FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

SINTEZE ANUL II

SPECIALIZAREA – PSIHOLOGIE
Coordonator: Prof.univ.dr Mihaela MINULESCU

1 CUPRINS PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ. drd. Mihaela Corina Ţuţu Obiective I. Conceptul de personalitate II. Teorii, modele şi perspective de abordare a personalităţii III. Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalităţii IV. Aptitudinile – ca subsistem instrumental-operaţional al personalităţii V. Inteligenţa – ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii VI. Creativitatea – ca subsistem reinformativ-constructiv al personalităţii VII. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a personalităţii VIII. Relaţiile dintre subsistemele personalităţii IX. Eul în structura personalităţii X. Nivelul interpersonal al personalităţii XI. Empatia – construct multidimensional al personalităţii XII. Probleme generale ale devenirii şi maturizării personalităţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA VÂRSTELOR (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor II. Perspective teoretice cu privire la dezvoltarea umană III. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani IV. Creşterea şi dezvoltarea copilului de la 3 la 6/7 ani V. Dezvoltarea copilului de la 6 la 12 ani VI. Adolescenţa – tranziţia de la copilărie la maturitate VII. Perioada adultă VIII. Perioada bătrâneţii Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE SOCIALĂ (Asistent univ. Simona Marica) Obiective I. Obiectul psihologiei sociale II. Scurt istoric al psihologiei sociale III. Psihologia socială în România IV. Persoana în psihologia socială V. Construcţia socială a Eului VI. Percepţia socială şi teoriile atribuirii VII. Teoria disonanţei cognitive VIII. Relaţiile interpersonale IX. Grupurile sociale mici X. Influenţa socială XI. Conducerea grupurilor XII. Atitudinile şi schimbarea lor

2 XIII. Grupurile mari şi fenomenele de masă XIV. Fenomenele de masă Bibliografie obligatorie BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) Obiective I. Psihodiagnoza ca domeniu specific II. Testul psihologic, mijloc principal în evaluarea psihologică III. Testarea intelectului: principii de interpretare; probe de capacităţi cognitive IV. Psihodiagnoza la vârstele mici şi foarte mici Întrebări de autoevaluare Bibliografie obligatorie TESTAREA PSIHOLOGICĂ (Prof. univ. dr. Mihaela Minulescu) I. Chestionare de evaluare a trăsăturilor-dimensiunilor personalităţii II. Chestionare adresate tipologiei personalităţii III. Chestionare construite pentru evaluarea unor personalităţi accentuate IV. Chestionare adresate condiţiei psihologice a personalităţii Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă Glossar DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE (Lector univ. drd. Monica Delicia Avramescu) Obiective 1. Deficienţa mintală 2. Deficienţa vizuală 3. Handicapul de auz 4. Sindromul hiperkinetic 5. Tulburările de comportament 6. Tulburările de limbaj 7. Polihandicapul Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIE MEDICALĂ (Prof. univ. dr. Florin Tudose) Obiective I. Obiectul şi relaţiile psihologiei medicale II. Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică III. Sănătate şi boală, adaptare şi stres

3 IV. Trăsături de personalitate în determinarea bolilor V. Vulnerabilitate, eveniment de viaţă, conflict şi criză VI. Mecanismele de apărare VII. Aspecte ale comunicării cu pacientul VIII. Medicină psihologică şi psihosomatică IX. Condiţii psihopatologice frecvente cu exprimare corporală X. Repere în psihosexologie XI. Psihologia intervenţiei terapeutice PSIHOLOGIE COGNITIVĂ (Lector univ. drd. Elena-Claudia Rusu) Obiective 1. Introducere în psihologia cognitivă 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţă 3. Atenţia şi conştiinţa 4. Percepţia 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare 6. Reprezentarea cunoştinţelor 7. Limbajul 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea 9. Decizia şi raţionamentul 10. Dezvoltarea cognitivă PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ (Conf. univ. dr. Nicolae Lungu) Obiective Partea I. Bazele teoretice şi metodologice ale experimentului. Tehnici psihofiziologice. Designul experimental şi determinări senzoriale 1. Metoda experimentală în psihologie 2. Componentele cercetării experimentale (Proiectul experimental) 3. Tehnici psihofiziologice 4. Demonstraţii şi lucrări practice în domeniul senzaţiilor Partea a II-a Modelarea experimentală a percepţiei şi a unor procese psihice superioare. (Atenţie, Gândire, Limbaj şi Memorie). 5. Modelarea experimentală a atenţiei 6. Modelarea experimentală a gândirii 7. Direcţiile de cercetare experimentală a limbajului 8. Modelarea experimentală a memoriei Bibliografie obligatorie PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE (Lector univ. drd. Graţiela Sion) Obiective I. Fundamentele ştiinţifice şi empirice ale psihologiei diferenţiale

4 II. Explicarea diferenţelor individuale: factori ereditari, factori de mediu, factori sociali III. Diferenţele individuale ca mod de structurare a personalităţii în raport cu dezvoltarea pe vârste, starea de sănătate fizică şi gen. Bibliografie obligatorie

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII Lector univ.drd. Mihaela Corina ŢUŢU

OBIECTIVE Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului. I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE: Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei, psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al secolului XX. Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie), nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul „personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea. La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri): a. caracteristici generalumane (universale), proprii tuturor oamenilor; b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri / categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia; filosofia. Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

1

Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. Klineberg. atât din considerente teoretice. a persoanei şi personalităţii. Stoetzel. volitive. personalitatea ocupă un loc central în psihologie. implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată. Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural. cât şi practice: • • din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. există mai multe tipuri de personaje: sociale. prin comportament. În ambele ipostaze. concret). care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. b. manifestare care se subordonează unui anumit rol social. Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la mediul social. să prezinte un tablou coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte. raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane. După O. biochimice. 1963). Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel. denumită prin diferite concepte. Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora. fiind o specificare a individului. rolul indică individului ce anume trebuie să facă 2 . desemnează persoana plus o notă de valoare. Rolul desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut.individualizează un om particular. în calitate de concept (personalitatea înglobează aproape toată psihologia. reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale. este echivalent cu rolul social. în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul biologic. nu există nici o experienţă psihologică. simte şi se comportă). din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanţi în optimizarea. „mască”. personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului. Precizări conceptuale: Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice.

b) Accepţiunea psihologică: personalitatea este un „ansamblu de condiţii interne”. Această controversă între nomotetic şi idiografic (ştiinţă – unicitate) este soluţionată în prezent de orientarea idiotetică (J. este inaccesibilă ştiinţei. c) Acceptiunea axiologică: personalitatea este un „ansamblu de valori. concret) – general (universal). Definiţii prin structură internă: personalitatea are o consistenţă proprie. 2. nu poate fi studiată. Lamiell). După criteriul sferei. Divergenţe metodologice în psihologia personalităţii: • divergenţa între orientarea idiografică şi orientarea nomotetică: problema raportului particular (individual. G. interiorizată. Tipuri de definiţii ale personalităţii: 1. delimităm două categorii de definiţii: 3 . Definiţii pozitiviste (formale): susţin că „structura internă”. Allport clasifică definiţiile personalităţii în trei grupe: • • • Definiţii prin efect extern: iau în considerare modul de manifestare a personalităţii în exterior. Divergenţa între orientarea statică şi orientarea dinamică: problema dimensiunii temporale a personalităţii. chiar dacă există. • Divergenţa între orientarea biologistică şi orientarea sociologist-culturologică: problema raportului dintre factorii biologici şi cei sociali în determinarea. Divergenţa între orientarea plană (liniară) şi orientarea ierarhică (plurinivelară): problema organizării interne a personalităţii. Accepţiuni ale conceptului de personalitate: a) Accepţiunea antropologică: esenţa personalităţii umane o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale în expresia lor subiectivă. Linton precizează că rolul este în fapt standardul comportamentelor dictate de un anumit statut. R.pentru a-şi justifica un statut sau altul. T. După criteriul conţinutului. o structură internă specifică. Toate aceste divergenţe au fost depăşite prin paradigma interacţiunii sistemice. • • • Divergenţa între orientarea atomar-descriptivistă şi orientarea sinteticstructuralistă: problema raportului «parte – întreg». condiţionarea personalităţii.

experimental). TEORII. Horney (psihanaliza interpersonală). e) să fie comprehensivă (să explice cât mai multe aspecte ale comportamentului. teorii dinamice. Pentru ca o teorie a personalităţii să fie validă. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în: teorii reductoare (elementariste). c) să aibă valoare euristică (să stimuleze direct cercetarea în definirea conceptelor operaţionale şi în precizarea modului în care acestea pot fi verificate empiric). teorii dinamice. b) să aibă consistenţă internă (să nu prezinte contradicţii interne). MODELE ŞI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITĂŢII În funcţie de diverse criterii. După gradul de apropiere-îndepărtare: teorii concordante. C. să plece de la ipoteze verificabile empiric. în funcţie de autorii lor: S. ea va trebui să îndeplinească următoarele caracteristici: a) să fie verificabilă (o bună teorie trebuie să posede concepte clare. contradictorii. pentru a favoriza exactitatea). A. Adler (psihologia individuală). diferite. Erikson 4 . teorii integrative. Din perspectivă evolutivă: teorii statice.G. teorii nomotetice. d) să dispună de economicitatea conceptelor (să utilizeze un număr cât mai redus de concepte pentru explicaţie). Considerăm necesară aprofundarea următoarelor teorii ale personalităţii. opuse. f) să aibă valoare funcţională (să îi ajute pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene şi să se autocunoască). teorii După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate): teorii multidimensionale şi teorii particulare. Jung (psihologia analitică). asemănătoare. teorii genetice. E. Definiţii multidimensional-globale: prezintă personalitatea ca entitate complexă. II. logice.• • Definiţii reducţionist-unidimensionale: reduc personalitatea la o singură componentă.. În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă analiza comparativă a biologizante. teorii de compromis. K. teorii neconcordante. putem vorbi de mai multe tipuri de teorii: • • • • • • După similitudinea sau unicitatea personalităţii: idiografice. Freud (psihanaliza clasică). teoriilor personalităţii. teorii personaliste. După factorii determinanţi: teorii radicale (absolutizante) – psihologizante şi sociologizante.

constantă. G. ca o structură globală şi unitară. G. personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice. 5 . modelul constructivist (teoriile psihologiei umaniste. Kelly (teoria constructelor personale). s-au corelat între ele permiţând elaborarea unor modele interpretativ-explicative ale personalităţii. Rotter (teoria controlului intern / extern).(dezvoltarea psihosocială a personalităţii). în procesul interacţiunii cu ceilalţi modificându-se însăşi construcţia propriei personalităţi. Teoriile personalităţii.B. Rogers (teoria centrării pe persoană). factoriale. până la elementul primar. dinamică. Psihologia ştiinţifică contemporană interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică.H. specific.J. Witkin (teoria dependenţei / independenţei faţă de câmpul perceptiv). individul se comportă similar în situaţii diferite. Rosenman (teoria personalităţii de tip A / B). personalitatea fiind raportată strict la sistemul social. Hampson). Cattell şi H. irepetabilă şi ireductibilă. Allport (teoria trăsăturilor de personalitate). interpretează personalitatea ca fiind o „construcţie socială” (S. W. Dintre ele. sistemică – interpretarea personalităţii ca sistem. consecvenţa comportamentului depinde de factorii situaţionali. Friedman şi R. psihanalitice) –utilizat de psihologia generală. în acelaşi timp. Mischel (teoria situaţionistă a personalităţii). relaţional şi grupal. şi anume: a. unică. R. b. J. structurală – consideră personalitatea ca întreg. C. Eysenck (analiza factorială a personalităţii). M. c. psihosocială – interpretează personalitatea în context situaţional concret. analiza separată a elementelor. menţionăm perspectivele: atomistă (asociaţionistă) – vizează descompunerea personalităţii în elementele sale componente. la situaţie. modelul interacţionist (teoriile psihosociale) – are în vedere interacţiunea dintre primele două modele (dintre persoană şi situaţie). d. în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare. şi care consideră personalitatea ca fiind o structură exclusiv internă a individului. rezultată prin interactiunea elementelor componente şi. fundamental al acesteia. depăşindu-se astfel limitele perspectivelor descriptivist-atomare şi. luându-se în considerare întregul univers relaţional al persoanei: cel intrapsihic şi cel situaţional concret.B. teoria constructelor personale) – s-a dezvoltat ca urmare a interacţiunii psihologiei generale cu psihologia socială şi psihologia personalităţii. modelul substanţialist (teoriile tipologice. • Într-un sens larg. totodată. H. modelul situaţionist (teoriile comportamentiste) – utilizat de psihologia socială. Aceste modele au dus la conturarea diverselor perspective de abordare a personalităţii.

Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. putem defini într-un mod sintetic personalitatea ca o „structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic”. Din perspectivă structural-sistemică. ea fiind un sistem dinamic. subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). gradul de dezvoltare. 6 . a teoriei generale a sistemelor şi a teoriei informaţiei. tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale. hipercomplex şi probabilist. integrarea. TEMPERAMENTUL – CA SUBSISTEM DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALITĂŢII 1.• Într-un sens restrâns. personalitatea este un ansamblu de însuşiri/trăsături psihice. Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul). Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. Înţelegerea deplină a personalităţii necesită o viziune în acelaşi timp structurală şi sistemică asupra alcătuirii şi funcţionalităţii ei. mobilitatea (plasticitatea). vom aborda inteligenţa ca subsistem rezolutiv-productiv al personalităţii şi creativitatea ca subsistem transformativconstructiv al personalităţii. ritmul reacţiilor şi trăirilor psihice. Ca entitate reală. El se manifestă în orice situaţie. menţionăm: consistenţa. expresivitatea psihică. De asemenea. fiind observabil încă din copilărie. respectiv a personalităţii ca macrostructură. Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt: impresionabilitatea. Dintre proprietăţile generale ale structurilor. deschis. impulsivitatea. III. Definiţie şi caracterizare generală Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. gândire. în orice împrejurare. o abordare din perspectiva ciberneticii. memorie. personalitatea conţine toate atributele sistemicului. subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile). afectivitate) şi se reflectă în comportament.

Între tipul de activitate nervoasă superioară (a. şi nu latura de conţinut (internă). alături de predispoziţii.) – definit prin intensitatea. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. 2.s. Locul temperamentului în cadrul personalităţii: în structura de ansamblu a personalităţii. Tipul de activitate nervoasă superioară formează baza neurofuncţională a temperamentului.s. Tipologii temperamentale: 7 . ci reprezintă modul de a fi. simpatie – antipatie). tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. el nu are o semnificaţie axiologică (nu există temperamente bune sau rele). temperamentul fiind fundamentul emoţional al personalităţii. şi are rol mediator între intensitatea. Rolul temperamentului în ansamblul personalităţii. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. Dacă tipul de a. structura temperamentală şi.n. în ontogeneză se formează profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. temperamentul este latura de formă („stilistică”). dar nu determină conţinutul vieţii psihice. În principiu. „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. Natura psihică a temperamentului este afectivo-reactivă. nu generează prin sine însuşi nici conţinuturi psihice nici performanţe. Temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ: structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume. integrarea lor în plan psihocomportamental (adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii) se realizează în ontogeneză. determină categoria de temperament. echilibrul şi mobilitatea proceselor centrale de excitaţie şi inhibiţie – şi temperament există o relaţie directă şi strânsă. Trăsăturile temperamentale au rol important în sfera relaţiilor interpersonale (atracţie – respingere. Însă. tipul temperamental sunt înnăscute reprezentând astfel. El influenţează personalitatea. stilul comportamental. nuanţează modul de manifestare a celorlalte laturi ale personalităţii. şi invers. pe fondul aceleiaşi scheme temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite.n. dezvoltarea psihică condiţionează modul concret în care se configurează acest temperament. întrucât însuşirile bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. respectiv. determinate genetic. ci ne arată doar cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă (sub aspectul indicatorilor psihocomportamentali).

stabileşte trei biotipuri – endomorf. cerebroton. ectomorf. Pende adaugă la criteriul morfologic pe cel fiziologic. 3. anestezic). c) criterii psihologice. după gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare – endoderm. 2. fiind: unimodale. tipul puternic neechilibrat. b. 3. rezultă următoarele tipuri: 1. (b) N. 2. în funcţie de cele 3 însuşiri (intensitate. microsplahnicii. Kretschmer stabileşte trei tipuri principale: 1) picnic – ciclotim.Criteriile de clasificare a temperamentelor pot fi împărţite în mai multe categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. tipul puternic. 3. tipul muscular. C. excitabil – generează temperamentul coleric. brevilin astenic. inert – generează temperamentul flegmatic. B. Biotipologia americană: Sheldon.P. 3. brevilin stenic. somatoton şi respectiv. echilibrat. 4. schizotimic. 2. • • Biotipologia franceză: Sigaud stabileşte patru biotipuri (1. Viola. 4. G. 3) atletic – vâscos şi un tip accesoriu (mai puţin individualizat): tipul displastic. 2. 2) leptosom (sau astenic) – schizotim. A. hiperestezic. mezomorf şi respectiv. tipul cerebral). longilin astenic. microsplahnicii. Prin combinaţia tipurilor picnic şi leptosom rezultă şase tipuri temperamentale: trei ciclotimice (1. tipul digestiv. greoi) şi trei schizotimice (1. Lombroso. e) criterii clinice. echilibru. c. mezoderm şi ectoderm. d) criterii psihosociologice. sintonic. hipomaniac. d. Tipologii morfologice sau bioconstituţionale: Clasice: • • Hipocrate a delimitat tipul corporal ftizic şi tipul apoplectic. Biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. În funcţie de raportul dintre cele două Contemporane: 8 . generând trei temperamente – visceroton. 2. 3. delimitând patru tipuri biopsihice: longilin stenic. mobilitate) ale proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit corespondenţa dintre tipul de sistem nervos şi temperament: a. Pavlov studiind tipul de a. normosplahnicii. bimodale şi trimodale. echilibrat. • Biotipologia italiană: (a). b) criterii psihofiziologice. E. tipul slab – generează temperamentul melancolic. Tipologii psihofiziologice: • I.s. tipul respirator. mobil – generează temperamentul sangvinic.n. tipul puternic.

• • D. special – gânditor şi intermediar. b) tipul afectiv. mental. încă trei dimensiuni (indici) temperamentale – persistenţa. • În funcţie de grupele sangvine. şi anume: gândirea. Heymans şi Wiersma (tipologia olandeză). Montain identifică 4 temperamente: a. perceptiv-imaginativ. intuitiv-introvertit. dinamismul proceselor nervoase. d) tipul gânditor. sentimentalextravertit. B.sisteme de semnalizare (senzorial şi logic). gânditor-introvertit. tipul limbic drept. N. uretral. În funcţie de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri. grupei sangvine 0 îi corespunde temperamentul melodic. 2. C. senzitiv-extravertit. c. Gheorghe Zapan (1984) a adăugat la cele trei însuşiri ale sistemului nervos stabilite de Pavlov. tipul cortical – stâng. grupei sangvine A îi corespunde temperamentul armonic. activism.. 4. 3. Pavlov stabileşte 3 tipuri: special – artistic. c) tipul artistic. direcţia – în cadrul a patru subsisteme: motor-general. b. cărora le corespund 4 temperamente: 1. identifică tipurile: extravert şi introvert. stabileşte tipurile: extratensiv. d. anal. şi anume: gânditor-extravertit. • • sentimental-introvertit. Hermann a identificat 4 tipuri cerebrale funcţionale. afectivitatea. grupei sangvine AB îi corespunde temperamentul complex. Tipologii psihologice: • • Freud – pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. afectiv. senzitiv-introvertit. • În funcţie de asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. rezonanţă. a stabilit 5 tipuri de bază: oral. pornind de la ideea că temperamentele sunt determinate de 3 componente psihologice – emotivitate. senzaţiile şi intuiţia. tonusul afectiv. Rorschach – tot în funcţie de orientarea spre lume. falic şi genital. Nebîliţin a introdus o a patra dimensiune (însuşire) a tipului de sistem nervos şi anume. 9 . grupei sangvine B îi corespunde temperamentul ritmic. Rezultă patru tipuri temperamentale: a) tipul activ. intuitiv-extravertit. H. Jung – în funcţie de orientarea spre lume. tipul limbic stâng. introtensiv şi coartat (retractat). Autorul indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea. tipul cortical drept.

sentimental. b. APTITUDINILE – CA SUBSISTEM INSTRUMENTAL-OPERAŢIONAL AL PERSONALITĂŢII 1. flegmatic. Berger şi A. 4. d. 5. Fromm: a. tipul nestatornic.instabil. tipul politic. Allport şi Vernon: a. Structura psihologică a aptitudinilor: Aptitudinea este o structură complexă. rezultând un mare număr de tipuri particulare. l. tipul religios. j. d. tipul amoral. tipul economic. e. structurate într-un mod original. c. b. tipul social. Schneider delimitează tipurile: a. exploziv. tipul depresiv.tipul productiv. b. tipul hipertimic. b. interesele senzoriale. G. Tipologii clinice (psihopatologice): • E. tipul exploziv. d. • K. amorf. Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale. astenic. în care se articulează şi se integrează diferite entităţi psihice. 3. coleric. Definiţie şi caracterizare generală Aptitudinile ne dau măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret. nervos. aviditatea. polaritatea. tipul teoretic. motorii şi fizice. isteroid (histrionic sau mitomaniac). d. tipul exploatator. Horney: a. i. abulic. tipul impulsiv. care permite efectuarea cu succes (cu rezultate peste medie) a anumitor tipuri de activităţi. 2. sangvinic. fanatic. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ. hipertimic. j. • R.tipul obsesiv. tipul bizar. apatic. Le Gall (tipologia franceză) adaugă la tipologia olandeză încă 6 componente psihologice – lărgirea / îngustarea câmpului conştiinţei. c. 8. g. c. după o schemă şi 10 . tipul complezent (dependent). Ele răspund la întrebarea: „ce poate face şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. apatic. K. h. i. 6. E. f. tipul receptiv.. g. f. Tipologii psihosociologice: • • • Spranger. h. f . 7. Le Senne. tipul fantastic. depresiv. neliniştit. multidimensională. pasionat. tipul agresiv. tipul detaşat. k. c. c. tipul acumulativ. tipul instabil:. Kahn distinge următoarele tipuri: a. IV. tipul nervos. tipul estetic. tandreţea şi pasiunea intelectuală –. tipul sensibil. D.prin combinaţia lor rezultă 8 temperamente: 1. e. E. 2. e. b.

aptitudinile speciale se subclasifică în aptitudini: artistice. eficienţă). Raportul înnăscut – dobândit Aptitudinea nu este nici înnăscută. 5. astfel obiectivarea ei în cadrul aceleiaşi activităţi şi la acelaşi individ are un caracter foarte variabil (în funcţie de natura sarcinilor şi a situaţiilor. executivă. elementare şi aptitudini complexe. aptitudinea parcurge 3 stadii: de structurare şi maturizare. În funcţie de genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. manageriale. atitudinile. Criterii de evaluare a aptitudinilor a) după produs (noutate. după gradul lor de complexitate. ci se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe. pedagogice.). temperamentul). Clasificarea aptitudinilor • • • După natura psihologică a elementelor componente. de vârstă etc. procesualoperatorie. 3. deprinderi şi priceperi. aptitudini intelectuale. originalitate. din punct de vedere genetic există 3 tipuri de componente: preponderent ereditar. Aptitudinea cuprinde următoarele verigi: informaţională. de optimum funcţional şi de regresie (în funcţie de vârstă şi de mediu). aptitudini psihomotorii. 11 .formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul. se diferenţiază trei tipuri de aptitudini: aptitudini senzoriale. b) după proces (viteza. sfera afectiv-motivaţională. dinamogenă şi de autoîntărire. nici determinată de mediu. Există diverse variante relaţionale între ereditate şi mediu (relaţii de interacţiune şi compensare reciprocă). c) după latura structuralfuncţională (structurare internă. Din punct de vedere evolutiv. După structura lor. sportive. Structura aptitudinii are un caracter dinamic. noutatea). de reglare. tehnice. modul de relaţionare internă şi modul de relaţionare cu: procesele psihice. 4. în funcţie de nivelul de dezvoltare al componentelor de bază şi modul de interacţiune şi articulare a lor. aptitudinile se clasifică în: aptitudini simple. contradictorii dintre fondul ereditar şi mediu (intrauterin şi extrauterin). preponderent de mediu şi care ţin de interacţiunea ereditate – mediu. cunoştinţe. ştiinţifice. În funcţie de sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. aptitudinile pot fi: generale şi speciale. În structura generală a unei aptitudini. durata.

Segal) evidenţiază o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. S. 12 inteligenţa concretă. Wechsler.P. Reprezentanţi: A. Abordări teoretice privind inteligenţa Abordarea psihometrică: centrată mai mult pe diagnoza inteligenţei. Bar-On. intrapersonală. • • • Fr. D. H. empatică.Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea în integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. muzicală. interpersonală. Salovey. Accepţiunea este însă limitată. Gardner. L. Mayer şi P. A. Când vorbim despre inteligenţă ca aptitudine generală avem în vedere nu atât conţinutul şi structura ei psihologică. spaţială. identifică 7 tipuri de inteligenţă: lingvistică. Binet. inteligenţa „subiectivă”. J. INTELIGENŢA – CA SUBSISTEM REZOLUTIV-PRODUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Tipuri de inteligenţă Există actual două mari accepţiuni ale noţiunii de inteligenţă: (a) Inteligenţa – ca sistem complex de operaţii. Cattell au delimitat două feluri de inteligenţă: fluidă (de tip A) şi cristalizată (de tip B). Th. 2. Paulhan distinge două tipuri de inteligenţă: inteligenţa „analitică” şi inteligenţa „sintetică”. D. inteligenţa socială şi capacitatea . ci şi forme specializate de inteligenţă (ce permit finalizarea cu succes a unui singur tip de activitate). V. Goleman. logico-matematică. introducând noţiunea de inteligenţă multiplă. Hebb şi B. şi anume: • • • Thorndicke delimitează 3 tipuri de inteligenţă: abstractă. D. (b) Inteligenţa – ca aptitudine generală. Hein. Terman. ci mai ales finalitatea ei (implicarea ei cu succes în numeroase şi variate activităţi). Simon. inteligenţa semantică. Binet diferenţiază patru forme ale inteligenţei: inteligenţa „obiectivă”. Conceptul de inteligenţă. ea fiind expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice. definirea inteligenţei ca o „sumă de abilităţi”. deoarece există nu numai o inteligenţă generală. Guilford delimitează patru tipuri de inteligenţă: inteligenţa simbolică. • J. kinestezică. inteligenţa practică inteligenţa de tip „literat”. practică şi socială. D. J. introducerea conceptului de coeficient de inteligenţă.

Abordarea genetică. procesual al creativităţii. efortul pentru finalizarea sarcinii depinde de personalitate. tipul de sarcini şi modul de utilizare al nivelului de inteligenţă este influenţat de personalitate.Teoria bifactorială: C. Thurstone şi J. Rapiditatea executării unei sarcini depinde de inteligenţă. Vernon. Piaget). Abordarea sistemică: R. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenţă. forma cea mai înaltă a activităţii umane. Privită dintr-o perspectivă specific psihologică. Spearman. VI. creativitatea constituie un fenomen general uman. utilitatea socială şi aplicabilitatea vastă). CREATIVITATEA – CA SUBSISTEM TRANSFORMATIV-CONSTRUCTIV AL PERSONALITĂŢII 1. Psihologia genetică depăşeşte abordarea factorială. 2. c. omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială: a.P. subteoria componenţială. faptul că ea nu se produce instantaneu. subteoria „celor două faţete”. Guilford. b. Sternberg dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. Teoria ierarhică: C. creativitatea apare în patru accepţiuni importante: 1. calitatea rezultatului depinde de personalitate. 3. Teoria multifactorială: L. ca proces (vizează caracterul fazic. valoarea. Dezechilibrările dintre inteligenţă şi personalitate determină regresia ambelor. Burt şi Ph. • • Dereglarea funcţionării inteligenţei se datorează tulburării (deteriorării) personalităţii. ci necesită parcurgerea 13 . Nivelul de dezvoltare a inteligenţei este o trăsătură intrinsecă inteligenţei. Accepţiunile noţiunii de creativitate: Într-o accepţiune foarte largă. supleţea/rigiditatea asocierilor depinde de personalitate.Abordarea analitică factorială. ca produs (se au în vedere: noutatea şi originalitatea produsului. Problema care se pune în cadrul acestor teorii este dacă inteligenţa are o structură unitară. Relaţia inteligenţă – personalitate: este descrisă de către psihologul francez A. cu 3 subteorii: subteoria contextuală. Sarton prin următoarele caracteristici: • • • • Precizia executării unei sarcini depinde de inteligenţă. centrându-se pe problema genezei inteligenţei ( J.

CARACTERUL – CA LATURĂ RELAŢIONAL-VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢII 1. restrictivă – caracterul este definit ca un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături. sensibilitate faţă de probleme. socioeducaţionali. psihologici: factorii intelectuali (inteligenţa şi gândirea divergentă). factorii afectiv-motivaţionali. se integrează organic în structura personalităţii. variabilitatea ideilor. a fi creator înseamnă a-ţi realiza maximal şi în mod original potenţialul propriu). capacitate de redefinire (Guilford). interacţiunea lor. identificarea cu problemele altor oameni şi culturi. capacitate rapidă de adaptare la orice situaţie. devenind astfel una dintre cele mai complexe dimensiuni ale personalităţii). c. G. Structura psihologică a caracterului • Atitudinile caracteriale: 14 . socioculturali. Definiţie şi caracterizare generală: Caracterul constituie latura de conţinut a personalităţii. Caracteristicile personalităţii creatoare • fluiditate. • lipsa de îngâmfare. ca potenţialitate general umană (creativitatea este o capacitate general umană. 3. b. • sensibilitatea pentru probleme. Există două accepţiuni fundamentale ale noţiunii de „caracter”: a. d. b. putând stimula sau inhiba creativitatea. toleranţa la situaţii ambigui. 4. elaborare. VII. se pune astfel problema stimulării potenţialului creativ – activarea şi valorificarea lui. factorii de personalitate (atitudinali. Prin creativitate. încrederea în propria activitate creatoare (C. omul valorizându-se pe sine însuşi. aptitudinali şi temperamentali). ca dimensiune complexă de personalitate (creativitatea integrează în sine întreaga personalitate şi activitate psihică a individului. 3. largă (extensivă) – caracterul este definit ca schemă logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic. originalitate (Lowenfeld). receptivitate la orice. 2. Factorii creativităţii: a. originalitate. în grade şi proporţii diferite. 2. Taylor). iluminarea. iar la rândul ei.unor etape. incubaţia. verificarea). Importantă este configuraţia factorilor. Wallace stabileşte patru etape ale procesului creator: pregătirea. fiecare individ dispune de un potenţial creativ. psihosociali. flexibilitate.

Atitudinea apare. structura atitudinală cuprinde două „blocuri” (segmente): (a) blocul de comandă / direcţional. Se evaluează numai printr-o operaţie de comparare a unei persoane cu altele. el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. care include operatorii de conectare. Nu orice trăsătură comportamentală este şi trăsătură caracterială. • Trăsăturile caracteriale: Trăsăturile caracteriale exprimă notele specifice ale atitudinilor caracteriale. atitudinea faţă de structura şi forma organizării psihice. În funcţie de obiectul de referinţă. atitudinea faţă de ceilalţi). specifică şi unică. relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă. care conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el. conducând la diverse tipologii caracteriale. atitudinile sunt clasificate în: atitudinea faţă de sine (imaginea de sine) şi atitudinea faţă de societate (atitudinea faţă de muncă. Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii: relaţii de ierarhizare. (b) blocul de execuţie. Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente cognitive. se elaborează sistemul atitudini-valori. astfel. Ponderea celor trei componente (cognitivă. specifică. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. de activare. ca o structură psihică multidimensională. care include structurile: cognitive. afective şi volitive. motivaţionale şi afective. Trăsătura caracterială reprezintă o structură psihică internă. definitorie pentru om. relaţii de compensare. relaţii de coordonare (de cooperare). ci doar cea esenţială. Când atitudinile intră în concordanţă cu normele sociale. ele devin valori. cu valoare morală. atitudinea faţă de diferite instituţii. de declanşare şi ai conexiunii inverse. 15 . pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii. coerentă cu toate celelalte. afectiv – motivaţională şi volitivă) în structura atitudinii poate fi foarte variabilă la nivel intraindividual şi interindividual. Din punct de vedere funcţional. ca notă distinctivă a personalităţii.Atitudinea este poziţia internă.

Clasificarea trăsăturilor caracteriale: • • Trăsături globale (care formează profilul caracterial). ci interacţionează unele cu altele. dimpotrivă. voliţionale. Trăsături particulare (cognitive. La rândul său. se organizează. Ca relaţii specifice avem în vedere: 1. de avantajare sau periclitare. c) relaţii de compensare. conducând în plan psihocomportamental la efecte diverse. ci modul specific în care ele se structurează şi relaţionează. Între subsistemele personalităţii se disting. b) relaţii de interinfluenţare. poate facilita / inhiba dezvoltarea unor trăsături caracteriale. patru tipuri de relaţii: a) relaţii de ierarhizare. nu atât gradul lor de dezvoltare. intersubiective. astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată. Temperamentul influenţează caracterul prin faptul că: nuanţează („colorează”) manifestările trăsăturilor caracteriale. reglează) temperamentul prin: inhibarea 16 . caracterul influenţează (controlează. Trăsăturile caracteriale se formează şi se individualizează prin interacţiunea elementelor cognitive. Au fost elaborate 3 modele caracteriale: modelul balanţei caracteriale.Trăsăturile caracteriale (la fel ca şi atitudinale) apar în perechi polare. cu efecte de echilibrare asupra personalităţii sau. VIII. independente unele faţă de altele. cu efecte pozitive / negative. predispune (şi nu determină) caracterul spre anumite manifestări. Important în existenţa concretă a individului este nu atât prezenţa / absenţa uneia dintre aceste dimensiuni. afectiv –motivaţionale. modelul cercurilor concentrice şi modelul piramidei caracteriale. efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat. se ierarhizează dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. afectiv-motivaţionale şi volitive. cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte laturi şi cu capacitatea caracterului de a le regla şi valorifica maximal. antagonice. se relaţionează reciproc. de dezechilibrare a acesteia. RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE PERSONALITĂŢII Dimensiunile (subsistemele. Relaţia temperament – caracter: este o relaţie de influenţare reciprocă. în general. d) relaţii de feed-back. laturile) personalităţii nu sunt separate. morale).

nu se poate concepe o etapă a creativităţii în care inteligenţa să nu fie prezentă. Temperamentul poate facilita / inhiba dezvoltarea aptitudinilor. atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitudinilor. 4. de concordanţă. cu cât nivelul de solicitare al inteligenţei este mai mare. nu atât nivelul de inteligenţă în sine. Eul este nucleul central al personalităţii. Inteligenţa este subordonată creativităţii. integrând nivelele comportamentale inferioare ei –folosind procesele psihice (inclusiv gândirea) – la rândul ei. Deşi creativitatea este mai mult decât inteligenţă. Profesionalizarea temperamentelor se referă la posibilitatea adaptării temperamenelor la . Relaţia aptitudini – atitudini (caracter): pot fi optime. Caracterul trebuie să regleze temperamentul. care asigură integrarea dinamică şi permanentă a 17 temperamentale poate conduce la modificarea aptitudinilor. 3. cu atât valoarea produsului original creat va fi mai mare. Important este. influenţa este pozitivă. Criteriile după care se evaluează această relaţie sunt: nivelul. astfel. dar nu în mod rigid (nu anihilându-l). EUL ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII Eul reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate. de compensare reciprocă (conducând la personalităţi armonice şi eficiente) sau situându-se la polul opus (generând personalităţi dizarmonice şi ineficiente).anumitor trăsături temperamentale (mai ales pe cele care se asociază în plan comportamental cu efecte negative). IX. cât modul de utilizare (steril /creativ) al inteligenţei. de compatibilitate. şi alţi factori. dinamica acestei interacţiuni explicând dinamica personalităţii. în afara inteligenţei (factorul esenţial). se integrează nivelului comportamental cel mai înalt (creativitatea). inteligenţa activă (optimală). Caracterul: poate facilita / inhiba punerea în valoare a aptitudinilor. Relaţia inteligenţă – creativitate: între inteligenţă şi creativitate există interacţiuni reciproce. valorizarea şi valorificarea maximă a trăsăturilor temperamentale asociate în plan comportamental cu efecte pozitive. Relaţia temperament – aptitudini: este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter. Modificarea manifestărilor activitate. Creativitatea presupune. este principalul mijloc prin care se exprimă creativitatea. 2. performanţele lor creative/noncreative se datorează factorilor non-cognitivi (afectiv-motivaţionali şi de personalitate). dificultăţile în formarea aptitudinilor pot fi însă depăşite prin antrenament sau compensare. Când persoanele dispun de un nivel optimal al inteligenţei. sensul şi caracterul direct / indirect al interacţiunii. mascarea sau compensarea temporară a însuşirilor temperamentale ce determină efecte dezadaptative. însă.

Allport. – la câteva criterii. s-a evidenţiat că Eul dispune şi de un puternic suport afectiv-motivaţional şi atitudinal. şi anume: a. funcţia de mediere şi reglare. se selimitează 4 profile de bază ale Eului: profilul somatic. Eul social. despre ceilalţi şi despre lume. şi anume: • • • Eul este un fapt de conştiinţă. c. gândirea. exprimă personalitatea. în acelaşi timp. orientarea finalistă. de fapt. Eul conţine personalitatea şi. reflexivitatea. Eul apare însă nu doar ca „nucleu” al personalităţii sau ca un simplu sistem al ei. esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa. 18 . profilul social şi profilul mixt. majoritatea lor au unele aspecte comune. personalitatea e mai largă decât conştiinţa. b. intenţionalitatea apar ca elemente primordiale ale Eului. Eul corporal (fizic). după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii. Astfel. ci o conştiinţă reflexivă (însoţită de gândire). spre realizarea scopurilor.informaţiilor despre sine. G. Eul îndeplineşte câteva funcţii esenţiale. organismul e mai larg decât personalitatea”. În cadrul personalităţii. Diversitatea definiţiilor date Eului poate fi redusă – în funcţie de elementele comune pe care le conţin. Eul psihologic. funcţia motivaţională. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează în cursul ontogenezei. prin interacţiunea permanentă dintre conştiinţa despre lumea externă şi conştiinţa de sine. Dincolo de diversitatea concepţiilor asupra naturii psihice a Eului. un construct între conştiinţă şi personalitate. proprietăţile (particularităţile) Eului. însă nu orice fel de conştiinţă. 3. 2. arăta: „conştiinţa e mai largă decât Eul. locul şi rolul Eului în structura personalităţii. În afara elementelor menţionate. profilul spiritual. în cazul Eului este vorba despre conştiinţa de sine. şi anume: funcţia cognitivă. Eul este. componenţa şi structura psihică a Eului. În funcţie de gradul de elaborare a celor 3 componente şi de modul lor de articulare şi integrare. Din punct de vedere structural. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. Eul include 3 componente intercorelate şi reciproc integrate: 1. ci ca un adevărat sistem de valori. generând astfel sentimentul identităţii.

pozitive (sociabilitate) – negative (izolare). astfel. În funcţie de cele 3 dimensiuni. generând. EMPATIA – CONSTRUCT MULTIDIMENSIONAL AL PERSONALITĂŢII 19 . NIVELUL INTERPERSONAL AL PERSONALITĂŢII Raportarea personalităţii la situaţie (modelul situaţional al personalităţii) a permis delimitarea unui nou nivel funcţional în cadrul personalităţii – în afara celui intrapersonal -. XI. comportamentul interpersonal concret. Contribuţia fundamentală aparţine psihosociologului R. Bales a elaborat şi o tehnică de determinare a personalităţii interpersonale. şi anume: nivelul interpersonal. cu orientări valorice diferite. teoria şi tehnica lui Bales au fost revizuite şi îmbunătăţite. Autorul (şi colaboratorii) construieşte acest instrument plecând de la modelul spaţial tridimensional al personalităţii interpersonale. în funcţie de expectaţiile membrilor grupului. Din combinarea celor şase caracteristici rezultă 27 de tipuri de personalitate interpersonală. şi nu personalitatea globală. Plecând de la cadrul său conceptual – teoretic. aceştia se specializează pe două domenii: domeniul tehnic al sarcinii şi domeniul socio. Ea se relevă acestora. consevatorism – radicalism. totodată. F. Bales construieşte 3 forme de chestionare privind evaluarea personalităţii interpersonale: forma „A” (de diagnostic).X. Ulterior. ce cuprinde 3 dimensiuni polare (ca tendinţe comportamentale în cadrul grupului): dominare – supunere. formele „B” şi „C” (de control. Personalitatea interpersonală: • reprezintă personalitatea individului aşa cum este ea percepută şi evaluată de ceilalţi membri ai grupului.afectiv. o metodă de determinare a personalităţii interpersonale. • • evidenţiază rolurile de grup: comportamentul persoanei în cadrul grupului din care face parte. Cercetările lui Bales au arătat că în cadrul interacţiunii dintre membrii unui grup. reflectă doar o parte (faţetă) a personalităţii. de validare). Bales care introduce conceptul de „personalitate interpersonală” şi elaborează.

şi anume: a. nu înseamnă pierderea propriei identităţi. b. Funcţiile empatiei sunt multiple: a. pentru a atinge nivelul de „maturizare empatică” (nivelul evoluat al condiţiei primare de a empatiza). acţiunile. Empatia se referă la punerea temporară în situaţia celuilalt şi la faptul că Eul se simte celălalt pentru a-i retrăi stările afective. de comunicare (interpersonală). cognitivă (de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt). ci se constituie şi se dezvoltă în cursul ontogenezei. adaptarea socială a personalităţii. Un aspect important îl reprezintă dezvoltarea acestei capacităţi (prin programe dirijate de antrenament empatic).” Transpunerea psihologică a Eului în psihologia celuilalt – ca mecanism al declanşării empatiei -. predictivă. Empatia nu este înnăscută. c. e. c. d. cognitivă (capacitatea de a prelua punctul de vedere al celuilalt. 20 . permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. începând cu proiecţia Eului pâna la identificarea cu celălalt). performanţială. deşi presupune identificarea cu celălalt.Empatia – capacitate specific umană – reprezintă transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane (capacitatea de a conştientiza. produs psihic (retrăirea stărilor afective. subiectiv). În cadrul unei definiţii sintetice şi operaţionale. gândurilor şi acţiunilor celuilalt. dobândit prin transpunere psihologică a Eului într-un model obiectiv de comportament uman. mai ales la persoanele aflate frecvent în situaţii relaţionale. Scopul empatiei îl constituie cunoaşterea şi ameliorarea relaţiilor interpersonale. gândurile. b. empatia include mai multe ipostaze. modul lui de a gândi şi de a-şi realiza rolul social. S. înţelege şi evalua stările. Fiind un construct multidimensional de personalitate. proces psihic (desfăşurare multufazică. însuşire aptitudinală – generală şi specifică – vizând aspectul performanţial: realizarea cu succes. a gândurilor şi acţiunilor celuilalt). de contagiune afectivă (contaminarea stării celuilalt). Empatia vizează două componente psihologice: a. gândurile şi acţiunile celuilalt). fenomen psihic (fapt interior. d. b. transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al celuilalt). Marcus consideră empatia ca fiind „fenomenul psihic de retrăire a stărilor. afectivă (capacitatea de a prelua stările afective ale celuilalt. la un nivel superior. a activităţii în cadrul relaţiei interpersonale). însuşire psihică (trăsătură de personalitate. transpunerea în stările afective ale celuilalt).

convingeri în raport cu lumea şi cu sine. de alţii şi de sine. ea devine. În funcţie de diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii. Constituirea şi maturizarea personalităţii implică atât aspectele structural – funcţionale interne ale acesteia. continuu. 6. distingem 4 tipuri majore de personalitate: A. Personalitate imatură psihosocial – simplitatea structurilor. psihoterapia. psihologia personalităţii. În funcţie de raportarea personalităţii (ca structură internă) la solicitările externe. funcţionalitate ineficientă. considerarea ca model educaţional pentru formarea altor personalităţi. coerent. scopuri. didactic. elaborarea unui sistem propriu de reprezentări. nobil. 7. Procesul devenirii personalităţii nu este permanent ascendent. 10. elaborarea. b. 4. 9. concepţii. capacitatea individului de a se pune în valoare. motive. Lewin stabileşte 3 niveluri de dezvoltare a acesteia: a. ci şi regresiv. capacitate de adaptare redusă. 5. se construieşte în cursul ontogenezei. dobândirea unui profil psihomoral bine conturat. crearea de valori sociale. neuniform.devenirea conştientă de lume. c. artistic şi literar. cât şi relaţia dintre structura internă şi factorii externi. 3. M. În acest sens. cu efecte dezadaptative (conduite marginale sau deviante). discontinuu. nivelul structurilor dezvoltate. integrarea armonioasă şi utilă în colectivitate. PROBLEME GENERALE ALE DEVENIRII ŞI MATURIZĂRII PERSONALITĂŢII Personalitatea nu este înnăscută. uniform. Devenirea şi maturizarea personalităţii implică o serie de aspecte ce trebuie luate în considerare.Ca domenii principale de implicare şi de cercetare a empatiei menţionăm: psihologia socială. nivelul structurilor semidezvoltate. domeniul medical. absenţa corelaţiilor logice dintre componente. K. de a se face recunoscut de alţii. 8. XII. Zlate consideră drept criterii esenţiale următoarele aspecte: 1. 21 . cu efecte adaptative. desfăşurarea unei activităţi utile şi recunoscute social. susţinerea şi argumentarea unor judecăţi de valoare întemeiate. începând încă din primele zile ale copilăriei. nivelul structurilor primare (globale). 2. formarea unei capacităţi de control şi autocontrol adecvate. atitudini.

autorealizare (A. capacitate de autoreglare. intuiţie. cu tendinţa spre patologic. Coan în 1974) are următoarele caracteristici: 1. funcţionalitate eficientă. prin accentuarea trăsăturilor caracteriale. prin accentuarea dimensiunilor globale ale personalităţii identifică tipurile accentuate: extravert şi introvert. flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii. trebuinţa spre unitate. securitatea emoţională (autoacceptarea). sănătate mentală. şi negative. rezultă tipurile de personalitate accentuată: hiperdemonstrativă. o filosofie unificatoare a vieţii (orientarea valorilor).Maslow). Personalitate matură psihosocial – complexitatea structurilor. depăşirea egocentrismului (raportarea caldă a Eului la ceilalţi). umor). 2. 3. 4. Allport identifică 6 caracteristici ale personalităţii mature: extensia simţului Eului. C. 3. 2. nestăpânită. trebuinţa spre flexibilitate. performanţă. Personalitatea accentuată – cea care prezintă caracteristici ce ies din comun (în sens pozitiv sau negativ) în raport cu media populaţiei. Rogers. Allport. distimic. 5. exaltat. Imporatant este nu doar natura psihică a trăsăturilor accentuate. combinarea lor şi efectele acestor combinări (pozitive / negative). eficienţă (personalitatea optimală. A fost amplu abordată în special de psihologia umanistă: A. El stabileşte mai multe forme de personalitate accentuată. personalitatea pozitivă). hiperperseverentă. emotiv. Personalitatea optimală (termen introdus de W. exigenţa Eului. ci şi numărul lor. anxios. obiectivarea Eului (autocunoaştere. percepţie realistă. flexibilitatea relaţiilor interpersonale. G. se situează la limita dintre normal şi patologic. predispune la manifestări patologice. hiperexactă. Personalitatea pozitivă ( termen introdus de reprezentanţii psihologiei pozitive. Maslow. în funcţie de accentuarea a 3 categorii de caracteristici: 1. La polul opus. Ca termeni echivalenţi ai personalităţii mature vom considera termenii: normalitate. 22 . rezultă tipurile accentuate: hipertimic. vom avea caracteristicile personalităţii imature. chiar una şi aceeaşi combinaţie putând determina şi efecte pozitive. adaptare. după 1990) se caracterizează prin: bunăstare spirituală. C. labil. în condiţii defavorabile de viaţă.B.unificare. prin accentuarea trăsăturilor temperamentale. Acest tip de personalitate a fost definit şi amplu descris de către Karl Leonhard.

Dacă personalitatea reală şi cea manifestată sunt faţete obiective. În funcţie de diverse criterii. şi tipuri de Eu. Diferenţe interindividuale. personalitatea manifestată (exteriorizată. 2004. Jung. Allport. personalitatea autoevaluată (imaginea de sine). 2006. Editura Trei. totodată. prin intervenţii educative şi terapeutice. tipul unitar şi armonios dezvoltat ( coerenţa şi concordanţa tuturor faţetelor). Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 2005. Editura Tehnică. tipul dedublat (cu o mare discordanţă între faţete). Tipuri psihologice. Corina Ţuţu. Toate aceste tipuri pot fi încadrate. Structura şi dezvoltarea personalităţii. f. Cunoscând tipurile de personalitate. 3. putem forma. Elaborând un model sintetic – integrativ al personalităţii. După modul de interacţiune al celor 6 faţete.6. Bucureşti. necorelată. Bucureşti. se configurează 4 tipuri de personalitate: 1. b. subordonarea sau chiar anularea celoralate). celelalte reprezintă faţetele subiective ale personalităţii. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. şi anume: a. Mihaela. nesistematică a faţetelor). 2. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Menţionăm faptul că tipurile de personalitate sunt. corija sau optimiza anumite particularităţi psihologice. putem încadra în cele patru tipuri majore de personalitate. personalitatea reală (aşa cum este ea în realitate. 5. 3. obiectivată în comportament). vol. M. 1991. Sheila Hayward. Mihai Golu. d. Editura Fundaţiei România de Mâine. personalitatea ideală (imaginea dorită). 4.D. Carl Gustav. 2. în mod corespunzător. tipul instabil (acţiunea independentă. personalitatea percepută (imaginea despre ceilalţi). personalitatea proiectată (imaginea pe care credem că o au ceilalţi despre noi). Zlate distinge mai multe „faţete” (laturi) ale personalităţii globale. Bucureşti. multe alte tipologii ale personalităţii. 23 . în cele 4 tipuri majore de personalitate. vol. Opere complete. evita. II. Ann Birch. 4. Gordon. Personaltatea destructurată – incapacitatea de adaptare. tipul accentuat (accentuarea uneia dintre faţete. Psihologia personalităţii. 1999. Fundamentele psihologiei. c. e.

24 . Marcus. 1997. Bucureşti. Editura Atos. Editura Victor. Elemente de personologie. Editura Polirom. Editura Ştiinţifică. Mihaela Roco.6. Empatie şi personalitate. Fundamentul cultural al personalităţii. Fundamentele psihologiei. Stroe. Mielu Zlate. 8. Tudora Sima. Creativitate şi inteligenţă emoţională. 7. 2000. 2004. Bucureşti. Iaşi. 9. 1968. 10. Editura Pro Humanitate. Ralph Linton. Bucureşti. 2001. Bucureşti.

Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia. cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. precum şi a procesului dezvoltării intelectuale şi morale la vârstele mici. cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi. Ca urmare. Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care. la rândul ei. este o ştiinţă a dezvoltării. 1 . drd.PSIHOLOGIA VÂRSTELOR Lector univ. dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate. pe când psihologia genetică. se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii. are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. contribuţiilor de prestigiu la cunoaşterea specificului fiecărei vârste. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. I. a trăsăturilor specifice fiecărui stadiu de vârstă. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului. precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului. Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului. centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. de la naştere până la moarte. a relaţiei dintre potenţele vârstelor şcolare şi planurile şi programele de învăţământ. Graţiela SION Obiective Cunoaşterea de către studenţii a problematicii vârstelor umane şi a specificului lor în timp.

J. De asemenea. Folosirea termenului de psihologia dezvoltării. finalitate şi evoluţie (Bideaud. majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de dezvoltare este termenul central. spun cercetătorii francezi citaţi. dar şi al involuţiei proceselor sau comportamentelor.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. ci. 2002. are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. life-span psychology) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette. aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului genetic care ar restrânge spun ei. Guidetti.P. Psihologia genetică reprezentată de A. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane.plecând de la studiul copilului. în limba franceză psychologie du développement sau în limba germană Entwicklung Psychology (germ. Pentru termenul de psihologia vârstelor. 1997). Piaget în Elveţia şi H. fără a o delimita strict la perioada copilăriei. p. 1978). p. psychology of life (life-span psychology). în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology. Pedinielli. de asemenea. noţiunile de continuitate. Psihologia dezvoltării (în engl. Sillamy. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu. Termenul de psihologia dezvoltării tinde să se substituie termenului de psihologie genetică pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor. acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. dimpotrivă aspectul lor evolutiv. psihologia dezvoltării la procesele evolutive. Houde.3). 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Neveanu. explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P. Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică. 2002. Gesell în Statele Unite. O accepţiune generală a termenului este 2 .

profesional (U. educaţional. Şchiopu. Studiul dezvoltării se realizează pe patru mari coordonate: descrierea. psihice. 1997). explicarea. este o abordare ce ţine cont de contextul social-economic. diagnoza şi consilierea. ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Schimbările sunt bine structurate pe vârste. 1997). Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi. deşi vârsta în sine nu le explică. încheierea perioadei de creştere nu duce la stoparea dezvoltării psihice sau la o încetinire a dezvoltării din acest punct de vedere. provizoriu sau definitiv. Ceea ce oferă în plus cercetările româneşti în psihologia vârstelor faţă de cele ale psihologiei dezvoltării anglo-saxone. respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice. dar evoluţia lor este relativ independentă una de cealaltă. ierarhizate în timp. în prefaţa la Psihologia vârstelor. precum şi aspecte ale dezvoltării personalităţii în contextul interacţiunii sociale.aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex. în funcţie de specificul dezvoltării: fizice. Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conţin în primul rând descrieri ale principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă. Explicaţiile 3 . psihice şi sociale. Există strânse corelaţii între tipurile de dezvoltare. De exemplu. socio-cultural. Şchiopu. când ritmurile de dezvoltare sunt mai apropiate. Cu alte cuvinte. dar creşterea este esenţială pentru fazele timpurii ale dezvoltării psihice. Transformările cantitative şi calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari categorii. drept ecran concret al constituirii identităţii şi subidentităţilor dominante. afective. Propune o viziune ce are în atenţie condiţionarea social-istorică a conduitei. dezvoltarea înseamnă modificări complexe biopsiho-sociale ale individului. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării. într-o etapă determinată a vieţii ca şi metamorfozele ce au loc sub influenţa standardelor sociale şi a vârstei biologico-psihologice. cognitive.

iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării umane. teoreticienii care consideră că dezvoltarea se datorează în mare măsură activităţii copilului. De aceea. a se maturiza şi a învăţa. Există un număr de subiecte de recurenţă în studiul dezvoltării încă nerezolvate. Creşterea se referă la modificări fizice care sunt în primul rând cantitative şi dimensionale.oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au influenţă asupra modului în care fiinţa umană îşi construieşte funcţiile şi procesele psihice. Alte subiecte se conturează prin faptul că anumiţi teoreticieni şi cercetători oferă şi descriu explicaţii foarte diferite ale dezvoltării. O a treia sarcină este de a construi teorii care să organizeze şi să interpreteze observaţiile în sprijinul formulării de predicţii. De exemplu. Interpretările extreme unilateralizează explicaţiile accentuând valoarea unuia din termeni. precum şi alte aplicaţii practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare şi intervenţie în cazul tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupra comportamentului sau capacităţii de învăţare. Problema dacă individul este văzut ca fiind activ sau pasiv se conturează ca un al doilea subiect important al dezvoltării copilului. psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie schimbările şi să descopere cauzele aferente schimbărilor. precum şi caracteristicile dominante. controversate. Se 4 . implicând adăugiri. care se pot constitui în teme principale. respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învăţării. În concluzie. Unul din subiecte este controversa ereditate – mediu. recomandări care au rolul de a creşte calitatea educaţiei la vârstele mici şi calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte. Aceste interpretări disjunctive nu mai sunt actuale. Un al treilea aspect este dacă dezvoltarea este un proces continuu fără întreruperi sau dacă constă din etape separate. vor ridica alte probleme şi vor construi teorii diferite de cele ale cercetătorilor care pornesc de la presupunerea că indivizii sunt receptori pasivi ai influenţelor de mediu. şi nu transformări. Aceste diferenţe se explică prin presupunerile de la care pornesc cercetătorii privind natura dezvoltării şi procesele de dezvoltare. dar continuă să rămână importante pentru contribuţia pe care o aduc la teoria dezvoltării. dezvoltarea înseamnă a creşte. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea procesului educativ. Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcţie de indicatorii de medie.

Zlate. rezultatul maturării în final este acelaşi. O altă lege se referă la variaţia vitezei de dezvoltare. De exemplu. Descrierea stadiilor şi statisticile arată nivelul „normal” al dezvoltării. Creşterea şi maturarea sunt două mecanisme interdependente: modificarea proporţiilor corpului depinde de maturarea endocrină. dar şi şansa de a exersa deprinderile acumulate. O a doua lege este cea a corelaţiei creşterii şi se referă la legăturile ce se stabilesc în organism între toate părţile. 4) sau celor fiziologice (M. cum sunt creşterea în înălţime sau greutate. Diferenţa principală dintre învăţare şi dezvoltare este că învăţarea presupune adaptare imediată pe termen scurt. Asemenea schimbări. Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice (Guy R. Chiar dacă secvenţa dezvoltării este aceeaşi pentru toţi copii. O primă lege este cea a continuităţii procesului dezvoltării de la concepţie la maturitate. acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. ca un copil să înveţe să meargă trebuie să aibă puterea fizică şi coordonarea musculară suficient dezvoltate. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Principiile generale ale dezvoltării guvernează evoluţia fiinţei umane de la stadiul de zigot până la stadiul de individ matur la vârsta 18-20 de ani capabil de a trăi independent în societate. În toate aspectele dezvoltării umane există o interacţiune între maturare şi învăţare. cum sunt modificările sistemului osos şi a masei musculare şi creşteri ale masei nervoase a organismului. cum ar fi creşterea numărului de ramificaţii nervoase şi a masei cerebrale. 5 . Lefrançois. în timp ce dezvoltarea presupune o adaptare treptată într-o perioadă îndelungată. Dar de vreme ce adaptarea se face prin creştere.pot identifica creşteri ale masei somatice. Maturarea este un termen folosit pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul copilului. funcţiile şi procesele sale în timpul creşterii şi maturării. 1993). Viteza maturaţiei diferă de la un copil la altul. nu toţi o vor parcurge în acelaşi timp şi cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. iar creşterea greutăţii depinde de maturarea ţesuturilor. dar nu specifică maturitatea individului care reiese mai ales din corelaţia dintre toţi factorii şi parametrii de dezvoltare. maturare şi învăţare. sunt exemple clare de creştere. Învăţarea în sens larg este definită ca rezultat al experienţei şi nu ca proces de maturare. p.

construind cadre explicative şi comprehensive asupra dezvoltării umane ca fenomen. psihologia dezvoltării se ocupă de individul uman de la naştere până la bătrâneţe. 6 . În sinteza prezentată aici vom trece în revistă behaviorismul. teoria cognitiv-constructivistă a lui J. teoreticienii dezvoltării au abordat diferenţele de învăţare şi comportament dintre adulţi şi copii şi modul în care se dezvoltă cronologic procesul de învăţare al copilului. concepte.Teoreticienii învăţării s-au ocupat de identificarea principiilor aferente învăţării şi nu de descrierea diferenţelor dintre procesele de învăţare la copii şi la adulţi. O teorie asupra dezvoltării se poate focaliza doar asupra dezvoltării cognitive. Abordările psihanalitice Abordările psihanalitice sunt cele care încearcă să identifice forţe existente. Aceste afirmaţii. adânc înrădăcinate în individ. De aceea. şi abordările psihanalitice. dar şi predicţii pentru fenomene. tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar să cuprindă cât mai multe dintre teoriile prezente în câmpul cercetării psihologiei dezvoltării. deoarece oferă posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării fizice şi psihice. organizate în teorii caută să ofere explicaţii. ipoteze. atât pentru timpul prezent. ideilor şi ipotezelor într-o manieră coerentă interrelaţionată cu aspect generalizator. Piaget sau a dezvoltării psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice. În opoziţie cu aceştia. teoriile învăţării sociale. 1. de regulă în plan inconştient. Piaget. PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANĂ Nevoia umana de încadrare logică a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze şi teorii care încearcă să explice realitatea în integralitatea sa. cât şi pentru viitor. Aceste forţe în interacţiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalităţii. aşa cum este cazul teoriei dezvoltării cognitivconstructiviste a lui J. mergând până la principii şi legi. II. principii. Teoria într-o definiţie largă este organizarea datelor. Studiul teoriilor dezvoltării este important.

fumatul). după cum dorinţele sexuale sunt încadrate drept dorinţe de libido. de aceea sexualitatea are o atât de mare importanţă în descrierea dezvoltării umane de către Freud. suptul degetului. Organizarea dinamică a personalităţii presupune mecanisme de funcţionare şi relaţii între instanţele ce o compun. Aceste mecanisme sunt: catharsisul. Instanţele personalităţii sunt: inconştientul ca rezervor al pulsiunilor şi energiilor instinctuale. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de 7 . refularea şi cenzura. Instinctul de supravieţuire are o importanţă secundară şi este legat de o relaţie cu mediul (Freud denumeşte mediul drept realitate). subconştientul sau preconştientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din inconştient şi instanţă intermediară între conştient – inconştient şi conştientul ca ultimă instanţă ce realizează schimbul de informaţii cu lumea reală – externă. 1975). Libidoul este sursa de energie pentru dorinţele sexuale. fundament care a deschis în primul rând un nou cadru de analiză. definind o nouă direcţie în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconştientului. sublimarea. cât şi cu lumea interioară din sfera inconştientului şi este definit de EU (EGO) şi SUPRAEU (SUPEREGO). Printre ideile fundamentale ale lui Freud este noţiunea de comportament uman şi. cât şi în practica sa. Atât în teorie. psihanaliza postfreudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său. Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizată după un model dinamic şi stratificat ierarhic. ci toate activităţile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cât de primar (de exemplu. în consecinţă. simbolizarea. Aşadar viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului.Părintele psihanalizei ca teorie şi metodă este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Dorinţele sexuale sunt foarte importante în sistemul lui Freud încât acestora el le conferă un termen special – libido. format din instanţe cu specializări funcţionale. Sexualitate nu înseamnă numai acele activităţi evident asociate cu sexul. direcţia pe care o ia dezvoltarea personalităţii derivă din două tendinţe foarte puternice: pornirea de a supravieţui şi pornirea de a procrea (Roazen. Sexualitatea este folosită de Freud într-un înţeles foarte larg. Pornirea de a procrea este însă în mod constant descurajată şi chiar împiedicată de realitate. relaţii ce se referă la dinamica pulsiunilor. dinamica exteriorizării pulsiunilor în conştient.

ID şi EGO Copilul devine interesant de organele genitale. Etapele dezvoltării psihosexuale: Etapa Orală Vârsta aproximativă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul. în final. Pe scurt. sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului 8 Anală Falică 8-18 luni 18 luni-6 ani . pasional – apare de la naştere Sursa instinctelor primare Freud împarte schimbările de motivaţie într-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activităţilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos). etapa genitală. înghiţitul şi joaca cu buzele. precum şi reţinerea lor. etapa de latenţă şi. instinctual. 1998.etape ale apariţiei. Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. etapa falică. Ego şi SuperEgo (vezi figura). denumirea fiecărei etape reflectă modificările în aria satisfacţiei sexuale pe măsură ce copilul se maturizează începând cu etapa orală. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu. trecând prin etapa anală. p. ID-ul este dominant. 3 2 1 SUPEREGO (SUPRAEU) Conştiinţa Sursa conflictului cu ID-ul EGO (EU) Mediator bazat pe realitate Locul constituirii mecanismelor de apărare ID (SINE) Primitiv. 36). muşcatul. teoria lui Freud identifică trei nivele ale personalităţii: ID. Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor.

îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. educaţia specială. a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. 1983 2. În 1950 publică lucrarea Childhood and Society. el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi. copil – aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi. educaţia timpurie. Erik Erikson – teoria dezvoltării psihosociale Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor şi este organizată în cercuri care depăşesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului. ID. ID. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. EGO. psihologia gestaltistă. tată. îngrijirea copilului. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. EGO. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale. SUPER EGO Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală. teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi. lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă. literatura şi arta. respingerea fixaţiilor sau regresiilor. Lefrançois. în acelaşi timp. dezvoltarea copilului. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi antropologia culturală. * După Guy R. 9 .Oedip sau Electra. psihologia şi consilierea confesională. accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului. SUPEREGO Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. psihologia socială. psihiatria. respectiv.

de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. individul capătă o dimensiune a competenţei sale. De exemplu. În fiecare stadiu are loc o criză. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. un sentiment de inadecvare şi de 10 2 3 3 ani la 6 ani 4 6 la 12 .Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă. iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. Erikson spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea nu se încheie cu adolescenţa. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii. ori un moment critic. a elibera ▪ conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber ▪ iniţiativă versus sentimentul de vină ▪ Relaţiile cu familia în general ▪ explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor ▪ nevoia de a produce şi construi lucruri versus ▪ sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate ▪ Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar ▪ Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii. Stadiile dezvoltării în perspectiva lui E. Erikson: Vârsta 1 de la naştere la 18 luni 18 luni la 3 ani caracteristici ▪ construirea încrederii versus pierderea încrederii ▪ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” ▪ autonomie versus îndoială sau teamă ▪ relaţia cu părinţii ▪ „a păstra” şi „a lăsa să plece”.

▪ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi.5 12 la 18 ani 6 perioada tinereţii 7 perioada de viaţă adultă 8 perioada bătrâneţii incapacitate care determină comportamentul ulterior de învăţare. folosind principiul pavlovian al condiţionării clasice. Acesta susţine ştiinţa obiectivă a psihologiei în ideea că orice studiu trebuie să se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli şi răspunsuri comportamentale şi nu pe structurile inconştientului. Un copil de 9 luni a fost învăţat să se teamă de un stimul neutru – un şobolan alb furios – după ce Watson i l-a arătat de câteva ori însoţit de un sunet terifiant. Watson. acesta face un experiment în 1920. ▪ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt. aplicat comportamentului copiilor. Behaviorismul În deceniile 3 şi 4 studiul copilului a fost profund influenţat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behavioristă – o tradiţie ce vine din concepţia de „tabula rasa” a lui J. ▪ intimitate versus izolare ▪ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. ▪ corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor ▪ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni. Behaviorismul a început în decadele anterioare cu cercetări efectuate de psihologi între care este importantă contribuţia iniţială a lui John B. prietenia. cooperarea. Copilul care la început a fost tentat să atingă micul 11 . de a muri 3. ▪ reproducere versus autoconstrucţie ▪ Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă ▪ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de”/ „a se ocupa de” ▪ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ▪ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi. sexualitatea. Impresionat de activitatea lui Pavlov. Locke asupra intelectului uman.

La vremea sa această recomandare a creat controverse în sensul că această abordare ştiinţifică a creşterii copilului. În locul căldurii şi dragostei. Watson recomandă părinţilor să folosească metode eficiente care să-i ajute pe copii să înveţe bunele obiceiuri. În acest moment. sugarul caută apropierea şi atenţia adulţilor care îl hrănesc. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform căreia organismul acţionează continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice şi reduce stările de tensiune. sete şi sex. Elementul cheie al acesteia este învăţarea. Pe măsură ce sunt satisfăcute conduite primare: foame. a fost considerată chiar şi de adepţii ei rece. Această conducere ştiinţifică a educaţiei trebuie să înceapă din primele luni de viaţă ale copilului printr-un program de hrănire rigid şi prin introducerea oliţei de la vârsta de 1-3 luni. în timp ce copilul va spăla vasele pentru a-şi primi banii de buzunar. Prima. În opinia sa copii trebuie trataţi ca tineri adulţi.obiect alb. rigidă şi extremă. bani asociaţi în mintea sa cu posibilitatea de a cumpăra dulciuri care devin reductori plăcuţi ai tensiunii conduitelor primare. ţinuţi pe genunchi. acestora li se asociază o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite învăţate. În lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomandă părinţilor să nu se manifeste afectiv pentru a preveni răsfăţul şi comportamentul dependent. Gesturile permise sunt legate de recompensă şi salut şi se rezumă la o strângere de mână sau bătaie pe umăr şi o mângâiere pe creştet. sărutaţi. Copii nu trebuie îmbrăţişaţi. dar blând. Ceea ce ştim astăzi este că recomandările lui Watson sunt prea dure şi nu ţin seamă de nevoile şi capacităţile copilului pentru a duce la o dezvoltare sănătoasă. a aplicat teoria condiţionării în creşterea copilului. În acest scop. După Watson behaviorismul american a urmat câteva direcţii de dezvoltare. foarte curând a început să plângă vehement întorcând capul să nu mai vadă. 12 . practica modernă recomandă părinţilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei în intervalul de la 18 luni la 3 ani. Watson consideră mediul ca fiind forţa supremă în dezvoltarea copilului şi crede că orice copil poate fi modelat de adult în orice direcţie dacă sunt controlate atent asociaţiile stimul – răspuns. De exemplu. comportamentul părinţilor trebuie să fie obiectiv şi ferm. iar factorii biologici (cei menţionaţi de Gesell şi Freud) sunt importanţi numai în măsura în care asigură fundamentul de bază pentru răspunsurile învăţate.

în schimb se concentrează pe comportamentul imediat al copilului şi pe forţele de mediu care influenţează comportamentul. Influenţa behavioristă se întrevede prin nevoia de testare şi experimentare şi studiul comportamentului. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii. opera lui Skinner privind condiţionarea operantă a început să fie larg aplicată ca o paradigmă de învăţare behavioristă în psihologia copilului. teoria lui Freud a prevăzut că frustrarea intensă a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate şi neadaptare comportamentală. dezaprobare parentală sau izolarea în camera sa. Teoreticienii învăţării au adoptat această ipoteză a legării agresiunii de frustrare şi au studiat-o în 13 . cum este agresiunea. Skinner a aplicat această teorie pentru a-şi creşte propria fiică. comportamentul unui copil poate fi îmbunătăţit dacă este urmat de orice fel de întărire. cât şi oamenii continuă să se comporte în maniere care duc la rezultate plăcute de toate felurile şi încetează manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplăcute. 4. După Skinner. În contrast cu acestea. dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii. Freud.O altă direcţie a orientării behavioriste este a condiţionării operante a lui Skinner. o jucărie nouă. A fost obişnuită să folosească oliţa ce avea un dispozitiv care declanşa o melodie ori de câte ori copilul o folosea cu succes. pe lângă hrană şi băutură. Teoria învăţării sociale Plecând de la teoria psihanalitică (după unii autori). Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială. Ca urmare. El a observat a atât animale. altele cum ar fi lauda. Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape cărora le corespund vârste aproximative. acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului. abordările behavioriste – numite şi abordări despre dezvoltare în baza învăţării – nu descriu etape de dezvoltare. zâmbetul. în anii ’30 cercetătorii studiază posibilitatea de testare a predicţiilor psihanalitice şi de transpunere a acestora într-o teorie a învăţării. iar Piaget accentuează dezvoltarea intelectuală. Acesta respinge ideea lui Hull cum că reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul să înveţe. De exemplu.

Controlul părinţilor devine în ultimă instanţă conduită secundară. Hull. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obţinerea apropierea fizice. atenţie şi aprobare reprezintă pentru părinţi un instrument puternic de a-l învăţa pe copil regulile vieţii sociale. căruia i-a fost şi student şi mai apoi coleg în anii petrecuţi la Yale. Alţi teoreticieni ai învăţării sociale şi-au propus să demonstreze că învăţarea observaţională şi imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilăriei. După al Doilea Război Mondial teoria învăţării sociale devine una din forţele dominante în domeniul cercetării dezvoltării copilului. Această dorinţă de apropiere. căldură şi afecţiune a copilului este esenţial pentru dezvoltarea acestuia. metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea. Interesul special pe care Sears îl arată teoriilor învăţării se poate explica prin apropierea de Clark L. atenţia sa se concentrează pe comportamentul însuşit al copilului datorită asocierii cu reducerea conduitei primare. dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul în care copiii şi adulţii achiziţionează noi răspunsuri. Robert Sears este deschizătorul de drumuri în domeniul teoriei sociale în dezvoltarea personalităţii. Albert Bandura a efectuat o serie de investigaţii de laborator pentru a demonstra că învăţarea observaţională numită 14 . Alte influenţe asupra lucrărilor sale vin din perspectiva învăţării sociale. După Sears modul în care părinţii satisfac nevoia de hrană.detaliu. în special influenţa lui Dollard şi Miller cu care Sears a colaborat într-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei învăţării la problemele sociale imediate. din care se naşte o nouă teorie: teoria învăţării sociale. Hrănirea promptă. aprobării părinţilor. Teoreticienii învăţării sociale acceptă principiile condiţionării şi întăririi identificate de behaviorişti. Se conturează astfel o serie de variante teoretice. Cu această constatare. atenţiei. comportamentul dependent şi autocontrolul copiilor. Adoptând teoria lui Hull. De aceea cercetările lui Sears se ocupă în principal de practicile de creştere a copilului – hrănire. domeniul dezvoltării copilului intră în mediu de laborator controlat ştiinţific. pedepsire. Copiii şi-l însuşesc ajungând la autocontrol şi conştientizare. Reacţiile agresive ale copiilor sunt legate de măsura frustrării prin care au trecut şi de recompensele şi pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard. precum şi satisfacerea altor necesităţi de dependenţă ale copilului sunt considerate ca bază a învăţării sociale ulterioare. 1939).

poate fi un moment de depăşire a propriei temeri. schimbările recente care au apărut în domeniul dezvoltării copilului în ansamblu. Behaviorismul şi teoria învăţării sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. de a reţine şi abstractiza. modelarea şi manipularea indiciilor situaţionale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor şi pentru a spori adoptarea de către aceştia a unor răspunsuri acceptabile social. care au demonstrat atracţia copiilor faţă de modele calde şi puternice şi care posedă obiecte dorite de ei sau alte trăsături. Modificările comportamentale se referă la un set de proceduri practice care combină întărirea. copiii speră să obţină propriile resurse de valoare pentru viitor. Comportându-se ca aceste modele. au făcut ca teoria să devină mai cognitivă. 5. El postulează un efect de continuitate între procesele biologice de adaptare a organismului la mediul în care trăieşte şi procesele psihologice unde factorii exteriori şi interiori ai 15 . conduita prosocială şi imitaţia conduitei sexuale. dar s-au dovedit a fi eficiente şi pentru rezolvarea unor probleme inerente copilăriei. confirmând abilitatea copiilor de a asculta. J. Cu toate acestea. Bandura recunoscute că de la vârste foarte timpurii copilul achiziţio-nează multe din răspunsuri ascultându-i pe ceilalţi din jur. reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afectează imitaţia şi învăţarea. Întrebarea „ce anume îi face pe copii să dorească să imite comportamentul anumitor modele” a găsit răspuns prin cercetările lui Bandura şi a celor ce au continuat studiile. Piaget – teoria cognitiv-constructivistă a dezvoltării Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria sa sunt preluate din biologie şi logică. Cercetările lui Bandura continuă să influenţeze în mare măsură studiile privind dezvoltarea socială a copiilor. Bandura arată că pentru un copil care se teme de animale. să privească doi colegi care se joacă cu un câine. De exemplu.modelare reprezintă baza unor mari varietăţi de comportamente însuşite ale copilului cum ar fi agresiunea. fără pedepse sau recompense directe. Aceste principii se aplică pe scară largă copiilor cu probleme comportamentale. Întărirea şi modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru că le lipseşte acel comportament social afectiv.

fie modificânduse sub presiunea lumii exterioare. Asimilarea şi adaptarea intervin în toate actele de inteligenţă. 16 . acomodare. adaptarea schemei la realitatea obiectelor. prin acomodare. de asemenea. funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare. Astfel. adică de structurare prin incorporare şi. structuri de grup). Mecanismul intern pe care se bazează dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilării şi acomodării care caracterizează omul din primele zile de viaţă. Echilibrul între asimilare şi acomodare duce la adaptare. Asimilarea se realizează graţie schemelor care se vor modifica prin acomodare. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau acţiunilor individului. Acomodarea comportă. Sursa existenţei şi a modificării schemelor reiese din cele două momente ale adaptării unui individ la mediul său. Fenomenul invers asimilării se numeşte acomodare. astfel că atunci când o schemă se dovedeşte inadecvată în faţa unui obiect nou. Nu percepem schema. Stadiul în această perspectivă presupune: ‰ ordinea diferitelor achiziţii este neschimbată. se consolidează prin exerciţiu. şi cunoaştere care rezultă într-o interacţiune între subiect şi obiect. O schemă se conservă. aşa cum omul asimilează substanţe şi le transformă tot aşa pe plan psihologic. deci. Schemele perceptive sunt entităţi abstracte ca şi schemele mentale care corespund structurii unei acţiuni. iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri logico-matematice. acestea fiind: asimilarea şi acomodarea. Forma cea mai înaltă de adaptare mentală după Piaget este inteligenţa. inteligenţa este acomodare la mediu şi variaţiile sale. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. Piaget prezintă dezvoltarea din perspectiva stadialităţii genetice. Pe plan biologic. dar se poate modifica fie generalizându-se. adaptare). obiectele suferă transformări când sunt asimilate. iar adaptarea intelectuală comportă un element de asimilare. se produc modificări şi diferenţieri ale schemei. Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea. dar percepem acţiunea.dezvoltării sunt indisociabili.

‰ există o structură proprie a stadiului şi nu doar o juxtapunere de proprietăţi. S-a dovedit că primii ani de viaţă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic şi emoţional de mai târziu şi în cele din urmă. Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viaţă: ‰ hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriţionale. să ofere siguranţă şi să fie stimulativ. ‰ Stadiul operaţiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani. emoţionale şi sociale şi nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. manevrarea cu mai multă precizie a obiectelor din jur. Caracterizare generală Spre deosebire de perioada anterioară. ‰ Stadiul operaţiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani. Din această cauză. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 1 LA 3 ANI 1. mediul în care creşte şi se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv. Stadiile dezvoltării conform teoriei lui J. Perioada se caracterizează prin expansiune enormă a conduitelor motorii şi verbale. 17 . Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor: de la naştere la 2 ani. Cercetările au pus în evidenţă mai multe tipuri de nevoi ale copilului în primii ani de viaţă ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice. O altă caracteristică a perioadei este animismul şi antropomorfismul ca şi caracteristici generale ale gândirii copilului antepreşcolar. ‰ atât stadialitatea genetică. ‰ III. copilul dezvoltă un început de independenţă dezvoltând mersul. sau a altor agenţi fizici sau chimici). vorbirea. ‰ că această structură reconverteşte achiziţiile anterioare care nu dispar ci se manifestă în altă formă (în situaţii regresive pot reapărea). ‰ fiecare stadiu conţine germenii trecerii la următorul. ‰ Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani. ‰ protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viaţa precoce. ‰ fiecare stadiu conţine un moment de pregătire şi unul de stabilitate. cât şi cea dinamică sunt subdivizate în substadii (abordarea pe vârste). pentru dezvoltarea intelectuală.

(Florin Iordăchescu. de regulă. care să-l ajute să-şi stimuleze dezvoltarea autocontrolului. ‰ factorii de mediu – nutriţia – element esenţial în dezvoltarea procesului de creştere. hormonali şi de mediu. particulare fiecărui ţesut. ‰ Stimularea dezvoltării intelectuale se începe în perioada de sugar şi se face. Nevoile emoţionale şi sociale ale copilului: ‰ Să crească într-o familie unită. excesul determină accelerarea creşterii fără maturaţie (gigantismul). prin imunizări etc. adaptate nevoilor copilului. Dacă copilul are probleme cu dezvoltarea cognitivă şi cu dezvoltarea îndemânării. 1998. în special de către mamă. mai ales faţă de cei cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale. ‰ Să se cultive sentimentul de respect pentru propria viaţă şi viaţa celorlalţi Nevoile pentru dezvoltarea intelectuală corespunzătoare a copilului ‰ Se vor crea o serie de facilităţi educaţionale. ‰ factori hormonali – între aceştia hormonul de creştere este indispensabil pentru reglarea creşterii scheletice. 199) 2.‰ prevenirea bolilor prin asigurarea condiţiilor de locuit. ‰ Să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului. părinţii să aibă o atitudine echilibrată. p. de compoziţie şi funcţie celulară. prin supravegherea stării de sănătate. iar deficitul acestui hormon se exprimă prin încetinirea proceselor de creştere şi maturare. iar în cazul copiilor bolnavi. pentru a asigura nevoile emoţionale deosebite ale acestora. ‰ factori ereditari – influenţează ritmul de creştere şi valorile definitive ale parametrilor de creştere. ‰ Să i se asigure o stare de sănătate bună. Ritmul de creştere. stimularea senzorială se va face de către specialist. conform programelor genetice. Dezvoltarea fizică Prin creştere se înţeleg acumulările cantitative ale dimensiunilor corporale. de către părinţi. dezvoltare şi maturaţie depinde de factori ereditari. 18 . Dezvoltarea şi maturaţia reprezintă noţiuni calitative referitoare la diferenţieri de structură. sub supravegherea strictă a adulţilor care au ca grijă principală binele acestuia.

a membrelor. tradiţii culturale în strânsă legătură cu factorii nutriţionali. ‰ factorii psihici şi emoţionali contribuie în mare măsură la confort prin ambianţa familială. Principalele achiziţii psihice ale perioadei 19 . 1975 p. În primul an. În România aceste măsurători au fost elaborate de Institutul de Igienă Bucureşti. la 1an ajunge la 1. climatul afectiv. se constată o egalizare a celor două perimetre spre vârsta de 1 an. calitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii. Activitatea corelată a diferitelor regiuni şi zone cerebrale se dezvoltă foarte mult. după care perimetrul cranian rămâne progresiv în urma celui toracic. Elementele de maturaţie sunt reprezentate de dezvoltarea relativă a masivului facial cu dispariţia treptată a aspectului particular al nou-născutului. dentiţiei (Ferrier P. acestea sunt standarde de referinţă reflectând nivelul dezvoltării fizice la diferite grupe de vârstă. În raport cu perimetrul toracic care la naştere este mai mic decât cel cranian. 1983). Este important de ştiut că cifrele rezultate din măsurătorile parametrilor antropometrici sunt confruntate cu valorile din standardele de referinţă care ţin seama de zona geografică. Au loc osificări la nivelul craniului prin închiderea fontanelelor.E. vârstă şi mediul de provenienţă (rural/urban). coloanei vertebrale. Stress-ul psihic provocat de mediul ambiant nefavorabil influenţează negativ procesul de creştere. La 3 ani ritmul de creştere este mai diminuat faţă de perioada anterioară. Are loc progresia în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului de la 980 gr.100 gr. Raporturile segmentare dintre trunchi şi membre arată că membrele cresc mai rapid decât trunchiul până la pubertate după care se inversează ritmul de creştere. iar înfăţişarea generală a organismului se modifică. 55-73). 3. obiceiuri elementare. sex.‰ factorii socioeconomici influenţează creşterea organismului copilului prin modul de viaţă..5 kg. Se dezvoltă sistemul muscular şi a ligamentelor ceea ce va duce la o mai mare agilitate a corpului. iar la 3 ani de 15 kg Talia creşte de la 74 cm la 92 cm După vârsta de 1 an valoarea medie aproximativă a înălţimii în centimetri se poate afla din formula: vârsta (în ani) × 6 + 77 (Nelson. iar diferite reacţii înnăscute încep să se condiţioneze (la 2 ani şi jumătate apare controlul sfincteral). la 3 ani. greutatea medie este de 9. a cutiei craniene. Segmentele corpului au ritmuri de creştere inegale.

să ridice. Aceste legi sunt: ‰ Legea dezvoltării cefalo-codale. Acum este capabil să împingă. Se perfecţionează mişcările mâinilor în rapiditate şi precizie (încă de la un an şi câteva luni copilul poate bea din cană.Perioada antepreşcolară se caracterizează prin trei achiziţii importante: mersul. Dezvoltarea se derulează urmând câteva legi generale care permit înţelegerea mecanismelor dezvoltării. Dezvoltarea psihomotorie. Aceste achiziţii permit copilului un acces mai mare la mediul înconjurător. învârtire. prin exersarea mersului el dezvoltă o autonomie faţă de adult ceea ce înseamnă baza independenţei de mai târziu. ba mai mult decât atât la stăpânirea şi modificarea lui. un copil privat de îngrijire şi nestimulat va prezenta un retard important în achiziţiile sale. Dezvoltarea motricităţii trece din faza ei incipientă „de tatonare” în faza ei de adevărată expansiune. Această înseamnă lărgirea controlului de la segmentele centrale la segmentele 20 . la apucare. să tragă. Termenul de „psihomotricitate” este folosit pentru a exprima faptul că dezvoltarea motricităţii este legată de celelalte progrese în dezvoltarea intelectuală şi socioafectivă. Posibilitatea copilului de a se mişca conduce la experimentarea de noi senzaţii dezvoltând experienţa cognitivă. sertarele şi să culeagă obiecte mici între degete. Ea ilustrează progresele mielinizării într-un sens proximo-distal. Dezvoltarea psihomotorie este progra-mată genetic pentru fiecare specie. La doi ani este capabil să deschidă uşile. copilul va exersa un control din ce în ce mai mare asupra muşchilor. dulapurile. În acelaşi timp. Acestea au fost descrise de Gesell şi ilustrează progresul maturizării nervoase cu efectele sale asupra controlului motricităţii. mâncând cu linguriţa). De aceea. descendent de la muşchii oculari. Mielinizarea fibrelor nervoase se realizează progresând de la zona creierului la zona de bază a coloanei vertebrale. Achiziţia mersului este o bună ilustrare a acestei interrelaţii. adică de la ceea ce este la mică distanţă către ceea ce se află din ce în ce mai departe. dar asta nu înseamnă că mediul nu intervine ca factor de modulare a celui genetic. De exemplu. târât. apoi ai spatelui permiţând poziţia şezând. să spargă. reprezentarea şi limbajul. de la manevrarea imprecisă. Copilul îşi dezvoltă capacităţile de la mersul şovăit la alergat. la muşchii gâtului. să smulgă. apoi controlul membrelor inferioare adăugând achiziţia poziţiei bipede. redresând capul. căţărat. desfacere. ‰ Legea dezvoltării proximo-distale.

urmărecade repede reşte un obiect de la linia mediană Ţine capul Urmăreşte un obiect până la 180°. Mimică la figura umană. Surâde când i se vorbeşte. inexpresivă. adaptate după Gesell: Vârsta Motricitate (luni) (M) 1 2 Adaptare senzorială (A.) Capul moale Ascultă sunete Vede un obiect în linie mediană Ridică uşor Priveşte mâna exacapul care minatorului. tonusul axial va creşte pentru a permite redresarea trunchiului pe când tonusul muşchilor flexori (ai braţelor şi picioarelor) se va diminua pentru a permite gradul de sensibilitate necesar staţionării în picioare şi mersului. Tonusul este legat de evoluţia posturii.S. priLimbajul (L) Reacţii Sociale (R. râde.S. permiţând de asemenea gesturi din ce în ce mai precise şi minuţioase (de la regiunea pelviană la picioare. achiziţia ultimă fiind cea legată de mişcările mâinii unde controlul degetelor este din ce în ce mai perfecţionat dezvoltând motricitatea fină. Principalele achiziţii psihomotorii până la vârsta de 3 ani conform datelor IOMC – Bucureşti. apoi la nivelul articulaţiei cotului şi apoi în palmă. emite vocale izolate Gângureşte. ‰ Evoluţia tonusului şi a posturii. ‰ Normele dezvoltării. de la umeri la mână şi aşa mai departe). deoarece copiii hipertonici stau în picioare mai mult decât ceilalţi şi cei hipotonici au un control mai bun al motricităţii fine. căci este importantă variaţia propriei curbe de dezvoltare pe care se evaluează progresul.) Mici zgomote Figură guturale. Mişcările devin astfel mai suple şi mai adaptate. Evoluţia prehensiunii este efectiv o bună ilustrare a acestei legi deoarece putem constata că controlul mişcărilor dirijate ale copilului asupra unui obiect apar mai întâi la nivelul umărului. Tonusul muscular al nouluinăscut va evolua diferit în funcţie de muşchii solicitaţi şi anume. progresul copiilor hipertonici sau hipotonici nefiind similară.periferice facilitând progresul în controlul de la grupele de muşchi mari la grupele de muşchi mici. observă examinatorul. Evaluarea dezvoltării unui copil se realizează raportat la propriul ritm de dezvoltare şi nu numai prin raport la grupa de vârstă de referinţă. Gângureşte când se vorbeşte 3 21 .

prehensiune precară. Răspunde la nume. înţelege. recunoaşte biberonul. prehensiune palmară. se întoarce de pe o parte pe altă. mângâie imaginea din oglindă. apucă al treilea cub. Prinde cu amândouă mâinile. surâde şi vocalizează la vederea propriei imagini din oglindă. Suge jucării. cade în mâini. Vede imediat un obiect. Îşi ţine biberonul. Pricepe „nu”. priveşte alt obiect. culcat duce piciorul la gură. Ma. ţine un cub. tata. Recunoaşte jucării. ţine un cub. 9 10 Stă în pi- . ridică mâinile după obiecte. duce obiectele la gură. 8 Ia două cuburi în cele două mâini. Ta. Stă în şezut susţinut. Prehensiune medio-digitală 5 veşte un obiect mai mult de un minut. 6 Întoarce capul la sunet. Ta. Descoperă un 22 Silabe izolate. prehensiune radio-palmară. Ba. Apucă bine alimente solide.4 Stă o fracţiune de secundă susţinut Ţine capul drept stabil. încearcă să reapuce un obiect căzut. Loveşte un cub de altul. zgârie diferite obiecte. Stă în şezut. gângureşte spontan Diferenţiază pe străini. se ascunde după o cârpă Surâde la imaginea din oglindă. imită sunete. mama. priveşte al doilea. Pricepe 7 Spune „m…m…” Vocalizări silabice. vocalize Strigă în puseuri Surâs spontan. încearcă să localizeze un sunet Urmăreşte cu ochii obiecte dispărute. Gângureşte. se ţine în picioare când e susţinut de mâini. mănâncă singur un biscuit. Papa. În decubit dorsal ridică picioarele în sus. încearcă cu insistenţă să apuce jucării.

urcă scările ţinut de o mână. Bea singur din ceaşcă. ascultă ordine. se aşază singur pe un scăunel. cere când vrea să mănânce şi să bea. aşază un cub pe o suprafaţă. limbaj sub formă de jargon. răspunde la nume Spune două cuvinte. se ridică susţinut. utili- Turn din 5-6 cuburi Imită cu creionul pe hârtie linii 23 . repetă cuvinte. Mănâncă corect cu lingu- 18 21 24 Merge singur şi repede. Urcă şi coboară pe o scară susţinut de o mână. dă cu piciorul în minge. Fraze din 3-4 cuvinte. prehensiune cu opozabilitate În picioare. Aleargă fără să cadă 10 cuvinte şi nume proprii. Aşază jucării pe o suprafaţă. denumeşte imagini din cărţi cu poze. 20 de cuvinte. 4-5 cuvinte. urcă scările ajutându-se de mâini obiect ascuns sub privirea sa. mâzgăleşte spontan pe hârtie. Merge. controlul sfincterelor pe parcursul zilei.11 12 cioare. Turn din două cuburi. arată când doreşte un obiect Încearcă să mănânce singur cu linguriţa. Se joacă şi cercetează diferite obiecte. încearcă să întoarcă paginile unei cărţi. mama. Controlul parţial al sfincterelor. imită sunete. pricepe să dea obiecte la cerere. arată celor din jur ce îl interesează. Încearcă să construiască un turn din cuburi. mama. combină spontan 3-4 cuvinte. ridică picioarele şi le repune Merge susţinut numai de o mână. lângă bară. introduce corect cuburile mici în cele mari Turn de 3-4 cuburi. Pricepe să facă gesturi de ajutor la îmbrăcare. „bravo!” „Pa!” 15 Papa. tata.

verbalizează ceea ce face. Verza. ştie să spună funcţiile unor obiecte zează eu. Majoritatea autorilor apreciază că la această vârstă copilul învaţă prin imitaţie. ţine corect creionul. La sfârşitul primului an de viaţă gândirea copilului este dominată în totalitate de acţiunea concretă cu obiectele. urcă şi coboară o scară alternând picioarele Face un turn din 8 cuburi.se denumi ralul. Realizează un turn şi pod din cuburi Desenează şi explică ce a desenat. 1993). merge pe bicicletă. încearcă să se ţină într-un picior. se joacă în grup fără cooperare Îşi spune nu. Descrie ce fac animalele sau oamenii din imagini. La un an şi jumătate se face trecerea decisivă spre reprezentarea acţiunii înainte de executarea ei reală. Copilul de aici înainte are capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. copiază cercul. imită cu creionul linii verticale şi orizontale. apare „de ce” Se joacă în grup cooperând. răspunde la întrebări. Ţine corect creionul. Ştie să-şi spună sexul. Zlate. se îmbracă singur cu o jachetă. a manevrării obiectelor şi asupra dezvoltării gândirii (Golu. Utilizează prepoziţii. al meu. controlul sfincterelor pe parcursul nopţii. Capacitatea de a înlocui acţiunea concretă. 24 . cu imaginea ei are implicaţii asupra jocului. directă. încearcă să se ţină într-un picior. riţa.verticale şi orizontale 30 36 Sare cu ambele picioare. Sare pe ambele picioare.Utilizează mele complet. „eu” pentru a utilizează plu. se îmbracă şi mănâncă singur. tu.

Este capabil să relateze despre experienţa sa şi relatarea să poată fi urmărită şi înţeleasă. p. 6 luni – sunete mai variate. vocea nu este controlată în volum şi modulaţie. Zlate (1993. La sfârşitul primului an de viaţă majoritatea copiilor pronunţă câteva cuvinte cu înţeles. la 3 ani şi jumătate. Stadiul structurii sintactice debutează la 3 ani. respectiv faptul că prin intermediul limbajului poate obţine satisfacerea unor trebuinţe. se joacă repetând un cuvânt sau o frază. La 3 ani aproape majoritatea conţinutului exprimat de copil este inteligibil. Stadiul „diferenţierii formelor gramaticale”. dar predominantă este funcţia ludică – copilul se joacă şi exersează vorbind (Golu. jargonul folosit este impregnat de conţinut emoţional. produce propoziţii din care lipseşte de cele mai multe ori verbul. 69) identificăm următoarele stadii: stadiul cuvântului-frază în care copilul exprimă atitudini afective şi mintale şi care conţin o mare încărcătură informaţională. Zlate. În România. De la exerciţiul vocal din primul an de viaţă în care sunt incluse gânguritul şi ţipătul. dacă nu mai multe dintre acestea. aude. După M. 3 luni – vocale şi consoane izolate. 7 luni – vocalizează 25 . În jurul vârstei de 2 ani el foloseşte limbajul ca mijloc de comunicare curentă. 4 luni – tendinţa de modulare. La 2 ani ritmul şi fluenţa vorbirii este încă slabă. copilul trece la exerciţiul cuvintelor când jocul cu cuvintele şi silabele este aproape permanent. Vocabularul său poate conţine de la 8 până la 20 de cuvinte. indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună – sunete laringiene. Sunt active majoritatea funcţiilor limbajului: cea de comunicare – copilul exprimă ceea ce vede. simte. unele fiind cuprinse în vocabularul propriu sau limbajul propriu. Stadiul prefrazei durează de la 1 an şi jumătate până la 2 ani.Una din cele mai importante achiziţii este vorbirea. Stadiul „frazei gramaticale” în care copilul exprimă relaţii între noţiuni şi judecăţi. Copilul pronunţă cuvintele unele după altele în ordinea importanţei pe care acestea par să o aibă pentru el. În evoluţia limbajului la copil pot fi evidenţiate mai multe stadii. La sfârşitul primului an de viaţă deja cunoaşte valoarea socială a limbajului. 2 luni – gângureşte. Acest stadiu se întinde de la 1 an la 1 an şi jumătate. 1993). 5 luni – sunete în ritm alert. Verza. Stadiul debutează la doi ani şi câteva luni. vrea. înţelege întrebări simple ce au legătură cu mediul său şi activităţile sale. funcţia reglatorie – declanşează acţiuni cu ajutorul limbajului.

cuvinte din mai multe silabe. 15 luni 4 până la 6 cuvinte în vocabular activ şi folosirea „jargon”-ului. în cele terţiare acţiunile sunt caracterizate de schimbarea modalităţii de producere a rezultatului. pronume personal. 12 luni – 2 cuvinte cu semnificaţia precisă. cel preoperaţional (de la 2 la 7 ani). 36 luni – relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei. 30 luni – vocabular activ bogat.1. ƒ „experienţe pentru a vedea ce se întâmplă” 26 . foloseşte corect pluralul. 9 luni – silabe repetate. 33 luni – poezii scurte. ƒ Apar reacţiile circulare terţiare ƒ În RCS copilul cunoaşte rezultatul acţiunii sale şi îl repetă folosind scheme cunoscute de acţiune. 10 luni – înţelege cuvinte folosite des. 3 cuvinte (substantive. 27 luni – îşi vorbeşte singur când se joacă. ƒ Conduita suportului – Trage covorul pentru a aduce mai aproape obiectul. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Perioada de la 1 la 3 ani din perspectiva piagetiană este caracterizată de încheierea stadiului senzorio-motor (0 – 2 ani) şi debutul stadiului următor. – Trage faţa de masă pentru a coborî obiectul. în vocabular activ. ƒ Conduita sforii – Trage sfoara de care este legat un obiect pentru a-l apropia. 4. receptiv la cuvinte noi. pronume). 8 luni – pronunţă silabe. Nu trebuie uitat însă în aprecierea dezvoltării că fiecare copil are ritmul său de dezvoltare şi caracteristicile sale individuale şi evaluarea trebuie realizată pe mai multe dimensiuni pentru ca aprecierea să fie corectă. limbaj constituit gramatical. foloseşte cuvinte – propoziţii. 24 luni – propoziţii din 2. 11 luni – cuvânt cu sens. La sfârşitul primului an de viaţă dezvoltarea inteligenţei conform teoriei lui Piaget parcurge substadiile 5 şi 6 ale dezvoltării senzorio-motorii: 4. Stadiul reacţiilor circulare terţiare şi descoperirea de mijloace noi prin experimentare activă (11/12 luni – 18 luni) ƒ Pentru ca actul inteligent să fie complet sunt necesare mijloacele noi de acţiune. verbe. crearea lor şi căutarea acestor mijloace este caracteristica acestui moment.silabe. sensul pluralului. verb conjugat. adjective. 18luni – 8 până la 10 cuvinte.

Această funcţie generatoare a reprezentării este denumită de Piaget simbolică. copilul fiind capabil să găsească soluţia în mintea sa. ƒ Conduita bastonului – apropie un obiect îndepărtat folosind un băţ. prin intermediul semnelor şi simbolurilor. 2002. este marcată de trei mari achiziţii. La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni. ƒ Sfârşitul inteligenţei senzorio-motorii şi debutul inteligenţei veritabile.Exemplu: descoperind traiectoria unui obiect copilul va căuta să-l arunce în alte moduri sau de la alte puncte de plecare. Prima etapă este activă. 4. În jurul vârstei de 2 ani. apoi semiotică. Perioada preoperaţională sau stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. semnele fiind mai arbitrare decât simbolurile deoarece ele nu au nici o legătură cu obiectele pe care le reprezintă (Tourrette şi Guidetti.2. În conduita verbală distingem două etape interogative cu influenţe asupra structurării gândirii. respectiv: apariţia funcţiunii semiotice. p. imaginile mentale şi limbajul. Dezvoltarea inteligenţei şi limbajului sunt strâns legate de conduitele verbale contribuind semnificativ la dezvoltarea gândirii. Prin această întrebare copilul caută să identifice relaţiile dintre obiecte. Stadiul inventării de mijloace noi prin combinări mentale (18 -24 luni) ƒ Soluţia la problemă nu mai este tatonată practic. la ce folosesc acestea şi care sunt efectele obiectului asupra sa. etapa pe care Rose Vincent a denumit-o „marea identificare” (ce este asta ?). Această perioadă de după vârsta de 2 ani. 27 . Cea de-a doua fază este faza lui „de ce ?” şi debutează la 3 ani. 111). jocul simbolic. Această funcţie se va dezvolta într-o manieră privilegiată pe parcursul diferitelor conduite care sunt: imitaţia amânată. apogeul gândirii egocentrice şi începutul descentrării cognitive. Aceste reprezentări şi utilizarea semnificantului se dezvoltă o dată cu apariţia funcţiei semiotice sau simbolice care reprezintă capacitatea de a evoca obiectele sau situaţiile care au fost cândva percepute.

28 . Un alt psihanalist. D. anal. structurală. El arată că nevoia de ataşament a copilului faţă de mama sa evidenţiază o nevoie înnăscută. E. p.C. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. anal şi debutul celui falic. 579). 2002.E.J. ‰ etapa ataşamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. elaborează în jurul anilor ’50 teoria ataşamentului. Birch. falic. nevoia de contact social care este o nevoie primară. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral. etologie şi psihologie cognitivă (R. 168). p. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. El se referă la „instincte sexuale”. J Bowlby. p. Atkinson. 2002. Atkinson. 111).5. Această dezvoltare este descrisă de mai mulţi autori încercând să clarifice elementele de bază ale dezvoltării afective. 2000. R. Bem. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Smith. ‰ etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează şi răspund marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă. teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă. Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape: ‰ etapa de preataşament – de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravieţuire. de latenţă şi genital.L. deşi în atribuirea acestui termen copiilor. Dezvoltarea afectivităţii Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte şi tendinţa copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană (Tourrette şi Guidetti. stadii în care satisfacerea este obţinută pe măsură ce libidoul (energia sexuală) este direcţionat spre diferite părţi ale corpului. Freud propune cinci stadii: oral. Eşecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixaţia sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu (A.

Revolta faţă de interdicţia adultului se transformă întrun comportament de opoziţie. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria sa 29 . În această perioadă copilul construieşte progresiv o reprezentare internă ale figurilor de ataşament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa şi să anticipeze întoarcerea lor. Copilul începe să acţioneze conform interdicţiilor interiorizate (Golu. Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3 ani. După R. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniţă. Un moment esenţial al identităţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine folosind pronumele personal „eu”. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului autorii români identifică două faze specifice. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziţiei. iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. Identitatea se construieşte procesual. Zazzo şi A. 1993). Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivităţii la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicţiilor. M. De la identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă până la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stătătoare (Golu. 1993). Ca urmare. ‰ etapa formării unei relaţii reciproce – 18 luni/2 ani şi după. Zlate. Debutul personalităţii Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. 6.Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa obiectului din teoria lui Piaget. Odată stabilită legătura de ataşament. Verza. aceasta durează în timp şi spaţiu. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni. astfel că autorii au identificat fiecare câte o etapă. Verza. anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Zlate.

Din acest moment el surâde în oglindă. Verza. Caracterizare generală a perioadei preşcolare Perioada preşcolară (după U. p. vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este vorba tot de ei înşişi. 77) poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolarul mic (3-4 ani). preşcolarul mijlociu (4-5 ani) şi preşcolarul 30 . 127 şi Golu. Mecanismele identificării copiilor cu părinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului părinţilor de către copii datorită poziţiei de putere a acestora. că imaginea nu prezintă un alt copil. 1993. p. astfel. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu surprindere). Zlate. apreciază autorii. copiind comportamentul părinţilor. Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. Către 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă). Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalităţii şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 3 LA 6/7ANI 1. Şchiopu. La această vârstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executând diverse mişcări în oglindă). Verza. copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le asociază cu părinţii. relaţiile satisfăcătoare între părinte şi copil stabilesc legături puternice de identificare între copii şi părinţi.imagine. aceasta fiind doar o imagine. Cercetările arată că. 1997. dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Teoriile învăţării arată că există o asociere pozitivă între comportamentul şi trăsăturile părinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor. ca urmare. IV. apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile următoare se întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă). oferind în acest fel propria lor recompensă. Între 18 şi 24 de luni. stadiul următor fiind cel în care înţeleg că este vorba de propria lor reflecţie. E.

dar el începe să se coreleze cu sarcinile de ordin educativ. limbajul capătă o structură mult sistematizată şi închegată fiind constituit după regulile gramaticale. iar activităţile obligatorii sunt mai solicitante. jocul este mai bazat în acţiuni. care devine un proces orientat. sunt utilizate unele procedee de memorare. iar ponderal de la 14 kg la 22 kg Viteza de creştere a 31 . Se instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate. cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare. de la 3 la 6 ani copilul creşte în înălţime de la aproximativ 92 cm la 116 cm. Preşcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune. dar diferenţele individuale sunt încă foarte mari constând în precizia. apar primele forme ale gândirii logice. Preşcolarul mare. atenţia voluntară devine de mai lungă durată. În general. copilul trăieşte frenezia explorării mediului. Dezvoltarea psihomotorie Progresul psihomotricităţii este legat la această vârstă de progresia achiziţiilor relevate de continuarea procesului de mielinizare a legăturilor neuromotrice. Creşterea este mai lentă între 4 şi 5 ani (în medie 4-6 cm. Începe pregătirea pentru şcoală. echilibru şi calitatea mişcărilor. fapt ce îi dezvoltă percepţia. Reacţiile emoţionale sunt mai controlate şi mai în acord cu cerinţele părinţilor sau educatorilor. Preşcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate faţă de mediul înconjurător. orientate spre sistematizare şi observarea faptelor particulare.mare (5-6 ani). Cunoştinţele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogăţite. Percepţia transformată în observaţie se exersează şi devine pricepere. Preşcolarul mijlociu se adaptează mai uşor mediului din grădiniţă. deşi activitatea de bază rămâne jocul. Perioada preşcolară mică este cea de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităţilor imediate spre activităţi în care modalităţile de satisfacere sunt mai complexe şi mai ales de tip psihologic. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. După Guilmain (1971) dezvoltarea mişcărilor poate fi apreciată pe câteva mari direcţii: supleţe. 2. dar în perioada 6-7 ani ritmul de creştere se accelerează încă o dată). Activităţile preşcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape. forţa şi coordonarea mişcărilor.

1984. acum segmentele superioare ale sistemului nervos. 1993.200 gr. În această perioadă are loc şi un dinamic proces de diferenţiere al neuronilor care formează straturile corticale. p. un proces de creştere a numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale. Această lateralitate este dependentă de dominaţia progresivă a unei emisfere cerebrale faţă de cealaltă. Repartiţia funcţiilor se face în emisfera stângă sau dreaptă şi aceasta reprezintă procesul de lateralizare (Dailly şi Moscato. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce priveşte sensibilitatea vizuală 32 . de la 370 g la naştere. Asimetria de dreapta se manifestă după 1 an la majoritatea copiilor. precum şi perfecţionarea funcţională a diferitelor regiuni corticale.diferitelor părţi ale corpului duce la schimbarea proporţiilor sale. iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală. chiar dacă acestea sunt fragile şi postura preşcolarului trebuie adesea corectată. uneori inhibitorie asupra segmentelor inferioare. se constituie curburile coloanei vertebrale. 3. Specializarea relativă a emisferelor nu este realizată simultan ci se va exprima în copilărie prin preferinţe care apoi se vor stabiliza. dantura provizorie se deteriorează şi apar mugurii noii dentiţii. 26). dacă la 2 ani copilul reprezintă cca 1/5 din corp la 6. de exemplu. îndeosebi scoarţa cerebrală devin dominante. Spre deosebire de etapele anterioare când segmentele inferioare. îşi triplează greutatea la 3 ani. 79). se măreşte volumul creierului. 7 ani el va reprezenta cca 1/6. spaţiul în care se mişcă copilul este din ce în ce mai vast. Dezvoltarea senzorială În consecinţa dezvoltării motorii. Aceasta este indeterminarea relativă care conferă creierului plasticitatea sa remarcabilă din primii ani de viaţă. Lateralitatea este oscilantă până la 1 an când domină iniţial câteva forme primare de ambidextrie. ceea ce permite o mai bună coordonare. Procesul de osificare continuă. periferice ale sistemului nervos erau dominante (fapt care explică caracterul instabil şi exploziv al manifestărilor comportamentale). Creierul are o simetrie anatomică. dar şi o asimetrie funcţională. de asemenea. p. Verza. dirijare şi controlare a activităţii (Golu. Celulele ţesutului nervos se diferenţiază. Zlate. O altă coordonată a dezvoltării psihomotorii este lateralizarea. cântărind cca 1. cresc sub raport morfologic şi îşi perfecţionează funcţiile. Ele îşi manifestă acţiunea reglatorie.

Exisă câteva caracteristici importante ale percepţiei copiilor de la 3 la 6 ani: ‰ sunt stimulate şi susţinute de curiozitatea lor foarte mare. ea devine tot mai schematică şi mai puţin legată de concret. ‰ explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai uşoare de la tact şi auz la văz. p. spaţiu are o valoare foarte mare pentru formarea noţiunilor de mai târziu. astfel încât o posibilitate mai mare. conduce la o mai bună cunoaştere şi o mai corectă formare a percepţiilor. ‰ saturate emoţional. apoi reprezentarea copiilor evoluează şi pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format. 33 . 214). astfel. în ansamblu. spune că e pahar. spune că e un câine mare.şi auditivă. ‰ percepţia şcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult.Wallon. fie dominante perceptive. în structura imaginii se impun. dar. de acces la obiecte. dacă vede la grădina zoologică un lup. manipularea. cel puţin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depăşească datele imediate şi actuale ale experienţei ceea ce constituie însăşi condiţia gândirii şi a cunoaşterii (H.149). Percepţiile preşcolarilor se formează în consecinţa acţiunii directe cu obiectele. este un suport necesar al reprezentărilor. aşa încât chiar dacă preşcolarul doar vede un obiect poate să se refere şi la celelalte calităţi ale lui. în special de către educatoare (Tinca Creţu. Limbajul. dar uneori transferurile sunt deformate. mai ales cea a structurilor verbale. percepţiile preşcolarilor sunt foarte vii. Acum. compunerea şi descompunerea lor. fie ceea ce ştie copilul despre acel obiect (Tinca Creţu. dacă vede un recipient ca un cilindru.147) Reprezentările copiilor sunt prima instanţă a transformării impresiilor senzoriale. timp. percepţia rămâne globală. ‰ percepţia şcolarului poate beneficia de experienţa anterioară. 2001 p. neîngrădită. 2001. formă. p. ‰ pot apărea uneori performanţe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur. 1964. Reprezentarea este un proces reconstitutiv în care se implică operaţii mintale şi dacă acestea nu s-au format încă. Achiziţia limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepţiei şi reprezentărilor. cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificaţie şi au un caracter mai evident operaţional. Formarea reprezentărilor de mărime. arată Wallon.

Adaptarea copilului la real şi traducerea realului prin percepţii şi reprezentări a fost urmărită în evoluţia desenului copiilor de la 2 la 8/10 ani. El descrie mai multe stadii ale evoluţiei desenului pe vârste: stadiul mâzgălelii până la 2 ani. ƒ această capacitate de a reprezenta un obiect în absenţa sa există după vârsta de 1 an şi jumătate. ‰ nu respectă perspectiva. toate sunt puse pe acelaşi plan. ‰ ceea ce desenează este dispus unul lângă altul pe o linie orizontală existând şi situaţii în care copilul desenează separat elementele unei structuri (pălăria plasată mult deasupra capului). se individualizează (Golu. Piaget. Inhelder. pot fi caracterizate prin următoarele: ‰ nu organizează elementele desenului pe o temă dată putând apare şi altele care nu au nici o legătură cu ce şi-a propus să facă. • semnele nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea ce o desemnează. Piaget. imagine mintală. stadiul realismului fortuit de la 3 ani. 81). apare funcţia semiotică şi se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferenţiat şi care nu serveşte decât pentru această reprezentare: limbaj. Dezvoltarea inteligenţei şi gândirii Conform teoriei lui J. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice. 4. 45). stadiul realismului nereuşit de la 4 ani şi stadiul realismului intelectual între 4 şi 8 ani. la sfârşitul perioadei senzoriomotorii. clasic pentru acest tip de studiu fiind G. colective. 34 . Zlate. gest simbolic (J. alimentare. apoi stadiul realismului vizual între 9 şi 12 ani. Verza. B. 1976. ci şi la închegarea personalităţii sale. vestimentare) copilul se detaşează tot mai pregnant de mediul înconjurător. Luquet (1927). ‰ nu respectă proporţiile astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele. p. sunt convenţionale. p. sunt preluate de copil ca pe nişte modele exterioare. după Tinca Creţu.H. Motricitatea şi acţiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogăţirea şi diversificarea planului cognitiv al copilului. 1993. Aceste particularităţi ale reprezentărilor exprimate şi în desenele libere ale preşcolarilor. ƒ funcţia semiotică dă naştere la două tipuri de instrumente: • simbolurile sunt semnificaţii apropiate de realitatea pe care o desemnează.

. Au fost puse în evidenţă 5 conduite ce implică construirea sau folosirea de semnificaţii pentru a reprezenta un obiect sau un eveniment: a. „realismul neizbutit”. imaginea mintală = imitaţii interiorizate. 4. copilul nu poate înţelege faptul că ceilalţi trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit. dificile. „realismul fortuit”. Are ca şi caracteristici generale: ƒ egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorinţe şi plăceri sunt suverane. Stadiul preoperator debutează la 2 ani şi durează până la 7/8 ani. are dificultăţi în a corela punctul său de vedere cu al altora. 6 ani. apărarea împotriva angoasei. c. ƒ jocul simbolic reprezintă exerciţiul de familiarizare cu situaţiile noi. după 7. ƒ lumea adulţilor prezintă pentru copil două obstacole la care trebuie să se adapteze: limbajul şi regulile pe care nu le înţelege. de transformare. – la nivel preoperator imaginile mentale sunt statice. jocul simbolic ƒ la 2. evocarea verbală – limbajul. ƒ jocul simbolic poate evidenţia conflicte inconştiente: interese sexuale. ƒ imitaţia amânată începe în absenţa modelului şi prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârşitul perioadei senzorio-motorie). – statice. 35 . b. la răsturnări de roluri etc. „realismul vizual” (8. d. este descris ca fiind apogeul jocului infantil. e. 8 ani apar cele cinetice. de aceea el este centrat pe sine însuşi. 3 ani şi 5. 3. proiectează propriile senzaţii asupra celorlalţi. problematice în care prin folosirea simbolurilor copilul rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor trebuinţe nesatisfăcute. 2. 9 ani). imitaţia amânat㠃 imitaţia este o prefigurare a reprezentării fără ca aceasta să fie prezentă în gândire. reproductive şi anticipative. cinetice. agresivitate sau identificare cu agresorii. „realismul intelectual”. fobii.ƒ preluarea semnelor colective prin canalul imitaţiei este mai mult sau mai puţin fidelă. desenul – 1.

iar evenimentele din jur au legătură cu acţiunea copilului ƒ „realismul” gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorată nediferenţierii între fizic şi psihic. este o formă de sinteză subiectivă deformată a realităţii. Transducţia precede apariţia conceptelor logice de deducţie (de la general la particular) şi inducţie (de la particular către general). abia după 5 ani copiii încep să decidă asupra realităţii personajelor. Gândirea preconceptuală se află la jumătatea drumului între scheme şi concepte. Schemele verbale devin ele însele preconcepte. ci conferă realităţii explicaţii confuze. ƒ artificialismul constă în faptul că posibilul şi imposibilul se suprapun. copilul procedând de la singular la singular. Într-o primă etapă toate lucrurile sunt animate. vii şi conştiente. iar după 5 ani mai persistă doar unele rămăşiţe ale animismului. ceea ce lipseşte gândirii egocentrice a copilului este un plus de mobilitate pentru a-i permite să se descentreze şi să câştige prin aceasta un grad 36 . Gândirea egocentrică este o gândire prelogică. Până la 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism. personajele fantastice pot interveni în viaţă. apoi de la 3 ani jumătate doar jucăriile sunt vii. Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raţionamentului copilului: sincretismul şi transducţia. În concluzie. Egocentrismul ontologic se manifestă prin: • animismul se referă la faptul că fenomenele şi obiectele din jur sunt privite ca fiind însufleţite. Punctul de plecare este constituit de schemele senzoriomotorii care se transformă la finalul stadiului senzorio-motor în scheme verbale. proces în care se stabilesc legături stranii între fenomene. adică cuvântul se detaşează de acţiune şi de percepţie chiar dacă rămâne încă foarte ataşat de reprezentarea concretă.Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic şi ontologic. intuitivă şi preconceptuală. deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent. procedând într-o manieră aparent logică. Gândirea intuitivă este încă foarte legată de acţiune şi percepţie. ceea ce el înţelege despre mediu şi despre locul său în mediu. felul în care se reprezintă pe sine. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părţi ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză şi sinteză). Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea.

Volumul vocabularului creşte de la un vocabular mediu de 700 – 800 de cuvinte la 3 ani la 1. Sunt posibile omisiuni (când este vorba de mai multe consoane alăturate). 2.500 de cuvinte la 6 ani (W. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului. Carroll. substituiri („zoc” în loc de „joc” sau „sase” în loc de „şase”). Stern) şi creşte preponderenţa vocabularului activ faţă de cel pasiv. Dezvoltarea limbajului La începutul acestei perioade. p. până la 2.B. Substadiile stadiului preoperator sunt: 1. limbajul este în plină expansiune şi au loc progrese spectaculoase privind construcţia frazei. 1993. Dacă dezvoltarea fonologică este aproape încheiată. substadiul gândirii intuitive (4 – 7/8 ani).000 de cuvinte la 4 ani. erorile fiind din ce în ce mai rare. identifica. către vârsta de 3 ani. inversiuni de sunete (se referă la schimbarea ordini fonemelor din cuvinte: „prentu” în loc de „pentru”) (Golu. dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi înţelege vorbirea pe care o aude de la ceilalţi din apropiere şi dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulţilor ( J. Declinul gândirii egocentrice prin descentrare are loc către vârsta de 5-6 ani când raţionamentul copilului se modifică şi se observă o diminuare a răspunsurilor egocentrice cu o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă (Tourrette şi Guidetti. 87). substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani). p. 5. 114). 1979. ale analizatorului verbo-motor şi ale celui auditiv pronunţia nu este încă perfectă. deşi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator. Zlate. La intrarea în şcoală copiii pronunţă aproape toate sunetele. Verza. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaşte. p. 37 . vocabularul va creşte exponenţial şi se dezvoltă sintaxa devenind din ce în ce mai complexă. 47). discrimina şi manipula). 2002.mai mare de mobilitate care-i va permite să examineze simultan toate punctele de vedere.

Limbajul intern este un limbaj interior.Sintetic spus. 266). ci este o premisă a unui limbaj interiorizat pregătind activitatea socială ulterioară. Şchiopu. egocentrismul. „noi”. 240). dar şi de reglaj (Ana Tucicov-Bogdan. „mâine”). de fixare a experienţei cognitive. „voi”). în concepţia cercetătoarei. structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. pentru această perioadă. kinestezice. • 5 ani – sunt folosite cel puţin două adverbe de timp („azi”. Slama-Cazacu. – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii. 6. 1963. el nu reflectă. au puse în evidenţă conduite precoce de comunicare (T. • 6 ani – 3 adverbe folosite corect. – recită poezii lungi cu intonaţie. – relatează despre 3 imagini. p. Deşi monologul este extins în această perioadă. acum are loc un progres care face ca 38 . Observaţiile arată construirea timpurie a competenţelor de comunicare prin limbaj. 1973. p. Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă şi limbajul intern. Dezvoltarea afectivă Comparativ cu perioada anterioară când emoţiile erau nediferenţiate în care erau implicate stări afective confuze (copilul plângea şi râdea în acelaşi timp). Vorbirea interioară are o funcţie cognitivă. iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcţiei de comunicare a limbajului şi la faptul că formele de comunicare se modifică odată cu vârsta în măsura în care ele sunt tributare cunoştinţelor. 1966). „tu”. motivaţiilor. • 4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui („eu”. cuprinde componente auditive şi vizuale. obiectivelor care sunt de asemenea în dezvoltare. precum şi componente eferente motorii. şi de organizare a activităţii(U. – recunoaşte corect 3. Privitor la funcţia de comunicare a limbajului. indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt: • 3 ani şi 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe. • 5 ani şi 6 luni – foloseşte 3 adverbe de timp („ieri”). 4 litere. Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc şi dezvoltarea celor mai importante funcţii ale sale şi anume: funcţia de comunicare.

se dezvoltă la copil curiozitatea faţă de propria sexualitate. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preşcolarităţii mijlocii facilitează de asemenea dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi sau de a căuta. Această curiozitate se naşte sub influenţa pulsiunii şi a dezvoltării cognitive de ansamblu ce explodează în această etapă. Conduita negativistă intră într-un proces de involuţie. Tot acum. Se conturează mai clar unele sentimente morale (ruşinea. Interesul copilului faţă de sexualitate priveşte mai ales problematica naşterii copiilor şi relaţiile sexuale între părinţi. 1963). Se dezvoltă de asemenea capacitatea de a-şi stăpâni reacţiile. reuşeşte uneori să nu plângă. Stadiul falic aduce cu sine problematica complexului oedipian şi teama de castrare. ca şi prezenţa unor normatori morali cu rol de sancţionare în conştiinţa copilului preşcolar (U. iar treptat se constituie memoria afectivă. Şchiopu. mai complexe şi să apară stări emotive deosebite cum ar fi cea cunoscută sub numele de „sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă rezultată din primirea unui recompense nemeritate deplin. corecte faţă de sine însuşi. p. devine evidentă adâncirea şi nuanţarea trăirilor afective. Aceasta pune în evidenţă prezenţa unor elemente constitutive ale unei atitudini critice. Pentru această perioadă psihanaliza semnalează trecerea copilului în stadiul falic. Teoriile sexuale infantile ţin de elaborările intelectuale ale copilului răspunzând întrebărilor ce derivă din ceea ce copilul cunoaşte despre sexualitate.emoţiile să fie mai profunde. arată psihanaliza. Şchiopu. stadiu care survine celui anal şi este caracterizat de o predominanţă a zonei genitale. Copilul este capabil acum să sesizeze neconcordanţa între gratificare şi faptele proprii. 39 . 1963. Se manifestă în jurul vârstei de 3 ani şi se întinde până aproape de 5 sau 6 ani. de exemplu. Aceste teorii sunt constituite plecând de la elemente contingente. Apariţia sentimentelor este şi un indicator al dezvoltării conştiinţei (U. teoriile infantile privitoare la sexualitate şi descoperirea diferenţelor de sex. când se loveşte.245). prietenia şi dragostea). În preşcolaritate se face trecerea de la emoţii la sentimente ca stări afective stabile şi generalizate. intuiţiile copilului şi informaţiile oferite de anturaj. mulţumirea. Imitaţia din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi.

În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziţie de la 3 la 4 ani. conducând la elaborarea de teorii eronate şi încărcate de nesiguranţă şi tensiune afectivă. perioada de imitaţie de la 5 la 6 ani. Relaţiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Pedinielli. Houde. este necunoaşterea anatomiei sexuale feminine şi masculine. frecvenţa interacţiunilor şi calitatea lor. copilul fiind încă centrat pe sine. Dezvoltarea personalităţii Dezvoltarea personalităţii copilului după H. 2001. putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu adulţii din mediul său. Caracteristica stadiului este în continuare centripetă. Perioada de opoziţie face parte din nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. câştigă prin opoziţia faţă de ceilalţi conştiinţa de sine ca fiind diferit de ceilalţi. aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoţională. Ca o concluzie. contribuie în primul rând la acest proces. 40 . 2002). arată psihanaliza. Ataşamentele afective ale copilului mic se transformă în relaţiile afective stabile. Complexul de ambele tipuri. Wallon în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. joacă un rol determinant în construirea personalităţii. Copilul. Declinul complexului Oedip pentru băieţi şi a complexului Electra pentru fete semnalează intrarea în stadiul de latenţă. Caracteristic pentru toţi copiii la această vârstă. p. Constanţa atitudinilor.Copilul interpretează în manieră proprie fenomenele şi formulează propriile construcţii imaginare. consistente şi de durată. precum şi a fiziologiei actului sexual. Interrelaţiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matriţele afectivităţii pentru întreaga viaţă (Tinca Creţu. spune Freud.177). în construirea limitelor (structurarea superegoului). Conştiinţa diferenţelor între sexe se construieşte în perioada falică şi este caracterizată de convingerea eronată a copiilor asupra existenţei unui singur sex şi anume cel ce se prezintă posesor al falusului (Bideaud. perioada de graţie de la 4 la 5 ani. bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată. în discriminarea între dorinţele proprii şi cele ale părinţilor. în orientarea dorinţei umane. 7.

Ciofu. Între 6-12 ani perimetrul cranian creşte de la 51 la 53-54 cm La sfârşitul acestei perioade creierul atinge dimensiunile de adult (E. Dezvoltarea şi specializarea celulei nervoase se află sub control genetic. prin poziţii incorecte. ci şi la nivelul rolurilor. iar în înălţime cu aproximativ 6 cm/an. Perioada imitaţiei corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitaţiei adultului nu doar la nivelul gesturilor.5kg/an. producţia de neuroni este completă. Celulele gliale. Creşterea în greutate se va face în medie cu 3. p. una în care 41 . iar stimularea face ca funcţiile să fie activate. creşte volumul masei musculare.13.). În perioada precedentă. se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. 1997). 115-130 cm. p. Apar unele diferenţe între creşterea ponderală şi în înălţime la fete şi băieţi (de exemplu.Perioada de graţie este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze. C. V. Continuă procesul de osificare. care joacă un rol major în procesul de mielinizare a sistemului nervos continuă să se multiplice mult după ce procesul de producere a neuronilor a luat sfârşit. Este important faptul că încă de la 6 luni intrauterin. astfel că celulele gliale sunt responsabile pentru creşterea în greutate şi perimetru a creierului (L.203. implicit forţa musculară. Dezvoltarea fizică şi influenţa asupra dezvoltării psihice Creşterea în greutate este lentă la începutul stadiului şi se accentuează ulterior în perioada pubertăţii când se va înregistra un salt de creştere. acum ea devine progresiv amânată contribuind imitaţia propriu-zisă. dar în acelaşi timp este expusă deformărilor. Ciofu. Coloana vertebrală devine mai puternică. atitudinilor. Este o perioadă de narcisism. Perioada este una de tranziţie şi deci. imitaţia era aproape simultană producerii atitudinii. personajelor. Creşterea perimetrului cranian este foarte lentă în cursul acestei perioade. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă şi pentru propria sa satisfacţie. la băieţi. 1998). Berk. Imitaţia este un concept-cheie în gândirea walloniană. ea făcând legătura între inteligenţa situaţională şi inteligenţa discursivă. dentiţia permanentă o înlocuieşte pe cea provizorie. el caută acum aprobarea. iar la fete între 110-130 cm. DEZVOLTAREA COPILULUI DE LA 6 LA 12 ANI 1.

urmând ca pe parcurs rezistenţa sa să crească şi îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă. precum şi de feedbackul necesar. Golu. este neîndemânatic faţă de sarcinile şcolare. Prima este cea care controlează sensibilitatea tactilă. Fiecare regiune realizează predominant anumite sarcini. De exemplu. respectiv cea mai avansată este regiunea motorie responsabilă de mişcările grosiere. emisfera stângă guvernează procesarea informaţiilor verbale în timp ce emisfera dreaptă joacă un rol primordial în procesarea informaţiilor spaţiale şi emoţiilor.pot apărea disfuncţii şi crize de creştere şi dezvoltare (P. 1993). 1984). responsabile de primirea impulsurilor motorii şi senzoriale de la organele de simţ. fiecare emisferă primeşte impulsuri senzoriale şi controlează doar o parte a corpului (aceea opusă ei). trunchiului şi apoi ale picioarelor. Dezvoltarea proceselor cognitive de la 6/7 ani la 10/12 ani În baza dezvoltării sistemului nervos. Regiunile senzoriale sunt următoarele ce se dezvoltă şi se maturizează. La 6-7 ani se constată lărgirea 42 . urmată de vedere şi zona senzorială primară auditivă (Tanner. La naştere regiunile primare ale cortexului. cât şi că într-adevăr copilul se naşte cu o capacitate de relaţie a creierului şi că în fapt există unele evidenţe de cercetare conform cărora emisferele cerebrale ale copilului par să fie programate de la început pentru funcţii specializate (Spreen. Diferitele arii corticale se dezvoltă în ordinea în care apar la copil anumite capacităţi. Mai mult. 2. nu sunt complet dezvoltate şi se maturizează în etape diferite. Cercetările au arătat atât că lateralizarea are loc pe întreg parcursul copilăriei. Continuă procesele de creştere şi maturizare de la nivelul sistemului nervos. Această secvenţialitate în dezvoltare ajută în explicarea variaţiei. 1978). şcolarul mic oboseşte uşor. controlând mişcările mâinilor. ca şi cele secundare. responsabile de conexiunile caracteristice gândirii. largi. pentru cei mai mulţi indivizi. Odată cu intrarea în şcolaritate cresc efortul fizic şi intelectual ce conduc la instalarea stării de oboseală variind în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecărui copil. Cu toate că se observă importante achiziţii fizice. Lateralizarea sau specializarea funcţiilor pentru emisferele cerebrale umane are loc într-o manieră similară. în maturarea pe nivele a sistemului senzorial. dezvoltarea şi maturizarea senzaţiilor şi percepţiilor continuă.

minute. Reprezentarea capătă în această perioadă noi caracteristici. p. 2002). Copilul poate avea imagini sau reprezentări care să permită interiorizarea unor acţiuni (ceea ce presupune trecerea din plan extern în plan intern. stânga. Realizează noi combinaţii şi realizând noi imagini. Perioada 4-7 ani era caracterizată de o gândire intuitivă.111. De la reprezentări separate şcolarul mic trece la grupuri de reprezentări. Şcolarul mic dispune de numeroase reprezentări. cât şi datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput. în imagini. 43 . cu toate acestea ele sunt slab sistematizate şi confuze. Percepţia câştigă noi dimensiuni. astfel structurându-se procesele imaginaţiei şi gândirii. Percepţia timpului înregistrează şi ea un nou moment în dezvoltare. înapoi) şi se formează simţul orientării. înainte. De la 7/8 la 10 /11 ani gândirea copilului trece în stadiul operaţiilor concrete. el poate descompune acum reprezentarea în părţi componente. mental). Creşte acurateţea percepţiei spaţiului şi datorită dobândirii de experienţă extinsă în domeniu. dar acest tip de acţiune nu este operaţie până când ea nu are caracteristica reversibilităţii. 1993). cât şi conţinutul. în elemente şi caracteristici cu care operează în contexte diferite.115. Golu. Cu ajutorul învăţării reprezentările suferă modificări esenţiale atât în ceea ce priveşte sfera. Se produc de asemenea generalizări ale direcţiei spaţiale (dreapta. se perfecţionează şi nuanţează intonaţia. zile ale săptămânii) timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului şi îl obligă la orientare din ce în ce mai precisă. Criteriul trecerii de la intuiţie la operaţie conform teoriei piagetiene este reversibilitatea. Datorită structurării activităţii şcolare în timp (ore. p. Acum copilul poate aprecia pe cale auditivă distanţa dintre obiecte după sunetele pe care le produc. creşte gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Se diminuează sincretismul – percepţia întregului – datorat în principal creşterii acuităţii perceptive faţă de componentele obiectului perceput. precum şi creşterea diferenţierii nuanţelor cromatice. Ca urmare a descentrării progresive şi a coordonării din ce în ce mai accentuată a diferitelor puncte de vedere. intuiţia preoperatorie se va transforma în cursul acestei perioade într-o gândire operatorie mobilă şi reversibilă (Tourrette şi Guidetti. Creşte capacitatea de recepţionare a sunetelor înalte şi de autocontrol al emisiunilor verbale.câmpului vizual central şi periferic. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri şi desene.

înmulţirea cu împărţirea. Operaţiile infralogice care se elaborează în acelaşi timp cu cele logice-matematice. relaţie şi număr. 2002). reversibilitatea este posibilă şi gândirea poate realiza operaţii. în stadiul care ne interesează. p. 2002). În cursul acestui stadiu se dezvoltă operaţiile logico-matematice şi operaţiile infralogice (Tourrette şi Guidetti p. 331. reale şi manipulabile. Aceste operaţii sunt mai întâi concrete pentru că ele acţionează asupra obiectelor concrete. greutate. Copilul trebuie să fie conştient că este vorba de aceeaşi acţiune. Plecând de la acest moment când copilul recunoaşte existenţa unui invariant care permite realizarea aceleiaşi acţiuni în cele două sensuri. Reversibilitatea este achiziţionată mai întâi prin inversiune. Schema obiectului permanent este invariantul grupului practic al deplasărilor şi. materiei sau masei. dacă nu este conştient de identitatea acţiunii el nu se află încă în stadiul operator pentru că el nu a achiziţionat încă reversibilitatea operatorie. ƒ Reversibilitatea prin reciprocitate unde A egal cu B. Construirea invarianţilor în cadrul unui sistem de transformări este evaluat pornind de la faimoasele probe piagetiene de conservare: conservarea cantităţilor discontinue ca în proba jetoanelor şi a cantităţilor continue: substanţă solidă şi lichidă. Pedinielli. Houde. ƒ La nivelul gândirii operatorii (după 7 ani) reversibilitatea devine completă sub ambele forme. analiza cu sinteza. precum B egal cu A. 44 . conservarea invarianţilor dincolo de transformările aparente este unul din cele mai bune criterii de operativitate ale copilului. Aceasta face posibilă înţelegerea conservării sau a invarianţei cantităţii. acţionează asupra cantităţilor continue (nefragmentate) ale spaţiului. lungime.Reversibilitatea este capacitatea gândirii de a executa aceeaşi acţiune în două sensuri de parcurs.115. în mod simultan. ƒ Reversibilitatea prin inversiune unde se înlocuieşte adunarea cu scăderea. Experimentele de „conservarea cantităţii” demonstrează că până la vârsta de 7/8 ani copiii nu dezvoltă noţiunea de „reversibilitate”. apoi prin reciprocitate. volum (Bideaud. ci doar inversarea. timpului şi stau la originea naşterii noţiunii de măsură. O transformare operatorie nu se efectuează decât prin raportarea la un invariant. Operaţiile logico-matematice acţionează asupra cantităţilor discontinue sau discrete şi conduc la noţiuni de clasă.

3. ƒ Îmbogăţirea limbajului şi asimilarea structurilor gramaticale conduce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Se elaborează trei structuri logicomatematice în această perioadă: ƒ clasificarea. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care îi permit copilului ca dincolo de datele nemijlocit 45 . 1973).Operaţiile logico-matematice devin posibile în urma achiziţiei reversibilităţii. – clasificare (grupare după criterii – formă. desprinderea relaţiilor cantitative în seria numerică). Ele se pot constitui în structuri de ansamblu care sunt sisteme de operaţii coordonate. naive ale etapei precedente. seriază. imediate. − organizarea noţiunilor în ansambluri flexibile (urmare a achiziţiei reversibilităţii). descrescător). − numeraţie în plan conceptual (număr ca element articulat al seriei. ƒ Achiziţia fundamentală – reversibilitatea. de experienţa imediată. ƒ generalizări înguste. − structuri operatorii de clase. ƒ potenţarea acestei structuri se poate realiza printr-o bună dirijare a activităţii de cunoaştere prin sarcini concrete formulate faţă de copil (Valentina Radu. mărime). principalele achiziţii ale stadiului operaţiilor concrete (7-12 ani) sunt: ƒ Structura operatorie concretă – nu se extinde asupra enunţurilor verbale. intuitive. ci numai asupra obiectelor pe care copilul le clasifică. reversibile care înlocuiesc procedeele empirice. acţiunile fiind legate de acţiunea efectivă. − structuri operatorii de relaţii (reversibilitatea prin reciprocitate). culoare. ƒ Operaţiile: – seriere (ordonarea în şir crescător. ƒ numărul. limitate. ƒ serierea. sărace. ƒ raţionalizările nu depăşesc concretul imediat decât din aproape în aproape. ƒ cu toate aceste achiziţii copilul se desprinde greu de expresiile perceptive. Achiziţia scris–cititului Are loc apariţia şi consolidarea construcţiilor logice. Dezvoltarea limbajului. În concluzie.

Vocabularul copilului la intrarea în şcoală este de aproximativ 2. viteza. clasificarea şi concretizarea logică. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înţelegerea). La sfârşitul perioadei. structura semantică de profunzime. Principalele momente ale activităţii verbale sunt următoarele: motivul şi ideea generală a enunţului. vorbire. 46 .500 de cuvinte şi stăpâneşte reguli de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. activitatea verbală expresivă (vorbire. Golu. de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus. şi de la cuvânt la idee. Activitatea verbală are componente cognitive. 1984).000 de cuvinte) care pătrund tot mai mult în vocabularul activ al copilului (P. afective şi motorii.S. exprimarea. grafic etc. volumul. limbajul intern cu notaţia semantică specifică. citire). anumiţi invarianţi cum ar fi cantitatea de materie. codare. sonor. Şarlău. citirea şi scrierea. Bruner arată că procesele vorbirii sunt aşezate astfel: audiere. decodare (G.senzoriale să întrevadă anumite permanenţe. Pentru copilul în primul an de şcoală textul scris se asociază cu exersarea orală. Creşte flexibilitatea gândirii şi mobilitatea ei. copilul îşi însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne (aproximativ 5. J. greutatea. abstractizarea. enunţul verbal exterior. dezvoltarea operaţiilor de gândire absolut indispensabile oricărei achiziţii intelectuale: analiza. Gândirea copilului surprinde la această vârstă fenomene inaccesibile simţurilor permanente şi invariante. activitatea verbală impresivă (audiere. timpul. W. categorial. 1993) Învăţarea limbii constă în însuşirea de formule corecte de exprimare. Se merge de la idee la cuvânt. generalizarea. general umană. structura semantică de suprafaţă a limbii particulare. Rivers (1971) subliniază că este o mare diferenţă între descifrare (ca în audiere sau citire) şi încifrare (ca în vorbire şi scriere). Exersarea extensivă a citirii este premisa însuşirii reale a cititului. ridicându-se în plan abstract. sinteza. citire. scriere. Învăţarea limbii depinde de factorii genetici. spaţiul. Tot acum se formează capacitatea de scris–citit impulsionând progresele limbajului.M. comparaţia. Intrarea copilului în şcoală facilitează în cadrul procesului instructiv-educativ. Activitatea orală şi vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit şi scris. scriere).

25. observaţiile arătând că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris. automatizarea citirii. aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. de la sunete la silabă. 1993). Mialaret. Gândirea. lectura personală cu caracter cultural-informativ (Dottrens. Aceasta înseamnă că metoda pe care o folosim în familiarizarea elevilor cu cititul şi scrisul trebuie să ţină seama pe de o parte de faptul că scrierea concordă aproape exact cu pronunţarea. citirea curentă corectă. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă care este citirea copilului care 47 . iar pe de altă parte. creşterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înţelegerea celor citite. La un alt nivel. Rast. înţelegerea celor citite. 1978). corectarea articulării şi pronunţării. citirea expresivă. afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj. Vrăsmaş. Când este vorba de scris ele necesită un grad mai mare de maturitate şi funcţionalitate (E. cuvânt şi propoziţie ceea ce denotă că metoda trebuie să fie şi analitico-sintetică (I. iar aceasta se realizează prin delimitarea cuvintelor din vorbire. Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea. după care să se parcurgă drumul invers.Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj se arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central. dobândirea mecanismelor funda-mentale. 1999). dezvoltarea vorbirii. iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. p. Achiziţia scris–cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii largi şi fine. în principal vederea şi auzul. Pentru învăţarea limbii române se arată că pentru a învăţa corect cititul şi scrisul trebuie luate în considerare elementele componente ale limbii. Ray. pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii. că trebuie să se pornească de la desprinderea unei propoziţii din vorbire. citirea textelor simple. Şerdean. Învăţarea cititului trece prin următoarele stadii succesive de acumulare: educarea prealabilă senzorial-motrice. pentru deprinderea scrisului este necesară de asemenea maturitatea structurilor vorbirii. delimitarea sunetelor din cuvinte.48. deci metoda trebuie să fie fonetică. să se realizeze delimitarea cuvintelor în silabe şi apoi fiecare silabă în sunete. p. motivaţia.

abecedară şi postabecedară. Scrierea. controlul kinestezic şi controlul vizual. În ultima fază citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. Formarea abilităţilor de scris-citit sunt parcurse în şcoală în trei mari etape: preabecedară. se obţine o anumită viteză şi se însuşesc câteva reguli ortografice. precum şi realizarea mobilităţii acestora. Vrăsmaş. în cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului şi de a-l folosi în grafierea cuvintelor şi propoziţiilor.ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. arată A. La acestea se adaugă planul afectiv şi intenţionalitatea. p. perioada postabecedară corespunde celei în care se ating toţi parametrii scrierii conform modelelor. corporală şi cea grafică. legătura dintre expresia orală. antrenarea simultană. a mai multor zone specializate ale scoarţei cerebrale. Este evidenţiată astfel legătura dintre controlul mişcărilor şi controlul vizual. Momentele dezvoltării limbajului scris la copil din perspectiva mecanismelor implicate sunt: organizarea spaţială kinestezică şi grafică. în învăţarea semnelor grafice. nivelul motor. însă timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape este diferit de la copil la copil. 4. ducând la anticipaţie vizuală şi apoi la reprezentarea vizuală. în structuri. mecanismele neurofiziologice implicate sunt: dezvoltarea normală a întregului sistem al limbajului. dezvoltarea capacităţilor de a înţelege şi a opera cu simboluri în general (gesturi. Etapele necesare în deprinderea cititului sunt relativ aceleaşi pentru toţi copiii. Se poate constata o schimbare a 48 . În privinţa deprinderii scrisului. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. semne convenţionale.28. Vrăsmaş. este rezultatul legăturilor interfuncţionale pe trei niveluri şi anume. Cele două mişcări se unesc. desen) şi în speţă (E. antrenarea unor mecanisme de formare a unor scheme complexe. nivelul percepţiei şi reprezentărilor şi a celui afectiv. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii. Perioada preabecedară este cea în care se formează abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. 1999). respectiv controlul kinestezic se realizează la nivelul mişcării şi cel vizual la nivelul traseului grafic. formare şi dezvoltarea mecanismelor de integrare. Dezvoltarea personalităţii în perioada şcolarităţii mici La începutul acestei perioade copilul părăseşte faza narcisismului şi „afirmării” personalităţii pentru a intra puţin câte puţin în lumea cunoaşterii.

Psihanaliza arată că de la 6 la 12 ani se instalează perioada de latenţă. pentru lumea exterioară. Se poate întâmpla să nu se fi rezolvat în totalitate complexul oedipian în perioada precedentă. cât şi la decentrarea intelectuală.intereselor. cognitivă. iar copilul se află într-o stare de relativ echilibru privind conflictele pulsionale comparativ cu perioadele precedente. dar el rămâne deocamdată ocultat. Termenul de latenţă marchează faptul că între 5 şi 6 ani evoluţia sexualităţii se încetineşte simţitor sau chiar se opreşte. modificarea categoriilor anterioare prestabilite. Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) şi se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferenţiată. dar rămâne concretă (legată de obiecte şi situaţii reale). respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu şi aceasta îl conduce la abstragerea calităţilor lucrurilor. care va permite regruparea. ca să intre apoi într-o nouă fază a pulsiunilor genitale în perioada preadolescenţei. care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă. ADOLESCENŢA – TRANZIŢIA DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE 1. aşezarea lor în categorii. Există o desexualizare a relaţiilor cu părinţii acompaniată de refulare şi sublimare a pulsiunilor sexuale arhaice. În această perioadă energia pulsională se eliberează printr-o investire intelectuală: interesul copilului pentru cunoaştere. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet şi devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. Debutul stadiului este numit de către H. VI. Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă. Această evoluţie intelectuală este realizată într-un context social important şi anume şcoala. Perioada este caracterizată de 49 . Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. dar şi cu cele ce vor surveni. toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Este o perioadă importantă a întăririi Super-ego-ului. alteori adolescenţa este descrisă ca începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă.

Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%. În acest moment este aproape general acceptat faptul că maturitatea sexuală este de 12 ani la fete şi 14 la băieţi (G. Perimetrul toracic înregistrează valori de 50 . Cercetări mai vechi luau ca repere momentul când fetele aveau prima menstră pentru a fixa momentul de debut al pubertăţii. el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid. Cu atât mai mult acest criteriu este greu de identificat la băieţi. Aceste schimbări au loc în pubertatea târzie sau în adolescenţa timpurie. după această perioadă el este capabil să aibă copii. şi momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de la 14-16/18 ani). Pubertatea sau nubilitatea (Malmquist. Acum este cunoscut faptul că foarte frecvent fetele nu sunt fertile aproape un an după prima menstruaţie (menarhă). de asemenea adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Datorită creşterii explozive şi inegale. ochelarii. pielea grasă. Pubertatea semnificând fapt maturarea sexuală. Perioada de creştere rapidă însă poate debuta în jurul vârstei de 9-10 ani la fete şi 11-12 ani la băieţi. după care urmează o perioadă de creştere explozivă. precum coşurile. Problema în definirea pubertăţii şi din acest punct de vedere este aceea că este aproape imposibil de determinat exact momentul când o persoană devine fertilă. pubertatea propriu-zisă (12-14 ani). dinţii neregulaţi. iar înălţimea cu 27%. înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Acesta este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată (Fraziev şi Lisanbee. Lefrancois). Acesta este motivul pentru care alţi autori au apreciat creşterea explozivă drept criteriu de intrare în perioada pubertăţii. pubescenţa se referă la acele schimbări care au ca rezultat maturitatea sexuală. Jersild (1963) spune că înainte de pubertate individul este copil. Creşterea explozivă este o provocare pentru psihicul adolescentului.schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. pubertatea corespunde la rândul ei mai multor stadii: etapa prepuberală (10-12 ani). Toate aceste lucruri ce pot părea minore devin adevărate probleme existenţiale în această perioadă.R. După Ursula Şchiopu şi Emil Verza (1981). alteori descrie perioada de la 13 la 29 ani. Probleme. de ele îngrijorânduse în egală măsură şi fetele ca şi băieţii. 1978) este echivalentă cu maturitatea sexuală şi deci capacitatea de reproducere. 1950).

în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urmă. În perioada adolescenţei. dezvoltarea glandelor mamare la fete. schimbarea vocii. Se încheie prima perioada a maturizării sexuale. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axilă.5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. în greutate. Creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. De aici. înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului. din punct de vedere morfologic. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern. Tot aşa. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. apariţia pilozităţii faciale la băieţi. În intervalul de la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de reproducere. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară. Se produc modificări sensibile.creştere aproape duble faţă de perioada precedentă. lungime. pieptul căzut şi îngust şi ca urmare înfăţişarea adolescentului este relativ nearmonioasă. cât şi în funcţiile diferitelor organe. clitorisului şi uterului. fapt ce conduce la o anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului. în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. proces care continuă lent până pe la 22-23 de ani. în greutate 4. mâinile şi picioarele lungi. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi. În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a dimensiunilor vaginului. În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. Între caracteristicile sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. Are loc un proces de perfecţionare funcţională a neuronilor 51 . Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de timp decât la fete. care imprimă o restructurare profundă a întregului organism al preadolescentului. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie diferită de cea a băieţilor.

mai încrezători în sine. Este doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală. alţii mai puţin. fetele pot fi dezavantajate de această maturizare. astfel că ele pot fi într-un fel marginalizate (G. 2. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern. Jones. sunt mai populari. iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. Pentru băieţi maturizarea precoce este un avantaj. Studii longitudinale au pus în evidenţă că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea socială (M. Lefrancois). 52 . În ceea ce priveşte efectul maturizării timpurii la fete părerile sunt contradictorii.scoarţei cerebrale. Caracteristici ale dezvoltării psihice După Maurice Debesse.R. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât ceilalţi. sunt neliniştiţi. Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii. funcţiile adolescenţei se pot exprima sintetic astfel: ‰ de adaptare la mediu. cât şi la băieţi. atât la fete. 1965). Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de aproximativ 2 ani. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale pentru toţi adolescenţii. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine. 3. mai agresivi şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. vom avea în grupul de adolescenţi de 15 ani unii mai bine dezvoltaţi. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în cazul băieţilor. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă. De aceea. Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. sunt mai neîncrezători în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă.C. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării.

E. de apartenenţă la grup. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale. la finalul căruia ne vom afla în faţa unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. de anticipare. se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii. Nevoia de independenţă. Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar. După M. Zlate. capacitatea de interpretare şi evaluare. 158). Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă: ‰ conduita revoltei. de a fi afectuos. autodepăşire. de predicţii. Zlate. Nevoia de grupare îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi preferinţe. de independenţă. p. Golu. Zlate (1993) adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativă: nevoia de a şti. Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate. de planificare. M. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate. conştientizării responsabilităţilor ce-i revin. precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale. care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale. acesteia i se adaugă în pubertate nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială. 1993). În această perioadă se pot constata confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentul. se dezvoltă şi se consolidează structurile gândirii logico-formale. Verza. iar în adolescenţă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (M. Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic. 1993. cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă. spiritul critic şi autocritic. În consecinţă. ‰ ‰ 53 . de definire a personalităţii. Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism. are loc acum un proces de dezvoltare. de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire. şi nevoia modelelor. (P. autoeducare în adolescenţă.de depăşire.

se lărgeşte câmpul vizual. înţelegerii nuanţelor din vorbire. p. Şchiopu. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre visare sunt caracteristice adolescenţei. Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor psihice. iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei slăbiciuni. precum şi vederea fină a detaliilor amănuntelor. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. 1969. 137). Are loc erotizarea sensibilităţii. 1963. de răzvrătire. ‰ ‰ 4. vederea la distanţă (gradul de distanţă). Dezvoltarea intelectuală Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi de reprezentare. Revolta este direcţionată iniţial împotriva familiei. capacitatea de acomodare. 425). Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. spune Jean Rousselet. dar această introspecţie pe lângă construirea unei imagini de sine conduc la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. creşte acuitatea vizuală şi vederea sub unghi mic. Ca 54 .conduita închiderii în sine. revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a adolescentului. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor analizatori şi pragurile diferenţiale (U. Adolescentul insistă. Introspecţia conduce la un examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii. mirosul. apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci. Creşte acuitatea vizuală. p. sensibilitatea cutanată. conduita exaltării şi afirmării. „Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie împotriva sterilelor lui visări de odinioară” (Jean Rousselet. Se dezvoltă gustul. a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive auditiv. manifestări de protest. Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune. asupra studierii defectelor sale.

intrarea în adolescenţă presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. devin mai eficiente. sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene. mai solicitată în probleme noi. În conformitate cu teoria lui Piaget. p. pentru a înţelege şi pentru a dezvolta teme proprii de interes. Se dezvoltă atenţia voluntară şi atenţia involuntară şi postvoluntară îşi modifică mult aspectul. problemă. datorită lărgirii intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu. Adolescentul dispune de o percepţie complexă. Şchiopu. 432). Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada micii şcolarităţi (U. memoria adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Are loc o schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică.urmare se restructurează şi procesele percepţiei. Şchiopu. Observaţia este folosită pentru a verifica. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe. ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. voluntară şi perseverentă (U. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv. Adolescentul capătă deprinderea de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material. se îmbogăţeşte capacitatea de operare cu scheme logice. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor. Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată. obiectiv. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o 55 . Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată. Creşte randamentul activităţii intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. mai complexe şi mai variate. Se dezvoltă formele raţionale abstracte ale gândirii. se determină criteriile logice ale clasificării. 1963). 1963.

p. contraargumentare. B. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi ataşamentul copilului pentru părinţii săi.combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operaţie constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. p. Adolescenţii în această etapă sunt dependenţi de familie în sens literal. Dezvoltarea socială Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare. Limbajul cunoaşte de asemenea în această perioadă o dezvoltare deosebită. Relaţiile între băieţi şi fete. la siguranţa şi confortul oferit de familie. Carroll. financiară de confort. Cunoştinţele verbale se corelează puternic cu extinderea. de demonstrare. elaborare de ipoteze. 95). Lefrancois) şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni.R. de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu 56 . Adolescenţa este caracterizată de declinul autorităţii parentale (G. cât şi pentru adolescent. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. acum devine importantă şi pentru băieţi. de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă parte de nevoia de independenţă crescândă. 1976. dar şi relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă.R. Inhelder. De asemenea. cel puţin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al sociali-zării. varietatea şi bogăţia conceptelor individului. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie. părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi mate-rial. În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale. Piaget. mai ales relativ. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă (G. Pentru copiii normali adolescenţa este un moment de socializare intensă. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care anterior era mai dezvoltată la fete. nu numai dacă ne gândim la dependenţa materială. 5. 1979. Lefrançois). 112).

Schimbări în plan fiziologic Pe durata întregului stadiu există la majoritatea indivizilor un nivel funcţional organic stabilizat ca o condiţie de fond a desfăşurării bune a tuturor activităţilor. proces care începe de la 25 de ani. mai întâi la femei şi apoi la bărbaţi. Pierderea de ţesut osos care începe de la 30 de ani se accentuează uşor la 40 de ani 57 .apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. James constată această stabilitate până către 60-70 de ani care se datorează sistemului nervos autonom şi hipotalamusului. respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală. R. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict permanent. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele modificări discrete începând cu 40 de ani aşa cum ar fi cele privind modificare tensiunii arteriale. VII. Lefrançois) în care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau studenţi. funcţionarea inimii sau a aparatului respirator. La nivelul SNC ieşirea din funcţie a unor neuroni. Se produce de asemenea declinul funcţiilor glandelor sexuale. ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni. Conflictul între generaţii este un clişeu (G. se accentuează de-a lungul substadiilor adultului. interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate). Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de viziune asupra vieţii sociale. H. lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict.B. PERIOADA ADULTĂ 1. Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia. interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor).

şi mai departe. creşte greutatea corporală. unele schimbări fizionomice cum ar fi accentuarea trăsăturilor. După 40-45 de ani scade sensibilitate olfactivă. dar precizia scade la 40 de ani şi ceva mai mult după 50. Ea tinde să fie cel mai bine conservată de solicitările profesionale. Mobilitatea oculară se păstrează şi se asigură astfel viteza necesară în desfăşurarea percepţiilor. Ele sunt foarte mult influenţate de solicitările profesionale şi de aceea cercetătorii au propus să fie distinse: atenţia generală de cea profesională. Toate aceste schimbări biologice au ritmuri diferite la diverse persoane în funcţie de zestrea genetică a fiecăruia şi de stilul propriu de viaţă. dar solicitările profesionale privind aceste capacităţi le pot menţine la parametrii satisfăcători pe toată durata angajării în muncă. După 45 de ani scade capacitatea de extragere a informaţiilor din imaginile mai complexe sub presiunea timpului. Munca desfăşurată în spaţii poluate sonor afectează puternic auzul. Atenţia profesională poate înregistra chiar unele creşteri în primul substadiu adult. încărunţirea şi rărirea părului. ele pot să le conserve încă multă vreme. Intensitatea mişcărilor scade după 50 de ani în mod real. Atenţia generală este mai mult influenţată de înaintarea în vârstă. Cele mai multe scăderi ale capacităţilor fizice ţin de sensibilitate şi de psihomotricitate. mai ales percepţiile vizuale şi cele auditive se desfăşoară de-a lungul acestui stadiu cu modificări funcţionale din ce în ce mai accentuate. Sensibilitatea auditivă începe să scadă puţin chiar după 35 de ani şi se accentuează după 45 de ani fără a perturba adaptările la ambianţă. Volumul şi distributivitatea 58 . La fel tonusul muscular scade uşor în primul substadiu şi se resimte mai mult în ultimul. Dacă profesia cere astfel de capacitate de auz fin. Sunt de asemenea mai discrete. dar tinde să fie subiectiv resimţită mai accentuată decât este în realitate. însă scăderile sunt ceva mai mari între 30 şi 35 de ani şi apoi până la 50 de ani diminuările sunt mai mici şi devin mai accentuate în activităţile de lungă durată. cât şi sensibilitatea tactilă. O dinamică deosebită prezintă şi capacităţile de atenţie. dar apoi începând cu 50 de ani mai evidente. Ele au un ecou în planul vieţii psihice îndeosebi privind imaginea de sine şi stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. Astfel percepţiile vizuale încep să fie influenţate de faptul că scade acomodarea cristalinului. apariţia ridurilor. Psihomotricitatea are o dinamică nuanţată: rapiditatea mişcărilor scade chiar după 30 de ani şi se accentuează în stadiul adult. Datorită acestor fenomene se produc chiar modificări ale siluetei.

activitate cumulativă. este o perioadă critică pentru femei fragilizarea lor fizică fiind mai evidentă. Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea până la anulare a subidentităţii profesionale (momentul retragerii din viaţa profesională). Criteriile diferenţierii stadiilor dezvoltării psihice după U. Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziţia către vârstele de regresie. Evoluţia feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic şi hormonal (menopauza). implantaţie profesională intensă. p. selectivitatea şi gradul de concentrare ceva mai puţin şi totuşi semnificativ pentru adaptarea la sarcinile profesionale. 2. Perioada adultă dominată de tinereţe este după WHITE (1975) una din cele mai importante. 3) 55/65 ani corespunde perioadei adulte prelungite caracterizată de diminuarea forţelor fizice. este caracterizată de activitate profesională intensă. Ca urmare autorii propun următoarele subetape cu anume caracteristici: 1) 35/45 ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate. Şchiopu. precum şi de extinderea responsabilităţilor privind viaţa de familie. Se poate spune că se înregistrează profesionalizarea acestor capacităţi care le face pe de o parte să se desfăşoare în forme caracteristice şi pe de altă parte să se menţină la parametri buni mai multă vreme (Tinca Creţu). Copiii încep să frecventeze şcoala şi creşte conţinutul subidentităţii de părinte. Verza (1981. dar relativ puţin fără să perturbe desfăşurarea activităţilor. Etapele vârstei adulte Perioada adultă este perioada cea mai bogată şi activă a ciclurilor de viaţă. 254) sunt tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii implicate. dar are loc diminuarea subidentităţilor de soţ şi părinte. Începând cu perioada adultă mijlocie şi această formă de atenţie scade. datorită multiplelor structuri ce se 59 . Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilităţi. E. este momentul diminuării acelor 4 subidentităţi într-un mod variat şi inegal. activă creatoare. relaţii sociale şi de muncă în expansiune.cresc mai mult. 2) 45/55 ani adultă propriu-zisă unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale.

de la 43 la 50 de ani atingerea unei relative stabilităţi. ‰ creşterea intereselor. ca urmare el identifică 4 direcţii de dezvoltare caracteristice: ‰ stabilirea identităţii eului. În studiile sale propune mai multe etape şi anume: elevarea de dominanţă de la 16 la 18 ani unde axa comportamentală este lupta pentru câştigarea independenţei. Aspecte caracteristice ale gândirii şi învăţării în perioada adultă Ideea piagetiană conform căreia dezvoltarea se încheie cu atingerea stadiului de operare formală pe de o parte şi că aceasta se petrece în adolescenţă. Ca o concluzie. 3. Gould este un alt cercetător preocupat de dezvoltarea adultului. pe de altă parte este pusă în discuţie de cercetări recente care prezintă al cincilea stadiu cel al operaţiilor postformale. 60 . de la 22 la 28 perioada construirii unei vieţi funcţionale (efective). Pe de altă parte trebuie să mai adăugăm faptul că fiecare aspect al dezvoltării adultului pe fiecare stadiu este trăit diferit fiind afectat de contextul individual de viaţă şi de propriile trăsături de personalitate. C. de la 50 în sus perioada maturităţii depline când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităţilor zilnice în detrimentul planurilor de lungă durată. ‰ independenţa relaţiilor personale. Concluziile studiilor au arătat că operaţiile postformale includ trei tipuri de raţionamente: ‰ gândirea relativistă – care presupune înţelegerea cunoaşterii ca fiind dependentă de perspectiva subiectivă a celui care cunoaşte. putem afirma că perioada adultă este una dintre perioadele cele mai pline de variaţii şi în pofida propunerilor de periodizare majoritatea autorilor recunosc faptul că adulţii trec prin stadiile propuse de ei pe paliere largi de vârstă.solidifică acum. ‰ gândirea dualistă – abilitatea de a releva şi rezolva contradicţii survenite din viziuni/păreri contrare. de la 18 la 22 perioada părăsirii familiei unde caracteristica este construirea relaţiilor de prietenie ca substitute ale familiei. de la 29 la 34 de ani perioada crizei de evaluare. de la 35 la 43 de ani criza relativă la încheierea perioadei de tinereţe. ‰ umanizarea valorilor.

iar memorarea mecanică scade între 40 şi 45 de ani. iar dintre componentele memoriei fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate. ‰ atitudine clară de refuz a neclarităţilor. Conform teoriei piagetiene multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale. capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract. stadiul dialectic (Riege) şi stadiul formulării de probleme (Arlin). Deşi nu se ştie încă suficient despre aceasta. multiliniar (Chandler).‰ gândirea sistematică – capacitatea de a gândi sau de a reflecta la toate sistemele de cunoaştere sau de idei. 325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă: ‰ coeziune. U. ‰ critica pragmatică a noului. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt 61 . Voneche). nevoia de precizie. Şchiopu şi E. procedeele necesare domeniului. Cercetătorii subliniază faptul că dezvoltarea adultului se situează pe un nou nivel care a primit diferite denumiri: postformal. ‰ cerinţă de aplicare şi practică. Deosebit de importantă pentru dezvoltarea adultului este evoluţia capacităţilor intelectuale. p. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40/50 de ani şi rămâne stabilă şi deschisă ca posibilitate până la 58/60 de ani. Gruber. Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi. Viteza şi randamentul învăţării se dezvoltă până la 21 de ani după care se stabilizează şi scade lent după 30 (Thorndike). pragmatic (Lahouvie-Vief) metacognitiv (Broughton. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. Comparând aceste denumiri cu caracteristicile gândirii postformale pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale gândirii adultului: metacognitivă. ‰ extragerea ideilor esenţiale. Verza (1997. prin raţionamente ipotetice deductive. dar memorarea logică este mai rezistentă. ‰ evaluarea independentă a surselor de informare. tehnicile. Memoria se restructurează prin maxim de eficientizare la 25 de ani (Lowe). stadiul în care se află aceste capacităţi. dialectică şi pragmatică. sesizarea mai rapidă a semnificativului. ‰ necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile. cert este că devenirea adultă nu duce la o degradare sau o deteriorare a acestor capacităţi decât foarte târziu.

‰ Confuzia între calităţi sau atribute ale fenomenelor şi relaţiilor acestora.capabili de operaţii logice formale. ‰ Regruparea incorectă a noţiunilor. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie 62 . 1998. apreciază N. Plecând de la aceste date putem confirma unele tendinţe în caracteristicile principale ale cunoaşterii la adulţi: ‰ Fixarea asupra concretului. ceea ce duce la fixaţie şi percepţie a imediatului. Caracteristicile personalităţii la vârstele adulte Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii. spune Allport (1991. manifestă o anumită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă în mod corect lumea şi pe ea însăşi. prelungeşte durata participării la vârsta activă. Vinţanu (1998) citează un studiu realizat în Franţa pe 488 de adulţi studiaţi unde s-a constatat că de fapt 14% din subiecţi au o structură intelectuală operatorie încheiată şi că 23 % au un nivel foarte apropiat de aceasta. N. Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul inte-lectual nu este omogen. ‰ Generalizarea. p. El este concret într-un domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice. îşi stăpâneşte în mod activ mediul. Vinţanu din perspectiva educaţiei adulţilor. 280). Ceea ce se desprinde cert din studiile prezentate. ci şi mijloc de învingere a alienării. ‰ Explicaţii tautologice. Vinţanu. 4. Concluzionând. 14). extrapolarea abuzivă. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai deteriorat. p. învăţarea are noi funcţii în perioada adultă. învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială. ceea ce înseamnă că aproape jumătate nu au probleme majore de raţionament logic de un nivel corespunzător. Mai mult un număr destul de mare de adulţi se situează la un nivel intermediar între stadiul concret şi cel logic. ‰ Interpretare antropomorfică. la caracterul de tatonare al cunoaşterii (încercare şi eroare)” (N. aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki (1974). este că „adultul nu se situează totdeauna la nivelul logic pe care l-ar putea atinge. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul.

p. Va vedea obiectele. persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască iubire. abilităţi şi sarcini. iar domeniile sunt: economic. Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative ale efortului uman. Raportarea caldă la ceilalţi presupune. ‰ Securitatea emoţională (autoacceptarea). Ceea ce este obiectiv este demn de făcut. toleranţa la frustraţie. 287). politica sau aspiraţia religioasă. politic. Persoanele mature sunt centrate pe probleme. 280). A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ. exemplifică Allport. p. ‰ Raportarea caldă a eului la ceilalţi. recreaţional. autocontrolul caracterizează achiziţia securităţii emoţionale. ‰ Obiectivarea eului: intuiţie şi umor. dar şi toleranţă şi „structura de caracter democratică”. educaţional. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul „responsabilităţii” care este subliniat de gânditorii existenţialişti. oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă) 63 . ‰ Percepţie realistă. sentimentul securităţii. intimitate.necesară cu vârsta cronologică (idem. Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului. Allport arată că o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. „Dacă nu s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră. nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi mature” (Gordon Allport. compasiune. spune Allport. ocupaţia favorită din timpul liber. Autoacceptarea. starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp deoarece implicarea într-o sarcină le preia. ‰ Filosofia unificatoare a vieţii. familia noastră. deci. mândria. 1991. domestic şi religios. După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume: ‰ Extensiunea simţului eului. din perspectiva lui. În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în capacitatea sa de a iubi. Sintetizând. studiul nostru. plăcerea. dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea condiţiei umane a tuturor oamenilor. În contrast. Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului.

Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără.relevantă pentru sine. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. Viaţa profesională şi integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi. adaptare gradată. disconfortul „şocului realităţii”. 2. legate de educaţie şi 64 . investiţie de aspiraţii crescătoare. ƒ Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei. propriile calităţi şi valori. Odată cu apropierea retragerii din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică aceasta. investiţii mari de aspiraţii şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate. Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr este abordată după U. inadaptarea profesională. simţ al ratării latente/active. E. fără investiţii de aspiraţii. p. Verza (1997. 326) în consecinţa a trei tipuri de situaţii: 1. ƒ Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii”. 3. dar cu efort de realizare profesională şi a aptitudinilor. Creşterea copiilor şi intrarea acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe. posibilităţi multiple de dezvoltare. Atât sfera profesiunii. împlinirii/neîmplinirii. adaptare restrânsă. Allport mai adaugă şi faptul că personalitatea matură reclamă o înţelegere clară a scopului vieţii în termenii unei teorii inteligibile. acest fapt se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol. Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana adultă. flexibilitatea acestora. Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea profesională şi socială. de multe ori se ivesc conflicte de rol şi se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. ƒ Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru. Şchiopu. iar pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme.

interese. se realizează diferenţierea rolurilor în familie. White se referă la subidentitatea de carieră – profesională. U. creşte intimitatea. 65 . psihologice şi biologice. viaţa familială şi cea socială. White R. iar pe prim plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. E. Şchiopu. familia este dominată de dorinţa întreţinerii confortului afectiv. 5. p. se constituie gradele de dependenţă şi autonomie între soţi.W.instruire. identitatea de rol şi transformarea rolurilor de-a lungul vieţii sunt componente majore ale acestor procese complexe. În mod tradiţional schimbările şi transformările rolurilor au fost prezentate mai ales în lipsa contextualizării. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţionare. Se poate observa că există o mare fluctuaţie şi diversitate referitoare la limitele inferioare (adolescenţa) şi superioare ale stadiilor adulte şi mai ales ale primului dintre ele (tinereţea). Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată. Adultul este implicat într-o serie de roluri printre care cele din viaţa profesională. crescător. 326) propun următoarele elemente caracteristice ale perioadei adulte din perspectiva subidentităţilor maritale şi parentale: ‰ adult tânăr – are loc consolidarea căsniciei. cea de părinte. libidoul foarte activ. Dinamica rolurilor parentale este şi ea importantă în perioada adultă. Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe divorţuri. şi de soţ sau soţie analizând dezvoltarea lor în fazele adulte. cunoştinţe). Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe plan profesional cât şi marital. (1975) a considerat că ciclurile vieţii se centrează pe modificarea de pondere a unor subidentităţi ce coexistă în structura personalităţii şi se organizează în jurul rolurilor şi statutului social (cuprinde activităţi şi aptitudini. dar realitatea arată că rolurile sunt dependente de contextul social şi de caracteristicile psihologice ale individului. iar creşterea copiilor mici lărgeşte sfera intimităţii. Comportamentul de rol. Verza (1997. creativitate. Dinamica şi tranziţia rolurilor în perioada adultă Femeile şi bărbaţii trec prin perioada adultă şi bătrâneţe în maniere personale şi complexe implicând numeroase procese sociale. un proces de adaptare activ.

căsătorite sau nu. tendinţa este spre confort afectiv – pot interveni unele crize maritale. Rolurile pe care individul le poate trăi în viaţa de familie sunt cele de soţ şi de părinte. ‰ adult 45/55 de ani – apar unele tensiuni pe dimensiunea rolului parental. Apar de asemenea numeroase modificări în interiorul rolurilor maritale şi parentale. libidoul este în continuare activ. anularea capacităţii de procreare a femeii. are loc fragilizarea sănătăţii mamei. restrângerea numărului de copii etc. are loc dezangajarea profesională şi în consecinţă se produce o criză de identitate profesională. Ca urmare. Congruenţa percepţiei rolurilor presupune că fiecare persoană percepe rolul ei sau rolul lui aproape la fel cum este perceput de celălalt. 1980) legate de funcţionalitatea rolurilor în cuplu: ‰ congruenţa percepţiei rolurilor. Chiar dacă tendinţa actuală este aceea de a întârzia căsătoria. în consecinţa a trei componente (Lloyd Saxton. se consolidează identitatea familiei. Aceste schimbări de rol de la rolul de copil la cel de părinte este dificil şi cere reevaluarea unor probleme din istoria devenirii adultului. poate interveni pierderea partenerului şi apariţia nepoţilor. ‰ echivalenţa funcţionării rolului. amânarea momentului când adultul tânăr devine părinte. ‰ reciprocitatea performanţei de rol. respectiv adultul tânăr părăseşte familia de provenienţă şi îşi întemeiază propria familie. apare erodarea intimităţii. rolurile profesionale sunt absorbante. ‰ adult 55/65 de ani – rolul parental este solicitat de denuclearizarea familiei. temperarea discretă a libidoului.‰ adult 34/45 de ani – perioada este caracterizată de un rol parental mai încărcat. legătura matrimonială devine una de securizare. Ca şi în cazul stabilirii stadiilor perioadei de vârstă adultă trebuie precizat faptul că societatea contemporană relevă noi tendinţe cum ar fi cele de amânarea căsătoriei pentru perioade de vârstă mai înaintate. sunt susceptibile de a fi mai mult sau mai puţin trainice. Dificultatea în perceperea congruentă a rolurilor este aceea că individul în mod frecvent priveşte atitudinile şi aşteptările sale ca fiind corecte şi le menţine fără a încerca să vadă sau să înţeleagă atitudinea 66 . Procesul de bază în perioada adultă este câştigarea independenţei. cuplurile. chiar dacă stadiile propuse sunt încă relevante. intervalele de vârstă pentru aceste stadii se corelează cu tendinţele menţionate.

Mecanismul psihosocial care generează disfuncţii maritale exprimă de fapt jocul încrucişat al proiecţiilor şi expectaţiilor de rol mutual (Iolanda Mitrofan. Rolurile parentale funcţionale prezintă o clară exprimare a limitelor. calmă. cei care şi-l doresc sunt cei care nu au un astfel de tată. Performanţa de rol şi congruenţa percepţiei rolurilor sunt interdependente. meşter la toate. p. Echivalenţa funcţionării rolului se referă la principiul conform căruia gradul de satisfacţie al fiecăruia primit din partea celuilalt trebuie să aibă acelaşi grad ca şi satisfacţia oferită celuilalt. 247). Concluziile autoarei sunt acelea că tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii. Rolurile parentale sunt conform celor mai mulţi autori într-o mare proporţie o repetare a rolurilor la care indivizii au fost expuşi în copilărie. Limitele slabe caracterizează părinţi supraprotectori sau dimpotrivă părinţi indiferenţi (slab implicaţi în rol). Pentru mame au fost identificate următoarele tipuri: mama „bomboană”. „mondenă”. şi tatăl sportiv. Performanţa de rol se referă la felul în care individul intră în rolul său şi îi dă viaţă. mama copilăroasă şi mama „cloşcă”. vedetă. 1980. 245). Congruenţa de percepţie a rolurilor este esenţială pentru stabilitatea cuplului (Lloyd Saxton. Nevoile ce sunt împlinite în interiorul cuplului sunt: materiale. Nicolae Mitrofan. 1980. Într-un studiu efectuat de Rose Vincent (1972) pe o populaţie de aproape 100 de copii au fost puse în evidenţă mai multe tipuri de părinţi (mame şi taţi) şi frecvenţa alegerii de către copii a unui tip sau altul.şi aşteptarea celeilalte persoane. seducător. tatăl „bomboană”. p. cel care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. 1991. dintre copiii care au un tată autoritar. energică. de asemenea. înţelege şi accepta punctul de vedere al celuilalt devine din ce în ce mai dificilă. autoritar. Aceste tipuri pentru taţi au fost: tatăl important. om de interior. p. Insuficienţa limitelor condiţionează independenţa şi autonomia copiilor. Reciprocitatea performanţei de rol presupune implicarea în rol şi folosirea lui pentru a întâmpina solicitările rolului celuilalt. Doar 20% dintre copii l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl 67 . Concluzia privind autoritatea paternă manifestată faţă de copii este: afirmarea brutală a unei supremaţii şi autoritatea de tip epistemic. sexuale şi psihologice (Lloyd Saxton. doar 1 din 4 crede că acesta este cel ideal. 299). Când fiecare ia o poziţie fermă în felul său – dificultatea de a vedea. Părinţii tindă să repete atmosfera din propria familie.

orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă. 68 . majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate. ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare (Rose Vincent. adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului familial. 1972. Cristian Ciupercă 1998. ci dimpotrivă. De exemplu. p. rolul organizatoric administrativ (Iolanda Mitrofan. În contemporaneitate. Copiii nu aleg mama în funcţie de gradul de răsfăţ oferit. rolurile parentaleducaţional. asemănătoare celor de vârstă mijlocie cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident. cel parental.ideal (Rose Vincent. mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea adevărată. Rolurile conjugale şi cele parentale pot fi privite izolat. dar totuşi sunt capabili de o bună funcţionare. 330). invadatoare. în timp ce copilul creşte. 18). adoptarea şi exercitarea incompletă a rolului familial. Privind alegerea tipurilor de mame s-a constatat că există un nivel mai ridicat al aşteptărilor şi implicit al criticilor faţă de mamă decât faţă de tată. VIII. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioadă specifică de timp şi necesită o adaptare imediată. 12). începând cu vârsta şcolară. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. dar manifestarea lor este interdependentă şi disfuncţionalităţile într-un sector antrenează disfuncţionalităţi şi în celelalte. într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară mai bună decât generaţiile anterioare. aici enumerând: rolurile sexual-afectiv şi procreativ. în relaţiile cu familia şi prietenii. p. Rolurile conjugale sunt serios modificate de apariţia copiilor şi deci de extinderea pentru un noul rol. p. În timp ce tatăl ideal şi tatăl real au acelaşi profil din punctul de vedere al copiilor. Regresia biologică Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine şi lumea din jur respectiv au loc schimbări în viaţa profesională. indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt în general într-o stare psiho-afectivă mai bună. Mulţi autori tratează de aceea rolurile parentale şi maritale în complexul rolurilor familiale. 1972. PERIOADA BĂTRÂNEŢII 1. Cercetările autorilor citaţi au reliefat mai multe tipuri de disfuncţionalităţi de rol: adoptarea şi exercitarea inadecvată a rolului specific sexului.

se produc restructurări ale caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. 1992). Ceea ce este comun acceptat este că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire fiind cel care reglează depozitele de grăsime. metabolismul. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi („Journal of the American Medical Association”. datorită antrenării sociale şi active mai reduse. se produc o serie de modificări biochimice (hormonale). E. ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. dar devine evident spre vârsta de 50 de ani mai ales la tâmple şi în zona occipitală. Şchiopu. masa osoasă. începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. masa musculară şi rezistenţa. trofice. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani. dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (U. De asemenea. Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani. 1997. se realizează fără seisme prea evidente. Acesta este unul din cele mai 69 . p. Conform Merck Manual of Geriatrics. capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire. În ansamblu. January 22. de consistenţă şi funcţionale. a conştiinţei şi dina-micii vieţii interioare. greutatea corporală şi starea de bine psiho-afectivă. Ca urmare a modificărilor hormonale scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a eficienţei adaptării. Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie). 349). spre deosebire de îmbătrânirea patologică. ale structurilor biologice ale organismului.Îmbătrânirea este un proces biologic complex determinat genetic şi modulat de mediu. după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare. Îmbătrânirea fiziologică. Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. Verza. îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane conducând spre maturare prin vârstele copilăriei şi pubertăţii până în perioada de adult tânăr după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal.

Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei. bătăile inimii sunt de 72 pe minut cu creştere la efort. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor. Respiraţia este mai superficială. şi competitiv. un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a sistemului muscular care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă.Şchiopu. învăţarea. în genere.Verza. dar şi de scăderea masei musculare. excitare. de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe la 60% în perioada bătrâneţii. Scăderea apei la nivelul ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi corelează cu decăderea şi alte sisteme organice. în principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii ţesuturilor. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. Scăderea auzului este o 70 . Aparatul respirator funcţionează mai slab. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare. stocarea de informaţii şi. De-a lungul vieţii. în consecinţă. Pe parcursul zilei se simte din când în când o anume stare de oboseală care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repausului (U. În perioadele adulte. densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe an. aceasta având un conţinut ridicat de apă.1997). Scăderea apei din organism este drastică. pierderea danturii. au loc decalcifieri care determină modificări de ţinută. Verza. respectiv vederea devine mai slabă. Şchiopu. Scade durata generală a somnului cu deosebire a celui paradoxal care favorizează. scade sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. postură.importante efecte ale îmbătrânirii. După 55 de ani la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare infarctului miocardic. Mişcările devin treptat mai greoaie. E. oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava. mai lipsite de supleţe. dar după 55 de ani bătăile inimii devin mai slabe şi neregulate (U. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face de exemplu ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. teamă. Apar din ce în ce mai des insomniile. Forţa musculară şi densitatea oaselor scade după 40 de ani. Metabolismul calciului este de asemenea afectat şi. 1997). lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). de atrofierea lor. scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici. E.

iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte ridicat indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. are loc scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate mai ales. iar greutatea creierului scade şi ca urmare scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. 1983). Skinner şi M. iar pe de altă parte îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social.altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. Norton &co.F. Scade interesul pentru activităţi noi şi se diminuează cel pentru activităţile obişnuite. apar noi scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor. Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală este din ce în ce mai frecventă după 65 de ani. Pe de o parte fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice.E. Probleme de natură psihoafectivă şi comportamentală Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie. WW. activităţile intelectuale care cer viteza de reacţie. Pe scala evenimentelor celor mai stresante. O dată cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcţionalităţii SNC începând cu scleroza celulelor din receptori. Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în 71 . Se diminuează memoria de scurtă durată. 2. Cu cât persoana este mai învârstă însă adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului (B. oxigenare şi alimentare a creierului. Degradarea sistemului nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare. Vaughan.

1988). Unii indivizi totuşi trăiesc un nivel înalt de activitate găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi. Creşte tensiunea şi anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitaţie. de ajutor în activităţile zilnice. Soţul rămas singur pierde o sursă primară de suport mate-rial. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi privind auzul. Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă. Berman. lipsa de speranţă. după o perioadă de durere un număr de semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce se petrec în jurul lor. oboseală severă. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri. o evaluare deformată a prezentului şi viitorului. reducerea încrederii în sine. Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile 72 . Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului. bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (B. pierderea în greutate. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. În anii bătrâneţii depresia apare din episoade scurte de tristeţe. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante cum ar fi pensionarea. au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. lipsa de interes.viaţă este singurătatea chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi prietenilor. mod de a vorbi şi mişcări. lipsa de somn. familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi. de companie şi de asemenea pierde şi un partener sexual. Unii indivizi pot traversa unele probleme psihice deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului. văduvia.H Shulman şi R. constipaţia sau diareea. ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii şi devin mai încete în gândire.

Verza. Stadiile perioadei de bătrâneţe Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. 1997). Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viaţa activă şi ca urmare are loc micşorarea subidentităţii profesionale. arterioscleroza cerebrală (B. marea bătrâneţe după 85 ani (U. E. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson.H. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. Berman. subidentitatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. 1988). Shulman şi R. Problematica retragerii din viaţa activă Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta. Verza. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. 1997). Pentru cei mai 73 . psihologice şi sociale (U. în concluzie. Şchiopu. 3.asociate îmbătrânirii. Rămâne esenţială subidentitatea maritală. 4. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor. E. În literatura de specialitate americană sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi bătrâneţea târzie după 75 de ani. bătrâneţea medie 75/85 ani. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. precum şi de condiţiile de mediu. În perioada bătrâneţii propriu-zise are loc contractarea subidentităţii parentale. Această reacţie este foarte frecventă. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Alzheimer. de natură fiziologică. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Şchiopu. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale.

Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele vârstnice. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. Creşte de asemenea şi perioada pentru care bunicii sunt investiţi cu acest rol. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi printre care: moartea 74 .mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost extins şi în România şi tinde să se menţină la acelaşi nivel. De asemenea pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului căci el se va afla acasă. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. în 1997 foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. 5.S. jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19% au peste 65 de ani. a organizării de zi cu zi a activităţilor. în intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni. Noi roluri în familie Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită de asemenea unele adaptări. Conform U. bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani. Census Bureau. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. încearcă să ia decizii în locul părinţilor lor când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii. Fenomenul tinde să fie unul în creştere. Foarte adesea copiii persoanelor în vârstă. Conform aceloraşi statistici. căci în 1970 numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate.

şi bunicul distant. tinde să crească şi ea. de asemenea. Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială. D. ritual. sfaturi... Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie datorită creşterii vârstei mamei la primul copil (în România vârsta medie la prima naştere a crescut. rezervor de înţelepciune. cei care arbitrează şi participă la verdict asupra situaţiilor. SIDA. activităţi de învăţare. cei care stau de pază. Weibel-Orlando au identificat. Un sondaj american arată care sunt interacţiunile predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume. G. fie emoţional. substitut parental. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. fie material (Sanders. cu 1.părinţilor. banii de buzunar. comparativ cu anul 1998. discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi emoţională. disciplină. cât şi indirect. 75 . INS-38/2000) vârsta la care adulţii devin bunici.3 ani – cf. căutător de distracţie. Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal. mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi. & Trygstad. Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. activităţi legate de religie. discuţii asupra momentului când nepoţii vor creşte mari. şomajul acestora. de supraveghere şi de conservare a culturii. abuzul de droguri sau medicamente. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă. fictiv. cinci stiluri de interacţiune: distant. 1989). Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune bunici – nepoţi. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca cele amintite cu mici diferenţe: tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia. copiii născuţi de mame adolescente. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea. cei care acordă suport. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct. îngrijirea şi educaţie nepoţilor fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor.8 ani. violenţa familială. fiind în 1999 de 25. În România principalul motiv pare să fie situaţia economică şi predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi. iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă parte a interacţiunii. discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi. cei care păstrează tradiţiile familiei. privitul împreună la televizor.

2003. 3. 2006.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Bucureşti. Psihologia copilului. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. M. Bucureşti. Tinca Creţu. Golu. 1995 76 . Graţiela Sion. Mihaela Minulescu. Editura Departamentului de Învăţământ deschis la Distanţă. Emil Verza. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Zlate. Psihologia vârstelor. Schiţă de psihologie istorică. 1981. 2. Universitatea Bucureşti. 5. Editura Fundaţiei România de Mâine. P. 1993. Psihologia copilului mic. E. Bucureşti. 6. 2001. Editura Didactică şi Pedagogică. Verza. Psihologia vârstelor. 4. Editura Psyche. Psihologia vârstelor. Adolescenţa. Nicolae Radu.

în urma interacţiunii dintre psihologic şi social rezultând efecte care nu se găsesc în nici una dintre premise. aşa cum arăta Serge Moscovici. cu alţi indivizi. la ale cărui norme şi valori va continua să se raporteze pe parcursul întregii sale vieţi. Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a identifica şi rezolva problemele sociale. care îşi propun scopuri şi acţionează pentru atingerea lor. Real însă. individul se formează ca om doar în cadrul contextului sociocultural. Pe de o parte. I. Societatea este. Aşadar. Realizarea de prognoze asupra principalelor fenomene sociale în funcţie de paradigmele de bază ale disciplinei. formată din indivizi care interacţionează. pact ce atribuie individul psihologiei. Încadrarea acestora în contextul actual al realităţilor sociale din România şi din lume. ci o sinteză a acestora. că există un pact de separare. deoarece se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune. Iată cum psihologicul şi socialul se întrepătrund pentru a da naştere unei noi realităţi: fenomenele psihosociale. cu grupuri şi cu mediul cultural – ideologic în care evoluează. abordând concomitent ambii termeni ai cuplului individ – societate. metode de a determina legi sau legităţi sociale pornind de la cunoştinţele fundamentale de la curs.PSIHOLOGIE SOCIALĂ Asistent univ. 1 . cooperează sau sunt în conflict. ca model sau ca oponent. Obiectul psihologiei sociale Ne-am obişnuit să considerăm. precum şi a teoriilor semnificative ale psihologiei sociale. Specific psihologiei sociale este faptul că propune o altă grilă de lectură. Obţinerea fenomenului psihosocial implică nu doar alăturarea ori însumarea celor doi termeni. psihologia socială este o disciplină de hotar sau o ştiinţă-punte. care se asociază. iar în mintea sa întotdeauna un altul va exista ca reper. iar obiectul său îl constituie omul relaţional. iar societatea – sociologiei. căci orice analiză implică un proces de abstractizare. Exemplificări. la rândul ei. Simona MARICA Psihologie socială Semestrul I OBIECTIVE Însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale. această viziune este justificată din raţiuni didactice şi chiar metodologice.

dar foarte departe de maniera actuală de conceptualizare. sentimentele şi conduitele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală. întrucât este vorba despre intuiţii privind natura socială a omului. Nivelul persoanei. mituri şi obiceiuri. considerăm necesară incursiunea istorică pentru înţelegerea modului în care s-a edificat acest nou domeniu al cunoaşterii. Pantelimon Golu): 1. căci nu există raporturi fără suporturi. naţiuni. prezente în operele marilor gânditori încă din Antichitate. • • Psihologia socială reprezintă studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţie cu stimulii din mediu. Cei doi consideră că sufletul unui popor se manifestă prin limbă. În spaţiul culturii germane. Nivelul microgrupurilor. iar cea de a doua marelui personolog american G. II. popoare. prima aparţinând unui clasic al domeniului – Muzafer Sherif. 3. Scurt istoric al psihologiei sociale Psihologia socială are un lung trecut în întrebările filosofice preştiinţifice privind problemele omului în societate. acest interes apare manifest la Moritz Lazarus (antropolog) şi Hermann Steinthal (lingvist). 4. Înainte de a face aceste analize. astfel că prin studiul culturii se poate ajunge la 2 . Nivelul relaţiilor interpersonale. Allport . colectivităţi. numim această lungă perioadă preistorie. Încercarea de a descoperi geneza fenomenelor psihosociale şi-a găsit locul în interesul manifestat de diverşi specialişti pentru a înţelege fenomenele psihice implicate în cultura şi comportamentul grupurilor sociale mari – mulţimi. Nivelul grupurilor mari.Vă propun două definiţii ale psihologiei sociale. Însă. Psihologia socială examinează şi explică modul cum gândirea. 2. vom realiza analiza fenomenelor psihosociale pe patru nivele (conform cu nivelele de analiză propuse de prof. Cum fenomenele de interacţiune şi influenţă se petrec în contexte umane concrete. imaginată sau implicită a altora.

în Franţa. Durkheim. În 1943 3 . un domeniu iese din sfera speculaţiei şi intră în aceea a ştiinţei atunci când începe să experimenteze. oponent al gândirii lui Tarde. Nu pot fi ignorate ideile de psihologie socială ale lui E. mecanism care asigură difuzarea noului. care publică în 1924 un manual ce-şi întemeiază analizele. Cel care ilustrează exemplar această orientare este W. care are tot atâta realitate ca şi sufletul individual. în care realizează istoria comparată a culturii. Wundt considera că psihologia socială trebuie să studieze sufletul colectiv. carte apărută tot în 1908. XX apar primele cărţi consacrate expres psihologiei sociale: An Introduction to Social Psychology (1908). Totuşi. G. cu sens negativ însă. scrisă de americanul Edward Ross. Tarde publică Legile imitaţiei (1890) – considerând imitaţia fundamentul vieţii sociale. Wundt. Acelaşi mecanism. Este vorba despre un alt mare autor francez. în cea mai mare parte. experiment considerat drept prototipul procesului psihologic de formare a unei norme în grup (1935) şi cel efectuat de Kurt Lewin şi colaboratorii săi asupra climatelor de conducere. imitaţia prin contagiune. 1924). fiind aduse în discuţie numeroase elemente de etnografie. fondatorul primului laborator de psihologie experimentală şi totodată autorul unei monumentale opere – Volkerpsychologie (Psihologia Popoarelor) – lucrare în 10 volume. cu studiile din 1897 privind influenţa socială manifestată sub forma facilitării sociale (această sintagmă îi aparţine lui Floyd Allport. apare ca fiind responsabil de modificările comportamentului indivizilor în starea de mulţime.psihologia popoarelor. pe studii experimentale. Un nume important în primele decenii de viaţă ale psihologiei sociale ştiinţifice este Floyd Allport. Ceea ce numim perioada clasică în psihologia socială debutează cu două experimente importante: experimentul lui Sherif privind efectul autocinetic. Cam în aceeaşi perioadă. aparţinând englezului William McDougall şi Social Psychology: An Outline and a Sourceboock. La începutul sec. Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor (1895). creatorul şcolii sociologice franceze. Este meritul americanului Norman Triplett de a fi introdus psihologia socială pe calea experimentării.

propagandei. sub conducerea lui Lewin. contaminarea ideologică etc. Dar criza nu a însemnat întreruperea sau diminuarea ritmului de publicare a studiilor empirice. cu teoria comparării sociale şi teoria disonanţei cognitive. asupra agresivităţii. În această perioadă. identitatea socială (H. Erickson). baza pe care se dezvoltă domeniul în această perioadă fiind comanda socială.a. armatei. Thurstine şi Rensis Lickert). Moscovici). fluxului afacerilor. Walster ).. teorie care doreşte să explice procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalţi. în principal sub aspect metodologic. identitatea personală (E. printre cauzele căreia menţionăm: lipsa integrării teoretice. Latane şi J. mijlocul deceniului al VII-lea este marcat de o criză a psihologiei sociale. El publică în 1952 o Psihologie Socială prin care caută să impună abordarea gestaltistă a fenomenelor psihosociale. Solomon Asch realizează studii asupra percepţiei persoanei şi asupra conformismului. interesat de efectele diferitelor componente ale procesului persuasiunii şi a schimbării atitudinilor pe acestă cale. deşi poziţia dominantă a metodei experimentale nu poate fi pusă la 4 . Berscheid şi E. Fritz Heider propune teoria atribuirii. a stereotipiilor şi discriminării intergrupuri. Cel care marchează psihologia socială a deceniilor VI şi VII este Leon Festinger. Tajfel). ş. Pe de o parte sunt inaugurate acum noi domenii ale psihologiei sociale: reprezentările sociale şi influenţa minoritară (S. nevoia de cunoştinţe practice necesare administraţiei. Tot acum se dezvoltă cercetările asupra comportamentului de ajutorare. Centrul de Cercetări pentru Dinamica Grupurilor. Astfel. critica statutului de ştiinţă al disciplinei. Continuator al lui Sherif. ce a debutat în perioada anterioară cu inventarea scalelor pentru măsurarea acestora ( Louis L. Pe de altă parte. critica metodelor folosite. atracţia interpersonală ( E. Darley). Perioada modernă (sfârşitul deceniului VII al secolului trecut) este o perioadă a expansiunii. Studiul atitudinilor. ia amploare acum prin liderul şcolii de la Yale. ceea ce arată impactul redus al crizei în ceea ce priveşte diversificarea intereselor de cercetare şi cantitatea studiilor. dar şi a tensiunilor. Perioada contemporană a suferit repercusiunile crizei.se înfiinţează. comportamentul prosocial (B. Carl Hovland. O nouă etapă în devenirea psihologiei sociale poate fi localizată între anii 1945 – 1970.

XVI – XVII – D. cum este cartea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. C. Asistăm la un reviriment al psihologiei sociale europene. C. s-au accentuat unele tendinţe. Psihologia socială în România Psihologia socială la noi în ţară îşi are începuturile. Vaschide (o analiză a fenomenelor de imitaţie. ce va fi multiplicat. D. L. Sunt publicate lucrări privind psihologia martorului şi a mărturiei.Roşca. G. 3. D. informaţii empirice ale indivizilor despre ei înşişi şi despre alţii. N. etică.îndoială. În literatura veche românească identificăm mai multe categorii de lucrări cu tematică psihosocială : 1. beletristică. Ştefănescu-Goangă. D. Cărţile de călătorie. Teodosie” 2. interacţionistă între individ şi societate). analiza discursului. într-o serie de constatări intuitive. psihologia umanistă. psihologia reclamei. datorată în special contribuţiei unor gânditori ca: A. XIX este marcată de cristalizarea reflecţiei psihosociale româneşti. Xenopol (ideea nevoii de afirmare colectivă). Elemente incipiente se găsesc în lucrări de filosofie. pe care o considerăm clasică. A doua jumătate a sec. Ureche. Drăghicescu (viziunea dinamică. Mihai Ralea susţine la Universitatea din Bucureşti un Curs de psihologie socială. Cantemir etc. Costin. acestea fiind acumulate în de înţelepciunea populară. etnologie. În această perioadă. Elaborările cronicarilor români din sec. istorie. III. Pentru România prăbuşirea sistemului comunist a însemnat dezideologizare şi conectarea la fluxul metodologic şi teoretic din Occident. corectând limitele teoriei tardiene). După 1990 au apărut noi orientări teoretice. Rădulescu-Motru (vorbeşte despre sufletul colectiv ca mod de înfăţişare a unui popor în faţa altuia). a conducerii. a opiniei publice. Cărţi comportament – apărute în istoriografie încă din sec. XV – XVI. Printre acestea se numără construcţionismul social. la fel ca şi pe alte meleaguri. 5 . N. ultimele decenii au făcut să apară alternative radicale la psihologia socială tradiţională. Colaborarea Vest – Est în proiecte de cercetare ştiinţifică a devenit o practică. Cantacuzino. Sudeţianu. Al . folclor. Tudoran. D. În aceiaşi ani îşi desfăşoară activitatea de cercetare psihosocială Fl. Bologa.

Mihai Ralea şi Traian Herseni propun o teorie psihosociologică a succesului ( 1964) şi publică Introducere în psihologia socială (1966). Persoana contează ca loc de geneză a fenomenelor psihice. Fenomenele şi procesele cercetate cu predilecţie în etapa modernă a psihologiei sociale la noi. în ţara noastră s-au făcut cercetări de psihosociologie concretă şi au apărut lucrări teoretice care îşi păstrează şi azi valabilitatea. susţinut de Pantelimon Golu. dinamica grupurilor. funcţia sa socială. În acelaşi an. Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul său. creativitatea individuală şi de grup. relaţiile interpersonale. autonome. în momentele de relaxare ideologică. la Institutul de Psihologie al Academiei ia fiinţă un sector de psihologie socială sub conducerea lui Traian Herseni. ci aparţin unui om concret. au fost: condiţionarea socială a personalităţii. În perioada modernă (1961 – 1989). Persoana în psihologia socială Pentru psihologia socială este foarte importantă observarea faptului că procesele psihice nu există ca entităţi separate. Roşca predă un curs de psihologie socială experimentală. IV. − rolul interpretat. Termenul vine din latinescul persona. reperul ce conferă identitate fenomenelor psihice. desemnând : − masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului. cadru de referinţă. − personaj cu sens de valoare socială. relaţiile în grupurile de muncă. În anul universitar 1965 – 1966 se reintroduce cursul de psihologie socială la Universitatea din Bucureşti. experimentală şi de teren. a cărui Psihologie socială va apărea în 1974. − actorul ce joacă rolul. intercunoaşterea. 6 .În anul universitar 1947 – 1948 Al. dar mai ales în ceea ce priveşte cercetarea concretă. După anul 1990 psihologia socială contemporană înregistrează un reviriment atât în plan teoretic.

de relaţii şi raporturi ce-şi pun amprenta asupra psihologiei sale.). 7 . a colegilor mei. în orice societate. Grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe. poziţie ce poate fi raportată la un rang mai coborât sau mai înalt şi care răspunde unui ansamblu de reguli şi obligaţii. fiu sau fiică. Stoetzel statutul reprezintă un ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora. a superiorilor. Distingem statute prescrise – de exemplu vârsta sau sexul şi statute câştigate – de exemplu. Statutul şi rolul persoanei sunt două noţiuni corelative. părinte. acela de lider. Statutul exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială. respect etc. a ne solicita să le răspundem. poţi fi concomitent profesor. De regulă însă. a celorlaţi membri ai societăţii. Manifestarea individului în regim de sistem deschis se exprimă în psihologia socială prin două fenomene strâns legate între ele – rolul şi statutul. Situaţiile de interacţiune au proprietatea de a ne modela. Fiecare individ deţine. aflat în interacţiune cu mediu natural şi sociocultural. exprimând aspecte ale dinamicii comportamentale generate de relaţia dintre persoană şi situaţie. funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. statutele reprezentând cele mai mici elemente componente ale unui grup organizat în vederea atingerii unui scop comun. 1 Statutul persoanei Reflectă faptul că în grupuri şi colectivităţi comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor. cel puţin o poziţie din care derivă anumite drepturi şi îndatoriri. statutul de profesor mă îndreptăţeşte să mă aştept la o sumă de comportamente din partea studenţilor mei – deferenţă. unde toate elementele componente se află în interrelaţie. membru al unui club sportiv sau ansamblu artistic etc. pentru care statutul de cadru didactic universitar are o anumită semnificaţie. Astfel. Astfel. a ne provoca să ne obiectivăm. ca enorme reţele de poziţii. Reacţionând sub imperiul solicitărilor omul se angajează într-o relaţie foarte complexă de roluri şi funcţiuni sociale.Pentru psihologia socială este importantă înţelegerea persoanei ca sistem deschis. În concepţia lui J. ascultare. el ocupă mai multe poziţii.

rolul este un concept corelat celui de statut. referindu-se la modalitatea în care cineva ia act de prescripţiile rolului şi la maniera în care le procesează.Funcţia statutului reprezintă contribuţia pe care fiecare poziţie recunoscută ca atare de membrii grupului social o aduce la atingerea scopurilor de grup. Acceptarea şi adoptarea rolului constituie dimensiunea atitudinal-aptitudinală (cum mă raportez la respectivul rol şi cum îl transpun în practică). în virtutea poziţiei sale socio-profesionale. Linton rolul reprezintă expresia dinamică a statutului. Semnificaţia unei poziţii rezidă atât în comportamentele pe care ocupantul ei este îndreptăţit să le aştepte de la ceilalţi. în mod legitim. Evident. vorbim despre subprocesele de rol – perceperea. rolul apare ca reversul statutului – dacă în virtutea statutului de profesor eram îndreptăţită să mă aştept la ascultare şi respect din partea studenţilor. rolul face trecerea dinspre social spre psihologic. cât şi reciproc – comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă. de exemplu. 2. 3. deşi prescripţiile unui anumit rol sunt aceleaşi pentru toţi cei care trebuie să şi-l asume. datorită faptului că din orice poziţie socială decurg relaţii de reciprocitate şi complementaritate. statutul dă definiţia socială a persoanei. comparativ cu perioada interbelică). este îndreptăţit să le pretindă de la ceilalţi. Conflictul de rol 8 .. dar modul de predare şi felul în care se raportează la discipolii lor sunt unice). Primele două subprocese sunt de factură cognitivă. Rolul persoanei Aşa cum am arătat anterior. maniera de interpretare a acestuia va fi absolut unică (toţi profesorii au printre obligaţiile lor pe aceea de a transmite cunoştinţe. înţelegerea. acceptarea şi adoptarea rolului. funcţia unui statut poate diferi foarte mult în contexte sociale diferite (gândiţi-vă. După expresia lui R. Înţelegem astfel de ce. Astfel. În acest sens. sau la statutul actual al cadrului didactic în România. în virtutea rolului am obligaţia de a-i învăţa. Plasându-se între prescripţiile statutului şi disponibilităţile acţionale ale persoanei. a-i încuraja sau sancţiona etc. Desemnând şi delimitând comportamentele pe care individul. la statutul femeii în societatea occidentală faţă de statutul acesteia în societatea musulmană. de la persoana aflată în poziţia respectivă.

atitudinile şi credinţele pe care o persoană le are despre sine. prietenă etc. necesitatea de a stabili reguli. Conflictele interrol sunt determinate de mai mulţi factori : − proliferarea rolurilor în societatea contemporană – de exemplu. − inconsistenţa sau echivocul poziţiior şi al modelelor de rol corelative (în această situaţie se află toate poziţiile de intersecţie. prin incompatibilitatea prescripţiilor acestuia (conflict intrarol) sau între diversele roluri pe care un individ le poate deţine (conflict interrol). Pentru a vedea că eul este un construct social va trebui să ne aplecăm asupra surselor de cunoaştere de sine din punctul de vedere al psihologiei sociale. fiind vorba despre informaţiile. Ca modalităţi de rezolvare a acestor conflicte avem la îndemână trei modalităţi: − opţiunea – a alege un rol şi a renunţa la altul/altele. două grupuri profesionale etc. cel care ne dă sentimentul identităţii de-a lungul vieţii în ciuda diversităţii contextelor pe care le traversăm şi este cu predilecţie obiectul de studiu al personologiei. fie o alternanţă a rolurilor. de exemplu. două clase de vârstă. V. soţie. în acelaşi timp. la situaţia în care două sau mai multe comportamente cerute de rol par sau sunt incompatibile pentru persoana în cauză – ca de pildă. fiică.Această sintagmă se aplică deopotrivă conflictelor ce iau naştere în cadrul aceluiaşi rol. În cazul conflictului în cadrul aceluiaşi rol ne referim. − compromisul – stabilind fie o ierarhie între prescripţii. fie că apar între două culturi. mamă. a pune limite. sau mai bine zis al cogniţiei sociale. Construcţia socială a eului Deşi eul este nucleul personalităţii. dar şi aceea de a arăta afecţiune şi a oferi suport moral copiilor ( comportamente cerute de rolul de părinte). 9 . − inovaţia – promovarea unui nou tip de rol. totuşi nu putem face abstracţie de faptul că el se construieşte în şi prin interacţiune cu ceilalţi. care ar permite concilierea aşteptărilor contrare.) − articularea deficientă a funcţiilor : cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie socială aflată în transformare. a sancţiona. femeie de carieră. necesitatea de a fi.

Este o tendinţă firească şi spontană de a ne raporta la trăsăturile. când vorbim despre stima de sine. membrii familiei fiind în cea mai mare parte răspunzători de imaginea de sine pe care şi-o formează viitorul adult. Acest fapt este posibil datorită generalizării comportamentelor asociate rolului respectiv şi în alte situaţii (fapt extrem de evident atunci când cineva este taxat ca având o deformaţie profesională ). ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. ci şi a afectivităţii . ca imbold pentru a ne perfecţiona respectiva calitate – sau în jos. pentru a ne face o idee despre locul pe care îl ocupăm în societate. având sensul de apreciere. Este evident faptul că oamenii achiziţionează informaţii despre ei înşişi şi prin efectuarea comportamentelor prescrise de rolurile sociale. modalitate pe care o folosim pentru a ne creşte stima de sine. neîndemânatic. Deşi uneori supraevaluat – cel puţin în cultura americană care pune un accent deosebit pe modalităţile prin care se poate antrena gândirea pozitivă. individul va depune eforturi mari toată viaţa lui pentru a demonstra că lucrurile nu stau aşa. când ne evaluăm prin comparaţie cu cineva mai bun decât noi. care afirma că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. bleg sau prost vor fi cu greu îndepărtate şi oricum. Etichetări ca slab. abilităţile şi realizările celor din jur. • O altă modalitate de autocunoaştere este aceea a internalizării rolurilor despre care am discutat anterior. Compararea socială poate avea două sensuri: în sus.componenta stimei de sine (self – esteem).Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare. Astfel. Teoria comparării sociale a fost propusă de către Leon Festinger. O parte a modului în care ne percepem este determinată de modul în care o fac ceilalţi şi de feedback-ul pe care îl primim de la aceştia. Este probabil prima dintre modalităţile de autocunoaştere puse în joc încă din copilărie. • O altă modalitate de autocunoaştere este compararea socială. Cu amendamentul că astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează.• O primă modalitate de cunoaştere este evaluarea reflectată. rolul gândirii pozitive nu poate 10 . Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei.

Cum altfel ne-am putea orienta într-un mediu care este în continuă schimbare? Omul obişnuit este privit ca un soi de om de ştiinţă intuitiv sau spontan. adică să fie percepută ca stabilă. atribuirea este „procesul prin care omul intuieşte realitatea. există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce. de cauzalitate externă sau factori situaţionali (de exemplu. în viaţa de toate zilele. prin interpretarea rolurilor şi prin interacţiunea cu alţi oameni ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine. predictibilă şi prin aceasta. Heider atrăgea atenţia asupra faptului că. Ideea centrală este aceea că evenimentele şi conduitele rezultă sau se datorează unor forţe şi determinisme care emană fie din persoanele în cauză. ca şi în ştiinţă. eşecul la un examen este 11 . Psiholog de orientare gestaltistă. de ipoteze. Găsirea sensului constă în atribuirea – subiectivă. în fine. ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare). Teoriile atribuirii reprezintă un termen generic pentru un grup de teorii care descriu modul în care omul obişnuit interpretează comportamentul social al unei persoane. 1. prin reflectare. Procesul de atribuire este un proces de producere de sens. Felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi. efort scăzut şi anxietate înaltă. Percepţia socială şi teoriile atribuirii Am văzut cum. autoblamare.fi contestat. Pentru Fritz Heider. fie din mediu. eşec. controlabilă. indivizii uzează de teorii. Teoria lui Fritz Heider (The Psychology of Interpersonal Relations). modul în care te simţi. Astfel. În primul caz vorbim despre cauzalitate internă sau factori dispoziţionali. după care întreg acest parcurs se reia. Este momentul să ne întrebăm cum ajungem să-i cunoaştem şi să-i înţelegem pe ceilalţi. VI. O notă comună a acestor teorii va fi ipoteza că există cadre clare ce definesc psihologia simţului comun. o poate prezice şi stăpân” (1958). astfel. pionierul acestui domeniu. în cel de al doilea. de principii de concordanţă (toate fiind implicite). pentru omul obişnuit lumea trebuie să aibă sens. cu ajutorul căreia omul obişnuit înţelege şi dă sens realităţii. dar nu arbitrară – unei cauze sau unui set de cauze pentru un eveniment sau un comportament observate.

explicat fie prin apel la dispoziţii interne – este leneş, prost pregătit etc., fie prin apel la situaţia externă – subiectele sunt foarte dificile, examinatorul sever). 2. Teoria inferenţei corespondente a lui Jones şi Davis Inferenţă este un termen preluat din logică, unde are sensul de modalitate prin care se trece de la premise la concluzie. În acest caz, premisele sunt comportamentele celorlalţi, iar concluzia este cea pe care o tragem în legătură cu determinanţii actelor acestora. Pe scurt, autorii încearcă să explice cum realizează oamenii inferenţe despre trăsături ale semenilor lor pornind de la acţiuni ale acestora. (Oare cel care donează bani pentru o acţiune de binefacere este un altruist, ori cel care comite un act agresiv este o bestie?). • • Primul factor care ne influenţează judecata este posibilitatea actorului (cel pe care îl observăm) de a alege un comportament sau altul. Al doilea factor care intervine este gradul de expectaţie pe care-l avem faţă de conduita în cauză. Cu cât se depărtează mai mult de prescripţiile rolului, cu atât mai personală şi mai relevantă este aceasta pentru observator. • În al treilea rând, în cadrul inferenţelor pe care le facem sunt mai relevante actele care nu par a duce la consecinţe favorabile pentru actor, ceea ce înseamnă că nu situaţia, ci o dispoziţie individuală îl împinge pe acesta să dezvolte un anumit tip de comportament. Rezumând, cu cât actorul este mai liber în alegerea sa, cu cât este mai neconform comportamentul cu ceea ce se aşteaptă în mod normal şi cu cât mai indezirabile sunt urmările unei asemenea alegeri, cu atât mai mare va fi puterea inferenţei corespondente. 3 Modelul covariaţiei (H. Kelly). Dacă modelul anterior descris arată modul în care, pornind de la conduite oamenii realizează inferenţe în privinţa dispoziţiilor interne care le-au provocat, teoria lui Kelly ridică o altă problemă: comportamentul se poate datora nu doar factorilor interni ci şi celor situaţionali, externi. Cum se realizează distincţia ? Conform autorului, oamenii fac atribuiri folosind un principiu al covaraţiei ; pe scurt, dacă ceva este cauza unui comportament, acel ceva trebuie să fie prezent în toate situaţiile în care comportamentul se produce şi să fie absent acolo unde nu se produce.

12

Dacă informaţia provine din observaţii repetate, atunci observatorul va grupa informaţiile în trei categorii importante: − informaţie consensuală, care provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeaşi situaţie; − informaţie distinctivă, care priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi; − informaţia consistentă, care dă seama de comportamentul unei persoane, în prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor trei tipuri distincte de informaţii, crede Kelly, îl conduce cu siguranţă pe observator la atribuirea de dispoziţii stabile. Desigur, nu întotdeauna deţinem informaţii atât de amănunţite despre o persoană. Cel mai adesea, trebuie să inferăm cauze ale comportamentului celuilalt pornind de la o singură observaţie, sau de la informaţii lacunare. În acest caz, mecanismul atribuirii suferă schimbări radicale, realizându-se prin ceea ce Kelly a numit scheme cauzale- credinţe sau chiar prejudecăţi pornind din experienţă, despre modul în care unele tipuri de cauze produc prin interacţiune un anume tip de efect. 4. Erori în procesul atribuirii. a. Eroarea fundamentală de atribuire Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa ca, în judecarea comportamentelor celorlalţi, să subestimăm rolul situaţiei şi să supraestimăm rolul dispoziţiilor personale. b. Efectul actor – observator Cercetările au arătat că actorii tind să aribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente cauze interne. O eroare înrudită cu eroarea actor – observator este cea legată de atribuirea cauzelor succesului sau eşecului. Astfel, succesul se datorează unor factori personali, iar eşecul unora situaţionali (lucru de înţeles, dacă avem în vedere faptul că a ne menţine stima faţă de noi înşine constituie un mecanism important în ordinea adaptării). unor

13

VII. Teoria disonanţei cognitive Vom vedea în partea a doua a cursului cum atitudinile se pot schimba ca urmare a persuasiunii. Dar, la nivelul persoanei, avem de analizat una dintre teoriile care privesc schimbarea atitudinilor ca urmare a disonanţei resimţite de individul în cauză. De foarte multe ori oamenii se angajează în conduite care nu sunt consistente sau nu exprimă convingerile lor, de exemplu, ca parte a unui rol social pe care trebuie să-l interpretăm la servici, sau pentru a nu-i nemulţumi pe ceilalţi. Cum ne simţim însă, ca urmare a faptului că între convingerile şi comportamentul nostru nu există concordanţă şi ce se întâmplă ca efect al percepţiei acestei lipse de consistenţă? Leon Festinger încearcă să explice aceste lucruri cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive, înţeleasă ca o stare psihologică neplăcută, resimţită de indivizi în momentul în care două cogniţii ale noastre în privinţa aceluiaşi obiect se află în conflict (este important de reţinut că, deşi discordanţa poate surveni între două evaluări, între cunoştinţe şi evaluări sau între atitudine şi comportament, până la urmă incongruenţa este la nivel mental, deci cognitiv). De exemplu, există disonanţă între cunoaşterea faptului că fumatul este dăunător şi plăcerea pe care o resimte fumătorul, între a fi obligat de presiunea socialului să blamezi un anumit tip de comportament, pe care de altfel îl promovezi în viaţa particulară, între a investi timp şi efort pentru o activitate şi ceea ce simţi când aceasta se dovedeşte inutilă şi lipsită de recompense etc. Sursele de disonanţă pot fi multiple şi, fiind vorba despre o stare neplăcută, indivizii vor căuta moduri de a reduce disonanţa. Să presupunem că suntem la regim şi tocmai am mâncat ceva nepermis – tort de ciocolată, de exemplu. Există următoarele posibilităţi: − schimbarea atitudinii –„de fapt, nu am nevoie să ţin regim” − schimbarea percepţiei asupra comportamentului – „nu a fost decât o feliuţă de tort” − adăugarea de cogniţii consistente – „ciocolata este foarte hrănitoare şi reduce anxietatea” − minimizarea importanţei conflictului – „nu contează că sunt peste greutatea admisă ca normă, în fond sunt oricum atrăgătoare”

14

− minimizarea posibilităţii de alegere – „nu puteam supăra gazda, s-a străduit să ne facă acest desert “ După cum aţi observat, starea de disonanţă nu duce neapărat la schimbarea atitudinii, acesta fiind doar unul dintre modurile de obţinere a consonanţei, în rest, producându-se o serie de destructurări şi restructurări cognitive, de justificări şi raţionalizări. VIII. Relaţiile interpersonale Cercetarea persoanei din punctul de vedere situaţional, punct de vedere propriu psihologiei sociale, implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii pe care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă de la aceştia, adică urmărirea ei din perspectiva interacţiunii. În forma sa primordială, interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale. În sens larg, relaţiile personale reprezintă orice legătură între indivizi sub forma perceperii, înţelegerii, evaluării şi preferării sau respingerii unei persoane de către o alta. În sens restrâns, relaţiile interpersonale designează uniunea psihică bazată pe o legătură inversă sau feedback dezvoltat şi implicând minimum două persoane. Relaţiile interpersonale se caracterizează prin reciprocitate şi conştiinţa relaţiei. Într-o relaţie interpersonală, fiecare participant înglobează în câmpul conştiinţei lui atât pe el însuşi, cât şi pe partenerul său, precum şi elementele mediului comun. Comportamentul fiecărui participant devine stimul pentru comportamentul celuilalt, astfel încât ei se reglează reciproc. În procesul interacţional, participanţii se adaptează în permanenţă unul la celălalt (ceilalţi). Totalitatea acestor fenomene poartă numele de câmp mutual împărtăşit. 1. Sociabilitatea – bază a relaţiilor interpersonale Suportul relaţiilor psihosociale îl constituie o trebuinţă umană fundamentală – aceea a sociabilităţii, a faptului că pentru a-şi desfăşura viaţa normal, individul are nevoie de relaţii cu semenii săi. Schutz găseşte trei aspecte ale trebuinţei de relaţionare:

15

a. trebuinţa de incluziune – este primordială, apărând deja la copilul mic sub forma apetitului de comunicare, a dorinţei de a fi îngrijit, de a atrage atenţia, a fricii de a fi neglijat. b. nevoia de control – în funcţie de particularităţile individuale, omul simte nevoia fie de a domina, fie de a fi controlat de către alţii. c. Nevoia de afecţiune – reclamată mai ales în cuplul diadic. Câteva dintre tipurile de relaţii interpersonale care pot exista şi coexista sunt următoarele: − relaţii funcţionale (socio profesionale); − relaţii de intercomunicare; − relaţii intercognitive; − relaţii simpatetice sau preferenţiale. Desigur, analiza este făcută doar în scop didactic, pentru că în realitate, oamenii funcţionează simultan pe toate „palierele” personalităţii lor. Dintre aceste tipuri de relaţii ne vom opri asupra relaţiilor simpatetice sau preferenţiale, bazate pe criteriul opţiunii afective. Relaţiile simpatetice sunt structurate pe trei dimensiuni: atracţie, respingere, indiferenţă. J. L. Moreno, inventatorul sociometriei (aplicarea măsurii = metrum, la fiinţa socială = socius) vorbeşte despre existenţa a doi vectori: unul centrifug (ceea ce pleacă de la persoană) şi altul centripet (ceea ce vine spre persoană). Astfel, vectorul centrifug defineşte totalitatea sentimentelor de atracţie, respingere sau indiferenţă pe care un subiect le încearcă faţă de membrii din anturajul său, iar vectorul centripet reprezintă totalitatea sentimentelor pe care persoana le suscită în ceilalţi. Calcularea atracţiilor şi respingerilor pe care cineva le emite faţă de ceilalţi ne va da indicele expansivităţii sociale, iar numărul de atracţii şi respingeri primite ne va furniza indicele statutului social sau al integrării sociale a individului. Astfel, pornind de la relaţiile interpersonale, vom avea o gamă foarte largă de tipuri de relaţii – cele de reciprocitate ( în care partenerii fie se atrag, fie se resping mutual).

16

Situaţii de unilateralitate, în care sentimentele unei persoane nu sunt împărtăşite şi de cealaltă persoană, statute privilegiate, cum este cel al centralităţii, individul care suscită cele mai multe sentimente de atracţie neutralitatea desemnând un număr mare de reacţii de indiferenţă pe care un individ la manifestă faţă de ceilalţi – sau izolarea, poziţie ingrată, autoimpusă sau impusă de grup, relevată printr-un mare număr de sentimente de respingere îndreptate către un individ. 2. Factori cu incidenţă asupra relaţiilor simpatetice Un prim factor este reprezentat de cadrul spaţial, de viaţă. Există o influenţă puternică a proximităţii spaţiale asupra modului în care se formează relaţiile simpatetice, fie ele amicale, fie de parteneriat erotic. În literatura de specialitate referitoare la cuplu, primul filtru în alegerea maritală este considerat filtrul proximităţii. Un al doilea factor care pare a avea importanţă este cel socio economic. Multe contacte sunt favorizate de reţeaua de status-roluri sociale. Indivizii ale căror statute corespund este de presupus că frecventează aceleaşi cercuri, au activităţi, se supun aceloraşi cutume sociale. Nu în ultimul rând, factorii axiologici, sistemele de norme şi valori împărtaşite reprezintă importante fundamente pentru relaţiile simpatetice. 3. Teorii privind atracţia interpersonală 1. Un prim grup de teorii consideră recompensa ca bază a atracţiei interpersonale, prin trei modalităţi principale: a) persoană care manifestă faţă de noi grijă, suport, afecţiune. b) persoană ale cărei caracteristici – frumuseţe, inteligenţă, farmec – ne recompensează. c) persoană prin intermediul căreia putem accede la recompensă. 2. Teoria echilibrului – F. Heider – postulează faptul că oamenii simt nevoia unei consistenţe, unui echilibru atât în cogniţiile, cât şi în sentimentele şi relaţiile lor sociale. De aceea, relaţiile echilibrate sunt percepute ca gratifiante, iar cele neechilibrate ca neplăcute. Echilibrul este dat de reciprocitatea dintre ceea ce dăm şi ceea ce primim într-o relaţie. Exemplul cel mai elocvent al unei astfel de relaţii gratifiante, echilibrate este prietenia. Prietenia poate fi considerată relaţia psihosocială de durată dintre două fiinţe umane, rezultat al alegerii libere şi bazate pe afecţiune, încredere şi preţuire mutuală. aceleaşi tipuri de

17

Mai mult. − respectul reciproc face ca. − caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale dintre membri. chiar în condiţiile existenţei unor tensiuni. termenul provine din italianul gruppo. Se observă că interacţiunea psihosocială constituie baza formării grupului. nemijlocite. termen tehnic ce desemna în pictură nişte figuri aranjate simetric. Pentru a fi numite astfel. 1. Definim grupul ca o noţiune fundamentală în sistemul de categorii al psihologiei sociale. interrelaţionate într-un anume fel prin legături integrative de tip normativ. Clasificarea grupurilor 1. ci cu înţelegerea felului unic de a fi şi a se manifesta al celuilalt. acestea să poată fi depăşite. fiecare membru fiind în câmpul psihologic al oricărui alt membru. dincolo de condiţia socială sau de altă natură. către care sunt îndreptate eforturile membrilor. Grupurile sociale mici Etimologic. comunicativ. dar nu condescendent. alcătuind subiectul operei. susţinere şi apărare mutuală. fiind o relaţie autentică între două persoane egale. prietenii sunt dispuşi să-şi ierte greşelile. Grupul primar se bazează pe relaţii de tip faceto-face. conflicte. − reprezintă o relaţie de durată – simpatiile ocazionale neputând fi cuprinse în această categorie. − se bazează pe acordarea de sprijin moral. Grupul social mic se caracterizează prin următoarele : − existenţa unui anumit număr de indivizi (minim 2 – maxim 30). trebuiau să producă impresia de totalitate şi integralitate. aflate în interacţiune . afectiv şi funcţional.Caracteristici ale acestui tip de relaţie sunt: − are în centrul ei afectivitatea şi preţuirea reciprocă. − existenţa unui sistem de norme şi valori recunoscute şi acceptate de membri şi care le reglează conduita . Semestrul II IX. 18 . − existenţa unei reţele de statute şi roluri. − existenţa unui scop comun. desemnând o pluralitate de persoane. Grupuri primare şi secundare.

Ca formaţiuni vii însă. la care se raportează un individ şi care acţionează astfel ca un puternic factor motivaţional. 2. influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic. mai puţin structurată şi planificată. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea diverselor tulburări (psihoterapia prin grup). fiind membru al acestuia. 3. În fapt.Grupul secundar (grupul mare) este caracterizat prin contacte mai puţin personale. b. dinamica grupurilor se constituie în două mari părţi : a. de a o face să se desfăşoare pe anumite canale de legătură sau de comunicare oficiale. mai puţin frecvente. studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. de exemplu: relaţiile ce se stabilesc între grup şi mediul său. viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe. Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici şi legile care le reglementează. factorii coeziunii şi disocierii etc. de exemplu: studiul proceselor de schimbare (atitudini. percepţie de sine şi de altul) prin intermediul grupului. mai indirecte. Grupul de referinţă este acela spre care tinde. grupurile tind spre o anumită manifestare spontană. 3. 2. Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. a formaliza viaţa de grup. Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine efectiv. adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor. Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă. Inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin. a cărui Şcoală face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul. influenţa exercitată de grup asupra membrilor săi. Proprietăţile grupurilor mici 19 . Grupuri formale şi informale. Dinamica grupurilor Termenul dinamică vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă forţă. sentimente. Astăzi. echipa de muncă – vom regăsi şi elemente informale. Această distincţie izvorăşte din tendinţa inerentă societăţii de a instituţionaliza. în cadrul oricărui grup formal – de exemplu.

putând rezulta subgrupări restrânse ce încearcă să păstreze intensitatea interacţiunii. a remarcat căci după ce un subiect termină de vorbit. 2. activitate separată. Cercetările lui H. Distribuţia spaţială a membrilor grupului. competiţie. dorind să vadă dacă membri grupului sunt mai înclinaţi să interacţioneze cu persoanele pe care le pot vedea. Sommer face cercetări privind legătura dintre aranjamentul spaţial al subiecţilor şi activităţile a căror desfăşurare este favorizată de un aranjament sau altul. datorită ei grupul există se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. odată cu aceasta ei aducând un ansamblu de trebuinţe. Cele mai eficiente au apărut a fi modelul stelar şi cel în „y” datorită centralizării activităţii de grup în jurul a unul sau doi lideri. Leavitt asupra reţelelor de comunicare au presupus 4 modele experimentale. fiecare tip de dispunere numărând 5 subiecţi – avem astfel modelul stelar. comentariile sunt adresate celor aşezaţi adiacent. Mărimea grupului. 3. în condiţiile unei conduceri minime. Mărimea este o variabilă independentă. ce alimentează procesele de interacţiune în grup. Coeziunea grupului. depinzând de numărul membrilor ce compun grupul. conversaţie. motive. în resursele numerice ale grupului rezidă resursele sale psihologice. importanţa ei derivă din aceea că indivizii nu constituie simple prezenţe fizice în grup. Este cercetată variaţia tipului de aranjament pe care şi-l aleg subiecţii în funcţie de condiţiile de interacţiune – cooperare. în „y” sau roată. ci acela opus lui – Fenomenul Steinzor.1. abilităţi. Poate fi considerată cea mai importantă proprietate. gruparea în lanţ. odată cu creşterea acesteia creşte şi presiunea spre uniformitate a grupului. Studiul factorilor spaţiali în grupurile mici începe în 1950. creşte şi cantitatea relaţiilor posibile. pe când în cazul unui leader puternic. cunoştinţe. Mărimea grupului afectează şi reţeaua relaţiilor interpersonale – pe măsura creşterii dimensiunilor grupului. Ca efect standard al coeziunii. Astfel. proprietate cantitativă. subiecţii adresează mai multe întrebări celor aflaţi în colţul opus. cel care începe să vorbească nu este cel aflat lângă el. În plan psihosocial ea reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. Astfel. Hearn cercetează felul în care corelează forma de conducere în interiorul grupului cu efectele spaţiale în influenţarea participării membrilor la discuţie. Steinzor. dar slăbeşte durabilitatea interacţiunii pe plan personal. 20 .

ceea ce denotă trecerea de la individualism la un puternic sentiment al apartenenţei la grup. Consens şi conformitate în viaţa de grup – aceste două categorii corelative exprimă faptul că grupul are putere şi importanţă pentru individ. în condiţiile învăţării colective. X. considerată de către unii autori tema centrală a psihologiei sociale. Eficienţa grupului – raţiunea de a fi a grupurilor sociale mici constă în aceea că fenomenele şi procesele ce intră în componenţa psihologiei de grup au o anumită direcţie de desfăşurare.Membrii grupului folosesc mai curând pronumele noi decât eu. tind spre realizarea anumitor scopuri. fenomenele mediului. capabil până la un anumit grad să se definească şi să se organizeze prin sine însuşi. În acest context. dar mai ales ceilalţi oameni cu care intră în contact. El rezultă din interacţiunea şi interinfluenţarea membrilor grupului. opiniile ori comportamentul într-un mod care este consistent cu norma de grup. influenţa este vizibilă mai ales prin fenomenul de conformism. pe care o exercită asupra individului evenimentele. cu predominanţă unilaterală. Măsura în care grupul îşi atinge scopurile formează conţinutul noţiunii de eficienţă a grupului. Norma este o modalitate de evaluare ce indică un interval 21 . 5. 6. potrivit mecanismelor şi legăturilor sale interne de funcţionare. iar ideile emise la acest nivel tind să fie acceptate de membri. 1. sunt centrate pe rezolvarea anumitor sarcini. Opus. colaborarea însemnând că informaţia se distribuie raţional între membri şi entropia scade. Capacitatea de autoorganizare – grupul reprezintă un sistem autoreglator. Influenţa socială. Consensul presupune existenţa unor atitudini asemănătoare la membrii grupului faţă de acelaşi obiect. Confomismul reprezintă conduita de supunere. 4. înţeles ca tendinţa de a ne schimba percepţiile. acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. Conformismul În grupuri. competiţia reprezintă acumulare neuniformă a infoemaţiei şi creşterea entropiei. nu putem eluda tema influenţei sociale. Unul dintre indicatorii tendinţei grupului spre autoorganizare este gradul de colaborare dobândit de grup. Conform Dicţionarului de Psihologie Socială influenţa socială este o acţiune asimetrică.

ci şi convingerile. credinţelor sau oricărui alt subiect referitor la membrii unei unităţi sociale sau a prescrie care comportamente sunt acceptabile şi care nu. doar că nu este explicită şi nu este scrisă. în general. pentru adolescenţi normele vestimentare sunt norme imperative. Experimente clasice în studiul conformismului. dar lipsa acordului între noi şi grupul de apartenenţă poate fi foarte stresantă – indivizii care deviază de la norma de grup sunt. 1. mimează acordul cu ceilalţi. Ne place să ne considerăm unici. are rol instrumental. Comunicarea publicitară şi moda se bazează din plin pe aceste fenomene. Studiul lui S. De exemplu. este doar de suprafaţă. activităţii. Aceasta presupune că nu îşi schimbă doar comportamentul ca să fie pe placul grupului. Influenţa este normativă atunci când oamenii se tem de consecinţele faptului de a apărea ca deviant. iar subiectul inocent răspunde în poziţie penultimă.Sherif – privitor la efectul autocinetic şi considerat prototipul formării unei norme în grup. rejectaţi.acceptabil şi un interval inacceptabil în privinţa comportamentului. Aceste două tipuri de influenţă relevă două tipuri distincte de conformism: − conformismul privat sau intern – apare atunci când persoana acceptă în forul său intim că judecăţile celorlalţi sunt corecte. 22 . faţă de un anumit subiect – similar unei norme juridice. căci cel care nu le respectă devine outsiderul grupului. evenimentelor. Asch – prezintă subiecţilor săi sarcina ca fiind una de discriminare vizuală. 2. Subiecţii au de rezolvat o sarcină simplă: compararea lungimii unor linii în funcţie de o linie etalon – situaţia experimentală este construită astfel încât membrii grupului sunt complicii experimentatorului şi dau răspunsuri greşite la 3 sferturi din itemi. − conformismul public sau de complezenţă – nu atinge convingerile subiectului. Este normal să considerăm – deşi nu este neapărat adevărat – că 4 ochi văd mai bine decât 2. Studiul lui M. Comparând cele două experimente observăm existenţa a două tipuri de influenţă care operează: Numim influenţă informaţională acea situaţie în care oamenii se conformează deoarece consideră că informaţia venită de la ceilalţi este o dovadă de adevăr.

d) coeziunea grupului. care ne face să acceptăm un anumit tip de conduită pentru a nu fi respinşi de grupul nostru. 2. făcând ceea ce fac ceilalţi. − este vorba despre o situaţie de criză (forţă majoră) – nu avem timpul necesar pentru a gândi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. b) numărul membrilor grupului. înlăturând luciditatea ne face să acţionăm ca o turmă. iubim sau venerăm. Obedienţa 23 . de exemplu. cu cât provine de la oameni pe care îi respectăm. ne conformăm când: − situaţia este ambiguă (vezi zvonurile) – când suntem nesiguri asupra răspunsurilor sau reacţiei corecte într-o situaţie. scăzută stimă de sine. la rândul ei de: a) cât de aproape în spaţiu şi timp ne aflăm de grupul care exercită influenţa. atunci. conform teoriei impactului social. f) tipul de personalitate – cei cu anxietate socială. este probabil să dezvolte mai frecvent acest tip de comportament. este relevantă puterea pe care o are grupul asupra noastră şi care depinde.Majoritatea comunicărilor tind să manipuleze această caracteristică profund umană – conformarea – fie prin comunicatori persoane cu înalt grad de credibilitate. influenţa normativă fiind cu atât mai puternică. în sensul că aderarea la o normă este cvasiunanimă. Panica. fie prin apelul la conformismul de complezenţă. Dacă vorbim despre influenţa normativă. atunci receptivitatea noastră la influenţa celorlalţi creşte. percepute de public ca experţi. Când ne conformăm ? Dacă vorbim despre ceea ce am numit influenţă informaţională. e) tipul de cultură în care ne-am format. − o altă persoană este percepută ca expert. c) cât de semnificativ este grupul pentru noi. care au continuu nevoie de validare externă. întrucât există costuri serioase pentru noi dacă prin conduita noastră deviantă vom pierde prietenia. dragostea sau respectul lor.

Mugny. ordinul venit de la autoritate. cel care ne dictează actele are o putere considerabilă asupra noastră. de către Floyd Allport. Doise. persoanele care lucrează împreună asupra aceleiaşi probleme îşi comunică reciproc un anumit sentiment de urgenţă. În cadrul experimentului.Millgram la Universitatea Yale (1974).Este conduita de supunere. 4. Fie că este vorba despre cooperare sau competiţie. duce la creşterea productivităţii individuale. cercetătorul nu este luat în considerare doar în calitatea sa de instructor care asigură o procedură. Efectul Ringelmann se referă deci la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului. profesor francez de inginerie agricolă. Ei sunt sfâşiaţi între conştiinţa că tortura este o faptă rea şi necesitatea de a respecta angajamentul luat faţă de experimentator (întruchiparea autorităţii). este cel de facilitare socială – având drept conţinut faptul că simpla percepere a partenerului de lucru are efecte energizante. G. Acţionăm ca şi cum nu am avea liber arbitru şi posibilitatea opţiunii. Conceptul de facilitare socială Un alt efect descoperit în viaţa de grup. Doar privind superficial rezultatele acestui experiment (vezi W. Celebru în acest sens a rămas experimentul efectuat de către S. inclusiv efectele actelor noastre fiind privite ca neavând legătură cu noi. a realizat un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. pare să ne absolve de responsabilitatea faptelor noastre. pierderea motivaţiei. acceptare necondiţionată a unor cerinţe formulate de către autoritate. ci în rolul său explicit de sursă de influenţă. 1996) am crede că subiecţii torturează din plăcere. Lenea socială (efectul Ringelmann) Max Ringelmann. 3. J. Deschamp. 24 . Două explicaţii au fost formulate ca posibile pentru aceste rezultate: • • lipsa de coordonare. El a constatat că indivizii se implică mai mult în sarcină atunci când li se cere să o realizeze singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. care tinde să le mobilizeze energia şi să le sporească motivaţia pentru sarcină. Se pare că în aceste condiţii. C.

Autoritatea şi puterea acestui lider rezultă mai ales din valoarea socială a funcţiei îndeplinite. Liderul formal reprezintă o poziţie de conducere care decurge dintr-o structură socială prestabilită. fixată în organigrama grupului. Oamenii sunt mai puţin motivaţi să aibă un aport maxim la performanţa grupului atunci când se simt „pierduţi în mulţime”. psihologice şi culturale. Funcţiile conducerii sunt: de informare. membrii grupului să acţioneze eficient într-o sarcină comună oarecare. rezidă tocmai în această acţiune de facilitare. c) punctul de vedere psihosocial. cu particularităţile psihologice ale indivizilor angajaţi în aceste 25 . XI. mai ales. de decizie. Conducerea grupurilor Conducerea reprezintă o relaţie ierarhică ce se desfăşoară intragrup şi constă în faptul că una sau unele persoane influenţează comportamentul altora. în condiţiile în care eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi în cazul anumitor sarcini colective a căror principală caracteristică este aceea că nu poate fi stabilită exact contribuţia individuală. vede în conducere efectul combinat al relaţiilor de rol. Asupra liderului s-au formulat mai multe puncte de vedere. Din acest punct de vedere liderul informal poate să-l eclipseze ca influenţă pe cel formal. poziţionale. la modul ideal. b) punctul de vedere situaţional deplasează accentul de la persoană la situaţie. din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi. Anonimatul îi îndeamnă să-şi cruţe eforturile. de organizare. legând problematica liderităţii de efectele de influenţare derivate din situaţie. Esenţa poziţiei de lider. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării relaţiilor preferenţiale în grup.Tocmai scăderea motivaţiei s-a dovedit a fi răspunzătoare de existenţa acestui efect. integrator. de participare. pe ansamblu. de previziune şi control. ea fiind expresia unei relaţii de rol al cărei ţel îl constituie facilitarea mersului către scopurile de grup. aceste calităţi fiind deopotrivă bioconstituţionale. astfel: a) punctul de vedere personologic consideră că liderul trebuie să dovedească un ansamblu de capacităţi intrinseci personalităţii sale. Poziţia de lider se alimentează nu atât din calităţile intrinseci ale persoanei cât. făcând ca.

Pornind de la întrebarea dacă se pot îmbina în aceeaşi persoană calităţi atât de diferite ca acelea de facilitare operatorie şi facilitare motivaţională. asigurarea sinergiei de eficienţă – facilitarea atingerii scopului comun. Atitudinile şi schimbarea lor Ce este atitudinea? Vă interesează integrarea României în U. se va încerca a se răspunde acestei probleme prin diferenţierea liderului în specialist tehnic al sarcinii şi specialist în probleme socioafective.E. detensionează situaţia. Ipoteza se confirmă în sensul dihotomiei rolurilor. organizarea grupului. specialistul tehnic al sarcinii. Bales. sunt mai simpatizaţi.situaţii. Analiza factorială a dat la iveală existenţa a 4 factori necesari în exercitarea rolului de lider: • • • • fundamentale: a. chiar dacă mai puţin activi. cât şi mentalitatea individului asupra situaţiei. exigenţă. În ciuda aparentei lor eterogenităţi. în grup. sensibilitate. b. Real. structurare. de obicei. XII. iar cel informal. subiecţii manifestă tendinţa de a-şi atribui roluri diferite în cursul interacţiunii dintre ei. structurarea. acestea se ilustrează prin două funcţiuni 26 . specialistul în probleme socioafective. atât rolul îşi va pune amprenta asupra persoanei.? Ar trebui să interzicem fumatul în locurile publice? Sunteţi pro sau contra sistemului de examinare tip înţelegere – receptivitate. Astfel. cei centraţi pe relaţii socioafective împart încurajări. asigurarea sinergiei de menţinere – întărirea motivaţiei coechipierilor. R. experimentează pornind de la ipoteza că. rezultând un tablou al specializării şi complementarităţii – indivizii cu idei sunt mai centraţi pe sarcină şi mai agresivi. se pot întâlni şi combinaţiile aceloraşi calităţi la o singură persoană – ideal – dar şi existenţa a doi lideri dintre care cel formal este. pentru menţinerea coeziunii grupului.

ci la factori contextuali. Schimbarea atitudinilor prin persuasiune Concentrându-ne pe celelalte două componente ale atitudinii. o modalitate de a fi programat pentru sau împotriva anumitor lucruri. Un sistem de evaluări pozitive şi negative de durată. 27 . în primul rând. observaţia comună ne arată că nu întotdeauna felul în care simţim şi gândim ne fac să şi acţionăm în consecinţă. Componenta cognitivă – cele mai multe reacţii favorabile sau nu unui anumit lucru sunt dependente de evaluarea raţională. norma de grup. pe care le ridicăm la rangul de principii de viaţă. Componenta comportamentală – suscită controverse printre psihologi – un anumit fel de a simţi şi gândi faţă de ceva ar trebui să ne conducă şi spre un comportament în consecinţă. o rută centrală a persuasiunii. Atitudinea este. Există şi o rută periferică. vom vedea că există şi două rute sau căi diferite ale persuasiunii prin comunicare. ce nu face apel la conţinutul mesajului. Dacă primele două accentuează o singură dimensiune. Toate definiţiile accentuează că este vorba despre o dispoziţie durabilă şi nu fluctuantă. ci cum şi prin cine se comunică. 1. ceea ce înseamnă că vom fi influenţaţi a ne schimba atitudinile de către puterea şi calitatea argumentelor care ni se oferă. să conducă spre conduite adecvate. care se adresează componentei cognitive. c. învăţată. cea de a treia merge pe trei componente în definirea atitudinii: a. dar. b. conjuncturali – important nu mai este ce. de judecarea respectivei situaţii. stări emoţionale şi tendinţe către acţiuni pro sau contra în legătură cu un subiect social.grilă? – aceste reacţii pe care le-aţi avut – pro sau contra anumitor idei – se numesc atitudini. favorabil sau nefavorabil situaţia. Există astfel. 3. O predispoziţie de durată. deci judecăţii noastre. de a te comporta corespunzător faţă de o anumită clasă de obiecte. dorinţa de a fi ca ceilalţi supunerea faţă de o persoană investită cu autoritate fac ca doar atitudinile extrem de puternice. reţinem: 1. Aşa cum am văzut anterior. Dintre definiţiile date atitudinilor. 2. Componenta afectivă – a avea o atitudine despre ceva înseamnă a evalua pozitiv sau negativ. deci relativ greu de schimbat.

juraţii dau verdictul pe baza argumentelor avocatului sau a înfăţişării şi locvacităţii acestuia. adică în ce măsură o personalitate dintr-un domeniu (mare poet) este considerat expert şi în alte domenii (cheltuirea banilor publici). astfel. De asemenea. 2. 3. Mesajul – ce se comunică.Distincţia dintre aceste două rute explică de ce procesul persuasiunii ne apare atât de logic uneori şi atât de ilogic alteori. consumatori aleg produsul pentru caracteristicile sale sau pentru imaginea sa. problematizată. 28 . pe lângă perceperea persoanei ca expert şi rapiditatea şi fluenţa în exprimare – creşte gradul de competenţă perceput. 1. Caracteristicile sursei Cum este perceput comunicatorul şi ce caracteristici şi motivaţii i se atribuie de către receptor contează în procesul schimbării atitudinilor. Audienţa – cui se comunică. de vârstă etc. O altă chestiune importantă pare a fi asemănarea sursei cu receptorul – similaritate care poate fi etnică. poziţia propusă nu trebuie prezentată închisă.. Comunicarea persuasivă este un proces care implică trei factori principali: 1. cu concluzii definitive. Caracteristicile mesajului. Ca indicator al credibilităţii. O problemă încă deschisă cercetărilor rămâne intervenţia efectului halo în percepţia competenţei. studiile au demonstrat. cei ce votează îşi schimbă opţiunile politice în funcţie de platformă sau de slogan. atunci când apare că susţine o idee în dezacord flagrant cu interesele sale. religioasă. Faptul că efectul persuasiunii depinde de tăria argumentelor este evident – atunci când ne referim la ruta centrală de procesare a mesajului. Dintre acestea. Sursa – cine comunică. 2. de status socioeconomic. şi nu în ultimul rând atractivitatea fizică a comunicatorului. ci deschisă. credibilitatea este mai mare (diurnă mai mică pentru deputaţi – sugestie venind de la un demnitar). Dar şi aici. credibilitatea este cea mai importantă şi ea se referă la cât de expert este considerat cel ce propune o idee şi câtă încredere se poate avea în el – cât de cinstit şi obiectiv apare. studiile au adus unele nuanţări: − cel puţin pentru un anumit segment al populaţiei. cu întrebări retorice – altfel apare rezistenţa.

ce captează atenţia şi sparge gheaţa. adică schimbarea atitudinii? Studiile au arătat că aici intervine ca factor de mediere a efectului persoana care comunică – astfel. date. de fapt. 29 . Utilizarea umorului este o tehnică obişnuită în comunicare. cineva perceput ca expert poate veni cu o poziţie extrem de îndepărtată faţă de locul unde se situează atitudinea populaţiei. the more you sell – D.) − apelul la umor. nu e motivată să folosească ruta centrală. un răspuns emoţional pozitiv la imagine se poate transfera asupra altor aspecte ale mesajului. − discrepanţa – dintre poziţia propusă şi atitudinea actuală a celor cărora ne adresăm – se pune problema cât de discrepant poate fi mesajul pentru a produce efectul scontat. − cantitatea de informaţie – ar trebui un mesaj persuasiv să fie lung şi încărcat de fapte. receptivitatea auditoriului pentru mesaj creşte. Odată captat. Altfel. sau scurt şi la obiect? . sursa părând a fi mai informată şi mai obiectivă. Mulţi oratori ştiu că este important să-şi înceapă discursul cu o relatare anecdotică.Ogilvy. − utilizarea imaginilor – dintre toate mijloacele de comunicare în masă. − prezentarea în conţinutul mesajului şi a unor argumente favorabile pentru poziţia contrară celei propuse de sursă măreşte influenţa în schimbarea atitudinii. lungimea mesajului. diluat din punctul de vedere al calităţi sale nu are impact. nici o importanţă – the more facts you tell. umorul putând fi utilizat şi pentru crearea unei dispoziţii afective pozitive care se va asocia mesajului. calitatea argumentelor nu are. efectul persuasiv. În cazul în care auditoriul foloseşte ruta centrală. statistici. în general. televiziunea are cea mai mare putere de a influenţa ( acestea ajută la atragerea atenţiei către mesaj. după care intervine saturaţia. mesajul va câştiga ca efect persuasiv doar dacă argumentele sunt realmente puternice. lungimea mesajului dă impresia superficială că acesta este bine susţinut faptic. pe când un comunicator obişnuit va trebui să dea dovadă de prudenţă. prin caracterul lor intuitiv intensifică învăţarea conţinutului mesajului.− repetarea argumentelor creşte. dar numai până la un punct. dacă mai multe surse susţin aceeaşi cauză şi dacă informaţia nu e percepută ca redundantă.depinde dacă auditoriul recepţionează folosind ruta periferică sau cea centrală – pentru acea parte a auditoriului care nu poate sau nu doreşte.

este vorba despre factori ce ţin de ataşamentul eului faţă de atitudinile prealabile ale subiectului şi apoi de importanţa problemei în discuţie. Prezenţa ataşamentului public. s-a constat că un nivel prea ridicat de tensiune emoţională conduce la reacţii spontane de apărare şi la posibilitatea distorsionării înţelesului celor auzite. de asemenea. a legăturii puternice atitudine-comportament şi a experienţei directe scade probabilitatea ca atitudinea să fie schimbată. fapt ce face să apară produsul. − apelul la teamă – pe baza teoriei învăţării s-a stabilit că teama duce la schimbarea atitudinii deoarece măreşte interesul şi solicită o atenţie şi înţelegere mai mari. instituţia sau recomandarea din mesaj primesc o încărcătură sexuală prin asocierea cu un stimul de acest tip. motivarea pentru a accepta recomandările comunicării. exeme. În primul rând. plăgi. instituţia sau recomandărle mai acceptabile. de implicaţiile ei pentru persoana ţintă. − posibilitatea de producere a acestui eveniment. Va creşte. într-o comunicare referitoare la SIDA adresată adolescenţilor – care tratează moartea ca pe un fenomen foarte îndepărtat şi care nu-i priveşte – mesajele din mass media să prezinte consecinţele imediate ale bolii – probleme mentale. − dacă această atitudine e produsul unei experienţe directe sau e achiziţionată prin învăţare socială indirectă.− apelul la sex – produsul. 30 . Caracteristicile receptorului Ideile şi propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor şi nu sunt acceptate necondiţionat. Ataşamentul se specifică în funcţie de: − măsura în care atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale. De exemplu. Pe de altă parte. − dacă ataşamentul faţă de respectiva atitudine a fost făcut public sau nu. − eficacitatea unui răspuns recomandat. respingere socială. Există trei elemente cheie care acţionează în cazul apelului la teamă: − amploarea caracterului nociv al elementului prezentat. 3. plus informaţii referitoare la metodele de evitare a problemelor descrise.

Aici contează foarte mult cât de severe sunt normele grupului de apartenenţă sau de referinţă. grupul mare fiind un grup secundar. 2. dacă se asociază cu emoţii plăcute etc. cum şi cât afectează interesele şi valorile de bază ale individului problema discutată. atunci şansele de a primi şi interpreta informaţiile ce subminează convingerile colective sunt mici. instituţionalizată. datorită slăbirii contactelor directe.Decisive în schimbarea atitudinii sunt însă şi implicaţiile poziţiei propuse asupra subiectului receptor. ridiculizarea argumentelor etc. 31 . urmăreşte interese ascunse etc. Grupurile mari şi fenomenele de masă Criteriul cel mai evident de diferenţiere între grupul mic şi grupul mare este mărimea grupului. va opera ruta centrală – în care contează calitatea argumentelor. dar dezvoltă şi mecanisme specifice de apărare. oamenii evită expunerea la acele informaţii care sunt în dezacord cu valorile. cu dimensiuni crescute. Rezistenţa la schimbare Indivizii cărora li se adresează sursa nu doar că prelucrează informaţia şi o însuşesc diferenţiat. La întrebarea de ce aleg indivizii una dintre cele două rute de procesare a informaţiei în cazul persuasiunii se răspunde în general că faptul acesta depinde de gradul de cultură şi inteligenţă. de rezistenţă la persuasiune. normele şi atitudinile lor şi caută preferenţial informaţii ce le susţin convingerile. se pare că factorul cu cele mai mare implicaţii este importanţa pentru individ a problemei puse în discuţie. cât de lung e masajul. dar chiar odată ajuns. Este doar parţial adevărat. interpersonale se amplifică din ce în ce mai mult elementele de viaţă formală. înlăuntrul căruia. conştient sau nu. − datorită expunerii selective. persoanele ţintă pot reziste persuasiunii prin deprecierea calităţii sursei nu e demnă de încredere. conservatoare. − un prim mecanism de acest fel este expunerea selectivă. în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor.) sau prin distorsionarea mesajului (reţinerea doar a afirmaţiilor care convin. dacă interesul este scăzut – eforul de procesare a informaţiei este mic şi se recurge la ruta periferică – cine e sursa.) XIII. Dacă gradul de interes este înalt. Dacă vorbim de o comunitate închisă.

naţiunea. conştiinţa comună. extrem de diferite de cele ale oamenilor ce o compun. stările comune predominante. are o serie de caracteristici noi. izolat fiind. aglomeraţiile.. ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. 32 . Tipuri de grupuri mari mulţimile. 1. Lindzey utilizează. de difuziune pe mari suprafeţe. Concepţia lui G. − trece pe primul plan aspectul macrosocial al vieţii psihice. care se face prin intermediul unor mediatori. reprezentările colective etc. 2. cursul fenomenelor psihosociale se amplifică. Apariţia caracteristicilor specifice stării de mulţime se datorează mai multor cauze: − prima este aceea că individul dintr-o mulţime capătă. se cercetează nu atât procesul cât produsele – atât cele instituţionalizate (ce ţin de statica socială). Wundt pune la baza psihologiei sale miturile. focalizarea atenţiei. mulţimea reacţionând ca o singură fiinţă ce se supune legii unităţii mentale a mulţimilor. − procesul interacţiunii fiind mai greu sesizabil la acest nivel. Particularităţi ale grupurilor mari − la nivel de grup mare vom vorbi despre profiluri psihologice colective. obiceiurile şi limba. sentimentul unei puteri invincibile. publicul. cum ar fi: frecvenţa reuniunilor. Le Bon asupra psihologiei maselor Mulţimea. consideră Le Bon. sufletul colectiv. demonstraţiile. adunările. cutumele. alături de mărime şi alte criterii. gloatele.G. în aceste elemente el găsind că se exprimă spiritul poporului. W. tradiţiile. instituţiile culturale. formându-se astfel un suflet colectiv. Pe ansamblu. graţie numărului. etnice. cât şi diversele profiluri spirituale. ce îi permite să cedeze unor instincte pe care. Descriind acest ultim tip de grup mare. coeziunea grupului se va conserva prin mecanisme ca : limba. − interacţiunea devine un proces de răspândire. poporul. − interacţiunea de tip face to face este înlocuită printr-o interacţiune la distanţă. Personalitatea conştientă dispare. 3. rasiale. ca atare. naţionale. sentimentele şi ideile tuturor fiind îndreptate în aceeaşi direcţie. identificarea cu grupul.

conform căruia zvonurile sunt ştiri improvizate. precum a tuturor fiinţelor la care nu intervine raţionamentul. poate fi profund impresionată. etc. mase de demonstranţi. pentru mulţimi. pentru a avea impact. mobiluri de a acţiona.Le Bon îl face. Doar imaginile devin. imitaţia. 33 . De aceea. aglomeraţii. Foarte multe exemple din carte fac referire la Revoluţia Franceză de la sfârşitul sec. ci pe aceea a imaginii. După părerea lui. deşi cartea este scrisă la 1895. Fenomenele de masă Sintagma fenomen de masă desemnează conduita socială similară din partea unui număr mare de indivizi. În ceea ce priveşte raţionamentele mulţimilor. Fiind iraţionale. în sensul de gloate. astfel încât individul îşi uită interesul personal în favoarea celui colectiv. îşi construiesc discursurile mizând nu pe forţa logicii. Ca urmare. la originea unui zvon se află un eveniment important şi ambiguu. − a treia cauză este sugestibilitatea crescută a individului din mulţime. Portretul – deloc măgulitor – pe care G. 1. Marii oratori ca şi marii conducători. Shibutani. ideile sugerate mulţimilor. ci mediocritate”. Zvonurile Cea mai cunoscută definiţie a zvonului i se datorează sociologului american T. acestea nu reprezintă decât asocierea unor lucruri disparate. se referă la mulţimi.− a doua cauză este fenomenul contagiunii mentale care face ca orice sentiment şi orice act să devină în mulţime contagios. ea pare a nu-şi fi pierdut actualitatea. XIV. trebuie să îmbrace o formă foarte simplă şi să dea posibilitatea de a fi reprezentate în mintea lor prin imagini. cunoscând aceste lucruri. conduită tranzitorie sau ciclică după natura ei şi care rezultă din nişte mecanisme interacţionale specifice – sugestia. mobilă – în sensul că are posibilitatea de schimbare foarte rapidă a sentimentelor sale şi iritabilă. mulţimea apare ca impulsivă – este sclava impulsurilor primite. rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă. neavând decât aparenţa relaţiilor între ele şi imediata generalizare a cazurilor particulare. XVIII şi. deoarece „mulţimile nu cumulează inteligenţă. imaginaţia mulţimilor.

încercând să imprime un anumit sens. habitudinile. Zvonul apare ca un fenomen de psihologie colectivă impregnat de ambiguitate. valorile celor implicaţi intervin. mesajul de tipul zvonului tinde să devină mai scurt. semnificaţia este mai înaltă. ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. trebuinţele. − asimilarea. unde doza de intervenţie a subiectivităţii este foarte mare. De aceea. subsumându-şi-l. Allport şi Postman. întreaga povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu accentuat. asimilarea prin condensare. tot mai personal. Acest fenomen este legat şi de o anumită particularitate a circulaţiei masajelor între oameni – un mesaj care sub raportul conţinutului prezintă o anumită importanţă (de unde şi atractivitatea zvonului) şi care se distinge prin faptul că. deschis la cele mai bizare transformări ce se propagă pe canale informale. Bartlet. 2. iar informaţiile venite pe canale oficiale sunt lacunare sau contradictorii. asimilarea prin anticipare. şi anume elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la povestirea transmisă lui. cu cât importanţa. distorsiunile nu se produc datorită lacunelor memoriei. pe parcursul transmiterii apar o serie de distorsiuni ce alterează conţinutul. asimilarea la stereotipurile verbale şi asimilarea subsumată motivaţiei personale. transmiterea unui zvon apare ca un mecanism de proiecţie. ca şi cum ar simţi nevoia de a fixa o concluzie. mai uşor de înţeles şi povestit. Există astfel: asimilarea la tema principală. Cercetări experimentale asupra zvonului au întreprins Stern. sentimentele celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de atracţie asupra acestuia. Cele mai importante tipuri de distorsiuni rezultate ar fi: − reducţia – pe măsură ce circulă. Conform sociologului citat anterior.interesele. Influenţa exercitată de zvon este cu atât mai mare. − accentuarea – din contextul mai larg al mesajului sunt reproduse doar un număr limitat de detalii. interesele. Aici intervine şi mecanismul sesizat de către Shibutani. Moda 34 .Zvonul este în acelaşi timp un un proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare.

Caracterul ciclic. moda presupune existenţa unor iniţiatori (trend-setterii) şi a unor imitatori. Ca în cazul oricărei norme. Este afirmarea unui anumit statut social şi a apartenenţei la un anumit grup. E adevărat că a te supune modei cu orice preţ poate dovedi şi nevoia de compensare a unui complex de inferioritate. ca în cazul unei norme juridice.Termenul se referă la conduita socială comună sau similară din partea unui larg număr de persoane. persoane care se bucură de un prestigiu afiliat statutului de care dispun. dar pot fi trăite la fel de dramatic (mai ales în anumite etape de vârstă. artă. din ce în ce mai mult. de exemplu. moda înseamnă şi demonstrarea unui anumit statut social şi financiar. De ce ne supunem modei? − o primă explicaţie rezidă în nevoia de conformare. Imitatorii sunt cei care preiau şi răspândesc modelele. parte a unui ritual social. arhitectură. − psihanaliza sugerează că moda serveşte femeilor ca manifestare sublimată a tendinţei lor agresive şi exhibiţioniste (o femeie o poate jigni şi face să sufere pe o alta prin faptul că este îmbrăcată mai la modă). design. Foarte important. − pornind de la teoria comparării sociale. ce reglează această continuă schimbare. Adolescentul repudiat pentru că nu este cool e un bun exemplu în acest sens. este faptul existenţei unor norme cu valoare de sancţionare socială. vorbire etc. de a fi la fel cu cei din grupul căruia îi apariţii. − o altă explicaţie face apel la dorinţa de recunoaştere şi prestigiu – aşa cum am arătat. astfel încât cel ce se situează în acese zone riscă să fie marginalizat. există un interval acceptabil în privinţa conduitelor şi zone considerate inacceptabile. A fi la modă este. conduită tranzitorie prin natura sa şi rezultată din sugestie sau alte procese iraţionale. este unul din modurile în care oamenii se evaluează în raport cu ceilalţi. relativ de scurtă durată se petrec în cele mai diferite sectoare ale vieţii sociale – îmbrăcăminte. Ca mecanism. când se pune foarte mare preţ pe validarea externă). în afara caracterului său tranzitoriu. Primii sunt persoane de condiţie socială şi financiară înaltă. Sancţiunile nu sunt explicite. 35 . variaţiile continue.

1973. Furtună şi colab. Saul M. influenţa stimulului. datorită gradului redus de control individual. ce difuzează foarte rapid şi în fluxul căruia un rol foarte important îl joacă mecanismele imitaţiei. ducând la escaladarea fenomenelor descrise.. Doise. creându-se un fel de „epidemie” psihică. G. W. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Editura Houghton Mifflin. Situaţiile sociale critice – Panica După acelaşi mecanism al sugestiei. cu un mare grad de ambiguitate şi cu o foarte mică posibilitate a individului de a o controla. P. Editura Fundaţiei România de Mâine. ci o difuzează. Le Bon. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. 2004. A. C. Iaşi. Ca în descrierile lui G. Caracteristic este faptul că informaţia care circulă este insuficient structurată.Desigur. Iaşi. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Editura Polirom. dar cu efecte diferite. 3. N. 2. Editura Anima. Boston. joacă un rol important în determinarea atitudinii faţă de modă – există astfel grupuri.Mugny. instalate rapid şi cu viteză de propagare foarte mare. imitaţiei şi difuziunii. Stările psihice asociate acestui fenomen sunt stări emoţionale forte puternice. judecata nu mai funcţionează. C. iraţionalul domină. Golu. Brehm. Psihologie socială. incompletă. 4. 1997. Psihologie socială. Radu. S. Editura Polirom. dar mai ales cel de referinţă.). Social Psychology. Sharon S. se derulează şi situaţiile sociale critice. Moscovici. în care este foarte apreciat tocmai faptul de a fi neconvenţional (dar. 7. Kassin. Psihologia mulţimilor. iar mentalul colectiv nu este capabil de a gestiona situaţia. 6. 3. 36 . 1990. 2004. însuşi nonconformismul devine un stil !). G. Bucureşti. grupul de apartenenţă. Astfel. dintre care vom analiza panica. Neculau ( coord. Le Bon. Manual de psihologie socială. este foarte mare. Bucureşti. Psihologie socială experimentală. ce poate cuprinde în aria sa un număr extrem de mare de persoane. 5. Editura Polirom. generând stări de isterie colectivă. 1996. Iaşi. J. Deschamp. Moda este un veritabil fenomen de psihologie colectivă. 1990.

În evaluare intervin şi metode precum observaţia comportamentului verbal sau nonverbal. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul urmăreşte cunoaşterea. evaluarea se poartă şi asupra comportamentului grupului referitor la un reper.1. Etimnologic termenul de psihodignostic provine din gr. Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de metode şi instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura. I. de interes public cu rolul de a reprezenta şi a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. interviul.05. care sunt strategiile de testare psihologică a intelectului. univ. conform Legii 213 din 27. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare 1 . evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ. modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia relaţiei evaluative. cauze. învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive. metodele moderne de evaluare psihologică tind să devină dinamice şi formative. În prezent. cunoaştere. de drept privat. dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. evaluarea este implicată în cercetarea psihologică. situaţii prezente. Dr. deontologia profesională. diagnostikos cu sensul capacitate de a distinge: dia. Ca instrumente specifice sunt utilizate testele psihologice. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. cât şi în evaluarea diferenţelor dintre diferitele faze ale acesteia.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. aparţine strict profesiei de psiholog şi nu poate fi desfăşurată decât de acesta. evaluarea formativă Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că: evaluarea se referă la oameni. Condiţiile aplicative pentru diferitele domenii de exercitare a psihodiagnozei sunt reglementate în Normele Metodologice de aplicare a Legii. Evaluarea psihologică şi psihodiagnoza. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC 1. Psihodiagnoza este o activitate care. cu personalitate juridică. între şi gnosis. autonomă şi independentă. apolitică. Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă la o situaţie problematică. atât în ceea ce priveşte structurarea corectă a ipotezelor de cercetare. În acest sens. în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia clasică de testare.BAZELE TEORETICE ALE EVALUĂRII PSIHOLOGICE Prof. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică. Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare şi potenţial. legea instituind şi Colegiul Psihologilor din România ca organizaţie profesională.

nu numai bolile psihice). În consecinţă. procedura de înregistrare a rezultatelor. în funcţie de cerinţele specifice ale examenului. caracteristica principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat al administrării. Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă. deşi în măsură diferită. boală (în conceptul larg de boală este inclusă disfuncţionalitatea la nivelul întregului organism. psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni diferite. precum. cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe calitativ şi surprinderea individualităţii. Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea interacţiunilor reciproce. Se creează condiţii care permit subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare. trăsături de dorit ale examinatorului Examen psihologic Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune: • relaţia examinator – subiect. informarea sistematică despre subiect). ambiguitatea sau lipsa de familiaritate cu stimulii. într-un întreg specific. Examen psihologic. Orice condiţii care afectează performanţa la 2 . existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. L. • calităţile specifice ale sarcinii. cotarea. standardizarea înseamnă procedura de lucru. de exemplu. specifice ale individului examinat. psihodiagnoza şi evaluarea de tip clinic au în vedere acei factori psihologici care au relevanţă pentru condiţia de sănătate vs. În acest scop. cotării şi interpretării testelor. Bazându-se pe ele. observaţia. Desigur. examinatorul utilizează un interviu şi teste standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului. standardizate. Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia: 1. De asemenea.2. în termeni de stimuli şi ambele primesc un feedback în termeni de răspunsuri. examinator şi subiect. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte formalizată pornesc de la definiţia lui E. prin mijloace adecvate şi cere integrarea datelor într-o imagine unitară. Instrument psihologic Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua comportamentul uneia sau mai multor persoane. Examenul clinic. Scopul interacţiunii este informarea cu caracter specific (precum. interpretarea rezultatelor. în practică. variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare a administrării. 2. • evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator. furnizează un anumit input în cadrul acestei interpretări. • dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului. psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală. Thorndike „Dacă un lucru există. în cadrul acestui mod aspectul formal scade din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre problemele calitative caracteristice. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe o scală de unităţi egale. În general.şi a modalităţilor specifice de procesare a informaţiilor. Ambii. 1. trăsături pe care le prezintă toţi oamenii. Caracteristicile profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi standardizarea. instrument psihologic.

ceea ce conduce la o imagine analitică. Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau al tulburărilor psihice. Trăsături de dorit ale examinatorului: • sănătate şi siguranţă emoţională. condiţiile de examen. 1. Funcţia prognostică – anticiparea evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale.3. Observaţia în examenul psihologic Observaţia este o tehnică sistematică. 3. 2. obiectivă. • umor. dar mai puţin integrată. • flexibilitate. Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv. 1. De fapt. foarte diferenţiată. Prin observaţie se facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date obiective. • să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament. conform unei grile. Aceasta este paradigma diagnostică trecut – prezent –viitor a cauzalităţii. care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat psihologic. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psihocomportamentală faţă de grupul de referinţă. 3 . în anumite condiţii date. care îl poate conduce pe examinator în final la o imagine globală. ce trebuie să completeze orice examene prin testare psihologică. situaţia poate evolua în viitor. • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii. astfel că orice psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului.instrumentul de testare trebuie specificate: materialul de testare. O manieră intuitivă. • interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă). O manieră formală. numai astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu numai incoerent şi bazat pe presupuneri). Funcţiile psihodiagnozei Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de evaluare a modului cum. neutră. instrucţiunile de administrare şi cotare. cu înregistrarea faptelor şi cotarea sistematică a gesturilor. dar mai puţin diferenţiată despre persoană. în funcţie de repere. dar gradul de obiectivitate implică certitudinea interpretărilor. există două extreme de realizare a observaţiei în examinarea psihologică. Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat.

responsabilitatea administrării instrumentelor. actualitatea evaluării. asistenţă. conform Normelor Metodologice este instituit un Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. se pune problema distincţiei dintre normalitate şi anormalitate. integritatea profesională. consimţământul pentru evaluare/diagnoză. 6. motivaţia poate fi disfuncţională. este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi obiectiv. consultanţă psihologică. 9. Sunt prevăzute principii etice şi reguli de aplicare: principiul drepturilor şi demnităţii oricărei persoane. noţiuni aplicate la persoane sau raporturi interpersonale. 1. construirea de instrumente. prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi. Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice sunt cele etice care prevăd. circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”. Astfel. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret profesional” şi se statuează faptul că. faptul că psihologul nu va folosi cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea persoanei. Principii deontologice Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de comportament şi etice. standarde de conduită colegială. adesea însă.4. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit ca instrument de cercetare în cadrul experimentului ştiinţific. Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare responsabilitate socială cu atât mai mult cu cât examinarea psihologică face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ. evaluarea şi diagnoza. 7. calificarea în testare. „adaptat” – „neadaptat” etc. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psihocomportamentală. În cadrul caracteristic al evaluării şi diagnozei sunt prevăzute regulile de privind: prezentarea caracteristicilor psihologice. precum şi materialele de evaluare/diagnoză. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi orientarea vocaţională. interpretarea rezultatelor. standarde de înregistrare prelucrare şi păstrare a datelor. Sunt importante atât motivaţia cât şi capacităţile. noţiunea de secret profesional se extinde şi în domeniul particular al persoanelor. faţă de tot ceea ce a văzut. standarde de onorarii şi taxe. condiţiile de utilizare a instrumentelor. care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de acţiune profesională. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare şi formare. de exemplu. obligatoriu pentru conduita profesională.. Există standarde specifice care reglementează reguli privind educaţia şi formarea. Toate aceste reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui Hipocrate” pentru practicarea medicinii. standarde cu privire la relaţiile umane. standarde de confidenţialitate. responsabilitate profesională şi socială. cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie. Există seturi de standarde etice generale: standarde de competenţă. auzit în timpul examinărilor sau 4 . înţeles.4. standarde pentru declaraţii publice şi reclamă. 5. terapia şi consilierea. fiind prin activitatea profesională în situaţia de a afla secrete personale. datele de evaluare/diagnoză. 8.

Cattell. administrarea propriu-zisă. Primele definiţii ale testului psihologic ca instrument includ. cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei. faptul că psihologul este obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală. TESTUL PSIHOLOGIC. mărturie. Sunt de asemenea stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din psihologie. A. refuzând orice angajamente pe care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume. în italiană.1. L. În 1933. de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile ştiinţific. testa cu sensul cap. judeca şi decide. standardizarea: privind condiţiile de aplicare. cotarea 5 . 1954. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing). de exemplu. II. până la sublinierea expresă a condiţiei moderne: obiectivitate. este obligat să fie atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale profesionale. sau.cercetărilor profesionale. Mc. pe rând. Piéron în Tratatul de psihologie aplicată. a posibilităţilor acesteia de a se informa. II. ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane. MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ 2. În 1966. cuvântul vine din latinescul testimonium. sau pentru notarea numerică a reuşitei” (definiţia este reluată de H. Primul care foloseşte denumirea de „test mintal” este în 1890. indicaţie şi testis. în articolul din Mind. nu are voie să se folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje personale susceptibile de a vătăma pe alţii. K. inclusiv în felul cum alţii le utilizează. Definiţii ale testului psihologic Etimologic. precum. de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai complet. În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. nu va accepta condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice. care lovesc independenţa sa profesională. sintetic. cât şi în păstrarea şi difuzarea documentelor. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice. standardizare. Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”. trecerea de la probă experimentală la condiţia de probă diagnostică. Asociaţia Internaţională de Psihotehnică. reprezentativitate. cu sensul de cel care dă mărturie. a capacităţii de măsurare obiectivă a unor manifestări psihologice. 1954). Cronbach consideră testul psihologic. în conduită trebuie să se ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate. J. cu sensul dovadă. exact şi veridic. Secretul se respectă atât la nivelul cuvintelor. „Mental tests and measurement”. G. spectator. psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. Se prevăd reguli clare de conduită faţă de semeni. fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale. defineşte testul drept: „o probă definită care implică o sarcină de rezolvat identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru determinarea succesului sau eşecului.

în practica clinică are utilitate instrumentul care te ajută să planifici intervenţia sau care îţi furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. prin definiţie. gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor. Al doilea aspect pertinent este faptul că. De aceea. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme. Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului. nonreactivitatea şi caracterul compatibil. Desigur. obiectivitatea. testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. conducând spre inferenţe indirecte. în înregistrarea rezultatelor şi cotare (Essentials of Psychological Testing). În consilierea psihologică. instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare. în ce măsură testul este relevant pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul specific al examenului respectiv. Nonreactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului. devine decisiv gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei. Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta comportamentul real. 2. nu îi va acorda atenţie suficientă sau va răspunde la întâmplare. indirecte.rezultatelor şi interpretarea acestora. adică măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră. răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. să fie acceptabil pentru subiectul care răspunde. caracterul direct. capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi chiar la unele persoane adulte. sensibilitatea. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv. implicând în diferite ponderi caracterul direct. Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină valoarea practică: utilitatea. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor. sau în terapie. dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai slabă. acceptabilitatea.2. lungimea. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate. pentru a fi selectat instrumentul trebuie să aibă sens pentru persoană. posibilitatea de a realiza interpretări pertinente. În primul rând. De exemplu. Aspecte ale utilităţii instrumentului includ: scopul testului. testele de performanţă sunt considerate directe. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat sau un nivel de lectură mai elevat. 2. este importantă. Adecvarea se referă. frecvent pentru că necesită prea mult timp. schimbări reactive. cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei. este nevoie de teste care să poată detecta schimbările. deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate curent. progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe. uşurinţa în scorare. astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul are sens. utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. În plus. Acceptabilitatea include mai multe aspecte. persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil. Calităţile generale ale testului psihologic Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării sale la obiectivele examenului psihologic. subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură. de asemenea şi la 6 . prea ofensiv pentru intimitatea sa. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale. De exemplu. este implicat şi caracterul nonintruziv al conţinutului itemilor. Măsurile directe sunt semne ale problemei. În context.

Astfel. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie? 5. corect. erorile de măsură sunt aleatoare.3. administrate aproape în acelaşi timp. deci este precis.3. Arată cât de stabile sunt scorurile în timp. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate? 2. consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test”. ultimele „Standards for Educational and Psychological Tests”. prin care se aproximează valoarea fidelităţii: A. Deci. este să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru a fi adecvate cerinţelor specifice? 8. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor. Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de măsurare cuprinde următorul set de întrebări: 1. metode pentru evaluarea fidelităţii testelor. 2) orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia. De ce tip de informaţie dispunem deja? 4. corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). definesc fidelitatea ca fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile. normare 2. în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură. Fidelitatea Definiţia fidelităţii. • rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare. interpretarea coeficienţilor de fidelitate Definiţia fidelităţii Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor paralele. Caracteristici psihometrice: fidelitate. ci despre fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii. Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii: 1) este lipsit de erori de măsură. • distribuţia rezultatelor să fie normală. prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele. Ce metode şi/sau instrumente avem la dispoziţie pentru a obţine această informaţie? 6. din 1985.fidelitatea şi validitatea informaţiei. 7 . adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”. validitate. În studiul fidelităţii. Există şi/sau avem testele respective sau trebuie create? 7. B. deci sunt complet nepredictibile. Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost administrat. având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest. nu sistematice. se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi decizii optime? 3. Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor: • dispersia rezultatelor să fie mare. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor? 2. obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare.1. indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare.

aceloraşi persoane. ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale. Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. • coeficientul λ3 al lui Guttman. în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. D. Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. Metoda test-retest Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach.C. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile. coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder. considerându-se că testul este paralel cu el însuşi. ale persoanelor. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Se practică o singură administrare a testului. 8 . Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o caracteristică unidimensională. pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei consistenţei interne. ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. (2) După un interval de timp se administrează testul. Pe baza scorurilor itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi: • coeficientul a al lui Cronbach. • coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt binari). generale şi specifice. Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru.Richardson. Coeficienţii de fidelitate interevaluatori – se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Metoda analizei consistenţei interne Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor.

de pildă. Dacă testul se 9 . Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două jumătăţi. În selecţia profesională.7. coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic. 2. cum sunt testele proiective sau cele de creativitate.Metoda formelor paralele Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste. Reguli: 1. 3. În literatura de specialitate. Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). Metoda înjumătăţirii are următorii paşi: • se administrează testul unui lot de persoane. scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. nu finale. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă. chiar cuprins între 0. care reprezintă instrumente de măsură paralele. aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. Coeficienţi de fidelitate interevaluatori În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă. • se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste. şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare. se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0. pe baza unor diferenţe individuale mari. atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente.90. Interpretarea coeficienţilor de fidelitate Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei.6 şi 0. Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea. se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi.

ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi conceptuale. 3. cele recunoscute până acum sunt doar simple etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt disjuncte". Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur coeficient. dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient.85. „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale validităţii relative la criteriu”. 2. 1995): • să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului. Standards 1985). Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este folosit testul decât de testul în sine. faptul că scorurile testului folosit ca predictor corelează liniar semnificativ. 2. Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre „tipuri” diferite de validitate. cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la criteriu”. ci la interpretarea datelor furnizate de el. Astfel. Prin urmare. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu. În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate. În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei: 1.2. Validarea unui test este cumulativă. subliniază faptul că „validitatea nu se măsoară. ele înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative la conţinut”. Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine. Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test. Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. Standardele APA din 1974. Ea se poate baza pe analiza de itemi. Validitatea Definiţia validităţii Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA.3. limbajul. ci. se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau „nesatisfăcătoare”. coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0. prin analiza lor globală. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate. pe analiză factorială. la un prag de probabilitate fixat. care pot fi privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste. Ori de câte ori se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul. testul trebuie revalidat. Există numeroase metode pentru validarea testelor. • măsurările făcute de test să fie corecte. 4. ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu a testului. Faţetele validităţii Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985 relativ la „tipurile” de validitate: 10 . Procedura de va1idare trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. se alege strategia de validare adecvată. conţinutul sau instrucţiunile de administrare. ci se deduce”. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună “testul are validitate (de un anumit tip)”. pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc. dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari.foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta.

2. Operaţia se numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi Davidshofer. direct sau indirect. validitatea relativă la construct a testului este denumită şi „validitate conceptuală”. printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test. 3. nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri. Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca inteligenţa. 199l): 1. Validarea testului relativă la constructul măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test.. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente. Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea utilizaţi ca sinonimi. Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a testului relativă la constructul măsurat. motivaţia agresivitatea. va1iditatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate ipotetico-deductivă” (Bacher. care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile observate). Constructele psihologice sunt evidenţiate. Toate constructele sunt însă conectate de realitate. prin care se manifestă aceste constructe. deci scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele respectivelor măsurători. care identifică elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele. depresia etc. Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test. în trei componente: • validarea materialului testului (substantive validity). pe baza relaţiilor dintre constructe. este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. 11 . reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii observabile. 1 981). Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsuri psihologice. denumite constructe. ea este denumită uneori „validitate convergentă şi discriminantă” : a. • validarea externă (extenal validity). care necesită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului. Validitatea testului relativă la constructul măsurat Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile. • validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity). Pentru fiecare din ele. se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test.• • prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”. de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct. Din acest motiv.

Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată. Validitatea testului relativă la criteriu Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea validităţii relative la criteriu a testelor: a. pentru estimarea validităţii predictive a unui test utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile testului. De exemplu. Validitatea testului relativă la conţinutul său Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza testului în privinţa clarităţii. a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. Aceasta înseamnă că scorurile testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu rezultatele acelor măsurători. Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului. validarea predictivă. Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea testului şi înregistrarea rezultatelor 12 . şi măsurile performantelor obţinute de aceleaşi persoane după un anumit timp.b. b. validarea concurentă. Ea se realizează după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte constructul respectiv. Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards. de pildă. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului. cu ocazia finalizării unui curs de pregătire profesională. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt. când tuturora li s-a creat posibilitatea să aplice cunoştinţele respective. 1974). administrat.

Normarea rezultatelor testului psihologic Definiţii Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model. Din această perspectivă. validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării. la nevoie. incluzând uneori implicarea denumirii constructului. Aspecte privind interpretarea validităţii: Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de validitate este mare. cu un criteriu important. Apare aici problema denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu poată furniza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a testului. cât şi utilizarea lui. în procesul de validare se împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui. ideologia referitoare la natura umană ca învăţare. Aceste valori derivate au un scop dublu: 13 . adaptare etc. numită criteriu. 1965). În experienţa practică. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0. C. Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă că.4. astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba. în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford. a integrării progresive în cadrul strategiei de validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii. teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu.45. 2. valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0. Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul prin raportare la rezultatele populaţiei din care face parte. Un test bun rareori poate da. Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri.60.). ci în faptul că validarea concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). rolul înţelesului scorului pentru utilizarea aplicativă a testului. atât interpretarea testului. Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului. rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări.5. această cerinţă este însă greu de realizat.L. un coeficient de corelaţie mai mare decât 0.criteriului.

În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50. Q. indiferent de subiect sau de vârstă. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta. realizând performanţele unui copil de 10 ani. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. în acelaşi timp.I. x va corespunde celui de al 30-lea percentil. A. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează. se înmulţeşte cu 100. rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă. Pentru a putea compara direct valorile Q. a fost introdus coeficientul de inteligenţă. Pentru a permite o interpretare uniformă. Binet – G.I. Simon în 1908. Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică. la vârste diferite. realizări inferioare.I. şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor.precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale. Normele exprimate prin percentile Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Tehnici de normare Normele pe nivele de vârstă Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani. probe care sunt sub nivelul său de vârstă. poate să nu reuşească pentru altele. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi • • 14 . Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford-Binet. ca şi cel peste 100 care reprezintă avansul faţă de normal. coeficientul de inteligenţă = 100. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (vârstă mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. vârsta sa mentală este de 10. deşi cea cronologică este de 8. Gama de percentile este între 1 şi 99. În practică. Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test pentru a corespunde celor două scopuri. iar cele sub 50. deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. se împarte la numărul total de scoruri. ca măsură a tendinţei centrale.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică. De exemplu. fracţia fiind multiplicată cu 100. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste. În general. Q. rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. acest rezultat neprelucrat. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei. percentile şi scoruri standard. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test. P 50. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect.

19.4.2%. Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6.7.7%. staninele.21.11.11.1%. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale.2%.6%.16. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul.14.2%. 3. 24. În cotele T. 15 .1%. respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante.2%.8%. 11.al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă.6%. are ca procente: 4.38.14. P 100. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi.6%.17.6%. Există diferite modalităţi de a normaliza: 1.5%.6%. se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10. Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z.1%. T = 50 + 10 / σ ( x – x ) Clasele normalizate Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute. de obicei util pentru testele de personalitate: 3. Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale.7%. Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie.5%. 4.6%. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului. Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie. Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: 2. Norme / scoruri standard Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. respectiv. 3. scorul e negativ.0%. Etalonul în 7 clase normalizate. mai ales pentru teste de abilităţi.4.0%.7%.0%. 12. z = x– x/ σ z reprezintă media .5%.11.8%. 24.21. 17.6%. Etalonul în 11 clase.6. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0.6.12. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) 4. sunt aproape de curba normală a lui Gauss. 4.6%.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.1% şi 4.6.8% Etalonul în nouă clase.2% şi 6.5%. 25. σ reprezintă abaterea standard Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă. 7. Împărţirea în 11 clase standardizate.

tendinţă centrală. stanine scoruri standard 16 . Reflectă datele ce nu se diferenţele absolute dintre grupează conform scoruri. rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. sunt echivalente. Scorurile sunt unitare.Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. permit compararea de la test la test. inegale de măsurare. Indică o poziţie relativă a Nu permite o scorurilor în percentile. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei. Mai adecvat pentru datele Nu poate fi comparat fără distribuţie normală dacă grupele nu sunt (distribuţii asimetrice) similare. Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei. a putea să diferenţiezi printre scoruri. Se poate ajunge să nu Poate fi exprimată permită suficiente tendinţa centrală. unităţi de scor pentru Simple şi utile. explicat pentru Dacă grupele de referinţă utilizatori. tendinţa centrală şi Sunt dificil de corelaţia. Nu cere statistici utilizează deci unităţi sofisticate. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie. În astfel de situaţii. rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. măsurare ordinale. Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test: Tip de scor scor brut rang percentil Avantaj Dezavantaj Dă un număr precis de Nu poate fi puncte obţinute la test interpretat sau comparat Este mai uşor înţeles de Utilizează unităţi de utilizatori. Se poate calcula curbei normale. Derivate din proprietăţile Inadecvate pentru curbei normale.

2. dintr-un anumit grup ţintă (grup realizat în funcţie de vârstă. pregătire profesională etc. • Definirea obiectivelor si parametrilor testelor: stabilim scopul testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test). Se verifică adecvarea grilei de scorare. neutilizarea unor termeni care nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor. Un prim eşantion de itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali.). • Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii: 1. să vedem dacă există ceva similar (pentru a nu repeta).2. lipsa de ambiguitate şi subiectivism. 4. nonintruziunea. respectarea confidenţialităţii. • Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. În urma testării. itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor. astfel că este necesară intervenţia unui „cap limpede”. Sunt eliminaţi itemii care pot să fie incorecţi. Paşii standard în construirea unui test psihologic • Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor formale şi informale pentru test. care se produce în urma analizei de itemi. Se reverifică itemii şi grila de scorare. 17 . Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi tipul de format al răspunsurilor. Are loc construirea normelor adecvate de interpretare. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală. Rapoartele diferă de asemenea şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului. Sunt verificate datele tehnice ale testului. Se verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau care includ prejudecăţi (de exemplu. 2. • Faza de teren. Principiile respective se referă la obiectivitate. • Revizuirea itemilor. După ce au fost scrişi. sexuale sau legate de minorităţi). • Alcătuirea formei finale a testului. Itemii sunt supuşi realităţii. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei. Raportul – caracterizarea finală Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de examen şi de cerinţele beneficiarului. • Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută din nou obiectivele.5. Are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului. Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt prezentate în Standardele de testare educaţională şi psihologică. dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi. Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe probleme de raportul de expertiză judiciară. Trebuie să realizăm un fel de anchetă socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de imaginarul nostru. Se fac procedurile de eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare. Se calculează finalitatea şi itemii de finalitate. Raportul unui examen clinic diferă în amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie. clarificăm modul în care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul. nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de indivizi. se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor (aceasta reprezintă analiza de itemi).6. 3. sex. scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă machetă a testului. mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea răspunsurilor. şi beneficiarului.

poate genera o varietate largă de interpretări beneficiarului conducând cel mai adesea spre imagini greşite asupra persoanei testate. care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei. 2. PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE 3. fără comentarii şi integrarea lor într-un sens anume. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor intelectuale În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei măsurătorilor.C. W.I. conduce spre rezultate care sunt semnificative pentru inteligenţa concretă.Lezine.. În situaţia unor rezultate contradictorii este important ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea inconstanţelor. 5. inteligenţa verbală. Inteligenţa ca dezvoltare Această perspectivă a permis: 1. În raport se includ şi explicaţiile posibile. Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală primară Wechsler. Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. incertitudinilor. discordanţelor dintre date. 18 .. W.I.S. inteligenţa abstractă. a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală. Au existat trei criterii principale care au determinat 3 orientări în construirea probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa ca dezvoltare. implică aptitudinea de a rezolva problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste specifice. Simpla enumerare a observaţiilor făcute. − caracterul abstract. În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva problemele.S. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de dezvoltare.S. dezvoltarea unor instrumente tip screening.I. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare discriminativă mai mare între diferite vârste. III. dezvoltarea testelor operaţionale experimentele ale lui Piaget. Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler.O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind comportamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra acestor prezentări. încărcate de subiectivismul celui care citeşte un astfel de raport. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. 4.A. Scala de inteligenţă pentru copii Wechsler. inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială. 3. Exemplificări: Scala metrică Stanford-Binet. Astfel: − caracterul concret al sarcinilor. atenţionând când acestea nu sunt certe.1. Scala screening Denver.P. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE. W.P. − caracterul nonverbal. Scala Brunete. − caracterul verbal. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă. inteligenţa nonverbală etc. Scala Bayley. Inteligenţa ca aptitudine Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a se adapta la situaţii noi (variaţii).

factor numeric. abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice. factor de vizualizare spaţială. T. abstractă. Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă. urmat de un set de imagini orientate diferite alte poziţii şi se poate cere descoperirea celor identice. descoperă că sarcinile de tip analogic măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală. g. s-a ajuns la rezultate variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale.A. iar la Guilford. cât mai multe cuvinte care încep cu o anumită literă. Factorii sunt constructe ipotetice – obţinuţi prin procedee statistice şi denumiţi prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile latente. de exemplu. propune dihotomizarea în „factor general al inteligenţei”. 2. Spearman. Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei. ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab. subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de rotaţie. Se propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv. 4. Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven. 1927. Thurstone. factor de fluenţă verbală. Testele de inteligenţă Cattell. putem obţine. fluenţă verbală. factor de înţelegere verbală. care se măsoară tipic prin teste care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De exemplu. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi atingerile patologice. 3. abilităţi numerice etc. Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori. Abilitatea reprezentată de factorul general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale. sau descoperirea desenului în care figura geometrică are poziţia imediat următoare. sau deloc. conceptualizarea. care se măsoară tipic prin probleme aritmetice care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe anterioare. în lucrarea Primary Mental Abilities. 1938. 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). şi „factori specifici”.I. care se măsoară tipic prin teste de vocabular (sinonime. într-un timp limitat. Testele de inteligenţă pe nivele de formare intelectuală Bontilă. inventivă). se poate cere subiectului să genereze cât de repede posibil. g.Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma concepte. vor tinde să se grupeze în factori distincţi. apare un model cu 7 abilităţi mentale primare. şi după el şi alţii. Inteligenţa şi structura ei factorială Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. Meili (inteligenţă concretă. propune o viziune multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari: 1.). În diferite abordări factoriale ale inteligenţei. I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament. la Thurstone. Spearman. antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a citirii. Testele domino. De exemplu. mai ales privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie. analitică. 19 . care se măsoară tipic prin teste care cer o rapidă producere de cuvinte. De exemplu.

timp scurt – situaţia nu permite în sine un diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora unui game relativ largi şi variate de cauze. predominarea proceselor de excitaţie. orientarea vocaţională. factor de memorie. în acest context. respectiv numărul de itemi rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. se pot studia probleme precum: adaptare şcolară. 7. În domeniul educaţional. măsurat tipic prin teste de analogii sau serii de completat. măsurat tipic prin teste care cer o rapidă recunoaştere de simboluri. Toate pot conduce la căutarea unei soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză. • calitate înaltă. propoziţii. lipsa de capacitate de efort în timp. subiectul urmând să rezolve în timpul particular lui toate sarcinile testului. În cazul rezultatelor slabe.5. respectiv numărul de itemi corect rezolvaţi în unitatea standard de timp. semnifică o capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de influenţă). 3. predicţia performanţelor şcolare. testele furnizează indicele numărului de erori. timp lung – care. testarea educaţională. Din această perspectivă se cere verificată natura decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei. întârzieri intelectuale. testarea clinică etc. factor de raţionament. programe etc. posibilitatea limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în activitatea de analiza meticuloasă.). Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii subiectului. orientare şi selecţie profesională. se cere aprofundarea 20 . Utilitatea testelor de inteligenţă Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de stabilirea gradului de normalitate mentală. planuri. de exemplu. O situaţie deosebită intervine când testul este dat în timp liber. dificultăţi în învăţare. hipercorectitudinea etc. De exemplu. analfabetism. superficialitatea.3. măsurat prin teste de reamintire de cuvinte..2. tematici. timp lung – poate semnifica un ritm de lucru lent datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu afectează desfăşurarea raţionamentelor). repetenţie. situaţia poate fi determinată de hipermotivare. aspecte atitudinale precum perfecţionismul. În afara indicelui de performanţă. oboseală. imagini etc. 3. • calitate scăzută. Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o astfel de abordare. factor de viteză (celeritate) perceptivă. • calitate scăzută. Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea valorifica maximal indicii testului respectiv. elemente caracterial-atitudinale. putem defini următoarele tipuri de interpretări: • calitate înaltă în timp scurt – semnificativă pentru capacitatea de aprofundare şi mobilitatea inteligenţei. indicele de exactitate. 6. consilierea şi selecţia profesională. în general. precum: lipsa de interes pentru examen. testarea validităţii curriculare prin analiza saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline.

PMA) Matricile progresive 38 Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care principiile neogenetice ale lui Spearman sunt exacte. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de claritate a gândirii. B (pentru copii şi examene clinice. 4. Spearman: ” A cunoaşte natura particulară a mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică – iată care ar putea fi debutul înţelepciunii. Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”. ele trebuie să permită alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului. Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie iar ordinea de prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste probleme. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui sistem de gândire. de aici şi denumirea de matrici progresive. de a sesiza relaţiile care există între ele. Astfel. de a dezvolta un sistem de a raţiona. la testele de dezvoltare comparativ cu cele de randament sau situaţionale. Autorul a pornit de la observaţia făcută de C.82. seriile A. Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi validităţii estimării. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită. respectiv abilitatea: 1. plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare sistem de relaţii prezentat şi astfel. 21 . C. 3.” Există trei forme. Pentru a construi testul. Testul permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a raţiona prin analogie. A denumit aceste probe Matrix. Raven. Scopurile testului: Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba. pentru trei scopuri de examinare a intelectului: Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia generală. Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. Ab.situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau diferenţiale. PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme). nu numai pentru psihologia aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii. PM 38) Matrix 1947 – în culori. Exemple de teste: Testul matricilor progresive Matricile progresive sunt construite de J. PM 47) Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii superioare. Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali. Are o saturaţie în factorul g de . ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la testele verbale de cele nonverbale. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate. În aceste condiţii cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi 5 teste de capacităţi mentale. 2.

− intensitatea tensiunilor. D. examinări clinice. D. există şi o formă cu piese încastrate. rezultatul poate să nu fie valid. mediu. Atenţia şi interesul sunt menţinute aproximativ o oră. debilii mental şi persoanele foarte în vârstă rezolvă probele seriei A si B. studii antropologice. Testele de atenţie Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe. sau pentru persoane care au suferit alterări ale inteligentei. seriile pot permite determinarea nivelului real prezent. De ce? Energia sa este concentrată. Forma conţine planşe colorate. Pentru adultul normal seriile A si B sunt doar o formare în metoda de lucru. Dacă s-a început cu seriile A. − forţa stimulărilor. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că. ambiţia. 3. Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient. Dacă acest proces nu are forţa necesară. Dat în timp limitat. ajută la determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic. Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani. în absenţa tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă.Copiii. Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C. Ab. Astfel: dat în timp liber. strălucitor. 22 . A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de trecere între seria A şi seria B). dar cu un nivel de pregătire superior. Seria „A” conţine 12 probleme pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare. Matricile 47 – seriile A. B care se dovedesc a fi prea facile se poate continua direct cu C. dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale seriilor C şi D. poate fi spontană. Matricile 62 (PMA) A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a face comparaţii şi analogii s-a maturizat / s-a deteriorat. Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu capacitate intelectuală superioară.4. De asemenea. vârstnici. este (omiţând din nota totală seria Ab). B Testul este folosit pentru copii. De aici putem trage concluzia că există o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie. Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se va utiliza PM 38. şi E din PM 38. poate fi întărit prin alte surse de energie (teama de eşec. D sau E. Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de: − procesul care se desfăşoară. focalizată pe punctul esenţial. Ab. tinerii alienaţi. Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională. testul dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o muncă intelectuală Această formă prezintă două serii. pot suplini lipsa de interes). dar mai greu pe cele din seriile C.

rigidă – fluctuantă. ne îndreptăm atenţia la ceva care apare (conducere auto. poate fi dificil pentru un individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă. metoda folosită. conţinutul examenului. Testele de memorie Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. excitări posibile. subiectivă – obiectivă. când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru orientarea vocaţională pentru că: • este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice profesiunilor sau • memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de acţiune sau gândire. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai intensă. În orientarea profesională au fost definite. nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de: situaţia actuală.Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă interesantă. în testarea atenţiei.5. Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate fi generalizat. dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau • o memorie foarte scăzută. dacă natura sa este predominant practică. uneori. în funcţie de solicitările practice. de forme patologice de lipsă de memorie. dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea necesară. Astfel.6. 3. control panou comandă etc. se preferă definirea şi testarea unor forme ale atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie. Testele de creativitate 23 . atenţia subiectului. De exemplu. pentru că atenţia nu există în sine. Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între atenţia bună şi voinţa puternică. fie în timpul executării unei activităţi mai puţin intensă. analitică – sintetică. aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă – extinsă. 2. ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi. diferite tipuri de atenţie. se testează: 1. trăit de subiect. 3. situaţiile când fie în stare de pasivitate totală. Conceptul desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea – recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat. chiar cu inteligenţă suficientă poate produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii. dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă. forma examenului. Deci. a se împotrivi altor stimulări. 3.). De exemplu. care au constituit repere pentru psihotehnică. Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute care. statică – dinamică etc. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii. pot depinde de o lipsă de control a atenţiei sau. respectiv menţinerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. De exemplu. distributivitatea atenţiei. după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de activităţi. alteori.

raţionament inductiv. utilizarea unor jucării adecvate). în unele studii. stabilirea şi menţinerea raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte şi cere răbdare. Au creat teste de creativitate: E. Thurstone care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor. coordonare kinestezică.1. când de obicei copilul doarme). maturitate afectivă. IV. În România. disponibilitate. Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu se programează şedinţa imediat după-amiază. sau chiar anumite handicapuri. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi psihometrice remarcabile şi că. aptitudine receptivă faţă de ideile noi. flexibilitate comportamentală. utilitatea. Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford. 1965. 1966. gustul pentru risc. aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială.2. Minulescu. 1984. Popescu-Neveanu. astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea. În general. organizarea materialelor. Scopul depistării 24 . Roco. originalitatea şi elaborarea. elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul modelului tridimensional al intelectului. testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi creative excepţionale. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă riscuri în dezvoltarea psihocomportamentală. 4. de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana care îl examinează. timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii. Toate trei variantele exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile gândirii divergente. Guilford care măsoară facilitatea sau fluiditatea cuvintelor. expresiilor. 1983). familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi confortabil. aptitudinea de a generaliza. pregătirea în domeniul măsurării copiilor. Mac Keen Cattell subliniază importanta factorilor de familie şi sociali în comportamentul creativ. flexibilitatea. aspectul estetic. flexibilitatea. specificul instalării oboselii. probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane ascunse. M. P. problemele de sănătate. Wallach şi Kogan. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI 4. (fluenţă ideativă). J. Cerinţe privind personalitatea psihologului În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului care aplică testele precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de testare. iar autori precum Osborne şi Gordon studiază dinamica creativităţii de grup. revederea itemilor testului şi delimitarea secţiunilor de interes în testarea respectivă. experienţa practică. M. Torrance care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea.Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă educaţională şi de performanţă profesională. Gordon pune la punct dinamica grupelor creative – denumite „grup de sinectică” selecţionând participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de personalitate: aptitudine metaforică. Torrance şi Ball. asocierilor. ideilor. au studiat şi realizat teste de creativitate autori precum P. reacţiile de respingere posibile. par să prezică realizări în viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare. dar utile în dezvoltare (Tannenbaum.

publicat în 1969 şi revizuit 1993. Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli. Scala mentală este dedicată măsurării unor abilităţi precum: achiziţii senzorial-perceptuale. structura gramaticală a limbajului vorbit. cât şi pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică. caracteristici calitative de vârstă. motricitatea fină a mâinii. cât şi prin surprinderea avansurilor sau a retardului faţă de vârsta cronologică. trunchi. denumire de imagini). activitatea de reproducere grafică. îmbrăcare. Testarea screening se realizează de obicei la nivelul comunităţii.3. poziţie şezând. percepţia şi reprezentarea. vertical. Exemplificare: Testul screening Denver Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. consoane). 25 . comportamentul motor. Mitrofan în 1993 – 1994. motricitate în decubit ventral. Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuropsihice sunt: Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap. selectând copiii care necesită evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de intervenţie educaţional-terapeutică. Pentru fiecare domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta. control. limbajul pasiv. Comportamentul verbal: gângurit (vocale. este dedicat măsurării dezvoltării copiilor pe direcţiile cognitiv-mentală şi motorie. Scale de dezvoltare Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor psihocomportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. pronunţia de silabe. Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului Testul. scala de evaluare a comportamentului. de la o comunitate educaţională la alta. comportamentul verbal. achiziţionarea constanţei obiectului. Apariţia retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au determinat situaţia. activitatea de joc cu copii şi adulţii. deplasare pe verticală (urcat – coborât scări).este posibilitatea de a construi programe speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social. Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective. limbajul activ. Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global. Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel. imitaţia şi comunicativitatea afectivă. scala motorie. 4. Testele tip screening sunt utilizate de obicei în cadrul unui program comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor. pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi recuperare care să asigure normalitatea. Acest tip de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul. Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală. posturi de echilibru. manifestări de independenţă (preferinţe active. Este dedicat copiilor între 1 lună şi 42 de luni. Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei. alergare. membre). opoziţie) şi autoservirea (deprinderi de hrănire. igienă. ortostatism. comportamentul de adaptare. activitatea de construcţie. memoria verbală (recunoaştere. mers.

evaluarea programului. coordonarea musculară. prin verificarea şi testarea repetată şi. cuprinde evaluări ale atenţiei. cadre didactice. mişcarea dinamică. imitarea posturală. respectiv vârsta la care 50% din copiii testaţi reuşesc la un anume item. dacă nota este mai mică de 18 puncte. praxisul dinamic. acordaţi-vă o notă de la 0 la 5 (0 pentru "nu prezint deloc această caracteristică". Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a unor deficienţe a copilului determină luarea unor măsuri imediate de tratament educaţional şi terapeutic-recuperator. introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale programului. Teorie şi practică în psihodiagnoză. evidenţa timpurie a gândiri abstracte. Editura Fundaţiei România de Mâine. controlul metric final al mâinilor şi degetelor. liste de control. părinţi.memorarea. reprezentarea mentală. răspundeţi la aceste întrebări şi apoi. învăţarea şi rezolvarea de probleme. încercaţi să vă gândiţi ce a-ţi mai putea optimiza pentru a fi un psiholog eficient! 26 . prevenind instalarea unor abateri grave. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează în afara nivelelor normale ale dezvoltării psihocomportamentale. utilizând instrumente psihodiagnostice raportate la criterii). observaţii. vă veţi putea evalua gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în sinteze: Întrebări. capitolul I: 1. verificând corectitudinea prin întoarcerea la textul sintezei. la nevoie. limbajul complex şi formarea conceptului matematic. Scala de evaluare a comportamentului are 30 itemi. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere în dezvoltare. Pentru fiecare dintre trăsăturile de dorit pentru un examinator. habituarea. În ce sens psihodiagnoza poate fi concepută ca "formativă"? 2. Scala motrică măsoară: nivelul controlului corporal. Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea mai multor persoane şi specialităţi: psihologi. 2005 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Pentru fiecare capitol în parte. reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii. 2. 3. 5. terapeuţi. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ M. Paşii unui astfel de program complex includ: 1. teste de măsurare a dezvoltării. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la care poate începe intervenţia. monitorizarea progresului. Care sunt tipurile de examen psihologic din perspectiva gradului de standardizare ? 3. vocalizarea şi comunicarea verbală. precum şi depistarea cauzelor unor deficienţe poate conduce la adecvarea măsurilor de intervenţie. Însumaţi punctajul pentru cele 6 trăsături. 4. Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor. Minulescu. orientării. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului. 5 pentru "în mare măsură mă caracterizează").

Ce garantează fidelitatea înaltă a unui test psihologic? 4. Dacă testele de inteligenţă sunt utile şi în ce domenii? 3. Din perspectiva relaţiei dintre viteză şi corectitudine. Este validitatea un concept simplu? Care sunt faţetele care intervin în răspunsul la întrebarea: este testul "X" un instrument valid? 6. cum ar arăta un rezultat ce poate fi caracterizat ca "superficial"? 4. Comparaţi ceea ce a-ţi gândit cu ceea ce apare la punctul 1. Ce tip de abilităţi sunt testate de scalele de dezvoltare? 4. care vi se pare cea mai greu de obţinut? Dar cea mai importantă? 3. Cum intervin calităţile memoriei în performanţa intelectuală? 6. Care este scopul scalelor de dezvoltare? Aplicaţie ca tip de activitate practică Aplicaţi testul matricilor progresive PM 38 unei clase de elevi de liceu. Prin ce se deosebeşte un test psihologic de un test-rebus dintr-o revistă oarecare? Întrebări capitolul III: 1.3. capitolul II: 1. Este "creativitatea" cuantificabilă în termeni de "abilităţi creative"? 7. Care sunt metodele de estimare a fidelităţii? 5. Realizaţi o ierarhizare a elevilor în funcţie de nota standard realizată de fiecare. Care vi se pare cel mai important aspect în definirea testului psihologic ca instrument profesionist? 2. Câte pătrate sunt cuprinse în acest desen? Întrebări capitolul IV: 1. Care sunt componentele unui test de tip screening (triere)? Este un astfel de test destinat psihodiagnozei de profunzime? 3. Încercaţi să vă gândiţi şi să stabiliţi singur care ar putea fi funcţiile psihodiagnozei. Putem folosi în selecţia unor manageri un test care are validitate de criteriu scăzută dar validitate de construct înaltă? 7. Sunt discrepanţe mari? De ce? 5. Aplicaţi şi un test 27 .4. Cum vedeţi relaţia dintre eficienţă intelectuală şi performanţele de atenţie? 5. Care sunt cele trei perspective asupra intelectului care au condus la crearea de probe specifice? 2. Întrebări. de personalitate v-ar ajuta dacă ar trebui să lucraţi cu copiii mici? Ce tipuri de caracteristici ar mai trebui să vi le formaţi? 2. Puteţi ruga pe cineva care vă cunoaşte foarte bine să vă evalueze după aceleaşi dimensiuni şi apoi comparaţi auto-aprecierea cu percepţia pe care o creaţi altora. Dintre cele 5 calităţi ale testului psihologic. Care dintre caracteristicile Dvs.

28 . Testul de abilităţi intelectuale Meili. cum explicaţi diferenţele? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat realizat pentru forma cu frecvenţă redusă din decembrie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. teste de atenţie distributivă.de atenţie concentrată şi un test de atenţie distributivă. Testul de eficienţă rezolutivă B53. Dintre testele cu care veţi lucra: teste de atenţie concentrată. Testul MP 38. teste de memorie verbală şi asociativ-verbală. Vă puteţi procura un CD cu tutorizarea aferentă orelor de laborator. Este aceeaşi ierarhie? Dacă nu. Ierarhizaţi din nou elevii şi din perspectiva acestor două capacităţi. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi.

2. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi. 5. un posibil demers intuitiv poate cuprinde. calcularea scorurilor totale la această scală preliminară. în genere. datele empirice pot fi utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea itemilor care 29 . 2. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR – DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII 1. deci şi metode mixte. pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei tipuri de strategii. cunoaşterea psihologiei umane în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă. într-un astfel de demers mixt.TESTAREA PSIHOLOGICĂ Prof. Dr. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui chestionar de personalitate Strategii de construire a chestionarelor de personalitate În mod fundamental. MIHAELA MINULESCU OBIECTIVE Cursul îşi propune să obţină cunoaşterea. Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza ştiinţifică (analiza de itemi. metoda intuitivă sau abordarea raţională. 3. care sunt strategiile de testare psihologică a personalităţii. înţelegerea şi formarea abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea psihologică a personalităţii: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului persoanei să fie valide. metoda criteriului extern sau metoda empirică. Metoda intuitivă Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament. Astfel. metodele generale de construire a unui chestionar sunt trei: 1. următorii paşi: 1. 4. calculul corelaţiilor dintre scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi scorurile totale. Deci. decizie care antrenează în special experienţa sa de viaţă. univ. tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice. metoda criteriului intern sau metoda factorială. Desigur. în funcţie de modalitatea de construire şi selectare a itemilor. în special. fidelitatea) I.

să fie asemănătoare în orice privinţă. Etapele principale ale strategiei constau în: 1. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr iniţial mare de posibili itemi). Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune problema utilităţii predictive. obţinându-se o clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei comportamentului subiecţilor testaţi. Metoda analizei factoriale Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern. cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă capacitate de discriminare. 3. respectiv pe tehnici statistice care permit ca. pentru fiecare lot. 6. să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a evalua respectivul factor. rotată conform procedurii alese. se procedează la intercorelarea itemilor. Metoda empirică (criteriul extern) La nivelul acestei metode. cu excepţia trăsăturii specificate). vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai înaltă încărcătură factorială. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare. determinarea. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală simplă.fie au paternuri de răspuns ambigui. 4. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selectaţi pentru scala preliminară. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare. practice a diferitelor criterii. deci pentru construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt marcate de prejudecata mentalităţii comune. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale. fie au corelaţii semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură. itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul vizat. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern. Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la: 1. odată cu identificarea unui factor care apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a comportamentului. 3. 4. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care. sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată. Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate 30 . se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii rezultaţi (încărcătura factorială a itemului). scala va fi validată pe noi laturi. 2. 8. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui. selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu specifică. 2. în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită trăsătură. în mod ideal. 7. 5. în paralel. a frecvenţei răspunsurilor Acord / Dezacord. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute. 5. matricea rezultată fiind analizată factorial.

Angleitner grupează astfel patru categorii de probleme: 1. verbe etc. caracteristici care ţin de prezenţa fizică. îngustând creativitatea naturală. adverbe. care poate avea efecte paradoxale. identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă. fapte biografice. fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul situaţional).(1990). A treia este o grilă de identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una dintre următoarele propoziţii-criteriu: Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se confruntă generarea itemilor.).Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni sunt: 1. respectiv relaţia semantică item-trăsătură şi relaţia logic formală. respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate. clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa măsură încât să putem proceda. termeni care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. termeni ce se referă la originea geografică. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi relaţia ei cu evenimente observabile. se încearcă o definire şi operare selectivă prin trei modalităţi. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item. A doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se aplică la toţi indivizii. activităţi. abilităţi şi talente. categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise. naţionalitate. 4. Într-un studiu realizat de Angleitner şi al. scrierea propriu-zisă sau selectarea itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de suprafaţă ale itemilor. O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual. Prima dintre ele identifică o taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective. dar şi spre a o transforma într-o activitate căreia să i se controleze maximal variabilele. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului. 3. în acelaşi timp. în mod real. la o rangare a comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a construirii scalei de experimentare. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi. itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi legate indirect de trăsătura de 31 . reacţii ale altora. relevanţa itemului sau analize statistice şi calităţi psihometrice. clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi: trăsături stabile. Este şi aceasta o expresie a raţionalismului extrem. acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor. atitudini şi opinii. relaţii şi efecte sociale. Astfel. 3. cum trebuie scrişi aceşti itemi. 2. substantive. Celelalte cinci – dorinţe şi interese. Relaţia item-trăsătură Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de clase de relaţii logice. roluri sociale. scurt. Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor – probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a contextului situaţional într-un item care trebuie să fie. În acest „sistem categorial“ prezentat sintetic în tabelul 1. 2. care pot fi fie nemodificabile. stări şi dispoziţii psihice.

personalitate. comportamente acoperite. sarcină care include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea de bun indicator al constructului. subiective. 7. când se specifică frecvenţa. precum şi cu referire personală). găsirea formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi. dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns. dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie. personale. propoziţii). şi 2. Caracteristici semantice ale itemilor O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în răspunsul la itemi şi. comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul). stranii. cogniţii interioare c. precum reacţii psihofiziologice atribute ale reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin adjective sau substantive. evaluarea (sau măsura dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului). Pornind însă de la item. trecerea la diateza pasivă. gradul de referire personală (informaţia care include direct şi semnificativ pe subiect). consecutiv. atitudini şi opinii faţă de diverse categorii atitudini de subiecte generale. dorinţa pentru dorinţe şi trebuinţe ceva anume (nu şi acelea pentru care se specifică realizarea în prezent). anormale 2. pot fi de două feluri: trăsăturii 1. formatul propriu-zis al itemului. Denumire 1. majoritatea itemilor de acest fel descriu comportamente şi trăiri itemi neobişnuiţi evident neobişnuite. ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur înţeles). 3. sentimente. 2. Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a itemilor: 1. itemi centraţi pe aspecte din trecut fapte biografice opinii puternic susţinute. de altfel. reacţii şi atitudini ale altora faţă reacţii ale altora de persoană. litere. durata. contextul situaţional intenţia de a se angaja în comportamente specifice. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii. Altfel spus. 32 . nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă. modificabile. observabile b. descrieri de reacţii Definirea conţinuturilor psihologice Itemii evaluează: a. timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce priveşte utilizarea verbelor. lungimea (numărul de cuvinte. acest fapt este responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste tipuri. 4. simptome interne. nemodificabile. itemi care descriu comportamente. sociale. îngreunând sau simplificând procesările răspunsului. neobservabile de alţii: senzaţii. Caracteristici de suprafaţă ale itemilor Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. comportamente deschise. 5. cu atât cere o procesare mai desfăşurată). 3. delimitarea caracteristicilor semantice responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a informaţiei. Nr. sunt descrise cinci caracteristici semantice care intervin semnificativ. 6.

referiri la fapte concrete. înţeles ca diferenţă între persoane în ceea ce priveşte interpretarea itemului. standarde aprobate social. neobişnuite. pur şi simplu. numesc condiţii semnificative. 33 . de asemenea. Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte natura ambiguă a itemului şi. Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu. inferenţe personale. în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item. cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a lungul unor situaţii diverse. (2) recunoaşte ambiguitatea itemului. Măsura în care un item evocă valori. Itemul abstract cere procesarea în continuare a înţelesului său. erorile gramaticale. a unor relaţii echivoce între propoziţiile frazei. este direct proporţională cu probabilitatea ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Trăsături de personalitate În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi.Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt utilizarea unor cuvinte neuzuale. a unor fraze cu mai multe propoziţii principale. Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare între item şi experienţa personală. îl înţelege greşit (interpretându-l în alt sens decât cel expectat).2. fie la nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale. cel mai adesea prin autodescrieri ale persoanei (aspecte încărcate de subiectivitate). descrieri generale. integrarea treptată şi/sau suplimentarea informaţiei prin exemple. Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului (spre deosebire de caracterul echivoc. a unor structuri propoziţionale complicate. însă nu este sigur de care dintre înţelesurile posibile este vorba. forţate sau neclare. În psihodiagnoză. de regulă. determinări şi prejudecăţi comune. compararea cu standarde nespecificate. situaţii sau includ fapte a căror veridicitate poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. • evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri sau modele de personalitate). Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra lucrurilor. dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului). a unor conjuncţii de tip „sau-sau“. Itemii abstracţi sunt. de incompatibilitatea dintre itemi şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri. Un item concret. Acest gen de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii. 1. care afirmă o informaţie specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate. ţin. acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin: • observarea unor modele de comportament şi de trăire. cei care prezintă atitudini. opinii.

pe baza lor. pentru a ne referi direct la 34 . a felului cum dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori. iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea planurilor. Desigur. zilnice sau. a seturilor de răspuns ale subiectului etc. sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce este specific spre general şi din nou spre specific.3. imaginea de sine etc. pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii. proiecte personale.Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie utilizat. o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată. datele contemporane din cercetarea psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face predicţii pe termen lung. Astfel. este insuficient în psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a determinat un model de comportament deschis. a predicţiilor asupra comportamentului. teoria lui H. Gough privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii Perspectiva din care construieşte H. Se centrează pe acei termeni pe care oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament. O explicaţie devine cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în evidenţă în prezent. Gough chestionarul este dublă: contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul comportamentului interpersonal. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor trecătoare. Inventarul de personalitate California. din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii. De asemenea. de exemplu. relaţii personale. respectiv trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea. Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale. În acelaşi fel. Cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe. Din această perspectivă. putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante existenţiale. punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”. caracteristicile obişnuite. prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modelele similare care se repetă. În această perspectivă. care antrenează depresie şi afecte negative (trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California).. fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi anxiogen evenimentele vieţii. în care domină nevoia persoanei de a fi în prezenţa altora. 1. toate fiind consecinţe legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu. are un stil de atent de a evalua datele etc.

Ai (Realizare prin independenţă). grilă.denumirea dată de autor. Ie (Eficienţã intelectuală). manual pentru interpretare. 35 . Sp (Prezenţă socială). To (Toleranţă). a succesului profesional. foaia de răspuns. • Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi abilităţilor de a convieţui cu cei din jur. denumite şi factori. • Sociablitatea (Sy) identifică un comportament deschis. FM (Feminitate versus Masculinitate). o anume temă a comportamentului interpersonal. adaptare şi conformism social. dependenţă. • Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor normative şi culturale. conformism social. ca sursă primă pentru identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian. Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru trasarea profilului CPI. So (Socializare). • Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul. Inventarul permite în funcţie de obiectivele testării aplicarea ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului delicvent. duritate masculină. a eficienţei şcolare şi academice. foaie de profil (masculin şi feminin). Grupările formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală. În urma studiilor de analiză factorială. FactorIII – factor de independenţă. Factorul II – factor descrie eficienţa personală. ataşat social. (2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate). nonconformism social vs. Cs (Capacitate de statut). Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil un aspect. Factor V – sensibilitate feminină vs. • Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică şi psihică a subiectului.480 sunt grupate în patru domenii: (1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă). Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test. Materiale necesare: Chestionar. • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea reacţiilor neurotice. Descriere abreviată a scalelor • Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale. scalele individuale CPI se grupează generând scalele structurale. Cm (Comunalitate). Sc (Autocontrol). Sa (Acceptare de sine). Profilul CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta. Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. spontaneitatea şi siguranţa de sine. Scopul lui este de a permite o predicţie asupra comportamentului. (4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologicã). etalon. (3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale : Ac (Realizare prin conformism). Wb (Sănătate). • Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi autoapreciere. iar metodele cel mai utilizate sunt cea raţională şi cea empirică. • Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului social. „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei expresii. Fx (Flexibilitate). Sy (Sociabilitate). Gi (Impresie bună).

– disimulare pozitivă Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului.s. flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. • Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat. la un pol şi masculin la celălalt. Wb. motivaţia şi experienţa altora. Recomandat pentru adulţi şi tineri. – disimulare negativă. Cm. şi Cm. 24 ani) pe scalele CPI sunt următoarele: Scale Fe Note brute 24 Note standard 55 23 18 20 29 12 30 44 45 40 41 29 34 34 38 38 25 26 24 54 48 45 55 60 42 31 20 35 57 53 43 13 8 58 48 Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie Py Fx • Primul pas al interpretării constă un verificarea validităţii profilului. • Înclinaţia psihologică (Py) interesul şi reacţia cvasi-raţională la trebuinţele.s. • Realizare prin independenţã (Ai) evidenţiază potenţialităţile de realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis. • Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se prezenta este de supra estimare a atributelor prosociale. ceea ce înseamnă că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. în special pe scala Gi. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie. Gi. În acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. Ca urmare profilul este interpretabil 36 . • Flexibilitatea (Fx) gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în gândire şi comportament social. pentru ca rezultatele să îl reprezinte. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. • Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuu gradul de convenţionalitate şi nonconvenţionalitate. Pe nici una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n. Se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Se determină notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul. • Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin. Gi. Subiectul este avertizat sa nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest.) pe scala Gi.Toleranţa (To) gradul de permisivitate faţã de atitudinile sociale. • Eficienţa intelectualã (Ie) trăsăturile de personalitate care corespund unui înalt nivel de abilitate intelectualã. Se face suma notelor brute pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm. Se aplică individual sau colectiv. scoruri sub 20 (c. minim definit. Scoruri standard mari pe toate scalele. – subiectul răspunde la întâmplare.

manual de interpretare. denumite cu litere. Rezultatele obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte mascate (Wb 34). Sunt date 4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare. Uşor rigidă (Fx 48). stabile. 4 trăsături secundare sau de suprafaţă. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub presiunea mediului în care a evoluat persoana.4. de la A la Q4. conform intercorelaţiilor unora dintre ei. ordonat (Ac 57) fiind conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. tolerantă tot în limite medii (To 55). este conştiincioasă în limite medii (Re 54).B. fiecare fiind sursa unui anume aspect al comportamentului. permanente pentru că sunt factori unitari. A şi B. metoda analizei factoriale aplicată în psihologia personalităţii are două obiective: 1. să ofere o estimare numerică a gradului manifestare în ecuaţia personală a individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii. Aptitudinile. învaţă mai bine într-un mediu structurat. În comportament se manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. şi. Pentru personalitatea matură cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori primari sau trăsături sursă. 2 grile de corecţie. Cattell Pentru Cattell.Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe scale. inhibată. înţeleşi ca trăsături sursă pentru comportament. puţin ambiţioasă (Cs 40). timidă (Do 44). 1. Scop: Definirea unui profil. Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezulatelor sub medie din punctul de vedere al eficienţei intelectuale. puţin prietenoasă (Sy 41). un model al funcţionării factorilor primari şi secundari. Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori primari ai personalităţii mature. Cattell afirmă clar că numai prin cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face persoana într-o situaţie dată. Ca urmare este retrasă. etalonul de transformare a notelor brute la scale în note standard. construit în clase standardizate (11). convenţională (Sp 41). să determine modele ale unităţilor funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. So 48). competenţele intelectuale prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). Trăsăturile de personalitate sunt „factorii” rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre comportamentul uman. este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55). Trăsăturile „sursă” sunt importante. o foaie de răspuns. tăcută. cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie (Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42. Material: Chestionar cu două forme paralele. tăcută. Chestionarul celor 16 Factori Primari ai personalităţii şi teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui R. În acest scop se folosesc paternurile interpretative. Din punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă. Din puntul de vedere al orientării morale este percepută ca o persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60). În situaţii în care modelul de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53). Are 126 itemi. 37 .

expansiv. adaptabil faţă de neîncrezător. cere ajutorul şi stima altora. lucid. Scala I. fără spirit practic. fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic. temperament de artist faţă de dinamism. stabil. rece faţă de polul opus. spontan. decis şi întreprinzător. inteligenţă mai puţin eficientă. La total se adaugă constanta 69 şi se împarte la 10. Lent în înţelegere sau învăţare. perspicace. sociabil. plin de viaţă. calm. 38 . Rezervat. impulsiv faţă de control al impulsurilor. umil faţă de afirmativ. lipsit de motivaţie pentru sarcini dificile faţă de anxietate puternică. ScalaQ2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală. Scala N. gândire concretă. rezervat faţă de impulsiv. prudent în raporturile sociale. Adaptabil şi. nepăsător. cu o prudenţă extremă. dominator. cu un bun control al emotivităţii. acomodabil. cu sentimente de culpabilitate. fără simţul datoriei. astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. Calm. amabil. calm şi nepăsător faţă de tensiune ergică ridicată: tensionat. capacitate bună de abstractizare. cald. suspicios. hipersensibilitate. depăşit de evenimente. Realist. visător. Scala Q1. sentimental. cu respect pentru convenţional faţă de deschis spre nou. formalist. Docil. Timid. iritabilitate. conciliant. astfel: 2 A 0 3 E + 4 F + 5 N – 2 Q2. Scala L. Scala F. deschis. inovator. cu spirit practic. dur. boem. sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ. ţine la formă. Conservator. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. conştiincios. trece repede la acţiune. încăpăţânat. cu simţul datoriei şi responsabilităţii. spirit independent. taciturn. Încrezător. tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10. sociabil. necontrolat şi în conflict cu sine. naiv. Scala E. Factorul II. se bazează pe sine. cu amor propriu. amabil. plin de resurse interioare. sensibil până la imaturitate emoţională. critic. insensibil faţă de tandru. depresiv.Scala A. senin faţă de anxios. decis. prudent. astfel: 2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3. dependent afectiv. inteligenţă vie. faţă de polul opus. Slabă tensiune ergică: destins. O slabă integrare a impulsurilor. Factorul III. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută. entuziast. inadaptat. Scala Q4. moralizator. Scala O. cooperant. direct. exteriorizare dificilă. Emotivitate difuză. Practic. detaşat. Moderat. capabil să-şi păstreze sângele rece. cooperant. neindicat pentru munca în echipă. Scala M. cu rezonanţă emoţională bogată. întreprinzător. natural faţă de subtil. încrezător în sine. timorat. Scala G. Direct. pozitivist. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. perseverent. Introvert faţă de extravert. critic. îndărătnic. de suprafaţă: Factorul I. Factorii secundari. Supraeu slab: oportunist. oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ.. la extrem. totalului i se adaugă constanta 34 iar suma se împarte la 10. realist. analitic. Scala C. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. Scala Q3. sigur de sine. Scala H. sensibil. autoritar. clarvăzător. cu sentimente de frustrare. Scala B.

5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. Calculul notei standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi. F şi C. iar nota din zona „medie”. tranşant. IV 5. instabilitate. respectiv la clasele 4. lipsă de încredere în sine. Chestionarul de anxietate „C” Materiale necesare Chestionar. Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei respective asupra comportamentului. Astfel că. însă se deosebeşte de acesta. Apoi încercăm să ne imaginăm ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri. pasiv. la reuşite. fără să fie extremizat. se trec în revistă cei 16 factori şi se selectează în funcţie de ponderea influenţei. Chestionarul este construit cu scopul de a măsura anxietatea. caută aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă. rezervă în asumarea situaţiilor de risc. (Nevrotismul este incapacitatea de adaptare la situaţii noi. voalate ale anxietăţii. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte. cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai dimensiunii. un caracter moderat. foaie de profil. 25 ani) sunt: Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4 Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5 Factorii activi în comportament sunt: B. 39 . În acest sens. Q2. Având în vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B. Comportamentul este dominat de inteligenţă. agresivitate şi îndrăzneală în modul de a se impune. rigiditate în comportament). În urma aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. L. Factorul de anxietate e apropiat de nevrotism. se manifestă spontan şi expansiv. este legat de ceilalţi.Factorul IV. Cattell. Atrage atenţia în special dinamismul. 2 şi 8). care. 1 şi 9. etalon. 5. N. foaie de răspuns. astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. diferite manifestări psihosomatice amplificate subiectiv. devine un indice pentru gradul de mascare sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase. temeri. se poate raţiona în legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la cele două profile. vulnerabilităţi sau invers. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. fără limită de timp. Scop: Anxietatea conform teoriei lui R. Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat. la cei care apar a influenţa mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). Q1. relativ cooperant şi adaptabil la grup. nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile. III 6. Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv. manual pentru interpretare. următorii 20 la expresia directă a stării la nivel comportamental. cu atât putem considera influenţa specifică a factorului respectiv mai puternică. îi dă posibilitatea unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să acţioneze. supunere. Itemii sunt organizaţi după factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al simptomelor. de la cei mai puternici şi sensul acestei influenţe (notele 0 şi 10. Se calculează factorii secundari şi se realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută personalitatea subiectului testat. plăcut. calculat separat de nota generală de anxietate. vesel. Totalul se împarte la 10. cu iniţiativă. II 7. Raportul dintre prima şi a doua jumătate.B. defineşte caracteristici de tensiune interioară. grilă.

pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Se face suma tuturor punctelor pentru a obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. trebuinţele. care duce în paralel la dezvoltarea de comportamente asemănătoare. Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla. Caracteristica sa centrală este un sentiment de lipsă de demnitate. tendinţe paranoide. Motivul corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. capacitatea de a controla şi de a exprima tensiunile într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. Recomandat pentru adulţi şi tineri. de anxietate şi de depresie. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în conformitate cu indicaţiile grilei. Q4). Acest factor arată gradul de motivare a integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. impulsurile nesatisfăcute. Se transformă notele brute în note standard prin utilizarea etalonului. să răspundă cât mai onest. Se desenează profilul şi se fac interpretările. Exemplu: Adolescent. Cotare: Se aplică grila. Această componentă pare să reprezinte gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile. Aceşti factori sunt următorii: Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul sau dezvoltarea conştiinţei de sine. facilitatea de a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). În termeni freudieni ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de presiunea Supraeului. Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate. Poate să fie un element constituţional al anxietăţii. mai veridic. Se aplică corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. instructajul se face utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Eul slab. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eului. În formele sale extreme pare a fi un sindrom de depresie. de orice fel. să nu omită nici un răspuns. uneori". tendinţe asociale). Se calculează scorurile brute parţiale pentru fiecare subscală factor ( Q3. O. Se aplică individual sau colectiv. nesigur. În plan descriptiv factorul “O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. 19 ani. incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la creşterea tensiunii subiective. întâlnit la unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Situaţia socială dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu anxietatea sau. Scala L = sentiment de insecuritate. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. Absenţa unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine clară este. tipice defensivei paranoice. C. Nota pentru componenta Q3 poate să fie. Scala O = înclinare către auto-acuzare. legată de structurile de caracter şi de obiceiurile socialmente aprobate. această notă să reprezinte participarea nesiguranţei sociale la anxietate. una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii.. auto-acuzare şi anxietate combinată. Factorul „C” reprezintă conceptul bine cunoscut al forţei Eului. elev liceu obţine următoarele rezultate Scale Indice global Q3 C L O Q4 Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7 Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6 Note standard 4 7 3 2 5 3 40 . Subiectul este avertizat să evite răspunsurile de tip „oarecum. de asemenea. L.Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5 subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii.

conservatorism. control emoţional şi intelect cercetător. 1981. schizotimia. reanalizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi valizi: introversia vs. În 1951. submisivitate. adaptare socială. 1994. Smith.953 de termeni împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri. 1. l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni. capacităţi şi talente. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza autoevaluărilor. conform cărora oamenii se evaluează unii pe ceilalţi. simţire şi acţiune”. Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John. evaluări caracteriale şi influenţe ale altora. Termenii din prima categorie. Alţii. 46. Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural sau este. 41 .5. Aceste trăsături subiacente reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. l-au denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg. au constatat similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare factorială. În prezent. termeni metaforici şi vagi. consideră McCrae şi C. 1961. cel puţin ca structură. Fieke. Allport şi Odberg. în liniile sale generale. Chestionarul ABCD-M În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării psihologice: ipoteza lexicală. Guilford realizează o rotaţie oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând chestionarul Thurstone Temperament Schedule. 47. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori. în cadrul altei cercetări. Anxietate în limite normale (indice global 4). independenţi. precum Wiggeins şi Trapnell. Tupes şi Christal. deşi nu a dus mai departe aceste cercetări. 1949. Cattell. 1965. dimensiuni esenţiale ale personalităţii. descriptori potenţiali de personalitate. din 1925. Angleitner şi Ostefdorf. termeni care se referă la importanţa socială. extraversie. care determină moduri stabile şi consistente de comportament. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. observaţiilor şi interviurilor realizate. 1988. Fiske este considerat „descoperitorul accidental al modelului”. ascendenţa vs. Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock. conformism. Au rezultat un număr de 17. Aceasta presupune că la nivelul limbajului curent. 1993). ciclotimia vs. Îi denumeşte: auto-expresie. Ulterior. Factorul Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de integrare a comportamentului cu imaginea de sine. Această clasificare a fost ulterior considerată subiectivă şi s-a renunţat la ea. maturitatea emoţională. 4504 formează lista „trăsăturilor stabile de personalitate”. va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. Analiza factorială realizată de acest pionier al metodei. termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi. au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante. selectează din Webster's New International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia comportamentele umane. 1943.Interpretare. Costa. radicalism vs. universală? Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început odată cu studiile lui Thurstone. 1963. Norman. D. legaţi de aspecte fizice.

superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie. în consiliere sau psihoterapie nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului. ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice (bazele biologice). parţial din experienţa personală. legate şi de tipurile de atribute care se asociază. întăriri Biografie obiectivă: reacţii emoţionale. care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale. Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă existenţa. conştiinciozitate. reflectă regularităţile şi covarianţele realului. intelect – apar ca dispoziţii psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice. Aceste 5 tendinţe au fost în general denumite cu următorii termeni: extraversie. schimbări Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre comportamente şi trăsături propriu-zise. imagine de sine ce cuprinde scheme ale eului şi mituri personale Influenţe norme culturale. 42 . atitudini. nevrotism. agreabilitate conştiinciozitate Adaptări caracteristice: scopuri personale. dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae. prin intermediul proceselor de intermediere. fie adaptărilor specifice individului. în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi semenii. a 5 aspecte fundamentale.S.Tupes şi Christal. Baze biologice semnisemnificative Tendinţe bazale: externe: nevrotism extraversie deschidere. în evaluările psihodiagnostice. respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. agreabilitate. 1994. Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului trecut au impus ideea că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice. Studiile lor realizate pentru U. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori. agreabilitate. nivele care apar explicit în schema de mai jos. Psihologul. respectiv felului cum aceste tendinţe de bază au fost modelate. îl pot ajuta să reducă la minim dificultăţile sau incongruenţele. după cum evidenţiază schema. conştiinciozitate şi intelect. Air Force nu au fost cunoscute decât în 1992. fiind parţial derivate cultural. iar motivele pot fi la rândul lor posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. explicaţiile trebuie căutate la diferite nivele şi anume. modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive. 1958. În realitate. În acest model explicativ. ceea ce conduce spre o a doua eroare. aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului prin influenţele interne şi externe. nevrotism. evenimente. se adresează fie analizei de fineţe a proceselor de transformare care se petrec/s-au petrecut în decursul dezvoltării. 1961 analizează rezultatele mai multor cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5 dimensiuni. Trăsăturile bazale. Psihologul. dar explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în problemele existenţiale ale individului. Desigur.

Trăsăturile măsurate pot fi înţelese optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice. care include comportamente specifice. roluri. Dicţionarul explicativ al limbii române. operează asupra persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică. Deci acele obiceiuri. Între tendinţele de bază şi adaptările caracteristice care constituie expresia directă. criteriul „Persoană”: listă de 453 termeni. desigur. prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism. Aceste procese dinamice complexe presupun. nu există o legătură directă. de exemplu. sexuale şi alte materiale primare ale psihicului. Influenţele externe reunesc cadrul sociocultural în care se formează persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale. Cosmina Popescu. pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. Elena Mădălina Popa. deprinderi. atitudini. Replicarea modelului big five în limba română Cercetările realizate în limba română au condus spre un model factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor. Reducţia acestora prin 3 paşi: eliminare elemente tehnice. în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori. Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu. punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. alături de abilităţile cognitive.960 termeni (adjective). un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”. În concluzie. relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei. ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei de sine. iar comportamentul observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective. arhaice. În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică. şi atitudini şi preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut.Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şi biografia obiectivă a persoanei. Etape în cercetarea psiholingvistică românească: I. ce include gânduri. Cristian Ormindan. obscure. DEX – Extragere 12. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de cultură. Laura Almăşan. valori. motive. se raportează prin procese dinamice complexe. Personalitatea constituită sau în constituire este supusă unor influenţe endogene. acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent oamenii şi la care. la rândul lor. Dragoş Ciobănescu. Acestea. denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei. trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere. II. observabilă a personalităţii. persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează. În context. individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă. Trăsăturile de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază. 43 . medicale. denumite „adaptări caracteristice”. în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban. adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a trăsăturilor. sentimente. criteriul „Natură”. între 1994 – 2002.

Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii centrali care influenţează comportamentul. • include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi.M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului. Metoda Hofstee. • Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături. Avantaje: • păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe nivele de abstracţie.6 ani cu limitele între 19 – 72 ani. • Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o valoare prag criteriu (. • Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea mai mare. A.20) pentru niciunul dintre factori. Acest lucru a condus la un chestionar care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale. derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor principali. V. respectiv negativi ai celorlalţi 4 factori. 44 . Chestionarul ABCD-M Materiale necesare: Manualul testului. • se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8 faţete mixte cu variabile cu încărcături principale). pentru fiecare pereche de 2 factori. foaia de răspuns.III. derularea examinării validităţii prin metoda criteriului extern: teste cunoscute. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de adjective. Confruntarea celor 2 liste: analiză expert (6 psihologi). • permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre trăsături în interiorul spaţiului multidimensional şi dintre trăsături şi axele factoriale. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului ABCD. VII. derularea calculelor de fidelitate: metoda consistenţei interne. Derulări a analizei factoriale: Metoda componentelor principale şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei comportamentelor. B. În interpretare se va avea în vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae. • Se introduc. IX. VI. 1992 • Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali. Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba română prezintă fiecare câte 5 faţete. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei. Chestionarul. vârsta medie 26. foaia de profil – etalon Experiment: Autodescriere imagine de sine (4 variante): 100 studenţi psihologie: 921 termeni. IV. VIII. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big five. încă 4 factori secundari la 30 şi 60 grade.

Egocentrism ostil iritabil PSIHOPATIE – IMATURITATE. corectitudine A5 Lipsa onestităţii Control emoţional C5 Nelinişte. Prietenos Forţa inhibiţiei Forţa eului ceilalţi conservator M1 M2 M3 M4 M5 Manipulativ Rebel Despotism Excitabil. Imaturitate. Non-creativ intelectuală rigid STAGNARE (NONEVOLUTIV) 45 .FACTORUL I Extraversie – Introversie EXTRAVERSIE Activism Optimism Umor E1 Pasivitate E2 Pesimism E3 Lipsă umor INTROVERSIE Abilitate interpersonală E4 Fără abilităţi sociale Afirmare personală (caută succesul ) E5 Dezinteres pentru afirmare FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. anxietate FACTORUL V: Actualizare vs. Rafinare Independenţă. Lipsa agreabilităţii AGREABILITATE Altruism Romantism. Spirit de Raţional. Lipsă de ordine CONŞTIINCIOZITATE Voinţă. AGRESIVITATE FACTORUL III: Agreabilitate vs. Căldură Empatie sentimentalism afectivă A1 A2 A3 A4 Egoism Insensibilitate Răceală Lipsa empatiei afectivă LIPSA AGREABILITĂŢII FACTORUL IV: Conştiinciozitate vs. Stagnare ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE ) Aprofundare Toleranţă. Creativitate deschidere personală flexibilitate Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4 Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent. psihopatie MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ Încredere în Adaptativ. Planificare perseverenţă perfecţionare obiectiv C1 C2 C3 C4 Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor mobilizării LIPSA ORDINII Onestitate.

respectiv funcţia senzorială şi funcţia intuiţiei. Astfel. oricare ar fi aceasta. De la Kretschmer. în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc. au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. educaţională sau socială şi a condus la construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice. Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi implicit în psihologia clinică. Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană. Există numeroase tipologii. Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumente le corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale. Sunt autori care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII 2. Tipologia sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac. respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri. Autorul. cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea. 46 . complementar aspecte distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane. fiecare subiect având la dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns. În dinamica dintre cele două instanţe intervin. astenicul (hiperestezic. în situaţia în care în planul conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale. cu presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor de bază. intermediar şi anestezic). intervine felul şi măsura în care eul îţi dezvoltă şi stăpâneşte în raporturile cu realul cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale. C. funcţia logică şi funcţia valorică sau afectivă. II. psiho-neuroendocrine. fiecare cu un sistem de categorializare pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de comportament. Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. Există mai multe nivele psihice: psihicul conştient. atleticul şi displasticul. De exemplu.G. intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi. în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase superioare. sintonic şi greoi).Aplicare: Se aplică individual sau colectiv. Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei lor în contextul factorului respectiv. Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei. unele cu impact direct asupra psihodiagozei. psihicul inconştient personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhetipal. Jung descrie şi aduce argumente empirice existenţa unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului. 1922. şi două iraţionale.1. Se aplică grilele şi se convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note standard. etc. de asemenea.

Cu alte cuvinte. Materiale necesare: Chestionar. Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită funcţie de cunoaştere. deci realismul.2. introvert afectiv. fiecare persoană în mod natural. o orientare introvertă pentru a permite accesul eului şi înspre alte zone. extravert intuitiv. în situaţia când preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară. Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc. forma M (93 de itemi) publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting Psychologists Press. la fel. forma AV (50 itemi). creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers. iar forma F este recomandată pentru consiliere sau cercetare. ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă. În acest context. centrarea pe concret îi dă puţină energie disponibilă pentru abstract. prin exersare conduce la un sentiment de „competenţă personală” iar întărirea succesului se generalizează şi pentru alte zone de activitate care se rezolvă prin implicare aceloraşi abilităţi. extravert logic. secundară. forma MMTIC (MurphyMesgeier Type Indicator Children de 70 itemi) care este o variantă pentru copii şi.Complementar. aspecte forte şi aspecte limitative pentru 8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul eului conştient: introvert senzorial. Sunt.Briggs a fost publicat în 1962. este un chestionar de evaluare a personalităţii. de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare. cea mai recentă. centrarea pe real. centrarea pe prezent îi dă puţină energie pentru a se focaliza şi pe viitor. introvert intuitiv. respectiv intuiţia. 2. Inventarul tipologic Myers-Briggs Indicatorul de tipuri Myers-Briggs. Testul este folosit atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată. va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat înalte arii ale funcţionării psihice. Jung. Complementar. care va avea însă. vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere. Forma G este forma standard a MBTI. Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali. MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi). extravert afectiv. Indicatorul de tip Myers. 47 . extravert senzorial. deprinderi şi comportamente asociate acestei funcţii. tipologia jungiană descrie reacţii şi preferinţe curente. Atenţia sa va fi canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral opusă. ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie. MBTI. forma G (126 itemi). simţul comun etc. De exemplu. care. Pe măsură ce se dezvoltă persoana îşi va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre senzorial. în inconştient se manifestă introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate. o formă abreviată de auto-evaluare. cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un acut observator al realităţii imediate. spiritul practic. foaia de răspuns. în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. care au plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice. îl îndepărtează de la imaginar. Foaia de calcul a profilului şi semnificaţia scalelor. introvert logic.

Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei. Extraverţii sunt stimulaţi de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor. Scala S-N Cum percepi informaţia? Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”. de aceea tind spre acţiune. atitudinea dominantă a eului. În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Pentru fiecare tip. metaforice. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din timp să stea singuri. Uzul continuu si constant al funcţiei preferate constituie un stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui mod de a privi lumea. Descrierea scalelor: Cele patru scale măsurate de MBTI sunt: 1. Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia. realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de informaţia transmisa de simţuri. Ei prefera să comunice prin viu grai şi nu prin scris. în tinereţe este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea „auxiliara”). În această fază. Teoria pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării. Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte. grăitoare. 48 .Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata celorlalte. Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atenţia către lumea exterioara şi către mediul exterior. şi tind să-şi focalizeze energia către mediu. ci pline de putere de evocare. devii expert în descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. înainte de a acţiona. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. Tipurile senzitive tind să accepte şi să lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”. vizuale. adesea meditează la ce au de făcut. Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi. există o relativă neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata – Percepţia Scala E-I Modul de investire a energiei. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea 4. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să descopere ceea ce este esenţial. Tipul intuitiv apreciază imaginaţia şi inspiraţia. colorate. fiind astfel realişti şi practici. Introvertire 2. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea – Intuiţia 3. Dacă preferi intuiţia. Ei prefera să înţeleagă lumea înainte de a o experimenta şi astfel. Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind să-şi direcţioneze energia. iar viata de adult este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”. un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera o percepţie intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate. ori se întâmplă efectiv. care îţi dezvăluie înţelesul. Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura scala care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului. două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod conştient.

detaliilor şi realităţii. Ei vor ca soluţiile să aibă sens legat de 49 . Ei au. inclusiv realităţile neplăcute. favorabili şi plini de tact. În concluzie. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest context cu sensul de „decizii luate pe bază de valori” şi nu se referă la sentimente sau emoţii. rămân deschişi experienţei. pe baza cauzei şi efectului. Ei excelează adesea în analiza situaţiilor de criză. De asemenea. dar nu în cazurile în care se manifestă situaţii ambigue. să fie bine stabilite. fie preferi o atitudine bazată pe percepţie (senzorială sau intuitivă). Sunt organizaţi şi structuraţi şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificata. Preferă să-şi trăiască viaţa. preferă să ia decizii. originale. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii noi. primii vor fi de obicei mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile importante. Dihotomia descrisă aici se bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt raţional-logice ori afective). Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor. să-şi regleze şi controleze viaţa. Din contră. tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca metoda de decizie. bucurându-se de ea şi având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului. a relaţiilor între evenimente şi a posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la aceste fapte. Tipurile „T” folosesc gândirea ca metoda de decizie.Preferinţa pentru Gândire logică: odată dobândită informaţia printr-una din caile perceptive. consiliere vocaţională Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor. În acest fel. Ei preferă să păstreze „frânele” situaţiei. Când foloseşti gândirea decizi în mod obiectiv. Utilizarea MBTI în selecţia profesională. ori care cer adaptabilitate mărită. decât să folosească ceva ce au experimentat anterior. în vreme ce extraverţii vor căuta feedbackuri în ceea ce priveşte viabilitatea ideilor lor. Preferinţa pentru iraţional. şi iei decizia analizând şi cântărind dovezile. în timp ce extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. planificat. ea trebuie folosita. Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea exterioară? Preferinţa pentru raţional. Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţă să analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Când rezolvă o problemă. ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate în trecut. tipul „Judicativ”: această scală descrie stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se concentrează pe semnificaţia faptelor. prezicând consecinţele logice ale unei alegeri specifice sau ale unui act particular. fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un mod flexibil şi spontan. Oamenii ce preferă gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. de asemenea. tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul perceptiv (fie prin senzorialitate. introverţii vor dori să li se acorde timp pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi. mai degrabă decât să o înţeleagă sau controleze. tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi logic. Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască în mod ordonat.

Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd schimbările neaşteptate. reguli În cadrul unui tip. principii generale. Stilul managerial şi de a lua decizii Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de conducere: − tipul NF preferă creativitatea. De exemplu. cel ce are dominanta extravertă. Prin contrast. Introvertul. raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F – afectiv. Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară. Cu cât este mai suportiv mediul. Studiile. problemele văzute ca oportunităţi. Alegerea carierei – orientare profesională Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele. una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie preferată şi dezvoltată conştient. este de preferat tipul T (logic. începând din 1976. privind performanţa în muncă au făcut ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa despre modul lor de a procesa informaţia. A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin complementaritate. modele. − Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice implementarea lor.A. spitale şi forţele armate ale U. va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. persoana îşi va dezvolta deprinderile care îi permit să funcţioneze şi în lumea 50 . dar lucrează în baza a ceea ce simte el că este mai bine să facă. S-au realizat studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. de conducere. o politică. cea de economist tipului INTJ iar cea de pilot ISTP. senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte.fapte. Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput şi satisfacţia muncii. perceptivii preferă flexibilitatea şi adaptabilitatea. − Tipul SF este practic.S. fie pentru Percepţie (senzorială sau intuitivă). cercetătorii au tras concluzia că. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974). Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni. Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi organizaţi şi vor să lase lucrurile terminate. Deci. Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui individ fie pentru Judecată /(logică sau afectivă). dezvoltându-şi funcţia auxiliară. − tipul NT preferă să definească problemele. Cercetările au arătat că în posturile înalte. astfel. afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de probleme. iar companii. de exemplu. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. de preferinţa persoanei pentru E sau I. va folosi secundara în lumea interioară. aparent. în lumea interioară a conceptelor şi ideilor. De exemplu. În opoziţie. în timp ce intuitivii sunt mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi de panificare strategică. Introvertul. urmăreşte obiective clare. îşi stabileşte criterii pentru succes. Aplicaţie: identificarea tipurilor. colegii. A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I. cu atât creşte probabilitatea creşterii satisfacţiei. Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate să depindă. profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ.

iar devierea devine fundamentală. Un introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare. dar lucrează cel mai bine. 1968. dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”. având în vedere aspectele de structură. în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări. Limitele dintre normal. cât şi pe cel raţional. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă ale persoanei favorizează acest lucru. din „media” de manifestare în cadrul populaţiei generale. presupune o manifestare ieşită din comun în mod constant. descrie din datele empirice clinice aceste tipuri şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”. cel mai uşor. În aceste condiţii lipsa de socializare a trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea. Dacă prima este o funcţie iraţională – perceptivă. Un extravert bine dezvoltat poate lucra eficient cu ideile. care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni propriu-zis destructurate. Karl Leonard. personalităţi accentuate. Persoana. Accentuarea. imature (de exemplu. în sens pozitiv sau negativ. imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului). constanţa şi gradul de socializare al manifestării care exprimă trăsătura accentuată. cu cel mai mare interes şi satisfacţie. funcţionare şi adaptare. cel mai plăcut cu ideile. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR PERSONALITĂŢI ACCENTUATE 3. Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate accentuate. se apără justificând condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii. a doua va fi una raţională. Preferinţa JP. Teoria lui K. sau funcţia inferioară.1.interioară şi în cea exterioară. independent de împrejurările exterioare. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de anormalitate În cadrul continuumului dintre normalitate şi anormalitate. Prin dezvoltarea auxiliarei. Funcţia opusă auxiliarei este a III-a. dar cel mai bine. Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici care ies din comun. Şi invers. III. indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi persoanele extraverte şi la cele introverte. lucrează prin acţiuni exterioare A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional. accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează în funcţie de intensitatea. sau a IV-a funcţie. tendinţa spre „mediu”. indiferent de situaţie. Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată. sau terţiară. persoana câştigă capacitatea de a comanda atât aspectul perceptiv. a faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată. personalităţi destructurate şi personalităţi patologice. Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii: • tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia) • tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate) 51 . în termeni cantitativi. putem vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. putem vorbi din perspectiva psihologică de personalităţi mature vs.

scala a IV-a. seriozitate exagerată) • tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere.tipul demonstrativ (teatral. demonstrativitate (12 itemi). scala III. foaie de răspuns. Tradus şi experimentat în limba română de I. în plus. IV. grupa a VI-a. devieri în direcţia alcoolismului.Nestor. de asemenea. 52 . boală psihică severă. lipsa de stăpânire. Chestionarul de tendinţe accentuate În categoria instrumentelor de evaluare H. nu prezintă o perioadă de stare. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a personalităţii Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural respectiv şi. hiper şi distimie) • tipul emotiv (trăiri afective puternice. În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot fi considerate boli psihice propriu-zise mai ales datorită caracterului eluziv al debutului. Scala II. determinate atât de evenimente triste cât şi fericite) • tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi depresie) • tipul anxios Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate: • tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) • tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) • tipul introvertit – hipertimic 3. grupa V. hiperperseverenţă (12 itemi). control (8 itemi). captivitate. de maximă manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar remisiune semnificativă. indispoziţie cronică. hiperreactivitate (12 itemi). hipertimie (8 itemi). exaltare (4 itemi). tortură.2. Schmiescheck creează Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate. Materiale necesare: chestionarul. se autolaudă şi autocompătimeşte) tipul nestăpânit (irascibil. sclala a IX-a. neputinţa de a profita de experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale. tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive precum: dezastre. sau sexuale) Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre: • tipul hipertimic (locvace. Etiologic. ciclotimie (8 itemi). repartizaţi pe 10 scale: Scala I. scala a VIII-a. emotivitate (8 itemi). foaie de profil. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE A PERSONALITĂŢII • • 4. tulburarea aduce câteva aspecte cheie care se regăsesc în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică. cu o constantă bună dispoziţie) • tipul distimic (posomorât. anxietate (8 itemi). scala a VII-a. grila şi sistemul de transformare a notelor brute. distimie (8 itemi).1. Scop: Structură: Format din 88 itemi. scala a X-a.

Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde comportamentul persoanei este previzibil. Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria psihopatologiei. dar nu şi în disponibilităţi. sociopatii. nu întotdeauna în sens negativ. 4. tulburare schizotipală a personalităţii. Desigur. tulburare paranoidă a personalităţii. vulnerabili la infracţiune. fiind în sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici specifice precum: • pot fi observate încă din copilărie. În practica psihiatrică şi psihologică. psihopatii. tulburare dependentă a personalităţii. tulburare borderline a personalităţii.S. conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra muros. 1992.ei tulbură valurile vieţii sociale şi. ei sunt sarea şi piperul omenirii. În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck.. tulburare schizoidă a personalităţii. tulburare obsesiv-complsivă a personalităţii. uneori le dau culoare”. şi nu rareori la ei înşişi. denumirea principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii (paranoia). introversie. de dispoziţie şi relaţionale. reguli de convieţuire socială. stabilitatea emoţională – vs. G. • însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei.D. dizarmoniiile reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive. au fost utilizaţi şi alţi termeni al căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum: caracteropatii. în esenţă. obiceiuri. seducători sau respingători.IV. 1994 introduce criteriul clusterilor de sens: • Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii. există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de normalitate – anormalitate: extraversie vs. • sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii. tulburare narcisică a personalităţii. tulburare histrionică a personalităţii.2. dizarmoniile sunt structurări inedite ale personalităţii. alături de bolile psihice propriu-zise. pentru că elementele principale apar schiţate în comportamentul copilului. la ceilalţi. în funcţie de sorginte: • sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii. tulburare histeroidă a personalităţii (isterie). • sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a personalităţii. tulburare histrionică a personalităţii.M. tulburare borderline a personalităţii.C. sunt „surprinzători în raportarea lor la norme. În taxonomia I.. tulburare anacastă a personalităţii. Clasificarea D. • Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii.. tulburare emoţional-instabilă. Particulari în conduită.Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări”. sugestibili şi naivi sau flexibili şi persuasivi. • devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă odată cu structurarea definitivă a personalităţii. • Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii. instabilitate 53 .-10. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory. tulburare dependentă a personalităţii. dar şi la adevăruri pe care noi nu le rostim. fiind vorba despre structură de personalitate. În clasificarea lor. Ionescu îi caracterizează în primul rând prin imprevizibilul conduitei. tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie).

Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului. ciudate şi nu-i pasă de pericol. egocentrism. Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul (emoţionabilitatea). cognitiv. dincolo de zona de normalitate cuprinde comportamentul psihopat. răceală. o scală de adaptare – psihotism. Materiale necesare: Chestionar. 54 . Se aplică individual sau colectiv. încăpăţânarea şi. impulsivitate. Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului. capacitate de empatie şi de conformare. agresivitate) şi. Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert. empatia. eventual prin centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului. E. Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în următorii termeni descriptivi: solitar. înspre extrema sa patologică. experimentele de laborator şi cercetările empirice au pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care. tulburările schizo-afective şi schizofrenia.I. Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de răspuns. În privinţa celui din urmă. În acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4 coincidenţe. Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru măsurarea introversiei – extraversiei (E-I). psihotism. Recomandat pentru adulţi şi tineri. în extrema opusă cuprinde comportamente precum: altruism. o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N). Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate. Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. foaia de răspuns. subiecţi disimulanţi). când este vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte. socializarea. manual pentru interpretare. poate fi crud şi inuman. glacial şi frizează prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale. Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate caracteristice pentru tulburările de personalitate.P. lipsa de empatie. îi lipsesc sentimentele şi empatia. grilă. apare agresiv şi ostil chiar cu cei din familie. tulburările de afectivitate. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi pentru NU. Copilul pare ciudat. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate sunt: agresivitate. ostilitate. îi plac lucrurile neobişnuite. cuantificând gradul lor de normalitate vs. o scală de minciună (L). tendinţa de a face asociaţii mentale distale. Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din cele trei scale ale testului. nu-i pasă de oameni. etalon. impersonalitate. unipolar depresiv. îi place să-şi bată joc de alţi oameni şi să-i neliniştească. comportamentul schizoid. caracterizat prin impulsivitate. pare a nu se potrivi nicăieri. Există o serie de tehnici proiective prin care se poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau dizarmonică în interiorul acesteia. socializare. sentimentul de vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor. izolat. este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte.(nevrotism) şi adaptabilitate vs. ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor. foaie de profil. anormalitate sau / şi permiţând de asemenea. tendinţă antisocială. un psihodiagnostic diferenţial.

avem dea face cu peroane socializate. L = 5. doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. care include de asemenea. intră greu în atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie. Dacă este vorba de un introvert. Nevrotismul. E = 5. îi plac activităţile distractive. Introvertul este liniştit. Îi place să facă glume. pentru nivele înalte criminalitate. indicat pentru cercetare posedă gândire abstractă dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat spre interior şi oarecum rupt de exterior. Doar la o mică proporţie de persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte o condiţie psihotică propriu-zisă. psihopatie. Pentru a afla valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. are tendinţa de a fi agresiv şi îşi pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. Aşadar vom analiza următorul profil: N = 9. preferinţe pentru lucruri ciudate şi neobişnuite. de exemplu. adesea rigide. Exemplu: E. reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate. În cazul acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se transformă în note standard. tulburări de tip maniaco-depresiv. Itemii scalei conţin în primul rând caracteristici care semnifică un comportament antisocial. Uşor tensionat. Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „ne ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care devin patologice doar în cazuri extreme”. cu tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale. Tip artistic. aspecte sadice. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt. lente. agresiv. devine excitabil. cu iniţiativă şi bun organizator. cu nivele de aspiraţie adaptate la realitate. introspectiv.I. impulsive şi doar în al doilea rând. include şi o a IV-a scală. alert. Apatia este caracteristica inversă. ideaţie de tip paranoid. La celălalt pol. la cealaltă extremă a stabilităţii emoţionale. înclinat spre exterior. blocajul emoţional sunt dominante. convenţiilor. E 1. 55 . depresie. simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de unul singur. este definit de interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate. neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). Îşi asumă uşor riscul. E = 1. Înclinat spre un mod de viaţă ordonat. Concret. psihotismul Psihotismul este cea mai complexă dimensiune. ostilitatea faţă de celălalt. Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele performanţe pe scalele Ey. are o viaţă interioară bogată. optimist. egocentrism. îi place aventura şi se expune pericolelor. o scăzută autoapreciere şi timiditate toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale. în comportament se remarcă tendinţa de a produce tulburări.Q. L = 5. definită de interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate. apar în prim-plan neliniştea şi sensibilitatea. Este tipul gânditor. are mulţi prieteni. este oscilant.P. Dacă este vorba de un instabil extravert.P. avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoţional. În relaţiile sociale este rezervat şi distant. cruzimea. solitudinea. Schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii psihotism. Tinde spre emoţii puternice. îşi domină agresivitatea şi nu-şi pierde uşor cumpătul. Tinde să se subaprecieze. drepturilor celorlalţi. comportament antisocial şi lipsa de empatie. timiditatea. denumit şi instabilitate emoţională. Tinde să se supraprecieze şi să accepte doar propriul punct de vedere. anxietate. nu agreează agitaţia. E. Notele brute: N = 22.Extravertul este sociabil. retras. calm „plat” foarte repede după activarea emoţională. căci îi lipseşte uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. Prin transformarea notelor brute în note standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9.

scala bipolară de disimulare pozitivă sau negativă (K). scala deviaaţie psihopată (Pd). 6. hebefreno-catatonică. schizofrenia pseudonevrotică. Foaia de răspuns. descrierea subiectul va fi următoarea: subiect introvert. scala de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F). scala masculinitate-feminitate (Mf). 1952). grilele. 10. (Minulescu. iar scala N semnalează prezenţa unei structuri nevrotice. etalon. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi.I. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi simptomele de conversie. 8. scala hipomanie (Ma). impulsivi. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter.M. psihopaţi. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota. sau Chestionar CPI. performanţă mai mare de 4 puncte. rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică. 4. Scalele de validitate sunt: a. foaia de profil. 7. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie masochistă. foaie de profil MMPI (masculin şi feminin). Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice fără nici o bază organică. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale. care măsoară simptomele fobice şi obsesionale. paranoidă. Descrierea scalelor 1. M. grilă. scala psihastenie (Pt). a caracteristicilor psihopate de personalitate. Scala ipohondrie (Hs). Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj deliberat al răspunsurilor. şi scalele abreviate din CPI Materiale necesare: Chestionar MMPI. foaia de răspuns CPI. Scalele clinice sunt:. cu sau fără conduite manifeste. Astfel aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea personalităţii din punct de vedere psihopatologic. scala Nu ştiu (?).3. manual pentru interpretare. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-zisă. cu personalitate feminină). 4. 3. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma că subiectul disimulează. Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley. 5. Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce. decât una simptomatologică şi indică prezenţa. Prin urmare. 56 . scala E ne arată că subiectul nostru este introvert. scala introversie socială (Si). 2. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi paranoice.Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de disimulare. scala isterie (Hy). Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea hipomaniacală. scala schizofrenie (Sc).P. Proporţia de itemi comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct din MMPI. Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10 scale clinice. 9. 1996). scala minciună (L). scala paranoia (Pa). scala depresie (D).

1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al. orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei accentuări în sens patologic. F. Dacă scorurile depăşesc NS 70 atunci există motive de invalidare (minciună. K. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina valoarea scorurilor pe scalele derivate. Performanţele obţinute de subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia 57 . instructajele se fac pentru fiecare subtest în parte. foaia de răspuns. Chestionarul Psihopatie. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se trasează profilul. nevrotice sau psihopate. tendinţe psihopate). subiectul este normal din punct de vedere psihologic. se aplică grilele scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică. etalon. Cotare: Testul nr. Prin urmare se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului. Se aplică individual sau colectiv. a lui P. un test de gusturi alimentare (probe qvasi-proiective).P. Pichot Materiale necesare: Chestionar. Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar... Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI. Pa. Analiza scalelor diagnostice. Ps. Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test. nevrotism. grilă. P. Pasul 2. y reprezintă scorul brut estimat al scalei corespunzătoare din MMPI.) a foii de profil Testul nr.4. În acest scop se analizează rezultatele pe scalele L. Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. Nevroză. capacitatea de înţelegere a testului. Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Testul nr. Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp. 24 ani) pe scalele abreviate MMPI sunt următoarele: Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27 Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49 Pasul 1. Ca regulă generală. (4 scale: de sinceritate. Paranoia. care include şi indici de ponderare. Nev. Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice. atitudine negativă faţă de testare). Recomandat pentru adulţi şi tineri. a şi b reprezintă constante calculate pentru fiecare dintre aceste scale. 4. un test asociativ verbal. 3. manual pentru interpretare. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc. foaie de profil. Exemplu Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie. Verificarea validităţii testului.Se mai pot calcula doi indici nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh în care sunt utilizate notele standard (note T). x reprezintă scorul brut al scalei abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi sumarea coincidenţelor răspunsurilor). tendinţe paranoide. În cazul prezent verificarea scalelor de validitate nu oferă nici un motiv de invalidare.) pe foaia de profil.N.

DEFENSĂ: reacţie obişnuită tipică. în viziunea psihanalitică clasică homosexualitatea este privită ca anormalitate. respectiv îl evaluăm în funcţie de măsura în care putem vorbi de un comportament adaptativ şi nu pentru a-l eticheta pur şi simplu. care se distinge prin lipsa capacităţii de refulare. CONVERSIE: transformarea unei emoţii. obiect sau eveniment. naturală de autoprotecţie faţă de anxietate.de profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con. (DP 85) ANANCAST: tip de personalitate hiperexactă. Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al subiectului. inconştientă. termen care se referă la dimensiunile pe care poate varia o caracteristică distinctă de comportament între două extreme sau poli (de exemplu. DEZVOLTĂRI PARANOICE: expresie a unei legi psihologice potrivit căreia tendinţele afective supuse oscilării între doi poli cresc în asemenea măsură. Există o tendinţă dea utiliza termeni precum neadaptare.) sau poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. termen prin care Gough se referă la cuvintele pe care oamenii obişnuiţi le utilizează curent pentru a se referi la evaluări sau descrieri de comportament. Dificultatea delimitării normalului de anormal porneşte din tendinţa de a avea graniţe de normalitate definite de una sau alta dintre teoriile asupra personalităţii: de exemplu.P.I. dar şi modele de comportament deviante ale indivizilor. ANALIZA PROFILULUI : Profilul unei persoane în sensul unei prezentări generale a trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. cât şi emoţiile şi comportamentul său faţă de o persoană. personalitatea unui individ se relevă în cadrul comportamentului acestuia în relaţia cu altă sau alte persoane. care se îndepărtează de normă au normal. CONCEPTE POPULARE. a unui efect refulat în manifestare de patologie somatică. performanţe peste 70 în note T indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă. continuumul extraversie – introversie). La scala de minciună. se aplică atât unor dimensiuni fizice cât şi unor dimensiuni subiective care pot face obiectul unei evaluări de gradient. încât sentimente neînsemnate se transformă în afecte profunde.). Analiza rezultatelor obţinute prin administrarea nai multor teste mentale. deviant în legătură cu evaluarea unui individ considerat. COMPORTAMENT INTERPERSONAL : pentru Gough. Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea rezultatelor peste 70.verb. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. poate semnifica deviaţii pur cantitative în analizele statistice.P. GLOSAR ANALIZĂ FACTORIALĂ – Metodă statistică ce încearcă să pună în evidenţă factorii comuni unui ansamblu de variabile care au între ele anumite corelaţii. neacomodare.I sau M. anormal. contrar teoriilor privind învăţarea socială. (DP 85) ATITUDINI: Cattell are o viziune mai largă asupra atitudinilor considerând că ele reprezintă atât interesele (opinii) unui individ. CONTINUUM. În cazul testelor 2 şi 3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila. Analiza poate lua forma unui profil ca atare în care datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. conştiinciozitate şi seriozitate exagerate.M. 58 .

INTEGRARE: identificare intensă şi activă într-un grup. universal sau general(DP 85) DIMENSIUNE: 59 . un conţinut ne este prezentat sub o formă definitivă. neghidate de un scop sau de un cadru teoretic. 1992). INTROIECŢIE: mecanism psihologic inconştient de încorporare imaginară a unui obiect (sau a unei persoane). în mentalitatea. definit ca stabilitate emoţională / adaptare faţă de nevrotism / neadaptare (Costa. în mod subit. acompaniată de o reatribuire a variatelor tipuri anterior recunoscute de nevroze unor altor clasificări diagnostice. INFLUENŢE: subiectul crede că este supus unei forţe interne sau externe care-i dirijează gândurile.orice trăsătură psihologică ce poate face obiectul unei cuantificări. mânia. EXTRAVERSIE: trăsătură de personalitate. McCrae. de a se izola de lumea exterioară. dezgustul reprezintă miezul acestui factor NEVROZA. Tendinţa generală de a trăi afecte precum teama. conversaţie sau text citit) este transformată într-o reprezentare internă. simţire şi acţiune. ENCODARE: Orice proces cognitiv prin care un mesaj sau o informaţie (conţinută într-o imagine. îi satisface trebuinţele şi rezolvă conflictele datorate unor dorinţe incompatibile. MODELE PSIHOLINGVISTICE: dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia unor regularităţi în gândire. tristeţea. INTROVERSIE: tendinţă de a se orienta spre interiorul sinelui. jena. NEVROTISM. spre exprimarea emfatică a sentimentelor şi spre faptul că producerea de simptome necesită prezenţa unui al treilea spectator şi este însoţită de o relativă indiferenţă în privinţa lor. defineşte o tulburare de personalitate sau mentală care nu se datorează unei disfuncţii neurologice sau organice cunoscute. distractive şi aspirative ale acestuia. EU: sediul şi ansamblul motivaţiilor şi actelor unui individ care condiţionează adaptarea sa la realitate. îi modulează sentimentele şi îi comandă actele sau comportamentul. activităţile specifice lucrative. care constă în a prelua o cât mai mare parte din lumea exterioară şi a atribui sinelui calităţile reale sau presupuse ale obiectului. (DP 85) NOMOTETIC. vinovăţia. FACTOR DE PERSONALITATE: caracteristicile implicaţiei şi investiţiilor psihice în comportamente şi activităţi. fără ca noi să ştim cum s-a ajuns aici. de a acorda importanţă valorilor şi gândurilor proprii. În ultimii ani s-au produs două modificări semnificative în utilizarea termenului: utilizarea denumirii de tulburare nevrotică ca un termen generic pentru orice tulburare mentală de durată. INTUIŢIE: sesizarea directă a elementelor organizate spontan într-un ansamblu determinat. termenul poate fi folosit descriptiv pentru a denumi un simptom sau grup de simptome legate.G. EMPIRIC: aspect care decurge din tatonări practice. C. HISTRIONIC: înclinaţie spre dramatizarea situaţiilor. Jung face din ea o funcţie fundamentală a psyche. termen relativ neutru în privinţa factorilor etiologici. un sistem sau teorie psihologică orientată spre abstract. eliminarea termenului din diagnoza psihiatrică. etiologic pentru a indica rolul cauzal jucat de un conflict inconştient care evocă anxietate şi conduce la un mecanism de apărare ce produce în ultimă instanţă simptomul observat. datorită căreia. sau orice scală construită la care indivizii pot fi raportaţi. caracterizată de o tendinţă de exteriorizare a sentimentelor.

matrice.I. observăm că. în sens psihologic specific. tip. PSIHOPAT. psihologie clinică.în sens larg se referă la ceea ce derivă dintr-o normă. determinarea aptitudinilor etc.P. configuraţie. Indică atât structura organică. un domeniu creat în anii 50 ai secolului XX. fie el psihologic. Datorită ubicuităţii comportamentului verbal uman multe probleme psiholingvistice emerg în arii precum psihologia cognitivă. memorie. neuropsihologie. de formă. stabilitatea lor în timp. inclusiv a celor nonverbale. PSIHODIAGNOZA. Domeniul activităţii practice al psihologilor clinicieni în terapia tulburărilor mentale. sunt argumente ce indică o dinamică de la specific spre general şi din nou spre specific. se referă la proceduri de diagnosticare a anormalităţilor psihologice. sau acesta poate avea forma mai generală a unei prezentări a caracteristicilor individului sau a trăsăturilor în formă sumară. ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung şi. pe de o parte. a tulburărilor mentale etc. domeniul include cercetări în domeniul psihologiei. termenul este folosit pentru orice procedură de evaluare psihologică sau de personalitate. PSIHOMETRIE. amintirile şi emoţiile penibile sau cele care sunt în dezacord cu NORMAL. mai specific. procesarea informaţiilor. cât şi cea comportamentală. prin intermediul căruia sentimentele. evaluarea inteligenţei. o predicţie privind cursul sau rezultatul unui proces. în profil datele sunt prezentate în formă grafică (ca în cazul testelor C. schemă. relativ la un set de norme construite faţă de o populaţia de referinţă. REFULARE: fenomen psihic inconştient de apărare a eului. pe de altă parte. PSIHOLINGVISTICĂ. observăm modele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de la subiect) şi 2. educaţional. se referă la măsurarea a ceea ce este psihologic. (DP 85). metodologic etc. 60 . aşa cum este firesc. lipsa afectelor şi un simţ diminuat al neliniştii şi vinovăţiei în situaţiile când încalcă legea. PSIHOPATOLOGIE. se referă la testarea mentală incluzând evaluarea personalităţii. (DP 85). în care centrarea este pe studiul comportamentelor care sunt lingvistice. asemeni evaluărilor cotidiene. facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regularităţi. model. se referă la condiţia psihologică de non-boală. Termenul de psihodiagnostic se referă la orice tehnici valide de evaluare a personalităţii prin interpretarea modelelor de comportament. în mod specific. absenţă a tulburărilor mentale. sociolingvistică. şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor aspecte care le relativizează. a retardului mintal sau a altor disfuncţii psihologice PATERN: termen apropiat de cel de structură. aceste tipuri sau modele de comportament. În domeniul teoriilor personalităţii una din direcţiile cele mai fructuoase de cercetare contemporane în studiul regularităţilor în evaluarea comportamentului şi personalităţii. Mai general. ca termen general desemnează o tulburare de personalitate severă caracterizată prin amoralitate. se referă la studiul ştiinţific al tulburărilor mental. ne punem problema validităţii unor astfel de evaluări.). respectiv aplicarea principiilor matematice şi statistice datelor din psihologie. PROFIL DE PERSONALITATE. fizică. neurologiei. endocrinologiei şi farmacologiei.I sau M.M. Valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate depinde de măsura în care certifică. psihiatriei. prezentări generale ale trăsăturilor de personalitate şi a caracteristicilor prezente la acea persoană. (DP 85) PROGNOZA. În viziunea autorilor americani Costa şi Mc Crae este un proces sistematic care are două etape: 1.P. Dacă.

modelul social al unei persoane sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei în structurile subconştiente. SCALE ABREVIATE: tehnică ce permite explorarea atitudinilor pentru subiecţii care prezintă în profilul CPI unele aspecte care îndreptăţesc o suspiciune asupra gravităţii unor simptome psihopatologice. SOMATIZARE, expresia în somatic a condiţii psihice; tulburarea prin somatizare este o condiţie caracterizată printr-o istorie de simptome fizice multiple şi recurente pentru care nu există o cauză fizica aparentă. Tulburarea începe virtual în perioada adolescenţei şi are un curs cronic sau fluctuant implicând o varietate de plângeri legate de disfuncţii organice precum dureri vagi, alergii, probleme gastrointestinale, simptome psihosexuale, palpitaţii, simptome de conversie. SUBLIMARE, în sens clasic psihanalitic, conceptul se referă la procesul inconştient de redirecţionare a impulsurilor primitive în comportamente noi, învăţate, noninstinctive. Cu sens mai general, redirecţionarea energiei dinspre ceea ce este inacceptabil social, spre acceptabil. SUPRAEU, ansamblu de interdicţii morale introiectate. TAXONOMIE, un set de principii sistematice ce permit clasificarea; taxonomia realizată de Cattell doreşte se sistematizeze riguros multitudinea de termeni care se referă la personalitate în sens larg şi realizează un Index Universal, fiecare factor primind un indicativ de cod propriu; de asemenea, unii dintre factorii astfel clasificaţi au primit şi denumiri colaţionate de autor cu scopul evitării confuziilor TENDINŢĂ ACCENTUATĂ: invarianţă operaţională care generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media, ci şi cu abaterile de la medie. TIMIE, situaţia globală a stării de spirit, care corespunde unor combinaţii între mai multe dimensiuni emoţionale. TIP PSIHOLOGIC: domeniu al psihologiei personalităţii şi al psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare, folosind optica bionaturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, structurate în formula genetică, dar influenţată şi de factori peristaltici (de mediu). TRĂSĂTURI DINAMICE, trăsături care descriu motivele şi interesele unei persoane. TRĂSĂTURI SURSĂ, o trăsătură psihologică ipotetică „de profunzime” care în termeni statistici echivalează cu factorii primari obţinuţi în urma analizării factoriale a datelor de evaluare a comportamentului; se consideră că aceste trăsături sursă explică faptul că multe dintre trăsăturile de suprafaţă prezintă corelaţii reciproce relativ mari. TULBURARE DE PERSONALITATE, termenul a servit mult timp pentru orice tip de tulburare a personalităţii. Iniţial, semnifica orice tulburare mentală manifestată prin neadaptare şi modele neadaptative de relaţionare cu mediul ceea ce nu ajuta la diferenţierea dintre simptome nevrotice minore faţă de tulburări majore psihotice. În prezent, mai specific, o clasă de tulburări de comportament, excluzând nevrozele şi psihozele manifestate ca dezvoltări patologice în personalitatea întreagă a individului şi marcată de o anxietate relativ scăzută sau de emoţii negative, incluzând astfel trei subclase de tulburări: tulburări de personalitate generală incluzând tulburarea compulsivă, ciclotimică, paranoidă etc.; tulburările sociopate care sunt caracterizate printr-o lipsă generală a afectelor adecvate, a sentimentelor de vinovăţie în urma încălcării legilor şi a incapacităţii de a forma legăturii emoţionale de durată, incluzând de exemplu tulburarea sociopată, tulburarea psihopată; devierile sexuale. În prezent, o tulburare mentală ale cărei trăsături

61

esenţiale sunt modele de relaţionare neadaptative profund înrădăcinate, de durată, moduri de gândire şi percepere a mediului care sunt extreme până în condiţia de a conduce la împiedicarea funcţionării sociale şi comportamentale.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 2. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în B. Luban-Plozza şi I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Încercaţi să vă autoevaluaţi gradul în care a-ţi înţeles problematica prezentată în cadrul acestor sinteze răspunzând la următoarele întrebări şi apoi verificând în text corectitudinea răspunsurilor Dvs. Întrebări pentru capitolul I 1. Care sunt paşii pe care îi veţi avea de parcurs pentru a construi pentru proiectul aplicativ un chestionar de personalitate? 2. Ce sunt conceptele populare şi care sunt paşii pentru a interpreta profilul de personalitate al C.P.I.? 3. Care este specificul interpretării scalelor factoriale (v. 16 PF). 4. Este anxietatea un factor primar? Întrebări pentru capitolul II: 1. Care sunt valenţele utilizării MBTI în selecţia profesională şi consilierea psihologică? 2. Cum interpretăm formula ESTJ? Întrebări pentru capitolul III: 1. Prin ce anume definim „personalitatea accentuată”? 2. Câte scale sunt prezente în chestionarul de tendinţe accentuate? Întrebări pentru capitolul IV: 1. Care sunt cei trei factori în teoria lui Eysenck asupra personalităţii? 2. Scalele MMPI includ alături de măsura unor tendinţe clinice, psiholpatologice şi măsura…? Laboratorul de psihodiagnoză Participarea la orele de laborator ale modulului comasat din aprilie vă dă posibilitatea să vă auto-aplicaţi şi interpretaţi teste din categoriile prezentate. Puteţi să vă realizaţi un set de teste psihologice profesioniste pe care îl veţi stăpâni şi pentru care veţi fi abilitaţi să lucraţi. Dintre testele cu care veţi lucra: Inventarul de personalitate California, Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, Testul celor 16 factori primari, Testul factorului C, Chestionarul de personalitate Eysenck, Chestionarul P.N.P., Chestionarul de tendinţe accentuate Schmischeck.

62

Aplicaţie: proiect aplicativ Construirea unui chestionar de personalitate: veţi alege o trăsătură de personalitate şi veţi construi un chestionar pilot, conform metodei raţionale; veţi experimenta chestionarul aplicându-l pe un număr de subiecţi; veţi realiza analiza de itemi (grad de discriminare şi grad de dificultate) şi analiza fidelităţii prin metoda consistenţei interne; veţi restructura chestionarul conform datelor de cercetare.

63

DEFECTOLOGIE ŞI LOGOPEDIE
Lector univ. drd. Monica Delicia AVRAMESCU

Obiective Înţelegerea de către studenţi a principiilor fundamentale în analiza handicapurilor. Cunoaşterea modelelor de organizare şi de desfăşurare a activităţii în relaţiile cu persoanele cu handicap. Cunoaşterea cauzelor şi a tipurilor de handicapuri. Cunoaştera specificului metodelor de cercetare şi de terapie în domeniul defectologiei şi logopediei. Înţelegerea problemelor psihopedagogice ale organizării unităţilor speciale destinate persoanelor cu handicap. Abilitarea studenţilor cu modalităţile de intervenţie recuperator-educativă asupra handicapaţilor şi crearea unui sistem unitar de gândire şi de acţiune pentru aplicarea unui program coerent de integrare şcolară, profesională şi socială a persoanelor cu handicap. Deficienţa mintală se caracterizează în planul vieţii psihice printr-o serie de trăsături generale specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficienţe de comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală. Toate funcţiile şi procesele psihice sunt afectate, într-un fel sau altul, de existenţa handicapului mintal. Astfel, în plan senzorial-perceptiv se remarcă dificultăţi de analiză, ceea ce determină perceperea globală a obiectului sau a imaginii acestuia în detrimentul sesizării elementelor componente. În ceea ce priveşte planul reprezentării se constată imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri, fapt ce dovedeşte funcţionalitatea slabă a structurii semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior. Gândirea deficientului mintal cu gradul de debilitate este deficitară la nivelul proceselor superioare ale gândirii, putându-se evidenţia anumite trăsături definitorii: gândire concretă, situativă,

1

bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a acţiunilor şi a limbajului celor din jur, lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ, dezordini intelectuale etc. Imaginaţia la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă, intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate a handicapului, mergând până la absenţa ei. La toate formele de deficienţă mintală apar frecvent tulburări ale imaginaţiei, sub forma minciunii şi a confabulaţiei În ceea ce priveşte nivelul mnezic al deficitului mintal se poate afirma că, în majoritatea cazurilor (exceptând deficienţele severe, grave), acesta nu este modificat în mod evident. Memoria – în formele uşoare şi medii ale deficienţei mintale – este considerată ca având funcţie compensatorie, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. Atenţia deficientului mintal diferă de cea a normalului nu atât sub aspectul performanţelor, cât prin modalitatea organizării. Limbajul deficientului mintal poartă amprenta caracteristicilor de concretism, rigiditate şi inerţie specifice nivelului gândirii. Cele mai frecvente manifestări ale tulburărilor limbajului pe fondul deficienţei mintale sunt cele de tipul dislaliei, disgrafiei şi dislexiei. Din punctul de vedere al afectivităţii, structurile specifice deficientului mintal sunt specifice psihopatologiei marginale, fiind uşor de depistat fenomene de emotivitate crescută, de puerilism şi infantilism afectiv, sentimente de inferioritate şi anxietate accentuate, caracterul exploziv şi haotic al reacţiilor în plan afectiv, controlul limitat al acestora. Diferenţe sesizabile între normal şi deficientul mintal se observă şi dacă ne raportăm la planul motivaţional, la deficientul mintal predominând interesele şi scopurile apropiate, trebuinţele momentane, capacitatea redusă de concentrare a atenţiei şi neputinţa de a prevedea momentele mai importante ale activităţii făcându-l pe deficientul mintal (în speţă debilul mintal) să aibă dese insuccese. Aceste particularităţi ale activităţii psihice a deficientului mintal se corelează cu tulburările ce apar în sfera psihomotricităţii. Specifice pentru această deficienţă sunt: timpul de reacţie scăzut, viteza diminuată a mişcărilor, imprecizia lor dublată de sincinezii, imitarea deficitară a mişcărilor cu reflectarea lor în oglindă care prelungesc timpul de formare a dexterităţilor manuale şi care au semnificaţie în deprinderile grafice. Putem spune aşadar că personalitatea deficientului mintal este un sistem decompensat (C. Păunescu, I. Muşu, 1997). Etiologia handicapului mintal constă în aceste stări de deficienţă şi/sau incapacitate mintală, care determină scăderea

2

randamentului intelectual şi adaptiv în cauză sub nivelul cerinţelor minime ale contextului social dat. O clasificare a cauzelor deficienţei mintale mai aproape de realitate este realizată de C. Păunescu şi I. Muşu (1997), autorii desprinzând trei mari categorii (grupe) de factori cauzali ai handicapului mintal: factori biologici (ereditari, genetici), factori ecologici, factori psihosociali. Privind tipologia handicapului mintal, în funcţie de QI (QI – coeficient de inteligenţă) există: intelect de limită sau liminar (la graniţa dintre normalitate şi handicap), debilitate mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de gradul I), handicap mintal sever (deficienţa mintală de gradul al II-lea, sau imbecilitatea), handicap mintal profund (deficienţa mintală de gradul al III-lea sau idioţia). Debilii mintal formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigen-ţelor societăţii. Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei tulburări vizuale, auditive sau motrice etc.) şi de a avea grijă de propria-i întreţinere. Coeficientul de inteligenţă asociat acestei forme de deficienţă variază la diferiţi autori între 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani. Idioţia se defineşte după criteriul capacităţii de autoprotecţie, adică al capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficienţelor mintale cu importante tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice şi instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20. Există şi o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniţă dintre normal şi patologic şi ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj între vârsta mintală şi vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani şi jumătate la 10 ani, decalaj care va creşte treptat până la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 1012 ani (nivelul clasei a V-a). Complexitatea sindromului de deficienţă mintală caracterizat prin nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive, consecinţă a unor cauze endocongenitale

3

de modul de organizare a personalităţii). şi-a însuşit abilităţi motorii şi dexterităţi manuale. nealterate. refacerea sau reconstituirea unei funcţii umane. în vederea integrării lor în colectiv şi în societate. Metodologia utilizată în acest scop poate fi preponderent psihologică. 4 . stimulându-se funcţiile senzoriale şi psihice normale. dacă poate comunica oral şi în scris. influenţabilitate şi dependenţă ale handicapatului mintal. funcţiile psiho-fizice nealterate trebuind antrenate pentru a prelua activitatea funcţiilor afectate. psihoterapie şi terapie ocupaţională. Putem afirma că o intervenţie de tip recuperativ în cazul unei deficienţe mintale a avut succes dacă persoana cu handicap mintal a căpătat un anumit nivel de autonomie personală.sau apărute în cursul primei copilării. fiind capabilă să exercite o profesie. sub diferite forme: ludoterapia. de gravitatea deficienţei. arterapia. În toate aceste tipuri de terapii trebuie să se pună accent pe compensare. dacă şi-a format comportamente adecvate la situaţie. plecându-se de la premisa că aceasta s-a pierdut. Noţiunea pare astfel inoperantă în cazul deficienţelor dobândite sau a celor în care este evident imposibilă refacerea. câştigarea unei autonomii personale. Recuperarea ca modalitate de intervenţie se referă la restabilirea. pedagogică sau medicală. dacă are format simţul autocontrolului etc. impune necesitatea stabilirii diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte. adecvate handicapului mintal sunt psihoterapia sugestivă şi psihoterapia de relaxare. Rezultate foarte bune în recuperarea deficientului mintal oferă terapia ludică (ludoterapia) prin care se pot atinge toate obiectivele propuse în recuperare: dobândirea deprinderilor de viaţă cotidiană elementare. Scopul recuperării constă aşadar în valorificarea la maxim a posibilităţilor individului handicapat. formarea abilităţilor de muncă (pentru anumite meserii). ergoterapia. Vorbim despre diagnostic diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală (formele clinice ale sindromului de deficienţă mintală sunt extrem de multiple. Dintre formele psihoterapiei. Recuperarea prin terapie ocupaţională poate fi utilizată cu succes în toate formele de handicap mintal. ţinându-se seama de gradul crescut de sugestibilitate. în raport cu fenomenologia psihopatologică etc. dansterapia. Se urmăreşte astfel formarea unor abilităţi şi comportamente care să-i permită deficientului o integrare în viaţa profesională şi socială. Principalele forme de recuperare folosite în cazul handicapului mintal sunt realizate prin: învăţare. a posibilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. în funcţie de natura etiologică.

între 20 şi 50 (handicap mintal sever sau chiar profund) Se asociază cu handicapul mintal sever sau profund. – ochi oblici. – mâini scurte. SINDROAME Sindromul DOWN (Trisomia21 sau Mongolism) Oligofrenia fenil-piruvică ETIOLOGIE Anomalie cromozomială (3cromozomi x în loc de 2) Eroare metabolică ereditară. . – cap cu occiput plat. – malformaţii cardiace. cu degetul mic curbat. . – creştere deficitară. lipsind enzima care să neutralizeze fenilalanina (extrem de toxică) Lipsa galactozei-1-fosfat Afectarea depozitării mucopolizahar idelor CARACTERISTICI – gură şi dinţi mici.Infecţii ale mamei. 1/5 cazuri de retard mintal instituţionalizat (vezi 3– bibliografie) 5 . Hipotiroidismul Deficit de iod (Cretinismul) sau (rar) tiroidă atrofică Hidrocefalia .I. – abdomen proeminent. – apatie.Anomalii de dezvoltare ereditare. ochi de un bleu foarte deschis) NIVEL RETARD MINTAL În general un Q.Există o serie de sindroame clinice care se asociază cu diferite grade de deficienţă mintală.Meningită Microcefalia . Galactosemia Gargoilismul – trăsături groteşti. – creştere rapidă a volumului capului Toate categoriile de handicap mintal (de la uşor la profund).Iradiere în timpul sarcinii. – lipsa pigmentului (păr extrem de blond. Cele mai frecvent întâlnite dintre acestea sunt prezentate succint în tabelul de mai jos. – piele buhăită.

Cauzele cecităţii şi ale ambliopiei nu pot fi studiate separat. dar din punct de vedere psihic subiectul refuză inconştient să vadă (de exemplu un traumatism /şoc emoţional în care informaţia vizuală a jucat un rol major – subiectul şi-a văzut soţia în flăcări în propria casă arzând. preşcolară. momentul instalării defectului vizual (deosebim astfel defecte congenitale. şcolară şi defecte tardive). de la o regiune geografică a lumii la alta. Handicapul vizual apare aşadar din cauza insuficientei funcţionări (sau chiar a eliminării) a analizatorului vizual. la vârsta anteşcolară. Nu se poate vorbi în general despre cauzele deficienţelor vizuale. Agnozia vizuală este fenomenul aflat la polul opus. Există şi două tipuri speciale de cecitate: cecitatea isterică şi agnozia vizuală. fără a o putea salva). iar la orbii cu defect vizual survenit – ţinându-se cont de timpul care a trecut de la apariţia defectului până la vârsta actuală – se păstrează o serie de imagini vizuale care pot avea o influenţă însemnată asupra particularităţilor psihologice individuale. În cazul cecităţii isterice. în această privinţă existând diferenţe destul de pronunţate de la o epocă la alta. analizatorul vizual nu prezintă nici o disfuncţie. Orbii congenital sunt complet lipsiţi de reprezentări vizuale. cecitatea – orbirea reprezintă aşadar un handicap major sau total de vedere. care are loc din perioada vieţii intrauterine până la moarte. aceleaşi afecţiuni oculare putând provoca leziuni şi modificări de diferite grade ale analizatorului vizual. Deficienţa de vedere se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii: gradul (gravitatea) defectului vizual (deficienţa vizuală prezintă de la pierderea totală a capacităţii vizuale şi până la ambliopie diferite grade. În plus se poate discuta despre cauzele cecităţii şi ale ambliopiei şi în funcţie de perioada de vârstă în care se manifestă cu preponderenţă (cauze ale cecităţii congenitale dobândite în 6 . astfel încât între cecitatea absolută şi ambliopie mai există – după un termen introdus de Truc – şi o „cecitate relativă”. din punct de vedere fiziologic şi anatomic. însă subiectul vrea /crede că vede Există şi criteriul etiologiei cecităţii şi ambliopiei.Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. presupunând lipsa completă a văzului). defecte survenite – în copilăria timpurie. din punct de vedere fiziologic şi anatomic analizatorul vizual fiind evident afectat. Handicap vizual înseamnă aşadar scăderea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular). în funcţie de care deosebim atâtea categorii de deficienţi vizual câte cauze pot provoca defecte vizuale.

care se datorează lipsei funcţiei expresive a ochilor. afecţiuni organice generale care pot determina deficienţa vizuală. Privind particularităţile deficientului vizual se constată o schimbare a expresiei feţei. Recuperarea nu se poate desăvârşi numai prin exercitarea ei în procesul de învăţământ. A. traumatismele oculare etc. Un aspect special al acestor particularităţi îl constituie manierismele. Literatura de specialitate descrie o serie de manierisme specifice deficienţilor vizual. A. boli psihice. mişcările oculare voluntare 7 . lipsită de amplitudine. Deci educaţia trebuie făcută individual. Conservarea vederii presupune utilizarea ei în condiţii optime şi de aceea un obiectiv important în recuperarea copiilor cu ambliopie este acela de a-l învăţa pe elev să-şi folosească posibilităţile vizuale şi de a-i dezvolta capacitatea de a percepe activ şi sistematic. ticurile sau manifestările motrice negative. Recuperarea se individualizează în funcţie de caz pentru a stabili un echilibru raţional al mecanismelor compensatorii.copilărie. R. Dabe vorbind despre o rămânere în urmă în medie de 2 ani). apar şi tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator. ci ea trebuie făcută permanent în funcţie de gradul de handicap al fiecărui copil. denumite de literatura anglo-saxonă: blindisme. În recuperarea persoanelor cu ambliopie se acţionează în primul rând asupra ocrotirii vederii restante. O altă particularitate a psihomotricităţii nevăzătorului constă în faptul că schema corporală se realizează mai târziu şi mai greoi decât la copilul văzător. L. în pofida păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. atitudini cifotice şi musculatura insuficient dezvoltată). Cele mai importante cauze sunt: afecţiunile analizatorului vizual. În multe cazuri de agnozii există tulburări de comportament oculomotor. deficienţe mintale). respiraţia fiind superficială. atitudini deficiente globale (mai frecvente sunt: atitudini globale rigide. Luria. prin limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de lucru care ar putea dăuna. făcând ca anumite mecanisme să devină dominante şi frânând acţiunea altora inutile sau dăunătoare. Din cauza activităţii motrice reduse şi a deficienţelor în dezvoltarea somatică. Particularităţi ale explorării vizuale în cazuri patologice (boli neurologice. tardiv sau numai la bătrâneţe). Agnozia este incapacitatea individului de a recunoaşte obiecte uzuale. Iarbus (anii ’60) au arătat că în agnozia vizuală se întâlnesc tulburări ale oculomotricităţii. o dezvoltare fizică întârziată (W.

Handicapul de auz aparţine unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale (din care face parte şi deficienţa de vedere) şi reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parţială a auzului. îndeosebi faţa acestora. cu obiecte etc. Paraliziile cerebrale sunt însoţite frecvent de tulburări ale mersului. dificultăţile în însuşirea limbajului de către copil sunt majore – vorbim despre fenomenul muţeniei care însoţeşte pierderea totală a auzului. J. În cazul în care degradarea auzului se produce după achiziţia structurilor verbale şi nu se intervine în sens recuperator. Un caz particular în care perturbarea oculomotrică intervine în prim plan este sindromul Balint – 1909 (paralizia psihică a privirii). În urma unor cercetări (S. în imaginea unitară a obiectului respectiv. Sunt studii (R. În domeniul psihiatriei s-a încercat relevarea particularităţilor explorării vizuale în cazul bolnavilor psihici. ele nu pot fi grupate de către individ într-un tot. W. ale organizării oculomotricităţii. neeconomice. Atunci când handicapul de auz există de la naştere sau când apare de timpuriu (mica copilărie). Putem spune că. dispariţia simţului auditiv la câţiva ani după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins. Osaka. Mişcările oculare în acest caz sunt haotice. se instalează un proces de involuţie la nivelul întregii activităţi psihice. cu multe zone de fixare a privirii care se suprapun. fiind mai interesaţi de explorarea vizuală a pozelor cu animale. În alexia agnozică sau în agnozia de simultaneitate există tulburări ale oculomotricităţii. Tasiak. extrem de numeroase. în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut). în sine. al intensităţii vocii sau al exprimării gramaticale).fiind modificate faţă de normal atunci când bolnavul încearcă să recunoască un obiect cu privirea. Davies) care arată că şi în cazul deficienţilor mintal apar tulburări ale mişcărilor oculare. chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului. 8 . reflexul de fixare a privirii fiind perturbat (bolnavul neputând să-şi desprindă privirea de la un obiect la care s-a fixat). când deşi elementele componente ale unui obiect perceput sunt recunoscute separat. R. precizia şi eficacitatea mişcărilor de urmărire vizuală şi a mişcărilor sacadate exploratorii tind să crească o dată cu vârsta mintală a individului deficient şi nu cu vârsta sa cronologică. caracterizat prin imposibilitatea bolnavului de a percepe stimulii vizuali periferici. Thomas – 1970) s-a constatat că cei cu boli psihice evită să exploreze vizual fotografiile de oameni.

oreionul. Cele mai frecvente cauze al hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada copilăriei: dopul de cerumen. În prima categorie (a cauzelor deficienţei de auz ereditare) includem posibilele anomalii cromozomiale transmise de la părinţi la copii. afecţiuni endocrine. ingerarea de substanţe toxice (de exemplu.. Pe baza studierii audiogramei se poate depista tipul deficienţei de auz şi se va urmări compensarea acolo unde este cazul. cauze prenatale – care intervin pe perioada sarcinii şi constau în maladii infecţioase ale gravidei. alcool). O persoană surdă (cofotică) este incapabilă de a procesa sau auzi sunete cu sau fără un aparat auditiv. expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici – exemplu. hemoragii. infecţii de diferite tipuri (pojarul. Termenul „pierdere de auz” sau „hipoacuzie” nu implică surditate totală (cofoza). c. în timp ce cauzele hipoacuziei neurosenzoriale la copii sunt: congenita. Hipoacuzia poate avea. anoxie sau asfixie albastră etc.După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm: hipoacuzia (diminuarea/degradarea auzului între 0-90 dB) şi surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB). În diagnosticarea handicapului de auz se foloseşte o tehnică cu grad ridicat de precizie: audiometria. în timp ce în a doua categorie (cauze ale deficienţei de auz dobândite) găsim trei tipuri de cauze: a. testul lui 9 . meningita sau tusea convulsivă). cauze perinatale (neonatale) – constând în leziuni anatomo-fiziologice în timpul naşterii. hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) şi hipoacuzie severă sau profundă ( între 60-90 dB). În jurul vârstei de 3 ani se pot utiliza unele teste de auz. la rândul ei. infecţiile urechii medii (otită medie). Ea constă în măsurarea acuităţii auditive separat pentru fiecare ureche în parte şi întocmirea audiogramei (grafic reprezentând comparativ acuitatea auditivă a ambelor urechi). tulburări ale metabolismului. incompatibilitatea factorului Rh (mamă – făt). hemoragii. în timp ce majoritatea hipoacuziilor sunt compensate cu mult succes folosind un aparat de auz. cum sunt testul lui Weber. cauze postnatale – de natură toxică sau traumatică (infecţii – otită.). accidente. stări distrofice. trauma acustică. lovituri la nivelul urechii.. Există cauze ale deficienţei de auz ereditare şi cauze ale deficienţei de auz dobândite. grade diferite de gravitate: hipoacuzie uşoară (pierdere de auz de 0-30 dB ). traumatisme fizice etc. muzică ascultată tare la căşti etc. b. care poate fi folosită după vârsta de 3 ani. rujeolă.

O asemenea metodologie vizează formarea comunicării verbale. de cultură. forma principală de învăţare trebuie să alterneze. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de percepţie de cele de transmisie şi ajută totodată. Limbajul mimicogesticular presupune un ansamblu de gesturi prin care se codifică cuvinte. pe dacti-leme. Pentru realizarea acestor deziderate. Pentru a oferi stimularea auditivă de care are nevoie acesta este indicat ca 10 . cât şi calitativ. folosind ca instrument de lucru diapazonul. litere şi stări de spirit. amplificarea sunetelor este cheia către comunicarea copilului cu hipoacuzie cu lumea înconjurătoare. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt: • realizarea demutizării. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul mimicogesticular la cel verbal. • conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul.Rinner şi testul lui Schwabach. Unele forme ale handicapului de auz pot determina şi o întârziere intelectuală. în funcţie de structura clasei de elevi învăţarea intelectuală şi învăţarea efectivă. şcolii şi cadrelor didactice le revine sarcina de a folosi o metodologie specifică pentru formarea comunicării verbale şi crearea posibilităţilor de învăţare a limbajului. Deficienţa de auz afectează într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. atât din punct de vedere cantitativ. imprimând caracter informativ şi formativ activităţii cu handicapaţii de auz. totuşi ea duce la instalarea mutităţii care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimicogesticulaţie. Se ştie că prin ea însăşi disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice. Spre deosebire de copilul surd. cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj. Dar la hipoacuzici şi la surdomuţii în curs de demutizare. într-o oarecare măsură. la depistarea unor forme de cofoză mixtă. de cunoştinţe. O dată cu asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surdomut şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţionalverbale şi se facilitează dobândirea de experienţe. a cărui recuperare se bazează aşadar pe demutizare. labiolectură şi.

achiziţiile mimicogestuale contribuie la fertilizarea învăţării limbajului oral. ei comunicând cu copilul lor mai ales prin labiolectură. opinii. La copilul handicapat de auz se constituie o a şasea conduită semiotică – limbajul mimico-gestual – care tinde să compenseze conduita de evocare verbală. Copilul surd dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. cu evoluţia limbajului intern sau cu problema psihologică a semnificaţiei în general. Trebuie subliniat că în cazul părinţilor surdovorbitori. ci doar va amplifica sunetele prea slabe pentru a fi auzite de copil. jocul simbolic. modalitatea de comunicare mimico-gestuală este extrem de redusă. Mai târziu. la copilul normal în al doilea an de viaţă: imitaţia amânată. Funcţia semiotică e ea însăşi o structură şi are o geneză proprie. Acest limbaj. Or. Bineînţeles că un aparat auditiv nu va face ca pierderea de auz a hipoacuzicului să dispară. 11 . cu demutizare avansată. Desigur. mai ales a celor cu studii medii sau superioare. imaginea grafică. le-a permis copiilor surzi să cunoască mediul înconjurător şi în acelaşi timp să exprime dorinţe. condiţia acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un stimulent adecvat. vin la şcoală cu un bagaj mai bogat de cunoştinţe decât cel al copiilor surzi din familiile de auzitori care n-au folosit limbajul gestual în comunicarea cu ei. Pentru a se realiza acest deziderat e absolut necesar ca elevii surzi să-şi formeze reprezentări interne consistente şi bine consolidate cu care să opereze pe plan interior. Se consideră că funcţia semiotică e alcătuită din cinci conduite semiotice ce apar oarecum spontan. cu geneza simbolului la copil. Este ştiut faptul că limbajul verbal se dezvoltă cu multă dificultate la elevii surzi pentru a deveni un instrument eficient de comunicare şi de cunoaştere. Fiind familiarizaţi cu deficienţa lor. imaginea mintală şi evocarea verbală. Limbajul mimico-gestual trebuie tratat în legătură cu funcţia semiotică. gânduri. Dezvoltarea limbajului verbal al copiilor auzitori din cadrul familiilor de surdovorbitori urmează evoluţia normală a copiilor din familiile de auzitori. S-a constatat că acei copii surzi proveniţi din părinţi surzi.protezarea auditivă să se realizeze imediat după punerea unui diagnostic timpuriu. aceşti surzi îl acceptă de timpuriu şi au mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială. folosit efectiv în comunicare. Importanta limbajului mimico-gestual pentru comunicarea dintre surzi.

diabetul etc. limbajul gestual dă impresia unei limbi abreviate mai extinsă sub unele aspecte (bogăţie de idei comunicate printr-un gest) şi mai redusă în altele. utilizarea tot mai rară a vorbirii articulate după ce elevii surzi intră în viaţa productivă şi folosirea preponderentă a limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale. cât şi pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii. Limbajul verbal are un grad înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte. Pot fi 12 . Comunicarea prin gesturi este faţă în faţă percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice şi expresive. Deficienţele fizice se constituie deci ca invalidităţi corporale care slăbesc puterea şi mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare. S-a observat o insuficienţă a limbajului gestual în comparaţie cu cel verbal. Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate. Gesticulaţia are o mai mare libertate de expresie. în forma şi funcţiile fizice ale organismului. Acelaşi volum de informaţie poate fi transportat în aproximativ acelaşi volum de timp convenţional. Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate). de obicei. Cauzele deficienţelor fizice şi psihomotorii se prezintă sub o mare varietate şi pot să afecteze în grade diferite organismul. cardiopatiile. ţinând cont de particularităţile lor specifice deosebite. În această categorie pot fi încadrate şi persoanele cu afecţiuni senzoriale (surzii şi orbii). gestul însă este strâns legat de concret. cu ambele forme de limbaj.acest nivel al reprezentărilor interne nu se poate realiza.) ce influenţează negativ capacitatea fizică a individului. localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale. în raport cu limba sonoră. modifică aspectul exterior. În ansamblu. el constituind baza de pornire pentru recuperarea deficientului de auz. care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului. Totuşi. este mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată. execuţia gesturilor necesită mai mult timp în medie decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor. În precizarea naturii raportului dintre gesturi şi cuvinte un rol mare îl joacă contextul în care se petrec evenimentele. reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului. la majoritatea elevilor surzi din cauza mai multor factori: motivaţia scăzută pentru vorbirea orală.

şi deficienţe accentuate care constau în modificări patologice ajunse într-un stadiu avansat de evoluţie – exemplu malformaţiile aparatului locomotor). Factorii determinanţi (declanşatori) sunt cei care prin apariţia şi acţiunea lor determină dezvoltarea deficienţelor fizice şi psihomotorii. deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice şi funcţionale staţionare sau cu evoluţie lentă. care interesează elementele proprii ale deficienţei şi cauze indirecte care produc o afecţiune sau o deficienţă morfologică sau funcţională. Ambele categorii mari de deficienţe pot fi subîmpărţite în funcţie de întinderea şi de profunzimea deficienţei în: deficienţe globale (generale sau de ansamblu) şi deficienţe parţiale (regionale. al originii. Frecvent se utilizează şi criteriul de împărţire a cauzelor în predispozante (favorizante) şi determinante (declanşatoare). alături de deficienţele senzoriale. segmentare sau locale).. gravitatea (deficienţe fizice uşoare. care se pot corecta destul de uşor şi total . deficienţe ale tegumentelor. lordoze. într-o proporţie mai mare sau mai mică. Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficienţe fizice) sunt în legătură cu ereditatea. după un prim criteriu. Astfel. deformaţii ale abdomenului. Deficienţele fizice sunt grupate. fixate definitiv. putând fi corectate. în timpul travaliului sau în perioada copilăriei. E. gâtul înclinat lateral sau înainte etc. iar cauzele externe sunt raportate la condiţiile de mediu. Cauzele interne sunt determinate de procesele de creştere şi de dezvoltare. de viaţă şi de educaţie ale individului. În funcţie de caracterul direct / indirect există cauze cu acţiune directă. toracelui etc. A doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele morfologice parţiale în care sunt 13 . organice şi psihice. de atitudine. foarte greu de corectat – şi deficienţe evolutive – care progresează sau regresează. localizarea şi efectele deficienţei (deficienţe morfologice şi deficienţe funcţionale. în categoria deficienţelor somatice sau biologice după mai multe criterii: prognosticul (evoluţia) deficienţei fizice (deficienţe neevolutive – statice. care se corectează parţial sau rămân nemodificate – exemplu: cifoze. cauzele pot fi împărţite în interne şi externe. mai uşor sau mai greu). ale musculaturii. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere. cu influenţele nocive pe care le suferă organismul fătului în viaţa intrauterină etc. oaselor sau articulaţiilor.sistematizate după diferite criterii în mai multe categorii. de nutriţie. de natura funcţiilor somatice. Ei pot acţiona în perioada intrauterină.exemplu: deficienţa cifotică.

acu-punctură etc. Pe lângă terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup – cu grup suportiv). Copilul hiperkinetic. violent se situează la polul opus copilului paralitic. în funcţie de grupa de vârstă şi de tipul handicapului. în recuperarea deficienţilor fizic se apelează cu precădere la corectarea deficienţei (acolo unde se poate) prin exerciţii de gimnastică. Importante sunt şi reacţiile copilului la boală şi mai ales la durere. în funcţie de tipul de deficienţă fizică sau psihomotorie. reflexoterapie. examene medicale periodice ale gravidei şi copilului. Privind recuperarea deficienţelor fizice. de echilibru. ci echilibrează concomitent funcţiile fiecărui organ. aprovizionarea cu apă. deficienţe ale gâtului. la care se adaugă şi cele cu caracter terţiar care împiedică transformarea unei incapacităţi în handicap (incluse în programele de readaptare a copilului / adultului cu deficienţă). de vârsta persoanei respective. supravegherea regimului nutriţional etc. prin kinetoterapie. Aşadar. Acest impact este diferit. asanarea solului. apatic. influenţează nu numai forma şi structura ţesuturilor corpului omenesc. Atunci când există deja o deficienţă motorie (fizică) demersul corector debutează prin evaluarea potenţialului psihomotor al copilului. ale feţei. înţepenit. Recuperarea fizică – exerciţiul fizic – folosită în scop profilactic. de coordonare a mişcărilor) şi deficienţe ale marilor aparate şi funcţiuni ale organismului (exemplu ale aparatului respirator). izolat. implicit şi educaţia familiei lui. ale abdomenului etc. Vorbirea hiper- 14 . trebuie avut în vedere faptul că înainte de a corecta / trata o deficienţă fizică este bine să prevenim apariţia ei prin măsuri de îngrijire primară şi secundară (exemplu vaccinări – împotriva bolilor transmisibile.incluse: deficienţe ale capului. tulburările de mers. de ritm. fizioterapie. pentru ca ulterior importantă să fie educaţia copilului deficient fizic. de potenţialul ei fizic şi psihic se va proceda la o modalitate sau alta de intervenţie de tip recuperator. dar mai ales corectiv. Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante şi sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). trunchiului / toracelui. realizând o stare de sinergie şi de solidaritate funcţională. agitat. A doua mare clasă de deficienţe fizice este reprezentată de deficienţele funcţionale în care includem: deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme şi grade de paralizii. În cadrul aspectelor de consiliere psihologică trebuie să abordăm şi problema impactului psihologic al deficienţei fizice asupra copilului.).

ia proporţii care depăşesc normalul. cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acţiuni). bazate pe stimulare intensă. iar stimularea senzorială. ce implică tulburări în sfera emoţional-volitivă. situaţii bine definite. a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă 15 . clară. Un exerciţiu util şi eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (exemplu: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de paşi într-o direcţie şi apoi trebuie să refacă forma traseului ca în oglindă în direcţia opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziţii pronunţate în ordine firească. cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi şi pe coate şi izbindu-şi fruntea de saltea sau de podea. se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). fie el lateral. obiceiuri bizare. El are nevoie de un mediu armonios. Este necesar să întărim la acest copil detaşarea şi prudenţa. se poate remarca totuşi un anumit grad de deteriorare cognitivă. ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-sau postnatale. Somnul poate fi şi el tulburat. mai ales noi (aşadar. în picioare sau aşezat. În mod obişnuit. dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. Hiperkineticul se distinge de asemenea printr-o lipsă de concentrare a atenţiei. neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobişnuit la acest copil. Deşi facultăţile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate. zbucium fără rost. metodele educative moderne. frontal. constantă. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. capricii alimentare. Esenţiale sunt dragostea şi grija părintească. îmbrăcând variate forme. care să-i ofere stabilitate. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic. el putând fi uşor de distras de la o activitate sau preocupare. O altă caracteristică prezentă este legănatul.kineticului poate fi normală. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educaţiei lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spaţiu şi de posibilităţi reale pentru a-şi descărca energia şi forţa fizică. care trebuie menţinute chiar şi atunci când situaţia impune îndepărtarea temporară a copilului. să nu-l expunem la foarte mulţi stimuli. apropindu-se de obsesie. mişcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate. aşa cum pot apărea şi probleme de alimentaţie. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinereţe. apoi inversate).

modificări la nivelul relaţiilor afective. supravegherea copiilor de către părinţi este mai strictă. existenţa contrarietăţilor Eu-lui. Totuşi s-au făcut studii pe adolescenţi şi copii (vezi I. poate şi pentru că. în timp ce. egocentrism ridicat. Nu există în literatura ştiinţifică suficient de multe date calculate pe întreaga populaţiei infantilă a ţării pe sexe. spre deosebire de mediul urban. Străchinaru. Străchinaru sau R. dându-le astfel ocupaţii precise de la o vârstă fragedă. traumatismele craniocerebrale şi oligofreniile). Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia. acest mare şi grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar diverse forme de dispersie. Putem afirma că adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament îşi dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice. Aceste devieri de conduită sunt aşadar nu doar abateri de la normele stării de sănătate. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată şi săracă în privinţa structurării conţinutului ei. în timp ce altele indică preponderenţa 9/1). perturbările de apărare. puternice sentimente de devalorizare. deformarea conceptului de libertate. pe vârste. de variate şi de complexe. denigrarea sentimentelor umanitare. Ca răspândire teritorială.(I. slabă consistenţă şi echilibru intern. ci şi de la normele morale. distribuţia tulburărilor de comportament se exprimă în favoarea băieţilor faţă de fete (unele studii arată un procent de 2 ori mai mari la băieţi. Răşcanu) care au arătat că pe sexe. pentru a putea afirma care este în România frecvenţa acestor tulburări de comportament. 16 . curba frecvenţei cazurilor este mai accentuată între 7-15 ani. tulburări de cunoaştere. psihoza maniaco-depresivă şi aspectele reactive ale nevrozei). boli psihice ale minorilor (schizofrenia. perturbarea sentimentelor de culpabilitate. de injustiţie. diferenţa dintre mediul urban şi cel rural este cu mult în favoarea primului (de 4 ori mai mare fiind procentul de copii / adolescenţi cu tulburări de comportament la oraş). diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale. Cauzele incriminatorii pentru apariţia tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase. continuă. vârste şi mediu social. 1994). aceştia din urmă antrenându-şi copiii în munci productive. cauze genetice (anumite aberaţii cromozomiale transmise de la părinţi la copii). alterarea relaţionării cu persoanele iubite. scăderea pragului de toleranţă la frustraţie. la sate. cu daune resimţite în raporturile sociale normale.

instabilitatea. fuga şi vagabondajul. cu o imagine de sine neformată încă sau deformată în sensul subestimării de sine. a posibilităţilor de influenţare a familiei lui. ieşite din comun. absenţa unuia dintre părinţi. impulsivitatea. În funcţie de simptome se pot utiliza şi alte medicamente ca neurolepticele. alcoolismul şi dependenţa de drog. fapt care. divorţul etc. realizare rapidă. Profilaxia. cu minim de efort şi spre atitudini şi comportamente şocante. pot fi influenţate de medicaţia psihotropă. implică o serie de aspecte de intervenţie la nivelul structurii şi relaţiilor familiale ale copilului sau adolescentului.).particularităţi ale mediului înconjurător (exemplu neînţelegerile intrafamiliale. 17 . devierile sexuale. În cazul majorităţii tulburărilor de comportament se utilizează terapia de tip psihologic. disocierea grupului familial prin boli cronice grave. cu atât mai eficientă cu cât este aplicată mai de timpuriu copilului sau adolescentului cu probleme. irascibilitatea. în afara acţiunii lor propriu-zise. psihotropele sporind întotdeauna permeabilitatea psihică şi oferind o mai bună inducţie abordărilor psihoterapeutice şi o mai mare deschidere spre mijloacele psihosocioterapeutice. omuciderea. uşor sugestionabilă şi influenţabilă. Tratamentul medicamentos este prescris de medic în funcţie de natura nosologică şi clinică a tulburărilor de comportament. incendierile voluntare. Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna. Datorită randamentului activităţii prin efectele secundare pe care le produce acest tratament. practic. spectaculoase în sine). imatură. Tratamentul psihotrop efectuat în clinicile de psihiatrie este rezervat mai ales unor faze acute de decompensare comportamentală. se realizează cu foarte mari dificultăţi. particularităţi de personalitate (o structură de personalitate dezechilibrată. O primă măsură este aceea a sfatului genetic acordat persoanelor predispuse sau care prezintă trăsături de personalitate evident anormale şi care trăiesc într-un mediu familial deficitar în ideea de a nu avea copii. Unele trăsături psihopatice şi în special reacţiile de tip excitabil. a problemelor general educative ca şi a celor psiho-pedagogice. de stadiul evolutiv şi de vârsta pacienţilor. eşecul şcolar. autopuniţia (autopedepsirea). cu o slăbiciune / înclinaţie spre ascensiune. furtul. Înainte de a interveni pentru a corecta o tulburare de comportament se va urmări prevenirea instalării ei. suicidul şi tentativa de suicid. alături de mijloacele medicale. sedativele sau tranchilizantele. se impune totodată luarea altor măsuri de ordin psihosocioterapeutic.

Dizartria se manifestă printr-o vorbire confuză. bradilalia. constând în pronunţarea nazonată a sunetelor. Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare.). psiho-sociale. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen şi retardul sau întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii) şi tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice (dislogii. potrivit căreia există: tulburări ale pronunţiei (dislalie. tulburări ale limbajului citit – scris (tulburări totale – agrafia şi alexia şi tulburări parţiale – disgrafia şi dislexia). 1975). acestea din urmă reprezintă variaţii în limitele normalului ale limbajului. Există cauze ale tulburărilor de limbaj care pot acţiona în timpul sarcinii (exemplu diferitele intoxicaţii şi infecţii. Guţu. Verza (1982). Rinolalia (în popor numită „fonfăială”. Handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala.Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunţarea 18 . lingvistic. alalia). atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii.). Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale. care duc la leziuni ale sistemului nervos central. ecolalii. bradifazii). tulburări pe bază de coree). clasificare care ţine seama de mai multe criterii în acelaşi timp: anatomo–fiziologic. de la manifestările verbale tipizate. în timpul naşterii sau după naştere. aftongia. ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale. etiologic. disritmică. sarcină toxică. cu vărsături şi leşinuri dese. alte cauze). jargonofazii. disfonia. hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc. dizartrie). O clasificare a tulburărilor de limbaj este cea elaborată de E. standardizat. disfonică. cauze care acţionează după naştere (post-natale) (organice. psiho-neurologice. asfixierile. bolile infecţioase ale gravidei etc. logonevroza. adică vorbire pe nas) este o formă a dislaliei. tahilalia. în timpul naşterii (naşterile grele şi prelungite. funcţionale. unanim acceptate în limba uzuală. tulburări de voce (afonia. se situează în domeniul tulburărilor de pronunţie. începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă (M. de aceea se mai numeşte şi dislalie „organică”. rinolalie. simptomatologic şi psihologic. tulburări polimorte de limbaj (afazia. dintre care dislalia („pelticia” în popor) este cea mai frecventă şi reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. fonastenia).

care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. substituiri de cuvinte. care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii. (E. neînţelegerea completă a celor citite sau scrise etc. sau apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator. vocea răguşită. sintagme. De fapt bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii şi constă în repetarea unor silabe la începutul şi mijlocul cuvântului. sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a individului. 1983. Tulburările vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea.neclară. Stănică. Tulburările de limbaj scris – citit sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de scris-citit. mimicii. urmate de dificulăţi în articularea unor cuvinte”. silabelor şi cuvintelor. cele mai frecvente fiind: vocea de cap. Aftongia ia naştere atunci când. dyslexia) şi 19 . o modificare a atitudinii faţă de vorbire. încetinită. de lungă durată. Verza. inversiuni. a unei preocupări exagerate faţă de propria vorbire. vocea gravă. în timp ce bradilalia se manifestă printr-o vorbire rară. 1997). E. încordării. C. Stănică şi E. a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii. se produce un spasm tonic. fonastenia etc.58). înălţimea. de mediul înconjurător şi o prezenţă a spasmelor. timbrul şi rezonanţa sunetelor. vocea oscilantă. lentă. deformări de litere. cu hiperexcitabilitate. Tulburările de scris-citit se pot clasifica în: parţiale (disgrafia. a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente intre grafemele şi literele asemănătoare. omisiuni precipitate. mai ales în public sau în condiţii de stres emoţional). pe lângă o repetare a sunetelor. a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii. Logonevroza este o altă tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii şi presupune. a modificărilor morfo-funcţionale de la nivelul sistemului nervos central. cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie. repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme. adăugiri. iar tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor fonoarticulatori. p. cu exagerări maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. de batere a tactului pe loc. cu pauze între acestea. Tahilalia este caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă şi care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasă. afonia. Vrăşmaş definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifestă prin „dezordini intermitente ale pronunţiei. (C. Caracteristică acestei tulburări este logofobia (teama crescută de a vorbi. în muşchii limbii. Vrăsmăs.

cu toate că nu există dificultăţi de ordin senzorial sau de intelect mari care să împiedice însuşirea limbajului de către copil. înseamnă „sine însuşi”) reprezintă o închidere în sine a persoanei ducând la o desprindere a acesteia de realitate şi la o intensificare a vieţii sale imaginative. însuşirilor şi funcţiilor psihice. Autismul („autos” → gr. Tulburările de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: mutismul electiv. precum şi disfuncţionalităţi ale proceselor. consecutive una celeilalte. Tulburări de limbaj cu substrat neurologic sunt de două tipuri: alalia şi afazia. Polihandicapul reprezintă o asociere de două sau mai multe handicapuri la una şi aceeaşi persoană. cele două deficienţe fiind. a unor discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare. psihogen sau voluntar şi întârzierile în apariţia şi dezvoltarea limbajului. În corectarea acestor deficienţe de limbaj se utilizează două categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei. Cele mai importante şi grave în acelaşi timp polihandicapuri sunt autismul şi surdocecitatea. a unor tulburări acţionale şi comportamentale. educarea auzului fonematic şi educarea personalităţii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj). 20 . de regulă. verbalizările şi inversarea pronumelor („tu” în loc de „eu”). Putând apărea foarte de timpuriu (înaintea vârstei de 2 ½ ani) şi fiind mai frecvent la băieţi decât la fete (de 2 până la 4 ori mai mult) acest polihandicap presupune o serie de caracteristici specifice: existenţa unor dificultăţi de limbaj şi de comunicare. Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare. prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din naştere. iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoană care înainte avea comportament verbal normal. dezvoltarea paradoxală pe diferite paliere (exemplu: învaţă uşor să facă înmulţiri. existând o discrepanţă între posedarea vocabularului şi abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială. Specifice acestui polihandicap sunt dificultăţile perceptuale (exemplu: lipsa reacţiilor la stimuli foarte puternici. atracţia pentru obiecte / stimuli nerelevanţi pentru un copil normal).totale (agrafia şi alexia). iar alte metode sunt specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte. limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic şi o structură gramaticală imatură. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir. a unor deficienţe perceptuale şi relaţionale. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată.

) iau drept origine a sindromului autist exteriorul. La autist. a „masajului sugarului”. mediul. Mahler.) susţin interpretarea autismului ca retragere a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece. pe fondul unor recompensări şi pedepse aplicate repetitiv copilului de către adult. vârsta copilului. kinestezică. Teoriile comportamentale (Fester. ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător. Tustin etc. Pentru tratarea autismului trebuie cunoscută evoluţia lui. În abordarea recuperatorie a cazurilor de autism există mai multe modalităţi de intervenţie: abordarea psihomedicală (tratamentul fiind axat pe diminuarea anxietăţii şi a agitaţiei copilului autist şi bazat pe folosirea chimioterapiei. Bender. L. J. polihandicapul luând naştere dintr-un şir de comportamente învăţate. Rimland etc. vizuală). imaturitate afectivă). autis-mul apare ca rezultat al unui defect înnăscut sau precoce achiziţionat în echipamentul biologic al copilului. Etiologia autismului a stârnit serioase controverse între partizanii organogenezei şi cei ai psihogenezei. aplicată atât copiilor autişti – sistem întărire – stingere – pedepsire. întreaga activitate psihică presupune disfuncţionalităţi. auditivă. în fapt geneza acestui polihandicap fiind multifactorială. cauza fiind reprezentată de carenţele educaţionale şi afective ale copilului. Van Krevelen. Cercetările recente arată totuşi că nu se poate stabili o legătură absolută între autismul infantil şi comportamentul părinţilor. depistarea precoce a semnelor specifice acestei polideficienţe etc. etiologia polihandicapului. Bettlheim. prognosticul. cognitiv (anomalii în dezvoltarea aptitudinilor cognitive) etc. deschis la nevoile copilului.).dar nu poate să numere până la 10). precum şi factorii care-l influenţează (QI – coeficientul de inteligenţă al copilului. Teoriile psihogene (B. tulburările acţionale şi comportamentale (stereotipii – gestuale sau sub forma activităţilor repetitive – comportamente de automutilare şi de autostimulare – tactilă. cât şi părinţilor lor – aceştia învăţând să fie 21 . M. a electroşocurilor – de către unii psihiatrii – tehnică puternic combătută astăzi. cu origine în masajul indian). K. acestea manifestându-se la nivel afectiv-motivaţional (lipsă de interes pentru contact social sau pentru trăirile celor din jur.) analizează autismul ca rezultat al unor disfuncţii de natură biochimică sau de dezvoltare insuficientă a creierului. abordarea psihologică a autismului (cu variantele ei: psihodinamică – presupunând îndepărtarea copilului de acasă şi plasarea lui într-un alt mediu. metoda comportamentală. Potrivit acestor abordări. unde va întâlni un consultant – „mama” înţelegător şi de încredere. Wing etc. Teoriile organogenetice (A.

Nevăzători. Damaschin. Copilul deficient mintal. surdocecitatea presupune lezarea celor trei canale de comunicare a individului cu mediul: văzul. deprinderi de viaţă elementare etc. căpătarea autonomiei personale.). există şi alte strategii de tratament. Recuperarea în cazul surdocecităţii urmăreşte învăţarea copilului să-şi folosească vederea-auzul reziduale (acolo unde există potenţial) şi să-şi dezvolte deprinderile motorii esenţiale. 2006. dificultăţi şi întârzieri în învăţarea deprinderilor de igienă corporală. este însă o deficienţă multisenzorială. Ciumăgeanu. Avramescu. focalizate pe atingerea următoarelor obiective: stimularea dezvoltării normale a copilului autist. 3. D. jocul fiind poate fi cel mai eficient mijloc de intervenţie recuperatorie în cazul autismului. Defectologia. dialogul cu copilul cu surdocecitate trebuind să se realizeze constant şi cât mai adecvat cu putinţă. comportamente distructive etc. Surdocecitatea. Teoria şi practica compensaţiei. dezvoltarea cognitivă pe fondul reducerii rigidităţii şi înlăturării sau reducerii problemelor de comportament non-specifice (de somn. precum şi perturbări în sfera socio-afectivă şi cea cognitivă. P. D. potenţial furnizor de resurse pozitive pentru copil. accese de furie. creşterea calităţii relaţiilor sale sociale. orbi-surdomuţi. D. de nutriţie. 1980. ce presupune plasarea autistului într-un mediu cald. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Bucureşti. Pentru a atinge aceste scopuri este necesară dezvoltarea jocului la aceşti copii cu polideficienţă. Defectologie şi logopedie. Editura Facla. polihandicap ca şi autismul. Bucureşti. Timişoara. auzul şi canalul verbal. Editura Didactică şi Pedagogică. dezvoltarea motricităţii lui. angoase.terapeuţi pentru proprii copii şi metoda existenţial-umanistă. Persoanele cu acest polihandicap au un anumit grad de deficienţă în folosirea simţurilor de distanţă (de telerecepţie). 22 . dezvoltarea limbajului etc. ambliopi. 2. În afara acestor abordări mari în tratarea autismului. Arcan. constând în coexistenţa la aceeaşi persoană a două sau mai multe tipuri de deficienţe de ordin senzorial (de văz şi de auz). Alte caracteristici posibile sunt: acţiunile negative şi contrareacţiile. sunt frecvent frustrate şi au comportamente de tip indisciplină. modalităţi eficiente de comunicare. Pentru aceasta este necesar un mediu stimulativ-reacţional şi nu unul dirijat. Aşadar. comportamentele de tip autostimulare etc. M. 1973. un prag scăzut de tolerare a senzaţiilor tactile. Editura Fundaţiei România de Mâine.

relaţionării şi conduitei pacienţilor psihiatrici. dr. relaţia medic-pacient. ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară.PSIHOLOGIE MEDICALĂ Prof. psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. Florin TUDOSE Obiective Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice. faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii. obiect. Încercând să simplifice domeniul de definiţie. conţinut. atât ale individului bolnav. cât şi ale celui sănătos. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări. interrelaţii Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală. a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice. I. univ. Psihologia medicală: definiţie. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE 1. psihologia profesiunii medicale. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele „psihologie medicală” şi „psihologie clinică” credem că fără a fi similare. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli. acest lucru incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria profesiune. Huber W. abilitarea în vederea diagnosticării lor. 1 . a semnificaţiei psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării.

etologia. Normalul este deci un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi cercetare cum ar fi: psihopatologia. ceea ce se află chiar în mijloc. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi face un schimb continuu de informaţii. psihologia holistică şi antropologia. sociologia. adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta. De asemenea. 2. ca toată lumea). psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. nici la stânga. Psihologia medicală este legată de: • Psihologia socială • Psihologiei diferenţiale • Psihologia morală Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice • Psihiatria • Psihoneurofiziologia • Psihofarmacologia • Psihopatologia • Psihosomatica II. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare. Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi. cronobiologia. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE. psihanaliza şi psihologia dinamică. aspectele legate de psihologia dezvoltării.Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută. psihologia experimentală şi neurofiziologia. MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept). variabilă de la un mediu sociocultural la 2 . aspectele legate de personalitate. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune relativă.

în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză. iar ambele extreme. individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N. cu atât apare ca fiind mai anormal. 1. adică sănătatea. Normalitatea ca valoare medie Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală. Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent. Normalitatea. iar anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă. normalitatea ca valoare medie. normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum. Normalitate şi sănătate Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională. pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. mai îndepărtat de media statistică. cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. ca deviante. dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale.altul şi în plus face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos. în istoria sa vitală. dar. o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale. 2. normalitatea ca proces. iar cu cât este mai rar. 1995). aflaţi în echilibru dinamic. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii. deşi acestea sunt unice. Deşi 3 . normalitatea ideală. de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate. ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale. cu atât poate fi considerat mai „normal”. nealterat funcţional şi morfologic. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate. psihologice şi sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului. au domenii de definiţie şi de descriere.

III. Luând în considerare această definiţie.). normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult. Desigur. le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative. schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii.a. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. ADAPTARE ŞI STRES Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporalbiologic şi psihic conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului. prescriptive. 3. normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. cât şi comunitar. a conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei. 4. statal. cât şi în perspectiva externă.) care reflectă măsura în care un organism. ale sexului). un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte.acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: 4 . SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. o persoană. ale vârstei. a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret. cu cât ea variază mult în funcţie de contextul sociocultural istoric şi geografic (etnic. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie. religios ş. Normalitatea ca proces Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. comunitar. Cu alte cuvinte. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K. nu este suficient de operant pentru medicină. Normalitatea ca utopie În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual.

axiologică şi socială. Sensul este important în perspectivă calitativă. Delay J. ci şi sociale. mental şi social. dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa. boala. în instituirea progresului. spre dizarmonie. În acest sens. psihologică. Apare deci evident. Anormalitate şi boală Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale. Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii. destructurare. 1.„o stare completă de bine din punct de vedere psihic. Invers. dezadaptarea. dezorganizare. epistemologice şi dinamice. antropologic. să implice nu numai corelaţii biologice. psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică. Boala umană se caracterizează. în zona pozitivă se află persoanele excepţionale. spre minus. trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea). 2. o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic. şi Pichot P. culturale. involuţia. consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei. patologia. Conceptul de boală psihică Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală. ca analiza normalităţii psihice. Astfel. în general. spre deficit funcţional şi de performanţă. geniile. Este o stare de armonie. a psihismului văzut cu un „multiplex”. moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării grave. 5 . prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ. şi nu neapărat în absenţa durerii”. care joacă un rol creator în istoria omenirii.

adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om. Despre conceptul de adaptare Prezentă la orice formă de psihism. Într-o scurtă perioadă de timp.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare.3. În acest sens. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile. adaptarea ne protejează prin: a. se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare eficientă. c. care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. Conceptul de stres Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele patru decade. menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). ambele cu evidente implicaţii adaptative. conceptul va fi folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi. depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi. fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei. de asemenea. rezultanta acestei relaţii. cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”. Pornind de la acest concept. Pentru J. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme. definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres. după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic. Adaptarea. pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea. este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J. 4. Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv. organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. Selye H. În acord cu Pearlin şi Schooler (1978). b. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat. Piaget. în practica şi teoria medicală 6 . În 1937.

care determina o reacţie de adaptare nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea. Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele exterioare (ex. din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi stresori: – cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele. nefiind obligatorii numai stimulii psihici. Conceptul de stres. Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic.a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de stres implică atât componente fiziologice. boală.” Selye H. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului. pornind de la această definiţie.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice asociate cu etiologia. ideile. Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau 7 . în timp ce Spinoza considera că „mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. formulează una dintre cele mai remarcabile definiţii ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic. Agenţii stresori capabili să declanşeze un stres psihic sunt de natură variată. introdus de Selye H. a privit stresul din punct de vedere fiziologic. declanşarea şi întreţinerea bolilor. (1967) „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”. Agenţii din această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. procesele gândirii. – cei senzoriali externi. factorii favorizanţi. În stresul psihic. recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare „actuale” sau „în perspectivă” pentru indivizii agresionaţi. stil de viaţă şi pattern comportamental. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect. Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. Roger Guillemin. cât şi psihologice (emoţionale). – parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute precum „noutatea” şi „bruscheţea” cu care se acţionează. principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ.

relativă a stresului. Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii. afectivitate. dorinţe. Personalitatea şi ciclurile vieţii O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă. indiferent). după Erikson. ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică. cognitive şi atitudinale ale individului. în termeni de concordant. Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară. IV. Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori. fie că este vorba de crize de dezvoltare. latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului. de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive. 1. Ea conţine opt grupe mari. nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate – necontrolabilitate. notate A-H. Tucicov-Bogdan A. raportul sau cu etapa de viaţă a subiectului (ciclul vieţii. latura proiectivă (trebuinţe. latura efectorie sau instrumentală (deprinderi. idealuri). capacitate. răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului „obişnuit”. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali.). aptitudini). şi ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale 8 . aspiraţii. reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific. unitară şi individualizată a însuşirilor psihologice. la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. priceperi. structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc. deosebindune unul de altul. tendinţe. motivaţie). neconcordant. scopuri. latura dinamic-energetică (temperament. exprimat constant prin conduită şi caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P.). descrie sub aspect structuraldinamic şi acţional următoarele componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare cognitivă.

ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe. Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu ciclurile vieţii. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize. Termenul de ciclu al vieţii. un complex de trăsături sau o criză specifică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia. concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. vulnerabilizând deci persoana. pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. de adaptare la solicitările în permanentă schimbare din mediul social. şi anume în mod specific cu „crizele” din evoluţia ciclului vieţii din concepţia epigenetică a lui Erikson E. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii. descris pentru prima dată de Erikson E. social şi chiar fizic. în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. life cycle – s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei perioade de viaţă. O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic. parcurse până la momentul analizei psihopatologiei reactive survenite. chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii. modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv. cât şi de cele ce o vor urma. cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare. ce o distinge atât de etapele anterioare.personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi. esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman. care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător. demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane. infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte. emoţional. Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut. 9 .

Există suficiente dovezi că un mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare. 10 . se dezvoltă în persoană o parte pozitivă. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes. epocă etc. În concepţia epigenetică. ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea sistemului nervos central. menţionându-se caracterul dominant sau criza specifică de maturitate. după cum urmează. Etapele ciclului vieţii Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. precum şi analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat cu succes. unul pozitiv sau sănătos. Astfel devine posibil să se stabilească moduri specifice de adaptare. accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare. eră. de funcţionare în finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. Succesiunea etapelor nu se face automat. dar utilizând în general termeni congruenţi: etapă. c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/vinovăţie. cât şi negative. Cele opt etape au atât aspecte pozitive. stadiu. şi unul negativ sau nesănătos. e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/confuzie de rol. perseverenţă/inferioritate. interval. d) stadiul de latenţă: hărnicie. care apare specific în timpul fiecărei etape: a) etapa oral-senzorială: încredere/neîncredere. În fiecare stagiu există o criză şi o dezvoltare unică. 2. fiecare etapă are propriile caracteristici. în orice caz un mediu nefavorabil. Fiecare etapă are două rezultate posibile.Variatele teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal. neexistând un vocabular standard. superior. În împrejurări ideale. criza este rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel. b) etapa muscular-anală: autonomie/ruşine şi nesiguranţă. Succesiunea etapelor este expusă pe scurt. cât şi de experienţa de viaţă. şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel. au crize emoţionale specifice şi sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici mediului în care trăieşte persoana. stimulator.

De fapt. Boala psihică ar întrerupe acest proces. Cu alte cuvinte. h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/disperare. − perioada micii copilării. 3.. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă a Eului. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii: • Sentimentul conştiinţei activităţii. Aceasta este rezumată în sintagma „Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. în orice moment. numit de K. Jaspers „Ichbewusstsein” (conştiinţa identităţii personale). Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut. înainte şi după acest moment”. care se extind dincolo de perioada adultului tânăr până la bătrâneţe. • conştiinţă a unităţii. g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/stagnare. trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi. Pentru Erikson E. conştiinţa egoului este mai întâi „experimentată ca o activitate originală noncomparabilă”. Sintagma explicativă ar putea fi: „Eu sunt acelaşi. Fenomenul complex. pe de altă parte. ştiu că sunt o persoană şi numai una. când copilul începe să meargă. creaţie şi integritate. medie şi tardivă (bătrâneţea). – adolescenţa timpurie. sunt descrise următoarele etape: − perioada de nou-născut. • Conştiinţa identităţii. deci nu sunt acelaşi numai într-un 11 . − perioada preşcolară.f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/izolare. Jung susţine existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare. „Sensul personal al vieţii” Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. K. dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Cele cinci stadii psihosociale ale copilăriei: intimitate. În ordine cronologică. − perioada şcolară sau anii de mijloc. G. l-ar bloca sau ar provoca regresie. punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice.

putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii. alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale personalităţii. aşa cum au încercat unii să demonstreze. Cele două componente ale cuplului patogenic. pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică. 4. De fapt.anumit moment. chiar dacă este una supărătoare. Boală şi personalitate Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. aceasta este şi marea dificultate. certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele ale altora. care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. • Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. Şi asta pentru că. în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii). În timpul acestei perioade. dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului (personalitatea). jenantă. iar în procese. • Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. Aceasta nu înseamnă. interdependenţelor. Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii. Cu alte cuvinte. dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Acest nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora. ce rămâne constant în timp. în psihiatrie existenţa bolnavilor şi nu a bolilor este definitorie. ci şi după ce timpul a mai trecut. că bolile nu 12 . spre exemplu. Cu alte cuvinte. dacă această funcţie „lucrează” normal. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului. Ea va fi cea care va da nota particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. Cu această subfuncţie. ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de identitate specific. terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere. Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică. o face greu descriptibilă şi practic imposibil de cunoscut în intimitatea ei. complexitatea retroacţiunilor.

o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. antisocială. histrionică. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă. 6. furia. indignarea. atunci acestea trebuie corectate. dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură. lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient.există. în special indivizii obsesiv-compulsivi. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive. Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul intern. Dacă există probleme reale. mai frecvent. ci asigură o structură de siguranţă pentru pacient. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea clinică a tulburărilor mintale. este esenţial să se aibă în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. 5. că nu asistăm decât la o boală unică. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline. care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare. şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă. psihotică sau. Personalitate şi adaptare De-a lungul istoriei psihologiei. deseori au crescute anxietatea. Totuşi. reducerea problemelor afective ale pacientului. demenţială. indiferent de intensitatea lor nevrotică. şi de ce nu. Oferirea pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice pot scădea anxietatea şi revendicativitatea. şi ca urmare a acestei schimbări. structură şi un mediu limitat. pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afişate. mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate constituie baza pentru modelarea şi 13 . Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului.

o ruptură mai mult sau mai puţin brutală. orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o modificare importantă. V. Un eveniment are. 1959). – Control (Rotter. Un eveniment este. 1977. EVENIMENT DE VIAŢĂ. dar şi psihiatri. Dintre trăsăturile de personalitate ei au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura. 1979. – Rezistenţa (Kobasa. 1982). într-un fel. studiul a fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar. cu alte cuvinte. 1979).adaptarea umană. pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen. este. VULNERABILITATE. publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării evenimentelor reprezentative. deci. În toate aceste domenii. 1984). factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric. o discontinuitate. 1966. psihologi şi epidemiologi. 1982. 1988. atitudini faţă de boala psihică. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai bolii. La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. care a elaborat atât studii teoretice. la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi. 14 . un caracter de „exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul. în special în America. CONFLICT ŞI CRIZĂ 1. – Competenţa (White. în cursul vieţii de fiecare zi. şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în geneza bolilor psihice. Waltz şi Gough. unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în determinarea comportamentului. Ulterior a apărut o bogată literatură. Phares. dar trebuie în acelaşi timp să capete un sens în istoria individuală. cât şi cercetare concretă. 2. Natura evenimentului Adolph Meyer deschide calea.

În cazul în care evenimentul are loc. întrucât persoana are ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii. 1985). o serie de neplăceri. indiferent de tipurile de indici utilizaţi. Dar care este. În primul rând. un student cade la un examen considerat uşor etc. deşi căsătoria era anunţată. a căror viaţă e plină de schimbări. fără să se excludă neapărat. natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile sunt numeroase. contrar celor postulate în prima fază a cercetărilor. ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. în versiunea originală a lui Holmes şi Rahe. indubitabil. Uneori. pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu. Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine. aceste liste de evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. ating scoruri înalte. de diagnosticele tradiţionale de depresie. Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. 15 . precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste. Dar tinerii adulţi. pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview (Dohrenwen B şi colab. indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice. Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice. O maladie cronică gravă.). 1978). Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. Evenimentul provoacă. în special în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab. de asemenea.Listele utilizate au ajuns rapid la 43. un adolescent care încearcă să împiedice separarea părinţilor). vor duce la stări depresive. a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. oare. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu. Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală.. 3. un logodnic rupe logodna. Contextul evenimentului Evenimentele joacă deci. care mai devreme sau mai târziu. în pofida expectaţiilor fireşti. schizofrenie. cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite. un rol important în etiologia tulburărilor psihice..

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de „neajutorare dobândită” au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv. Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala, şomajul etc. 4. Constrângerile – rolul şi natura lor Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă. De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului: • Constrângerile datoriei • Conflicte interpersonale • Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale • Înţepenirea în rol • Schimbarea rolurilor • Restructurarea rolurilor
16

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici mai mult nici mai puţin un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă, şi care nu este eficace decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi postnatală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa suportului social. M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea psihopatologică. 6. Suport social Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de apariţie a bolilor psihice. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
17

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau interni. Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi: 1. Restaurarea homeostaziei psihice; 2. Reducerea unui conflict intrapsihic; 3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale; 4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi. În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine. Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul), Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
18

VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune. În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”. Fereastra de comunicare DONA reprezintă un concept al modului în care se derulează relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D DESCHISĂ INTERACŢIUNE Zona A ASCUNSĂ INTIMITATE Zona O OARBĂ VULNERABILITATE ZONA N NECUNOSCUTĂ DEZVĂLUIRE

• Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. o Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi. • Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. o Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. o De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
19

• Zona N este zona activităţii necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. o Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de fapt din totdeauna. o Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment critic. • Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către sine, dar ascuns celorlalţi. o Acest „pătrat” se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod prea evident să o obţină. 2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire. Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi trăirii ei. 3.Calităţi terapeutice esenţiale Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
20

4. Modele ale relaţiei medic-pacient Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi. Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc (socio-familiar). 5. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv. Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte importante personalităţi, autorităţi. Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale demonstrabile, rămân în
21

evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale. Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este prezenţa simptomelor fizice. 1990). în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski. În contrast cu simularea. agravării sau menţinerii ei. de efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). Kirmayer. care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne. dar care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale. • hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă. 1982. 1968. simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele somatice. • tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţie de medicină generală. bazată pe greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale. • tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea unuia existent. Kleinman. 1977. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele. • tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant atenţia clinică. factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării. sexuale şi pseudo-neurologice.afara unei posibilităţi de definire clare. În plus. severităţii. 1984. Katon. • tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare. Kellner. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii: • tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani. Disconfortul somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială. 22 .

Hipocondria Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în exprimarea dezvoltării. Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică. creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F. Ea este inclusă în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare. deseori trece nediagnosticată. 2. Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. psihologic şi social este distinct. Sexologia. Masters a fost pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor 23 . pe care pacienţii o percep în comparaţie cu ceilalţi. Oricum. William H. medicina. această chinuitoare şi degradantă boală. hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală. cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”.). Dismorfofobia Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în înfăţişare. cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. X. psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. unele nemaiavând decât importanţă istorică. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ 1. chiar dacă datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună. domeniu interdisciplinar în care biologia. descoperirii. În sens general. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce sau schimbat standardele şi exigenţele publicului.IX.

Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic. sau.. • efectul este simptomatic. aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia. realizează demersul terapeutic. Terapiile familiale. • durata efectului este. „voi fi plăcut” (agreabil). 24 . În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare. de regulă. Hipnoza. Reveria dirijată. Psihoterapiile scurte. care.în acest domeniu. Psihoterapiile de relaxare. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat. Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza. cât şi în cel al intervenţiei practice. Biofeedback-ul. Prin studiile făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa. 2. şi Necula I. Reeducarea individuală. Cuvântul Placebo are sensul de agreabil. XI. Efectul placebo Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea”. Psihoterapiile de susţinere. Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian. G. Psihoterapia adleriană. Psihodrama. Psihoterapiile În practica medicală. a realizat o adevărată revoluţie în sexologie. o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”. Cromoterapia. singură sau împreună cu alte mijloace. Psihoterapia jungiană. Sugestia. plăcută a acesteia (Bradu Iamandescu I. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE 1. 2002). mai liber. plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă. Artterapia. Caracterele generale ale efectului placebo: • substanţa administrată este inertă farmacodinamic. Virginia Johnson. Logoterapia. psihoterapia. scurtă. în scop terapeutic sau experimental. atât în plan teoretic.

Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. factori legaţi de relaţia medic-bolnav. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate. durata tratamentului.• instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active. factori legaţi de anturajul bolnavului. non-complianţa. frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor. 25 . în care pot fi incluse terapiile biologice. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis. iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită. Dintre aceştia vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav. evoluţia. „făcut de”. iar alăturarea paradoxală boală iatrogenă se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. numărul de medicamente. contravine crezurilor profesionale. factori legaţi de tipul tratamentului. 4. normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor. • acţiune nespecifică. Iatrogenii Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecător. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul. prezenţa efectelor nedorite. regimurile alimentare. Complianţa. gravitatea. medic. În sensul cel mai larg „iatrogenic” înseamnă indus de medic. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. şi genos – cu sensul de „produs de”. Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit. durata. modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic. morbiditatea. acceptanţa Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare – este tendinţa de a se supune uşor. ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi. 3. severitatea şi durata bolii complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil. În funcţie de natura. tehnicieni. În opinia lui Predescu V. şi chiar psihologi. asistente medicale.

26 . Florin Tudose. Psihologie clinică şi medicală în practica psihologului. 2002. O abordare modernă a psihologiei medicale. Editura Infomedica. 2003. Editura Fundaţiei România de Mâine. Florin Tudose. 2000.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 4. Fundamente în psihologia medicală. Bucureşti. Tudose. 2. 3. Florin Tudose. Orizonturile Psihologiei Medicale. Bucureşti. Editura Infomedica. Editura Infomedica. C. 2003. Bucureşti. Abordarea pacientului în psihiatrie. Bucureşti. Florin Tudose.

Care sunt structurile şi procesele creierului uman care susţin structurile şi procesele cogniţiei umane? 3. prin intermediul acestui curs. Elena-Claudia Rusu OBIECTIVE Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep. De fapt. sociologia şi filosofia. memorie şi gândire. modele. 1. când de fapt nu o fac? Sunt numai câteva din multele întrebări pe care le pune psihologia cognitivă. să rezolve problemele formulate la sfârşitul fiecărui capitol şi să conceapă altele noi. lingvistica. teorii. Deşi psihologia cognitivă este o ramură de sine stătătoare a psihologiei. unele care par mai puţin orientate cognitiv. ştiinţa computerelor. Reprezentarea cunoştinţelor. 1. îşi amintesc şi gândesc. ea menţine relaţii cu alte domenii cum ar fi neuroştiinţele. Introducere în psihologia cognitivă De ce ne amintim oameni pe care i-am întâlnit în trecut. Psihologia cognitivă stabileşte raporturi cu alte ramuri ale psihologiei: psihobiologia. Atenţia şi conştiinţa. memoria. Cum a apărut psihologia cognitivă? Care sunt ştiinţele cu care interacţionează? Ce studiază psihologia cognitivă şi prin ce metode? 2. Memoria. De asemenea. mai rău. Care sunt procesele fundamentale ale psihicului care guvernează intrarea informaţiilor în mintea noastră. dar uneori pare că am uitat ceea ce am învăţat la un curs imediat după ce am luat examenul (sau. Neuroştiinţa cognitivă. Cum sunt diferitele tipuri de informaţie (de exemplu. care include pe lângă percepţie. Cum reprezentăm mental informaţiile? O facem în cuvinte. se intenţionează să se optimizeze atenţia. cum le menţinem şi le „extragem” din memorie atunci când avem nevoie? 6. imediat înainte)? Cum purtăm o conversaţie cu o persoană la o petrecere. în imagini sau într-o altă formă pentru a dobândi sens? Avem mai multe forme de reprezentare? Cum ne organizăm mental ceea ce ştim? Cum manipulăm şi operăm asupra cunoaşterii – o facem în serie. Cu toate acestea. precum emoţia şi motivaţia. pentru ca în acelaşi timp să tragem cu urechea la o altă conversaţie din apropiere care ni se pare mai interesantă? De ce uneori oamenii sunt atât de siguri că răspund corect la o întrebare. Aceştia sunt invitaţi să se familiarizeze cu informaţiile fundamentale din domeniu. Le-am preluat în cadrul cursului şi am formulat răspunsuri pentru fiecare. Psihologia cognitivă. metode de studiu şi experimente semnificative din domeniul psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor. Cursul îşi propune să ofere concepte. psihologia vârstelor. Cum percepe omul ceea ce receptează simţurile? Cum dobândeşte omul percepţia formelor şi a paternurilor? 5. experienţele legate de un eveniment traumatizant. antropologia. cititorilor. conştiinţa şi mecanismele psihice de prelucrare secundară a informaţiilor? 4. numele domnitorilor români sau mersul pe bicicletă) reprezentate în memorie? Cum operăm cu informaţiile din memorie. Iată prezentate succint temele care vor fi abordate în cursul de psihologie cognitivă ştiut fiind faptul că psihologii cognitivişti sunt preocupaţi să studieze o arie largă de fenomene psihologice.PSIHOLOGIE COGNITIVĂ Lect. prin procesare paralelă sau prin combinarea proceselor? 1 . învaţă.drd. psihologia socială şi psihologia clinică. creativitatea etc. orice subiect de interes pentru psihologi a fost studiat din perspectiva psihologiei cognitive. să faciliteze studenţilor înţelegerea şi învăţarea acestora.univ. Percepţia. există câteva arii principale de interes pentru psihologia cognitivă pe care le formulăm în continuare şi le susţinem sub forma răspunsurilor la unele interogaţii. învăţare.

7. Limbajul. Cum determinăm şi producem sensul cu ajutorul limbii? Cum învăţăm o limbăcea maternă sau alte limbi străine? Cum interacţionează limbajul cu gândirea? Ce influenţă are societatea asupra limbajului nostru? 8. Rezolvarea de probleme şi creativitatea. Cum rezolvăm probleme? Ce procese ne ajută sau ne împiedică să găsim soluţii la probleme? De ce sunt unii dintre noi mai creativi decât alţii? Cum putem deveni şi rămâne creativi? 9. Decizia şi raţionamentul. Cum luăm decizii importante? Cum tragem concluzii corecte din informaţiile pe care le avem? De ce şi cum luăm adesea decizii incorecte şi ajungem la concluzii greşite? 10. Dezvoltarea cognitivă. Cum se schimbă gândirea noastră de-a lungul vieţii? Ce factori contribuie la aceste schimbări? ... Psihologia cognitivă studiază modul în care oamenii percep, învaţă, îşi amintesc şi utilizează informaţiile primite din mediu. Începând cu filosofii greci Platon şi Aristotel, oamenii au fost preocupaţi să înţeleagă adevărul. Platon a susţinut că raţionalismul oferă calea corectă către adevăr, în timp ce Aristotel a expus empirismul ca acea cale către cunoaştere. „Filosofia lui (Platon, n.n.) este cu precădere o psihologie cognitivă” (Grigore Nicola, 2002, p.37). De la operele celor doi mari gânditori greci ai Antichităţii s-au scurs secole până când Descartes a extins raţionalismul lui Platon, iar Locke – empirismul aristotelian. Kant a oferit o sinteză a acestor perspective aparent opuse. Hegel, după câţiva zeci de ani de la lucrările lui Kant, a observat modul în care istoria ideilor pare să progreseze datorită procesului dialectic. Până în secolul al XX-lea, psihologia s-a constituit într-un domeniu de studiu distinct. W. Wundt s-a concentrat pe structurile psihice (structuralismul) , în timp ce W. James şi J. Dewey s-au preocupat de procesele psihice (funcţionalismul). Din dialectica celor două a apărut asociaţionismul, expus de Ebbinghaus şi Thorndike, care au pregătit calea behaviorismului prin reliefarea importanţei asocierii ideilor. Un pas înainte către behaviorism a fost făcut de I. P. Pavlov, care a descoperit principiile condiţionării clasice. J.B. Watson şi mai apoi B.F. Skinner au fost principalii reprezentanţi ai behaviorismului, concentrându-se exclusiv pe relaţiile observabile dintre comportamentul unui organism şi contingenţele de mediu particulare care întăresc sau slăbesc probabilitatea ca anumite comportamente să fie repetate. Cei mai mulţi dintre behaviorişti au respins vehement importanţa pe care o acordau unii psihologi studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului implicat într-un anumit comportament. Cu toate acestea, E. C. Tolman şi behavioriştii care i-au urmat au subliniat importanţa proceselor cognitive în influenţarea comportamentului. În realitate, există o convergenţă a dezvoltării mai multor domenii de studiu, care a condus la apariţia psihologiei cognitive ca disciplină de sine stătătoare, având susţinători importanţi, cum ar fi Ulric Neisser. Psihologia cognitivă îşi are rădăcinile în filosofie şi în fiziologie. Ca ramură a psihologiei, psihologia cognitivă a avut de câştigat de pe urma unor studii interdisciplinare în lingvistică (de exemplu, cum interacţionează gândirea şi limbajul?), biopsihologia (care sunt bazele fiziologice ale gândirii?), antropologia (de exemplu, care este importanţa contextului cultural pentru cogniţie?) şi a dezvoltării tehnologiei, precum inteligenţa artificială (cum procesează computerele informaţia?) Psihologia cognitivă utilizează numeroase metode de studiu, printre care experimentele, tehnicilie psihobiologice, studiile de caz, obervaţia naturală, simulările pe computer şi inteligenţa artificială. Unele dintre temele principale din domeniu s-au concentrat pe modul în care ne raportăm la cunoaştere. Acest lucru poate fi făcut utilizând atât raţionalismul (care stă la baza teoriei dezvoltării), cât şi empirismul (care stă la baza obţinerii datelor); prin sublinierea importanţei structurilor cognitive şi a proceselor cognitive; prin accentul pus pe studiul procesării generale şi a celei specifice; prin încercarea de a dobândi un control mai bun al variabilelor în cadrul experimentelor (care permite mai bine inferenţele cauzale) şi pentru un grad înalt de validitate 2

ecologică (care permite generalizarea celor descoperite pentru cadre din afara laboratorului); şi prin conducerea cercetării fundamentale pentru căutarea insighturilor fundamentale despre cogniţie şi a cercetării aplicate care îşi propune utilizarea eficientă a cogniţiei în lumea reală. Psihologii cognitivişti studiază bazele biologice ale cogniţiei, precum şi atenţia, conştiinţa, percepţia, memoria, imaginaţia, limbajul, rezolvarea de probleme, schimbările din etapele de dezvoltare de-a lungul vieţii, inteligenţa artificială şi alte aspecte ale gândirii umane. 2. Psihologia cognitivă şi neuroştiinţa Una din întrebările fundamentale pe care ni le putem pune în acest capitol se referă la structurile fundamentale cerebrale şi procesele bazale care au loc în celulele din creierul uman? Putem spune că un neuron este o celulă nervoasă individuală. Părţile acesteia sunt; corpul celular (soma neuronală), dendritele şi axonul. Unii axoni sunt îmbrăcaţi cu mielină, în timp ce alţii nu. La capătul fiecărui axon există butoni terminali. Între butonii terminali ai unui neuron şi dendritele următorului neuron se formează o legătură sinaptică. Procesul de care depinde transmiterea impulsului nervos este un potenţial de acţiune, care este un răspuns de tipul totul sau nimic adică are loc numai dacă sarcina electrică a neuronului a atins un prag de excitaţie. Astfel, intensitatea unui stimul poate fi indicată prin rata descărcărilor neuronale, dar nu prin amplitudinea impulsului nervos în cadrul neuronilor individuali. Comunicarea dintre neuroni depinde de acţiunea neurotransmiţătorilor. Neurotransmităţorii sunt eliberaţi de butonii terminali ai axonilor şi comunică de-a lungul sinapselor prin dendritele altui neuron. Neurotransmiţătorii pot produce efecte excitatorii (stimulând o probabilitate crescută de descărcare) sau inhibitorii (scăzând probabilitatea de descărcare) asupra neuronilor receptori. Excitaţia şi inhibiţia au, în general, roluri complementare. Un exces de neurotransmiţători poate fi absorbit prin recaptarea lor în butonii terminali sau prin metabolizare enzimatică, prin care substanţa transmiţătoare este descompusă chimic. Au fost identificaţi unii neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii monoamine includ acetilcolina (Ach), dopamina şi serotonina; neurotransmiţătorii aminoacizi includ acidul gama aminobutiric sau GABA şi glutamatul. În plus, neurotransmiterea include neuropeptidele, precum endorfinele şi alţi produşi chimici implicaţi în reglarea fiziologică a setei, foamei şi funcţiilor de reproducere. Sistemul nervos, guvernat de creier este divizat în două părţi principale: sistemul nervos central, format din creier şi măduva spinării şi sistemul nervos periferic, format din nervii periferici şi nervii cranieni (de exemplu, nervii feţei, picioarelor, braţelor şi viscerelor). Oamenii de ştiinţă au fost întotdeauna preocupaţi de procesele care au loc la nivelul creierului uman, tehnologia modernă oferind metode de investigaţie din ce în ce mai sofisticate. Tehnicile disecţiei moderne includ utilizarea microscoapelor electronice şi analize chimice complexe pentru a dezlega misterele celulelor creierului. În plus, tehnicile chirurgicale aplicate animalelor (de exemplu, leziuni selective, înregistrarea unei singure celule) sunt utilizate adesea. În cadrul studiilor pe oameni, se includ analizele electrice (de exemplu, electroencefalograma şi potenţialele evocate, EP), studiile bazate pe utilizarea razelor X (exemplu, angiografia şi tomografia computerizată, CT), studii bazate pe analizele comportamentului componentelor de bază sub acţiunea unui câmp magnetic (rezonanţa magnetică, MRI) şi studiile bazate pe analiza computerizată a fluxului sangvin şi a metabolismului creierului (tomografia prin emisie de pozitroni, PET şi rezonanţa magnetică funcţională, fRMI). Cercetătorii au identificat şi descris structurile creierului: în partea frontală (telencefalul)cortexul cerebral, talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic, incluzând hipocampul. În partea de mijloc (mezencefalul)- include o parte din trunchiul cerebral şi în zona posterioară – bulbul rahidian, puntea şi cerebelul. Cortexul cerebral cu circumvoluţiunile sale acoperă interiorul creierului şi reprezintă partea fundamentală pentru cogniţie. Cortexul acoperă emisferele cerebrale, stângă şi dreaptă, care sunt legate prin corpul calos. În general, fiecare emisferă controlează contralateral partea opusă a corpului. Mulţi cercetători consideră că există o specializare a emisferelor cerebrale. La cei mai mulţi oameni, emisfera stângă controlează limbajul şi cea dreaptă, 3

procesarea videospaţială. Cele două emisfere pot procesa diferit informaţiile. Un alt mod de a privi cortexul este de a identifica diferenţele dintre cei patru lobi ai săi. Gândirea şi procesarea motorie au loc în lobul frontal, procesarea somatosenzorială în lobul parietal, procesarea auditivă în lobul temporal şi procesarea vizuală în lobul occipital. În cadrul lobului frontal, cortexul motor controlează planificarea, controlul şi executarea mişcării voluntare. În cadrul lobului parietal, cortexul somatosenzorial este responsabil pentru senzaţiile din muşchi şi piele. Regiuni specifice ale acestor două cortexuri au corespondeţi în anumite zone ale corpului. Ariile de asociere din lobi par să lege activitatea cortexurilor motor şi senzorial, permiţând desfăşurarea proceselor cognitive superioare. 3. Atenţia şi conştiinţa Pentru început, ne punem întrebarea dacă omul poate procesa activ informaţia chiar dacă nu este conştient de aceasta. Dacă răspunsul este afirmativ, putem adăuga încă o întrebare: Cum se desfăşoară acest proces? În timp ce atenţia cuprinde toate informaţiile pe care le manipulează un individ (o parte a informaţiilor disponibile din memorie, senzaţii şi alte procese cognitive), conştiinţa cuprinde numai un număr restrâns de informaţii, cele pe care individul este conştient că le manipulează. Atenţia ne permite să folosim resursele cognitive active şi limitate (datorită, de exemplu, limitelor memoriei de lucru) în mod judicios, să răspundem rapid şi corect la stimulii care ne interesează şi să ne amintim informaţia proeminentă. Focalizarea conştientă (engl., conscious awareness) permite să ne monitorizăm interacţiunile cu mediul, să legăm experienţele trecute de cele prezente şi să conferim continuitate experienţei noastre, să controlăm şi să planificăm acţiunile viitoare. Noi putem procesa activ informaţiile la nivel preconştient. De exemplu, cercetătorii au studiat fenomenul primatului („phenomenon of printing”) în care un stimul dat creşte probabilitatea ca un stimul ulterior asemănător sau identic să fie rapid procesat (de exemplu, un stimul recuperat din memoria de lungă durată). În opoziţie, fenomenul „pe vârful limbii” („tip-of-the-tongue”), este un alt exemplu de procesare preconştientă, în care actualizarea informaţiei dorite din memorie nu are loc în ciuda capacităţii de a actualiza informaţii care au legătură cu aceasta. Psihologii cognitivişti au observat diferenţe între atenţia conştientă şi cea preconştienţă şi au făcut distincţia între procesarea controlată şi cea automată în îndeplinirea unei sarcini. Procesele controlate sunt relativ încete, secvenţiale şi intenţionale (necesită efort) şi un control conştient. Procesle automate sunt relativ rapide, paralele şi se desfăşoară în afara conştiinţei. În realitate, există un continuum în procesare: de la procesele complet automate la cele complet controlate. O pereche de procese automate care susţine sistemul nostru prosexic (atenţional) sunt habituarea şi dezhabituarea, care influenţează răspunsurile noastre la stimulii familiari versus stimuli noi. O funcţie principală a atenţiei este identificarea obiectelor şi evenimentelor importante din mediu. Cercetătorii utilizează măsurători din teoria detectării semnalului pentru a determina sensibilitatea unui observator la obiectivele din diferite sarcini. De exemplu, vigilenţa se referă la acea capacitate pe care o are o persoană pentru a ajunge la un câmp de stimulare după o periodă prelungită, în care e detectat un stimul care apare rar. În timp ce vigilenţa presupune o aşteptare pasivă pentru ca un eveniment să se întâmple, cercetarea presupune căutarea activă a unui stimul. Oamenii utilizează atenţia selectivă pentru a depista un mesaj şi pentru a ignora simultan altele. Selectivitatea atenţiei auditive a fost studiată în experimente precum cele ale audiţiilor dihotomice (Cherrry, 1953 şi fenomenul „cocktail party”; Broadbent, 1958; Underwood, 1974 etc.). Atenţia vizuală selectivă poate fi observată în sarcinile implicate în efectul Stroop. Procesele prosexice sunt implicate şi în atenţia distributivă atunci când oamenii încearcă să îndeplinească simultan mai multe sarcini; în general, realizarea simultană a mai mult de o sarcină automatizată este mai simplă decât realizarea simultană a mai multor sarcini controlate. Cu toate acestea, exersând, oamenii pot îndeplini mai mult de o sarcină controlată o dată şi se angajează în sarcini care presupun înţelegerea şi deciziile.

4

Alte teorii ale atenţiei implică un filtru selectiv, care blochează sau atenuează informaţia, pe măsură ce trece de la un nivel de procesare la altul. O perspectivă sugerează că mecanismul de blocare sau atenuare a semnalului se produce după senzaţie şi înaintea percepţiei. Alte perspective propun un mecanism ulterior unei minime procesări la nivelul percepţiei. Modelul bazării pe resurse a atenţiei selective oferă o alternativă în explicarea atenţiei: oamenii au resurse prosexice determinate (posibil modulate de modalităţile senzoriale) pe care le alocă conform cu cerinţele sarcinii. Cele două tipuri de teorii sunt complementare. Studiul creierului a oferit informaţii importante psihologilor în ceea ce priveşte înţelegerea mai completă a atenţiei. Primele cercetări de neuropsihologie au adus contribuţii în explicarea atenţiei faţă de stimulii vizuali. Mai apoi, s-a observat că atenţia implică două regiuni ale cortexului, talamusul şi alte structuri subcorticale. Sistemul prosexic guvernează procese specifice şi variate care au loc în mai multe arii cerebrale, în special în cortexul cerebral. Procesele prosexice pot fi rezultatul excitabilităţii în unele arii din creier, a inhibiţiei în altele sau a unei combinaţii de excitaţie şi inhibiţie. Studiile asupra responsivităţii la stimuli specifici arată că, chiar şi atunci când o persoană este concentrată pe o sarcină principală şi nu este conştient de procesarea altor stimuli, creierul răspunde automat la stimuli rari, deosebiţi (de exemplu un ton ciudat). Utilizând abordări variate de studiu al creierului (PET, EP, studiul leziunilor, studii psihofarmacologice), cercetătorii află noi informaţii care ajută la explicarea atenţiei şi a altor fenomene şi procese psihice. 4. Percepţia Percepţia presupune patru elemente: obiectul periferic, mediul informaţional, stimularea proximală şi obiectul perceptual. Deoarece stimularea proximală se schimbă în mod constant datorită naturii variabile a mediului şi a proceselor fiziologice desemnate să întâmpine adaptarea senzorială, percepţia trebuie să se adreseze problemei fundamentale a constanţei. Constantele perceptive (de exemplu, constanţa formei şi constanţa mărimii) rezultă atunci când percepţiile obiectelor tind să rămână constante, chiar şi atunci când stimulii receptaţi de simţurile noastre se schimbă. Unele constante perceptive pot fi guvernate de ceea ce ştim despre lume (de exemplu, aşteptări privind modul în care apar structurile rectilinii), dar constantele sunt influenţate de relaţiile invariante dintre obiecte în contextul lor de mediu. Un motiv pentru care putem percepe spaţiul tridimensional se datorează utilizării anumitor repere specifice. O parte dintre acestea folosesc informaţii de la ambii globi oculari (repere binoculare) iar restul folosesc informaţii de la un singur glob ocular (repere monooculare). Reperele binoculare ale percepţiei tridimensionale sunt disparitatea retiniană (bazată pe faptul că fiecare dintre cei doi ochi primeşte o imagine uşor diferită a aceluiaşi obiect văzut) şi convergenţa (bazată pe gradul în care ochii noştri se apropie unul de altul pe măsură ce obiectul se apropie de noi). De asemenea, suntem ajutaţi în perceperea profunzimii de repere monooculare ca perspectiva liniară, înălţimea într-un plan orizontal, mărimea relativă, suprapunerea obiectelor, claritatea, lumina şi umbra, textura, mişcarea aparentă şi acomodarea. Una dintre primele abordări ale formei şi patternul recunoaşterii a fost gestaltismul. Gestaltiştii, în principal Kohler, Koffka şi Wertheimer susţin între anii 1920-1930, că organismul uman este dotat cu capacitatea înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli, legi care determină perceperea „bunei forme”. Percepţia ca întreg, este mai mult decât suma părţilor componente, adică mai mult decât suma tuturor senzaţiilor. Principiul de bază al organizării gestaltului este legea pregnanţei. Celelalte principii (legi) vin să explice principiul pregnanţei şi operează rareori izolat, fiind frecvent complementare sau chiar opuse: proximitatea, similaritatea, direcţia, setul obiectiv şi soarta comună. Percepţia, ansamblu de procese prin care recunoaştem, organizăm şi dăm sens stimulilor din mediu, poate fi considerată din perspectiva a două abordări fundamentale: percepţia directăprocesare ascendentă (bottom-up) şi percepţia constructivă – procesare descendentă (top-down). În cazul percepţiei constructive (sau inteligente), cel care percepe construieşte stimulii percepuţi, utilizează cunoştinţele anterioare, informaţia contextulă şi informaţia senzorială. În opoziţie, 5

abordarea care susţine percepţia directă se bazează pe faptul că toate informaţiile de care avem nevoie atunci când percepem se află în inputul senzorial pe care îl receptăm. Cele mai multe dintre teoriile recunoaşterii s-au concentrat pe procesarea ascendentă. Există patru teorii sau modele ale recunoaşterii: modelul matriţelor, modelul prototipului, modelul trăsăturilor distinctive şi modelul analizei scenice. Un exemplu al acesteia din urmă este teoria recunoaşterii prin componente a lui Biederman (1987). Deşi abordările ascendente explică unele aspecte ale percepţiei, altele necesită abordări care presupun cel puţin un anumit grad procesare descendentă a informaţiei percepute. De exemplu, abordările descendente explică mai bine, dar incomplet, fenomene ca efectele contextului, incluzând efectul „superiorităţii obiectului” şi efectul „superiorităţii cuvântului”. O alternativă la ambele abordări sugerează că percepţia poate fi mai complexă decât percepţia directă la care s-au referit diverşi teoreticieni şi că aceasta poate implica o utilizare mai eficientă a datelor senzoriale decât au sugerat teoreticienii perspectivei constructiviste. Mai exact, o abordare computaţională a percepţiei sugerează cum creierele noastre calculează modelele perspectivei tridimensionale a mediului, bazându-se pe informaţia obţinută de la receptorii senzoriali bidimensionali din retină. Un capitol aparte în studiul percepţiei îl reprezintă iluziile perceptive şi tulburările percepţiei. Tipurile de agnozie (vizuală, auditivă şi tactilă sunt cel mai bine studiate) sunt asociate, de obicei, cu anumite leziuni cerebrale şi reprezintă incapacitatea individului de a recunoaşte obiectele care sunt în câmpul lui vizual, de exemplu, în ciuda păstrării intacte a organelor de simţ şi a unei inteligenţe normale. Unui bolnav căruia i se prezintă o piesă de argint, de exemplu, va fi capabil să o descrie corect: „este plată, rotundă şi strălucitoare”; dar nu va reuşi să identifice în ea o monedă. Oamenii cu agnozie spaţială au dificultăţi severe în înţelegerea şi manipularea relaţiei dintre corpurile lor şi configuraţiile spaţiului din jurul lor. Oamenii cu prozopagnozie nu pot recunoaşte feţele oamenilor, inclusiv propria faţă. Aceste deficite ne pot face să ne întrebăm dacă procesele preceptive specifice sunt modulate specializate pe sarcini specifice. În final, credem că merită să acordăm atenţie unor forme speciale ale percepţiei: percepţia subliminală şi percepţia extrasenzorială. 5. Memoria – procese, modele şi metode de cercetare Printre primele cercetări asupra memoriei umane, o amintim pe cea a lui Hermann Ebbihghaus din perspectiva teoriei asociaţioniste (1885). El a urmărit să surpindă în cadrul unor experimente ştiinţifice modul în care asociaţiile erau formate şi stocate, folosind silabe fără sens, formate dintr-o consoană, o vocală şi altă consoană (sau CVC-urile) pe care le-a prezentat cu sutele şi le-a folosit ca material de memorat. Asociaţiile formate de aceste CVC-uri au fost considerate, cel puţin teoretic, ca fiind noi adică neafectate de experienţa individuală anterioară. Contribuţia lui Ebbinghaus a constat mai ales în dezvoltarea metodologiei de laborator: folosirea silabelor fără sens pentru a stabili efectele înţelegerii, folosirea reactualizării libere (reactualizarea în orice ordine) sau a reactualizării în serie (reactualizarea materialului în ordinea în care a fost prezentat), manipularea sistematică a variabilelor. Cu toate acestea, cercetătorii care i-au urmat au observat limitele cercetării sale (accentul pus pe reactualizarea silabelor fără sens) şi au devenit interesaţi să realizeze cercetări valide ecologic. O altă abordare a memoriei este cea constructivistă care pune accentul pe memorarea materialului cu sens şi pe situaţiile „naturale” de viaţă şi nu pe asociaţiile fără sens (CVC-uri). În experimentele sale, Frederic C. Bartlett (1932) a folosit ca stimuli, povestiri (cum este şi binecunoscuta Războiul stafiilor) pe care subiecţii trebuiau să le înveţe, timp de 15 minute, şi apoi să redea ceea ce au reţinut. S-a observat că versiunile lor tind să fie mai scurte şi distorsionate. S-au identificat şi câteva categorii de schimbări (omisiuni, raţionalizări, accentuări, reordonări, distorsiuni). Prin urmare, Bartlett a încercat să demonstreze că memoria constă dintr-o reconstrucţie activă a evenimentelor şi nu este o prezentare pasivă a acestora.

6

Punctele de vedere ale lui Ebbinghaus şi Bartlett au fost încadrate în aşa-numita paradigmă a „memoriei umane” (Mielu Zlate, 1999, p.353). Alături de aceasta s-au conturat şi alte paradigme, a „memoriei prospective”, a „memoriei reconstructiv-creatoare”, a „memoriei ecologice”, „metamemoriei” şi a „sistemelor mnezice” (M. Zlate, 1999). De foarte timpuriu s-a impus ideea că memoria este un mecanism care se derulează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese. Psihologia modernă, din perspectiva psihocognitivistă a procesării informaţiilor, utilizează termeni ca: encodare, stocare şi recuperare, preferaţi celor tradiţionali de memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare, ecforare). Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care îi permite pătrunderea în sistemul mnezic. Omul transformă informaţia în imagini sau în unităţi cu sens. Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o oarecare perioadă de timp. Recuperarea vizează scoatererea la suprafaţă a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei. Omul, asemenea computerului, dar mult mai puţin exact decât el, caută informaţia în memoria lui pentru a o reactualiza, combinând informaţia stocată cu necesităţile şi solicitările prezente, cu ceea ce crede el etc. Encodarea prezintă numeroase aspecte dintre care ne interesează trei: natura encodării, formele şi factorii facilitatori şi perturbatori ai acesteia. În ceea ce priveşte stocarea, un proces activ şi extrem de viu, se pot ridica două probleme: cât timp păstrăm informaţia? şi ce se întâmplă cu materialul memorat în timpul stocării? Prin urmare, ne vom referi la durata şi dinamica stocării. Recuperarea pune în lumină, în afara conţinuturilor encodate şi stocate, modificările care au avut loc în materialul conservat. Din acest motiv, merită surprinse specificul recuperării, recunoaşterea şi reproducerea ca mecanisme ale recuperării şi interacţiunea cu celelalte două procese ale memoriei. De asemenea, psihologii sunt interesaţi să determine specificul tipurilor, formelor şi aspectelor memoriei, dintre care ne referim în special la memoria de lungă durată (MLD) şi memoria de scurtă durată (MSD). La acestea se adaugă problematica sistemelor şi a subsistemelor mnezice. Dar psihologii nu s-au limitat la acest demers, ci au încercat să stabilească anumite conexiuni între tipuri, forme şi sisteme mnezice şi să le integreze într-o perspectivă structuraldinamică. Astfel au luat naştere o serie de modele explicativ-interpretative ale memoriei clasificate în trei mari categorii: neurofiziologice, psihologice şi cognitiviste. În final, interesează o prezentare a memoriei în viaţa de zi cu zi. Facem referire la memoria martorilor oculari, dar şi la anumite tehnici care pot îmbunătăţi reamintirea informaţiilor: folosirea imageriei şi a strategiilor de organizare. 6. Reprezentarea cunoştinţelor Reprezentarea cunoştinţelor cuprinde modalităţile diferite în care mintea noastră creează şi modifică structurile mentale care susţin ceea ce ştim despre lumea exterioară minţii. Reprezentarea cunoştinţelor presupune forma declarativă (ştim ce, „knowing that”) şi pe cea nondeclarativă, procedurală (ştim cum, „knowing how”). Prin intermediul imagisticii mentale („mental imagery”), creăm structuri mentale analoage care susţin acele lucruri care nu sunt receptate direct prin intermediul organelor de simţ. Imagistica poate implica orice simţ, dar cea mai comună formă a ei menţionată de profani şi de psihologii cognitivişti este cea vizuală. Unele studii (de exemplu studiile cu subiecţi orbi şi unele studii ale creierului) sugerează că imaginea vizuală este alcătuită din două sisteme ale reprezentării mentale: un sistem implică atributele vizuale non-spaţiale (de exemplu culoarea şi forma) şi altul care implică atribute spaţiale (de exemplu locul, orientarea, mărimea şi distanţa). Conform ipotezei codării duale a lui Allan Paivio (1986) există două coduri mentale implicate în reprezentarea cunoştinţelor: un cod pentru imagini (sistemul nonverbal) şi altul pentru cuvinte şi alte simboluri (sistemul verbal). Imaginile sunt reprezentate într-o formă analoagă formei 7

În orice caz. Studiile au demonstrat că performanţa la sarcinile imaginative este echivalentă funcţional cu performanţa sarcinilor perceptive. interesată mai mult de eficienţă a optat pentru definiţia operaţională a gândirii: „Gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. generalizat. Zlate. 1999. Astfel. Se pare că în cazul în care contextul nu facilitează activitatea. p. par să influenţeze reprezentarea mentală când subiecţilor le sunt prezentate figuri ambigue sau abstracte. De exemplu. subiectul cel mai important al întregii psihologii. abstract şi cu scop. bilanţ al cunoaşterii şi deschid drumul către cunoaşterea logică. mecanismele. Codurile propoziţionale par să influenţeze mai puţin reprezentarea mentală decât codurile-imagini atunci când participanţiilor le este oferită ocazia să creeze propriile imagini mentale.219). cuvintele şi conceptele sunt codificate într-o formă simbolică. De aceea. Gândirea. O perspectivă alternativă a reprezentării imaginii. care nu este analogică. iar o altă parte este reprezentată într-o formă propoziţională. Ele ne ajută să ne orientăm într-un mediu cunoscut. cât şi propoziţionale ale reprezentării cunoaşterii şi că ambele forme influenţează reprezentarea şi manipularea mentală a imaginilor. ca în sarcinile despre mărimea imaginii. structura şi rolul gândirii în ansamblul cunoaşterii umane). Un rol important pentru existenţa omului o au aşa-numitele „hărţi mentale” sau „hărţi psihologice”. dintre organism şi mediu. în mod mijlocit. poate. un tip caracteristic de cunoaştere. Shepard şi alţii au formulat ipoteza echivalenţei funcţionale care susţine că imaginile sunt reprezentate într-o formă echivalentă din punct de vedere funcţional cu ceea ce se percepe. prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor (M. fără vreo trăsătură perceptivă a acestora. Mai mult. propusă de Anderson şi Bower este ipoteza propoziţională: atât imaginile. Johnson-Laird a propus o sinteză ca alternativă: cunoaşterea poate fi reprezentată sub forma propoziţiilor exprimate verbal. În opoziţie.percepută prin intermediul simţurilor. bazat pe 8 . Studiile pe pacienţii cărora le-au fost despărţite chirurgical emisferele cerebrale şi pe cei cu diverse leziuni cerebrale indică o tendinţă către specializarea emisferică. studiile de psihobiologie nu sunt subiectul acestor influenţe şi par să sprijine ipoteza echivalenţei funcţionale prin descoperirea unor arii cerebrale implicate în percepţia vizuală şi rotaţia mentală. raţională (M. Unii cercetători consideră că aşteptările experimentatorului ar fi influenţat studiile cognitive asupra imagisticii („imagery”). conţinutul. cât şi cuvintele sunt reprezentate sub forma propoziţiilor. ca modele mentale analoage sau ca imagini mentale înalt concretizate şi analoage. comparativ cu cele ale imaginilor. codurile propoziţionale. Psihologia contemporană. dar alţii resping această observaţie. Kosslyn a sintetizat aceste ipoteze şi a considerat că imaginile pot implica atât forme analogice. P. să ne gândim cât de importantă este harta mentală a unui oraş pentru fiecare locuitor al său.235). 1999. ci şi ca rezultat. scriau în 1980 doi psihologi americani. interpretare şi valorificare a informaţiilor. şoferii de taxi). Propoziţia reţine sensul de bază al imaginilor şi cuvintelor. nu este de mirare că au luat naştere o multitudine de puncte de vedere în ceea ce o priveşte (natura.M. reprezintă. p. Modificând perspectiva codării duale. chiar dacă imaginile nu sunt identice cu obiectul perceput. Dispute serioase au avut loc între „propoziţionalişti” (Pylyshyn) şi „imagişti” (Kosslyn). a relaţiilor dintre acestea. Psihologia tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptivexplicativ a gândirii: procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor. Ele apar în şirul proceselor de cunoaştere nu doar ca o treaptă. N. utilizarea imaginilor vizuale nu conduce imediat la îndeplinirea cu succes a unor sarcini care presupun manipularea mentală a figurilor abstracte sau ambigue. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect. stocată în memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. dar şi pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu. Zlate. o etapă a contemplării vii. în care informaţia videospaţială poate fi în primul rând procesată în emisfera dreaptă şi informaţia lingvistică (simbolică) poate fi procesată în principal în emisfera stângă a indivizilor dreptaci. trăsăturile acustice ale sunetelor cuvintelor nu sunt stocate şi nici trăsăturile vizuale ale culorilor şi formelor imaginilor. reprezentările servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. o parte din ceea ce cunoaştem despre imagini este reprezentată într-o formă analoagă percepţiei. De exemplu. dar şi într-unul necunoscut. poate. S.

atribute. p. şi pot include informaţii despre relaţiile dintre concepte. Dicu. copiii progresează. Sternberg. utilizarea unor mijloace organizate de combinare a cuvintelor în scopul de a comunica. cât şi morfeme funcţionale (care lărgesc sensul cuvântului).281). (3) Limba are o structură regulată. Între 1 şi 4 ani. care pot include alte scheme. contexte şi cunoştinţe şi informaţii generale despre relaţiile cauzale. are loc între 3 şi 6 ani. Idem). Secvenţe diferite cer sensuri diferite. Morfemele sunt elemente morfologice cu ajutorul cărora se formează. învăţarea implicită şi categorizare (Mircea Miclea. (3) Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde dezvoltarea semantică (realizarea corespondenţei între concept şi eticheta semantică) şi dezvoltarea sintactică (priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical). Neinsistând asupra unor cunoştinţe despre gândire dobândite de studenţi încă din primul an de studiu al psihologiei. Lexiconul reprezintă ansamblul de morfeme dintr-o limbă (sau al unui utilizator de limbă). cuvinte şi forme flexionare. Cele două tipuri de definiţii sunt complementare şi conţin informaţii cu privire la principalele note definitorii ale gândirii. Cea mai mică unitate semantică cu sens determinat dintr-o limbă este morfemul. (4) Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra limbajului ca sistem (cunoaşterea limbajului la nivel fonetic. Surprinderea regulilor de îmbinare cu sens a cuvintelor în cadrul propoziţiilor şi frazelor dintr-o limbă dată este sintaxa. r etc. propoziţiile şi frazele. A. semantic şi sintactic). pot varia în privinţa aplicabilităţii şi a gradului de abstractizare. (2) Dezvoltarea fonologică – cronologia dezvoltării fonologice ne arată că unele foneme apar puţin mai târziu ca altele (cum ar fi consoanele constrictive: s. iar unităţile mai mari ale limbii reprezintă obiectul de studiu a discursului. pot fi organizate în scheme. numai secvenţele specifice ale simbolurilor (sunete şi cuvinte) au sens. în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie timp de aproape un an şi jumătate. un lucru. z. (5) În ciuda limitărilor impuse de structură. Sternberg. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore care pot fi utilizate pentru a diferenţia sensul cuvintelor dintr-o anumită limbă. j.147-156). Acordăm atenţie scenariului cognitiv şi modelării conexioniste a bazei de cunoştinţe (M. de la o rădăcină. (2) Limba creează o relaţie arbitrară între un simbol şi referentul său – o idee. p. comportamentul copilului se află într-un continuu efort de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor. (6) Limba evoluează continuu. 9 . 2003. 7. Limbajul Există cel puţin şase proprietăţi ale unei limbi. posibilităţile de a genera expresii noi sunt virtual nelimitate.J.şi fluenţa verbală. 2003). Debutează perioada gânguritului. Ne referim la prototip. (1) Limba ne permite să comunicăm cu unul sau mai mulţi oameni care ne împărtăşesc limba. un proces. care pot conţine atât morfeme de conţinut (transmit sensul principal al cuvântului).principiile abstractizării. Oamenii trec printr-o serie de stadii în achiziţionarea limbajului. 1972 apud M. o relaţie sau o descriere. 1999. 1999. Ne întrebăm: cum sunt organizate reprezentările lumii şi ale simbolurilor în mintea noastră? Unitatea fundamentală a cunoaşterii simbolice este conceptul (Robert J. 2003. precum cuvintele. (1) Lalaţiunea sau pregătirea prelingvistică. analiza descendentă. f.).. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în acest context (Graţiela Sion. Conceptele pot fi organizate în categorii. Pot fi şi afixe (prefixe sau sufixe). p. Limba presupune comprehensiunea verbală – capacitatea de a înţelege inputul lingvistic. fonemic şi morfematic).capacitatea de a produce un output lingvistic. Cele mai mici unităţi sonore produse de coardele vocale umane sunt fonemele. Miclea. care pot include alte categorii. 99-101). utilizatorii limbii pot produce noi expresii. generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile” (M. Golu. R. punem accentul pe problematica conceptelor şi categoriilor. în care copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. în sensul că de la faza lalaţiunii până la vorbirea propriu-zisă. scris şi vorbit. l. Zlate. (4) Structura limbii poate fi analizată pe niveluri multiple (exemplu.

2003. emisfera stângă a creierului este vitală pentru vorbire şi afectează multe aspecte sintactice şi unele semantice ale procesării lingvistice. În conformitate cu perspectiva relativităţii lingvistice. această înlocuire poate crea probleme capacităţilor verbale. perspectiva universalelor lingvistice pune accentul pe asemănările cognitive ale vorbitorilor de diverse limbi. Language Acquisition Device. utilizăm contextul imediat pentru a crea inferenţe pornind de la pronume şi fraze ambigue. Noile teorii privind achiziţia limbajlui accentuează ideea că există interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu. metodele diferite pentru studierea creierului susţin ideea că pentru cei mai mulţi oameni. Sternberg. emisfera dreaptă e implicată în mai puţine funcţii lingvistice. Pentru ca acest lucru să fie posibil. combinaţii de cuvinte la începutul celui de-al treilea an de viaţă şi construcţii gramaticale în jurul vârstei de 4-5 ani. se află acea categorie de persoane care nu şi-au consolidat limba principală atunci când părţi din cea de a doua limbă au înlocuit parţial limba principală. Primele studii evidenţiază reperele care caracterizează creşterea şi dezvoltarea copiilor în general. Sociolingviştii. În opoziţie. Reprezentările propoziţionale ale informaţiei din anumite pasaje pot fi organizate în modele mentale pentru înţelegerea textului. Desigur că ne putem întreba cum influenţează contextul social limbajul. „single-system hipothesis”). incluzând înţelegerea informaţiei 10 . psihologia cognitivă şi alte discipline au reuşit să determine legăturile dintre funcţiile limbajului şi ariile sau structurile cerebrale. „dual-system hypothesis”) sau împreună (ipoteza sistemului singular. În opoziţie. o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor limbilor). suport şi ajungerea la consens. J. şi indiferent de cultura din care provin: gânguritul în prima jumătate de an.Cercetările privind achiziţia limbajului în prima jumătate a secolului XX au fost mai mult descriptive. A luat naştere astfel. există persoane care vorbesc două limbi. propunându-şi să determine normele de dezvoltare. Unele aspecte ale diverselor limbi pot fi stocate separat. Chomsky susţinea: copiii se nasc cu un mecanism de achiziţie a limbajului. Cu toate acestea. Sion. în cazul lor. iar altele împreună. înlocuind dihotomia generată de polemica Skinner-Chomsky (G. indiferent de limba pe care o vorbesc. Regularitatea acestor achiziţii indiferent de limba maternă a copiilor susţine ideea existenţei unor componente înnăscute ale limbajului. diferenţele cognitive care rezultă din utilizarea diferitelor limbi îi determină pe oamenii care vorbesc limbi diferite să perceapă lumea diferit. femeile tind să considere comunicarea ca un mijloc prin care stabilesc şi menţin legătura cu partenerii de comunicare. de exemplu. a doua limbă se adaugă abilităţilor lor lingvistice şi cognitive. 93-97). Pentru cei mai mulţi oameni. p. În fine. 356). Bărbaţii consideră lumea ca ordine socială ierarhizată în care obiectivele comunicării lor implică nevoia de a menţine o poziţie superioară în această ierarhie. De exemplu. celebra controversă Skinner-Chomsky (primul aborda limbajul din punct de vedere behaviorist şi îl explică asemenea unui comportament rezultat în urma recompenselor date de adulţi copiilor atunci când aceştia vorbesc. Contextul discursului poate influenţa interpretarea semantică a cunvintelor necunoscute din anumite pasaje şi ajută la achiziţionarea cuvintelor noi. rostirea primelor cuvinte între 8 şi 18 luni. Cu toate acestea. Cercetătorii au observat ce se întâmplă cu limbajul atunci când creierul este afectat. opinia unei persoane poate influenţa ceea ce va fi reamintit (R. În înţelegerea unui discurs sau a ceea ce citim. au observat că există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte stilul conversaţional datorate sensurilor diferite pe care cele două genuri le oferă scopurilor conversaţiei. limbajul nu poate fi explicat numai din perspectiva că este înnăscut şi nici exclusiv din cea care susţine că este dobândit (în urma influenţelor din mediu extern). p. Cercetările pe bilingvi arată că aspectele specifice mediului influenţează interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Până acum. 2003. ele caută modalităţi prin care să demonstreze echitate. Neuropsihologia. dar care au limba principală bine dezvoltată. Nu există o unică interpretare care să explice interacţiunea dintre gândire şi limbaj. Există mai multe puncte de vedere cu privire la bilingvi: bilingvii stochează separat două sau mai multe limbi (ipoteza sistemului dual. LAD. stimulat electric sau este studiat din perspectiva activităţii sale metabolice.

2004) sau insuficient definite (M. Unele probleme bine definite („well-structured problems”) pot fi rezolvate folosind algoritmii. Dintre factorii care îi caracterizează pe indivizii înalt creativi amintim (1) motivaţia puternică de a fi creativ într-un anumit domeniu de activitate. pentru a servi altor scopuri. se pot distinge patru accepţiuni ale termenului de creativitate: ca produs.295. biologici şi sociali (A. metaforele. cf. Psihologii au observat că există o diferenţă între probleme: unele presupun demersuri clare pentru obţinerea soluţiei. Pentru experţi multe aspecte ale rezolvării de probleme pot fi guvernate de procesele automate. unii specialişti subliniază că noţiunea de talent nu ar trebui să fie ignorată şi că. Insightul reprezintă un moment de inspiraţie. Incubaţia. În timp ce computerele utilizează algoritmi de rezolvare a problemelor. Creativitatea presupune producerea a ceva care este atât original. care urmează după o perioadă de lucru intens asupra unei probleme. Zlate. poate necesita nu numai algoritmi sau euristici. J. pot apărea nesecvenţial sau pot fi implementate interactiv. analiza mijloace-scopuri. Munteanu. ironia şi glumele. sarcasmul. gesturile. care poate fi atât negativ cât şi pozitiv. p. monotoni.semantice obţinută auditiv. p. construirea strategiei. dar care nu mai funcţionează în cazul unei probleme specifice care trebuie rezolvată în prezent. care par iniţial fără nicio legătură. În literatura românească de specialitate s-au impus trei mari categorii de factori stimulativi pentru creativitate: psihologici. în care soluţia unei probleme se impune conştiinţei noastre. Etapele rezolvării de probleme sunt identificarea problemei. ci şi insightul. forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. Popescu. oamenii recurg adesea la euristici (ex. 2004. În rezolvarea de probleme. ca dimensiune complexă a personalităţii (M. alocarea resurselor. Un tip particular de set mental este fixitatea funcţională („functional fixedness”) care presupune incapacitatea de a observa că ceva care ştim că poate fi utilizat într-un anumit fel mai poate fi folosit şi altfel.301). p. care pot fi prea lungi. Transferul pozitiv între problemele izomorfe are loc rareori în mod spontan. 1999. Transferul. de iluminare. (2) nonconformismul – încălcarea convenţiilor care pot inhiba activitatea creativă şi 11 . Perspectiva gestaltismului. Expertiza dintr-un domeniu dat este considerată cel mai adesea din perspectiva „practice-makesperfect”. se referă la mutarea abilităţilor rezolutive de la o problemă la alta. definirea problemei şi reprezentarea. „ill-structured problems”). ca abilitate creativă. 8. În sens restrâns. Există mai multe puncte de vedere care explică modul în care este implicat insightul în rezolvarea de probleme. consideră că există un proces specific în care elementele unei probleme. 1994). Creativitatea este un fenomen complex pentru care nu s-a putut formula o definiţie unanim recunoscută. Rezolvarea de probleme şi creativitatea Rezolvarea de probleme presupune o activitate mentală de depăşire a obstacolelor întâlnite în atingerea unui obiectiv. dar care conduc la o soluţie corectă. Experţii se diferenţiază de aceştia din urmă atât în privinţa cantităţii cât şi a organizării cunoştinţelor pe care le au în domeniul lor de expertiză. Zlate. 1994. 6). rezolvarea prin analogie. ca potenţialitate general umană. altele nu. astfel încât diversele etape se pot repeta. Rezolvarea problemelor slab definite (M. mai ales dacă problemele par să difere în privinţa conţinutului sau contextului. 399). Atunci când problemele implică elemente noi care cer strategii noi. monitorizarea şi evaluarea (R. organizarea informaţiei. Ea este un fenomen general uman. 1999. psihologii diferenţiază între experţi şi novici. implică a lăsa problema de-o parte o vreme şi apoi a te reîntoarce la ea. de exemplu. Cu toate acestea. astfel încât procesările subconştiente să poată continua în timp ce aceasta este conştient ignorată. contribuie mult la diferenţele dintre diverşi experţi. Miclea. automatismul unor proceduri poate împiedica rezolvarea de probleme. apud G. probabil. ca proces. comprehensiunea şi exprimarea unor aspecte nonliterale ale limbajului ca inflexiunile vocale. cât şi valoros. M. devin coerente şi se realizează o bruscă reorganizare cognitivă. cel puţin temporar. Dar care sunt obstacolele care intervin în rezolvarea de probleme şi cum le putem depăşi? S-a observat că omul prezintă un set mental care este o strategie care a funcţionat în trecut.problema transferului. În experienţele de zi cu zi aceste etape pot fi implementate foarte flexibil. Sternberg. Miclea. 2003.

Deci. Raţionamentul deductiv sau inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie. În luarea deciziilor mecanismele cognitive au un rol determinant. Sternberg. Raţionamentul inductiv constă în producerea unei ipoteze generale pe baza unor date particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). cât şi cele deductive presupun o mulţime de cunoştinţe. (2) raţionamentul ipotetico-deductiv (două premise şi o concluzie: Dacă e ziuă. din anumite premise. Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional (M. Deciziile stau la baza comportamentului nostru teleologic. Această structură este apoi aplicată la o nouă situaţie (ex. Prin urmare. „ancorarea” şi raţionalizarea. care se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între elementele unei mulţimi. (7) cunoştinţe numeroase în domeniul în care persoana se manifestă creativ. vom generaliza. un rol important în manifestarea creativităţii îl au contextul istoric şi domeniul de activitate în care funcţionează persoana creativă. atunci e lumină. Raţionamentul constituie obiect de studiu atât pentru logică. este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. Presupunerile care stau la baza modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. (6) asumarea riscurilor. El este numit adesea şi inferenţă şi este o procedură prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative şi (2) modele descriptive. (5) procesele cognitive caracterizate de insight şi gândire divergentă. 2003. de la cele simple (exemplu: să mă uit la televizor sau să mă plimb în parc). În mod tradiţional. accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante. cea mai dificilă formă de inducţie.dăruirea pentru menţinerea standardelor de excelenţă şi autodisciplina. astfel încât. Luarea deciziilor se constituie în obiect de interes nu numai pentru psihologi. Cine este cel mai mare din cei trei?) Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia se desfăşoară. p.calitate. (b) nepoată”. 1999. ci şi pentru sociologi şi economişti. Atât inferenţele inductive. 1999. (2) de inducerea a unei reguli şi (3) inducerea unei structuri. Zilnic luăm decizii. Nicu este mai mic ca George. O serie de factori cognitivi pot influenţa calculul asupra posibilităţilor: schema cognitivă. E ziuă.: Ion este mai mare ca George. cât şi pentru psihologie. o concluzie derivă cu necesitate logică. subiectul se comportă raţional. Există trei tipuri de raţionament inductiv: (1) de inducere a unei proprietăţi (dacă constatăm că de fiecare dată când vedem un corb el are penajul negru. (3) credinţa profundă în valoarea creaţiei şi dorinţa de a critica şi îmbunătăţi creaţia.265). decizia optimă se obţine pe baza unor algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilităţii pe care subiectul le-o atribuie.J. este omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse computaţionale şi de timp suficiente. exprimând intenţionalitatea fiinţei umane (M. (4) alegerea atentă a problemelor sau temelor asupra cărora se concentrează atenţia creativă. Care dintre cele două variante este corectă?). 400). 9. p. (3) raţionamentul liniar (ex. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional.282). spunând: „toţi corbii sunt negri”). e lumină. Miclea. ca şi nepotul pentru: (a) unchi.: „Fratele este pentru soră. la cele complexe (exemplu: alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă). Se consideră că decidentul dispune de resurse finite şi creează o reprezentare mentală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile la un moment dat. În plus. Decizia şi raţionamentul Luarea unei decizii. În interiorul acestui model mental simplificat („limitat”). raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive. adesea neexplicate în 12 . Utilitatea unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. (8) angajarea profundă în efortul creator (R.). prototipul. Miclea. În urma studiilor întreprinse în aceste discipline au rezultat două mari categorii de modele. p. Există trei tipuri de raţionament deductiv: (1) raţionamentul silogistic (silogismul constă în deducerea unei concluzii din două premise prin mijlocirea unui termen mediu).

p. matematica şi ştiinţele. Învăţarea permanentă atenuează diferenţele în pregătire. memoria. Totuşi. dialectică şi pragmatică. alţii susţin că abilităţile cognitive continuă să se dezvolte şi în perioada adultă (Baltes. şi o încercare de a înţelege care dintre aspectele procesării informaţiei se schimbă că vârsta şi care dintre ele sunt relativ stabile (Ann Birch. Teoria procesării informaţiei este o abordare relativ nouă a studiului dezvoltării cognitive care a luat avânt în special în Statele Unite în ulimele decenii. Din păcate. Kohlberg) arată că dezvoltarea cognitivă se încheie în adolescenţă. o noţiune care face legătura între învăţare şi dezvoltare. 2003.) şi se concentrează pe operaţiile post-formale şi pe ideea de înţelepciune ca un construct al cogniţiei adultului. Gândirea adultului este: metacognitivă. utilizarea strategiilor. eficienţa de alocare a atenţiei etc. p. Învăţarea ca achiziţie de cunoştinţe atinge maximum la 40-50 de ani şi rămâne deschisă ca posibilitate până la 58-60 de ani. reactualizează şi evaluează informaţia. apogeul gândirii egocentrice şi începutul decentrării cognitive (G. p. în primul rând să surprindem care sunt acele teorii care se referă dezvoltarea cognitivă şi de aceea. Perioada pre-operaţională sau stadiul pre-operator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristice. Această abordare a inclus un studiu detaliat al proceselor psihice: percepţia. interpretează. Scopul acestor teoreticieni constă în surprinderea modului în care individul înţelege. iar unele studii arată patternuri ciclice de dezvoltare emisferică discontinuă. Teoria sa accentuează importanţa internalizării şi a zonei de dezvoltare proximală. motiv pentru care încă mulţi psihologi aderă la ideile piagetiene (G. pe de parte. fără a specifica mediul în care se realizează o acţiune de un anumit tip. căci toate cunoştinţele noastre se elaborează în cursul schimbărilor dialectice între individ şi mediul înconjurător în care el se dezvoltă şi se structurează progresiv. În timp ce unii teoreticieni ai dezvoltării de orientare cognitiv-comportamentală (Piaget. Tema majoră a cadrului său teoretic este aceea că interacţiunea socială joacă un rol major în dezvoltarea cognitivă. Perry etc. Majoritatea autorilor consideră teoria sa ca fiind de orientare cognitivă. 10. dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului.86). adică mai puţin centrat pe sine şi mai capabil să observe lucrurile din perspectiva celorlalţi.premise. Maturizarea structurilor sistemului nervos central prezintă o complexitate crescută a acestor structuri. prelungeşte durata participării la viaţa 13 . Sion. pe măsură ce copilul creşte. Unii teoreticieni au adăugat un al cincilea stadiu la cele patru originale. deoarece se centrează pe geneza proceselor mentale şi a cunoştinţelor. nu puteam debuta decât cu teoria lui Jean Piaget. stadiul concret-operaţional şi stadiul formal-operaţional. Piaget a determinat patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor. Loubovie-Veif. În ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihologică ea presupune sporirea complexităţii conexiunilor neuronale şi descreşterea numărului de neuroni din creier. Lev Semionovici Vîgotski este autorul aşa-numitei teorii social-istorice a dezvoltării psihice. Mai târziu. teoria procesării informaţiei nu a reuşit încă să explice cum au loc schimbările în dezvoltare şi nu a pus în circulaţie o teorie integrativă a dezvoltării cognitive. Sion. dezvoltarea poate fi considerată ca interacţiunea dintre factorii biologici şi cei de mediu care conduc la complexitate şi flexibilitate cognitivă crescute. el devine mai puţin egocentric. Ei au găsit aspecte comune între gândirea adultă şi cea a copiilor şi au subliniat faptul că pot fi făcute puţine generalizări despre cum oamenii procesează informaţia. Dezvoltarea cognitivă Ne-am propus aici. este greu de conceput un instrument care să măsoare sau măcar să estimeze întreaga bază de cunoştinţe. 158159). de-a lungul istoriei sociale a copilului. 145). 2002. În general. Această perioadă de după vârsta de 2 ani este marcată de trei achiziţii: apariţia funcţiunii semiotice. stochează. şi constructivistă. Această teorie este importantă mai ales dacă ne gândim la felul în care copiii procesează informaţia în domenii educaţionale importante ca citirea. 2003. Este vorba despre stadiul post-formal care poate include identificarea problemelor (decât rezolvarea problemelor) sau o tendinţă către gândirea dialectică. stadiul preoperaţional. timpi de reacţie.

Mielu Zlate.activă. 14 . 2. Istoria psihologiei. lărgeşte adaptarea la schimbare şi creşte randamentul. Iaşi. Editura Fundaţiei România de Mâine. Gabriela Popescu. Bucureşti. 1999. Editura Polirom. 6. Modele teoretico-experimentale. 1999. 2006 5. 4. 2006. Tony Malim. Editura Tehnică. 1999. 3. Editura Fundaţiei România de Mâine. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Psihologie cognitivă. Procese cognitive. Graţiela Sion. Bucureşti. Bucureşti. 2006. Mircea Miclea. Psihologia mecanismelor cognitive. Bucureşti. Editura Polirom. Psihologia vârstelor. Psihologia creativităţii. Grigore Nicola. Editura Fundaţiei România de Mâine. iar viaţa activă favorizează menţinerea unei bune condiţii a învăţării. Iaşi.

1. afectivă şi psihomotorie. de desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată. 1 . metoda testelor. psihologia socială. În acest context. atât ca demers raţional (elaborarea ipotezelor de cercetare). TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. Din acest punct de vedere. Operaţionalizarea obiectivelor. prelucrări şi validări de date etc. Delimitări conceptuale. prin capacitarea studenţilor cu utilizarea metodologiei experimentale. obiective. ca metodă de cercetare activă şi eficientă. de exemplu. Partea I BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI. dr. psihologia educaţiei etc. ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte discipline psihologice. se realizează la lucrările de laborator. scopuri şi organizarea teoretică şi practică a cursului. cursul şi practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi practicieni. univ. efectivă. psihologia muncii.).).PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ Conf. În finalul cursului. prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ. NICOLAE LUNGU OBIECTIVE Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa cum sunt.) ca şi psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale corespunzătoare. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE 1. cognitivă. cât şi ca abilitate practică. psihodiagnostic etc. Psihologia experimentală este complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei (metoda observaţiei. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI DETERMINĂRI SENZORIALE 1. Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica experimentului.

Herschell (1738-1822) stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis). Exner ş. pentru prima dată. De formaţie fiziolog. uneori cu totul întâmplător. Fraisse consideră psihologia experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale”. fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa sunetelor din registrul audibil. care se formase în laboratorul lui Wundt de la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris). Această definiţie pune accentul pe produsul final al cercetării experimentale. Tocmai acest caracter de rigoare pe care experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus cercetărilor. consemnând cu rigurozitate datele obţinute. 1. ca metodă preferată. raportul dintre excitaţie şi senzaţie. o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). Astfel. Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni. De asemenea. Aplicarea metodei experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. fizicianul italian Venturi determină întinderea câmpului vizual (1791). ci se provoacă în condiţii determinate. Experimentul are meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”. La scurtă vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Definirea experimentului din psihologie. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. Ea poate fi întregită prin adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează utilizarea metodei experimentale în psihologie. Darcet măsoară durata acestora (1777). P. Scurt istoric al metodei experimentale.2. normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie. mai precis în anul 1879. astronomi). cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice. W. este notabilă contribuţia astronomilor Bessel. psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor.3. iar chimistul J. Cattell organizează un astfel de laborator în Statele Unite. Laboratorul de psihologie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul Constantin Rădulescu-Motru. la cunoaşterea unor date asupra timpului de 2 . astronomul W. fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic. ca în cazul observaţiei. care au evidenţiat date experimentale.a. Prin urmare.1.

Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra unor caracteristici comportamentale. Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”). contribuţiile majore ale unor fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a vederii. Variabila independentă poate avea diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi calitative. 1. Experimentul vizează provocarea unui comportament (răspuns). el poate fi reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a sa. Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat. infirmitate) şi se numesc fenomene invocate (Cl. 3 . repetabilitatea. iar acţiunea de obţinere a lui reprezintă modelarea experimentală. a culorilor. Bernard). semnează. apărută în 1860. Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor studiate. Această caracteristică de provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului.5. determinate experimental. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns).reacţie. Fechner (1801-1887).4. pentru a le dezvălui conexiunile. împreună cu factorii care l-au determinat. Ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice (boală. experimentatorul studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto). Trebuie relevate. În laboratoarele abia înfiinţate se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele mai variate. În astfel de situaţii. Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila independentă (condiţia de stimulare). Hering (1834-1918). simţului termic. Experimentul reprezintă o organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul provoacă faptele. Lucrarea lui G. Variabile implicate în experiment. constituie un model experimental. determinându-l să se manifeste specific faţă de o situaţie dată. care a adus date asupra percepţiei spaţiului. în fapt. 1. riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi exprimare. actul de naştere al psihologiei experimentale. de asemenea. Comportamentul astfel obţinut. în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupau un loc important. Particularităţile experimentului. Th. ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect.

). Ipoteza. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare. urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic 4 . Izvorâtă din observarea faptelor. atitudini.6. la rândul ei. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune existenţa unora noi. cât şi la cel de control. Pentru a neutraliza efectele variabilelor străine demersului experimental se pot folosi unele procedee. b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un control riguros condiţia de stimulare. 1. alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi B) pentru a neutraliza efectele învăţării. emoţii etc. Factorii de stimulare al căror efect asupra comportamentului nu este bine cunoscut. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE (PROIECTUL EXPERIMENTAL) 2. grade diferite de complexitate. Aceştia pot fi relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte structurări ale condiţiei de stimulare. ipoteza reprezintă proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între aceste fapte. Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi. până la strategiile de decizie. de la reacţiile simple şi repetitive. faptelor date. De asemenea se obţine prin crearea unei atitudini cooperante din partea subiectului. constatativ şi consemnativ. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor. d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu. Controlul variabilelor.Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la modificările condiţiei de stimulare şi are. se numesc potenţiali.1. reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţii. 2. trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă independentă. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului raţional. după cum urmează: a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator. Dacă observaţia se adresează. care nu trebuie să fie stresat de consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi). dacă studiem efectele zgomotului asupra activităţii. c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental. dar este posibil.

O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie verificabilă.). În cel de al doilea caz. t. Ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi. La mulţimile structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile memoriei. 5 . la întâmplare. ipoteza este verificată experimental. experimentul „clasic”. Aceste numere sunt introduse într-o urnă. Pentru verificare. în fapt. al 20-lea etc. Pentru ca datele obţinute să poată fi comparabile. până la completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. se numeşte grup de control. selectaţi dintr-o populaţie dată. trebuie să fie eşantioane reprezentative pentru acea populaţie. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. economică. fiecare membru din populaţia dată primeşte un număr de ordine.3. verosimilă şi să poată fi cuantificabilă. 2. în special. două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea. d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului instructiv-educativ. ca urmare a condiţiei de stimulare. Are servitutea că artificializează faptele.2. din care se alege. într-un experiment se utilizează. toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare). Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul loteriei. considerând că rezultatele obţinute se datoresc întâmplării. În primul caz. la care se aplică condiţia de stimulare. b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară cercetarea. în cazul unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. după care sunt extrase. Legile hazardului se aplică. fie în baza pasului statistic. χ2-hi2). cota de inteligenţă etc. dar este mai riguros pentru că beneficiază de aparatura din dotare. de la 1 la N. al 10-lea. Subiecţii. potrivit cu intervalul de selecţie stabilit. se face prelucrarea statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z. Tipurile de experiment a) Experimentul de confirmare este. c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi desfăşoară activitatea. 2. se va numi grupul experimental. fiecare al 5-lea. Spre deosebire de ea. de regulă. prin modelarea variabilelor pe care le implică şi probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia ipotezei. ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei diferenţe semnificative între aceste grupuri.s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. iar celălalt. După elaborare. individ. la care nu se aplică această condiţie.

05 sau mai mică (p < 0. ca de exemplu. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (ex. Prin urmare. astfel. relaţia funcţională dintre ele. fie în procente sau frecvenţe.4. puncte. specifică pentru experiment. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor variabilei independente asupra variabilei răspuns. Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele şi grafice. prezumate de ipoteză şi calculată statistic. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile dintre două sau mai multe variabile. iar direcţia prevăzută a acestor diferenţe să fie validată statistic. cu un risc de eroare de 5%. f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă. exprimându-le prin simboluri adecvate (linii. o întâlnim şi în cazul testului.5) atunci. respectiv legice. Dacă valoare lui „t” sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe – are o probabilitate (P) de 0.e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila independentă este nonexperimentală. h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun. figuri etc. testul se interesează doar de măsurarea răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei stimul (ex. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute. Prelucrarea şi interpretarea datelor. Participarea activă a cercetătorului în provocarea fenomenului. 2. pe un număr mic de subiecţi. 2. o procedură mai eficace pentru experimentul propriu-zis. Pentru validarea ipotezei se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie. Test şi experiment. după caz. Datele din tabele se grupează fie în valori brute. ipoteza nulă. testul „t” (Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). să fie coincidentă. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor). primul să identifice prin pretestare efectele posibile ale unei variabile. stabilind.01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se infirmă. 6 .). concentrarea atenţiei). În vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului.05 şi 0. ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de cercetare. pentru ca ipoteza de cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de subiecţi să fie semnificative.5. iar cel de-al doilea să verifice. se caută pragurile de semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de 0. pentru a explica raporturile de cauzalitate dintre ele.

Cum se observă. Voiculescu. c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de 10-20 µv. ritmul α este caracteristic pentru creierul în stare de veghe. iar modelele experimentale pot fi transformate în teste. a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om).1. Tehnica electroencefalografică (E. În cazul administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α cu ritmul β. Aşadar. În consecinţă. Bucureşti. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi mintală a subiectului. dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale).). b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de 15-25 µv. în mod obişnuit. ritmul β apare în momentul întreruperii 7 . Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată.E. psihodiagnoză clinică etc. 199): a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o amplitudine între 5 şi 100 microvolţi. tumori cerebrale). Din cele menţionate se desprinde relaţia de complementaritate metodologică dintre test şi experiment. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în experimentare.G.E. de unde (V.e. Ca urmare. 1963. Reversibilitatea dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor experimentale şi psihodiagnostice. Editura Ştiinţifică. are la om. ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. 3. p. dar pot reprezenta şi anumite stări patologice (focare epileptogene. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în cercetările sale. Pentru psiholog o importanţă deosebită o au undele α şi β. Tehnica e. Electrogeneza cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier).g.G. patru tipuri. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE 3. Ele caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone (regiuni). E. ceva mai rapid. d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la 200 µv. traseele θ şi δ prezintă interes pentru neurolog. Steriade.testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională. în timpul somnului. M. Din istoria cunoaşterii creierului. prin baremarea lor. cunoscută încă înainte de 1900.

Cercetarea ştiinţifică actuală beneficiază de recordere mult îmbunătăţite.2. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism de ceasornic (arc). în centrul ei. astfel încât caracterizează intrarea creierului în stare de activitate intensă. mergând până la stocarea pe calculator a datelor experimentale. de exemplu). sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei 8 . cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau laterală) la care se montează furtunul pneumografului. modelată experimental (o emoţie. şi lat de cca 4 cm. se fixează o pastilă de tablă rotundă care sprijină acul inscriptor. Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit) şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului. lung de aprox. Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea). iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului. marchează apariţia reacţiei de orientare. care se leagă la toracele subiectului în regiunea diafragmei (deasupra ei). Peste partea goală a capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic.situaţiei de repaos senzorial şi mintal. 3. Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal (tablă). manşonul este prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de aer din interiorul său. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii. Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc. 30 cm. la o capsulă de înregistrare (capsulă Marey). simultane sau consecutive unei activităţi psihice. dotând laboratoarele abia înfiinţate cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe. Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice (electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. Depresia traseului α şi înlocuirea lui cu β. astfel încât manşonul de cauciuc să adere lejer la toracele subiectului. a impulsionat cercetarea experimentală din psihologie. iar deasupra acesteia. De menţionat că inventarea kimografului. în primele momente ale administrării stimulului extern. Pneumograful este prevăzut la capete cu 2 şireturi de pânză care se prind la spate. Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur (cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive diferite. datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul respiraţiei. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În partea centrală. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise. prin intermediul unui tub de cauciuc (furtun).

se transmit acului inscriptor care le imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului. manipularea fumului pentru înnegrire). iniţiate de stimulul administrat. colofoniu). durata inspirului sau expirului (în hipo sau hiperpnee) ale respiraţiei subiectului. şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare. modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici variate. De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al trăirilor afective ale individului. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. la kimografele moderne înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă. în al doilea rând. în primul rând. datorate acestor variaţii de presiune. cum se ştie. deasupra cărora sunt montate. Capacitatea de inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată. După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată. care au diferite forme în funcţie. în general. Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se numesc poligrafe (la poligrafe şi. pe care le însoţesc şi le exprimă specific. al apariţiei reacţiei de orientare şi. se practică determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul sfigmomanometrelor şi pletismografelor. Un indicator preţios pentru psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care. răspunzând. de locul de prelevare (radial. printre altele. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de ritm.Marey sau calculatorului. sub forma unei curbe neregulate continue. carotidian) şi. o parte benzen şi 20-30 gr. toate aceste dispozitive se bazează pe principiul preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului sau cardiografului. după care se usucă. în realizarea oricărei sarcini experimentale. printr-o componentă neurovegetativă. 3. frecvenţă. şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare). în funcţie de domeniul lor de referinţă. Mai direct legate de procesele afective. suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective. astfel.3. 9 . Funcţional. în general. naturii şi intensităţii situaţiei afective date. Astfel. Mişcările membranei capsulei pneumatice. amplitudine. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte pneumogramă. se scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2 părţi alcool. evitându-se. de complexitatea lor constructivă.

tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab semnificativă pentru variaţiile comportamentului. cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii neuromusculare. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie. de amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală. de valoare dublă reobazei. Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor (pentru cardiolog). pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice). În afară de valoarea sa de electrodiagnostic clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie). fie în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare). Reobaza (pragul galvanic) reprezintă intensitatea cea mai mică a unui curent electric. pe ecranul unui osciloscop). Banda de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte electrocardiogramă (EKG). cu electrozi montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective). 3. se montează în funcţie de natura cercetării. Electromiografia (EMG). Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente nervoase). Acesta este un aparat de captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor. respectiv pentru psiholog.5.g. Louis Lapique a introdus funcţia de timp necesar unui curent. complexul QRS reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară. 10 . Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu ajutorul pletismografului. Electrogeneza musculară poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. În Laboratorul de psihologie se fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale. Electrozii e.4.m. în timpul acţiunii unui excitant. reopletismografe (electrice). metoda EKG se utilizează în cercetarea experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei ca atare o reclamă ca indispensabilă. care este capabil să provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). 3. În consecinţă. După modul cum preiau variaţiile de volum ale vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează. fie deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. Cronaximetria. să determine un răspuns motor. iar unda T exprimă repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. fotopletismografe sau combinaţii dintre acestea.Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii (unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială.

Modificările rezistenţei electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9. A fost o vreme când r.r. a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi stimulul administrat subiectului.E. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de măsurare a timpului. în rezolvarea de probleme etc. 3. (cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea reacţiilor subiectului). defineşte intervalul de timp dintre stimul şi răspuns. 3. în special în cercetarea judiciară. mai multe variabile neurovegetative.6. a fost considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare emoţională.d. în somn şi hipnoză.. cronoscoape electronice cu afişare digitală (numerică). situaţii.e. poate sugera noi orientări ale acesteia: r.g..r. În mod obişnuit.r.D). Astăzi. cu înregistrarea actelor ideomotorii (microcontracţiilor muşchilor laringelui. de exemplu). Unul dintre indicatorii psihofiziologici cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi. cu încărcătură emoţională. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”).m. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale ale comportamentului.d.m.Indicatorii e.d.r.e. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o sarcină experimentală dată. programarea pe calculator a t. r. la cuvinte.D. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în reflexe posturale.e. a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din timpul desfăşurării ei etc. Date interesante pentru psiholog se pot obţine din corelarea e.r.7. t. În dotarea laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de galvanometre.: cronoscoape clasice (cu mecanism de ceasornic). clinică) este timpul de reacţie. t. în timpul reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor.g. care au diverse grade de sensibilitate. cronoscoape electrice.). sarcini etc. este un bun indicator al stărilor emoţionale. asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare (reflexe). membrelor.d. în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative. Prin urmare. sunt utilizate poligrafe complexe care înregistrează.E. realizate în trecut. În dotarea unui laborator de psihologie se află dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t. simultan. la stimuli senzoriali. în acest scop.e. În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa 11 . industrie. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente de-a lungul vremii. R. Timpul de reacţie (t. Reacţia electrodermală (R. Enumerarea câtorva direcţii de investigaţie experimentală cu metoda r. buzelor.

Spearman. de temperatura mediului ambiant. structură dinamoenergetică de personalitate). generatoare de sunete) deoarece aceştia pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului electric (intensitate. citirea fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m) Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu frunte. de zona senzorială stimulată.cum sunt performanţele sportive şi. oboseală. pe baza utilizării unor stimuli gustativi. excitanţi vizuali şi auditivi (lumini colorate. vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. 4. olfactivi. reacţiile mai complexe) se pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde). cu ochii închişi. intensitatea.) este mai dificil.) T. Cu cât numărul acestor încercări este mai mare. profesie. 12 . de nivelul de zgomot. Procedură: subiectul. pe un număr mare de încercări (aprox. de obicei. Acesta are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere. media acestor măsurători particulare.r. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii închişi în timpul efectuării probei. este mai scăzut la stimuli auditivi. 30-40). în general.1. Controlul unor stimuli specifici altor modalităţi senzoriale (gust. b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se utilizează esteziometrul (Weber. s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa: vârstă.). cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut. De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care influenţează t. sonerii. dureroşi etc. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL SENZAŢIILOR 4. trebuie să sesizeze atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată. de durata. tact etc. Se citeşte deschiderea în milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea.r.r. frecvenţă etc. durată. miros. Von Frey sau alt tip). sex. Dispozitivele de stimulare utilizează. frecvenţa. stare de sănătate. reprezintă obligatoriu media unui număr mare de determinări particulare (20-30). Cu toate acestea. intermitenţa şi alternanţa stimulilor etc. Sensibilitatea cutanată a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează proba Head.r. antebraţ. factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială testată: t. Se calculează. depinde de parametrii fizici ai stimulilor.

e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse tipuri de termoesteziometre. Termoesteziometrele electrice 13 . astfel: P. unde Pr este pragul absolut real. Cel mai cunoscut.. Pa.a. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect ca o singură atingere).. Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de mici containere. 2 pragul absolut ascendent şi Pd. fără dubii. sau complexe (ex..d. este format dintr-o tijă metalică. palestezice şi termice. în care se introduce apă de diferite temperaturi. = 1d N N c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul baresteziometrului. şi care. termocuplele). = x 1a + x 2 a + x 3a + . d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame (0 – 500 gr). baresteziometrul Eulemburg. două atingeri). pragurile particulare vor fi tot valori medii. În seria descendentă se porneşte de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează. măsurătorile se fac pe două coordonate: ascendentă şi descendentă. P. cum s-a menţionat). Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul) se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri. Pentru a afla pragul absolut real ne vom folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd . urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau descrescător) după gradul de încălzire. + . Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai mare de determinări. la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a subiectului. Această deschidere este micşorată treptat până ce subiectul declară că identifică o singură atingere. Acestea pot fi simple (ca de exemplu termoesteziometrul Righini). La rândul lor. rezultate din suma măsurătorilor individuale ascendente şi descendente. ale sensibilităţii barestezice.. izolate termic. împărţită la numărul determinărilor efectuate (N). Pe un număr de diapazoane apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic). pragul absolut descendent.Potrivit acestei metode. Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia barestiometrului în diferite zone (se calculează media). Lucrare de laborator: se vor face determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul). + x + x 2 d + x 3d + . Se reţine şi această valoare ca prag absolut descendent.

. 4. şanţul apărut. Sensibilitatea vizuală A. la acţionarea unui buton. Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite.. denivelează două suprafeţe metalice lucioase. ca în figura de mai jos. subiectul trebuie să crească sau să egalizeze. se poate determina.. la lumină albă sau colorată. ca de ex.. în timp ce una din emisfere poate fi întunecată. Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a acuităţii tactile. subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător). Manipulând acest buton.. f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee. cupru şi constantan.. Prin pipăire... Discul poate fi: luminat pentru câte o jumătate... Abaterea se citeşte la o fantă de observare.2. Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje mecanice care... Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc..(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la punctul de sudură a două elemente diferite.. plăcuţele date de experimentator. a cărui valoare a fost stabilită potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100. dacă se aplică o diferenţă de temperatură). făcând astfel să apară un şanţ între ele. după grosime.. 1 1 0 2 2 0 3 4 1 4 5 1 5 3 2 6 6 0 7 8 1 8 7 1 9 9 0 10 10 0 Suma 1+1+2+1+1 = 6 Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă.. astfel: Ordinea reală a plăcuţelor Ordinea apreciată de subiect Diferenţa .. după caz. cealaltă poate fi iluminată. Aprecierea se face pe baza sumei brute a abaterilor. cu ajutorul fotometrului şi platiscopului. prin pipăire cu degetul. ia naştere un curent electric... printre altele.. Discul fotometrului E1 = emisfera 1 E2 = emisfera 2 E1 E2 14 . Pragul diferenţial vizual. • cu ajutorul plăcilor tactile.. cu ajutorul unor filtre speciale. astfel încât.. între care menţionăm: • cu ajutorul tactometrului.

Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică. par omogene. manipulând butonul de reglaj. sau două puncte negre (sau două linii orizontale). 15 . în consecinţă. Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de măsură (tip şubler cu 1/10 mm). Se citesc abaterile de egalizare pe instrumentul de măsură. b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox. stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor. până când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă sau mai slabă. de regulă. Determinarea acuităţii vizuale Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge distanţele mici dintre obiecte. s-o aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. după caz) nivelul de iluminare a discului. pentru determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care prezintă figuri geometrice.) la o intensitate de iluminare cunoscută. Liniile sau contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât minimul separabil se contopesc. puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate (sau proiectarea acestora). acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului. prevăzut cu două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de acţionare. cu fracţiuni mici. de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi. În tehnica de laborator. în minimum vizibile (distanţa cea mai mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen). dacă sunt foarte apropiate. capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi. manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul. Acuitatea vizuală este dată. încât. După această perioadă se creşte (sau scade. în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul lui Snellen). deci. prin stabilirea acelui minimum separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic. propusă de Snellen. Aşadar. Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de experimentator şi i se cere subiectului ca. sau distanţa minimă la care subiectul distinge două „pete” de lumină în loc de una singură. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă. B.Procedura experimentală poate fi folosită în două variante: a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare. după sensul în care a fost modificată iluminarea). Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau „optotipii”.

se stabileşte capacitatea subiectului de diferenţiere a saturaţiei.3. 4. S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei există. de asemenea. integritatea sensibilităţii cromatice este indispensabilă. Discul rotativ are sectoare în care culorile de comparat se află în proporţii diferite.a. în funcţie de numărul de trepte minime sesizate între culoarea albă şi culoarea spectrală pură. feroviari. În zona registrului spectral unde diferenţierea tonurilor este mai bună. cecitatea pentru roşu şi verde. Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea unor profesiuni. în special la bărbaţi). în profesiunile la care se utilizează coduri cromatice (şoferi.o. fie prin scăderea sensibilităţii.). a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul (colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich). dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui. pe care bază se apreciază sensibilitatea subiectului faţă de tonul cromatic.C. corespunzătoare celor 7 culori (r. Cecitatea cromatică se manifestă. diferenţierea saturaţiei este mai slabă şi invers. • deuteranopia determină. Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de fizicianul englez John Dalton (1794). Determinarea cromosensibilităţii Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii cromatice şi a saturaţiei. cu un motoraş electric.v. 16 .g.). cei care suferă de această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni).v. Se citesc abaterile. aviatori etc.i. fie sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită mai rar. îndeosebi din domeniul transporturilor). b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. S-a constatat statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromosensibilitate. Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate dată (reper). cu observaţia că aici se folosesc filtrele colorate. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice. Principalele deficite de cromosensibilitate sunt: • protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde. subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi valoare. În consecinţă. un raport invers proporţional. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale cu o anumită lungime de undă. el însuşi deficitar cromatic (de unde şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori). de obicei. Prin învârtirea discului.

Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. simultan. b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice. roşu-roz.4. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice. Culorile galben şi albastru 17 . Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior. aşezat. sus. Ishihara. Rabkin) sunt construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie (pentru deficitari) a unor cifre. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru deficitarii cromatic. în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”).• tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet (este o anomalie întâlnită rar). format din fire de lână colorate în trei culori standard: verde pur. 4. dintre care menţionăm: a) Testul Holmgren. Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea fixaţiei privirii. Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii. Pe semicercul perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling. diferenţiindu-le de câmpul cromatic de mascare. Subiectul trebuie să compare firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard. dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în deplasare. surprinzându-i şi pe simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic). unde se află reperul „0”. până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta). El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru vizual. un perimetru vizual este format dintr-un semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii. Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului. litere sau alte semne colorate. roşu aprins. interior. Cum s-a menţionat. subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului. În forma sa simplă. jos). Subiectul are sarcina de a identifica cifrele sau literele. câmpul acestora se suprapune. reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului). se observă că. îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al perimetrului. de la care se face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare. Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc diferite procedee. în regiunea nazală. Subiectul. Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele Stilling.

10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”. la plecarea cursorului din reperul „0”. 30'') apoi se stinge. După încetarea acţiunii excitantului. când nu se vede nimic.5. Se va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor). începe să vadă din nou. se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se mută privirea pe o suprafaţă albă. Dacă. astfel: 18 . după ce acţiunea excitantului a încetat. în continuarea deplasării culorii. iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. când această imagine are caracteristici inverse excitantului. imaginea consecutiv-negativă va dispare. 4. Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul exterior. Culori complementare: roşu verde. după care. De asemenea. va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde (complementul roşului). şi negativă. Imagini consecutive Senzaţia vizuală nu încetează brusc. ca efect postacţional al său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne o urmă care determină o imagine consecutivă. În cazul imaginilor consecutive negative. există un punct situat la aprox. acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins). imaginea postacţională este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a senzaţiei. ca în cazul celei pozitive. timp de câteva secunde (aprox. După un timp. imaginea consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale. ce poate fi măsurat. când imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului. albastru galben.au câmpul cel mai mare. Prin urmare. în zona nazală. toate culorile au un câmp mai mic. ci după o pauză de câteva secunde. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger). de exemplu. o dată cu încetarea acţiunii excitantului. Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini perseverente. Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau pe o foaie de hârtie). Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la ieşirea din câmpul vizual. după câteva clipe.

ci galbenverzuiul. la +160 cu viteza de 340 m/s. Aşa. joase: basul. De exemplu. ci şi simultan. o hârtie cenuşie aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă). Oscilaţiile acustice se propagă.Culoarea de bază galben-portocaliu portocaliu albastru-cobalt verde-bleu Culoarea complementară albastru-bleu bleu galben-portocaliu portocaliu Culoarea ce apare ca efect al contrastului succesiv albastru-ultramarin albastru roşu-portocaliu portocaliu-roşu Contrastul poate fi nu numai consecutiv. cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers. iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s). Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele complementare. care creşte la temperaturi mai înalte (343. Precizări terminologice şi parametrice. Cu cât frecvenţa oscilaţiilor este mai mare. Exemple de sunete înalte: fluieratul. dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul. Peste 20 KHz vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb. un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb. 386. În lichide. Determinarea sensibilităţii auditive 4. Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste pentru determinarea oboselii vizuale sau generale. Potrivit legii Bouguer-Weber-Fechner între excitaţie 19 . În cazul culorilor complementare.000 Herţi).2 m/s la +200.5 m/s la 1000). piuitul.1. vocea de soprană. culoarea de contrast a galbenului este violetul. b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp). trombonul etc. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20. viteza sunetului este mai mare. 4. de exemplu. Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt: a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a sunetelor. ci pe oricare altul. în aer.6. Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv ca tărie a sunetelor.6.

şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. În acest sens. Acest raport se aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie a sunetelor. c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. nivelul nul se notează cu „0” dB. a fost stabilită frecvenţa de 1. care să exprime acest raport. pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de diferite frecvenţe. distanţă – Tic-tacul ceasornicului de masă – Vorbirea înceată – Stradă zgomotoasă – Ţipăitul – Orchestră foarte puternică (cu suflători) – Zgomotul tunetului – Pragul de durere (sunetul nu mai poate fi identificat) Nivelul de tărie în dB 0 10 20 40 70 80 100 120 130 Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0” dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului auditiv). de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi). Sunetul pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se 20 . În unităţi logaritmice.5 m. Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul (după Stevens) Caracteristica sunetului – Pragul auzului (absolut) – Voce şoptită auzită de la 1. Sunetele care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete complexe. Această valoare a fost adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice frecvenţă. Pornindu-se de la observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor medii. au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice. La frecvenţa de 1.000 Hz. numite decibeli (dB). orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de oscilaţii simple. Astfel. la o presiune de 0.000 Hz (ca frecvenţă audio fundamentală).0002 bari. sunetul cel mai slab care poate fi perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2. sau I0 = 10-10 µw/cm2 (microvaţi pe cm2).

armonica a treia va fi de 3 ori mai mare. reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). în principal. De exemplu. Prin dispozitive speciale. sumbru. strident. 10KHz.numesc armonici (uneori octave).d. scopuri clinice şi nu depăşesc. adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. Cu ajutorul audiometrului poate fi determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. De exemplu. prima armonică sau fundamentala va avea. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală) face ca un sunet să fie mângâietor. alunecător. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor sensibilităţii auditive.m. clar etc. se obiectivează în audiogramă.a. adică 400 Hz. funcţie de tărie. rotund. Dintre metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca fiind cea mai uzuală. rezultată din combinatorica armonicelor. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi atât de riguroase ca frecvenţele lor. audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente. poate genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa fundamentalei. iar calitatea sa variază după armonica întărită. 21 . Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure. Frecvenţele armonicelor sunt întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei compuse. Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau binaural. armonica a doua va fi de 2 ori mai mare. Expresia psihologică a formei oscilaţiilor. a 4-a va da un sunet pătrunzător. adică 600 Hz. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa sunetelor din registrul audibil. metalic. de asemenea. dacă o oscilaţie compusă are frecvenţa de 200 Hz. alb. 200 Hz. în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de frecvenţă. Tonul afectiv. Deoarece audiometrele deservesc. Timbrul diferitelor sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate antrenabilă). după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). este timbrul sunetelor.6. se măsoară cu audiometrul. caracteristica timbrului.2. pentru investigarea auzului pe întreg registru de frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care emit şi în această bandă. ş. armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire. Subiectul semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu scopul investigaţiei efectuate. 4. în general.

Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice. apare senzaţia de durere. astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei. în consecinţă. Prin urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă.000 Hz). 27 cm (circumferinţa capului. Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m.. care. la creşterea în continuare a tăriei. întrucât va fi excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). fără cască antifonică (aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi). dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri morfo-funcţionale.Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în zona frecvenţelor medii (1. determină diferenţa binaurală de timp (binaural time difference). subiectul va localiza sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede. considerând că ar fi perfect sferic). b) În fapt. 4. Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB. Pragul senzaţiei de presiune are un nivel de intensitate de aprox. care pot fi egale sau inegale între ele. a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa dintre cele două urechi.3. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. 110-120 dB. subiectul sesizează în ureche o senzaţie de presiune. atunci când există o diferenţă de fază.6. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt. Localizarea sonospaţială • La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi amplitudinea oscilaţiilor. Pentru a ajunge la receptorul (urechea) defavorizat. subiectul localizează sursa în planul median. Sunetul este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune). diferenţa de fază provine din diferenţa de 22 . Pentru a excita şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. respectiv în regiunea maximei sensibilităţi. în afară de defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. deoarece ambele urechi sunt excitate simultan. La frecvenţele înalte. Dacă tuburile sunt egale ca lungime. a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. oscilaţiile pierd din energie. ceea ce corespunde unei presiuni sonore de 100 de bari (1 g/cm2).000 – 3. La acest nivel se situează pragul maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului). în realizarea localizării spaţiale a sunetelor. La această traversare oscilaţia consumă timp şi.

care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în care se îmbibă substanţa odorantă. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului. pragurile absolut şi diferenţial pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor odorigenă. apropiind sau depărtând. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive: a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi. unul exterior din metal. Sunt stabilite. • Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound cage). Tehnica este laborioasă şi insuficient de probantă.1. difuzoare aşezate în diverse unghiuri. perimetre acustice etc. 4. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive 4. Cea mai apropiată de sursă primeşte o intensitate mai mare. astfel. Pe pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. în diferite zone de pe limbă. substanţa de receptorul olfactiv. deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa datorită atenuării şi difracţiei. astfel. 23 .intensitate aplicată fiecărei urechi. cu ajutorul unei pipete gradate. se marchează (prin îmbibare) diferite concentraţii ale substanţei odorigene. dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii obţinute de diverşi cercetători. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia cantitativ şi calitativ.2. În afară de aceasta. Subiectul trebuie să sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag diferenţial). Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea. determină şi o diferenţă din timbru între cele 2 urechi.7. întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi ecranarea dată de cutia craniană. b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri).7.7. 4. fac ca la urechea mai depărtată de sursă să ajungă mai puţină energie sonoră. a unor soluţii apoase din substanţele gustogene pure.

constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute. S-a conchis că în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii oculocutanokinestezice. care variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează imaginea (legea lui Emmert. temperatură. Haloway şi E. De asemenea. Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile). percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi. 4. în special pentru obiectele familiare. nesemnificative pentru identificarea formei.8. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat. mărimea acestuia rămâne constantă (constanta de mărime). deşi imaginea retiniană rămâne constantă. Obiectul. chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora. Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă). 1881). Bein. 1948). Figuri duble: în viaţa de toate zilele.3. 24 . pus în palmă. LIMBAJ ŞI MEMORIE) 4. GÂNDIRE.8.). Boring au prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate.1. După unii cercetători (E. după care vă depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. H.Partea a II-a MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR PROCESE PSIHICE SUPERIOARE (ATENŢIE. albastru – verzui pentru roşu). apăsare. G. Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari. deşi imaginea retiniană se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi. s-a conchis că există factori determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi dimensiunea imaginii retiniene). nu dădea decât informaţii de tact. intervin şi indicatorii secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al constantei de mărime). cuvintele de pe pagină etc. În condiţii obişnuite de viaţă. Se constată că imaginea consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului. S. Percepţia mărimii: A. 4.8. Ca urmare a rezultatelor obţinute.2.8. Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu complementul unei culori (ex. Modelarea experimentală a percepţiei 4. S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închişi).

scrie. că în mâna în care a avut o bilă mai mare. Iluzii perceptive: a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două greutăţi egale ca masă.8. obiectele naturale din decor etc. dar mărginite diferit la capete – una cu săgeţi închise. Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii optico-geometrice. 4. 25 . Se notează abaterile de supra sau de subestimare.6.). c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată (de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. calculează etc. acum are una mai mică decât în cealaltă. d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze sfârşitul unei activităţi.5. trebuie să aprecieze care este mai mare. b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul.4. deoarece ne aşteptăm să fie mai greu. a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată (citeşte. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare. linia verticală va părea mai înaltă decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe verticală (blocuri de locuinţe. iluzia optică de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale. cu ochii închişi. auz etc. După un şir de repetări.). prin palpare. eronat. dar având volume diferite.). aşezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontală). Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea.8.). dăm subiectului două bile egale ca mărime. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai multe procedee. accelerarea şi decelerarea. obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri asupra evaluării timpului. 4. dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreaptă egale. una mai mare şi cealaltă mai mică. cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale). fixată de experimentator. c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de recepţie (văz. primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge).4. Subiectul va aprecia. Subiectul. b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei activităţi. durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale observatorului faţă de rută etc.8.

1. aproximativ 4-6 elemente independente. pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia vecină etc. privind de pe un pod o apă curgătoare. sau cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -. 40–45 de aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă. stă la baza perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). în 1/10 secunde. denumită fenomenul „phi” (fi). 5. dacă literele formează cuvinte cunoscute. Michotte): un mobil în mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se opreşte la contactul cu el. Între ele.. cuvinte sau obiecte. 4–5 cm. f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul AuerspergBuhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului. Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile. g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. 1 minut).d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori generatoare de accidente). fenomenul este similar cu mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric. e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich): mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a forma unei elipse. becul electric alimentat de curentul alternativ pare că dă o lumină continuă. 50 de ori. corespunzător cu frecvenţa curentului de alimentare (50 Hz). Evidenţierea particularităţilor atenţiei a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de ex. volumul percepţiei creşte dacă elementele intră într-un context logic (de ex. cu voce tare (de la 20 la 1). putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere. un punct luminos într-o încăpere întunecată pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase). b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop (aparat cu expunere scurtă) diferite imagini. Mişcarea aparentă. se va observa că subiectul va percepe. deşi se aprinde şi se stinge de aprox. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp (de ex. + – etc. la un moment dat pare că. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI 5. alimentate de o baterie: dacă aprinderea succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. 26 . Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de aprox. „te deplasezi tu”. respectiv aprox. c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la 1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă. 15-17 litere).

8) stimulii externi neaşteptaţi. Probele de scurtă durată nu sunt semnificative pentru sarcinile de detecţie. 5. unii oameni fac acest transfer uşor. Praga etc. În final. d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task). Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului.4. 4) cunoaşterea rezultatelor. e) Probe speciale de atenţie. 5) factorii de ambianţă. 2) intervalul dintre ele. b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei nerelevanţi să fie mare. 1960). 5. 9) motivaţie (Baker.) în care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli.3. semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate. 5. Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de 9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor. Proba se desfăşura în 1-2 ore. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar.sau două persoane citesc texte diferite. alţii mai greu (sunt mai rigizi). Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării unei sarcini variabile. a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea de testul ceasului (clock test). cum sunt diferitele teste de distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon.2. cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor. la aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică. Aceste repere erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. Sterzinger. 3) mărimea semnalului. 7) alternarea periodică dintre odihnă şi activitate. c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). în cele de urmărire (tracking task) care nu sunt repetitive (ca de exemplu munca la banda rulantă). Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează un semnal). 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor. 27 . iar apariţia lor să fie neregulată. în timp ce subiectul sortează nişte imagini. Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. care este în fapt sarcină de detecţie.

pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească în mod corespunzător. Alţi cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de diferite dimensiuni.1. care nu cunoşteau scrierea chineză. C. b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă.6. De exemplu. în scrierea chineză. cuvântul „lemn” este exprimat.2. să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. Metode privind însuşirea noţiunilor a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. o disjuncţie: copiii. spre exemplu. formă. apă). deci artificiale.2. culori: de exemplu. cine scoate cărbuni din pământ etc. dar care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. „ras” pe cele uşoare etc. L. masă etc. În cercetările experimentale privind formarea noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la întrebări printr-un singur cuvânt (de exemplu cu ce se acoperă casele.). pădure. printr-un radical ce se regăseşte. care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac. adeseori. pentru a avea sens logic (de exemplu: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul”).1. casă în flăcări. cuvântul „gazun” era scris pe toate figurile mari şi grele. 28 . au reuşit. în succesiunea lor logică (de ex. c) Ordonarea unor noţiuni disparate. în care caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile identice ale unor obiecte. Subiecţii. 6. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii 6.) b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles. Probe pentru studierea analizei şi sintezei: a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o serie de imagini prezentate aleatoriu. în final. pentru a constitui o povestire logică. Hull (1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti. variind ca mărime în toate caracterele compuse.: pompieri – chibrit. d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie. foc stins. Între definirea noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII 6.

pasăre …?). ploaie – zăpadă etc. 10 ….2. 6. iarnă – ?. 7. 14. b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex. Putem urmări: capacitatea de înţelegere. 12). 10. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul.2. tipul de gândire etc. 8. elaborarea. 9. Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea gândirii (Al. un melc a căzut într-o fântână de 20 m. 6. Torrance a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gândirii creative.4. 11. Pentru testarea gândirii creative: Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat. Roşca). iarbă – copac.6. Probe de rapiditate a gândirii: a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi continuarea.). Aspecte statistic-matematice (informaţionale) a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia lor în vorbire. Pentru aprecierea independenţei gândirii: a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza situaţii nerealiste. etc. autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa. 9. b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu raporturi similare (de ex. 7. Cât vor costa 10 ouă. 10 … . E.2.. 8. 5.1.5. 29 . iar afară sunt copaci înverziţi şi pomi cu fructe etc.2. 8.2. Vasile şi eu”. a şirului (de ex.: un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion. sau. pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex. 7. dar noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?). 6. vară – ploaie.: pisică – şoarece. copii la săniuş. un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc. pisică – păr.:2. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ A LIMBAJULUI 7. P. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12. originalitatea. 6. Ca să iasă afară. urcă în fiecare zi câte 5 m. flexibilitatea.: un cocoş care înoată pe un lac. Probe pentru comparaţie şi analogie: a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate pereche (de ex. capacitatea de esenţializare etc. 4.3. În baza datelor sugerate de o figură incompletă. ritmul de înţelegere (perspicacitatea). pe această bază.

Experimentul asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale. 7. Subiecţii. timbru. fericire. funcţie de frecvenţă şi complexitate structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate (vocale). firimitură. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă. Pentru determinarea gradului de descifrabilitate fonematică şi semantică. Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de 30 . menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui. faţă de cea clasică. var. şef. ca: şah. se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe: – cu frecvenţă scăzută. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor (pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor). debit şi nivel de intensitate). somn. interogaţie. – cu frecvenţă mijlocie.. b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal (experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să răspundă cât mai repede. cu înregistrare pe bandă magnetică). nepreveniţi.2. sau pronunţate oral (cu vocea sau. Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate. lot. 8.v. tonul categoric etc. topor etc. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa limbajului la perturbaţii şi distrageri. cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus). mult. de preferat. club. corectitudinea şi claritatea exprimării etc. Dintre acestea. trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii. bogăţia lexicală. fisc.). Experimentul a.). ca: holtei. cu cel mai scăzut (consoane corelative). silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. silitor etc. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect (indusului). c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei. asociaţii repetate.b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului este modificată de emoţii (în înălţime. scrierea automată etc.. De asemenea. Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal. – cu frecvenţă înaltă. prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective (teamă. soroc. asociaţii forţate. a legăturilor semantice dintre inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de personalitate. definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”). ca: vot. cu grad scăzut (consoane disjunctive). şoc etc. asociaţii în lanţ.

Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de cuvinte cu sens (de ex. Nicolae Lungu. găină-ou) şi fără sens (de ex. e/N unde R. silabe. cuvinte etc. pod-camfor). au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare. R. Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul. Editura Fundaţiei România de Mâine. Se notează fie numărul erorilor. 3.c sunt recunoaşteri corecte. figuri de bărbaţi sau femei).c – R. fie numărul de intervenţii necesare. a martorilor etc. Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat (corectat) până ce poate reproduce corect. Mihaela Minulescu. iniţiate de Ebbinghaus. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele. Mihai Golu. după o perioadă de timp. după care se amestecă cu alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască. Fundamentele psihologiei. b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii) una câte una (de ex. Editura Fundaţiei România de Mâine. Performanţa se apreciază prin relaţia R. să-l recunoască (memorie senzorială). Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul oarecare şi i se cere ca.e reprezintă recunoaşteri eronate. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii memoriei în selecţia personalului din poliţie. în care numărul elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat). în materie. volumul şi corectitudinea memoriei imediate. Se va demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate. încât astăzi dispunem de un arsenal metodologic bogat. 2005. Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării. Psihologie experimentală. Teorie şi practică în psihodiagnoză. Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice. Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru memorare o listă de cifre. astfel. Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de exemplu 45 de elemente). BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. 2005. Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei. iar N numărul stimulilor. 2. Mnemometrele.pronunţare / expunere. aparate care asigurau ritmicitatea şi timpul de expunere. 2006. litere. Se notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază. 31 .vol 1 şi 2. Bucureşti. Bucureşti.

Grigore Nicola. Istoria psihologiei. 2006. Editura Fundaţiei România de Mâine.4. Bucureşti. 32 .

drd.PSIHOLOGIA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE Lector univ. domenii pe care le-a alimentat şi implicat ca suport de validare şi impulsionare. 1 . FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ŞI EMPIRICE ALE PSIHOLOGIEI DIFERENŢIALE. II. studiul mijloacelor prin care psihologii au investigat diferenţele între indivizi. Psihologia diferenţială s-a dezvoltat ca o replică faţă de individualizarea descriptivă nenuanţată a psihologiei generale şi se află în legatură cu psihologia personalităţii şi psihodiagnoza diferenţială. La toate acestea se adaugă interese legate de biogeneza umană şi efectele ei de diversitate. de asemenea. să aprecieze implicaţiile diferitelor teorii. EXPLICAREA DIFERENŢELOR INDIVIDUALE: EREDITARI. FACTORI DE MEDIU. 1. Graţiela SION OBIECTIVE Psihologia diferenţială îşi propune să descrie şi să explice diferenţele între indivizi. studenţii vor fi în măsură să prezinte şi să interpreteze principalele teorii cu privire la diferenţele interindividuale. Îşi propune. recurgând la argumente din cele trei perspective: filogenetică. antropogenetică şi ontogenetică. Studiile şi cercetările aferente au ca prioritate studiul varietatii naturii umane. Investigarea influenţelor genetice şi ambientale asupra inteligenţei Studiile despre gemeni se confruntă cu încercarea de a afla răspunsul la întrebarea dacă fondul genetic comun în proporţie mai mare de 50% conduce la punctaje ale trasăturilor de personalitate şi a coeficientului de inteligenţă mult mai apropiate. În urma parcurgerii cursului. să cunoască aplicaţiile evaluării personalităţii. Psihologia diferenţială procură si implică folosirea activă a unei imense cantităţi de informaţie conţinută de studii psihologice efectuate prin nenumăratele investigaţii moderne. I. FACTORI SOCIALI FACTORI Prezentarea studiilor şi cercetărilor care au pus în evidenţă diferenţele individuale legate de influneţa factorilor genetici şi ambientali asupra trasăturilor de personalitate şi inteligenţei.

Hayward. 1999. Din 1869.55 Bouchardi& McGue 1981 0. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra inteligenţei Indicatori ai coeficienţilor de corelaţie a nivelului de inteligenţă în cadrul familiei (dupa A. începând cu studiile lui Francis Galton asupra efectelor eredităţii. Această controversă a fost depăşită prin aceea că trăsăturile diferenţiale ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu ( A. S. având o zestre genetică identică. Gemenii dizigoţi se formează din doua ovule fertilizate separat.42) Tip de familială relaţie Studiul Newman 1937 Gemeni monozigoţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Gemeni dizigoţi 0. Datorita faptului că studiile privitoare la ereditatea umană nu pot fi realizate direct pe subiecţi umani din considerente etice. de preferinţă gemeni. adică sunt determinate de acţiunea mai multor gene. metoda studiului transmiterii genetice a anumitor caracteristici este cea pe subiecţii între care există anumite grade de rudenie. unele sunt dominante.76 0. asemănându-se genetic la fel ca şi copiii cu părinţii comuni.86 0. Genele sunt segmente ale moleculelor de ADN care stochează informaţia genetică.72 0.60 2 .77 0.Potenţialul ereditar al unei persoane este transmis prin intermediul cormozomilor şi genelor şi influenţează caracteristicile sale fizice şi psihice.91 0. Cele mai multe din caracterisiticile umane sunt poligenice. a existat o problematică controversată în psihologie.67 064 Shields 1962 0. p. în cadrul studiilor pe animale. p. Pentru studierea influenţelor exercitate de ereditate în condiţii exeprimentale şi de laborator .77 0. genetici sau de mediu îi revine cea mai importantă influenţă în dezvoltarea unor trăsături diferenţiale. se foloseşte încrucişarea selectivă. Hayward.41).51 Burt 1966 0. respectiv căruia dintre factori.94 0. altele sunt recesive. S. Gemenii sunt de 2 tipuri: monozigţi (sau identici) sau dizigoţi (fraternali). iar gemenii monozigoţi se dezvoltă dintr-un singur ovul fertilizat. Birch. Birch. iar altele sunt purtatoare ale caracteristicilor sexuale. 1999.

42 0.• crescuţi împreună Fraţi cu aceeaşi parinţi • crescuţi împreună • crescuţi separat Fraţi cu un singur părinte comun • crescuţi împreună • crescuţi separat Veri 0.47 0. • coeficienţii de corelaţie cresc odată cu similaritatea condiţiilor de mediu • cei mai inalţi coefcienţi de corelaţie se întâlnesc în cazul gemenilor monozigoţi (atribuindu-se similarităţii genetice). 3 . cu atât coeficientul mediu de corelaţie a nivelului de inteligenţă este mai înalt. decât cu cei ai părintilor adoptivi.24 0. atunci coeficienţii de inteligenţă ai copiilor se corelează mai puternic cu cei ai părinţilor naturali.22 0. • Studiile legate de adopţii Proiectele experimentale despre adopţie şi felul în care ele urmăresc să stabilească masura în care copii adoptaţi dezvoltă personalităţi apropiate de părinţii biologici sau cei adoptivi.15 Concluziile studiilor despre inteligenţă – argumente în favoarea bazei genetice a inteligenţei: • cu cât gradul de rudenie este mai apropiat. • gemenii monozigoţi crescuţi separat au coeficenţi de inteligenţă mai apropiaţi decât gemenii dizigoţi crescuţi împreună. Prin comparaţia coeficienţilor de inteligenţă ai copiilor adoptaţi cu cei ai parinţilor adoptivi şi cu cei ai părinţilor naturali se încearcă testarea ipotezei care afirmă că: • dacă ereditatea are o influenţă majoră.

din punctul de vedere al multor trăsături de personalitate. dar într-o proporţie mai mică decât ereditatea. • În general. şi nu la proporţia unei trăsături la un individ (R L. este de 0. Studiile recente au încercat să evite problemele întâlnite anterior. Atkinson. poate fi atribuit diferenţelor genetice. 4 . S. care locuiesc împreună. 1935) indică corelaţii foarte scăzute (0.18) între coeficienţii de inteligenţă ai copiilor şi cei ai părinţilor adoptivi. Smith.5. 1928. Atkinson. Ambele studii au pus în evidenţă: • corelaţia coeficienţilor de inteligenţă ai mamelor şi copiilor naturali a fost foarte apropiat de cel din cazul mamelor şi copiilor adoptaţi (diferenţe de 0.13/0. Aceste date relevă faptul că este un element important pentru dezvoltarea inteligenţei. Acestea s-au concentrat asupra părinţilor care au crescut atât copii naturali cât şi copii adoptaţi ( Scarr and Weinberg. Corelaţia între copii şi părinţii naturali. 1979).Hayward.1977 si Horn. cea mai mare eritabilitate se inregistrează la nivelul aptitudinilor şi abilităţilor şi inteligenţei. • Sunt prin aceasta confirmate şi rezultatele altor studii. Plasamentul selectiv pune în evidenţă similaritatea dintre coeficienţii de inteligenţă ai copiilor adoptaţi si cei ai părinţilor naturali chiar dacă nu locuiesc împreună (A. Argumentaţia susţinătorilor prevalentei mediului se concentrează asupra temeliei ştiinţifice a acurateţei metodelor studiilor ce au relevat primordialitatea moştenirii genetice.02 pentru studiul lui Scarr) Aceste studii şi concluziile lor nu confirmă ipoteza transmiterii genetice a inteligenţei prin aceea că trăsăturile diferenţate ale inteligenţei şi personalităţii sunt considerate un rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi mediu. • Studiile privind influneţa factorilor genetici asupra personalităţii şi comportamentului uman • Studiile Minesota sunt studiile de referinţă cele mai uzitate privind influenţa factorilor genetici asupra comportamentului uman.Bem. • Eritabilitatea unei trăsături se referă la diferenţele dintre indivizii unei populaţii. 2002). R C. Leahy. un exemplu îl constituie plasamentul selectiv practicat de agenţiile de adopţie. 1999). • studiile asupra plasamentului selectiv practicat de agenţiile de adopţie prin care se înţelege plasarea copiilor în familii cât mai asemănătoare familiilor naturale conduce la situaţia în care copii unor mame cu CI ridicat sunt încredinţaţi unor familii cu CI ridicat şi copiii unor mame cu CI scăzut vor fi incredinţaţi unor familii cu un nivel asemănător.• primele studii (Burks. care relevă faptul că un procent de 50% din variabilitatea de la nivel de individ. EE. DJ.Birch.

În spiritul tradiţiei piagetiene toate aceste teorii cuprind un număr de etape pe care le traversează copilul. E E. Deşi cea mai cunoscută contribuţie a lui Piaget este cea referitoare la dezvoltarea cognitivă. • Analiza pe această direcţie se conturează deschizând câmpul investigaţiilor care se referă la interacţiunea între genotip şi mediu • Cercetările arată că pe lângă faptul că se corelează cu mediul. O influenţă majoră asupra studiilor de dezvoltare social-cognitivă o au lucrările lui Piaget. Piaget şi-a pus amprenta şi asupra metodelor de investigaţie (cercetare) a cunoaşterii sociale a copiilor prin diverse interviuri clinice flexibile. Atkinson. cu final deschis.• În ordine descrescătoare este punctată eritabilitatea trasăturilor de personalitate cu referire specifică la sociabilitate şi stabilitate emoţională (R L. care reprezintă cea mai cunoscută tehnică de cercetare. 2002). 1977.Bem. D J. Selman. Deşi preşcolarii nu sunt atât de egocentrişti după cum credea Piaget.1980 Youniss & Volpe 1978).1977. R C. Lohelin. Smith. Investigarea factorilor sociali în explicarea diferenţelor individuale. • Dacă studiile legate de eritabilitatea trăsăturilor stabileşte un procent de 50% de care sunt responsabili factorii genetici. Chiar dacă ideile lui Piaget despre egocentrism s-au dovedit a fi incorecte. Dezvoltarea personalităţii din perspectivă socio-psihologică. Damon. rămâne un procent similar de care este răspunzător mediul. trecând de la forme mai puţin mature către forme din ce în ce mai mature de înţelegere socială. atât în domeniul social cât şi în domeniul psihologic. 1978. o mică parte a lucrărilor sale tratează gândirea socială şi comportamentul social al copiilor. • Au fost identificate 3 forme de interacţiune prin care mediul devine o funcţie a personalităţii iniţiale a copilului: • intreacţiunea reactivă. • interacţiunea evocativă. genotipul copilului modelează mediul (Plomin. ambientul. 1988). capacitatea lor de a privi prin perspectiva altuia se îmbunătăţeşte substanţial în perioada şcolarităţii şi adolescenţei. acestea stau la baza unor noi teorii care privesc abilităţile copiilor de a privi din perspectiva altuia. Piaget credea că egocentrismul incapacitatea de a diferenţia între perspectiva personală şi cea a altora – este cea mai importantă trăsătură vinovată de imaturitatea gândirii copiilor mici. Scarr. Punctul forte al acestor interviuri clinice este că permit copilului să prezinte ceea ce cunosc în termeni care seamănă foarte mult cu propriile lor gânduri despre experienţele 5 . • interacţiunea proactivă.Atkinson. şi de a înţelege relaţiile sociale cum ar fi prietenia şi autoritatea în care această capacitate are un rol predominant (Cooney & Selman. DeFries. 2.

Pentru a verifica şi îmbunătăţi ideile lui Erikson s-au folosit metode tipice de cercetare social cognitive. 1958. un elev ia notă maximă la testul de franceză) este considerat generat de un aspect al persoanei (abilitate. care ne conduce la un sentiment de plăcere atunci când interacţionăm cu acestea şi la o senzaţie de confort când acestea sunt aproape de noi în situaţii de stres. 1987) atribuţiile sunt speculaţii obişnuite. efort sau ambele). respectiv. Prima manifestare de ataşament se observă în tendinţa copiilor mici de a trimite semnale emoţionale pozitive şi de a căuta apropiere fizică faţă de prima parsoană care are grijă de copil (în general mama) . De exemplu: dacă un anume comportament apare la un mare număr de oameni dar numai într-o singură situaţie (de exemplu toată clasa obţine nota maximă la testul de franceză) atunci acest comportament este generat de situaţie (test uşor). Interesează aici când şi cum apar la copii atribuţiile legate de învăţare precum şi modul în care acestea le afectează comportamentul în situaţii de învăţare (Dweck & Elliott1983). preferând-o pe aceasta altor indivizicomportament evidenţiat în a 2-a jumătate a primului an de viaţă. zilnice privind cauzele comportamentului. 1973. adulţii aplică acea cauză care este cel mai aproape de acţiunile oamenilor. Acest ultim exemplu arată că teoria atribuţiei se aplică cel mai des când este vorba de înţelegerea de către copii a reuşitelor şi eşecurilor proprii în situaţii de învăţare. Teoria atasamentului şi dezvoltarea personalităţii. O altă perspectivă teoretică influentă este teoria atribuţiei din domeniul psihologiei sociale academice. De exemplu. Totuşi dacă un individ prezintă un anume comportament în anume situaţii ( de exemplu. Ataşamentul este legătura afectivă puternică simţită pentru persoane speciale din viaţa noastră. Weiner. 6 .sociale din viaţa de zi cu zi. Heider. Ca şi alte subiecte social cognitive cercetarea atribuţiilor la copii depinde în cea mai mare măsură pe interviurile cu final deschis deşi uneori s-au mai folosit şi tehnici de cercetare structurată. Kelley. (Berndt & Heller. mai ales în ceea ce priveşte formarea identităţii adolescentului. Metoda are şi limite pentru că poate duce la subestimarea capacităţilor unui copil care are dificultăţi de a exprima gândurile sau care nu sunt suficient de maturi pentru a face acest lucru. Răspunsuri care dau sens comportamentului şi îl fac uşor de înţeles. 1985) ca urmare s-au găsit şi alte metode ca să completeze tehnica de mai sus cum ar fi observaţiile directe ale interacţiunii sociale ale copiilor din care se extrag abilităţile cognitiv – sociale ale acestora. Ca să explice comportamentul. precum şi chestionare structurate şi scale de măsură care reduc solicitările verbale ale copilului. O altă influenţă este cea a lui Erikson prin teoria sa psihanalitică. Adulţii grupează cauzele comportamentului propriu şi al comportamentului celorlalţi în două categorii generale: externe – cauze de mediu şi interne – cauze psihologice. Apoi categoria cauzelor psihologice este subdivizată în abilitate (ceea ce este în stare să facă o persoană) şi efort (ceea ce încearcă să facă o persoană). răspunsurile care se dau la întrebarea „de ce el sau ea a făcut acel lucru“.

interconectându-se pentru a explica în ce mod ataşamentul se dezvoltă şi ce importanţă are. Freud a sugerat că legătura emoţională a copilului faţă de mama sa serveşte drept prototip pentru toate relaţiile sociale de mai târziu şi continuă să exercite o influenţă pe tot parcursul vieţii. Două dintre acestea – comportamentul de evitare şi ambivalent – sunt modele nesigure în timp ce al treilea profilează un ataşament de siguranţă. iniţial psihanalist. Punctul de vedere a lui Lorenz în ceea ce priveşte imprimarea ca şi comportament adaptiv care ajută la asigurarea supravieţuirii l-a influenţat pe John Bowlby 1969. • Comportament ambivalent. Cu toate acestea ataşamentul face obiectul unor dezbateri ce durează de zeci de ani. adică acel comportament timpuriu de imitare al puilor unor anumite specii de păsări care se manifestă într-o perioadă limitată a dezvoltării acestora. În dezvoltarea acestei teorii Bowlby actualizează perspectiva psihanalitică. M. III. În acelaşi timp. conform căruia legătura emoţională a copilului cu mama este văzută în termeni de adaptare şi evoluţie. DIFERENŢELE INDIVIDUALE CA MOD DE STRUCTURARE A PERSONALITĂŢII ÎN RAPORT CU DEZVOLTAREA PE VÂRSTE. Influenţa etologiei asupra teoriei ataşamentului s-a inspirat iniţial din studiile lui Lorenz „imprintingului“ . Pentru a urmări geneza personalităţii avem nevoie mai întâi de câteva repere privind răspunsul la întrebarea „Ce este personalitatea?” 7 . Astăzi cercetările asupra dezvoltării copiilor lipsiţi de o legătură afectivă timpurie demonstrează că ideea lui Freud privind ataşamentul este corectă.Iniţial. utilizează câteva idei psihanalitice – ca de exemplu importanţa ataşamentului în asigurarea suportului emoţional pentru explorarea mediului şi rolul vital al dezvoltării cognitive în apariţia şi dezvoltarea unei relaţii de ataşament mature. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ŞI GEN. accentuând faptul că un copil mic este din punct de vedere biologic pregătit să contribuie activ într-o relaţie de ataşament chiar de la început. • Comportamentul de evitare. • Comportamentul de siguranţă. Teoriile behavioriste şi psihanalitice oferă primele puncte de vedere. Teoria etologică a lui Bowlby Aceasta este astăzi cea mai acceptată viziune asupra relaţiei de ataşament. să formuleze o abordare a ataşamentului uman. Ainsworth identifică 3 tipare comportamentale diferite care descriu diferenţele individuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. dar care odată imprimat este foarte greu de schimbat.

Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic. G. definiţie în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii Norbert Sillamy defineşte personalitatea astfel: „(.1998. 1983 Teoria dezvoltării psihosociale . sursa plăcerii sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra. Identificarea cu părintele de acelaşi sex. EGO. ID. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru că aşa cum am arătat. dezvoltării şi regresiunii libidinale” (Constantin Enăchescu . 8 . ani respingerea fixaţiilor sau regresiilor *după Guy R. „iar întreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale apariţiei. Allport . W.” Teoria dezvoltării psihosexuale a lui Sigmund Freud Viziunea psihanalitică a dezvoltării are la bază principiul libidoului. spre deosebire de alţi teoreticieni nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa. înghiţitul şi joaca cu buzele Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor ID-ul este dominant Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi urinei. ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. pag. Lefrancois. muşcatul.) element stabil al conduitei unei persoane. SUPEREGO Anală 8-18 luni Falică 18 luni – 6 ani Latentă 6 – 11 ani Genitală După 11 Interes faţă de modelul de plăcere sexuală.Erick Erikson Cele opt stadii ale vieţii stabilite de Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase.. EGO. Erikson.. ID. SUPEREGO Pierde interesul în gratificare sexuală. precum şi reţinerea lor ID şi EGO Copilul devine interesat de organele genitale.36) Etapele dezvoltarii psihosexuale Etapa Orală Vârsta aproximati vă 0-8 luni Caracteristici Sursele de plăcere sunt suptul.

perioada ƒ intimitate versus izolare tinereţii ƒ Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări. sexualitatea ƒ Axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt perioada ƒ reproducere versus autoconstrucţie de viaţ㠃 Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de adultă muncă 9 . prietenia. individul capătă o dimensiune a competenţei sale (Gratiela Sion. cooperarea. a elibera conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber iniţiativă versus sentimentul de vină Relaţiile cu familia în general explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor nevoia de a produce construi lucruri versus sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare 3 4 5 6 7 12 la 18 ƒ corespunde confictului între construierea identităţii şi ani confuzia la nivelul asumării rolurilor ƒ Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni ƒ Descrierea psihologică se constituie în baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu însuţi. 2003).individul parcurgând şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Psihologia varstelor. Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta caracterisitici de la naştere la ƒ construirea încrederii versus pierderea încrederii 1 18 luni ƒ relaţia de tip „a lua” – „a da în schimb” 2 18 luni la 3 ani ƒ ƒ ƒ ƒ 3 ani la 6 ani 6 la 12 ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ autonomie versus îndoială sau teamă relaţia cu părinţii „a păstra “ şi „a lăsa să plece“.

Unitatea celor trei faţete ale imaginii de sine realizează funcţia de obţinere şi menţinere a identităţii. Autorii citaţi arată că identitatea de sine în perioada adolescenţei se poate contura în trei maniere: pozitivă. spiritual. de a muri Construirea identităţii. moral-spirituală. Ciupercă. felul în care se percep tinerii în raport cu societatea. 2002). Mitrofan. În al doilea rând se percepe ca realitate psihosocială sub aspectul posibilităţilor. despre status-ul social asociată de asemenea cu judecăţi de valoare (M.criza de identitate. cu înfăţişarea exterioară. criteriul fiind autopercepţia. celorlalte două revenindu-le un rol reglator de automodelare şi autoperfecţionare. psihic şi psihosocial. Autopercepţia se asociază cu anumite judecăţi de valoare conducând la judecăţi de tip pozitiv sau negativ.ƒ Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de“ / „a se ocupa de. 10 . Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situaţional curent. • Identitatea de sine include mai multe componente printre care: identitatea fizică. toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice şi comportamente care afirmă şi întăresc sinele. negativă şi incertă respectiv . conducând la formarea unei imagini mai mult sau mai puţin subiectivă. Adolescenţa şi principalele aspecte ale dezvoltării personalităţii în această etapă a dezvoltării. autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate şi situaţiile şi solicitările externe. 1993 pag. vocaţională. psihosexuală.“ 8 perioada bătrâneţii ƒ criza generată de pendularea între integritate şi disperare ƒ axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi.fizic. C. Golu. capacităţilor. personalitatea individului (I. felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este şi felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalţi. 198). În consecinţă. de asemenea. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin fidelă despre eu-l său psihic. mediul familial şi grupul de prieteni. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepţia şi aprecierea subiectului al un anumit moment. mai mult sau mai puţin completă despre eul corporal . Autopercepţia şi autoanaliza începe cu realitatea fizică. cele două componente de bază ale acesteia şi anume: imaginea eu-lui fizic şi imaginea eu-lui spiritual. • Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice structurând.

persoană. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendinţelor interne şi externe iar la capătul celălalt există dispersia. chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor. fie că nu folosesc acelaşi limbaj. apreciază Erikson.• Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători. Lucrările lui Erikson (1968) sunt cele mai explicite privind importanţa identităţii în procesul dezvoltării. El caută confirmări din partea colegilor. Adolescentul capătă acum un sens al identităţii. în care adolescenţii pot experimenta cu multitudine de roluri în căutarea propriei identităţi (Gratiela Sion. Cercetări axate pe respectul de sine (self-esteem) relevă interesante corelaţii între succesul profesional şi respectul de sine. sociabilitate. Siguranţa sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată şi superioritatea sa faţă de fazele anterioare de dezvoltare. 2003). naţionalitate. Nu este întâmplător că Erikson se opreşte asupra identităţii mai mult decât asupra oricărei alte achiziţii de dezvoltare. gradul de conformism. cea mai comună fiind cea în care identitatea selectată este conformă cu normele societăţii şi aşteptările individului de la el însuşi. acum. reamintindu-ne că în contemporaneitate. de asemenea. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenţei pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. creativitate. Dezvoltarea sensului identităţii. Doar un sens al încrederii era cândva necesar copilului să se extindă către următoarea etapă a copilăriei. el experimentează creşteri corporale rapide. legată de un sens al instabilităţii în mijlocul unor solicitări externe şi interne confuze. cum ar fi alegerea profesiunii sau alegerea partenerului de viaţă. la fel de importantă este achiziţia sensului identităţii pentru a compune deciziile perioadei adulte. care sunt. Erikson mai arată printre altele şi faptul că o funcţie majoră a adolescenţei prelungite este aceea că oferă un interludiu. Aşa cum copilul se maturizează psihic devenind adult. profesiune etc. Încrederea sa anterioară în corpul său şi victoria asupra funcţiilor sale este deodată zguduită şi trebuie recâştigată treptat printr-o reevaluare a sinelui. cu importanţă pentru schimbările anatomice şi psihologice. fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. Ritualurile de pubertate şi confirmare religioasă servesc adesea ca şi schimb cultural între noul statut al individului înăuntrul dezvoltării sale continue. ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate. Rezoluţia crizei adolescentine poate lua o mare varietate de forme. într-o perioadă de schimbări şi mai ales caută aprobare. spre deosebire de perioada în care Freud şi-a dezvoltat teoriile. de rasă. precum şi un copleşitor sentiment al dispersării identităţii. aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei şi o pregătire autentică în a face faţă provocărilor lumii adulte. Alte studii arată legături între prezenţa şi absenţa tatălui în mediul familial şi gradul respectului de sine pe care îl afirmă adolescenţii băieţi 11 .

pag 31). În unele cazuri un adolescent cu o mare fragilitate psihică. mai încărcate de afectivitate cu fiii lor. pag 31). 2000. Verza. structurează calitatea şi abilitatea interrelaţionării. tânărul se acomodează cu propriul corp şi noile sale trebuinţe. N. protectori. nevoi mai puţin familiare şi oarecum inedite. Mitorofan . de surpriză şi de reprimare. ură faţă de acest nou corp care îi semnalează că există şi altfel decât până acum. Mitrofan. Ciupercă. • Cristalizarea identităţii sexuale este un alt moment important al adolescenţei. Modele de rol feminin pot fi: tradiţionale. dorinţe. acceptarea identităţii sale sexuale nou conştientizată. mamele cu băieţi ce dovedesc înaltă stimă de sine au relaţii mai apropiate. Imaginea de sine are la bază imaginea corporală. identificarea este mai pasională şi facilă. N. 1994. 1997 pag. sau crescut într-o atmosferă puritană şi restrictivă. Felul în care se cristalizează imaginea corporală afectează şi autopercepţia din punct de vedere sexual. 223). moderne. Modul în care adolescenţii îşi percep corpul şi consideră că sunt percepuţi de ceilalţi. 1965). E. dar mai ales formarea unei identităţi sexuale detaşate. tinerele cu identificare tradiţională au dificultăţi de identificare şi identitate mai mari. mai abrupt sau mai lin. pag. fiind la început difuz subintegrată în subidentitatea familiei (U. • Identitatea sexuală se dezvoltă şi este influenţată de modelele parentale. mai încrezători. pendulând între tentaţia autonomiei şi auto-constrângere (I. dacă modelul matern este modern. necomplexate (C. perioada în care. Mitrofan. Adolescenţa este perioada de autoconştientizare a identităţii sexuale. Coopersmith (1967) găseşte puternice corelaţii între modele de creştere al copiilor în familie. poate manifesta frică sau chiar repulsie. Identitatea sexuală se construieşte şi se dezvoltă în general pe prototipul primelor relaţii erotice (I. Adolescentul se descoperă şi îşi descoperă corpul în toiul unor mari transformări. Mitrofan . Cei care au un model puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri pe ei. caracteristicile parentale şi nivelul stimei de sine. un amestec de atracţie. Trezirea fiinţei sexuale îl poate perturba emoţional şi chiar psihosomatic. de tranziţie. Privitor la adoptarea rolurilor feminine şi masculine autorii citaţi arată că un model parental cu masculinitate redusă conduce adolescenţii băieţi la dificultăţi de identificare. Şchiopu. relaxaţi. De exemplu părinţi cu respect de sine înalt tind să formeze la copiii lor aceleaşi cote înalte ale respectului de sine. 1994. Băieţii care au o stimă de sine mai înaltă tind să fie mai puţin în dezacord cu familiile lor iar raporturile cu familia sunt mai strânse. mai labil şi mai puţin informat. calmi şi chiar fericiţi. Prima şi cea mai dificilă cucerire a adolescentului este accesul la propriul său corp.183). exuberanţi. Fetele cu o identificare feminină tradiţională sunt mai încărcate de conflicte. De asemenea.(Rosenberg. Dacă modelul matern este tradiţional. El începe să sesizeze tendinţe. 12 . impulsuri uneori imperioase.

În perioada 1997-1999 durata medie a vieţii a fost de 69. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. dar continuu. a făcut ca speranţa de viaţă la naştere să scadă continuu în perioada 1990-1996. Populaţia „vârstei a treia” (4. cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. deosebit de ridicat în primul an de viaţă şi la vârstele adulte masculine. Populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. populaţia vârstnică este de asemenea în creştere.2 ani). 13 . Studii longitudinale.7 ani) mai mare cu 7. Populaţia feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viaţă (73. În mai puţin de două decenii.2.2 milioane). Privitor la creşterea populaţiei vârstnice. fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. de îmbătrânire demografică.6 ani decât cea masculină (66. Modele de boli psihosomatice. România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent. Asigurarea necesităţilor populaţiei vârstnice pentru un trai decent. Institutul Naţional de Statistică în comunicatul de presă nr. Predicţiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention privitoare la durata medie a vieţii americanilor era de 76. La fel ca şi majoritatea ţărilor europene. Creşterea mortalităţii după anul 1991. În România. 38 /2000 arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României reflectă un proces lent. trebuie să acopere o gamă largă de preocupări. dar continuu. • În România. Stabilitatea trasăturilor de personalitate Prezentarea principalelor studii şi cercetări privind stabilitatea trasăturilor de personalitate.1 în 1996. determinat în principal de scăderea natalităţii. privitor la speranţa de viaţă. 3.1 ani)“. este o categorie socială vulnerabilă. conform aceleaşi surse din anul 2000 se arată că: „nivelul mortalităţii. în continuă creştere numerică. Trăsăturile de personalitate şi starea de sănătate. de îmbătrânire demografică. în uşoară creştere faţă de perioada 19961998 (69. în special la vârstele adulte. nu numai în plan economic. se reflectă în valorile speranţei de viaţă la naştere. care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a populaţiei vârstnice. când în populaţia în vârstă aptă de muncă intră generaţiile reduse numeric. născute după 1989. Studii demografice arată că efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare se resimt după anul 2005. elemente de continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea personalităţii. dar şi social şi psihosocial“. un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate.7 ani.

Berman. Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. de moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC. Stresul şi asocierea cu diverse maladii. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. E.Îmbătrânirea şi personalitatea Perioada bătrâneţii aducând cu sine numeroase probleme de sănătate centrează adultul în vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. Investigatii şi programe pentru amortizarea stresului Emoţiile ca factor de contribuţie la sănătatea fizică 14 . pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacţiilor ipohondrice. îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta (Gratiela Sion. Alzheimer. declinul psihic fiind condiţionat de o serie de factori de natură subiectivă. 1988). • Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor indivizilor. Pentru cei mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. H Shulman şi R. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. De asemenea. Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice biochimice şi comportamentale. Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice. În funcţie de gradul de participare la viaţa socială se poate stabili şi o „vârstă socială” sau biosocială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice. dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii. pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soţului. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micşorarea venitului cu implicaţii asupra planurilor de viaţă. a organizării de zi cu zi a activităţilor. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului. căci el se va afla acasă. de asemenea. a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare. 1997). în concluzie. Verza. Această reacţie este foarte frecventă. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson. adică în „spaţiul de lucru” al femeii şi aceasta necesită. Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de timp liber. unele adaptări. de natură fiziologică. psihologice şi sociale (U. Şchiopu. arterioscleroza cerebrală (B. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată în funcţie de orarul de lucru. precum şi de condiţiile de mediu. 2003).

adulţii de tip A prezintă o conştientizare excesivă a timpului. După cum reiese din prezentatea personalităţii de tip A la copil. afectează sistemul imunologic al organismului slăbind rezistenţa la infecţii. Trăite pe perioade mari de timp se consideră că. emoţiile negative – cum ar fi depresia. Corelaţiile psihologice ale acestor reacţii cuprind un nivel crescut al colesterolului din sânge (Glass 1980) precum şi o tensiune arterială foarte mare în timpul sarcinilor solicitante ( Dembrovski 1979). Încă din anii 1940. factori care măresc şansa de arteroscleroză. În sprijinul susţinerii legăturii dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică se află studiul realizat pe 100 absolvenţi ai Universitatii Harvard care a demonstrat că aproape jumătate din cei care nu s-au putut adapta în timpul studiilor s-au îmbolnăvit grav sau au murit în primii ani după vârsta de 50 de ani. retraşi şi depresivi. nelinişte. Statisticile arată că incidenţa bolilor cardiologice este de două ori mai mare pentru tip A comparativ cu indivizi de tip B. Spitz a constatat că acei copii separaţi de mamele lor în primul an de viaţă nu numai că au ajuns plângăcioşi. dintre cei care s-au adaptat. Personalitatea de tip A este una dintre cele mai larg studiate tipuri de personalitate ce prezintă predispoziţie către bolile cardiovasculare. erau vulnerabili la infecţii. în ciuda faptului că beneficiau de o îngrijire fizică adecvată. Recent. Studiind copii instituţionalizaţi. numai 2 s-au îmbolnăvit sau au murit în jurul aceleaşi vârste (Valliant 1977) . aceste emoţii negative asociate cu schimbări prelungite la nivelul sistemului nervos autonom pot să afecteze semnificativ sănătatea fizică (stres emoţional care afectează sănătatea fizică). Cercetătorii disting în general copii de tip A de cei de tip B cerând profesorilor să-i grupeze pe aceştia în funcţie de comportamentele asociate cu personalitatea de 15 . cercetătorii au început să analizeze dacă modelul comportamental de tip A şi implicaţiile cardiovasculare aferente acestuia nu se manifestă evident în anii copilăriei. Cercetările recente arată că anumite stări emoţionale care formează baza capacităţii de anduranţă a personalităţii pot contribui la apariţia şi evoluţia unor boli cardiovasculare şi a cancerului. în timp ce.Dezvoltarea fizică este o dovadă clară care arată că emoţiile afectează sănătatea fizică. Atunci când se află în faţa unei situaţii de concurenţă şi examane. pentru a putea preveni consecinţele ulterioare ca intervenţie cât mai timpurie. nerăbdare. anxietatea şi mânia. Bolile psihosomatice. psihologii care se ocupă de dezvoltare studiază în prezent originile acestei predispozoiţii în perioada copilăriei. De asemenea. Spre sfârşitul anilor ’50 Friedman şi Rosenman (1959) au prezentat pentru prima dată dovada prin care personalitateade tip A este predispusă unui risc sporit faţă de bolile cardiovasculare la vârsta adultă. furie şi spirit de competiţie. psihanalistul Rene Spitz demonstrează relaţia dintre starea emoţională de bine şi sănătatea fizică la copii foarte mici. ci au slăbit.

tip A (de exemplu. frecatul mâinilor. au câştigat detaşat o cursă de maşini la concurenţă cu un adult. aceştia îi întrerupeau frecvent pe colegii lor. 1986). a remarcat nu numai o creştere a tensiunii arteriale dar şi un puls accelerat şi o reacţie galvanică mai accentuată pentru cei de tip A în condiţii de competiţie. Russell & Wells. Cei de tip A câştigau aproape totdeauna. Teoria evoluţiei şi atracţia Teoria similarităţii genetice propune (Rushton. apoi copii sunt supuşi unor sarcini menite să separe reacţiile de tip A. sunt mai agresivi în jocuri. Diferenţele interindividuale şi apartenenţa la gen. au descoperit că acei copii ce personalitate de tip A de la clasa a doua la clasa a şasea. cu atât se vor putea concepe programe de intervenţie timpurie pentru a preveni aceste acuze ale bolilor cardiovasculare 4. Aplicaţii Constatările de mai sus aduc dovezi convingătoare că tipul A de comportament şi caracteristicile psihologice există deja din copilărie. Rushton. observaţi în contextul general al clasei. Toate aceste constatări conduc la ideea că originile manifestărilor de tip A pot fi scoase la suprafaţă chiar de la vârste preşcolare.1989. exprimau uimire şi prezentau o activitate motorie mai alertă decât colegii de tip B. Cu cât se va şti mai mult despre factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea unor comportamente de tip A stabile. acest copil are spirit de competiţie. (Vega-Lahr & Field. Mattheus şi Angulo 1980. chiar fără să aibă o experienţă încurajatoare anterioară. Nu se ştie încă dacă răspunsurile celor de tip A pot fi elemente previzibile pentru bolile cardiologice aşa cum acestea sunt la vârsta adultă.1984): 16 . Studiind copii de 11 – 12 ani cercetătoarea Lawler (1981). deşi se presupune că este corect. asupra acestui tip de personalitate. comparativ cu cei de tip B. Cercetările efectuate pe copii de tip A se află încă la început. prin experimentul făcut. dacă acest copil trebuie să aştepte pe alţii devine nerăbdător). grupaţi pe perechi şi antrenaţi într-un joc competitiv. Până acum există cel puţin 2 investigaţii care dovedesc că copii de tip A prezintă o responsivitate psihologică crescută în situaţii de concurenţă. iar psihologii urmează să descopere mult mai multe lucruri privind fundamentele de mediu şi de constituţie fizică. 1969). al buzelor) în timpul unor sarcini de desen frustrante. Lundberg (1983) a descoperit că preşcolarii de tip A au o tensiune arterială mai ridicată decât cei de tip B atunci când sunt provocaţi la întrecere de genul „cine aleargă cel mai repede pe coridorul şcolii”. Mai mult. Un alt studiu s-a făcut pe copii de tip A şi B cu vârste între 2 şi 5 ani. mai ales că există anumite dovezi care demonstrează că patologia arterială coronariană poate începe din prima sau a doua decadă a vieţii (Friedman. manifestau comportamente de nerăbdare mai evidente (suspine.

Masculul caută femele fertile. • rapid excitat de erotismul vizual . 17 . respectiv cea mai mare probabilitate a împerecherii cu cineva cu care vor avea urmaşi. Femelele îşi accentuează fertilitatea (tinereţe.• eşti mult mai atras de străinii care îţi seamănă decât cei care nu îţi seamănă. ele sunt atrase de replicile care indică disponibilitatea de resurse. David Buss (1989) a examinat preferinţele parteneriale în 37 de culturi din întreaga lume şi a găsit surprinzător puţine diferenţe fapt ce confirmă studiile anterioare. Dintr-o perspectivă evolutivă. • relaxaţi pe criteriul partenerului lor de-o noapte. ci şi propriile gene. O cercetare a plecat de la ipoteza că barbaţii şi femeile abordează gelozia sexuală diferit. • conduce către descendenţi care nu au doar genele tale. Din punct de vedere al acestei perspective bărbaţii caută «obiecte sexuale» iar femeile caută «obiecte de succes». frumuseţe) şi masculii accentuează securitatea (dominanţă. Barbaţii caută partenere mai tinere. barbaţii şi femeile caută acelaşi lucru. Alt gen de constatări consecvente cu perspectivă evolutivă. • deranjat de gînduri referitoare la infidelitatea sexuală a femeii (în timp ce femeile sunt deranjate de infidelitatea emoţională masculină). şi status înalt. finanţe. există tendinţa să fim prieteni cu oameni care ne sunt similari genetic. gândeşte-te la o relaţie serioasă pe care ai avut-o în trecut pe care o ai în prezent sau pe care ai dori să o ai. Atracţia nu este limitată la sexul opus. Teoria evoluţiei şi selecţia partenerului Dintr-o perspectivă evolutivă. ei sunt atraşi de elementele care indică acele femele cu o bună capacitate reproductivă (acele care se prezintă tinere şi frumoase). Femelele caută parteneri mai în vârstă. Larsen.Westen şi Semmelroth (1992) bărbaţii şi femeile au fost rugaţi să răspundă la următoarele întrebări: • te rog. Constatările crossculturale arată că masculii şi femelele folosesc strategii comportamentale diferite penru a-şi găsi parteneri. Femelele caută securitate economică pentru posibilii lor urmaşi. • cercetările lui Rushton arată că oamenii sunt mult mai atraşi de oameni genetic similari. În studiul efectuat de Buss. ambiţie). masculii sunt mai: • interesaţi de sex ocazional. • oamenii care tind să aibă copii împreună sunt mai asemănători decât ceilalţi.dominanţă (exprimat în modalităţi pozitive social).

ambele genuri caută : • simţul dezvoltat al umorului. propusă de Gangestad (1989). imaginează-ţi partenerul savurând un act sexual pasional cu acea persoană FEMELELE = 82% au optat pentru varianta A şi 18 % pentru varianta B MASCULII = 40% au optat pentru varianta A şi 60% pentru varianta B Dintr-o perspectivă revoluţionară femeile se ingrijorează mai mult pentru infidelitatea emoţională. Psihologia personalităţii. E. Ann Birch. iar partenerul va împărtăşi resursele cu altcineva. E. Aceste constatări ar putea accentua diferenţe de gen însă sunt şi multe similarităţi în ceea ce caută ambele genuri în parteneri. Psihologia vârstelor. 2005 3. Gerald Matthews. RL. Bucureşti. • ce te-ar deranja sau supăra mai tare ? A. Editura Polirom. Introducere în psihologie. C. Ian J. Psihologia personalitatii. Iaşi. Editura Fundaţiei România de Mâine. R. Editura Tehnică. 4. Editura Tehnică. • tandreţe. Bucureşti. Whiteman. Bărbaţii se îngrijorează de infidelitatea sexuală în acelaşi timp fiind preocupaţi de faptul că urmaşii ar putea să nu le aparţină. 18 . consecinţe. 2005. • stabilitate emoţională. Mihaela Corina Ţutu. • blândeţe. Trăsături. Sheila Hayward. deoarece ele sunt preocupate de pierderea suportului pentru ea şi pentru copilul ei. 2. • personalitate plăcută. • agreabilitate. J.Atkinson. Conform cu ipoteza «Fiului Sexy». 2002. Gratiela Sion. 1999. Bucureşti. imaginează-ţi partenerul tau formând un ataşament profund cu acea persoană sau B. aceşti barbaţi le-ar putea părăsi doar dacă ei ar produce un băiat el va fi un « baiat sexy » şi va lăsa în urmă numeroşi urmaşi (care vor fi nepoţii mamei). Martha C. 5. Deary. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE 1. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. cauze. Conform studiilor amintite. Atkinson.Bem. 2006. Alte studii centrate pe investigarea relaţiilor între sexe şi relaţia cu zestrea moştenită pun întrebarea de ce anuimite femei preferă bărbaţii care sunt instabili şi care nu le tratează bine ? Dintr-un punct de vedere revoluţionar aceasta pare să nu aibă sens sau are. Smith.• imaginează-ţi că persoana cu care te-ai implicat profund a devenit interesată de altcineva. D. Diferenţe interindividuale.

Iaşi. Allport.1991. Ion Dafinoiu. 19 . Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Personalitatea.6. 7. Gordon W. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Metode calitative de abordare. 2002. Editura Polirom.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful