regele Poros (Puru) pe Hydaspes (iulie 326). Arachosiei şi Paropamissadei. dar ulterior reuşesc să încline balanţa victoriei în favoarea lor. prinţ în Sogdiana şi permite iranienilor să-i aducă onoruri persane (ritualul de îngenunchiere. precum şi formula de adresare specifică regilor orientali). Armata care-l însoţise în această inedită şi îndelungată expediţie începe însă să-şi manifeste dubla nemulţumire faţă de durata campaniilor (aşteptând de mult să se bucure în condiţii de pace de prăzile luate) şi faţă de comportamentul din ce în ce mai îndepărtat de tradiţiile de acasă al conducătorului lor. Alexandru nu reuşeşte să-l prindă în viaţă pe Marele Rege care este arestat şi apoi asasinat de satrapul Bactriei. Drumul înapoi spre Babilon pe 104 . Bessos. În vara lui 327 Alexandru pregăteşte cucerirea zonelor învecinate ale Indiei. Alexandru ia acum măsuri de fondare a numeroase cetăţi şi colonii militare pentru controlul principalelor puncte strategice şi pentru supravegherea populaţiilor din satrapii şi de la frontiere. care sunt numiţi satrapi într-un număr tot mai mare (dar după ce făcuseră dovada fidelităţii faţă de regele macedonean). uciderea lui Parmenion. proclamându-se moştenitorul său (Bessos este prins şi executat din ordinul lui Alexandru). În pofida marşului de urmărire. Darius va încerca zadarnic să închege o armată capabilă de rezistenţă. Cucerirea Bactriei. în condiţiile unor permanente lupte de hărţuială care zdruncină moralul armatei macedonene. dar se loveşte de refuzul clar al soldaţilor şi este nevoit să se întoarcă. Toate acestea vor genera o stare de nemulţumire şi chiar de revoltă (este vorba de procesul lui Philotas. fiica lui Oxyartes. Iniţial speriaţi. În vreme ce Alexandru se angajase să răzbune moartea regelui ahemenid.

păstraţi de Alexandru în funcţie şi unde. prin noi impuneri ale hegemoniei sale asupra unor populaţii insuficient cucerite. apoi de-a lungul coastelor iraniene până în Babilonia) prilejuieşte reprimarea violentă a populaţiilor întâlnite şi luarea în stăpânire a unor puncte strategice şi a rutelor maritime care legau India de Golful Persic. satrapii îşi menţin şi puteri militare. Ultimii doi ani de viaţă (324 şi 323) sunt marcaţi de punerea la cale a unui plan de dominare a Golfului Persic prin construirea unei flote. coboară pe Indus.trei direcţii (Crateros prin nord. Atribuţiile financiare ale satrapilor rămân aceleaşi ca pe vremea perşilor. prin Arachosia. Alexandru nu apucase să organizeze sistematic ceea ce cucerise. în special satrapiile ale căror graniţe (cu câteva excepţii) nu le modifică. în virtutea „dreptului lăncii”. este numită „moştenirea lui Alexandru”. Alexandru păstrează întreaga administraţie persană. La moartea sa. a unui port la Babilon şi prin dragarea canalelor din Babilonia. Sursele antice vorbesc şi de un plan vestic al lui Alexandru legat de cucerirea bazinului vest-central al Mediteranei. prin celebrele căsătorii (10000 la număr) desfăşurate la Susa între soldaţii săi şi localnice. Iniţial sunt numiţi în funcţii de conducere doar macedoneni (de regulă mai mulţi ocupau acelaşi post împărţindu-şi competenţele). În principiu. prin urmare. dar aceste proiecte „italice” sunt puse la îndoială de înşişi autorii antici. Consecinţele acestei faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce. şi doar în satrapiile occidentale. Alexandru stăpânea întregul imperiu ahemenid al lui Darius I (de altfel unii istorici moderni au reliefat similitudinile dintre expediţiile lui Alexandru şi campaniile lui Darius I atât în partea estică – până la Indus – cât şi în partea vestică – până în Egipt – pe care le organizase când a purces la crearea statului său). unde pericolul revoltelor este permanent. Alexandru prin Gedrosia şi Carmania. zone concedate unor şefi locali. survenită în 13 iunie 323 la Babilon. autoritatea sa se manifestă indirect şi cetăţile greceşti asiatice care au un statut separat. în fruntea flotei. În ceea ce priveşte prima categorie de teritorii. asemănător centrelor urbane europene. 105 . toate teritoriile supuse ţin. direct de rege. Dar dominaţia macedoneană era precară pe un atât de vast teritoriu (autorii antici nu se sfiesc să o recunoască). iar Nearchos. Dar rapiditatea campaniilor şi complexitatea găsită în teren au determinat existenţa unui triplu statut: zone de administrare satrapică cu o autoritate directă a regelui. în general.

au obligaţia de a duce o politică favorabilă regelui. în virtutea proclamaţiei de la Corint. cu o structură de frontieră preluată de la ahemenizi. primul considerându-se reprezentantul personal al regelui macedonean. „aliate” ale Macedoniei. În toate aceste teritorii Alexandru a încercat menţinerea controlului prin înfiinţarea de noi oraşe (cca 20) cu o dublă funcţie: de apărare a teritoriului sau a frontierelor (Alexandria Eschata de pe Iaxartes. zona aceasta are prinţii săi locali secondaţi de macedoneni cu puteri militare. dacă unele erau chiar porturi maritime. Alexandria-Arachosia (Kandahar) şi Alexandria Caucazului (Hindukuş). Tot un statut ambiguu au şi cetăţile greceşti din Asia Mică „eliberate” de armatele lui Alexandru. ulterior. statutul său este ambiguu. Oraşele feniciene îşi conservă instituţiile şi regii lor (mai puţin Sydon-ul unde Alexandru îl înlocuieşte pe regele filospartan Straton cu Abdalonymos). Regatele lui Abisares şi Poros rămân în afara imperiului lui Alexandru. când acelaşi consiliu este chemat să hotărască soarta Spartei recent învinsă de Antipatros. cum este cazul Alexandriei Egiptului. invocarea Ligii nu fusese făcută decât de două ori: în 332 Insula Chios este redată oligarhilor. Oricum. guvernate indirect. Organizată în trei satrapii (India Superioară. India de Mijloc şi India Inferioară. susţinând financiar campaniile asiatice. În 324 Alexandru impune prin decret întoarcerea proscrişilor şi primirea lor de fiecare cetate. altele se găseau la întretăierea drumurilor comerciale: Alexandria-Arat (Herat de azi).A doua categorie de teritorii. Până în 330 Alexandru cere grecilor din Liga corinthiană să participe cu contribuţii de război. azi râul Sâr-Daria) şi de funcţionare ca nuclee economice. cu restituirea vechilor proprietăţi. Totodată generali macedoneni vor supraveghea menţinerea ordinii favorabile lui Alexandru în fiecare cetate grecească. ceea ce va crea un şir de tensiuni interne ce vor izbucni la moartea lui Alexandru. La acestea se adaugă 106 . iar synedrion-ul Ligii trebuise să judece cazurile de trădare şi în 331. Bythinia. cetăţi din Pisidia şi Isauria). ultimele două vor fi unite). Cât priveşte India. furnizând la nevoie contingente militare (cazul Paphlagoniei). (uneori constituie un permanent focar de nelinişte: Capadoccia şi Armenia. ca şi cele de pe continent considerate. în 325. dar după această dată el îi concediază pe grecii din propria armată şi nu mai cere sau nu mai permite participarea grecilor la planul său de cucerire. Alexandria din Drangiana (sau Prophtasia). iar cel de-al doilea plătind tribut.

urmate de alte monede bătute după luarea în stăpânire a monetăriilor feniciene (Arados. nu are darul de a elimina complet monedele locale (Cilicia şi Babilonia emit propriile monede şi după 331-330). Sydon. Ake. pentru ca în zonele în care urma să înainteze să aibă suficiente resurse pentru alimentarea armatei sale (P. care se amplifică după capturarea tezaurului persan. ci preocuparea ca impozitele să fie strânse în mod regulat. Wilken). Singura categorie amintită în surse cu care Alexandru stabileşte un „dialog” aparte pentru asigurarea hegemoniei sale este aristocraţia locală din imperiu. Este dificil să i se atribuie o viziune economică. această aristocraţie este promovată în funcţii de conducere (dar nu militare unde sunt plasaţi greci şi macedoneni) cu foarte mare prudenţă. Din punct de vedere social trebuie subliniat că modificări majore de statute nu au loc la nivelul categoriilor de jos şi de mijloc. Izvoarele greceşti menţionează păstrarea sistemului fiscal ahemenid şi a statutelor juridice. reşedinţa regelui Musikanos este fortificată pentru a supraveghea barbarii din vecinătate. Păstrată în vechile sale structuri. X. mai ales în ceea ce o priveşte pe aristocraţia iraniană. sau Media este înconjurată de cetăţi pentru a înspăimânta şi a ţine la respect pe barbarii vecini – Polybios. Cohen sau Ul. tot din raţiuni de securitate Alexandru recrutează înainte de plecarea spre India 30 000 de tineri iranieni din satrapiile orientale pe care intenţionează să-i antreneze în spirit macedonean şi să-i iniţieze în cultura greacă cu scopul de a-i integra apoi în falangă. Activitatea de emitere.G. R. S-a spus deseori că el ar fi iniţiat ample măsuri de tip colonial (J. Briant). nu mărturisesc o „politică economică” globală şi coerentă. noi generaţii a căror fidelitate 107 . doar pornind de la câteva expediţii de recunoaştere organizate în zona Caucazului şi a Arabiei. a producţiei agricole şi a schimburilor comerciale din considerente mai degrabă militare decât pur economice. În ceea ce priveşte politica monedară. Droysen. iar unele zone păstrează chiar practicile comerciale prin echivalente de schimb şi troc (Babilonia).numeroase colonii militare şi fortăreţe. Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de menţinerea. În acelaşi spirit se încheie şi căsătoriile de la Babilon care în plus aveau menirea să creeze noi familii. De asemenea. 27). atât cât ne sunt transmise de surse. dar faptele sale. Byblos. mai degrabă proprie secoleleor XIX-XX decât Antichităţii. mai ales în partea orientală a imperiului (de pildă. Myriados). primele emisiuni datează chiar din 333 la Tars. la acelaşi nivel.

Alexandru preia de la perşi funcţia de hiliarhos. În epoca elenistică suita regală se va dezvolta pe baza anturajului regal în care alături de conducători politici şi militari se întâlnesc oameni de cultură căci. Totuşi. conducător al unor armate învingătoare. vor implementa structuri de viaţă şi de gândire europeană în plin imperiu persan. ca şi coroana de altfel. pe de alta. pe de o parte. şi de împlinire a visului său. urmaşii lui vor fi protectori ai culturii.faţă de noul regim putea fi mai uşor controlată. care la origine însemna 108 . Aşa încât. Explicaţia atenţiei pe care urmaşul lui Filip a dat-o cultelor orientale şi refacerii unora dintre temple este de asociat cu ideologia şi strategia învingătorului. populate în cea mai mare parte cu veteranii proprii. Diadema şi casca de luptă amintesc de învingătorii atleţi. Înstituţia armatei rămâne în principal de factură macedoneană. „liberator”. La nivelul instituţiei regale mixtura între elemente orientale şi greco-macedonene este mai lesne de urmărit. Veşmântul de purpură. întregul ritual de curte şi palatul regal sunt împrumuturi orientale. Gândirea politică grecească construise deja o teorie a puterii regale ca sursă a dreptului chiar în veacul al IV-lea (Aristotel. Trebuia să se adreseze noilor populaţii cucerite „pe limba lor”. dacă judecăm soarta recrutării celor 30 000 de tineri iranieni. Preluarea insemnelor imperiale ale lui Darius al III-lea era un lucru relativ simplu. tăbliţele cuneiforme (publicate în 1990 de P. sunt sacre şi sacralizante. sub acest aspect. Ctitoriile de oraşe şi cetăţi. „salvator”. Incipienta „cancelarie regală” pe care a înjghebat-o Alexandru. dar apariţia în ochii supuşilor ca suveran legitim necesita manevre abile şi eficiente. activitatea lui Alexandru seamănă mai mult cu o încercare de asimilare a zonelor cucerite decât cu o „fuziune”. Ca eroii greci de altădată Alexandru (şi apoi urmaşii săi) este „ridicător şi restaurator de ziduri”. Deşi sursele greceşti relatează primirea entuziastă (ca „eliberator”) de care ar fi avut parte Alexandru la intrarea în Egipt sau Babilon. asemeni lui Alexandru. spre finele vieţii. în fruntea căreia Eumenes avea sarcina de a ţine un jurnal de campanie. Baterea monedelor rămâne un atribut regal. Consiliul celor zece însoţitori care forma garda personală a regelui macedonean se va transforma într-un veritabil stat-major care dezbate probleme de război şi de încheiere a păcii. Kuhrt) nu ezită să-l numească „distrugător de religie” şi „invadator”. El este „protector”. este un erou militar prin excelenţă. Bernard şi A. va cunoaşte o organizare sistematică abia după 323. ai artelor şi ai ştiinţelor. ele. Isocrate) pe care Alexandru o pune în aplicare.

ulterior. Perioada diadohilor La moartea lui Alexandru imperiul său. Ptolemaios. nu avea un conducător desemnat. în Tesalia) pecetluieşte victoria macedoneană. deşi Roxana. în principal. Asediat în fortăreaţa de la Lamia (de aceea acest război se numeşte şi lamiac). singurul general al lui Filip al II-lea rămas în viaţă. conducătorul Macedoniei şi al Greciei Antipatros şi fiul său Cassandros. practic. precum şi tensiunile şi revoltele din imperiu vor face imposibilă punerea în practică a ideii de menţinere a unităţii imperiului lui Alexandru. 109 . Ptolemaios primea Egiptul. Lamia este despresurată. Crateros ca prostatès primea în grijă pe regele copil şi pe Alexandru al IV-lea. iar Antipatros se repliază în Macedonia. Această distribuţie nu avea nimic durabil. îi purta în pântece un copil (viitorul Alexandru al IV-lea). Filip Arridaios. încă nedeplin pacificat şi. Pe mare Cleithos învinge alianţa grecească la Evetion. Toate aceste aspecte au avut consecinţe covârşitoare în timp.comandant al 1000 de soldaţi ce păzeau persoana sa dar. După îndelungi discuţii controversate s-a stabilit ca succesor al lui Alexandru fratele vitreg al acestuia (copil încă şi debil mintal). G. Antigonos o parte a Asiei Mici şi Asia mijlocie. Grecii pierd teren pe uscat. Semnalul de revoltă al grecilor este dat de Atica şi va cuprinde aproape întreaga Grecie peninsulară (mai puţin Sparta). Imperiul a fost împărţit însă în zone de conducere repartizate între generalii lui Alexandru Macedon (denumiţi şi diadohi): Macedonia şi Grecia reveneau lui Antipatros. proces desemnat încă din 1836 de către J. fiul lui Lagos şi Crateros) dezbate problema succesiunii. Pacea este încheiată separat cu fiecare dintre cetăţi. comandantul pedestrimii Meleagros. cel al cavaleriei Seleucos. soţia recentului dispărut. de iradierea culturii şi civilizaţiei greceşti într-un spaţiu extrem de larg. Eumenes (singurul grec din anturajul regal) – zonele nepacificate. Este vorba. Rivalităţile dintre diadohi. fără o administraţie temeinic organizată. Droysen prin conceptul de „elenism”. capătă atribuţii sporite (recrutarea armatei şi lăsarea la vatră). 2. Ultima confruntare de la Crannon (322. Lisimah – sudul Dunării. Antipatros angajează negocieri cu grecii până la venirea ajutorului asiatic. dificil de controlat din Asia Mică – Capadoccia şi Paphlagonia. Anturajul lui Alexandru (hiliarhul Perdiccas.

obligate să primească garnizoane macedonene. Vechea autonomie a oraşelor greceşti devine o amintire. Doar etolienii reuşesc să se constituie într-o puternică ligă. Abia fuseseră încheiate aceste acţiuni, când în Asia izbucneşte neînţelegerea dintre diadohi. Întărirea lui Ptolemaios în Egipt provoacă în 321 reacţia lui Perdiccas. Antipatros şi Crateros descind în Asia (ultimul va fi înlăturat de Eumenes). Aliat cu Antigonos, Antipatros trece de partea lui Ptolemaios, împreună cu Lisimah contra lui Perdiccas. Acesta din urmă va fi ucis de Seleucos în timpul înaintării sale înspre Egipt (la Pelusion, în 321). La Triparadeisos, în nordul Siriei, are loc o nouă împărţire a sferelor de autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea asupra celor doi regi Micăi, Ptolemaios rămâne în Egipt, Antigonos este numit strategos în Asia, Seleucos răsplătit cu satrapia Babilonului, iar Lisimah păstrează Tracia. Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit curând Poliorcetul (doborâtorul de cetăţi), porneşte contra lui Eumenes. Tot acum s-a stabilit ca regalitatea să fie reprezentată de cei doi copii şi să aibă centrul în Macedonia. În 319 octogenarul Antipatros se stinge din viaţă, lăsând însărcinarea sa nu lui Cassandros, cum s-ar fi aşteptat, ci lui Polyperchon. Aceştia intră curând în conflict. Cu Cassandros se aliază Ptolemaios şi Antigonos. Polyperchon o recheamă pe Olimpiada din Epir, sperând să o utilizeze ca factor de presiune, iniţiază alianţe cu grecii (prin decret hotărăşte rechemarea exilaţilor şi instaurarea de regimuri democratice) şi se aliază cu Eumenes. În 317 Filip Arridaios este ucis în urma uneltirilor Olimpiadei (care va cădea şi ea victimă în timpul asediului Pydnei). La finele anului 317 Cassandros devine stăpân peste Macedonia şi Grecia, în vreme ce Polyperchon este nevoit să se retragă la etolieni. În acelaşi an Antigonos reuşeşte să-l captureze şi să-l ucidă pe Eumenes, singurul care mai sprijinea unitatea imperiului după modelul şi în numele lui Alexandru. Din 317 Antigonos încearcă menţinerea imperiului unificat în propriul beneficiu, luptând pe mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona strâmtorilor) împotriva celorlalţi diadohi. Rezultatele incerte de pe câmpul de luptă, ca şi revenirea lui Seleucos la Babilon (fusese alungat de Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la noi tratative în 311. Alexandru al IV-lea este recunoscut rege şi pus sub tutela strategului din Europa, Cassandros, Lisimah păstrează Tracia, Ptolemaios – Egiptul şi câteva regiuni din Libia şi Arabia. Cetăţilor greceşti li se recunoaşte
110

independenţa de către Antigonos. La Amfipolis, unde erau prizonieri, Roxana şi fiul ei sunt însă asasinaţi. Tema libertăţii grecilor va constitui prilej de confruntări între diadohi începând cu 308. Campaniile duse în Grecia continentală de către Ptolemaios (sub pretextul reînvierii Ligii corintiene) şi de Demetrios (ca eliberator şi salvator) împotriva lui Cassandros vor prilejui îndepărtarea acestuia din urmă. Antigonizii ajung să controleze Cicladele şi Cipru, Rodosul păstrându-şi privilegiatul statut de oraş independent, prosperând economic din pricina aşezării la întretăierea drumurilor comerciale. Înfrângerea lui Ptolemaios în apele Ciprului îl determină pe Antigonos (şi pe fiul său) să-şi ia titlul de „rege”, refăcând în formulă restrânsă (fără Siria, Egiptul şi zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui Alexandru. Dinastia Argeadă din Macedonia este înlocuită cu cea a antigonizilor (care se va menţine până la cucerirea romană), cu acordul armatei în spiritul tradiţiei macedonene. Gestul lui Antigonos este repetat (305) de ceilalţi diadohi pe rând: Ptolemaios (ca suveran al Egiptului), Lisimah (ca rege al Traciei), Seleucos. În 302, sub conducerea antigonizilor oraşele greceşti vor forma o symmachia cu scopul asigurării libertăţii şi autonomiei (în realitate Antigonos dorea să-i folosească pe greci împotriva lui Cassandros). În toamna lui 302 o coaliţie formată din Cassandros, Lisimah, Seleucos şi Ptolemaios îl va înfrânge pe Antigonos (care moare pe câmpul de luptă) la Ipsos. Demetrios este nevoit să se retragă în Grecia, Ptolemaios va mai ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) şi părţi din Licia, Pisidia şi Pamphilia, restul Siriei revenindu-i lui Seleucos. Lisimah îşi adaugă părţi din Asia Mică. Fără Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul vulcanic, Demetrios se aliază pentru scurtă vreme cu Seleucos (care-i devine socru) apoi, după moartea lui Cassandros (297), porneşte la recucerirea Greciei. Dar Seleucos trece de partea lui Ptolemaios şi a lui Lisimah şi ocupă posesiunile antigonizilor din Asia. Criza internă prin care trece Macedonia (296) întârzie planul lui Demetrios de a reface statul tatălui său. În 289 pregătirile erau aproape finalizate pentru o nouă campanie în Asia. Ptolemaios, Seleucos şi Lisimah (îl atrag de partea lor şi pe regele Epirului Pyrrhos) se opun simultan lui Demetrios. Obligat să lupte pe mai multe fronturi, antigonidul cedează, se retrage la Cassandreia (287), apoi atacă Atena. Dar coaliţia rivală se dezmembrează din cauza disensiunilor dintre Ptolemaios şi Lisimah. Pyrrhus încheie rapid o
111

înţelegere cu Demetrios care se angajează să renunţe la Macedonia în schimbul unor regiuni din Tesalia şi Grecia centrală. Eliberat de presiunea din Balcani, Demetrios debarcă la Milet unde cetăţile greceşti îl primesc pline de speranţe (sătule de abuzurile fiscale ale lui Lisimah). Urmărit de Agatocles (fiul regelui Traciei) şi hărţuit de Seleucos, Demetrios se predă acestuia din urmă, în 285, şi moare în închisoare. Cadavrul este înapoiat fiului său, Antigonos Gonatas, pe care Demetrios îl lăsase în Balcani la plecarea în expediţie. Prin bătălia de la Ipsos (301) Lisimah reuşise să pună mâna pe întinse teritorii micro-asiatice, între 288-287 supune Macedonia de Nord, iar acum moartea lui Demetrios îi înlesneşte înlăturarea influenţei epirote şi ocuparea Macedoniei întregi şi a regiunilor de la Dunărea de Jos. Aceasta nu putea fi pe placul celorlalţi regi care-l vor înfrunta la Kouroupedion (281) unde Lisimah îşi pierde viaţa. Spre finele verii aceluiaşi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior şi Fulgerul – Keraunos) în pofida ajutorului acordat regatului egiptean de către regele seleucid. Ptolemaios Keraunos intră-n stăpânirea Macedoniei şi a fostului regat al lui Lisimah. Chiar şi acum, după moartea ultimului diadoh, liniştea nu se aşterne peste imensul teritoriu care adusese faima lui Alexandru Macedon. Noi rivalităţi se nasc între fiii diadohilor, aşa numiţii epigonoi, începând cu anul 280, dar ele trec pentru câţiva ani pe plan secundar ca urmare a două evenimente. Primul este invazia celţilor în Europa şi apoi în Asia Mică (280), iar al doilea îl reprezintă complexul proces de apariţie de noi state în zona anatoliană, proces impulsionat de dispariţia autorităţii lui Lisimah (este vorba de regatul Bitiniei şi al Pontului). În plus cetăţile greceşti tind să formeze noi coaliţii: oraşele din nordul Egeei şi din strâmtori – Liga Nordului, la care se adaugă mai vechea Ligă Etoliană şi apoi Liga Aheeană. Atenţia lui Pyrrhos este îndreptată acum spre vest, unde întreprinde costisitoarele campanii în Italia sudică şi Sicilia. La întoarcere piere în bătălia din Argolida contra lui Antigonos Gonatas, aliat al grecilor din zona istmului Corintului. La mai bine de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul său, realizat cu preţul atâtor eforturi umane şi financiare, evoluase ireversibil spre fărâmiţare. Lungul şir de campanii militare expuse deja se prezintă ca un ansamblu de argumente în favoarea acestei evoluţii. În plus, căsătoriile politice realizate între familiile diadohilor se adaugă aceleiaşi concluzii mărturisind vremelnicia alianţelor politice şi matrimoniale.
112

Aceasta se datorează nu numai factorului uman, ambiţiilor personale ale generalilor lui Alexandru, ci şi complexităţii şi diversităţii istorice ale teritoriilor euro-asiatice cucerite cândva de fiul lui Filip. Spre pildă, grecilor le era suficientă amintirea sloganului libertăţii pentru a se ridica la revoltă (folosiţi mai mult ca mase de manevră de către primii regi elenistici), iar orice slăbire a controlului asupra zonelor est-iraniene era fructificată de localnici. Cât priveşte India, aceasta iese foarte curând din calculele împărţirii stăpânirilor. Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas şi Antioh (fiul lui Seleucos) rămân moştenitorii principali ai celor trei regiuni importante în care se divizase statul lui Alexandru: Egiptul, Grecia şi Macedonia şi respectiv Siria. 3. Modele de state elenistice A. Regatul antigonizilor Dinastia antigonidă se va confrunta de-a lungul existenţei sale cu două serii de probleme: menţinerea autorităţii asupra Greciei şi raporturile cu Roma (de-a lungul a patru războaie). Încă din 290 în vestul Greciei se înfiinţează pe baze federative, în jurul populaţiilor muntene ale Etoliei, Liga Etoliană. Ea dispune de o adunare care stabileşte numărul şi statutul magistraţilor federali şi ai consiliului Ligii (synedrion) care elaborează acte cu caracter de lege. Adunarea decide pacea şi războiul, alianţele şi orice alt dialog extern. Liga se întruneşte de două ori pe an. Treptat membrii adunării sunt înlocuiţi cu o Comisie de reprezentanţi (în număr de 30) ai tuturor membrilor Ligii, prezidată de un strategos cu atribuţii civile şi militare. Sub comanda sa activa comandantul cavaleriei (hipparchos) precum şi un reprezentant al cancelariei federale. Liga etoliană se menţine ca partener de dialog politic şi militar până la cucerirea romană din sec. al II-lea. Regii Macedoniei vor ţine întotdeauna seamă de existenţa acestui organism. În 280 sistemul de alianţe ale grecilor este îmbogăţit cu apariţia în Pelopones (în partea sa nordică) a Ligii Aheene, coaliţie de 10/12 cetăţi reunite cu scopul de a instaura regimuri democratice şi antimacedonene în Pelopones şi de a organiza o ripostă contra Macedoniei. Centrul politic al Ligii aheene era în nordul Ahaiei, în marele sanctuar al lui Zeus. Această
113

Acum. dar relaţiile cu grecii vor oscila de la confruntările militare la încheierea unor alianţe cu garantarea autonomiei. însă. iar sanctuarul de la Delfi prădat. în orizontul politic balcanic intervine Roma. iar regele Antigonos al III-lea reuşeşte să se impună în Laconia (stopând procesul reformator) prin victoria de la Sellasia (222). Cu domnia lui Filip al V-lea (221-179) Macedonia inaugura o politică orientată pregnant spre exterior. pe baza unui pact de alianţă. Tratativele secrete al lui Filip al V-lea cu Antioh al III-lea privind 114 . Ampla activitate de reorganizare a Macedoniei este plină de succes. Lupta contra celţilor şi salvarea sanctuarului (în cinstea căreia s-au instaurat sărbătorile „salvării” – Soteria) uneşte forţele grecilor. pe care o înăbuşe (265) impunând cetăţilor o autoritate macedoneană mult mai severă.asociaţie dispunea de Adunarea generală (synodos) şi de cea restrânsă (syncletos) unde lucra un colegiu de 10 strategi federali (demiurgoi) ce pregătea şedinţele adunării. Antigonos Gonatas se vede nevoit să înfrunte o nouă revoltă a grecilor în 267 (războiul chremonidiac). În deceniul al 5-lea al veacului al III-lea Macedonia pierde controlul asupra Peloponesului (Liga Aheeană preia în 243 Corint-ul. care doreşte împământenirea de regimuri democratice în Pelopones şi eliminarea stăpânirii macedonene. celţii cutreieră Macedonia ameninţând strâmtorile. În vremea aceasta Sparta trece printr-un proces de reforme democratice (iniţiate de Agis al IV-lea şi continuate de Cleomenes al III-lea) care stârneşte rivalitatea celorlalţi greci. În 280 invazia celţilor în Balcani provoacă mari tulburări: Ptolemaios este ucis în 279 în lupta împotriva acestor invadatori. Oligarhii oraşelor şi Liga aheeană cer ajutor Macedoniei contra Spartei. în Asia Mică unde vor fi cunoscuţi sub numele de galaţi. Respinşi în 278 din Grecia. Departe de a-şi găsi liniştea după alungarea celţilor din Macedonia. le permite trecerea şi stabilirea. Alianţa lui Hannibal cu regele macedonean provoacă primul război cu Roma (215-205) încheiat cu pacea de la Phoinike fără vreo modificare importantă a statu-quoului. apoi Megalopolis-ul în 235 şi Argos-ul în 229). Regele Bitiniei. Cu aceste prilej este înfiinţată Liga elenică. cu cele ale lui Antioh şi Antigonos Gonatas. Cea mai puternică perioadă de existenţă a acestei ligi se datorează lui Aratos. Între 237 şi 229 cele două ligi greceşti se aliază contra antigonizilor. conduşi de Liga Etoliană. fiul lui Cleinias din Syciona. Nicomede I.

Consolidarea puterii reluată de către fiul lui Filip. Corint-ul este ras de pe faţa pământului în urma participării Ligii aheene la răscoala antiromană a Macedonei. nu rămâne fără ecou la Roma. Pe perioada menţinerii dinastiei antigonide cadrele de funcţionare statală ale Macedoniei rămân cele fixate de Filip al II-lea şi Alexandru. Quintius Flamininus. să apeleze la trupe de mercenari. Ele erau libere să-şi organizeze instituţiile proprii. În caz de conflict militar cetăţile greceşti aflate sub hegemonie macedoneană aveau oricum obligaţia să participe cu trupe şi fonduri. aduc Roma în Marea Egee la chemarea Pergamului. Roma se impune în bătălia de la Kynoskephalai (197) obligându-l pe Filip să renunţe la cuceririle din Grecia. în urma revoltei antiromane a lui Andriscos. să acorde cui 115 . Cel de-al treilea război (171-168) care opune macedonenilor centuriile romane aducea înfrângerea zdrobitoare de la Pydna (168) a trupelor lui Perseu. precum şi campaniile de ocupare a Traciei şi a unor zone micro-asiatice. Aceeaşi soartă au avut-o atunci şi grecii. acestea îşi păstrează vechile structuri. Leucopetra şi Corint. cu subzistenţa organizării de tip polis. Perseu. înştiinţată îndeaproape de către Pergam. Aliată cu Pergamul. Ultimul episod se consumă în 146 când. Regalitatea stabilită prin acordul soldaţilor deţine controlul fiscal. înfrânţi la Skarpheia. Tracia şi Asia Mică. să cedeze o parte a flotei de război şi să plătească despăgubiri de război (1 000 de talanţi). Macedonia este împărţită în patru districte cărora li se interziceau legăturile comerciale între ele şi cele de căsătorie. Neînţelegerile de la masa tratativelor vor conduce spre al doilea război romano-macedonean (200-197). Rodosul şi Liga etoliană. Noua provincie romană va purta numele de Achaia. dar într-o proporţie mai mică decât în Orient. Înşelate în aşteptările lor de promisiunile făcute încă din 196 în plin teatru al Jocurilor istmice de la Corint de către T. Roma ia hotărârea de a transforma Macedonia în provincie romană. oraşele greceşti vor suferi o dură represiune în 146. privind redarea libertăţii tuturor grecilor. inclusiv ameninţarea suveranităţii Rodosului. el însuşi capturat şi purtat în fruntea prizonierilor în cadrul ceremoniei de triumf de la Roma. În ceea ce priveşte cetăţile greceşti. Sub aspect militar se cuvine precizat că şi Macedonia se va vedea obligată.împărţirea între ei a Egiptului. administrativ şi militar în teritoriu.

246-241. până într-atât 116 . vizibil în plan extern prin înfrângerile suferite în faţa seleucizilor. Popilius Laenas îl obligă pe Antioh al IV-lea. statut consfinţit de pacea de la Apameea din 188. Din acel moment Roma se erijează în protector al Egiptului (şi arbitru al lumii elenistice). Astfel că imperativele Romei privind cum să-şi aleagă propriii magistraţi în adunările generale sau reprezentative (este cazul Ligii aheene în 148-6) nu puteau decât să-i contrarieze pe greci. Pe plan extern cetăţile greceşti vor iniţia alianţe politice (Liga nesiotă. iar în Africa până în Cirenaica. 201-195. să se retragă. Regatul Lagid al Egiptului Ptolemeii vor încerca cu succes să menţină cât mai extinse frontierele statului în Asia ajungând până în Siria sudică. când sprijină revoltele grecilor împotriva antigonizilor şi în spaţiul seleucid. Nu mai puţin de şase războaie (274-271. Ingerinţa romană în conflictele dinastice interne se amplifică în secolul I î. în pofida victoriei repurtate asupra armatelor egiptene (practic doar Alexandria rămăsese necucerită). H. 221-217. Veacul al II-lea marchează începutul declinului. Liga aheeană) de a căror organizare şi funcţionare nu vor da socoteală în faţa regelui Macedonean. în Balcani. Este momentul când Roma intervine în ajutorul Egiptului. 170-168) se duc pentru stăpânirea acestei regiuni intrată încă din 301 sub autoritatea ptolemaică. Opţiunea aceasta de dialog comun pe plan extern în cadrul ligilor va avea drept consecinţă pe termen lung omogenizarea de civilizaţie şi cultură în spaţiul vorbitor de limbă greacă dublând rolul aparte pe care l-au avut sanctuarele panelenice în dezvoltarea acestui fenomen. în cazul intervenţiei în favoarea uzurpatorului Antioh Herax. Cirenaica (care devine provincie romană în 96) şi Cipru (transformat în 58 în provincie romană). În 116.doresc cetăţenia şi dreptul la azil (asylum). Nu puţine au fost ingerinţele dincolo de mare. a nevoilor celor sărăciţi paralel cu o polarizare mai accentuată a corpului civic. De altfel între regatul seleucid şi cel lagid va exista o zonă fierbinte – Siria de sud sau Coele Siria – generatoare de permanente conflicte. O caracteristică generală a vieţii interne este continua căutare a unor formule de rezolvare a problemei proprietăţii. iar ambasada romană condusă de C. 267-261. Liga etoliană. la moartea lui Ptolemeu al VIII-lea Egiptul este împărţit în trei regiuni: Egiptul propriu-zis. b.

a lui Apolonios. al regilor în viaţă şi al reginelor este Ptolemaios al II-lea Philadelphul (iubitor de soră) care reia practica mariajului între fraţi (sora sa. şi strângerea de metal preţios în visteria regală. care îndeplineşte (în jurul anului 258) funcţia de şef al departamentului de finanţe sub Ptolemeu al II-lea Philadelphul. un an mai târziu Egiptul devine provincie de rang imperial. precum şi a monedelor străine. domnia ptolemeilor consolidează un sistem ideologic. mai uşoară decât cea a negustorilor străini. În 48 C. păstrată pe papiri. acelaşi Apolonios. Regele era proprietarul întregului pământ al Egiptului şi stăpân absolut al supuşilor săi. ca şi regele macedonean. Ptolemaios. Iuliu Cezar debarcă în Egipt pentru a o ajuta pe Cleopatra a VII-a să-şi recapete tronul. alcătuit din funcţionari regali (respectiv. Secondat de un Consiliu de sfătuitori. regele elenistic al Egiptului avea totuşi. adus din Nubia şi India. căreia Octavianus îi va declara oficial război în 31. în bună măsură moştenit din epoca saită. Aparatul de conducere este unul extrem de birocratizat. nomarhul. districtele (nomoi) erau subîmpărţite în cantoane (topoi) şi în sate (komai). care primise în 117 . Monopolurile regale cuprindeau emiterea monedei. o putere cu caracter teocratic. consideraţi descendenţi ai zeilor (Ra. cu puteri civile şi strategul cu atribuţii militare) care au ca sarcină cadastrarea pământului – basilikè chora – şi înregistrarea supuşilor şi a contribuţiilor lor (pentru localnici se stabileşte un impozit pe cap de locuitor – syntaxis). circulaţia bunurilor. De asemenea. spre deosebire de cel macedonean.încât Roma impune candidaţii favoriţi sau formule de conducere favorabile ei. unde fusese depozitat trupul neînsufleţit al cuceritorului Orientului. De asemenea. Corespondenţa. Din punctul de vedere al organizării interne. Vechea împărţire administrativă este păstrată. arată grija suveranului pentru întărirea puterii de circulaţie a monedei interne de aur. Arsinoe îi devine soţie). fiul lui Lagos şi al Arsinoei. înfiinţând şi un colegiu de preoţi care deserveau acest cult. toparhul şi komarhul. Cel care însă instituie un cult al defuncţilor pentru tatăl său (care conţinea Jocuri funebre din cinci în cinci ani). difuziunea şi circulaţia ei. activităţile lucrative. Astfel. administrativ-fiscal şi judecătoresc de tip central. preia vechiul statut al faraonilor. Osiris sau Amon-Ra). transformă cultul lui Alexandru iniţiat la Memfis. Întreaga activitate din stat era direct supravegheată de rege. în religie de stat.

fiscal şi religios.folosinţă de la rege o proprietate la Philadelphia (la Fayoum). fie cetăţi de tip polis care au un regim autonomic. ţinându-se cont de limba vorbită de cei implicaţi în procese. indiferent de mărimea lor. ajutoare pentru îmbunătăţiri funciare. cu toate acestea. muzeu. diferit de la o regiune la alta). Sectorul juridic mărturiseşte prin structura sa preocuparea de a se ţine seama de diversitatea problemelor. fiind iubitori de cultură. regele ajuta atelierele. temple. economia lagidă este totuşi bine reprezentată la nivelul meşteşugurilor şi comerţului. prin pârghii fiscale. abuzurile funcţionarilor regali nu sunt stopate. La rândul său. dar care colaborează strâns cu monarhia sub aspect militar. Nu puţine au fost cazurile de revoltă sau de „retragere” a indivizilor pe pământurile templelor (care aveau drept de acordare a azilului) unde puteau scăpa de corvoadele fiscale. Ptolemeu al III-lea Evergetul instituie obligativitatea formulării plângerilor şi judecării proceselor în limba greacă. puţinele oraşe sunt fie mai vechile centre urbane. principala reşedinţă a regilor lagizi. cu liste de preţuri şi chitanţiere la zi. structura (falangă. trupe de cavalerie. subordonate aparatului central. la început. căci exista un impozit global. palate. privilegii vamale. infanterie grea şi uşoară) şi tactica de luptă fiind de tip macedonean. (mai 118 . Cea mai dezvoltată aşezare urbană rămâne Alexandria. fie. vin. bibliotecă. cu materii prime. Preponderent agrară. Exista o punere în aplicare a legilor corespunzătoare fiecărui sector economic şi specific. Reglementarea monopolurilor regale (pe producţia de untdelemn. pune la punct un sistem de exploatare fiscală extrem de minuţios care presupunea o activitate bazată pe contracte încheiate. papirus) este reglementată în anul 259. Armata este alcătuită în primul rând din elementele sociale nonegiptene. Totuşi. pentru meseriile care nu făceau parte dintr-un asemenea sistem. de aceea principala caracteristică a economiei regale este cea rurală. de asemenea aflate sub supravehere regală (fie în cadrul unui monopol. fiecărui grup de populaţii. Sistemul juridic era condus de un dioiketes ajutat de oikonomoi şi de specialişti în domeniul financiar-fiscal. care o însestrează cu importante monumente. Deseori oraşele beneficiază de scutiri de taxe. Fenomenul urban este puţin răspândit. în spiritul exemplului pe care Alexandru îl oferise. Nilul devine axă comercială importantă pentru produsele venite din inima Africii. şofran.

în spaţiile de cultură greacă şi apoi romană. ultimele veacuri de existenţă ale Egiptului cunosc o difuziune a divinităţilor locale. dar şi asistenţă juridică şi financiară membrilor lor. În principiu. Regatul Seleucid Întemeiat de Seleucos I în 312. pe baza competenţelor asemănătoare. Pe ansamblu se produce un sincretism la nivelul cultelor şi o fuziune a divinităţilor egiptene şi străine. Pământul templelor. considerat sfânt. Casta preoţească riguros ierarhizată beneficia de un respect deosebit. Cât priveşte structura socială.ales din Nubia: mirodenii. Totuşi regii ptolemei duc o politică de protejare a clerului pentru a-şi asigura baza religioasă a puterii lor politice. Egiptul lagid acordă o importanţă deosebită religiei. La nivelul acestui segment social funcţionează asociaţiile etnice care asigură individualitatea etno-culturală şi religioasă. c. populaţia băştinaşă nefiind implicată decât foarte târziu în activităţi de organizare şi conducere. funcţionarii mărunţi şi mijlocii care activau pe lângă reprezentanţii regelui erau recrutaţi din rândul aristocraţiei egiptene. mai ales Isis şi Osiris. Schimbul mărfurilor era concesionat unor funcţionari care plăteau o bună parte din câştigul lor trezoreriei regale. iar prin grija lui Apolonios exista obligativitatea convertirii tranzacţiilor în moneda internă (ceea ce a adus profituri imense statului. intra totuşi în acelaşi regim fiscal de supraveghere regală. adică regelui). iar Alexandria eclipsează mai vechile porturi ale Mediteranei sau rivalizează puternic cu ele prin lucrările de amenajare portuară de anvergură întreprinse de Ptolemei. fildeş. Astfel. metal preţios. Fiecare templu avea un consiliu de preoţi. loturile erau viagere (ele putând fi date altori cleruchi la moartea primului beneficiar) şi neînstrăinabile. ea cuprinde alături de localnici şi străinii aşezaţi o dată cu venirea Ptolemeilor. acest regat cuprindea vaste teritorii lipsite de omogenitate etno-culturală şi istorico-materială. Mai mult. în marea lor majoritate militari sau veterani macedoneni şi greci. care nu aveau libertatea de a administra după voie propriile venituri. Cleruchii veniţi îndeplineau mai ales sarcini militare. Dintre aceştia vor fi recrutaţi cei care vor conlucra cu familia regală pentru conducerea statului. Stat prin esenţa sa teocratic. trebuind să ţină seama de voinţa regală. piei de animale). ei beneficau de un lot (kleros) de pământ acordat de către rege pentru întreţinerea lor şi a familiei. Centrul politic 119 .

pentru a avea deopotrivă o mai strânsă şi rapidă legătură cu Asia Mică şi cea Centrală. În realitate întărirea puterii seleucide era o ameninţare directă pentru securitatea Balcanilor de care deveniseră interesaţi romanii. În primul sfert al veacului al III-lea se inaugurează seria războaielor cu Egiptul pentru recuperarea sudului Siriei. Antioh I este nevoit însă să încheie un prim tratat de neagresiune cu Macedonia (279-8). Rodosul. Antioh I (281-261) care duce. la Apameea (188). ca urmare a presiunilor create de invazia celţilor. 120 . o politică de consolidare internă şi de urbanizare pe scară largă. din considerente de securitate. Una dintre cele mai înfloritoare perioade este domnia lui Antioh al III-lea (223-187) care practică o politică expansionistă atât în est (recuperând Armenia. În sud. dorinţă îndeplinită abia spre finele secolului (în timpul operaţiunilor militare Egiptul victorios dobândeşte pentru câtva timp şi posesiuni pe litoralul thrac şi în zona micro-asiatică). cetate întemeiată de Antioh I. Dintre cele trei state elenistice care se vor forma pe ruinele imperiului lui Alexandru. apoi de pierderea bătăliei de la Magnesia (în Lidia. apoi. ca urmare a politicii dusă de urmaşii lui Seleucos. Pergamul. pe de o parte. Bactria şi recentul stat al parţilor) cât şi înspre Europa unde ocupă Tracia. pe Tigru.al statului este mutat. în principal. graniţa cu Egiptul lagid va fi fixată nestatornic în sudul Siriei. şi datorită expansiunii în vest şi nord-vest. Moştenind rivalitatea cu antigonizii. este obligat să cedeze flota de război. în anul 300. la curtea lui Antioh al III-lea este folosită drept pretext pentru implicarea militară romană în zona strâmtorilor. Debarcarea lui Antioh al III-lea în Grecia este respinsă la Thermopile (191). Stăpânirea seleucidă este eliminată din Armenia. astfel că. Side şi Myonesos. duşmanul prin excelenţă al Romei. regatul seleucid pierde teritorii micro-asiatice în favoarea Pergamului. Prin acest tratat seleucidul renunţa la pretenţiile asupra Macedoniei în schimbul retragerii lui Antigonos Gonatas din Asia Mică. de la Babilon la Seleucia. la Antiohia (în Siria). în 190). Retragerea lui Hannibal. să se retragă din Egipt şi să plătească despăgubiri de război romanilor. Regatul Seleucid este cel care şi-a modificat cel mai mult frontierele datorită condiţiilor politicomilitare din est (unde sunt părăsite satrapiile orientale). fiind urmată de înfrângerile sale navale de la Corykos. Liga etoliană şi cea aheeană cer ajutor Romei. La moartea fondatorului. iar înaintarea spre Egipt se va lovi tot de intervenţia Romei. regatul seleucid este preluat de fiul acestuia.

având un „sfat al bătrânilor” în conducerea lor şi beneficiind de statutul de oraşe „libere” cu regimuri „democratice”. Oraşe ca: Douras – Europos. sintetizează cel mai elocvent mixtura elenistică-orientală la care se gândise Alexandru. Şi în acest spaţiu este cunoscută tendinţa centrelor urbane de a se organiza în uniuni – sympolitii – judecând după mărturiile epigrafice (de pildă între Mylasa şi Douras – Europos). abia după moarte regele putea fi divinizat şi asociat unui cult. în vreme ce alte întemeieri urbane de mari proporţii (Antiohia. Administraţia satrapică este menţinută paralel cu o activitate de urbanizare şi colonizare cu mult mai intensă decât în Egipt. după expresia lui Trogus Pompeius. cel puţin teoretic. Satrapiile. Confruntările cu parţii (organizatorii unui stat puternic care va rivaliza cu Roma ajungând. ca-n Egipt. fiscal şi juridic. care este capturat şi ţinut prizonier în 125). de către Cn. dezvoltată într-un spaţiu istoriceşte eterogen. El nu beneficiază de un cult regal. Curtea regală era alcătuită din prieteni. Pompeius Magnus. Monarhia seleucidă. Altor centre li s-a modificat numele. Apameea de pe Orontes) seamănă ca organizare cu centrele urbane macedonene. din punct de vedere administrativ. sfetnici şi garda personală a regelui. funcţionari.A doua jumătate a secolului al II-lea debutează cu un regres generalizat al statului măcinat de crize dinastice şi economico-financiare. O nouă criză dinastică izbucnită în 115 năruie aproape total capacitatea de apărare a statului. ca şi de defecţiuni în apărarea frontierelor (de exemplu parţii reuşesc să ocupe Mesopotamia în timpul regelui Demetrios al II-lea. Maroneia – în Siria. apoi va fi transformat în provincie romană în 63. Dezorganizat pe plan intern din punct de vedere administrativ şi fiscal. beneficiau de o viaţă economico-socială proprie. Seleucia de pe Tigru. regalitatea este doar de natură divină. în timpul lui Augustus. oameni de cultură. regatul seleucid cunoaşte o perioadă de „colaborare” cu Roma (care-l ajută pe Antioh al XIII-lea să-şi recupereze tronul). împărţite la rândul lor în eparhii şi hyparhii. Tanagra – în Persia. să împartă cu Imperiul roman lumea) vor fi tranşate definitiv între 130-125: seleucizii se retrag în zona siriană. Gerrha. Perinthos. Oraşele beneficiau de o „autonomie” organizatorică. Larissa în golful Arabiei sunt organizate după modelul cetăţilor greceşti. având faţă de 121 . dar privilegiilor fiscale. ajuns sub controlul Armeniei. Regele este stăpânul a toate. dreptului de a acorda cetăţenia şi azilul politic li se adăuga obligaţia de a primi garnizoane şi funcţionari regali.

mai ales pentru populaţiile rurale. dar şi Milet şi Smirna sunt oraşe-porturi de prim rang.şi chiar trilingve nu este decât o manieră oficială de redactare. Sub aspect social există o pluralitate de statute. Ieşirile multiple la căile maritime (Egeea. mai ales în est. Postulatele lui Droysen despre sinteza de populaţie şi de cultură petrecute în epoca elenistică trebuie. reconsiderate. Byzantion-ul şi Sinope controlează traficul prin strâmtori. Izvoarele epigrafice menţionează deopotrivă posibilitatea donaţiilor de terenuri cu tot cu locuitorii lor (de exemplu. este semnalată prezenţa aşa numiţilor periokoi în cetăţi de rang inferior.centru obligativităţi fiscale. stipulează independenţa sătenilor în unele cazuri de transfer de proprietate (cum este situaţia ţăranilor din Petra aflaţi pe pământul primit de la rege de către Aristodikos din Assos). dar în oraşele de coastă sau în unele 122 . Proximitatea urbană arunca şi asupra locuitorilor rurali privilegiile concedate oraşelor respective de către monarh. Existenţa textelor bi. puterea lor economică şi potenţialul socio-militar au îndemnat la secesiuni. Nu o dată. Demografic vorbind. un alt punct comercial maritim de amploare şi centru urban independent). determinându-i pe regii seleucizi să se mulţumească cu o autoritate formală sau chiar cu existenţa unor alianţe. dimpotrivă. Marea Neagră. De asemenea. lipsa unei evidenţe minuţioase împiedică însă decriptarea în detaliu a acestor statute. nu există nici o dovadă despre mixturi de populaţie. Efes-ul. impunându-şi propriile lor regimuri vamale (ajungând în conflict cu Rodosul. însă. golful Arabiei) şi dimensiunile extinse au creat condiţiile unei dezvoltări comerciale şi implicit ale unei dezvoltări economice considerabile. *** La capătul a trei secole de existenţă statele elenistice reuşiseră să determine difuziunea şi convieţuirea a două modele de organizare: cel regal şi cel de tip polis. Se ştie că ele puteau ţine de domeniul regal sau de teritorii urbane. epigrafia face distincţia clară între politai şi barbaroi. aşa încât postularea unei reguli generale conduce la simplificări eronate. Cleruchiile de militari ce primesc pământuri pe tot cuprinsul statelor elenistice sunt obediente faţă de interesele regale. Mediterana. chiar dovedind necesitatea eficientizării transmiterii de mesaje către segmente sociale foarte diferite. donaţia lui Seleucos I către Mnesimachos) sau.

dar şi de o influenţă orientală. în secolele ce au urmat morţii acestuia direcţia de mişcare a aurului capătă sens invers. Sub aspect cultural şi religios se poate vorbi de o difuziune a limbii greceşti (limbă de cancelarie în toate regatele elenistice). totuşi. 123 . a modelelor de gândire greacă. dezvoltarea este inegală chiar în interiorul fiecărui stat elenistic. Aceasta din urmă se poate decela la nivelul credinţelor şi practicilor religioase şi al ideologiei regale. Sub aspect economic.din interior izvoarele epigrafice dovedesc nealterarea instituţiilor clasice ale unei polis. În ansamblu. dacă în vremea lui Alexandru metalele preţioase luaseră drumul Europei.

adică al creării unei 3) sympoliteia. cleruhii) a partenerilor. după încetarea Războiului Peloponesiac. Liga peloponesiacă. viaţa politică în spaţiul grec începe să fie dominată de ligi. Liga beotiană. Şi aceasta în pofida comunităţii de limbă şi a unităţii religioase. În vreme ce unele au evoluat în direcţia creării de state federale cu reprezentare egalitară a intereselor statelor membre şi prin acordarea dublei cetăţenii (Liga aheiană). realizându-se mai multe tipuri de alianţe: 1) amphicţionii sau ligi cultuale.XII.H. cu sau fără drept de cetăţenie comună (vezi Liga acheeană şi cea etoliană). pentru administrarea sanctuarului de la Delfi. În ciuda tendinţelor izolaţioniste. Aceasta nu înseamnă că în condiţiile de criză (de exemplu războaiele greco-persane) sau din considerente de natură religioasă starea de izolare nu a fost depăşită. Este cazul primei ligi delio-attice care s-a transformat treptat dintr-o symmachie într-un imperiu atenian.H. Liga aheană şi Liga etoliană) unele evoluând în sensul federalizării. FORME DE ASOCIERE ÎN LUMEA GREACĂ Pentru cea mai mare parte a istoriei lor grecii nu au fost în stare să depăşească decât rareori şi cu mare dificultate fragmentarea politică. ci şi la războaie fratricide. tendinţele hegemonice au putut să ducă nu numai la rivalităţi. o serie de voci (vezi Isocrate) şi-au făcut o misiune din a susţine ideea unităţii lumii greceşti începând cu celebrul discurs panegiric din 380 î. 2) symmachii (alianţe militare) cu sau fără organisme federale (Liga delio-atică. De altfel. Nu toate aceste ligi sau federaţii au avut o istorie identică. Liga ioniană (legată de templul lui Poseidon de la Mycale). de exemplu. Adversitatea. fără recurgere la război vizând exploatarea economică (tezaur. 124 . nu de cetăţi. în tot cursul secolului al IV-lea î. altele au alunecat în hegemonism.

La sfârşitul secolului VII î. Două asemenea amphyctionii pot fi amintite: A. Se constituie treptat începând probabil cu mijlocul secolului VII î. Este cazul Ligii arcadiene. există deja o confederaţie care emite o monedă proprie cu efigia lui Zeus Lycaios şi a Despoinei şi cu legenda Ar. Arca. prin prestigiul pe care-l conferea membrilor ei. Symmachii în care principiul autonomiei este respectat. Această ligă va intra într-un con de umbră prin ridicarea altor ligi în Pelopones. nu oraşe. Arcadion şi care se constituie pe acest nucleu religios iniţial. A. în cazul consiliului. Megara. Şi aici numărul aliaţilor este de 12 (poate un număr cu funcţie magică) şi de asemenea s-a ajuns la folosirea Ligii ca instrument politic în cazuri de arbitraj.) care lega 12 cetăţi autonome în jurul templului lui Poseidon de la Mycale. Originea se află în solidarizarea a 43 de sate pentru protejarea centrului religios dedicat Despoinei de la Lycosoura şi lui Zeus Lycaios. Epidaur) au aderat la această ligă. Symmachiile sau alianţele militare reprezintă forma normală de asociere în lumea greacă. transformându-se treptat într-o unealtă de presiune în favoarea unora dintre membri – Sparta. mai ales. a devenit un spaţiu de manevre politice. Liga peloponesiacă. existenţa unui consiliu şi a unei forţe militare de protecţie a sanctuarului. Teba. Filip II. în realitate. B. o parte a unor cetăţi din estul Peloponesului (Sicyona. În 475 î. amphyctionii zonale. Liga de la Delfi.1. Trebuie să se atragă atenţia asupra faptului că nu există un tratat comun de constituire.Câteva detalii în legătură cu tipologia acestor asocieri libere. Amphyctionii sau ligi cultuale organizate în jurul unui sanctuar. A. care reunesc sate. Liga de la Delfi cu o structură mai elaborată prin organizarea de întruniri bianuale.H. Liga peloponesiacă.H. Şi în acest caz se pot distinge mai multe situaţii. între cetăţi având statuat sau subînţeles dreptul la autonomie politică: A. B. De notat că liga a mers în trepte şi are ca nucleu alianţa dintre Sparta şi Tegeea.H.H.1.1. În secolul V î.a. în principiu. a rezultat dintr-o serie de tratate bilaterale încheiate între Sparta şi cetăţile 125 . Numai că această amphicţionie a evoluat spre o symmpolitie. Tesalieni.Liga ioniană (secolul VIII î. amphictionia a evoluat căpătând unele conotaţii economico-politice marcate de o emisiune monedară proprie. B.H.3.2.

reuniuni extraordinare (syllogos) în cazuri de excepţie (vezi adunarea iniţiată de Corint la 432 î. cea lacedomoniană are şi organisme federale – un consiliu ce se reunea la Istm şi era convocat ocazional în caz de situaţii grave (război. administraţie. B. Spre deosebire de Liga peloponesiacă. probleme comune). Rolul Spartei s-a întărit datorită funcţiei de arbitru.c. legi. Sparta încurajează. Din nou este vorba de o structură originară căreia i s-au alăturat cetăţi foarte importante din estul Peloponesului. întărite de obligaţii mutuale între toate cetăţile. de asemenea şi rolul de arbitru. hegemonia Spartei era recunoscută. după încetarea regimurilor tiranice (Corint şi Megara). regimurile oligarhice. ca şi dreptul la autonomie a aliaţilor (regim politic. B. Trebuie notat că Liga delio-attică s-a structurat pe fondul pierderii ţelului comun care a coalizat cea mai mare parte a statelor greceşti în perioada războaielor greco-persane. Modul de constituire explică şi gradul mare de autonomie. Liga lacedemoniană a fost creată mai târziu.b. în mod sigur.H. al Atenei. Tendinţa este ca acel consiliu originar să fie înlocuit de strategi care se constituie într-un consiliu de război.afiliate.1. Deşi nu există nici un element de drept federal.). faptul că nu există organizare federală propriu-zisă. după cucerirea Messeniei şi înfrângerea Argosului. ca urmare a faptului că acel consiliu al strategilor era prezidat de un rege spartan ca şi de împrejurarea că deciziile reuniunilor extraordinare trebuiau confirmate de o şedinţă prezidată de efori.1. că reuniunile Ligii nu erau decât ocazionale. fără intervenţii directe. Will crede că scopul iniţial al Ligii a fost evitarea ridicării Argosului şi a messenienilor. Cazul este unic şi este ilustrat de evoluţia Ligii delio-attice aflată sub hegemonia ateniană spre un imperiu predominant maritim. tratate. Relaţia specială dintre Sparta şi aliaţii ei rezultă din numele oficial al Ligii („a lacedemonienilor şi a aliaţilor”). Singura condiţie majoră o reprezintă acceptarea conducerii militare a Spartei şi dreptul Spartei de a propune declanşarea unor conflicte. justiţie proprie). Symmachii care evoluează spre arche. Este vorba de diminuarea şi îndepărtarea 126 . Din vechea ligă s-a conservat sistemul de tratate bilaterale în raport cu Sparta. În ciuda acestei idei proclamate. Se adaugă şi practica ca lacedemonienii să-şi asume răspunderea pentru îndeplinirea deciziilor. pace.

2) transferul din Delos la Atena (gest suplimentar în condiţiile în care trezorierii-hellenotames – erau totdeauna atenieni) al tezaurului federal. H. se asistă la o treptată „aservire” a aliaţilor. Chiosului. Începând cu această dată. Acest transfer al sediului şi al patronului divin a avut loc în jur de 454/453 î. 2) recunoaşterea autonomiei cetăţilor aliate. Ulterior alianţa s-a extins la restul Ioniei. Datorită acestui transfer. Funcţionari special desemnaţi percepeau şi tezaurizau tributul (logistai. impus fiecărei cetăţi aliate. Nu este vorba de o structură realizată dintr-o dată. hellenotames). listele platnicilor sau rău platnicilor erau prezentate ecclessiei. al căror cuvânt se exprimă printr-un singur vot. a cetăţilor din Tracia şi Hellespont. deci la treptata pierdere a autonomiei care tinde să devină pur nominală ca în cazul Lesbosului. în caz de urgenţă tributul era perceput direct de către strategi. poate unele cetăţi din Ionia şi Eolida şi o singură cetate (colonie corinthiniană) –Potidea din Chacidica.H. cunoaştem şi personalitatea politică care poate fi considerată artizanul noii alianţe – Aristide. în consiliu (Koine Synodos). 127 . apoi Atena.481 î. Există o serie de trăsături care definesc structura noii ligi în viziunea lui Aristide: 1) jurământ de fidelitate prestat începând cu a. H. cea mai mare parte a insulelor din Egeea. 4) punerea alianţei sub un patronaj religios – Sanctuarul lui Apolo din insula Delos. onorată de toţi aliaţii la Marile Panatenee. Chios. 3) organizarea sistemului contribuţiilor şi preluarea operaţiilor de impunere şi percepere a phorosului de către boule şi ecclessia. 3) acceptarea hegemoniei Atenei. Atena devine divinitate federală. într-un cadru ceremonial aparte.primejdiei persane şi de prestigiul dobândit de Atena după victoria de la Salamina (478 î. care deţine comanda militară şi gestionează tezaurul comun constituit printr-un vărsământ (phoros). Noul sistem reunea iniţial o serie de insule importante (Samos. Lesbos). Expresia concretă a dependenţei faţă de Atena o reprezintă: 1) transferul sediului Ligii de la Delos la Atena. Samosului.). Spre deosebire de quasitotalitatea situaţiilor noi. plata avea loc la data fixă – la Dionisiile Mari (numai phorosul sau şi dobânda pentru întârziere).

1. 5) stabilirea de garnizoane (phrourai) în unele cetăţi aliate concomitent cu asumarea de către Atena a controlului mărilor. Ecclessia ateniană.) Ca şi în alte cazuri menţionate. 6) confiscarea de teren (mergându-se până la expulzarea localnicilor) şi întemeierea de cleruhii (în fapt cleruhii erau soldaţirentieri).4) instalarea unor magistraţi atenieni (episkopoi/archontes) în cetăţile aliate. 1. încetarea unor emisiuni monedare locale . primul embrion al unei ligi tebane se structurează în jurul sanctuarului lui Poseidon de la Onchestos. acordarea cetăţeniei duble. 7) pierderea autonomiei juridice şi transferarea unor cauze (crime antrenând pedeapsa cu moartea. Există câteva modele interesante de symmpolitii. c.H. se adoptă un simbol federal –scutul beotian care este figurat pe monede. 8) presiuni politice vizând structura internă şi intervenţii militare în caz de tentativă de părăsire a Ligii (vezi Samos. uneori. atimia nu numai a situaţiilor care trebuie judecate în conformitate cu principii de drept internaţional) la Atena. sfatul şi heliaia îşi extind atribuţiile şi asupra cetăţilor aliate. Aici avea loc o reuniune anuală. Ligile tebane C. Liga va fi lichidată ca urmare a victoriilor lui Lisandru şi a ocupării Atenei în 404 î. larga folosire a monedei ateniene. exilul.a. dar mai ales Mytilene). dar şi faţă de divinităţile onorate la Eleusis. Din prima jumătate a secolului VI î. 10) apariţia unor fenomene legate de pierderea autarhiei:controlul asupra căilor de navigaţie. 9) obligaţii religioase suplimentare (mai ales la Panatenee). 128 . a strâmtorilor prin flota formată din cele 300 trireme (deci controlul drumului spre Marea Neagră) prin hellespontophylakes. Symmpolitii sau confederaţii Caracterul definitoriu al acestui tip de asociere îl constituie existenţa unor organisme federale cu funcţie permanentă inclusiv a unei armate federale şi.H. în vreme ce o ceremonie specială – Panboiotia – se organiza la Coroneea.

de deţinere a unei proprietăţi agrare suficiente pentru a permite procurarea echipamentului de hoplit. 2) consiliul federal era divizat în patru secţiuni care îşi exercitau atribuţiile prin rotaţie. În cadrul acestei faze Teba manifestă doar tentativa de a deveni capitala acestui organism.) Dizolvată după bătălia de la Plateea (479 î. natura şi atribuţiile instituţiilor federale şi grupa cetăţile într-o serie de districte. 10) statutul Tebei în cadrul acestei structuri este marcat de faptul că sediul consiliului este la Cadmeea şi de asocierea. 9) tezaurul federal se constituia din contribuţiile fiecărui district (eisphorai). 3) reunirea celor patru secţiuni (boulai) echivalează cu adunarea federală. 8) armata federală este creată prin ridicarea. între 469-447 î. 7) fiecare district era reprezentat într-un organism federal format din 11 persoane (beotarhi)) aleşi de boulai cărora le reveneau atribuţii militare şi de politică externă şi care erau subordonaţi consiliului. neascultarea şi conflictele dintre cetăţi erau deferite unei Înalte Curţi de Justiţie. într-o formulă nouă.H. în mod obligatoriu. adoptate în adunare şi constituiau obiectul unui decret. 5) consiliul rezida la Teba şi membrii lui primeau o îndemnizaţie zilnică din tezaurul federal. 6) problemele grave legate de încălcarea pactului federal.) Liga tebană se reface. C. Trăsăturile cele mai importante rămân: 1) gruparea cetăţilor în 11 districte (mere).1. 4) legile erau. pe emisiunile 129 . a 1000 de hopliţi şi 100 de cavaleri. Se poate adăuga corolarul acestei condiţionări şi anume. fiecare furnizând un număr de delegaţi în consiliul federal.H. în fiecare din cele 11 districte.b. întrucât condiţiona dreptul de cetăţenie activă.În situaţii speciale se constituie o armată hoplitică comună comandată de beotarhi. O constituţie particulară stabilea drepturile şi obligaţiile cetăţilor aliate. Natura acestei constituţii este oligarhică. obţinerea bogăţiei doar prin activităţi agrare şi interzicerea practicării comerţului pentru cetăţenii activi.

2) manifestă o atitudine ostilă faţă de Sparta. 1) Se recunoaşte autonomia cetăţilor aliate cu acceptarea formulei de cetăţenie dublă (locală plus federală). 4 sunt tebani. C. tezaur federal) care funcţionează permanent sau quasipermanent. II. 130 . sistem de măsuri şi greutăţi unitar. prin alte fenomene care marchează tendinţa de unificare (moneda comună. 5) Toate problemele militare şi de politică externă erau rezolvate de către beotarhi şi adunare (domos). atitudine ce va culmina cu umilirea acestui stat în urma victoriei de la Sellassia (222 î. alianţe care au avut o eficacitate temporară sau ocazională.1. în majoritate. adunări. c) consiliul are şedinţe în zile fixe la Teba şi se compune. Devine importantă abia după 281 î. Regatul lagid sau cel seleucid. 4) perioada în care Liga acheniană şi cea etoliană au atins apogeul coincide cu epoca elenistică.H. Liga aheiană îşi are începuturile în secolul V î. Liga tebană va reuşi o vreme să-şi impună autoritatea asupra Peloponesului ca urmare a victoriilor de la Leutra şi Mantineea. din tebani. A treia ligă beotiană este realizată după victoria asupra spartanilor în 370 î. cetăţi din Ahaia. originar. şi asocia.monedare federale a două simboluri – simbolul federal – scutul beoţian şi legenda Th/The/Teba. Dar există şi unele trăsături comune: 1) în ciuda aparenţelor.H.). părţi din Argolida şi Arcadia. 6) Înalta curte judecă pe magistraţii federali. Există unele deosebiri esenţiale între cele două symmpolitii. consilii. 3) acceptarea de alianţe între aceste două ligi. dreptul federal de cetăţenie suprapus dreptului de cetăţenie locală). cele două ligi oscilează între factori de putere externă (Macedonia. b) în consiliu. Noua constituţie conţine unele inovaţii faţă de Liga anterioară.1. 4) Hegemonia tebană este subliniată de faptul că: a) din cei 7 beotarhi. în perioada mandatelor lui Pelopidas şi Epaminonda.H. cu templul lui Zeus Amarios ca centru spiritual. II. 3) Dispariţia unor districte şi reducerea lor la 7. Liga aheiană (ca şi Liga etoliană) sunt adevăratele symmpolitii caracterizate prin existenţa unor organisme federale (strategi. în realitate.c). reprezentarea cetăţilor nu mai este proporţională cu importanţa oraşelor. alţi magistraţi federali. 2) Impunerea hegemoniei tebane.H.

3. trimiterea şi primirea de ambasadori: adoptarea de legi. Artos este desemnat strateg autocrator sau hegemon. 131 . 2) trupe federale.H. Ca şi Liga acheniană. Liga aheiană va supravieţui până la transformarea Greciei în provincie romană. III. 4) moneda proprie. intervenţia romană. c) trezorieri.H. Liga etoliană se constituie în Grecia centrală şi va duce o politică distinctă manifestându-se cu precădere în favoarea Macedoniei şi Spartei. Li se adaugă o serie de alte trăsături: 1) legi federale. şi b) în 275 î. o personalitate politică şi militară – Aratos. ca strateg. Un nucleu executiv format din: a) doi strategi + un hipparh + un hippostrateg b) un secretar. alegerea magistraţilor. când se adoptă o constituţie democratică. Liga etoliană îşi are începuturile în perioada clasică. 4. stabilirea de alianţe. b) în 243 î. după ce este desemnat. În ciuda evoluţiilor oscilante. Adunarea federală (panetolică şi thermică) reunită de două ori pe an şi luând decizii în legătură cu războiul şi pacea.H. adunare federală (synkletos).H.H. Structurile acestei ligi sunt: 1.şi. Pierderea locului particular în lumea greacă este rezultatul mai multor factori – ascensiunea Ligii acheene sub Artos. Perioada de mare putere a acestei ligi se situează între 270-220 î. mai ales. 6) centru (capitala federală) = Megalopolis. 1. dar va cunoaşte două momente de reorganizare: a) în 322 î. Un consiliu (synodos). primirea de noi membri. 5) cetăţenie federală. 3) măsuri şi greutăţi unice. Această structură este rezultatul mai multor inovaţii şi anume: a) în 255 î. Instituţiile Ligii sunt. 2. când puterea executivă este împărţită între un număr mai mare de funcţionari federali.

c) sunt ligi panhelenice şi se constituie de fapt nu din cetăţi. 7. b)hegemoni sunt recunoscuţi regii iniţiatori. nu existau trupe federale. cu excepţia Spartei care va fi admisă ceva mai târziu. IV. Principiile de organizare constau în: 1) Autonomia cetăţilor. Liga de la Corint cuprindea toate statele greceşti. 2) Libertatea statelor era garantată de absenţa garnizoanelor macedonene şi de renunţarea la contribuţiile băneşti în favoarea unui tezaur federal. Şi prin structura organizatorică se voia a se introduce o serie inovaţii.H. şi Liga de la Aigion (224 î.H. 3) Garantarea libertăţii de navigaţie şi a comerţului.2. de asemenea. loc. Liga de la Corint (337 î. Curte de justiţie constituită din delegaţi federali. ci din ligi zonale. în calitate de Heraclid. 6.) se constituie ca urmare a intervenţiei lui Filip II în „războiul sacru” şi după victoria sa de la Cheroneea. 5. după desfiinţarea Ligii peloponesiace.) care recunoştea ca hegemon pe Antigon Doson. hegemonia aparţine unor greci. Consiliu federal (synedrion). Liga reprezintă şi încununarea politicii abile a lui Filip II de imixtiune treptată în lumea greacă (arhonte în Tesalia. magistraţi federali –1 strateg eligibil + 1 hipparh + 1 secretar + 1agonothet +7 tamiai (trezorieri). Două ligi se singularizează prin: a) faptul că iniţiativa organizării lor vine din partea unor regi macedonieni (Filip II şi Antigon Doson). de fiecare dată asocierea era între cetăţi. Toate aceste ligi au o trăsătură comună: iniţiativa organizării lor este greacă şi indiferent de înclinaţiile politice de moment. inclusiv păstrarea constituţiilor proprii. comisie permanentă de politică externă formată din 30 de apokletoi. în principiu. în amplictionia de la Delfi). Se mai poate adăuga ca.H. 4) Liga pretindea o anume pace socială realizabilă prin: 132 . tezaur federal constituit prin: contribuţii normale şi sume pretinse pentru acordarea de protecţie (contra jafului =asylie şi contra pirateriei = asphaleia). 4. armata federală 8. există o capitală federală la Thermi. Originar. 3. Este vorba de Liga de la Corint (337 î.

7) Organismele ligii erau: a) consiliul (Synedrion) hellenilor. Principalele obiective ale ligii erau reprezentate de eliminarea lui Cleomenes. b) interzicerea exilului. d) interzicerea abolirii datoriilor. 3.). Consiliul federal reuneşte adunarea de toamnă de la Aigion (septembrie 224 î. Consiliul lua decizii în legătură cu problemele federale. beotieni.a) interzicerea execuţiilor. efectua controlul politic şi social asupra cetăţilor. Hotărârile consiliului nu deveneau obligatorii decât după ratificarea lor de către fiecare stat în parte. Primul obiectiv a fost atins prin victoria de la Sellassia (222 î. Restabilirea influenţei macedonene în Pelopones este urmarea succeselor lui Antigon Doson. admitere de noi membri. Organismul Ligii era Consiliul federal (synedrion) convocat şi prezidat de rege. Se recunoaşte autonomia cetăţilor. V. ajunge în regiunea istmului şi ocupă Corintul. e) interzicerea eliberării. 5) În caz de conflict arbitrajul revenea regelui macedonean în calitate de hegemon. ci ligi sau federaţii (aheiană. H. a sclavilor.). a partajului de pământ. focideeni. eubeeni. Consiliul nu avea competenţă decât asupra problemelor externe – război şi pace. thessalieni). 4. locrieni. Liga reuneşte nu cetăţi. c) scopul proclamat al Ligii era obţinerea libertăţii grecilor din Asia. c) interzicerea confiscărilor de avere. abolirea măsurilor lui sociale.H. în care numărul şi valoarea voturilor nu erau egale. pace şi război. 133 . 2. Ca urmare.H. care-l proclamă pe regele macedonean hegemon. care în 224 î. slăbirea Ligii etoliene şi organizarea rezistenţei împotriva expansiunii romane în Grecia. acarnanieni. b) un tribunal special format din magistraţi care judeca cazurile de violare a pactului federal şi de trădare. 6) Sediul Ligii era la Corint. Liga de la Aigion se particularizează prin: 1. Fenomenul indică tendinţa de adâncire a federalizării. în masă. epiroţi.

Apolo este zeu al luminii şi al războiului drept. Hestia este zeiţa căminului şi a focului sacru al fiecărei cetăţi. cunoscând pe rând abordări comparatiste. aşadar. antropologice şi structuraliste. îndeaproape evoluţia metodelor de cercetare a istoriei în ansamblul său. căci miturile povestesc naşterea lor. Tot ei supraveghează morţii. cu competenţe specifice. Zeus este zeul suprem. când negative sau ca fiinţe interioare naturii umane. Dionysios este asociat viţei de vie. Concluziile prezente mărturisesc legătura indisolubilă dintre religie. Atena iar negustorii şi călătorii revin lui Hermes. neferită de tulburări şi conflicte. dar şi patron al muzicanţilor. Hefaistos – pe cele meşteşugăreşti alături de zeiţa înţelepciunii. eroii sunt oameni cu calităţi ieşite din comun. întemeietori de cetăţi şi de ordini socio-politice sau semizei. vinului şi vieţii 134 . fiind văzuţi ca elemente când pozitive. CULTURA GREACĂ A. Afrodita –zeiţa iubirii şi a frumuseţii. Dacă zeii sunt priviţi ca entităţi nemuritoare. P. Lumea zeilor. Fraţii săi îşi împart marea (Poseidon) şi lumea subpământeană (Hades). aceştia fac legătura între oameni şi zei. Demeter oblăduieşte activităţile agrare. aşa cum o transmite mitul grec. Vernant religia greacă este o „religie civică” lipsită de dogme şi de redemţiune. sursă a dreptăţii şi a ordinii. Hera ocroteşte familia. patron al cerului şi al fenomenelor naturale. este ierarhizată. după expresia lui J. În timpuri istorice a doua generaţie de zei (Zeus şi fraţii săi) şi a treia guvernează universul. politică şi viaţă socială în spaţiul grecesc. de tip evoluţionist. sociologice şi psihanalitice.XIII. zeilor li se adaugă eroii şi daimonii (după clasificarea lui Tales din Milet din veacul al IV-lea). Pantheonul grec este politeist. Metodologia de cercetare a manifestărilor religioase specifice grecilor urmăreşte. dar nu eterne. Cât despre daimoni. Aspecte ale religiei greceşti Fenomenul religios grec a suscitat un amplu interes în rândul specialiştilor şi nespecialiştilor de-a lungul vremii.

Mama Zeilor – Cibele din Asia Mică) venite pe canalele de contact comercial şi politic. naos sau cella unde sălăşuieşte statuia divinităţii şi camera de depozitare a tezaurului şi a obiectelor sacre – opisthodom. sau înspre pământ. Dionysios apar în tăbliţele cu linear B) aceste divinităţi provin din fondul vechi indoeuropean. Spaţiul de adorare a zeilor. în cazul unui zeu chtonian. Trei sunt stilurile arhitecturale de realizare a construcţiilor sacre. însoţită de libaţii.neîncorsetate de bariere sociale schematizante. căci ceremoniile nu se desfăsoară înăuntrul templelor. al VIII-lea). sobru. Adonis din spaţiul siriano-fenician. Osiris din Egipt. specific epocii arhaice. În epoca homerică se desăvârşeşte concepţia arhitecturală a templelor (planul absidal). Artemis protejează vânătoarea şi vietăţile din sălbăticie. sanctuarul micenian închinat zeilor Hermes şi Afrodita este folosit din 1 600 până în epoca arhaică. care puteau fi înconjurate sau nu de şiruri de coloane exerioare. iar în aria minoică şi miceniană apar şi construcţii mai elaborate. unde stau oficianţii şi participanţii). stilul ionic dezvoltat în epoca clasică şi stilul corinthic care convieţuieşte cu cel ionic în epoca elenistică şi romană. fie la marginea zonei locuite de comunitatea adoratoare. primele sunt alcătuite din pronaos. În epoca istorică ansamblurile mai elaborate cuprind deopotrivă altare sacrificiale şi temple (întotdeauna altarul – bõmos – este exterior templului. în vreme ce templele rotunde au o navă centrală. ci în faţa lor. depunere de ofrande şi sacrificii. Hera. Actul de adorare a unui zeu începe cu o rugăciune pronunţată cu voce tare. Lor li se adaugă zeităţi orientale (Isis. templu ori sanctuar. gâtul victimei este îndreptat în sus. fie el simplu altar. Grecii sacrifică îndeobşte animale domestice care sunt în prealabil minuţios pregătite prin stropire cu apă purificatorie. după criteriul de fabricare a coloanei: stilul doric. Utilizarea acestor lăcaşuri este uneori neîntreruptă din epoca bronzului şi până la reapariţia fenomenului urban în lumea grecească (sec. dacă divinitatea este uraniană. Uciderea animalului destinat zeului este obedientă unor reguli precise. este cu grijă amenajat şi amplasat fie în interior. De altfel încă din epoca bronzului sunt atestate locuri consacrate depozitelor ritualice de figurine umane şi animaliere sau diferite ofrande. Templele pot fi rectangulare – sekoi – sau rotunde – tholoi. 135 . De pildă. Atestate în veacurile arhaice (o bună parte dintre ei chiar din epoca bronzului: Zeus. Oasele mari şi grăsimea sunt oferite zeului prin arderea pe altar.

Ei beneficiază de anumite privilegii (părţi din victima de sacrificiu le revin uneori. Preoţii greci duc o viaţă „normală” din punct de vedere social. iar chresmologii decriptează mesajele zeilor. Ceremoniile religioase sunt fie periodice. comemorărilor de evenimente care au marcat puternic viaţa cetăţii. mai direct spus. copiii sau categoriile de drept diminuat) sunt integrate în comunitatea participanţilor. de pildă. fără ca aceasta să constituie un imperativ. mageiroi cei care înjunghie efectiv victimele). primesc sume de bani sau le sunt concesionate unele venituri). dar şi practice: sacrifică în cadrul cultelor strămoşeşti. la Corint). în cazul unei ceremonii civice. tuturor participanţilor la ceremonie. Conducerea unui act religios public cade în sarcina oficianţilor cultelor. fiind considerat un intrus. Cea mai bine cunoscută este situaţia Atenei unde arhontele basileu are un cumul de funcţii organizatorice. supraveghează respectarea calendarului 136 . fie spontan organizate din raţiuni imediate. Sacerdoţii sunt ajutaţi de un personal auxiliar numeros (printre care amintim hieropizii care se ocupau de organizarea ceremoniilor. Şi aceasta pentru că destinul oamenilor stă în mâinile zeilor ce trebuie consultaţi ori de câte ori este nevoie. La elementele de ritual deja menţionate se adaugă dansurile. dar de regulă preotesele deservesc zeiţe. competenţă care se exercită în spaţiul limitat de temenos (incinta sacră). Preoţii sunt desemnaţi de cetate pe perioade determinate (rar se întâlnesc sacerdoţii viagere) şi trebuie să supravegheze corectitudinea ceremoniei. Pe perioada sacerdoţiului se poate locui şi în incinta sacră a templului. în cazul festivalurilor organizate din patru în patru ani la Olimpia în onoarea lui Zeus sau din doi în doi ani în cinstea lui Apolo. iar preoţii – cultele închinate divinităţilor masculine. epimeleţii care suportă cheltuiala acestor manifestări. Există şi delegări ale personajelor politice sau magistraţilor în servicii de natură religioasă. se pot căsători. stabilite la date fixe şi asociate activităţilor agrare. pot avea preocupări politice şi militare. în cadrul banchetului post-sacrificial. Aceasta din urmă garantează apartenenţa fiecărui participant la comunitatea care a săvârşit sacrificiul. iar cu prilejul acestor sărbători toate elementele sociale (inclusiv femeile. Exegeţii interpretează legile sacre. cântecele şi competiţiile sportive şi muzicale (ca. pietatea (eusebeia) tuturor. celui care îşi pierde dreptul de cetăţenie i se interzice participarea la ceremonie. militare.Restul victimei este tranşată în părţi egale şi împărţită. Nu există criterii de sex sau vârstă care impun alegerea sacerdoţilor.

Olimpia. Sanctuarul de la Delfi găzduieşze celebrul oracol în care preoteasa zeului Apolo. Dodona. stadioane. pentru ca armistiţiul proclamat să permită tuturor participarea fie ca organizatori. precum şi conflictele dintre preoţi. la locul omului în univers (dobândirea focului în mitul prometeic). Cele mai importante sunt cele de la Delfi pentru Apolo. Un fenomen de o importanţă aparte în lumea greacă este existenţa sanctuarelor panelenice care reunesc mai multe cetăţi. dar şi cu o puternică amprentă politicomilitară. În secolele VII-IV în jurul acestui sanctuar funcţionează amphicţionia de la Delfi care reuneşte cetăţi din Tesalia şi Grecia centrală ca organism religios şi de administrare a sanctuarului. de Thargheliile în onoarea lui Apolo de la Delfi. războaie externe. camere de tezaur. O variantă a mitului despre naşterea lumii este transmisă de Hesiod. în onoarea lui Zeus.religios şi judecarea cazurilor de impietate. poet din secolul al VIIIlea în Theogonia. Din epoca tiraniilor arhontele eponim se îngrijeşte de Marile Dionysii. teatre. Religia greacă este o religie cu izvoare mitologice. unde se succed generaţii de zei ce iau în stăpânire lumea. Acest oracol este consultat frecvent în timpul colonizărilor. La Sparta cei doi regi au şi atribuţii religioase. instituită după războaiele medice. prin urmare pe vorbitorii de grai elen. Locul oamenilor este explicat prin mitul vârstelor (Hesiod. Ordinea suverană şi dreaptă. de ambasada sacră de la Delos. Miturile cele mai importante sunt cele referitoare la geneza lumii. dar şi ulterior în cazuri diverse: tulburări interne. altare. Arhontele polemarh aduce sacrificii Artemidei Agotera. de procesiunea închinată lui Asklepios sau cea care îl onorează pe Zeus Soter. Ceremoniile din aceste sanctuare presupun încetarea ostilităţilor militare pe perioada lor. Pythia. a oamenilor de aur corespunde cu pacea 137 . alcătuite din temple. organizează jocurile funerare ale defuncţilor din campaniile militare. precum şi ordonarea lucrurilor cade în sarcina celui mai puternic dintre zei: cronidul Zeus. transmite mesajele zeului răspunzând întrebărilor puse de vizitatori. prezidează Misterele şi Leneenele. Munci şi Zile): o genealogie alcătuită din 5 generaţii de oameni asociate cu aurul şi argintul (primele două). urmate în ordine de vârsta eroilor şi succedate de oamenii din bronz şi fier. Ele sunt complexe arhitecturale exterioare cetăţilor. fie ca simpli participanţi sau competitori. Prima perioadă. epidemii. ceremonia Maratonului. Epidaur în cinstea lui Asclepios.

mai exact în Telesterion (sala de iniţiere). Veacurile de trudă. Astfel că drumul până la identificarea cu o stare perfectă. furat de Prometeu de la zei. civilizaţie-sălbăticie. Mentalitatea greacă se articulează în jurul unor cupluri antinomice: bine-rău. ceea ce trimite la experienţa trăită de Demeter în căutarea fiicei 138 . unde le sunt arătate obiectele sacre. specifice anotimpului primăvara când natura şi oamenii se pregătesc pentru un nou ciclu anual de viaţă. Există şi o preoteasă din familia Philleides. Persefona. dreptate-injustiţie. în care hrana zilelor trebuie cu sudoare agonisită. Ele sunt patronate de zei (misterele eleusine şi Dionysiile) sau semizei (orfismul). cel mai vechi personaj religios care apare atestat în surse. Marile mistere sunt desfăşurate de-a lungul a 10 zile şi presupun o ceremonie solemnă cu un alai ce se deplasează din Atena la Eleusis de unde sunt scoase obiectele sacre şi purtate înapoi înspre oraş. cei mai puţin perfecţi dintre toţi oamenii (în viziunea lui Hesiod este perioada pe care el însuşi o trăieşte). Dacă Micile Mistere presupun doar rituri de purificare. dar sunt acceptate. Misterele de la Eleusis (sanctuar panelenic din Atica) sunt închinate zeiţelor Demeter şi fiicei acesteia. În ceea ce priveşte dobândirea prin vicleşug a focului. Cultul deservit de sanctuar cade în sarcina a două familii: Kerikes şi Eumolpides care oferă principalii oficianţi: hierofantul – preotul principal al cultului. Întoarcerea la Eleusis precede iniţierea propriu-zisă a candidaţilor care pătrund în sanctuar. preotul altarului şi purtătorul de torţă. de natură divină sau cu divinul însuşi reprezintă axa de închegare a unor manifestări cu caracter religios cunoscute ca mistere. Stările tranzitorii cu încărcătura lor emoţională şi implicaţia lor socială nu sunt explicabile pe de-a-ntregul. Aceste ceremonii sunt desfăşurate în două etape (Micile Mistere cu caracter agrar din primăvară) şi Marile Mistere (septembrieoctombrie care au un caracter iniţiatic). Această epocă va funcţiona ca un reper mitic în întreaga istorie a grecilor. în vreme ce candidaţii la iniţiere săvârşesc ceremonii de purificare. măsură-lipsa de măsură. Aici are loc modificarea stării de spirit prin mimarea de roluri şi incantaţii ritualice. corespund oamenilor de bronz. mitul transmite strădania de participare a omului la civilizaţie şi partajarea existenţei cu zeii. Din veacul al V-lea obiectele sacre depozitate în sanctuar sunt păzite de epistaţi.edenică şi opulenţa desăvârşită de dinainte de Cronos. Aceşti patru demnitari sunt aleşi pe viaţă şi beneficiază de înalte onoruri şi locuri speciale la spectacolele de teatru.

cu dorinţa de a fi iluminat în lumea tenebrelor a lui Hades. starea de nebunie şi lipsa măsurii în anume contexte. Ele presupun sacrificii şi banchete în care vinul curge din abundenţă. mai mult chiar. Cât priveşte orfismul. despre experienţele trăite de acesta. sacrificiile. S-a crezut multă vreme că acest zeu este adus din spaţiul trac sau oriental. asociaţiile culturale dionysiace beneficiază de un statut cvasi-independent în cadrul cetăţii. Cercetarea istorică din ultimii 20 de ani a identificat două tipuri caracteriale ale zeului: în spaţiul teban avem de a face cu un Dionysios simbol al violenţei. ceremoniile de iniţiere sunt puţin cunoscute. prin reprezentaţiile teatrale pe care le oferă dincolo de cadrele cetăţii. Aceşti thiasoi. Doctrina orfică se raportează la adoptarea unui nou mod de viaţă (în care puritatea. În epoca elenistică sărbătorile închinate lui Dionysios devin foarte populare. La Marile Mistere (în cele şapte zile de sărbătoare instituite la Atena de Pisistrates) intervine ceremonia falusului şi au loc reprezentaţii teatrale. acesta este mai mult o filosofie de viaţă şi o etică decât un simplu curent religios. asceza şi vegetarianismul ocupă locuri centrale) în scopul pregătirii pentru reîntregirea universului perfect din părţile sale componente (ce nu sunt 139 . cântând în acompaniament de flaut şi consumând vin. alcătuiţi din actori şi adoratori ai zeului (cu un tezaur propriu). afişarea obiectelor sacre şi manipularea lor sunt asociate cu evocarea hierogamiei. ceea ce anulează mai vechile teorii despre zeul „străin al grecilor”. întregul alai. Dionysiile rurale. alăptând pruncii fiarelor sălbatice şi apoi sfâşiindu-i (reeditarea mitului sfârtecării lui Dionysios-copil de către titani). îndeplinesc şi roluri de ambasadori. cu onorarea statuii zeului. Leneenele.sale răpită de Hades. iar în spaţiul attic cu unul care consumă violenţa spre binele cetăţii. Dionysios reprezintă frenezia. Deşi faimoase. Ceremoniile închinate lui Dionysios (Oschoforiile. Divinitate agrară şi a vegetaţiei. La fiecare trei ani pe muntele Parnas se desfăşoară o ceremonie nocturnă în care femeile despletite joacă rolul Baccantelor. pot avea un rol socio-politic important căci adună elementele nonconformiste dintr-o cetate dar. Sărbătorile închinate lui Dionysios reînnoiesc mitul despre dubla naştere a zeului. Descifrarea tăbliţelor liniare B a dovedit adorarea lui Dionysios încă din epoca miceniană. trec drept cele mai vechi – şi Marile Dionysii din martie-aprilie) nu alcătuiesc un ciclu anual. cu practici de fertilizare şi fecunditate. Antesteriile – din februarie-martie.

cât mai ales la Atena încă de timpuriu (pentru Atica este vorba de reformele lui Solon de la începutul sec. a principiului a-toate-întemeietor. Antesteriile din Atena). în principal. atât la Sparta. cât şi al ceremoniilor în onoarea defuncţilor. Locuinţa în care a murit un membru al familiei se purifică după înmormântare prin stingerea şi apoi reaprinderea focului în vatra casei. Înmormântarea are loc în cimitirul extramuros în timpul nopţii unde se fac libaţii şi se aduc ofrande. cu evidenţierea prin inventarul funerar a statutului avut în timpul vieţii de cel decedat. Cele două rituri de înmormântare (înhumaţia şi incinerarea) coexistă. Capul său este folosit ca oracol după ce ajunge în Lesbos. În afară de sectele orfice care aşteptau o reîncorporare a sufletului celui mort în armonia întregului. Când însă cetatea traversează perioade mai îndelungate de criză. Această reîntregire este aşteptată la a şasea generaţie. al VI-lea) se iau măsuri împotriva luxului. Când aceasta intervine. cel care îi conduce pe defuncţi până la porţile lumii subpământene a lui Hades. Epoca bronzului cunoaşte înmormântările individuale. pe unde pătrund în Câmpiile Elysee traversând râul Styx. Este vorba în primul rând de demitizarea panteonului grecesc paralel cu pătrunderea din spaţiul oriental a unor culte şi divinităţi noi. prin curăţirea ei. De altfel. Acest mod de gândire şi de raportare religioasă porneşte de la mitul despre Orfeu. nu există manifestări greceşti care să conţină pregătirea în faţa morţii. atât al celor în viaţă. sfâşiat de Menadele care-i risipesc trupul la îndemnul lui Dionysios. ea reprezintă o trecere din lumea lui Zeus în cea a lui Hades. când Dionysios orfic trebuie să vină printre oameni. În epoca elenistică intervin. două mari elemente de noutate. Corpul defunctului este depus la intrarea în casă unde este deplâns de bocitoare plătite. Din perspectivă publică cetatea organizează jocuri în cinstea eroilor săi căzuţi pe câmpul de luptă (de ex. Aceasta din urmă are drept consecinţă o asociere între divinităţile vechi 140 . Atunci sunt invocaţi Tanatos. în care defuncţii sunt aparţinătorii aceleiaşi comunităţi fără vreo altă subliniere a statutului avut cândva în cetate. reapar mormintele de familie. poetul-cithared din Tracia şi fiu al lui Apolo. Credinţele funerare ale Grecilor evoluează în strânsă legătură cu organizarea socio-politică. stăpânul celuilalt tărâm şi Hermes.altceva decât lucrurile acestei lumi create de Principiul care guvernează totul). Hades. În perioada geometrică se face saltul către cimitire comune. fiul nopţii. cum este veacul al IV-lea.

viţei de vie şi al sălbăticiunilor). Totodată regele elenistic are o relaţie specială cu templele. Nu lipsit de importanţă este cultul înaintaşilor defuncţi care se constituie într-un veritabil cult dinastic. s-au sintetizat trei fenomene culturale distincte: civilizaţia cretană. în Grecia continentală. el este adorat până la hotarele regatului Seleucid ca zeu al vegetaţiei. Atena-Neith. fiind un vector de promovare a divinizării regelui încă în viaţă fiind. după aprecierea lui Aristotel. Asia şi Africa. existenţa unei puteri centrale de tip regal modifică relaţia politică-religie. de regulă cel al salvatorului şi eliberatorului.greceşti cu cele orientale pe baza atributelor comune (de exemplu ZeusHoros. Dintr-o oarecare omogenitate culturală a spaţiului mediteranean – locul de confluenţă a celor două culturi. regele primeşte o statuetă de cult în interiorul templului – agalma – şi o statuie în picioare sau ecvestră – eikôn – aşezată în piaţa publică sau în interiorul sanctuarelor. 141 . B. iar în Egipt raporturile cu aristocraţia sacerdotală joacă. cât şi reginelor. cu centru în Creta. În Egipt monarhia este teocratică datorită realităţilor tradiţionale pe care Ptolemeii şi le-au însuşit. XX pe insula Creta au scos la iveală urmele uneia din cele mai vechi civilizaţii din bazinul Mediteranei. Demeter-Isis. de aceea naşterea din zei este permisă atât regelui. dar şi un creuzet. Ca binefăcător al supuşilor săi. Evoluţia artei greceşti I. mai ales în spaţiile orientale. Treptat Creta devine nu numai un important nod de comunicaţie. În al doilea rând. H. Arta creto-minoică Cercetările întreprinse de Arthur Evans la începutul sec. un rol de prim ordin în elaborarea ideologiei regale. epiphane-ilustru. Originalitatea acestei civilizaţii a fost determinată de poziţionarea fericită a insulei. care a înflorit în mileniile III-II î. theos-zeu prezent. Regele elenistic este benficiarul unui cult. mai mult decât oriunde în lumea elenistică. cât despre Dionysios. civilizaţia cicladică din insule şi civilizaţia eladică. în care s-au „topit” diverse influenţe culturale.H. cărora le poate face diverse donaţii. aflată la distanţă aproape egală de Europa. primind epitete ca soter-salvator. unde se întretăiau toate căile maritime comerciale. occidentală şi orientală – la răscrucea mileniilor IV şi III î.

economic şi cultural. doar Creta reuşeşte să evite dezastrul. Organizarea spaţiului se făcea pe module funcţionale (cancelaria. depozitele).).) şi minoic tardiv (1600 –1100 î. transformare. Organizarea spaţiului se făcea în jurul unei curţi interioare de proporţii. Ruinele palatului de la Cnossos fac dovada unei construcţii impunătoare. Este vorba de palatele de la Cnossos. Această originală concepţie arhitecturală reflectă o anumită filozofie a vieţii.). arta cretană sau minoică (după numele regelui legendar Minos) parcurge câteva etape: minoic timpuriu (3000 –2200 î. sala tronului. H. atelierele. magaziile. sanctuarele. schimbare. spontan. Constituindu-se în principala piesă a întregului sistem arhitectural. specifică cretanilor şi anume tendinţa spre mişcare. Mai mult decât atât. Nici una din încăperile palatului nu semănau între ele. aşa cum se poate presupune în cazul palatului din Phaistos sau cel din Mallia. în special ritualurile religioase (procesiuni religioase. cunoscută cu termenul de „epoca primelor palate” (1925-1750 î. care se constituie în puternice centre politice. comune erau doar coridoarele ce le legau şi care se ramificau în diferite direcţii şi niveluri. Prima etapă corespunde începutului epocii bronzului şi se caracterizează printr-o dezvoltare înfloritoare a populaţiilor din insulele Mediteranei. Arhitectura Elaborarea unor structuri palaţiale atât de complicate desemnează una din trăsăturile distinctive ale artei cretane – monumentalitatea arhitecturală. împrejmuită de ziduri oarbe. acesta „crescând” şi extinzându-se pe măsura ce construcţia avansa. care a fost perturbată de invazia din nord a triburilor aheienilor. arta cretană se dezvoltă liber. în curte se consumau cele mai importante momente din viaţa palatului. fără constrângere. de-a lungul căreia se înşiruiau camerele de locuit.În dezvoltarea sa. religioase şi culturale. sacrificii). sălile de locuit erau amenajate la etaj. începe o perioadă de avânt politic. Accesul se făcea prin numeroasele coridoare şi scări ce legau parterul cu încăperile de la etaj. Nu a existat un plan bine definit al edificiului. sălile de cult. Au fost distruse vechile civilizaţii ale Greciei continentale. H. De obicei. a. economice. supusă unui şir de canoane şi rigori. H.). H. cel de pe insula Thera. Uneori în jurul curţii se amenaja o colonadă din lemn cu baze din piatră. Spre deosebire de arta arhitecturală egipteană. evitând 142 . Mallia. cu o suprafaţă de circa 2 ha. la care se adaugă şi pictura în frescă. Phaistos. minoic mijlociu (2200 –1600 î.

printre care Purtătorul de rhyton). moluşte). cunoscând un avânt remarcabil în cea de-a două epocă a palatelor (1750-1425 î. aşa cum o demonstrează osuarul monumental de la Chryssolakkos. întreaga structură arhitectonică adaptându-se perfect specificului climateric al insulei. însă în centrul preocupărilor artistice se afla omul. cât şi din cea subacvatică (delfini. Sala cu duble haşuri sunt denumiri inspirate de compoziţiile murale ce înfrumuseţează interiorul încăperilor palatului de a Cnossos. ce cuprinde o suită de participanţi. „preoteasa” cu o secure dublă (labrys) în mână – simbol cultic. pentru amenajarea spaţiilor de refugiu. Pescarul cu peşti albaştri. S-au găsit soluţii ingenioase pentru iluminarea fiecărei încăperi. albastru. Paralel. H. fresca reprezintă o importantă sursă de cunoaştere a activităţii. Culegătorul de şofran. Descoperirile de la Cnossos şi Haghia Triada fac dovada proporţiei pe care a luat-o activitatea edilitară. dat fiind faptul că cretanii venerau taurul (=fecunditate). cât şi cea a profanului (Prinţul cu flori de crini. continue să persiste construcţiile cu plan circular. prevăzut cu curte şi portic. verde. Din cea de-a doua epocă a palatelor provine mormântul-templu de la Cnossos. b.unghiurile drepte şi înclinând mai mult spre eleganţă şi confort. Procesiunea sacră. 143 . care ţin atât de sfera sacrului (Dansul sacru executat de câteva femei cu fuste lungi. când are loc reconstruirea acestora după cutremurul devastator din jurul anului 1700 î. Regăsim aici ilustrate diverse aspecte ale vieţii de la curte.). destinate odihnei. Motivele compoziţionale sunt inspirate atât din lumea animală terestră. caracatiţe. În ceea ce priveşte arhitectura funerară. Frescă Pline de vivacitate – efect obţinut şi prin folosirea culorilor vii (roşu aprins. care duc în mâini rhyton-uri. H. Megaronul reginei. caracteristice epocii anterioare. acestea ar putea fi clasificate mai degrabă ca scene de ritual. cu volănaşe. Sala tronului (sau cu grifoni). „Fetiţele” boxere sau vestita Pariziancă). al cărui motiv (Minotaurul) se regăseşte în mitul despre regele Minos. moravurilor şi stilului de viaţă cretan. alb şi negru) -. aşa-numitele „curţi de lumină”. de lângă Malia. În ceea ce priveşte scenele de acrobaţie cu taurul (Taurimahia). maro. se ridică şi construcţii dreptunghiulare.

H. Dacă pentru Prima epocă a palatelor pictura murală este caracterizată de realism. c. care este unul de ceremonie (jupa lungă cu volănaşe. majoritatea dintre ele fiind figurine masculine din bronz. care se desfăşurau în curtea centrală a palatului. deasupra căreia se află un leopard) nu ţine numai de rafinamentul ce caracterizează ţinuta vestimentară şi pieptănătura femeilor cretane. pe la 1400 î. Bucuria de a trăi caracterizează spiritul unui epoci pline de eleganţă şi rafinament. cea mai adorată divinitate feminină. E vorba de imaginea unei zeiţe a fecundităţii. până când aceasta nu este cucerită definitiv de triburile aheenilor. cum ar fi Fresca maimuţelor albastre şi Fresca Primăverii din palatul de la Thera. Dibăcia acrobatului. Tradiţia picturii în frescă se regăseşte şi în spaţiul mortuar. ce-i lasă descoperiţi sânii. actualmente pierdută. probabil. un fragment dintr-o compoziţie chryselefantină. În faţa zeiţei se aflau câteva figuri umane. reprezentând. tiara de pe cap. înalte de cca 30 cm. aceasta fiind. care cuprindea şi figura taurului. 144 . probabil. Acestea reprezintă imaginea unei zeiţe. corsetul. astfel pe un sarcofag de calcar de la Haghia Triada apar câteva motive circumscrise tematicii funerare. al cărei cult era larg răspândit în insulă. aducerea de ofrande şi libaţii mortului. când Creta a dat strălucire unei civilizaţii înfloritoare din bazinul Mediteranei. aşa cum se poate constata urmărind motivul grifonilor din Sala tronului de la Cnossos. gata de săritură. se află şi descoperirea celor două statuete mici din faianţă la Cnossos.Compoziţiile acopereau uneori pereţi întregi. Importanţa pe care o atribuie artistul costumului. tensiunea mişcării este degajată de reprezentarea uşor alungită a corpului. ce ţine în mâini doi şerpi – simbol al regenerării naturii. cea de-a Doua epocă se particularizează printr-o puternică tendinţă de stilizare. dar asemănătoare ca stil celor cunoscute în palatele cretane: sacrificarea unui taur. Una din cele mai reuşite sculpturi din această perioadă este motivul acrobatului de pe o oglindă de la Cnossos. adoratorii acesteia. Plastica În legătură directă cu ceremoniile religioase. în depozitul unui sanctuar.

Inspirate din aceleaşi surse. alge). ca de coajă de ou). f. şi motive vegetale. argint. printre care nuferi) şi cea maritimă (delfini.d. e. Întreaga suprafaţă a acestora a fost acoperită cu benzi decorative orizontale. În muzeul din Iraklion se păstrează pandantive din aur de forma unor albine. al pieselor de decor sau al celor de cult din metal (aur. aşa cum s-a putut remarca. destinate păstrării uleiului de măsline şi a vinului. capabili să reprezinte la fel de bine naturalismul subiectelor tratate sau să recurgă la schematizarea lor. stilul realist cedează locul unei tendinţe de stilizare a decorului. III î. Craterul cu flori de cactus aplicate. frunze şi flori. descoperit la Phaistos sau Vasul cu caracatiţă de la Gornia sunt doar două din multiplele exemple de vase de tip Camares (ceramică foarte fină. Arta pietrei Cele mai cunoscute piese sculptate în piatră sunt: rhyton-ul din cristal de stâncă decorat cu aur de la Zakros. Pe un bol de la Phaistos apare o primă imagine a unei scene de cult – un dans ritualic în jurul unei zeiţe cu şerpi. mult schematizate. toate provenind din necropola de la Chryssolakkos.). Subiectele sunt inspirate din lumea vegetală terestră (palmieri. H. flori. lângă Mallia. Reprezentative în acest sens sunt amforele cu înălţimea de până la 2 m. Treptat. Fineţea execuţiei în filigran vorbeşte despre înalta specializare a meşterilor aurari. bronz). rhyton-ul din steatită neagră 145 . îndeosebi. moluşte. Arta metalelor Gustul estetic al cretanilor s-a făcut remarcat şi în cazul bijuteriilor. cât şi pentru decor. Ceramica Formele şi decorul vaselor de ceramică se caracterizează prin aceeaşi fineţe şi rafinament. producţia ceramică şi. care oferă dovada unor soluţii originale atât pentru forma recipientelor. cu pereţii subţiri. motivele decorative îşi pierd naturaleţea. cunoscut ca „stilul palatelor”. în special. caracatiţe. decorul acesteia devin una din formele cele mai interesante de exprimare a spiritului minoic. specifice artei cretane. în special lumea vegetală. fiind supuse unei stilizări accentuate. în cadrul descoperirilor din necropolele regale ale palatelor din Creta. De la începutul apariţiei ei (pe la finele mln. cum ar fi spiralele. compuse din motive geometrice. dar nu lipsesc nici motivele antropologice.

cel al Clitemnestrei). în ceea ce priveşte organizarea spaţiului urban. reprezentat printr-o construcţie circulară cu boltă falsă. În lumea miceniană. de data aceasta. Foarte interesante sunt ştampilele de vase de diverse forme. micenienilor le este caracteristic mormântul cu tholos (ex: Tezaurul lui Atreu. de la Cnossos. 146 .în formă de cap de taur. care ar putea fi încadrate unor scene de cult. semnalăm câteva deosebiri majore. care cuprind un şir de motive fantastice (grifoni înaripaţi. formată din două încăperi: pronaosul şi megaronul propriu-zis (o sală de ceremonii. arhitectura civilă sau cea funerară. Pe un pahar din steatită verzuie de la Haghia Triada apare un tânăr prinţ. Micenienii au dezvoltat sculptura în piatră şi fildeş. care delimita. II. graţie caracterului ei războinic. fiind încercuită cu ziduri puternice numite ziduri ciclopice. femei cu cioc de pasăre). arme şi. în mijlocul căreia se afla focul sacru). De la minoici preiau arta picturii. fiind predominante scenele circumscrise tematicii războinice. ce ţine în mână o prăjină. soldaţi. Arta miceniană În raport cu lumea cretană. S-au descoperit şi ruinele palatelor de la Micene şi Pylos. În ceea ce priveşte arhitectura funerară. ce cuprindeau vase de ofrandă. care reprezintă o construcţie dreptunghiulară. Decorul în relief cuprinde grupuri de secerători. aşa cum se poate observa la Tyrhint. de formă conică. O altă categorie de piese o reprezintă vasele de piatră cu scene sculptate. care avea alăturat o altă încăpere – camera funerară propriu-zisă. descoperite într-un depozit de la Zakros. măştile de aur. În interiorul acestora apare un alt zid circular. acropola se identifică cu cetatea. spaţiul afectat megaronului – palatului. unde s-au descoperit binecunoscutele tezaure de aur. nu în ultimul rând. demoni cu cap de capră. Legătura dintre lumea pământeană şi cea de dincolo de mormânt era făcută de un dromos – coridor cu ziduri şi acoperiş în două ape (Poarta leilor). dar subiectele tratate se deosebesc radical de cele ale civilizaţiei minoice. cu ochii din cristal de stâncă şi jasp şi coarnele din lemn placat cu aur.

aruncând Grecia într-o perioadă obscură a existenţei sale. H. pătrate. care prin dimensiunea şi funcţia lor conferă ceramicii o alură monumentală. Spre deosebire de arta creto-miceniană. a contribuit la treptata transformare a civilizaţiei miceniene. oenochoe. Caracteristica fundamentală a ceramicii din această perioadă o constituie simplitatea decorului. cratere pentru amestecul vinului. urcioare cu toartă. b) geometricul mijlociu (I jum. cupe. Geometricul mijlociu este caracterizat de prima reapariţie a figurii umane în arta greacă. raportată la suprafaţa şi conturul vasului.III. a sec. liniuţe oblice. VIII î. în principal. sec. care au şi inspirat denumirea de stil geometric (sec. caracterizată prin restrângerea vieţii economice şi sistarea legăturilor comerciale. Cercetările arheologice din necropolele de la Dipylon (poarta dublă) sau Kerameikos din Atena au scos la iveală un şir de vase (cratere. H.55 m şi erau plasate pe mormânt în calitate de monument funerar. fiind folosite şi în cadrul ritualurilor de comemorare a 147 . în domeniul ceramicii. fiind bine atestată atât în aşezări. printre care Atena joacă rolul principal. vase miniaturale pentru parfumuri. Acestea aveau dimensiuni impresionante – cca 1.H. hydrii) cu decor figurativ. asistăm la un proces de schimbare a stilurilor. meandre ordonate în una sau mai multe benzi orizontale. cercuri. Arta ceramicii Invazia dorienilor dinspre nord de la sfârşitul mileniului II î. triunghiuri. romburi. cât şi în necropole. H. cruci de diferite forme. În consecinţă. semicercuri. VIII î. ceramica reprezintă cea mai importantă sursă arheologică de cunoaştere a acestei perioade. amfore. Astfel. Îmbinarea elementelor decorative tinde să creeze o armonie internă sobră. Grecia veacurilor întunecate (1025 – sec.). care constă din elemente simple. H.) a. arta geometrică reprezintă un regres în ceea ce priveşte reproducerea fidelă a formelor naturale. IX –VIII î.).) şi c) geometricul tardiv sau recent (II jum. „tablă de şah”. Repertoriul formelor ceramice este funcţional şi echilibrat: amfore cu toarte orizontale sau verticale. impunându-se printr-o manieră deosebită de decor. Se evidenţiază mai multe centre ceramice. H.). de asemenea.X-IX î.VIII î. Impresionează. însă ea reflectă o viziune net distinctă asupra actului artistic. numită Grecia veacurilor întunecate. şi noul tip de vase. În evoluţia acestuia se pot distinge 3 faze: a) perioada „veche” sau „severă” (sec.

unele vase sunt împodobite cu figurine de cai. Se respectă legea „profilului absolut”. care cuprind momentele-cheie ale ceremoniei mortuare. Întreaga suprafaţă a vaselor era acoperită cu registre orizontale. de inspiraţie mitologică. numărul acestora crescând considerabil în a doua jum. exploatând. berbeci. Personajele umane au corpurile reprezentate în formă de triunghiuri cu vârful în jos. cunoscută şi prin termenul de stil protoattic. mâinile şi gâtul sunt reprezentate prin linii drepte. b. Este interesant de remarcat apariţia unor compoziţii ce 148 . care nu se limitează numai la tematica funerară. H. imaginea nu este lipsită de profunzime. de la deplângerea defunctului de către rude la însoţirea acestuia spre mormânt. pe vasele ceramice din a doua jumătate a secolului VIII î. astfel. prevăzută cu coarne şi braţele ridicate în atitudine de rugă. reprezentările plastice urmează principiile esteticii geometrice. cai). în care benzile figurative alternează cu cele geometrice În cea de-a treia fază a stilului geometric.defunctului. integritatea scenei este asigurată de armonia liniilor şi a volumelor. Din teamă faţă de „spaţiu gol” sau din motive ce răspundeau unor principii estetice. Pentru a sugera numărul animalelor ce se vrea a fi reprezentat. iar picioarele. Drept exemplu ne este oferit vasul ce reprezintă lupta dintre un grec şi un centaur. apar şi alte motive decorative. Capul este oval sau rotund. meşterul a umplut cu decor orice spaţiu liber. Astfel întreaga suprafaţă a vasului se prezintă ca o ţesătură. cu nasul proeminent. apar un şir de piese din ceramică pictate şi statuete din bronz. Plastica Ca şi în cazul decorului de pe vasele ceramice. când mâinile. cum ar fi scenele de vânătoare sau cursele de care. printre care remarcăm personajul feminin cu o tiară pe cap. În afară de scenele mitologice. Sunt cunoscute câteva categorii de piese. montate pe torţi sau servind în calitate de apucător pe mânerul vasului. reprezentări de animale (tauri. uneori. VIII î. iar toracele şi ochii – din faţă. cortegiul fiind urmat de bogate care funerare. a sec. imagini de bărbaţi aruncând lancea (descoperirile de la Delfi şi Olimpia). artistul recurge la dublarea liniilor de contur. Astfel. asistăm la o diversificare a motivelor decorative. Cu toate că acţiunea este sacrificată în favoarea stilizării. picioarele şi capul sunt luate din profil. Deşi figurile sunt mult schematizate. H. având ca temă centrală scene funerare. într-o formă naivă principiul profunzimii. fiind.

aceasta este prezentată de bărbaţi. echilibru interior caracterizează şi reprezentările plastice. grupul unei iepe cu mânzul ei). armonie severă. Figurine feminine din bronz se cunosc în sanctuarul de la Olimpia. de proporţii modeste. care par să imite forma megaronului – sala centrală dreptunghiulară a palatelor miceniene. uneori se recurge şi la un decor sumar incizat.Ginouves presupune şi existenţa unor statui mai mari. pe care o regăsim în arhitectura templelor şi a „tezaurelor”. Care a fost factorul decisiv în reînnoirea tradiţiei arhitecturale miceniene rămâne încă o problemă nerezolvată. În cazul figurinelor de animale sunt subliniate articulaţiile. la care participa toată comunitatea. construcţii funerare de tip tolos). alţii înclină spre evidenţierea rolului tradiţiei locale. Invazia doriană a pus capăt unei tradiţii arhitecturale somptuoase. Spaţiul consacrat cinstirii zeului întrunea două structuri: casa divinităţii. reprezentaţi faţă-n faţă. unde se păstra statuia din lemn sau piatră a acesteia şi unde avea acces doar personalul de cult şi spaţiul amenajat în aer liber. marcată de câteva tipuri definitorii pentru societatea miceniană (palate cu megaron. la început aniconice. În ceea ce priveşte plastica din bronz. iar mai târziu luând chip antropomorf. Aceleaşi principii de simplitate. În timp se remarcă tendinţa de renaştere a planului megaronului. Forma dominantă a arhitecturii religioase o constituie construcţia dreptunghiulară care reprezenta lăcaşul unei divinităţi. Arhitectura Tabloul general al vieţii cotidiene din perioada secolelor obscure este reflectat de modestia tipurilor de construcţii şi de lipsa unor modele arhitecturale. care ar fi reprezentat divinitatea (acele xoana despre care tradiţia a păstrat mărturie). Unii cercetători împărtăşesc ideea unor impulsuri externe. S-au făcut prea puţine cercetări pentru această epocă (săpăturile de la Thermos. În acest context R. sacrificii). atitudinea lor (goale. cu mâinile înlănţuite) exprimând săvârşirea unui ritual.: omul şi centaurul. Imaginea templelor din această perioadă este sugerată de câteva modele miniaturale. caracteristice perioadei anterioare. dar se pare că aceste edificii reprezintă prototipul templului grecesc din secolele următoare. c. Etolia şi cele din templul lui Apolo din Eretria). unde se desfăşurau ceremoniile ritualice (libaţii. La Termos aşa-zisul templu al lui Apolo este 149 .cuprind două sau trei personaje (ex.

pereţii „megaronului B” sunt aproape rectilinii. care era cel mai comod de ţinut în mână. în formă de potcoavă. cu gâtul foarte îngust – aryballos. E vorba de un peristasis. palmete. care înconjura templul. numită „megaron A”. a sfinxului. rozete ş. politice. Fiind determinată de un şir de cauze atât economice.) – semi-naturaliste (flori de lotus.a).Ginouves. preluate creativ de artizanii greci. 150 . atât de apreciat de tinerii atleţi.cunoscut cu numele de „megaronul B”. IV. Arta secolului VII î. care. se „conectează” la pulsul noilor pieţe de desfacere. aşa cum ne-o demonstrează particularităţile decorului din diferite centre meşteşugăresti. Se constată proliferarea unor forme de vas derivate din cea a unui vas mic. a. prin întemeierea oraşelor – colonii. Cerinţele mereu crescânde atât faţă de bunurile de consum. Graţie poziţiei geografice. spre deosebire de alte regiuni (Atica) Orientalitalizarea a fost determinată de preluarea unor tehnici de prelucrare a metalelor şi a fildeşului şi a unei iconografii semi-fantastice (motivul grifonului. cum apreciază R. a sirenei ş. iar în jurul lor arheologii au descoperit dale din piatră care reprezintă baze de coloane. ilustrată cel mai bine de producţia de ceramică şi artele minore.H. Intensitatea acestui fenomen nu a fost uniformă în cazul tuturor centrelor de producţie. care se suprapune pe o construcţie anterioară. proprii universului lor mitologic. Caracteristicile generale Secolul VII este marcat de un fenomen ce a revoluţionat lumea greacă prin deschiderea pe care a oferit-o acesteia în toate sferele vieţii materiale şi spirituale: marea colonizare. la tipul globular. colonizarea s-a constituit într-un fenomen organizat de „expatriere” în grupuri a grecilor. Interferenţele artistice din această perioadă sunt caracterizate de un proces de orientalizare a artei. Ciclade. cât şi demografice. care au reuşit să creeze compoziţii originale. Ceramica Ceramica protocorinthică este una de mare seducţie. în final. Se ajunge. spărgând tiparele consacrate. Corintul este cel mai „expus” influenţelor orientale. cât şi pentru producţia artistică au impulsionat apariţia unor noi forme de creaţie.a. folosit în păstrarea şi transportatrea uleiului parfumat. nemaivorbind de litoralul Asiei Mici. Deşi în linii mari se păstrează acelaşi plan al construcţiei.

susţinut de un flautist (registru mijlociu). cu gâtul înalt şi două toarte verticale) care conţineau libaţia oferită defunctului. care. pantere. însă. compuse din elemente vegetale şi geometrice. skyphoi. de „industrializarea” producţiei (producţie de serie).: vasul-urcior Chigi. Forma vaselor vorbeşte despre funcţionalitatea acestora în viaţa de zi cu zi: cratere pentru amestecul vinului. Este un moment de vârf al ceramicii corintiene. ale celor de vestimentaţie. vila Giulia). descoperit în Etruria (Roma. Artizanii corintieni sunt primii care realizează desenul cu figuri negre. iar în morminte apar forme elegante mai mici de tip loutrophore cu mai multe derivate (loutrophore –amfore. însă. legate atât de motivul iconografic evocat. în special. O deosebită atenţie se acordă detaliilor musculaturii. Dispar vasele mari funerare (vezi descoperirile de la Dipylon). este urmat de o decădere marcată de stereotipul scenelor cu animale (ex.Se întâlnesc de asemenea oenochoe. Vitalitatea scenelor este sugerată atât de dinamica sobră a personajelor umane şi a animalelor. Se remarcă predilecţia pentru precizia desenului. tauri). Nu se atestă schimbări majore în ceea ce priveşte stilul decorului. a fost foarte puţin influenţată de arta orientală. care este mai puţin aspru. obligând la un decor miniatural. Dar intervin elemente noi. iar retuşurile sunt făcute cu culorile alb şi roşu. determinată. Paralel cu ceramica corintiană se răspândeşte şi cea attică. pixide. hydria – pentru transportul şi păstrarea apei. care sunt incizate pe suprafaţa acoperită cu firnis înainte de ardere. O capodoperă a stilului protoattic îl constituie loutroforul de la Luvru CA 2985. care. Stilul protoattic se prezintă ca o evoluţie firească a geometricului târziu. cum ar fi corul (dansatori?) de bărbaţi şi femei. care se caracterizează. în Etruria. cât şi de galbenul-cald al carnaţiei (ex. atât în ceea ce priveşte formele ceramice. cât şi de modul de stilizare a figurilor. Figurile umane au pielea acoperită cu o 151 . prin sobrietate şi prin adaptarea perfectă a decorului la forma vaselor. probabil. Spaţiul dintre acestea este umplut cu frize pur decorative. fiind înlocuite de alte motive figurative. cea mai mare parte a producţiei fiind orientată spre export. care fac parte din repertoriul oriental. care sporeşte şi mai mult strălucirea artei corintiene. astfel apar mai deschise la culoare. cât şi decorul. Majoritatea vaselor sunt de talie mică şi mijlocie. lei. defilarea carelor (registrul inferior) şi registrul superior cu cei doi sfinxi. Astfel scenele funerare dispar. sfinxi în atitudine heraldică. în continuare.

de pe modele orientale. teatre şi terminând cu hale comerciale. apare şi se dezvoltă „stilul cu figuri negre”. Aceste noi preocupări îşi găsesc o reflectare în primele apariţii sculpturale. zei. păsări. băi 152 . maiestoase (cai). b. Samos). inspirate. Apariţia unei serii de figurine din lut la Gortyna. eliberându-se de geometrismul rigid. În acest sens Creta a jucat rolul predominant în preluarea şi transmiterea influenţelor orientale. generând stilul numit de englezi „Black and White”.pastă albă. În a doua jumătate a secolului VII î. Sculptura statuară Umanizarea artei ceramice. după cum se pare. printre care Miletul are un rol remarcabil. dar minuscule sunt asociate unor animale imense. lupta dintre Herakles şi centaurul Nessos de pe o amforă. cum ar fi folosirea retuşului. În afară de Corint şi Atena. temple. Plastica. H. Se observă influenţa Corintului în adoptarea unor tehnici. Un alt exemplu îl conferă reprezentările în basorelief de pe o friză din templul Prinias: personaje masculine dinamice. care se detaşează categoric de tradiţia geometrică. reprezintă imagini de femei cu pieptănătură înaltă. cu mâinile de-a lungul corpului. animale. c. în Muzeul Naţional din Atena. iar elementele decorative de umplutură sunt plasate într-o lumină mai discretă. care începe să fie folosită din plin la construcţia edificiilor publice începând cu palate. marchează începutul unei tradiţii arhitecturale în piatră. îmbracate în rochie ajustată. care contrastează puternic cu suprafaţa roşie – pământie a vasului.H. Perseu urmărit de Gorgone pe o amforă de la Eleusis). pictura ceramică orientalizată cunoaşte o evoluţie interesantă în centrele de producţie ioniene (Rodos. a determinat evoluţia spectaculoasă a principiilor de reprezentare ale acestora. Sunt abordate teme de inspiraţie mitologică (ex. Inepuizabilul tezaur mitologic grecesc oferea spre a fi ilustrate un şir de motive care cuprindeau deopotrivă oameni. creaturi hibride. Arhitectura Secolul VII î. a inciziilor sau a unor elemente decorative (ex. care înlocuieşte concepţia şi tehnica liniară de reprezentare a figurii umane. bazate pe un studiu tot mai aprofundat al anatomiei umane şi nu numai. Reprezentările sunt mai aproape de realitate. rozete din puncte). prin abordarea tot mai frecventă în decor a personajelor umane.

oraşul grecesc cuprindea şi alte ansambluri arhitecturale de un funcţionalism aparte. O dată cu îmbogăţirea cetăţilor şi. Astfel. de-a lungul căreia se înşirau „halele” comerciale. Olimpia (templul Herei). a căror edificare presupunea 153 . Cele mai vechi construcţii religioase din această perioadă s-au descoperit la Prinias (templul A). viaţa cetăţii gravitează între două poluri: acropola şi agora. orăşenilor şi locuitorilor din împrejurimi. Arta arhaică din sec. acropola şi agora. Tradiţia urbană Schimbările din viaţa politică a cetăţilor greceşti din secolul VI î. în special templele consacrate divinităţilor poliade sau altor zei. VI î. sub oblăduirea tiranului. a. sediile instituţiilor judecătoreşti. de formă patrulateră. până la impunerea unor regimuri politice democratice. actele adoptate (decretele) fiind gravate pe o piatră şi plasate lângă zidurile templelor. acesta este iniţiatorul unor ample proiecte edilitare. care urmăresc linia unei ordonanţe şi funcţionalităţi urbanistice (principiul hippodamic. marchează începutul unei noi etape în dezvoltarea artei. Aceasta se prezenta sub forma unei pieţe publice. V. se cristalizează caracteristicile majore ale templului grecesc clasic: planul dreptunghiular + cele trei părţi constitutive: fundament. agora reprezenta mecanismul ce punea în mişcare întreaga viaţă a cetăţii. H. în caz de primejdie. a sanctuarelor. coloane şi acoperiş.H. Chemat să asigure echilibrul social şi politic în cetate. monumente comemorative sau statui ale eroilor cetăţii. care întruneşte atât principiile religioase. templele divinităţilor cu funcţii economice. Spre sfârşitul sec. În afară de protecţia pe care o acorda.publice sau grajduri. cu ordonarea paralelă şi perpendiculară a străzilor). cât şi interesele economice şi politice ale comunităţii respective. H. Dacă acropola era un spaţiu oarecum rezervat ceremoniilor religioase. Acropola reprezintă o cetăţuie amplasată în punctul cel mai înalt al oraşului. elementele din lemn şi teracotă sunt înlocuite cu cele din piatră. Aici se întruneau cetăţenii în şedinţe. care se află de acum încolo. acropola concentra cele mai semnificative edificii şi monumente de cult. În afară de cele două elemente obligatorii structurii urbane. respectiv. Thermos (clădirea C). Cel mai reprezentativ edificiu pentru Grecia antică devine templul din piatră. VII î.

vechiul templu al Atenei.adaptarea perfectă la anumite forme de relief. fără a fi divizată în metope şi triglife. Olimpionul (Siracusa). reconstruit de către Polycrates. templul lui Apolo de la Ortygia. ornamental – în insulele egeene şi pe coasta de est a Mediteranei. format din câte două volute simetrice. elegant. În tradiţia ordinului doric se înscrie Heraionul din Samos. Supleţea coloanei era conferită de un număr mai mare de caneluri. b. Arhitectura Pentru arta arhitecturală a acestei perioade templul este elementul cel mai reprezentativ. templul lui Apolo din Corint. cu suprafaţa canelată. orientate în jos. Sunt folosite din plin elemente sculpturale decorative (perle. care vin să sublinieze sau să pună în valoare anumite părţi ale construcţiei. palmete. Printre cele mai cunoscute edificii care aparţin acestui ordin se numără 154 . Elementul de noutate îl constituie elaborarea celor două ordine arhitectonice. Spre deosebire de templul doric. pe care alternează metopele. fiind compusă doar din fus şi capitel şi se sprijină direct pe stilobat [platformă de piatră]). este preferat mai mult în Grecia continentală. acoperite cu bazoreliefuri şi triglifele) şi respectiv a acoperişului. ove. pe când cel ionic – suplu. Stilul ionic se particularizează printr-o căutare de elemente şi forme decorative. templul Herei de la Olimpia. friza se desfăşoară pe întreg perimetrul construcţiei. nu înseamnă neapărat proliferarea unor forme identice. coloanele şi acoperişul). deşi folosesc. peste care se suprapune abacul împodobit cu ove. templul C de pe acropola de la Selinus. Capitelul e simplu şi are în partea superioară un abac (dală de piatră pe care se sprijină arhitrava). fundamentul. Este vorba de teatrul antic şi stadionul. coloana nu este prevăzută cu bază. Sicilia şi Magna Grecia. aceleaşi elemente. aceasta se înălţa pe o bază din discuri suprapuse şi susţinea în partea superioară un capitel. „Basilica” din Paestum (Italia). flori de lotus). Pentru a degaja din greutatea antablamentului (o friză. doric şi ionian care. maiestuos. conferă o particularitate deosebită construcţiei. coloana avea formă uşor tronconică. Ordinul doric – sobru. În cazul templelor dorice sunt omise unele detalii arhitecturale (de exemplu. în mare. Sincretizarea şi generalizarea principiilor de construcţie ale acestuia (plan dreptunghiular. „Tezaurul” atenienilor şi „Tezaurul” celor din Siciona (Pelopones) de la Delfi.

naos. templele 4 şi 5 consacrate Herei din Samos sau „Tezaurul” celor din insula Siphnos la Delfi (loc unde se păstrau darurile pentru Apolo). cum e în cazul templelor dorice (ex. Arta reliefului răspunde în primul rând necesităţilor de decorare a templului şi pune în evidenţă însăşi logica construcţiei: friza cu compoziţii decorative ample (altorelieful. unele de inspiraţie mitologică: doi lei devorează un taur. La acestea se mai adaugă şi grupurile statuare de pe frontoane (ex. ridicat către anul 570 î. ce se desfăşoară pe întreaga ei suprafaţă. care a fost inspirată de motivul „stăpânei animalelor” din arta orientală. printre care Vânătoarea mistreţului din Calydon.: compoziţia heraldică a Gorgonei alergând de pe templul lui Artemis din Palaepolis (insula Corfu). cum ar fi cel din Argolida. d.. Mai trebuie concretizate câteva lucruri în legătură cu arhitectura templului grecesc. În calitate de material de construcţie se folosea. Dimensiunile templului se aflau într-o relaţie de echilibru aproape perfectă cu numărul şi înălţimea coloanelor. Producţia artistică din secolul VI î. marmura. Structura lor cuprindea două sau mai multe încăperi dispuse axial: pronaos. Din Acropola ateniană o serie de fragmente de frontoane din calcar. Debarcarea argonauţilor). care întruchipau idealul grec în ceea ce priveşte virilitatea şi frumuseţea. oferind spectacolul unui subiect mitologic. amfiprostil. flancată de două pantere culcate. acestea erau ordonate fie pe o singură latură (cea mică. H. unde era expusă statuia divinităţii şi opysthodomos (partea din spate).templul Artemidei de la Efes. H. iar reprezentarea acestora a preocupat mai multe generaţii de artişti. care întregesc câteva scene decorative. lupta dintre Herakles şi Tryton. fie pe două laturi sau de jur – împrejur. cuprinde câteva scheme mitologice. pe unde era şi intrarea în templu). este asigurată de câteva centre de creaţie. din care se realiza şi placajul pereţilor. În ceea ce priveşte coloanele. În arta statuară tipurile dominante sunt kouros (tânăr nud) şi kore (tânără înveşmântată). cum e în cazul templelor ionice sau pe un şir de metope. peripter). în special. care se identifică în adevărate şcoli de sculptură. Grecii au desemnat cu termeni separaţi fiecare model (prostil. din partea de nord-est a 155 . c.: monumentul doric de la Delfi. motivul Gigantomahiei (lupta dintre zei şi giganţi). cu figurile puternic reliefate) împodobeşte ca o cunună edificiul.

semnat de Geneleos. Arta ceramică Pentru această perioadă deosebim câteva curente stilistice în decorul ceramicii. În linii mari. pentru Corint). Asistăm la o transpunere în plastică a concepţiei stilului doric. acestea oferă prototipul coloanelor-cariatide (ex. înveşmântat în chiton. cunoscută după piesele din bronz). Desenul este creat prin incizii. axat pe motive compoziţionale mai puţin sobre. marcat de forţă şi stăpânire de sine.: cariatidele care susţin arhitrava „Tezaurului” celor de pe insula Siphnos la Delfi). atât prin tematică (ex. trupul. O noutate în arta sculpturală o constituie turnarea în bronz a statuilor în atelierele din Samos. cum a fost şi în cazul templului zeiţei Atena de pe Agora ateniană.: roşietică. semnate de sculptorul Polimedes. meşterii olari aplicau pe suprafaţa vasului o pastă colorată. formele corpului (ex. Situaţia se schimbă mult în cazul unui grup familial compus din 5 personaje. printre care stilul figurilor negre promovat de Atena şi ornamentul policrom corinthian. În ceea ce priveşte tradiţia ionică. sugerează o coloană perfectă. ceramica cu figuri negre adoptă un ritm de desfăşurare alert. pentru Atena. slujitoare ale divinităţii.: dansuri. muşchi puternici ş. eleganţa membrelor. aceasta se particularizează prin forme mai greoaie. De aici vin şi statuile nude ale celor doi fraţi Kleobis şi Biton. iar pentru a pune în valoare figurile. practică generalizată în scurt timp în toată partea de nord a Peloponesului. cât şi prin atitudinea personajelor. Luvru). Drept prototip au servit acele tinere fete. portocaliu. Un 156 . în mare parte. În ceea ce priveşte imaginile feminine. care lasă ascunse. exprimat printr-un şir de particularităţi: surâsul de pe chip. îmbrăcate în veşminte. O viziune net diferită transpare dintr-o altă operă celebră a timpului – Curosului de la Tenea (localitate de lângă Corint. jocuri). unde apar elemente de naturalism. cu nuanţe ce variau de la un centru ceramic la altul (de ex. chiar cochetă. e. kore. contururile acestora sunt retuşate cu pastă albă. dăruite sanctuarului de la Delfi. banchete. Pentru a crea un contrast de culoare între fond şi imagine.: statuia Herei din Samos.a. care oferă un amestec de robusteţe şi fineţe. Ţinuta lor este mai degajată. care purtau de grijă templului.Peloponesului.

care conduce la umanizarea motivelor (de exemplu. fapt ce demonstrează apariţia conştiinţei artistice. Nunta lui Peleu cu Thetis. care cuprinde motivul decapitării Meduzei de către Perseu. H. aceasta se află în concurenţă directă pe piaţă cu cea attică. Întoarcerea lui Teseu.) VI. se va produce o schimbare revoluţionară în tehnica decorului. cărora meşterii corintieni încearcă să le confere o alură vie. H. toaleta efebilor ş.prim exemplu în acest sens îl reprezintă craterul de tip dinos (vas fără picior. curse de cai sau scena banchetului pe un crater de la Vatican. Puţin după începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului VI î. Creşte interesul pentru reprezentările umane. ce se desfăşoară sub privirile lui Hermes şi ale Atenei.a) şi prin rigoarea desenului. Este vorba de stilul cu figuri roşii. în condiţiile unei concurenţe acerbe cu vasele attice. Lupta pigmeilor împotriva cocorilor ş. care a însoţit funeraliile lui Patrocle. V–IV î. în special a fizionomiei. bogat colorată. care se subdivizează în două etape: secolul lui 157 . care. VI î. din cadrul strict mitologic. care se încadrează unor cicluri epico-mitologice (Vânătoarea mistreţului din Calydon.a. aşa cum sunt descrise în poemele homerice. păstrează culoarea argilei pentru imagini. Cu toate acestea. uneori. producţia corintică scade mult. Pe un alt vas s-a păstrat imaginea cursei cu cvadrige. care se desfăşoară în special pe vase mari. de tipul craterelor „cu colonete”).) marchează perioada de vârf a artei greceşti. H. a pliurilor. Sunt abordate practic aceleaşi teme mitologice. care iese. axându-se pe scene din viaţa de zi cu zi (femei la fântână. În ceea ce priveşte ceramica corintică. Războiul troian. pe un fon negru. Legile pieţei au determinat predilecţia pentru producţia vaselor mici pentru uleiuri parfumate. care deschide noi perspective în tratarea cât mai naturistă a figurilor. a corpurilor prezentate în racursiu. a configuraţiei musculare. ce se aşeza pe un suport) de la Luvru. Celebrul vas de la Florenţa – Vasul Francois (numit aşa după numele celui care l-a descoperit). semnat de meşterul olar Ergotimos şi de pictorul Citias. aspecte de la ceremoniile organizate în cinstea lui Dionysios. Se diversifică mult tematica. Este interesant de menţionat apariţia unei inscripţii cu numele pictorului – Sofilos. Arta în perioada clasică (sec. excelează prin exuberanţa compoziţională a motivelor abordate. până ajunge să dispară la mijlocul sec.

totodată. Totodată. aşa cum o vom putea urmări în epoca clasică. a idealurilor acesteia.Pericle (480-420 î.). însoţită de profanarea şi distrugerea templelor de pe Acropole – sunt explicaţiile pentru apariţia acelui stil de austeritate. cucerirea Atenei (a. H. spre sfârşitul secolului VI – începutul sec. cum ar fi templul dedicat lui Zeus Olimpianul din Agrigente. H. 480 î. vor amplasa 16 statui de zei şi eroi. unde se consulta oracolul. Decorul îl constituie ansamblul metopelor sculptate. Lisip. În pofida evenimentelor politice nefaste pentru destinul lumii greceşti. aşa cum au fost concepute de greci războaiele cu perşii) şi faptele de vitejie ale lui Herakles şi Tezeu. Sicilia. mai târziu. care depăşea 158 .) Pe parcursul a circa 50 de ani. Efortul atenienilor se concentrează şi pentru îmbogăţirea sanctuarului lui Apolo de la Delfi. printre care şi pe cea a lui Miltiadate. unde se va ridica un portic cu 8 coloane ionice. ce adăpostea prada de război dedicată zeului.) şi începutul celei clasice (480 î. Se reconstruieşte Heraionul din Samos de către Policrates. pe un postament lung din stânga intrării. care a însemnat. Arhitectura Primele manifestări ale stilului preclasic apar în domeniul arhitectural.). au determinat elaborarea unor soluţii arhitecturale noi privind susţinerea antablamentului. frământările sociale din Atena.H. Mai târziu. artele plasice înregistrează forme interesante. până la alegerea lui Clistene. 420-330 î. unde se desăvârşesc formele templului doric. Criza politică. Scopas. a. H. „Tezaurul” atenian într-o frumoasă tradiţie dorică: o cellă simplă precedată de pronaos cu 2 coloane în antis. Iar după bătălia de la Maraton. invazia persană şi războaiele greco-persane. H. H. naşterea unei viziuni noi în filozofia artei. V î. pe un loc de prestigiu. sau secolul marii triade (Praxiteles. are loc restaurarea templului Atenei şi celui al lui Zeus pe Acropola ateniană. are loc procesul de unificare a artei. care s-au scurs între sfârşitul perioadei arhaice (525 î. care a dus la căderea Pisistrazilor.H. care este o proiecţie a evenimentelor timpului. reformele democratice ale acestuia.). Dimensiunile uriaşe ale unor edificii. în Grecia se dezvoltă stilul sever sau preclasic. iar între naos şi opistodom se afla încă o încăpere – adyton. grecii vor înălţa. care reprezintă scene din lupta dintre greci şi amazoane (aluzie a luptei dintre „barbarie” şi civilizaţie. supranumit şi secolul de aur şi secolul al IV î.

Sculptura acestei perioade este deteminată de numărul impunător de kore şi efebi. stilul cu figuri roşii cucereşte vertiginos teren. element străin stilului doric. determinată de valul de populaţie care a invadat Grecia continentală şi coloniile ei. Astfel cele 7 coloane ale faţadelor şi 14 ale laturilor lungi au fost unite printr-un perete-ecran. fugind din faţa perşilor. aşa cum se poate vedea în cazul templului dedicat Ahaiei de pe insula Egina. mişcarea mâinii care ridică uşor marginea hainei. opera lui Kritias şi Nesiotes. care susţineau cu capul şi cu braţele arhitrava. Un alt element de noutate îl constituie ridicarea celei de-a doua colonade peste antablamentul susţinut de prima colonadă. care modifică mult optica compoziţiei. nasul care continuă linia frunţii. Rigiditatea canoanelor este spartă prin încercarea de degajare a atitudinei. în defavoarea celui cu figuri negre. Perfecţionarea tehnicilor de lucru a dus la sintetizarea unor principii generale ale artei grafice. Se caută în continuare procedee de animare a figurii. coloanele care delimitau naosul au fost unite printr-un pereteecran. În ceea ce priveşte arta ceramicii. ce prezenta naosul. Statuile masculine inspiră o tensiune a mişcării (Apolo din bronz de la Pireu. care are şi un corespondent masculin – Efebul blond). cât şi prin abordarea curajoasă a unor racursiuri. cum este cazul statuilor femenine. În structura coloanei se atestă prezenţa unei baze. Alteori se încearcă personificarea figurii. Noi talente se fac remarcate prin precizia şi eleganţa desenului. care reflectă o influenţă a stilului ionic. au fost ataşate figuri enorme de giganţi. Este vorba despre autorul 159 . ridicat între anii 495-485 î. oferindu-i perspectivă. kuros-ul lui Aristodikos). H. care scot în evidenţă formele corpului. aşa cum se remarcă în cazul korei supranumită Bosumflata. cum este cazul kuros-ul lui Crition sau cel al grupului statuar al Tiranoctonilor (ucigaşii tiranuluui Hipparh – Harmodios şi Aristogiton). cum ar fi reprezentarea amplă a pieptănăturii sau a pliurilor în caneluri ale vestimentaţiei (chiton şi himation). în partea superioară a pereţilor. bărbia fermă.posibilităţile coloanelor. care se particularizează prin anumite trăsături (părul despărţit în două deasupra frunţii. care anunţă orientarea spre naturalism. c. de aici şi numele de „Templul Giganţilor”. La jumătatea intervalului dintre semicoloane. devenind semicoloane. b. Şi în interior.

însă punctul forte al acestuia rezidă în ansamblurile sculpturale de pe frontoane şi metope. Aşa cum menţiona Tucidide. opera inegalabilă a artei greceşti o reprezintă ansamblul arhitectural al Acropolei ateniene. după dezastrul pe care l-au pricinuit perşii. s-a constituit într-o cauza „naţională” a tuturor grecilor. Căutarea unor forme noi de expresie artistică a deschis drumul unor inovaţii în toate genurile de artă. ce-şi atribuia la acea dată rolul de lider al lumii elene.5. care ating apogeul dezvoltării. a. Refacerea acesteia. Acumulate în timp şi mereu îmbunătăţite. Atena devine o „şcoală a Greciei”. cu cele 12 munci. altele – focalizate pe crearea unor profiluri psihologice. care au ridicat pe noi culmi puterea spiritului grec. întrecerea dintre Pelops şi Oinomaos. Printre construcţiile remarcabile ale acestei perioade menţionăm templul lui Zeus de la Olimpia. a cărei refacere a fost percepută ca o sarcină de importanţă „naţională”. Perioada dintre anii 480 – 420 î. Sunt abordate binecunoscute subiecte mitologice (biografia eroică a lui Herakles. unele dintre ele fiind reprezentate în maniera stilului arhaic. a cărui personalitate dă culoare şi strălucire Atenei. stamnos şi pelike. corespunde secolului lui Pericle. acestea s-au constituit în principiile clasice. H. adică canonice. „Blazonul” acestui centru al civilizaţiei greceşti devine Acropola. Eutimides. În arhitectură acestea privesc raportul dintre părţile componente ale templului grec – cea mai reprezentativă construcţie religioasă a lumii antice. raportul dintre diametrul inferior şi înălţimea coloanei apropiat de valoarea 4. Sunt elaborate noi forme ceramice: cupă cu picior. Pentru acest proiect au 160 . autorul scenei „înarmării lui Hector. care sunt încadrate în unele scene aparent liniştite. într-o datorie morală care a animat cele mai strălucite minţi şi talente. prin emulaţia artistică şi cea a gândirii filosofice. lupta dintre lapiţi şi centauri). dar de o emoţionantă încărcătură (pregătirea întrecerii dintre Pelops şi Oinomaos sau Herakles după uciderea leului din Nemeea).anonim al compoziţiei Herakles luptând împotriva Cerberului în prezenţa Atenei. flancat de Priam şi Hecuba” sau Euphronios. axat pe acţiune. A. Acropola ateniană Cu toată măreţia templului de la Olimpia. Astfel proporţiile unui plan clasic sunt de 2n+1 (numărul coloanelor de pe latura mare cuprinde dublul numărului celora de pe latura mică +1). cu „lupta dintre Herakles şi Anteu”.

totodată. care domina şi încununa. flancată de două aripi (cea de sud găzduia Pinacoteca. înainte de a ajunge la statuia Atenei. În interior se înălţa statuia zeiţei Nike legându-şi sandaua. iar în realizarea lui au fost antrenate cele mai strălucite minţi şi valori în materie de artă (sculptorul Fidias. Drumul sacru se abătea uşor spre Casa Arreforilor. iar cea de nord. Acesta era decorat cu o friză ionică ce cuprindea scene de luptă între greci şi perşi şi cu o balustradă a victoriilor. unde se înălţa statuia uriaşă. El este o proiecţie a spiritului grec. a zeiţei Atena Promachos (luptătoare). lăsând să pătrundă liber lumina. de dimensiuni mici. operă a arhitectului Calistrates – templul Atenei Nike. mai restrânsă – arhivele cetăţii).). înapoi. Cea mai desăvârşită construcţie a Antichităţii. Construcţia va dura 15 ani (447 – 432 î. iar coloanele (dorice în exterior şi ionice în interior) nu făceau decât să degajeze spaţiul. se ridica o construcţie cochetă de marmoră. prin Propilee (opera lui Mnesicles. în imediata apropiere a Propileelor. răstimp în care s-au căutat şi pus în aplicare cele mai ingenioase soluţii arhitecturale. Acropola a fost structurată pe câteva repere arhitecturale. iar după vizitarea templului se îndrepta spre incinta lui Zeus Polieus.H. care va împodobi friza şi frontoanele acestui impunător monument doric. Trecând de Propilee. Cu 8 coloane pe latura 161 .fost alocate uriaşe sume financiare (care ulterior au reprezentat capete de acuzare în procesul intentat lui Fidias şi implicit lui Pericle). Cele două porticuri de acces ofereau privitorului deschiderea spre o piaţă.). ocolindu-l dinspre dreapta (intrarea se făcea prin partea de NE). Intrarea se făcea pe versantul vestic. cât şi strălucirea coifului şi a suliţei o făceau vizibilă de departe. cu lancea în mână şi scutul la picioare. Soluţia propusă de Mnesicles se încadra perfect în cadrul natural. Conotaţia spirituală a acestui important ansamblu cultural se explică nu numai prin valoarea lui artistică şi religioasă. Dimensiunea statuii (cca 15m). arhitectul Ictinos). iar de acolo. Acropola era Partenonul. spre Propilee. care se constituie într-o construcţie tip colonadă. H. În partea de sud. ridicată între anii 437-431 î. procesiunea religioasă se îndrepta spre Partenon. după care se întorcea la Erehteion. Din punct de vedere funcţional. care urmau traseul căii procesionale pe colina sacră a Atenei. de bronz. situată între Erehteion şi Partenon. menite să ofere spaţiul şi deschiderea necesară unui vast proiect sculptural. liber şi independent.

H. inspirate de modelul fecioarelor din cortegiul slujitoarelor zeiţei Atena. Ridicat în stilul atico-ionic.H. În centru se afla templul Atenei Polias. prevăzută cu două faţade (una frontală şi alta laterală). Întreaga compoziţie era subordonată ideii de glorificare a zeiţei Atena şi a poporului pe care-l proteja. în timpul disputei acestuia cu Atena pentru stăpânirea Aticii. construit între anii 420 şi 406î. Sub podeaua vestibulului se afla un izvor cu apă sărată. Pe lângă elementele caracteristice – friză şi metope – Partenonul a fost împodobit cu o friză sculptată care se desfăşura. întemeietorul cultului zeiţei Atena Polias. în subteran. atât din Atena (Hefaistionul (449–444 î. O altă construcţie originală o reprezintă Erechteionul. Partenonul avea o lungime de circa 70 m şi respectiv 31m. Conform tradiţiei legendare. identificat ulterior cu Poseidon. unde exista şi o încăpere consacrată lui Erechteu. care este şi autorul Telesterionului de la Eleusis (sala unde se desfăşurau adunările celor iniţiaţi în mistere). fiind ridicat în totalitate din marmură de Pentelic. înaltă de cca 10m. unde coloanele sunt înlocuite cu figurile unor tinere fete. 162 .). necesitând amenajări suplimentare. pentru care nu se cunosc similitudini. sub cellă. La fel de impunătoare este şi concepţia decorativă. regele legendar al Atenei. În cella se înălţa statuia gigantică a Atenei Partenos. Din aceeaşi perioadă datează şi alte construcţii..mică şi 17 pe cea mare. Ansamblul arhitectural al Erechteionului mai cuprindea şi sanctuarul lui Creops (primul rege legendar al Atenei) şi al zeiţei abundenţei – Pandrosa. care a ţâşnit în urma loviturii de trident a lui Poseidon. cât şi din alte oraşe (Templul lui Apolo din Phigalia (Arcadia). De o eleganţă deosebită este porticul de sud. trăia un şarpe care-l personifica pe un alt rege al Atenei – Erichthonimos. în partea de nord a Acropolei. care susţin cu capul antablamentul. proiectat de Ictinos. Acestui fapt i se datorează o construcţie atipică. legate de cultul mai multor divinităţi. ca o cunună. pe toate cele patru laturi ale templului. dăruit de zeiţa Atena. care unea într-un tot întreg mai multe clădiri. Tot aici se afla şi unul din simbolurile Aticii – măslinul sacru. Odeionul (edificiu pentru audiţii muzicale)). templul a pus mari probleme de construcţie din cauza reliefului nepotrivit.

În acelaşi spirit este concepută şi statuia crysoelefantină (combinaţie de aur şi fildeş) a lui Zeus tronând din Olimpia. Triumful raţiunii – o adevărată Odă a bucuriei – defineşte starea de armonie şi echilibru dintre zei şi oameni de pe friza Panateneelor. căderea Troiei (partea de nord). aceasta reflecta triumful raţiunii asupra naturii. animată de circa 400 de personaje. Sub aspect filosofic. una dintre cele şapte minuni ale lumii. conceput astfel încât să pună în valoare statuia Atenei Promarchos. ci şi împrejurimile. înaltă de 10 m. lupta dintre lapiţi şi centauri (partea de sud). a fost expusă în cella Partenonului. ocrotitoarea oraşului. fiind inspirate din mitologia greacă: gigantomahia (partea de est). Acesta cuprindea cele 92 metope de pe friza dorică (cea care decora colonada exterioară a templului). Atena întruchipează spiritul eroic al epocii. În deplin acord cu rigorile ordinului doric. echipată cu scut şi coif. bine – rău. creând o atmosferă ideală. O altă statuie a zeiţei – Atena Partenos –. purtătorii de ofrande şi animalele de sacrificiu. Din nou asistăm la transpunerea plastică a confruntării celor două principii: apolinic – dionysiac. Maiestoasă. Fidias sia creat opera sub semnul principiului „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. aşezaţi pe o banchetă şi a muritorilor (vezi întreaga procesiune a purtătorilor de daruri: fecioarele ce duc peplos-ul zeiţei. Dispunerea în acelaşi spaţiu optic a puternicilor Olimpului. Cu participarea directă a lui Fidias s-a ridicat ansamblul arhitectural al Acropolei. sugerat şi de Victoria din mâna dreaptă a zeiţei. care domina nu numai platoul Acropolei. subiectele de pe metope sunt pline de dramatism. raţiune – instincte. cu statui în ronde-bosse. lupta atenienilor cu amazoanele (partea de vest). supremaţia spiritului apolinic asupra instinctelor dionisyace. Imaginile surprind momentul când întreaga suflare a vechii Elade venea să aducă un omagiu zeiţei protectoare. friza ionică – Friza panateneelor (deasupra colonadei interioare) şi cele două frontoane. Sculptura. urmaţi de cavaleria 163 . Un alt punct de referinţă al operei lui Fidias îl reprezintă ansamblul sculptural al Partenonului. care cuprindea deopotrivă atât frumuseţea morală. cât şi cea fizică (Kalocagatia = kalos (frumos) + agatos (bun). care sporovăiesc vesel între ei. Generaţia lui Fidias Exponent strălucit al generaţiei epocii de aur a lui Pericle.b. înaltă de 15m. civilizaţie – barbarism. Cele mai impresionante opere ale sale au oferit o valoare nouă concepţiei privind idealul de civilizaţie al grecilor. grecesc – negrecesc.

ateniană) dezvăluie întreaga concepţie filosofică a operei lui Fidias. Arhitectura Căutările artistice ale noii epoci se materializează atât în modificările pe care le suferă structura decorativă a unor tipuri arhitectonice tradiţionale (ex. unul – purtător de lance. forţa implacabilă a destinului. care ridică omul. Frontonul de est şi cel de vest cuprindeau figuri de zei şi se refereau la naşterea zeiţei Atena. care a reuşit să capteze forţa gimnastului. ce pare să se dezlănţuie din moment în moment.: templul doric al lui Asclepeion din Epidaur). O altă lucrare a lui Alcamene este binecunoscuta Afrodita în grădină.). fiind iniţiate ample lucrări de amenajare în 164 . preocupat de redarea mişcării în toate ipostazele ei. prin virtuţile acestuia. cât şi în elaborarea unor forme arhitectonice noi. Pentru generaţiile următoare de artişti Doriforul reprezintă canonul armoniei clasice a proporţiilor corpului uman (înălţimea capului se cuprinde de 7 ori în înălţimea restului corpului). la înălţimea nemuritorilor. Succese remarcabile se înregistrează şi în domeniul proiectelor de urbanistică. de pe Acropola ateniană. discipolul lui Fidias. autorul Doriforului şi al Diadumenului. de acelaşi autor. semnate. cel al „naraţiunii psihologice”. Introducerea unui gen nou. a. templul circular din sanctuarul lui Apolo de la Delfi. operele lui Alcamene păstrează din robusteţea şi gravitatea acestuia. Drama lui Orfeu şi Euridice se consumă în câteva scene pline de dramatism interior. cum ar fi construcţiile circulare cu colonadă tip tholos (ex:. Arta secolului IV î. Pătrunse de influenţele stilului doric. dar şi pe cea a pasiunii mistuitoare. Tholos-ul din Epidaur. în cele din urmă. B. iar celălalt – legându-şi diadema. predecesorul lui Fidias. Într-o manieră absolut originală îşi gândeşte opera Myron. probabil. întruchipând. Imaginea aruncătorului de disc (Discobolul) vine să întruchipeze această obsesie a artistului. Din aceeaşi pleiadă de artişti face parte şi Alcamene. H. caracterizează reliefurile de pe Altarul celor 12 zei. cu diametrul de cca 23 m. O viziune nouă asupra ideii antropocentrice transpare din opera unui alt mare sculptor al timpului – Policlet. două figuri de atleţi. căruia îi aparţin Cariatidele Erehteionului.

când este construit teatrul din Epidaur. Totuşi. în ansamblul urbanistic al oraşelor greceşti un loc important îl ocupă teatrul – edificiu destinat desfăşurării spectacolelor dramatice. în special. toate elementele arhitectonice necesare realizării unui spectacol şi ar fi oferit. Pentru a crea imagini plastice cât mai apropiate de subiectul spectacolului. Aceluiaşi arhitect îi aparţine şi planul de amenajare a portului Pireu. iar la baza actului de creaţie stătea raţionamentul logic. pentru a putea fi amenajate mai uşor locurile pentru spectatori. Primul edificiu de piatră a fost început la Atena pe la 500 î. iar lucrările de construcţie s-au întins mai mult de jumătate de secol. armonioasă şi. Iniţial. Sub aspect filosofic. unde se desfăşurau ceremoniile religioase închinate acestei divinităţi. Se improviza temporar orkestra (spaţiu circular rezervat corului). edificiul se prezenta sub forma unui evantai cu o deschidere de 120 m..000 de spectatori. cu elemente atât anatoliene. care ar fi întrunit. Priene. nu putem vorbi mai devreme de mijlocul secolului IV î. din punct de vedere compoziţional. urmat de scenă (skeene) şi estrada. Începând cu a doua jumătate a sec. format din cercuri concentrice. în faţa cărora se aflau băncile pentru spectatori. Inspirat din tradiţia orientală. S-a preferat. teatru era numit convenţional locul din jurul altarului lui Dionysios. principiu care se regăseşte şi în amenajările interioare. erau creaţi special pereţi mobili decorativi. totodată. posibilitatea găzduirii unui public cât mai numeros. Messena.. care domina împrejurimile 165 . Secolul IV î. H. cât şi egiptene. H. cu o înalţime de cca 50 m. arhitectul -filosof. H. spaţii funcţionale bine delimitate. funcţională. care a reuşit să impună raţionamentul urbanistic în faţa spontaneităţii. punând bazele oraşuluimodern cu străzi drepte.IV î. Cu o capacitate de cca 15. În acest sens trebuie amintit numele lui Hippodamos. totodată. sistematizarea urbanistică este o proiecţie a structurii lumii.centre precum Eleutheres.. Detalii privind această construcţie impozantă din marmoră. Mausoleul din Halicarnas constituind un exemplu elocvent în acest sens. H. despre o concepţie arhitectonică unitară. Dezvoltarea artei dramatice a ridicat impetuos problema conceperii unui edificiu special. acest tip de edificiu se circumscrie şi unei viziuni tipic orientale privind eroizarea defunctului după moarte şi divinizarea lui în calitate de erou fondator (e vorba despre Mausolos şi soţia sa Artemisia). este marcat de grandoarea unei artei arhitecturale cu caracter funerar. panta dealurilor.

aşa cum aprecia R. Surprinderea menadei în timpul dansului extazic. Într-o manieră originală. Descrierea acestui impunător edificiu o regăsim la Pliniu cel Bătrân . lucrarea consacrată a lui Scopas. Bryaxis. Scopas.cu figurile dezlănţuite în luptă. ce presupunea mişcări bruşte. Lisip) Pornind de la principiul că „omul este măsura tuturor lucrurilor”.Ginoaves. are o dublă semnificaţie: facilitează înţelegerea mesajului şi apropie omul de formele existenţei divine (zeii sunt reprezentaţi în atitudini familiare. pline de senzualitate. de o mare sensibilitate artistică. b. ce evocă o nouă viziune artistică asupra mişcării. fapt ce deosebeşte compoziţiile sale de cele ale lui Fidias sau Policlet. mai înţelegători faţă de problemele muritorilor). unitatea şi echilibrul compoziţiei. una din cele şapte minuni ale lumii. semnate de Scopas şi de colaboratorii săi. Timotheos. Menţionăm aici Amazonomahia de pe friza principală . totodată. se leagă numele unor artişti bine cunoscuţi ai timpului: Scopas. care de data aceasta este mlădioasă şi armonioasă. pe care sculptorii greci încearcă să-l ordoneze. care se caracterizează prin tensiunea formelor şi. „o învălmăşeală furioasă. chiar violente. pasiunii. elanului şi trăirilor sufleteşti caracterizează Menada dezlănţuită (Bacanta). a fost realizată cu succes de Scopas.Halicarnasului găsim la Pliniu cel Bătrân. De compoziţiile sculpturale ale mausoleului din Halicarnas. Monumentalitatea construcţiei denotă fastul oriental. grupul statuar de pe acoperiş (o cvadrigă cu statuile regelui şi ale reginei). printr-un anumit patos.…care face să alerge de-a lungul naraţiunii un fel de tensiune teribilă şi continuă”. O proiectare plină de dramatism a forţei instictului. Sculptura. însă. se produce o umanizare a raportului dintre arta sculpturală şi lumea înconjurătoare. Între coloanele dorice au fost amplasate mai multe figuri sculpturale. care a reuşit prin structuri compoziţionale propice să redea întreaga tensiune a momentului. în vârf aflându-se un grup statuar reprezentându-l pe Mausolos şi soţia sa într-o cvadrigă. Într-o altă categorie se înscriu figurile statuare ale membrilor familiei dinastului. Elaborarea unor tipuri psihologice. Expresivitatea pe care o conferă artistul operelor sale riscă să spargă. Acoperişul avea forma unui trunchi de piramidă în trepte. operă a sculptorului Pytheos. Leochares. Secolul marii triade (Praxitele. îşi concepe 166 .

În acest sens Lisip l-a depăşit pe Policlet. Berlin).. acesta fiind desemnat în funcţia de portretist al curţii regelui macedonian de însuşi Alexandru cel Mare. inspirate sau chiar „decupate” din cotidian (ex. stilul campanian. c. care dau o nouă valoare estetică operei lui Praxiteles. care reprezentau omul aşa cum este el în realitate. căruia îi realizează un portret. compoziţia sculpturală „Învăţătorul şi discipolul”.opera un alt sculptor vestit al timpului – Praxiteles. statuetele de Tanagra impresionează prin spontaneitatea şi coloritul atitudinilor şi a atributelor personajelor. Pictura Se pare că ceramica rămâne în continuare cea mai cuprinzătoare pentru definirea universului artistic grecesc. O altă categorie a sculpturii o reprezintă plastica măruntă. Această nouă orientare în artă este surprinsă de Pliniu. care era specializat în sculptura în bronz şi căruia îi sunt atribuite mai mult de 100 de lucrări. Ultimul mare artist al acestei perioade este Lisip. care remarcă faptul că. Afrodita din Cnidas (primul nud feminin grecesc) sau Apolon Sauroctonul (Omorâtor de şopârle). autorul lucrărilor Hermes cu copilul Dionysios în braţe. le conferă chiar şi celor mai virile figuri masculine forme feminizate. fiind preferată deopotrivă pentru ilustrarea miturilor şi a epopeilor eroice. stilul „Kerci”. Paris. Preocupările sculptorului pentru dezvăluirea laturii psihologice a personajelor sale l-au consacrat şi ca un mare portretist. Fiind larg răspândită atât în Grecia continentală şi insulară. şcolile de ceramică din sudul Italiei (stilul de la Paestum. stilul 167 . cât şi în colonii. Apoxiomenos). Luvru. Atitudinile joviale ale acestora conferă compoziţiilor un aer de seninătate şi de senzualitate. Hercule. cuprinse în formula opt capete şi jumătate (opt şi jumătate înălţimi ale capului pentru înălţimea restului corpului). sculptorul fiind preocupat de căutarea canonului privind proporţia corpului uman. exprimat de figura atletului –luptător este treptat înlocuit de reprezentările erotice şi senzuale. spre deosebire de artiştii precedenţi. Lui Lisip îi aparţin statui de atleţi (Agias. statueta unui bătrân. H. dar şi a scenelor din cotidian (vezi ceramica cu figuri roşii de la Atena. Idealul de frumuseţe severă al secolului V î. cunoscută în această perioada ca sculptura de Tanagra (o localitate din Beoţia). optând pentru forme mai alungite şi mai robuste. Lisip îl reprezintă aşa cum ar trebui să fie acesta.

iar ceea ce cunoaştem sunt în mare parte copii romane. Prăbuşirea sistemului politic şi administrativ instituit de Alexandru nu a mai putut 168 . una din operele sale celebre „ Bătălia de la Issos. lupta lui Alexandru cu Darius” s-a păstrat într-o copie pe un mozaic din Casa Faunului din Pompei. Complexitatea compoziţiei i-a determinat pe unii cercetători să afirme că este vorba despre o hierogamie (căsătorie sacră). semnat de pictorul lui Meidias.tarentin ş. craterul cu scene de teatru al lui Asteas sau hidria cu „Faun şi femeile din Lesbos”. dar şi a celor mai puţin expuse înţelegerii publicului larg (vezi picturile murale din Villa dei Misteri.a). lumea elenistică reprezintă una din cele mai fascinante experienţe ale omenirii. Pompei). prin lucrările lor. care cuprind o galerie întreagă de chipuri umane şi de zei în diferite ipostaze. cum ar fi Apelles. dublate artistic de clarobscurul compoziţiei. Apelles a fost pictorul oficial al lui Alexandru cel Mare. fără a fi cunoscut originalul. care se circumscrie tematicii banchetului funerar. V. dar. care. ce a marcat toate sferele vieţii social-economice şi culturale. H. Athenodoros. De pe toate transcend diverse stări sufleteşti şi trăiri interioare. printre care cupa Pentheseleei din gliptoteca de la München. fermitatea liniilor. În ceea ce priveşte pictura murală. Nu se cunosc originalele.: mormântul de la Pella [Macedonia] şi tracice (cel de la Kazanlyk [Bulgaria].Trăsături generale În esenţa sa.) a. În acest sens sunt de notorietate câteva dintre mulţimea de vase pictate. cultural. al căror interior a fost decorat cu frize picturale. profunzimea planurilor. III –I î. cu ştergerea hotarelor dintre Occident şi Orient nu numai în aspect geografic. au dat culoare şi personalitate epocii în care au trăit. Impresionează scena centrală de pe tavanul în formă de cupolă a mormântului de la Kazanlyk. s-a realizat. Tematica subiectelor picturale gravitează atât în jurul temelor cotidiene (vezi „Nunta Aldobrandina” din Vatican. în primul rând. exemplele ne parvin nu atât din spaţiul grec. Visul lui Alexandru de a crea un nou imperiu. Zeuxis. Antichitatea a consemnat numele unor mari pictori ai timpului. cât din cel aflat sub directa influenţă a artei greceşti: câteva morminte macedoniene (ex. chiar dacă pentru puţin timp. Portretul lui Alexandru s-a păstrat şi în câteva variante semnate de Lisip. „Pedepsirea lui Dirke”). Arta în epoca elenistică (sec.

de păstrarea echilibrului şi a simţului măsurii. Astfel în tot imperiul sunt cunoscute peste 30 de Alexandrii. portul) şi cu locurile destinate agrementului (parcuri. Rodos – a marcat deplasarea centrului cultural de greutate din partea occidentală a lumii antice în cea orientală. Astfel. Suflul noii epoci si-a găsit reflectare într-o nouă concepţie urbanistică a Alexandriei elaborată de arhitectul Deinocrates din Rodos şi inspirată de pe modelul Miletului. cu o deschidere de cca 100 de picioare (30m). în care asistăm la o omogenizare a aspiraţiilor şi tendinţelor artistice diferite. b. Concentrarea elitei intelectuale în noile centre urbane – Alexandria egipteană. legate de străzi ce întretăiau în unghi drept artera principală a oraşului. palatul regal. care au avut şi un caracter benefic.stăvili acel proces complex de influenţe. ce se caracterizează prin nesiguranţă. a determinat o simbioză culturală inedită. Înalt de 120 m. teatre). Acestea alternau cu construcţii de mare anvergură (temple. Capitala lagizilor se identifică cu una dintre cele mai impresionante construcţii ale lumii antice – Farul din Alexandria (Pharos). dar care se raportează în continuare la idealurile estetice ale clasicismului grec. Este o stare de spirit a epocii. 169 . proces definit de istoricul german Droysen în 1830 cu termenul de elenism. agitaţie. H. spiritul practic şi modern s-a impus în ordonarea funcţională a cartierelor. la est. suprapuneri şi simbioze culturale între diferitele popoare. Difuzarea culturii greceşti şi a limbii greceşti pe un spaţiu enorm. agora. reprezentative pentru monarhiile orientale. În esenţa sa putem vorbi despre o artă cosmopolită. construit de Sostratos din Cnid în sec. Constituirea unora dintre ele în centre de putere a dat naştere unor rivalităţi politice. în care tradiţia geometrică grecească s-a îmbinat cu cea a edificiilor monumentale. Dar nu mai putem vorbi în continuare despre frumuseţea severă a artei clasice. cuprins între Italia. de unitatea compoziţională. Milet. care acum este segmentată în părţi care se „autoprezintă”. stimulând toate forţele creatoare în ambiţia de a se constitui în ceva cu adevărat maiestos. tendinţa de a duce lucrurile până la extremă. puse în mişcare de lumea greco-macedoniană. interferenţe. Urbanism şi arhitectură Opera de întemeiere a oraşelor iniţiată de Alexandru a prins rădăcini. grădini. acesta putea fi văzut pe o rază de cca 60km. III î. Pergam. la vest şi India. Delos.

consacrat lui Apolon (arhitecţi Paionios din Efes şi Daphnis din Milet) sunt doar câteva mărturii impresionante ale gloriei artei inginereşti. Sanctuarul celor 12 zei din Delos. Miletul – zămislit de Hippodamos. De exemplu. cât şi pentru edificarea ansamblurilor arhitecturale. suprapuneri de niveluri. odeoanele. sunt 170 . Efesul – pe platou. Biblioteca şi Teatrul din Efes. fapt ce a impus căutarea unor soluţii originale atât pentru amplasarea.000 de volume. unde oraşele ioniene. într-o manieră originală. Celălalt pol al lumii elenistice se deplasează în zona estică a coastei egeene. la care se adaugă palatele regale. adaptată formelor specifice de relief (Pergamul – pe o stâncă terasată. gimnaziile. c. Templul Artemisei (Artemisionul) din Efes. H. Sculptura Ca o tendinţă generală. în cazul Pergamului.refăcut. se întrec în strălucire şi fast. stadioanele. Ginouves. care a atras cele mai strălucite minţi ale epocii. după dezastrul din anul 495 î. toate dispuse de-a lungul unor axe stradale sau în pieţe. constituindu-se într-un prestigios centru academic şi Museionul. conform observaţiei lui R. teatrul a fost amplasat la o înălţime considerabilă. se remarcă întoarcerea spre valorile clasicismului. caracterizată prin combinarea de stiluri. Această sistematizare urbanistică exprimă tendinţa spre raţiune. Fiecărui oraş îi corespunde o concepţie urbanistică proprie. fiind supranumit „cuib de vulturi”. Altarul lui Zeus din Pergam. care. oferind astfel spectatorului o panoramă inconfundabilă. prin efortul conjugat al arhitecţilor. cu înălţimea de cca 300m. care. constructorilor şi artiştilor plastici. raportată la forma ortogonală).. devin clasice. ceea ce conferea construcţiei un spor de monumentalitate. iar „masa cea mai importantă a producţiei elenistice ţine de domeniul academismului”. atât de caracteristică grecilor. Sanctuarul de la Didima. Colosul din Rodos. etajarea colonadelor. Elementele –cheie ale ansamblurilor urbanistice din perioada elenistică continuă să fie acropola şi agora. casele cu peristil. teatrele. având cel mai bogat port din Asia Mică. arhitecturale şi sculpturale din epoca elenistică. Această raportare la valorile academismului a determinat apariţia unui şir de copii. care era centrul cercetării ştiinţifice.Dar edificiile care au consacrat oraşul ca pe o adevărată metropolă intelectuală a lumii elenistice au fost Biblioteca regală cu colecţia sa de peste 700. de cele mai multe ori. în depresiunea muntelui.

Scenele impresionează prin tragismul lor. În cazul celor două ex-voto-uri. Pergam. care cuprinde pe toate cele patru laturi scene din lupta zeilor cu giganţii – Gigantomahia – o aluzie subtilă la victoria dinastiei regale a Pergamului asupra galilor. Se dezvoltă câteva centre de artă (Alexandria. fie că sunt inspirate din mitologie (friza Altarului din Pergam. frică. totodată. pasiune. compoziţia statuară Laocoon şi fiii săi) sau din confruntările reale. Rodos) distincte atât prin tematica abordată. Grupul Ludovisi (Muzeul Naţional din Roma) şi Gal murind (Muzeul Capitoliului). un imn adus libertăţii. caracteristică artei portretistice din secolul IV î.) şi Victoria din Samotrace (Luvru. Portretul Din punct de vedere artistic. sporit de contorsionarea trupurilor şi formele monstruoase ale giganţilor. II î. înalte de cca 2. Transpunerea unor stări sufleteşti de maximă intensitate (groază. Printre lucrările acestei 171 . Inegalabilă în originalitate este în acest sens friza de 120m de pe Altarul lui Zeus şi al Atenei din Pergam. d. care se vrea. dezvoltarea pe care o înregistrează acest gen de artă în perioada elenistică este în concordanţă cu tendinţa de umanizare a reprezentărilor umane. H. Paris).singurele mărturii despre original (vezi suita de Afrodite). furie. ce glorifica victoria grecilor asupra barbarilor şi din care s-au păstrat doar două copii de marmură. Totodată. Căutările artiştilor gravitează în jurul subiectelor eroice şi patetice. al luminii şi întunericului. reprezentând confruntarea dintre zei şi giganţi. ci doar acel care prin activitatea sau opera sa a câştigat acest drept. H. milă. de înnobilare a trăsăturilor.8 m se îmbină într-un tragic spectacol al vieţii şi morţii. nu se poate nega şi o anumită tentă de idealizare a portretului. al binelui şi al răului. sentiment ce se identifică cu însuşi spiritul grec. pornind şi de la convingerea că nu oricine poate fi imortalizat. Gal murind şi Gal ucigându-şi soţia. bucurie) implică exploatarea tuturor procedeelor artistice în căutarea unei exprimări cât mai realiste. dorinţa de libertate. aşa cum se prezintă cele două opere celebre. dar şi un omagiu adus virtuţilor unui adversar demn. cât şi prin stilul de reprezentare. Figurile. Dar lucrurile nu se opresc aici. în spiritul tradiţiei clasice sunt create două dintre operele celebre ale Antichităţii elenistice: Venus din Milo (sec. se pare că este vorba de un grup statuar din bronz amplasat în templul Atenei.

În perioada elenistică. cu Bătălia de la Ipsos. Destinate decorului interior al unor case bogate. Cu toate că arta elenistică nu s-a ridicat la nivelul creator al artei din epoca clasică. în special. care sunt copii ale unor celebre opere greceşti. O altă serie de lucrări au fost inspirate din mitologie. reprezintă o copie fidelă a unei fresce murale de la sfârşitul sec. Creşterea valorii individuale a modificat radical concepţia antică despre om. pictura în frescă din perioada elenistică este axată pe descifrarea tipologiilor şi a caracterelor psihologice. Chipul Băiatului (Muzeul Naţional din Atena) este relevant în acest sens: ochii mari. Se cunosc prea puţine opere originale din această epocă. sensibilitatea sufletească îmbinată cu natura visătoare a acestui adolescent. totodată.). Pictura Ca şi sculptura. accentuând şi mai mult ideea antropocentrică a universului. care se constituie pe o puternică tradiţie elenistică. fiind circumscrisă curentului realist. 172 . IV î. registrul subiecţilor trataţi se diversifică. cu compoziţii armonioase. picturile sunt executate într-o manieră elegantă. care îmbină reprezentările umane cu o bogată ornamentaţie vegetală. iar materialul de care dispunem este concentrat în jurul a o serie de fresce descoperite la Pompei şi Herculanum. ea a avut meritul său în istoria civilizaţiei. cum ar fi Răpirea Europei. Platon). Judecata lui Paris sau Satir şi nimfe. e. uşor migdalaţi denotă curiozitatea şi.H. H. sec. Marele mozaic din Villa Faunului din Pompei. caracterizate de o individualitate marcantă. Pugilistul Satiros sau Filosoful cinic (autor Silanion) sunt doar câteva exemple. care a împodobit palatul regilor macedoneni de la Pella. O categorie separată o constituie portretele descoperite în oaza Faium din Egipt (înc. poeţi tragici (Euripide) sau oameni politici (Demostene). I d. toate parvenite prin copii de epocă romană.perioade recunoaştem figurile unor filosofi (Socrate. Începuturile anunţate în toate genurile artistice îşi vor găsi finalitate abia în arta romană.

iar participarea cetăţilor la festivalurile de recitat se transformau în adevărate sărbători ale spiritului. fapt ce scoate încă o dată în evidenţă funcţia lor didactică şi pedagogică. de întemeierea unui sau alt polis sau de victoriile repurtate. cât şi importanţa poemelor epice pentru fiecare regiune în parte (vânătoarea mistreţului din Calydon [Etolia]. Poezia recitată era inseparabilă de muzică. fiece spectacol de poezie fiind însoţit de acompaniamentul unui sau mai multor instrumente muzicale cu coarde (phorminx. 173 . oferă imaginea unei creaţii complexe. care vede înainte de toate exemple etice sau aventuri captivante. ciclul teban etc. H. care caută să descopere sensul sacral al naraţiunii şi celei de-a doua. care se constituie în cicluri epice (ciclul troian. Herakles etc. H.). iar rapsozii au menirea de a cultiva spiritul critic al ascultătorilor. Participarea zeilor la acţiunea eroilor conferă sacralitate textelor Iliadei şi Odiseii. inspirate din faptele de vitejie ale lui Tezeu. Dat fiind valoarea sacră a acestor mituri. didactică.C. VIII î. Concursurile de poezie devin un atribut al vieţii culturale a cetăţii. peregrinările corăbiei Argo [Tesalia]). în special. lirică Cea mai valoroasă operă literară a grecilor – Iliada şi Odeseea – adevărata Biblie a acestora. În afară de poemele homerice. executat de muzicieni profesionişti. talent). instruirea şi educaţia tinerilor se făcea pe baza „eroului ideal” din poemele homerice. astfel încât apariţia şcolilor de rapsozi în Grecia ridică arta recitării la nivelul profesionalismului. care aveau la bază o istorie sacră. legată. exigenţele faţă de rapsod (artistul recitator) erau deosebit de înalte (memorie foarte bună. în care mitologia se împleteşte cu istoria legendară începând din sec. în lumea greacă se vehiculează un şir de epopei epice. Homer a educat întreaga Eladă pe exemplul virtuţilor morale şi al faptelor de vitejie ale eroilor greci.H. Creaţia literară a. Tematica acestora este permanent îmbogăţită cu noi subiecte dramatice. iar până pe la mijlocul secolul V î. fiind recitite în întregime în timpul Panateneelor. poemele homerice devin opere „oficiale”. După Platon. Poezia epică. Din secolul VI î. iar această dublă codificare a mesajului se adresează celor două categorii de cititori: primei. liră) sau de suflat (flaut).

care prin mijloace absolut originale. 630 – 570 î. cunoscut şi ca o personalitate politică marcantă a secolului VI î. Printre numele celebre ale poeţilor elegiaci şi iambici din secolul VII î. H.Ca şi arta. reuşeşte să cuprindă în poezia sa lumea interioară a omului. aşa cum se întâmplă în cazul poemului „Munci şi zile” al lui Hesiod. dar şi ironizată pentru personalitatea ei neconvenţională. inclusiv din vechi practici rituale. când. „Cine este frumos. însă cea mai valoroasă parte a operei sale este reprezentată de poemele politice (Polemika) şi versurile satirice la adresa adversarilor (Stasiotika). se „resimte pe deplin triumful individualismului. care are şi o pregnantă funcţie didactică (conţine indicaţii privind lucrările câmpului). În ceea ce-l priveşte pe Archiloh din Paros.. poezia exprima starea de spirit a epocii. cât şi Safo au fost introduşi în canonul celor 9 poeţi lirici. este frumos pe dinafară. după care urmează Solon. Printre cele mai răspândite specii de imnuri religioase. Apogeul acestui gen literar este atins în secolul VI î. restul operei fiind cunoscută doar fragmentar. hexametrul fiind înlocuit cu dimetrul elegiac. H. care era şi un muzicant remarcabil. Atât Alceu. se numără Callinos.. Mimnerm. fie că el îmbracă înfăţişarea de comentariu politic din opera lui Solon sau se manifestă prin accente pasionate ale poetei Safo”.). El este întemeietorul cântecului de banchet (Skolia). 174 . H. Se procedează la o restrângere a volumului. dar care putea fi şi un imn cântat la banchete) şi ditirambul (cântec coral specific cultului lui Dionysios). Remarcată de critica timpului pentru diversitatea imaginilor folosite. S-a păstrat integral doar un imn închinat Afroditei. după aprecierea A. acesta este considerat a fi primul poet liric al Antichităţii. inspirată din fondul religios. pe care o promova. cele mai răspândite sunt pianul (imn de mulţumire adus unui zeu. Tirteu. Poezia de dragoste a lui Alceu – Erotika – nu este depăşită decât de cea a unei mari poetese. pentru care elegia devine expresia liniei politice democratice. Piatkowski. vers de patru picioare. cât şi din ciclul epic. Cine este bun nu va întârzia să fie şi frumos” afirma poetesa din Lesbos. H. Safo a cultivat simţul frumosului sub aspectul fizic şi moral şi dragostea ca formă a armoniei între oameni. întemeietoarea unei şcoli de poezie pe insula Lesbos. cu preocupările sale şi cele mai intime sentimente. Sfârşitul secolului VII este marcat de opera lui Alceu. În această perioadă se formează şi poezia lirică. Safo (a. întocmit de către exegeţii alexandrini. Arhiloh din Paros.

ulterior se produce dinamizarea reprezentaţiei prin succesiunea scenelor jucate de actori. nobleţei. Într-o atmosferă 175 . Pindar fiind plasat în fruntea canonului alexandrin al celor 9 poeţi lirici. inspirată din vechile rituri legate de cultivarea viţei de vie. Laicizarea spectacolului presupune şi sustragerea subiectului din sfera sacrului.). a cărui creaţie a fost pusă în slujba proslăvirii principiului arette – a bărbăţiei. căreia îi erau caracteristice improvizaţiile. Aceluiaşi autor îi sunt atribuite un şir de cântece erotice. aşa cum se poate observa în elegiile semnate de Anacreon din Teos (sec.H. autorul unei poezii rafinate şi iscusit alcătuite.. imnuri. b. Nemeea. Din celelalte creaţii (imnuri. H. între un personaj şi restul participanţilor (corul). Treptat. 522/518 – 442 î. „spectacolul” se transferă în sfera vulgarului. Talentul lui a fost înalt apreciat. se modifică scenografia spectacolului: apare orchestra (incintă. tragedia s-a născut din ditiramb (imn interpretat de satiri în cinstea lui Dionysios). ode. Prima punere în scenă a tragediei a avut loc în 530 î. unde era amplasat corul. scrise în cinstea compatrioţilor săi ucişi. Opera sa s-a bucurat de o înaltă apreciere a exegeţilor alexandrini. VI î. care se constituie într-o reprezentaţie dramatică. eroismului. Istmos. Delfi. Astfel se naşte tragedia (tragodia = cântecul ţapului).).Sfârşitul secolului VI a dat Greciei un alt nume sonor – Pindar (a. Prieteniile pe care le-a cultivat cu câţiva din oamenii influenţi ai timpului. Naşterea tragediei şi apariţia teatrului grecesc Apariţia dramei ca gen literar a fost determinată de răspândirea religiei dionysiace. Abia în perioada elenistică poezia lirică revine în forţă. Din opera lui au supraveţuit doar câteva ode dedicate învingătorilor la jocurile panelenice de la Olimpia. După războaiele greco-persane. Pisistratizii din Atena. Conform părerii lui Aristotel. tot mai mult câştigă teren genul dramatic. când schimbul de replici se face într-o manieră departe de a fi elevată. loc de dans). cât şi talentul său l-au adus în graţiile unor tirani cum ar fi Policrate din Samos. peani) nu s-au păstrat decât fragmente. De un profund caracter religios la început. asigurându-i un trai decent şi lipsit de griji. ditirambi. curajului. fiind elaborat chiar un canon al poeţilor lirici. Anacreon din Teos fiind inclus în canonul celor 9 poeţi lirici. Urmările cuceririi persane au lăsat o amprentă dureroasă în conştiinţa grecilor. poezii satirice.H. în timpul celei de-a 61 Olimpiade.

oricât. Electra ş. Nesocotirea legilor străbune (Creon interzice să fie înmormântat trupul lui Polinike) este plătită de răzbunarea zeilor: se sinucide Hemon. Antigona. ca viaţa-n slavă să-mi sfârşesc”).literar-muzicală şi mimetică. care introduce al treilea actor.). credinţa în atotputernicia sa şi a armatei sale. de la presimţirile reginei Atossa. Piesa se încheie cu lamentările lui Xerxes (Cum mă mai rabzi.a) este susţinut de conflictul dramatic dintre om şi soarta implacabilă a acestuia ce-i este hărăzită de zei. soţia lui Darius şi mama lui Xerxes. în locul celei trecătoare. H. setea lor de răzbunare. până la înfrângerea militară şi morală a lui Xerxes şi. fiul lui Creon şi după el şi mama-sa.a. Treptat. Rugătoarele ş. regele Tebei („Aş îndura orice. deoarece lui Darius îi aparţine judecata privind cauzele groaznicii înfrângeri. pe de o parte. Prometeu înlănţuit.). Însă Antigona (din tragedia cu acelaşi nume) sparge acest lanţ al predestinărilor şi alege legea Firii. o. Părintele acesteia este considerat a fi Eschil (525 – 456 î. pe de altă parte) sau divine (gelozia zeilor. Firul roşu care trece prin toată opera lui Sofocle (Edip regele. la care a participat şi Eschil. a cărui operă este marcată profund de războaiele medice. iar o dată cu Sofocle (495-405 î. aceasta făcea parte dintr-o trilogie. din care s-au păstrat doar 7 (Perşii. un artificiu – umbra vorbitoare a lui Darius – vine să sporească şi mai mult tragismul acestei situaţii. moartea care face ravagii în rândurile armatei persane). în persoana lui. şi eroismul. execuţia artistică) a fost finanţată de Pericle. Elementul novator la care recurge Eschil. Soare. Eschil a introdus al doilea actor. / Dar nu. Subiectul este inspirat de evenimentele războaielor greco-persane. tragedia se prezintă drept una din cele mai mari realizări ale geniului grec. se dezvăluie cauzele care au condus la acest dezastru. Încăpăţânarea i-a fost fatală lui Creon: „Eu sunt. însă lipsa voinţei de a 176 . iar punerea ei în scenă (plata actorilor. care acum comentează acţiunea scenică. fie că e vorba de cele umane (orgoliul nemărginit a lui Xerxes. dar şi viclenia oşteanului grec. luând parte la bătăliile de la Maraton şi Salamina. omeneşti. reprezentată de Creon. H. Orestia. În ceea ce priveşte tragedia Perşii. Eurydike./Când a pierit pe mări şi pe pământuri/Puterea mea?). Tot Sofocle lărgeşte participarea corului. Pe parcursul celor 4 părţi se poate urmări drama perşilor. tragedia atinge perfecţiunea. Cei şapte împotriva Tebei.). eu nu mai sunt nimic!”. A scris peste 70 de tragedii. Agamemnon. a întregii Persii.a corului.

dintre care s-au păstrat doar 11 (Acarnienii.. Observăm. Îmbinarea acestor cântece cu scenele dramatice. pe care le aşteaptă drumul necunoscut al robiei. esti mort. menite/ Ca roabe căpitanilor oştirii. zguduitoare prin dramatismul ei: după ce cade cetatea („marea cetate/ Cetatea care-a fost. Cavalerii. Ultima picătură în paharul suferinţei este moartea fiului său. căci ursita/ În jocurile ei e ca paiaţa/ Ce saltă ici şi acolo. inclusiv femeile celor ucişi. Spre deosebire de personajele lui Sofocle. Aristofan şi comedia greacă Originea acestui nou gen literar este obscură.a. cu caracter comic au dat naştere comediei. care sunt nişte marionete în mâna destinului./ Nu ştii durerea mea. Troienele. perit-a/ Nu mai e Troia”) şi trece în nefiinţă Priam (Priame. fără prieteni. Astyanax („Nefericita mamă ce prin tine/ Şi-a spulberat nădejdea vieţii sale /Cea mare. Cel de-al treilea corifeu al dramei antice este Euripide (480-406 î. Cel mai ilustru reprezentant al acesteia este Aristofan (a. 445 – 386/380 î.”). fiind abordată tema destinului crunt al troienelor. Viespile. din care s-au păstrat doar 18. unele „menite prin sorţi unui stăpân”. eroii lui Euripide îşi lasă amprenta personalităţii asupra sorţii. Adunarea femeilor.acţiona şi de a schimba lucrurile. o schimbare radicală faţă de problema destinului. Tragedia Troienele este cea mai lirică dintre tragediile acestui autor. împinge existenţa spre noi nenorociri.”). Abia în ultimul pătrar al secolului V î. Rămâne doar cu convingerea că soarta este imprevizibilă chiar şi pentru învingători: „Nebun e printre muritori acela/ Care se bucură crezând că fericirea / Lui e fără capăt. /Fără mormânt. H. Aristotel îl apreciază ca fiind cel mai tragic poet şi aceasta pentru că la baza operei lui Euripide se află subiectele generate de perioadele de criză. Hecuba îşi duce destinul omului care a pierdut tot: regatul. 177 . „celelalte ce nu-s supuse sorţilor. sensul cuvântului comoidia ar fi „cântec de ospăţ”. care a scris 92 de piese. fiul şi credinţa în dreptatea zeilor. însă. autor a peste 40 de comedii. c.” Impresionează soarta reginei Hecuba. Rugătoarele. Nimeni nu-i / Într-una fericit”. printre care Medeea.). lipsa echilibrului. soţul. umilită. aheenii îşi împart prăzile. Broaştele.) – comediograful grec al tuturor timpurilor. H. Norii. comedia este oficializată şi introdusă în concursurile dramatice din Atena. H. Rămasă singură şi la propriu şi la figurat.

prima carte (Istorie) este dedicată Lydiei şi Persiei (până la Cambyse). a treia continuă istoria Persiei până la urcarea pe tron a lui Darius. pe care încearcă să le relateze într-un spirit cât mai realist. denumite cu numele celor 9 muze) îmbină observaţiile făcute privind geografia. stepele nord-pontice). după ce participase la luptele politice împotriva tiranului din oraşul natal. cea de-a doua – Egiptului. Pacea. natura. Partea a doua a Istoriilor (cărţile 5-9) este dedicată războaielor medice şi cuprinde cronologic perioada cuprinsă între 500 – 479 î. unde face parte din cercul lui Pericle.Păsările. inclusiv cauza păcii (Acarnienii. inclusiv războaiele greco-persane. Aristofan atacă cu vehemenţă noile principii de educaţie. bazat pe egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi pe participarea tuturor la treburile statului. Libia. care şia petrecut o bună parte din viaţă călătorind. H. obiceiurile şi moravurile oamenilor din locurile vizitate (Asia Mică. Pacea. Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter. Astfel. De la cronică la istoriografie Începuturile istoriei ca ştiinţă sunt marcate de activitatea lui Herodot din Halicarnas (484-424 î. Lisistrata. D. Ploutos). iar expediţia acestuia în Sciţia este cuprinsă în cartea a 4-a. 444 î. cu reflecţiile asupra unor evenimente politice. Dionysios). Lisistrata). Mesopotamia. Duşman aprig al tiraniei. H. Pe lângă bogăţia informaţiei. Herodot rămâne izvorul de primă mână. care nu iartă nimic: de la umorul grosolan şi moravurile decăzute la luarea în derâdere a zeilor (Hercule. În a. Media. Cleon). trebuie să menţionăm câteva din 178 . în cele din urmă critică chiar democraţia. oamenilor politici (Pericle. numit părinte al istoriei. fiind un adept convins al democraţiei ateniene. Lucrările lui Herodot (cele 9 Istorii.). Herodot aspiră la un regim politic ideal. susţinute de sofişti şi Socrate. Opera sa este îndreptată în direcţia reformării moravurilor Atenei şi a instituţiilor politice ale acesteia (de ex. Fantezia bogată se îmbină aici cu satira usturătoare şi nemiloasă. Se pare că peregrinările sale au fost condiţionate şi de prigonirile la care a fost supus Herodot. Astfel. Egipt. pentru multe din evenimentele relatate.: în Cavalerii şi Viespile este criticat Cleon şi politica lui demagogică). După ani. H. Tracia. Herodot se stabileşte la Atena. a participat la întemeierea unei colonii din sudul Italiei – Thurioi.

23. rămânând neacoperiţi încă 7 ani. Egipt şi Libia. firul naraţiunii rupându-se la anul 411.H. Dar. cu toate acestea.principiile de studiu. 179 . pe care le-a respectat Herodot în demersul său de a întruni într-un tot întreg un material cuprinzător. ceea ce face dificilă plasarea în spaţiu şi timp a unor evenimente. în 424 î. Hecateu din Milet (550 – 489 î. 21. „se vor produce în viitor. dar şi prin faptul că înseşi izvoarele folosite de Herodot nu erau în totalitate sigure. în plină desfăşurare a războiului peloponesiac. la puţin timp. autorul Genealogiilor în 2 cărţi. 1. este acuzat de trădare (n-a reuşit să asigure la timp cu ajutoare oraşul Amfipolis) şi exilat. Revine la Atena abia după 20 de ani. Intenţia sa de a se documenta şi a scrie o cronică a războiului peloponesiac nu se realizează decât parţial. H. Tucidide se vede obligat să sublinieze faptul că a „obţinut acest rezultat cercetând cu osteneală cele mai sigure dovezi „ şi că „n-am socotit că trebuie să le scriu cum le-am auzit de la cel dintâi venit. fiind luate de bune date contradictorii. Cercetând un vast material documentar (tratate. le-am scris după ce am cercetat cu toată rigurozitatea posibilă fiecare lucru în parte” (I. încercarea de a explica evenimentele. să apere litoralul tracic împotriva spartanilor. expunerea propriei viziuni asupra unui sau altui personaj istoric. nu se respectă regulile criticii istorice. în funcţia de strateg şi trimiterea sa.) Istoria războiului peloponesiac în 8 cărţi. ci cauzele care au determinat izbucnirea conflictului („lacedemonienilor începuse să le fie teamă de creşterea puterii ateniene” (I. în virtutea caracterului nostru uman. dat fiind faptul că ele. subordonat unei vaste teme – conflictele dintre greci şi lumea „barbară”: detaşarea propriei opinii de informaţia culeasă în legătură cu un eveniment sau altul. 2) Nu simpla descriere a evenimentelor. ci şi acelea la care eu însumi am fost martor şi cele spuse de alţii. Desprinderea mitului de realitate reprezintă instrumentul metodic şi al predecesorului lui Herodot.).5)) fac obiectul de studiu al acestui prim istoric analist al Antichităţii.. care îşi motivează demersul prin convingerea că o cunoaştere corectă a evenimentelor este utilă. 22. H. Situaţia se explică nu numai prin lipsa unor principii clare privind culegerea şi ordonarea materialului istoric. Dar analiza evenimentelor se apropie cel mai mult de sensul contemporan al acestui termen în opera atenianului Tucidide (460 – 395 î. Activitatea sa politică culminează cu alegerea. în mod analog”. nici după impresia mea personală. Asia. Dar. La începutul demersului său. care adună la un loc cunoştinţele despre Europa.

cât şi criza polisului grecesc din sec. VII până în sec. Pentru a înţelege cauzele care au generat o asemenea atitudine (adept înflăcărat al Spartei. când a avut loc bătălia de la Mantinea.).). Tucidide îşi completează cunoştinţele vizitând locurile bătăliilor şi dialogând cu participanţii la acestea. Astfel aici regăsim o parte din viziunile politice ale lui Tucidide. 411). Continuatorul lui Tucidide a fost Xenofon (445/430 – 359/350 î. XIX în Egipt.H.1). În cea de-a doua parte a lucrării. Sunt relatate consecutiv motivele conflictului. tratând (sau. 403. constituie un izvor de primă mână în reconstituirea evenimentelor ce ţin de expediţia din a. când Atena devine aliată Spartei împotriva Tebei. sunt reflectate în studiul lui Aristotel. caracteristice statelor greceşti şi câtorva state 180 . uneori. care nu reproduc întocmai modelele. după cum avertizează cititorul chiar Tucidide. care a trecut printr-o condamnare la moarte pentru trădare. Xenofon a inaugurat seria romanului istoric prin Cyropedia (Educaţia lui Cyrus)) şi a celui biografic. potrivnic înverşunat al Tebei) trebuie să luăm în considerare biografia neobişnuită a acestui istoric-luptător. 22. 401 î. Constituţia Ateniană. H. O altă lucrare importantă a aceluiaşi autor – Anabasis (Expediţia celor 10 mii).Expunerea riguroasă a campaniilor militare alternează cu discursurile oamenilor politici ai timpului. Partea istorică a lucrării se îmbină cu cea juridică (sunt prezentate 158 modele de constituţii. Xenofon alunecă deliberat pe panta subiectivismului.inscripţii). când în Atena este răsturnat regimul celor 30 de tirani şi se instaurează regimul democratic) în prima parte a „Istoriei Greciei”. a celor 10. care porneşte împotriva fratelui său Artaxexe Mnemon. IV î. prin Agesilaos. fiul cel mai mic a lui Darius. lovitura de stat oligarhică de la Atena (a. care cuprinde evenimentele până la a. H. omiţând să trateze lucrurile) potrivit propriilor opţiuni politice. Cartea este structurată în 8 cărţi. unde s-a oprit Tucidide. fapt pentru care Tucidide face un scurt istoric al dezvoltării Atenei (de la sfârşitul războaielor medice până la izbucnirea celui peloponesiac). ci sunt alcătuite „cum mi se părea mie că trebuie să vorbească mai potrivit cu necesităţile momentului”(I.000 de mercenari greci înrolaţi în armata prinţului persan Cyrus. războiul de la Decelea. care face cronica celorlalţi 8 ani de război (de la a.H. IV î. expediţia din Sicilia. evenimentele militare din anii 421-415. 411. până la a. Istoria regimurilor politice de la Atena (din sec. descoperit la sfârşitul sec. 362. care i-a fost ulterior ridicată. urmaşul lui Darius la tron.

Un şir de date privind istoria Greciei se regăsesc în opera geografului şi călătorului Strabon (sec. Grecia şi Orientul. istoria culturală a Greciei. Sec.H) în lucrarea sa Geografia.. încercând să se debaraseze de retorism şi să introducă aspectul politic al fenomenelor istorice. IV î. din faptul că a prelucrat influenţele străine. este marcată de grave conflicte sociale şi politice. O istorie în 7 cărţi a expediţiei lui Alexandru cel Mare – Anabasis – este relatată de Arrian din Nicomedia (95 – 175 d. Istoria Romei este tratată şi de Dyonisios din Halicarnas (sec.H. integrate de Pausanias (115 – 180 d. – a. H. Aceste impresii de călătorie constituie o sursă inedită de in formaţii privind.). Autorul încearcă să explice cauzele care au dus la dezvoltarea şi decăderea statelor antice. readuce în circuit opere literare dispărute. între altele. care tratează istoria Romei în paralel cu cea a Greciei şi a ţărilor elenistice în ale sale Istorii – o istorie universală în 40 de cărţi.) în Descrierea Eladei. care cuprinde un şir de aspecte privind apariţia şi dezvoltarea statului. istoric din sec. din care motiv Aristotel devine un adversar înverşunat al regimului democratic. H. în special.).H. I î. iar Apian din Alexandria (100 – 170 î. H. adaptându-le propriei sale filosofii de a 181 .). I î. În ceea ce priveşte informaţiile despre oamenii politici ai timpului. care semnează Biblioteca istorica în 40 de cărţi.n. optând pentru introducerea censului de avere drept criteriu determinant în vederea susţinerii unei activităţi politice. H. Concepţiile politice ale lui Aristotel sunt expuse şi în opera sa de proporţie „Politica”. În epoca elenistică renaşte tradiţia istoriografică prin Polibiu din Megalopolis (207/200 – 125 î. pentru o expunere paralelă a istoriei mai multor civilizaţii: Roma. pierdută în mare parte.H. Filosofia Contribuţia greacă la istoria culturii rezultă.negreceşti). Nu trebuie uitat nici Diodor din Sicilia. I î. care se caracterizează prin rigurozitatea cu care este prezentată figura lui Alexandru.H – sec.) a tratat Istoria romană de la origini până la Traian. I d. Istoria politică a Atenei din sec. Istoricul sicilian concepe o lucrare de proporţii.).H.10 e. II d. în care foloseşte un şir de izvoare necunoscute şi mai puţin cunoscute ale predecesorilor săi (inclusiv pe Euphoros). E. acestea se cuprind într-o serie de 23 de biografii (Vieţi paralele) alcătuită de Plutarh (46 – 127 d.H.

H. care treptat ia conturul unei cercetări sistematice. În conştiinţa greacă omul avea propriul lui destin. Dacă într-o primă fază mitul a reuşit să satisfacă nevoia de cunoaştere a omului. 2)clasică. cu comportament asemănător. iar istoria filosofiei greceşti cuprinde trei mari etape: 1) preclasică. unde divinului îi era atribuit rolul primordial. iar intervenţia lor. Pe bolta cerească. care se constituie într-o ramură separată a cunoaşterii numită filosofie. Începuturile acesteia coboară până în secolul VI î. iar dedesubt se află Hadesul şi Tartarul. înconjurat de fluviul Okeanos. Pământul apare în forma unui disc plat. uneori iraţională. iar primele încercări de spargere a orizontului mitic au împins cunoaşterea de sine a omului mult înainte. Nu atât modul de percepere a realităţii. care îi situa în antiteză cu lumea „barbară”. aidoma oamenilor. Mai există un lucru comun oamenilor şi zeilor: destinul 182 . iar caracterul necontractual al religiei greceşti (spre deosebire de cea romană) îi dădea acestuia o oarecare libertate de mişcare şi gândire. ci al încadrării omului în acest sistem. pe care urma să-l împlinească. unde Homer încearcă să dea o primă imagine a universului. cât şi defectele umane. descoperirea spiritului a fascinat lumea greacă. Contactele permanente cu lumea înconjurătoare le-a determinat grecilor apariţia conştiinţei propriei valori. ridicând la un nivel nou cunoaşterea. îi scoate din sfera intangibilă a perfecţiunii. ce curge permanent) cu Tethis. Le regăsim într-o formă poetică expuse în Iliada şi Odiseea. care dau naştere zeilor. Hegel a numit acest spirit „ al libertăţii şi frumuseţii”.fi.. Grecii i-au conceput cu chip antropomorf. trăiesc zeii cosmici şi Soarele. Are loc un proces de raţionalizare a experienţei umane şi a celei universale. susţinută de o coloană. 1. oferindu-i răspunsurile legate de originea şi structura Universului. 3) elenistică. aşa cum a fost perceput de lumea greacă. Premisele apariţiei filozofiei la greci Speculaţiile legate de fenomenele lumii şi ale existenţei umane au circulat în societatea greacă şi până la apariţia filozofiei ca ştiinţă. Explicaţiile mitului nu mai satisfăceau curiozitatea umană. Toate apar din unirea lui Okeanos (apă veşnică. fiind marcată de activitatea reprezentanţilor şcolii milesiene. Deşi intervenţia divină în anumite împrejurări era inevitabilă. omul nu era o simplă jucărie în faţa sorţii. Zeilor le erau caracteristice atât virtuţile.

2.(moira) ca o necesitate implacabilă. de argint. Caracteristicile fiecăruia dintre aceste metale (în viziunea grecilor) sugerează involuţia societăţii şi. Orfeu vizează nemurirea. Poetul formulează ideea apariţiei ordinei din neordine. Prin însuşiri magice (muzică şi dans) s-a reuşit dominarea naturii. Din Haos apare pământul. Dar. în concurenţă cu zeii. de la care nu te poţi sustrage. care dă naştere „cerului cu stele-mpânzit”. de bronz şi de fier. în accepţiunea lui Hesiod. ci oferă posibilitatea alegerii unei morţi demne. „mării vrăjmaşe”. a dat naştere Câmpiilor Elisee ca subiect mitologico-religios. Iar în „Munci şi zile” îşi continuă demersul încercând să raţionalizeze şi istoria umană. iar din unirea Pământului cu Cerul se naşte Okeanos. mai mult a raţionamentului existenţei 183 . degradarea nu este un fenomen ireversibil. deci. zeilor şi oamenilor. formulat pentru prima dată de Homer. după iubita sa Euridice. oarecum. O concepţie diferită de cea a lui Homer formulează Hesiod în opera sa vestită „Theogonia”. atât de glorificată în lumea greacă. capabil să-şi schimbe soarta prin forţa gândirii. care trece prin 5 categorii de vârstă: vârsta de aur. Implicit apare şi problema binomului corp-suflet. Şcoala ionică Obiectul de studiu al acesteia l-a constituit identificarea elementelor care au stat la baza universului. îndeosebi cea agricolă. personificând forţele naturii. de aramă. a raţionalului din neraţional („Haos a fost la început”). Însă conştientizarea acestui fapt nu avea un efect inhibator (vezi exemplul lui Ahile). a omului. Filosofia preclasică a. munţilor. de forţele spirituale ale acestuia. eroice. Hesiod stabileşte ordinea apariţiei şi evoluţiei Universului. a unei încălcări deliberate a ordinii stabilite de zei. redresarea se poate face doar prin muncă. a unui tărâm unde nu-şi mai au locul frustrările. Gaia. Esenţa mitului lui Orfeu ţine de puterea de cunoaştere a omului. Nevoia unui adăpost mirific. Învăţând să iubească şi să creadă în forţa dragostei. Este un act care ridică omul pe culmi nebănuite şi-l pune. Coborârea lui în Infern. O nouă culme în procesul cunoaşterii omului şi a posibilităţilor acestuia o înregistrează doctrina orfică. iar mitul lui rămâne până astăzi un imn al omului. reieşind din afirmaţiile lui Homer că la moarte „ca visul / se –naripează sufletul şi zboară”. are semnificaţia unui hybris conştient.

În locul zeilor şi al voinţei lor este formulată ideea unei realităţi „fizice”. pe care ulterior s-a edificat întreaga filozofie antică şi modernă Principiul veşnicii deveniri stă la baza concepţiei filosofice a lui Heraclit din Efes (536 – 470 î. cunoscut şi prin cercetările sale în domeniul astronomiei. geometriei şi fizicii. stă lupta contrariilor. îşi are cauza în existenţa şi lupta contrariilor. aflat în permanentă mişcare. o cercetare „fizică”. Conform acestuia. În şirul de transformări Anaximandros încearcă să intercaleze apariţia vieţii. este sugerată ideea mişcării veşnice şi continue. La baza acesteia. Spre deosebire de profesorul său. Interpretând lumea ca pe un tot întreg. care substituie bazele mitului prin elaborarea unor principii fundamentale. Continuatorul lui Tales a fost Anaximandros (610 –546 î. al apei.). esenţa ei dublă. H. H. H. dându-i valoare şi prestigiu. Relevând pentru prima dată unitatea lumii în diversitatea formelor pe care le-a creat. Ceea ce a consacrat şcoala din Milet.). Anaximenes (cca 585 – 525 î. care naşte forme şi fenomene. Aceasta presupune apariţia materiei din ne-materie.). pentru prima dată. Veşnică este doar mişcarea. considerând că aerul întruneşte perfect calităţile acestuia. în acelaşi timp. ca şi în cazul lui Anaximandros. Conform teoriei acestuia. căruia îi aparţin afirmaţiile „Nimic nu apare din nimic”. deci. pentru care principiul lumii – arche – îl constituie apeiron-ul – nedeterminativul infinit. adică ar putea proveni şi din alte fiinţe decât cele umane. s-a pus problema unei cercetări raţionale a naturii. omul este rezultatul vieţii lui anterioare. a formei din neformă. Cu alte cuvinte. Heraclit argumentează. a fost faptul că. Tales susţine perfecţiunea principiului arche. după Anaximandros. ne-material. care nu se exclud. elementul primordial necreat l-a constituit apa: din ea au apărut toate lucrurile şi ea se conţine în toate câte sunt.acestuia. H. ci se condiţionează reciproc. 184 . Argumentaţia se bazează pe infinitatea de forme pe care o poate lua aerul. care este necreată şi veşnică („Apa este principiul tuturor lucrurilor”). care se cuprinde în tot şi în care se cuprind toate. Primul care concepe o asemenea idee este Tales din Milet (624 – 546 î. „nu te scalzi de două ori în apa aceluiaşi fluviu”. capacitatea de transformare şi mişcare care-l defineşte ca pe un element perfect. care.) refuză ideea materialităţii principiului primordial. formată din fenomene contradictorii. a unui principiu fizic care a stat la baza lumii.

Acesta este veşnic. c. echivalând cu devenirea. numindu-l „părintele nostru Parmenide” (Platon. fiind unicul criteriu al adevărului. Cunoaşterea adevărată a Fiinţei. Asta presupune că Fiinţa şi gândul sunt unitare şi identice ca natură. 2. Sofistul. necreate. Şcoala pitagoreică şi principiile moralităţii Ideea creării unei şcoli filosofice. focul se conţine în toată substanţa lumii materiale. cu scop de reformă a moravurilor şi religiei. pe la 571 î. Din foc face parte şi sufletul. cu viciile şi calităţile acestora. contrapune percepţiilor senzoriale adevărul despre fiinţă. astfel. transformarea. Caracterul atotcuprinzător al Fiinţei („Nu există nimic în afara Fiinţei şi nu va exista nimic în afara ei”) implică negarea cu vehemenţă a Nefiinţei. ne-create este susţinută şi dezvoltată de Parmenide în unul din poemele sale. Doar raţiunea umană este divină.).). în lucrarea De anima I. Criticând cu înverşunare mitologia populară pentru felul în care îi prezintă pe zei aidoma oamenilor.). Doctrina lui Xenophanes susţine existenţa unei realităţi neschimbătoare. Despre natură. care susţinea ideea existenţei unui Tot unic. mai degrabă un ordin cu trepte 185 . nemişcate. din care derivă toate lucrurile. iar calea adevărului este calea raţiunii. H. „care este Unul şi Totul”. demostrată şi pe calea deducţiei logice. deci a gândi înseamnă a fi). care se identifică cu realitatea.determinând dezvoltarea perpetuă. 241d). Concepută în cadrul unei societăţi închise. În viziunea heracliteană. lipsindu-l. Şcoala eleată Exponentul acestei şcoli este Parmenide (născut pe la 515 î. H. 19). căruia Platon îi atribuie epitetul „cel mare”. el este esenţa veşnică a lumii. despre care filosoful credea că este „o scânteie de esenţă solară” (afirmaţia îi este atribuită lui Heraclit de Aristotel. veşnice. Existenţei unei singure Fiinţe veşnice. ne-născut şi neschimbat. de aura divină. care nu poate fi descoperit decât pe calea gândirii. care se identifică cu însăşi divinitatea. Elevul lui Parmenide – Zenon. ne-o dă doar cugetul („e totuna a gândi şi gândul că „ceva” este”. în centrul Universului se află focul ca principiu fizic. În opoziţie cu ideea heracliteană a devenirii se află doctrina lui Parmenide. eleatul. i-a aparţinut lui Pitagora (născut în Samos. b. Precursorul acestei doctrine este Xenophanes din Colophon. Xenophanes îl atacă pe Homer şi Hesiod pentru concepţia lor despre zei. H. Ionia /570 –475 î.

Astfel. numărul 5 defineşte calitatea şi culoarea. cauza mişcării. După Pitagora. principiile sunt fixe. cultivând simţul prieteniei. aerul. sănătatea. care determină mişcarea. la care se adaugă şi păstrarea secretului. care explică lumea în totalitatea formelor şi a aspectelor pe care le-a generat. pentru legi. prietenia. dezbinarea) – două principii contrare şi contradictorii. îmbinând într-un sistem filosofic propriu şi teoriile înaintaşilor săi. aceasta se cuprinde în Teoria numărului ca principiu al universului. unde domneau cele trei principii-cheie: ascultarea. dar şi contradictorie a timpului său. respectul pentru zei. tăcerea şi supunerea. Hegel menţiona că importanţa gândirii pythagoreice constă în faptul că a îndrăznit să susţină că principiul nu trebuie să fie neapărat o substanţă materială. o existenţă fizică. curajul. 7 – inteligenţa. De 186 .de iniţiere şi reguli de comportare. sufletul cunoaşte un şir de reîncarnări (concepţia metempsihozei). Empedocle Personalitate marcantă. 11 – focul. pământul şi focul. tot ce este. este număr. pentru părinţi. acesta exprimă ordine. care se află în afara lor. Un loc important în doctrina phytagoreică îl are definirea sufletului. În viziunea empedocleană. 8 – dragostea. acestea nu se pot naşte prin ele însele. Empedocle pare să fi realizat o sinteză a gândirii filosofice de până la el. 9 – apa. Contribuţia acestei şcoli este remarcabilă în domeniul matematicii (ex. d. 6 – principiul însufleţirii. imobile. măsură şi perfecţiune. Trebuia căutată motivaţia. dragoste) şi Nekos (ura. De exemplu. Universul (Kosmos) este exprimat de numărul 10. ci şi un produs al gândului. care la Empedocle este reprezentat de 4 elemente: apa. Astfel. şi aceasta a fost Philia (prietenie. devenirea şi diversitatea lumii într-o relaţie de succesiune. Deoarece este muritor. 13 – aerul. care reprezintă perfecţiunea şi este echivalent cu tetraktysul (1+2+3+4) – „număr ce cuprinde izvorul şi rădăcina veşnic curgătoarei naturi”. adică totul provine din număr şi este compus din număr. Numărului îi corespunde o anumită expresie corporală.: Teorema lui Pitagora). este susţinută ideea materialităţii principiului primordial. al armoniei muzicale. În ceea ce priveşte contribuţia lui Pitagora la elucidarea problemelor ontologice. al astronomiei. şcoala lui Pitagora are menirea să fi contribuit la perfecţiunea morală a individului. care sfârşesc prin revenirea în om.

numită Nous. homeomerii s-au separat pentru a se uni între ei după asemănare şi dând. Anaxagoras a fost condamnat la moarte de două ori. astfel. psihicului uman. sufletul este nemuritor. Nous este spiritul. După cum existenţele sunt infinite. acesta este alcătuit din aceleaşi 4 principii nemuritoare. cauza apariţiei ei.aici şi şirul alternativ de apariţiii/amestec. pentru că punea la îndoială originea şi natura zeilor. numită de Anaxagoras homeomerii (de ex. dar totodată neformale. aerul şi pământul) reprezintă un suflet. naştere lumii. care se află în natură. În ceea ce priveşte sufletul omului. e. în concluzie. vine din afara lor şi este una de sine stătătoare. marcată de triumful Raţiunii. „ridicarea” convingerilor filosofice ale lui Anaxagoras la nivelul unei filosofii „oficiale”. fiecărei existenţe îi corespunde o substanţă – particulă specifică. Anaxagoras din Clazomenia (500/496 – 428/427 î. Originalitatea concepţiei lui Empedocle este conferită şi de ideea însufleţirii tuturor lucrurilor. în floare – homeomerii de floare). Originea acestei mişcări. Nu prin activitatea zeilor se explică „facerea lumii”. Astfel. pentru că se afla în contradicţie cu tradiţia „adevărurilor” despre zei. focul. 187 . societăţii. pentru că din contemplaţie se naşte libertatea – libertatea spiritului. La început era doar haosul. el este raţiunea lumii. într-un anumit fel. Anaxagoras Prieten şi susţinător al lui Pericle. raţiunea. În ceea ce priveşte esenţa vieţii umane. La baza concepţiei sale filosofice se afla principiul pluralităţii: tot ce există îşi are identitatea sa. aşa şi principiile sunt infinite. fiecărui lucru sau fenomen. Anxagoras susţine că aceasta constă în contemplaţie – unica sursă adevărată de fericire. fiindu-i caracteristică migrarea. iar în urma unei mişcări de rotaţie. imobili şi eterni (nu sunt creaţi şi nu pot pieri). Apropierea de cel mai influent om politic al cetăţii a determinat. care prevalează. Homeomerii sunt corporali. care a teoretizat puterea Raţiunii. ci prin fenomene naturale. asociere şi dispariţie/disociere. caracteristic naturii. substanţa sau principiul său. Fiind învinuit de impietate. H. intelectul.: în oase prevalează homeomerii de oase. reieşind din faptul că fiecare din cele patru elemente constitutive ale Universului (apa.) a fost martorul celui mai strălucite etape din istoria Atenei.

datorită filosofiei. care instituie Norma. Antiphon Sofistul. astronomiei. pentru a putea fi depăşite. muzicii. urmaţi de Platon şi Aristotel. În căutarea principiului creator al lumii. Omul în concepţiile filosofice ale epocii clasice „Secolul lui Pericle” este şi secolul de aur al filozofiei greceşti. Andokides. fiind un ecou al problemelor şi tensiunilor existente. matematicii. Democrit concepe Teoria atomistă. care necesitau explicaţii. „descoperind omul în toate ipostazele: conştiinţa de sine care gândeşte. păstrată mai mult în comentariile antice ale textelor sale.153). fiinţă a cetăţii. spre deosebire de atomi. p. natural-artistică. Socrate. legea etc. conform căreia principiile sunt atomii şi vidul (golul. Atomii sunt clasificaţi drept particule mici. picturii. legate în special de aspectele vieţii sociale. Răsar acum. nu are substanţialitate. educaţiei.f. eticii. Al. fizicii. – specific. dar care permit întregirea unei imagini despre contribuţia pe care a avut-o acest învăţat în domeniul logicii. constituie materia lumii. indestructibile. neschimbător” (Gh. Una din minţile enciclopedice ale Antichităţii a fost Democrit din Abdera. H. infinite. zoon politikon. permanent. omul conştiinţei sale şi conştiinţa de sine a omului ca ceea ce creează universul. literaturii. reale. nepieritor. Prodicos. fiinţă activă. marcat de activitatea unei pleiade de filosofi: Democrit. care dă semnificaţii. Vidul se caracterizează prin aceleaşi particularităţi ca şi atomul: este necreat. infinit. reflecţia filosofică trece din sfera cosmologiei în cea socială. Thrasymachos. chimiei etc. fizic indivizibile. Procesul creaţiei implică conexiunea celor două 188 .. Astfel. Phaleas din Chacedon. Hipocrat. Gorgias. care descoperă adevărul. fiinţa istorică naturală. Critias. Hellanikos. economice şi culturale a societăţii ateniene a secolului V î. universal-individual sau universal. fiinţa care pune sau dă valoare lumii. Hippias. care împreună cu Leucippos se înscrie în primul eşalon al filosofilor „presocratici”. în cuplu cu vidul (spaţiul). care. frumosul. fiinţa care cunoaşte Universul. dar. Cazan. ca fiind chiar creatoare de universal. spaţiul). Dezvoltarea concepţiilor filosofice trebuie puse în relaţie cu particularităţile dezvoltării politice. iar filosofia naturii este înlocuită cu cea a naturii şi existenţei umane. S-au păstrat foarte puţine fragmente din imensa lui operă.

Un alt sofist celebru este Prodicos din Ceos.. constituindu-se într-un elogiu adus omului. Cunoaşterea sufletului nu se poate face decât pe cale raţională. în care autorul îşi expune atitudinea faţă de preocupările dintotdeauna ale omului. A teoretizat termenul de Virtute. Adevărul ş. Aceştia sunt diferiţi ca formă. Despre existenţă. practicarea acesteia îl ajută pe om să se realizeze ca fiinţă 189 . sofist. buni profesionişti în treburile statului. Sofiştii au pus pentru prima dată problema instruirii şi educaţiei ca un tot întreg. susţinând că „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. acesta se prezintă ca parte a realităţii. Orice formă a existenţei este rezultatul unei necesităţi. ce urma să se desfăşoare după un anumit program şi cu concursul unor dascăli profesionişti. care era predestinat de la naştere. curentul filosofic. pe când apariţiile ulterioare au fost necesare. În ceea ce priveşte sufletul. a stârnit reticenţa unora faţă de curentul sofistic. Pe de altă parte. H. capabili să ia decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Socrate şi problemele educaţiei Apărut ca o necesitate a societăţii democratice ateniene din secolul V î. a cosmosului în cea a existenţei pământene. pe care o depreciază şi cea a intelectului (a raţiunii). Filosoful consideră că există două căi de cunoaştere. un adevăr profund. mărime. că printre prietenii lui Pericle se număra şi Protagoras din Abdera (481-411 î. calea simţurilor (a percepţiei). un răspuns la problemele cetăţii privind educarea şi instruirea cetăţeanului. De la el au rămas mai multe lucrări. pe care o preamăreşte. atomii existând doar în spaţiu. H. printre care Despre zei. ordine şi poziţie reciprocă şi se mişcă prin spaţiul etern.principii. deci se înscriu în parametrii legilor ştiinţifice.). în care vedeau o mişcare „eretică”. fiind alcătuit din atomi cu o formă specială. etic. ambasador al cetăţii sale la Atena. Cu toate acestea.. ce submina normele morale şi religioase tradiţionale. Sofiştii. care a marcat spiritul creator al acestui veac de aur. Nu este întâmplător faptul. autor de constituţii. fiind complementare g. ca fiind valoarea supremă pentru om. cetatea avea nevoie de oameni instruiţi. doar naşterea universului a fost întâmplătoare.a. Democrit relevă faptul că cele două forme de cunoaştere sunt indisolubile. Credinţa în forţa instruirii ca element capabil să schimbe soarta omului. Democrit negând cu vehemenţă întâmplarea. politologic al sofiştilor se remarcă prin transferul obiectului cercetării din sfera naturii.

printre care Platon. iar dacă ar putea fi cunoscut n-ar exista. Din pleiada sofiştilor trebuie amintit şi Gorgias din Leontinoi. zeii nu mai sunt zei. În concluzie. iar scurgerea timpului nu face decât să confirme adevărata valoare a operei acestui mare filosof al Antichităţii. Dar strălucirea acestei epoci este dată de personalitatea lui Socrate (– 399 î. deci nu pot avea puteri supranaturale. a căror contribuţie în dezvoltarea filosofiei nu a fost atât de substanţială. dar nici 190 . printre care cel mai de seamă a fost fără îndoială Platon. dacă ar exista ceva. Nu a acceptat să-şi scrie opera. În opoziţie cu acesta se situează „micii socratici”. iar fragmente din numeroasele discuţii pe care le-a purtat cu concetăţenii săi au fost consemnate în lucrările discipolilor săi. Scopul întregii activităţi umane trebuie să fie îndreptat spre cunoaşterea sinelui. cu alte cuvinte a cunoaşterii omului. Demonstrarea acestor judecăţi se bazează pe erori de logică. În ceea ce priveşte raportul cu divinitatea. iar instanţa supremă pentru acesta este propria conştiinţă. fiind treapta ei supremă. care a fost şi el ambasadorul cetăţii sale la Atena. Prodicos neagă implicarea zeilor în oricare acţiune umană. Pentru Gorgias nu există nimic. tocmai pentru faptul că sunt creaţi de oameni. dar acţiunea lor nu este una pur mecanică: zeii veghează ca cele existente să-şi ducă la bun sfârşit menirea pentru care au fost create. un produs al sufletului. Ideile lui Socrate au fost preluate şi valorificate de elevii lui.) – cel mai înţelept dintre greci. omul este de aceeaşi esenţă cu zeii.a. care-i conferă prin aceasta parte din natura lor divină. conform oracolului de la Delfi – care continuă să rămână la fel de misterioasă timp de aproape două milenii şi jumătate. De aici decurg logic şi celelalte afirmaţii: raţiunea este nemuritoare şi virtutea de asemenea. H. Dezbaterile despre Virtute vor constitui nucleul gândirii socratice. Xenofan s. iar întreaga gândire a lui Gorgias alunecă într-o stare de nihilism total. Virtutea se identifică cu raţiunea. Concepţiile lui filosofice par a pune la îndoială întreaga gândire filosofică de până la el privind naşterea Universului. care poate fi pusă sub semnul propriei cunoaşteri. privită ca o virtute. după Socrate.înzestrată cu raţiune. nu ar putea fi cunoscut. care este nemuritor. supranumit şi Marele socratic. Socrate vede lumea ca o creaţie a zeilor. Omul face parte din şirul creaţiei. În domeniul eticii Socrate a susţinut ideea că omul este în totalitate responsabil de faptele sale.

făcând din plăcere principii ale filosofiei lor. i. caracterizată atât prin raţiune. inclusiv ştiinţele şi cultura. printre care se evidenţiază Aristippos din Cirene (435-350 î. Prin aducerea în prim-planul filosofiei lor a senzaţiilor. de esenţă divină. ele determinând. ambele constituindu-se în principii ale cunoaşterii. comportamentul uman. În viziunea acestor filosofi. cât şi prin plăceri. structura şi funcţia ideilor. Platon şi Aristotel Dar abia cu Platon filosofia îşi defineşte conştiinţa de sine ca una universală. printre care se numără cinicii. Reprezentanţii şcolii cirenaice se plasează la polul opus al viziunii cinicilor. Cele mai proeminente figuri ale acestui curent au fost Antisthenes din Atena şi Diogene din Sinope. În Charmides ea apare cu numele de ştiinţă a Binelui. H.de neglijat. Hegesias. Nu au negat legea (ordinea. În continuare filosoful se află în căutarea obiectului acestei ştiinţe.. senzaţiile trec drept metodă de cunoaştere. cirenaicii şi megarienii. pe care au tratato cu indiferenţă. au considerat doar ca aceasta trebuie să vină deliberat din interiorul fiecăruia.). Descoperind Ideea ca o reflectare a esenţei unui fenomen. a metodelor prin care ea poate fi cunoscută de om şi a modului în care acesta poate să-i folosească adevărurile. Theodoros. întrun anumit fel. deci împlinirea superioară. ca ştiinţă a săvârşirii şi folosirii a ceea ce s-a săvârşit. gânditorul îi 191 . Şcolile post-socratice şi aspectele etice ale existenţei umane Şcoala cinică a cultivat ideea independenţei individului faţă de orice constrângere. totodată. în Euthidemos Platon îi zice filosofie. de orice natură. Nucleul filosofiei platoniene îl constituie concepţia despre natura. problema dublei existenţe umane. măsura) în esenţa ei. cel ce trăia într-un butoi şi despre care tradiţia a consemnat întâlnirea memorabilă cu Alexandru cel Mare. când bătrânul filosof a refuzat să-i ceară altceva în afară de a se da la o parte pentru a nu-i acoperi soarele. În căutarea ştiinţei ştiinţelor. care i-ar fi adus omului fericirea. absolută. Anniceris. un criteriu de distingere a ceva de altceva. Platon descoperă ştiinţa despre Realitatea supremă. cirenaicii au pus. S-au abandonat sărăciei (pentru a se elibera de orice fel de dependenţe faţă de lucruri) şi au renunţat la lume. Să menţionăm doar câteva curente. h.

Platon caută cu înverşunare adevărul despre esenţa lumii. Astfel. posibilităţile acestuia de a cunoaşte adevărul. mişcării. care serveau drept căi de comunicare între lumea ideilor şi cea a lucrurilor. încercare care s-a soldat cu eşec. Existenţa celei din urmă este explicată de Platon numai în legătura cu lumea ideilor. În perspectiva demonstrării convingerii că filozofia poate deveni un instrument politic. nemişcată: lumea ideilor. unde „are loc devenirea”(Timaios. nemuritor. o lume a proiecţiei ideilor (Mitul peşterii). este necesară purificarea. că ea are o importanţă majoră nu numai în viaţa omului. Deoarece omul 192 . dialectice. a lucrurilor) şi a recurs la numere ideale. Pentru a învinge trupul. în care-şi revizuieşte radical poziţiile privind structura şi infrastructura statului ideal. care-l ajută să depăşească graniţele acestei lumi limitate şi să-şi împlinească libertatea dorită.atribuie o existenţă de sine stătătoare. În ceea ce priveşte omul. 50 c. constantă. Spre sfârşitul vieţii. schimbător.d) (un spaţiu. transformărilor. muritor) şi sufletul (spiritual. o matrice a formelor. lumea sensibilă nu este decât o lume a umbrelor. Platon scrie Legile. Ideile se constituie într-o lume unică. locul omului în sistemul cosmic. Platon face cele trei călătorii în Siracuza. omul dobândeşte o viziune multidirecţională. Concepându-şi opera sub formă de dialoguri (28 din 34 sunt autentice). Deci Ideea determină existenţa lumii. Platon a admis existenţa unui spaţiu intermediar. structurile generale ale existenţei. identică cu sine însăşi. neschimbător. inteligibil). ci şi a statului (Republica). care este. de a ajunge în imperiul Binelui. asemenea fiinţei parmenidiane. iar forma supremă a acesteia o constituie filosofia. Acesta urma să se întemeieze pe comunizarea averilor. Cunoaşterea lumii. Dacă lumii ideilor i se atribuie realitate obiectivă. urmând ca întreaga viaţă şi activitate a cetăţenilor să se afle sub controlul puterii. amândouă reale. cu intenţia de a putea influenţa tiranii în practicarea virtuţii şi legii. ca filosofia să devină realitate prin intermediul politicii. care se opune lumii sensibile. a adevărului este posibilă doar în cazul omului care a conştientizat efemerul existenţei în care este lăsat de zei să trăiască. încadrate într-o relaţie dualistă: corpul (material. Platon vorbeşte despre două realităţi diferite. supusă devenirii. Pentru a explica relaţia dintre cele două existenţe diferite. care nu este apanajul tuturor. figuri ideale şi cantitative. A rămas însă una din cele mai frumoase idei utopice.

Fiind preocupat de explicarea unităţii lumii în diversitatea ce o caracterizează. sursele de cunoaştere şi percepere a lumii se află în afara omului. economiei politice etc. esteticii (Poetica. care se ocupă de cercetarea „principiilor celor veşnic existente”. ci de mai multe (numărul acestora oscilează între 4 şi 6). adică a ceea ce este (Metafizica). 562). Retorica). spre deosebire de Platon. aceasta este „ştiinţa adevărului”. încât ne vom rezuma doar la câteva din concepţiile acestui titan al gândirii umane. conform raţionamentului aristotelic. biologiei (Istoria animalelor. Aristotel susţine că toate ştiinţele sunt filosofii. Parva Naturalia). 193 . dintre care 4 revin mereu în opera lui Aristotel: cauza materială. vine să încununeze căutările de mai bine de trei secole ale gândirii filosofice greceşti. eticii (Etica Nicomahica.nu este în măsură să conducă treburile de stat. În ceea ce priveşte filosofia. erijându-se într-un adevărat deschizător de drumuri. a fost un bărbat alături de care nici o epocă nu poate pune unul care să-l egaleze. Astfel. Opera sa vastă cuprinde contribuţii esenţiale în domeniul fizicii (Fizica. În rândul celorlalte ştiinţe. Este imposibil de a rezuma în câteva fraze întreaga operă aristotelică. superioritatea o deţine teologia. care susţinea ideea autocunoaşterii ca punct de pornire. H. Hegel scria că „ a fost unul din cele mai bogate şi cuprinzătoare genii ştiinţifice care au apărut vreodată. adică demersul filosofic este fundamentul tuturor ştiinţelor (filosofia primă). filosofiei (Metafizica). condusă de lege. nordul Greciei). Marea Etică. pentru că „are ca obiect Fiinţa cea mai vrednică de slavă din toate” – Divinitatea. fiecare ştiinţă se ocupă de cercetarea unor aspecte ale Fiinţei /Universului. a multiplelor lor proprietăţi nu face decât să ne dezvăluie elementele comune ale tipurilor de fiinţe şi ale particularităţilor acestora. Nu se poate vorbi despre un singur principiu (=cauză). născut în Stagira. formală. Meteorologia). retoricii.” (p. logicii (Organon). În esenţa lor. psihologiei (Despre suflet. Aristotel afirmă că principiul este cauza primară a lucrurilor. cum a fost supranumit Aristotel. Cel mai celebru elev al lui Platon. Despre generare şi distrugere. Despre cer. Etica lui Euden). Părţile animalelor). politologiei (Politica). Platon vorbeşte despre o societate „închisă”. Identificarea cauzelor apariţiei/dispariţiei /transformărilor acestora. într-un geniu atotcuprinzător prolific. Despre această enciclopedie a Antichităţii.. atât de complexă. Aristotel (384 –322 î. motivul pentru care acestea sunt. eficientă şi finală.

Sufletul nu se identifică cu corpul. filosoful fundamentează noţiunea de stat. etica. Această capacitate este de origine divină. Aristotel ajunge la concluzia că forma perfectă este statul democratic. care se bazează pe respectul legii. Scopul vieţii. statul este necesar cetăţeanului.Astfel. Nesiguranţa individului în justiţie. morala au menirea să ajute omul să descopere specificul esenţei umane. cât şi în plan individual-uman. Şcolile filosofice elenistice În general. cauza formală şi privaţiunea. Un alt aspect interesant al vieţii şi activităţii lui Aristotel ţine de contribuţia pe care a avut-o acesta în instruirea lui Alexandru Macedon. care are capacitatea de a judeca imaginile pe care i le oferă simţurile. iar însuşi lucrul este privit ca o unitate a materiei şi formei. lucrare inimaginabilă până atunci. la baza fenomenelor naturii se află cauza materială. În ceea ce priveşte problema sufletului. atât viaţa practică. care constă „în activitatea sufletului şi în actele care se conformează raţiunii”. este dobândirea fericirii. Concepţiile politice ale lui Aristotel se subscriu preocupărilor privind cunoaşterea activităţilor politice ale omului. În viziunea aristotelică sufletul există sub două forme: sufletul sensitiv şi sufletul intelectiv (intelectual). În optica aristotelică. Aristotel divizează corpurile naturale în însufleţite şi neînsufleţite. care sunt universale şi comune tuturor lucrurilor. Substanţa primă a lucrurilor este materia. cu toate că el nu există în afara corpului. Astfel. Aceasta depinde de un anumit mod de viaţă specific omului. între greco-macedoneni şi restul lumii. în morala polisului a determinat 194 . epoca elenistică este marcată de contradicţii acute atât pe plan social-politic şi economic. este expresia unei cuprinderi filosofice inspirate de profesorul său. analizează cauzele apariţiei acestuia şi funcţiile pe care le împlineşte. astfel omului din când în când îi este dat să poarte pecetea divinităţii. după Aristotel. menită să transforme binele în bine social. Analizând diverse forme de stat. cât şi cea „inteligibilă”. Opera lui Alexandru – o simbioză între culturile Occidentului şi cele ale Orientului. Psihologia. asigurând drepturile tuturor prin instituirea legii. Deschiderea profesorului pentru toate ştiinţele – ca unica metodă de cunoaştere raţională a lumii s-a materializat în deschiderea învăţăcelului către toate culturile. k.

Ariston din Chios. căruia îi pare că a murit”. de aici – a ştiinţelor şi a oricăror valori. echilibrul interior au făcut din filosofia stoică o artă de a trăi sub îndemnul raţiunii şi în armonie cu natura. La baza tuturor fenomenelor stă principiul sau logos-ul ca principiu universal al lumii. fericirii. Cea de – a doua şcoală filosofică este cea a stoicilor. judecat. contemporanii i-au scris următoarele: „Aici odihneşte Pyrrhon.H. Acesta este un principiu activ. cu focul. pământul. identificat şi cu legea generală a universului. care există în toate. Printre cele mai cunoscute figuri ale acestui curent filosofic se numără Zenon din Citon. atât teoretică. a determinat elaborarea unei atitudini critice a cunoaşterii. epicureilor Ceea ce deosebeşte curentul sceptic de celelalte două curente din epoca elenistică este totala negaţie a cunoaşterii şi. stoicilor. deoarece ceea ce percepem nu sunt decât fenomene/lucruri/corpuri închipuite. întemeietorul şcolii sceptice. Acestea. dreptăţii. Pe mormântul lui Pyrrhon din Elis (cca360 –270 î. întemeiată de Zenon din Citon (336 – 264 î. pe care trebuie s-o urmeze şi în care trebuie să se încredinţeze. Toate legăturile şi raporturile dintre acestea nu pot exista în afara raţiunii. aerul. cumpătarea. Persaios din Cition. Totul este pus la îndoială.). Această atitudine indiferentă. Fiecare om îşi are soarta sa. Stoicismul a exercitat o influenţă considerabilă asupra creştinismului timpuriu. Principiile vieţii în viziunea scepticilor. cu divinitatea. căutarea fericirii şi a liniştii interioare. adusă de sceptici până la extremă: refuzul cunoaşterii. iar în cel mai bun caz – neîncrezătoare faţă de ştiinţe. focul. În majoritatea lor este vorba despre explicaţii şi practici iraţionale. alcătuiesc materia. care veneau să răspundă întrebărilor omului legate de dobândirea libertăţii. principiu pasiv. care câştigă tot mai mult teren. care creează toate celelalte elemente. în realitate ele sunt altfel. cum ar fi apa. ceea ce înseamnă în final a fi în acord cu sine însuşi. Nimic nu poate fi definit.proliferarea ideilor mistice şi a unor idei filosofice. cu raţiunea. cât şi practică. mai ales în rândul păturilor defavorizate şi care cultivau retragerea individului în sine. la rândul lor. iar scopul omului este de a vieţui în raport cu natura sau cu cosmosul. Etica stoicilor este una a 195 . fără de care ar fi fost imposibilă apariţia lucrurilor şi a fenomenelor. H.) Cultivarea unor virtuţi ca răbdarea. Deasupra tuturor lucrurilor trebuie să se aştearnă indiferenţa. orice adevăr este supus unei critici.

ci în cadrul şcolilor filosofice. Astfel a apărut şi s-a dezvoltat fizica. printre care Tales din Milet. astrologia. care a avut contribuţii importante în domeniul fizicii. Epictet ş. fiind consideraţi.). deci el este muritor. care sunt iraţionale şi să le înlocuiască cu „stări bune”. Euclid (a sintetizat într-un tratat de matematică toate cunoştinţele din domeniu acumulate în lumea greacă până în acea perioadă. la nivelul unor sisteme ştiinţifice. combinându-se. aşa cum menţionează Diogenes din Laertios. tratat care a stat la baza ştiinţei europene). împăratul Marc Aureliu. dau naştere lucrurilor/fenomenelor. Arhimede (un inventator fără egal. matematica. care şi dă denumirea curentului. Ştiinţa Grecilor le revine meritul de a ridica cunoştinţele empirice.a. care a stabilit formulele după care se calculează suprafaţa şi volumul sferei. autorul teoremei circumferinţei. omul trebuie să-şi înfrângă pasiunile (plăcerea. În acest sens. lungimea 196 . pe bună dreptate. Un alt curent filosofic l-a constituit epicureismul. Ulterior. printre care Seneca. durerea. îndepărtându-se de filozofie. care poate fi cunoscut numai prin cercetare senzorială şi intelectuală. fiind în strânsă legătură cu problemele ontologice. În ceea ce priveşte omul. Treptat cercetările au căpătat un caracter practic. experimental. canonicii. poftele. pentru a putea dobândi liniştea interioară. Filosoful a recunoscut existenţa adevărului. Pitagora (teorema lui Pitagora privind lungimea laturilor unui triunghi dreptunghic). mila. Până şi sufletul este alcătuit din atomi.datoriei: datoria de a trăi în concordanţă cu legile naturii.. născut pe insula Samos). geometria. ideile stoicilor au fost îmbrăţişate de un şir de personalităţi romane. În ceea ce priveşte problema ontologică. inventatorii ştiinţelor. individul trebuie să-şi înfrângă durerea. a fost Epicur (341 – 271 î. ruşinea ş. cel care a calculat înălţimea piramidelor. groaza. la baza lumii se află atomii şi vidul. Aceştiea. matematician. scopul vieţii umane îl constituie plăcerea. de care sunt legate nume ilustre ale Antichităţii. astronom. a cărui operă. eticii. O particularitate a civilizaţiei greceşti o constituie faptul că dezvoltarea sistemelor ştiinţifice nu s-a făcut sporadic. frica. în mare parte preluate de la orientali. H.a. Numai zeii sunt nemuritori. F. fizician. era una din cele mai vaste ale Antichităţii greceşti. Dar pentru aceasta. Reprezentantul său cel mai de seamă.

a prefigurat calculul integral. sanguin. epidemii. S-au păstrat fragmente dintr-un şir de tratate. care nu este altceva decât reacţia organismului la acţiunea factorilor exteriori.H). care s-au constituit în şcoli ce funcţionau pe baza unor sisteme de instruire. De domeniul medicinii este legat numele lui Hipocrat din Kos (460 –377 î. geografia. filologia. O importanţă majoră au avut-o cele două instituţii rivale. Detaşându-se de explicaţiile magico-religioase privind apariţia şi dezvoltarea unei sau altei boli. printre care cele cu privire la igienă. limfatic şi melancolic.). Eratostene din Cirene (a. Tot Hipocrat a stabilit. Academia lui Platon şi Liceul lui Aristotel (Lykeion). matematica. printre care astronomia. considerat a fi părintele acestei discipline. Recunoscut drept spiritul enciclopedic al epocii elenistice. Abia cu Aristotel ştiinţele par să se sustragă preocupărilor filosofice şi să se dezvolte de sine stătător. patologie. rezultatul fiind foarte apropiat de cifra actuală 40 075 km). scripetele compus ş. terapeutică. Hipocrat pune accentul pe cercetarea amănunţită şi continuă a simptomelor. ce prevedeau nu numai însuşirea unor cunoştinţe. Este considerat a fi întemeietorul geografiei ştiinţifice (scrie tratatul Geographika în 3 cărţi). pe baza observaţiilor. anatomie. a reuşit să calculeze circumferinţa pământului (252 000 stadii = 39 690 km.284-202 î.) s-a impus prin aportul său la dezvoltarea unui şir de ştiinţe. Până în prezent Jurământul lui Hipocrat constituie esenţa deontologiei medicale.cercului. pentru a putea explica natura bolii. cele 4 tipuri umane: coleric. H. a pus bazele hidrostaticii. a inventat o sumedenie de lucruri practice (şurubul. 197 . Observatorul astronomic sau grădina botanică din cadrul Academiei lui Platon). istoria. ci şi aprofundarea cercetărilor ştiinţifice (v.a.

198 .

vol. Editura Academiei. R. 1998 Levecque Pierre. Martin. Editura Meridiane. J. Editura Fundaţiei România de Mâine. Gallimard. Fr. 2 vol. vol. 1985 199 . 2 vol. Grèce classique. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. P.-Cl. I. Arta greacă. Editura Meridiane. Civilizaţia elenistică.. 1992 Glotz. 1983 Charbonneaux.. 1963 L’histoire de l’art. Paris. H. Bucureşti. 1987 Gramatopol.Bibliografie selectivă Amouretti.. Gallimard.. Bucureşti. M. Charbonneaux. 1990 Bengston. 1985 Chamoux.. Une Histoire de l’Empire Achéménide.. 1985. Bucureşti. 1995 Lévy E.. de la Cleisthenes la Socrates. Bucureşti. R. Secolul al IV-lea grec. 1974 Hegel. Martin. Le monde grec antique. M... Prelegeri de istorie a filosofiei. E.. Bucureşti.. I-II. Fr. Villard.. Gh... J. sous la direction de A.. 1996 Carlier P. E. Bucureşti.. G. 1979 Ginouves. Bucureşti. Groslier.. Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică. Paris. Aventura greacă. L’Univers des Formes.. Al. Editura Universitas.Chatelet.. Cetatea greacă.-F. Griechische Geschichte von den Anfängen bis in die römische Kaiserzeit.W. Munchen. L’Univers des Formes. R. Bucureşti. Filosofia antică. G. Grecia în secolul al V-lea. Bucureşti. 1960 Briant. Ruzé. Fr. De Cyrus à Alexandre.. Villard. Editura Meridiane. Paris. Bucureşti.. Paris. 2001 Chamoux. LAROUSSE. Editura Orientul Latin. B. Editura Meridiane. Bucureşti. 1970 Filosofia greacă până la Platon. 1998 Cazan. Grèce hellenistique. Editura Universitas. Civilizaţia elenistică. Editura Meridiane.

2000.Petre. 1927 Vernant.. Bucureşti. 1985 Idem. Editura Eminescu. 1981 Will. Bucureşti. Nancy. J. Z. Le monde hellénistique. 1998 Preaux. Haga.. Ricci.-C.. Editura Albatros. La Grèce et l’Orient de la mort d’Alexandre à la conquête romaine. Vânătorul negru.. E. Bucureşti 1988 Piatkowski. 2 vol.. Bergamo. J. The Hellesnistic World. Paris. Problèmes de la guerre en Grèce ancienne. P. Piatkowski. Manuale di storia dell’arte. Teora. O istorie a Greciei antice. I.. Editura Meridiane. Mit şi gândire în Grecia antică. Cetatea greacă.. Istoria epocii elenistice. Editura Albatros. de la origini până la sfârşitul secolului VI. C. 1975 Springer... 1995 Vidal-Naquet. Economies et sociétés en Grèce ancienne. Histoire politique du monde hellénistique (323-30). 1985 Walbank. A. 1973 Idem. F. W. Bucureşti. Bucureşti. 1966-1967 200 . Paris. Grecia preclasică. A..-P. Londra. Editura Nemira. C.. Ant. Instituto italiano d’arti grafiche. 1996 Poursal. Arte antica.