DAN ROŞCA

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE
– Ediţia a IV-a –

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROŞCA, DAN Introducere în sociologia populaţiei şi demografie / Dan Roşca. – Ed. a IV-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-725-930-1 316:314(075.8) 314(100+498)(075.8) Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Mihaela ŞTEFAN Tehnoredactor: Mihaela STOICOVICI Laurentiu Cozma TUDOSE Coperta: Marilena GURLUI-BĂLAN Bun de tipar: 2.10.2007; Coli tipar: 7,5 Format: 16/61x86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6, Tel./Fax.: 021 / 444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

DAN ROŞCA

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POPULAŢIEI ŞI DEMOGRAFIE
Ediţia a IV-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI, 2007

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Cuvânt-înainte …………………………………………………………... 1. Demografia ca ştiinţă ….......………………………………………... 1.1. Concepte de bază în demografie ………………………………... 1.2. Istoric ……………………………………………………………. 1.3. Populaţia ca sistem ……………………………………………… 2. Răspândirea populaţiei pe Terra …………………...……………… 2.1. Antropogeneza. Adaptarea omului la mediu …………….……… 2.2. Factori ce influenţează răspândirea teritorială a populaţiei ……... 2.3. Populaţia Terrei ………………………………………….……… 2.4. Densitatea populaţiei …………………………………….……… 3. Numărul populaţiei …………………………………...…………….. 3.1. Stocuri de populaţie. Fluxuri de populaţie ……………………… 3.2. Număr al populaţiei ……………………………………………... 3.3. Recensământul populaţiei ……………………………….………. 3.4. Estimările de populaţie ………………………………………….. 3.5. Proiecţiile de populaţie ………………………………………….. 4. Structura populaţiei după caracteristici demografice ……………. 4.1. Structura (repartiţia) populaţiei după sex ……………………….. 4.2. Structura (repartiţia) populaţiei după vârstă …………………….. 4.3. Structura (repartiţia) populaţiei după stare civilă ……………….. 5. Natalitate. Fertilitate. Nupţialitate. Divorţialitate ………………... 5.1. Natalitatea populaţiei ……………………………………………. 5.2. Fertilitatea populaţiei ……………………………………………. 5.3. Nupţialitatea populaţiei …………………………………………. 5.4. Divorţialitatea populaţiei ………………………………………... 6. Mortalitatea populaţiei …………………………….……………….. 6.1. Mortalitatea generală a populaţiei …………………………….…

7 9 9 10 16 21 21 24 24 29 33 33 35 38 48 50 53 53 56 65 67 67 70 76 78 80 81 5

Universitatea SPIRU HARET

6.2. Speranţa de viaţă ………………………………………………... 6.3. Mortalitatea infantilă ……………………………………………. 6.4. Mortinatalitatea …………………………………………………. 7. Mişcarea migratorie a populaţiei …………………………………... 7.1. Delimitări conceptuale ………………………………………….. 7.2. Modalităţi de analiză a migraţiei ………………………………... 7.3. Migraţia selectivă ……………………………………………..… 7.4. Cauze ale migraţiei …………………………………………..….. 7.5. Consecinţe (efecte) ale migraţiei ……………………………..…. 7.6. Rolul migraţiilor în popularea Globului ……………………….... 7.7. Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale …………..…... 8. Populaţie-resurse-mediu înconjurător …….…………………… 8.1. Resursele alimentare şi consumul de calorii ……………………. 8.2. Creşterea populaţiei şi resursele naturale ……………………..… 8.3. Tendinţe al evoluţiei relaţiei om-mediu înconjurător …………....

87 90 94 96 96 99 100 101 101 102 104 106 106 107 109

9. Teorii despre populaţie ……………………………….…………….. 111 9.1. Teoriile clasice. Malthusianismul …………………………..…… 111 9.2. Teoriile moderne: Optimul demografic; Populaţia staţionară; Tranziţia demografică .............................................................…. 112 10. Politici demografice ………………………………………………... 114 Bibliografie ………………………………………………….………….. 119

6

Universitatea SPIRU HARET

CUVÂNT-ÎNAINTE

În peisajul atât de divers şi bogat al ştiinţei contemporane, demografia ocupă un loc privilegiat, datorat atât obiectului său specific, cât şi actualităţii strategiilor şi politicilor naţionale de dezvoltare socială şi economică, în care populaţia apare, cu totală îndreptăţire, drept principal factor şi beneficiar al acestora. Ştiinţă ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei, demografia are, totuşi, un act de naştere de o surprinzătoare exactitate, fiind fondată în 1662 de către britanicul John Graunt (1620-1674). În anul 1962, demografii din lumea întreagă au sărbătorit tricentenarul venerabilei lor ştiinţe prin omagierea memoriei fondatorului ei. Odată ivită ca ştiinţă, demografia a străbătut un drum lung, adeseori sinuos. A fost considerată vreme îndelungată drept statistică – se vorbeşte şi azi despre „captivitatea statistică a demografiei”. Apoi, a rezistat cu succes tendinţelor de biologizare şi, mai târziu, de sociologizare a obiectului ei. Astăzi, demografia se prezintă ca o ştiinţă socială unitară, cu un corp de tehnici şi metode perfecţionate, în care cele clasice coexistă cu cele moderne, cu un obiect bine delimitat – populaţia şi fenomenele demografice –, pe care îl „administrează” în bună înţelegere cu toate celelalte ştiinţe ce se ocupă de om şi de societate. Principiul fundamental al demografiei este slujirea adevărului ştiinţific, sub semnul ideii generoase formulate în Planul de acţiune în domeniul populaţiei, adoptat de Conferinţa mondială a populaţiei (Bucureşti, 1974), potrivit căreia populaţia este bunul cel mai de preţ existent în lume. Cu alte cuvinte, demografia studiază populaţia pentru a fi de folos populaţiei, oamenilor. De aceea, vocaţia umanistă a demografiei constituie principala ei finalitate. Demografia este investită cu o mare răspundere, aceea de a studia populaţia, fenomenele demografice, relaţiile dintre populaţie şi mediul înconjurător şi, mai larg, dintre populaţie şi celelalte subsisteme componente ale sistemului social global, pentru a oferi o cunoaştere multilineară, indispensabilă deciziilor de politică socială, politică economică, politică culturală. Manualul îşi propune să formeze studenţilor noştri abilităţi în ceea ce priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în conexiune cu principalele fenomene extrademografice. De asemenea, ne aşteptăm ca, în 7

Universitatea SPIRU HARET

urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori teoreticieni şi practicieni ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a desprinde concluzii şi de a propune măsuri legate de o eventuală politică demografică pentru România şi utilizabile de către factorii decidenţi. Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii privind: – populaţia ca subsistem al sistemului social global; – principalele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de analiză şi măsurare a acestora; – caracteristicile semnificative ale stării şi mişcării populaţiei la nivel intern şi internaţional. Prezentul manual se adresează studenţilor facultăţilor de sociologie şi, în general, publicului larg, dornic de a se familiariza cu principalele concepte cu care operează demografia şi de a cunoaşte problemele populaţiei naţionale şi mondiale.

8

Universitatea SPIRU HARET

1. DEMOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Concepte de bază în demografie Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă: demos (δημος) – popor, populaţie şi graphe (γραϕω) – a desemna, a scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea populaţiei. Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea geografică, structura după diferite caracteristici demografice şi socioeconomice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor) după care se produc fenomenele demografice. Prin eveniment demografic înţelegem unitatea statistică în demografie, reprezentând „cazul” de naştere, deces, căsătorie, divorţ. Fenomenul demografic desemnează trăsăturile ce se desprind din tratarea statistică a unei mase de evenimente demografice. Spre exemplu, naşterea este un eveniment demografic, în timp ce natalitatea este fenomen demografic. Similar, întâlnim deces/mortalitate, căsătorie/nupţialitate, divorţ/divorţialitate. Masa de evenimente se comportă după legi statistice. Populaţia reprezintă totalitatea locuitorilor care trăiesc pe un anumit teritoriu, delimitat corespunzător (Terra, un continent, o ţară, o localitate). Prin subpopulaţie desemnăm o parte din populaţie, constituită în raport cu o caracteristică în repartiţia acesteia: populaţia de vârstă fertilă, populaţia şcolară, populaţia vârstnică etc. Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice. Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat de sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.
9

Universitatea SPIRU HARET

Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o regăsim şi sub următoarele denumiri: demografie pură; demografie formală; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub terminologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu metode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus, mobilitatea socială, structura socioeconomică a populaţiei şi factorii socioeconomici care influenţează fenomenele demografice, precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie. 1.2. Istoric Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée (Paris, 1855). Acesta spunea: „Demografia descrie masele cu ajutorul numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul probabilităţilor”. Termenul demografie a fost propus de către demograful francez Emile Levasseur (1829-1911), în 1878, la cel de-al doilea Congres Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), apărute în 1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie. Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult înainte. Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul („părintele”) acestei discipline este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator, împreună cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică politică. La Londra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural and Political Observations Made upon the Bills of Mortality Chiefly with Reference to the Government, Religion, Trade, Growth, Air, Diseases etc. of the City of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe baza listelor de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comerţ, creştere, aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus amintită marchează constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită analizei
10

Universitatea SPIRU HARET

ştiinţifice, de mare ingeniozitate, pe care o întreprinde autorul şi care-i permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice (de exemplu, mortalitatea), să folosească metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual – biologic şi social – al fenomenelor demografice. Analiza cauzelor de deces ocupă cam jumătate din lucrare. În rest, Graunt a tratat probleme privind numărul populaţiei, fertilitatea, migraţia, condiţiile de locuit, familia, deosebirile dintre oraş şi sat şi, în partea finală, a făcut recomandări privind studierea, cât mai detaliată, a repartiţiei populaţiei după sex, vârstă, confesiune, ocupaţie etc. Apariţia demografiei coincide cu cea a statisticii, întemeiată, ca disciplină ştiinţifică, de către John Graunt şi William Petty, sub denumirea de aritmetică politică. După aprecierea demografului şi statisticianului american Walter Willcox (1861-1964), în prefaţa ediţiei americane a lucrării lui Graunt (1939), acesta „ … a descoperit uniformitatea şi posibilitatea de predicţie a unor fenomene demografice importante, luate în masă. Procedând în acest fel, el a deschis calea pentru noi descoperiri de uniformităţi în numeroase fenomene sociale şi comportamentale, precum şi pentru studiul acestor uniformităţi, al naturii şi al limitelor acestora; prin urmare, mai mult ca oricare altul, John Graunt a fost întemeietorul statisticii”. Demografia şi statistica se dezvoltă rapid, sec. al XVIII-lea caracterizându-se, pe lângă dezvoltarea celor două discipline, şi printr-o tendinţă de autonomizare a acestora. La dezvoltarea demografiei au contribuit acumularea de material statistic, mai cu seamă cu privire la natalitate şi mortalitate, iniţierea unor înregistrări statistice de tipul recensămintelor (primul, în 1686, în Suedia), precum şi abordarea problemelor raportului dintre populaţie şi economie. În secolul al XVIII-lea, apar primele teorii despre populaţie, care culminează cu aceea a pastorului şi economistului britanic Thomas Malthus (1766-1834). Principala sa lucrare este An Essay on the Principle of Population or a View of its Past and Present Efects on Human Happiness, with an Inquiry into our Prospects Respecting the Future Removal or Mitigation of the Evils which it Occasions (Un eseu asupra principiului populaţiei sau o trecere în revistă a efectelor lui trecute şi prezente asupra fericirii umane, cu o cercetare a perspecti-velor noastre în privinţa înlăturării sau ameliorării viitoare a relelor pe care le produce). Ediţia primă a Eseului datează din 1798.
11

Universitatea SPIRU HARET

Încercând să stabilească o „lege a populaţiei”, Malthus a formulat cel dintâi, cu toată claritatea, corelaţia demoeconomică, sub forma faimosului raport dintre creşterea în progresie geometrică a populaţiei, concomi-tent cu creşterea în progresie aritmetică a mijloacelor de subzistenţă. Britanicul a elaborat un ansamblu de măsuri de politică demografică, desemnate astăzi, generic, cu numele de malthusiene sau antipopulaţio-niste. Independent de discuţiile pro şi contra generate până astăzi, meritul său constă în faptul că a pus faţă în faţă variabila demografică cu cea economică. Alte ţări cu reprezentanţi semnificativi completează acest sumar istoric al demografiei. În Belgia ne reţine atenţia Adolphe Quételet (1796-1874). Acesta este cunoscut pentru organizarea şi valorificarea recensămintelor de populaţie din Belgia, pentru elaborarea unor interesante studii de demografie generală, pentru perfecţionarea tabelelor de mortalitate (Nouvelles tables de la mortalité pour la Belgique, 1851). De asemenea, Quételet are merite deosebite în organizarea colaborării în domeniul statisticii pe plan internaţional. Împreună cu demograful britanic William Farr (1807-1887), a iniţiat, în 1853, la Bruxelles, primul Congres Internaţional de Statistică. În lucrarea sa Sur l'homme et le dévelopment de ses facultés ou essai de physique sociale (Asupra omului şi a dezvoltării aptitudinilor sale sau studiu de fizică socială) – Paris, 1835, demograful şi statisticianul belgian a pus la baza statisticii legea numerelor mari, concepând statistica drept fizică socială şi mecanică socială. S-a mai ocupat de teoria probabilităţilor, de antropometrie şi de statistica „morală”. O personalitate de primă mărime a Belgiei este şi matematicianul Pierre-François Verhulst (1804-1849), care a formulat, în 1838, pentru prima dată, curba logistică. Această curbă a fost redescoperită de demografii americani Raymond Pearl (1879-1940) şi Lowell Reed, în 1920. Germania secolului al XIX-lea a consacrat numele lui Wilhelm Lexis (1837-1914), economist, demograf şi statistician, cel ce a introdus celebra „reţea demografică” ce-i poartă numele, instrument deosebit de descriere şi analiză demografică, util cu deosebire analizei mortalităţii. Acesta a stabilit, pentru aprecierea mortalităţii, curba lui Lexis, după care rezultă o distribuţie cu trei valori modale: la vârsta de 0 ani, la 20-25 de ani şi la 70-80 ani. A introdus noţiunea de durată normală a vieţii, corespunzând vârstei la care decesele au frecvenţă
12

Universitatea SPIRU HARET

modală. Principalele sale lucrări sunt Einleitung in die Theorie der Bevölkerungsstatistik (Introducere în teoria statisticii populaţiei) – Strasbourg, 1875, şi Zur Theorie der Massenerscheinungen in der menschlichen Gesselschaft (Contribuţii la teoria fenomenelor de masă în societatea umană) – Freiburg, 1877. Friedrich Knapp (1842-1926), statistician, demograf şi economist german, s-a ocupat de teoria formală a reproducţiei şi de tabelele de mortalitate. Este important şi prin aceea că a perfecţionat teoria reţelelor demografice, cunoscută sub denumirea de graficul lui Lexis. Karl Becker (1823-1896) a adus contribuţii la teoria şi tehnica tabelelor de mortalitate, fiind, împreună cu Gustav Zeuner (1828-1907), iniţiatorul metodei generaţiei (a anului de naştere) la calculul probabilităţilor de deces. Becker s-a ocupat şi de determinarea indicelui mortalităţii infantile, precum şi de reprezentarea grafică a tabelelor de mortalitate (diagrama lui Lexis-Zeuner-Becker). Trebuie menţionat şi germanul Richard Böckh (1824-1907), pentru studiile sale privind perfecţionarea tabelelor de mortalitate, dar, mai ales, pentru faptul că este primul care, în 1884, a formulat indicele net al reproducţiei, indice dezvoltat peste câteva decenii de demograful englez de origine germană Robert Kuczynski (1876-1947); indicele poartă numele Böckh-Kuczynski. Böckh a mai elaborat studii privind fertilitatea şi divorţialitatea. Dintre lucrările acestuia, amintim Sterblichkeitstafel zur den preussischen Staat (Tabela de mortalitate a populaţiei din Prusia) – 1875 şi Statistik der Eheschei-dungen in der Stadt Berlin (Statistica divorţurilor în oraşul Berlin) – 1897. În Norvegia se impune numele lui Anders Kiaer (1838-1919), statistician şi demograf, primul care a aplicat metoda sondajului în activitatea practică de statistică, folosind-o la studiul repartiţiei populaţiei după venit şi sexe. Fertilitatea conjugală este, de asemenea, un domeniu important aprofundat de nordic. Suedia, ţară cu un deosebit potenţial în ceea ce priveşte teoria demografică, l-a impus atenţiei pe statisticianul şi demograful Gustav Sundbärg, cu deosebite contribuţii la metodologia statistică a demografiei. Acesta a elaborat printre cei dintâi piramida vârstelor, instrument deosebit de analiză a structurii populaţiei pe vârste (şi pe sexe). Este autor al unei teorii privind tipurile de populaţie (progresiv, matur şi staţionar), pe baza piramidei vârstelor. Una dintre cele mai importante lucrări ale suedezului este Fortsatta bidrag till en svensk befolkningstatistik (Progrese în statistica populaţiei Suediei) –
13

Universitatea SPIRU HARET

Stockholm,1909. Reţinem şi Bevölkerungsstatistik Schwedens 1750-1900 (Statistica populaţiei Suediei în anii 1750-1900) – Stockholm, 1907. Înaintea lui Sundbärg, Suedia s-a remarcat, din punct de vedere demografic, prin cunoscutul astronom, matematician şi demograf Per Wargentin (1717-1783). Teoria şi tehnica tabelelor de mortalitate cunosc o dezvoltare deosebită odată cu apariţia lucrării Mortalitatene i Sverige, i addledning cef tabellverket (Mortalitatea în Suedia; tabele de mortalitate) – Handuger, 1766. Demograful suedez a publicat numeroase studii despre structura şi mişcarea populaţiei Suediei. De asemenea, a elaborat tabelele de mortalitate ale populaţiei Suediei pentru perioada 1755-1763. Per Wargentin a ocupat şi funcţia de Secretar al Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei, din Stockholm. Încheiem periplul scandinav în Danemarca, unde îl întâlnim pe demograful, statisticianul şi economistul Harald Westergaard (1853-1936), profesor la Kobenhavn Universitet (Universitatea din Copenhaga). Acesta a aplicat matematica la studiul fenomenelor sociale şi a folosit legea erorilor la calculul frecvenţelor demografice, cu deosebire la determinarea indicilor de mortalitate. S-a ocupat şi cu studierea istoriei statisticii. Câteva din scrierile demografului danez: Mortalität und Morbidität (Mortalitate şi morbiditate), 1882; Summary and Evaluation in the Recent Studies of Death Rate in Different Classes of Society (Rezumat şi evaluare a studiilor recente despre proporţiile morţii în diferite clase sociale), 1882; The Official Vital Statistics at the Scandinavian Countries and the Balt Republics (Statistica demografică oficială a ţărilor scandinave şi a republicilor Baltice), 1926; Contributions to the History of Statistics (Contribuţii la istoria statisticii), 1932. Literatura românească a ultimelor decenii a susţinut existenţa autonomă a demografiei şi a statisticii, în acelaşi timp cu evidenţierea necesităţii existenţei strânselor legături de colaborare dintre acestea (Vl. Trebici, 1966; G. Retegan, 1966). Demografia în România. Demografia şi statistica din România au o îndelungată şi bogată tradiţie. Înregistrări ale populaţiei, sub formă de catastife şi conscripţii, se întâlnesc încă din secolele XVI-XVIII. Primul recensământ modern al populaţiei îl aflăm în 1838. Statistica stării civile se pare că a fost organizată cu cel puţin un secol înainte. De asemenea, în secolul al XIX-lea, au existat şi preocupări pentru învăţământul demografic.
14

Universitatea SPIRU HARET

Problemele populaţiei au făcut obiectul unor importante studii. În acest sens, amintim numele unui veritabil precursor al demografiei moderne româneşti, în persoana lui Dimitrie Cantemir. De referinţă este lucrarea acestuia Descriptio Moldaviae (aprox. 1715), în care întâlnim informaţii de cel mai mare interes cu privire la populaţie şi la diferitele aspecte ale acesteia. Secolul al XIX-lea înregistrează un avânt al demografiei, fiind marcat de figurile lui Ion Ionescu de la Brad şi Dionisie Pop Marţian, iniţiatorii recensământului din 1859-1860 şi organizatorii primelor Oficii Naţionale de Statistică din Ţara Românească şi Moldova. Idei interesante cu privire la populaţie se găsesc în studiile lui P.S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, George Bariţiu, atestând concepţia ştiinţifică a autorilor. Primii demografi în adevăratul sens al cuvântului au fost Leonida Colescu, Z. Arbure, I. Crupenski, aceştia analizând competent unele aspecte şi fenomene precum structura socioeconomică, nivelul de instruire, fertilitatea şi mortalitatea populaţiei. În perioada interbelică, atât demografia, cât şi statistica cunosc o dezvoltare deosebită. Recensământul populaţiei din 1930, prelucrat după cele mai avansate metode, situează ţara noastră pe primele locuri din lume în acest domeniu. Studii valoroase publicate în această perioadă sunt legate de numele lui G. Banu, Petru Rîmneamţu, Dumitru C. Georgescu, Anton Golopenţia. O contribuţie remarcabilă au adus matematicienii specialişti în demografie ca N. Praporgescu şi M. Sanielevici, cărora le datorăm primele tabele de mortalitate, şi academicienii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc. În concepţia demografilor români din anii ‘80 (Vladimir Trebici ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari. Delimitarea clară a demografiei ca ştiinţă autonomă şi a relaţiilor multiple dintre demografie şi celelalte ştiinţe constituie o premisă favorabilă dezvoltării în continuare, printr-o abordare multidisciplinară, a studiilor privind populaţia. Reamintim că, la Bucureşti, în 1974, a avut loc Conferinţa Mondială a Populaţiei.
15

Universitatea SPIRU HARET

1.3. Populaţia ca sistem Un sistem reprezintă o totalitate de elemente aflate în conexiune; elementele sistemului sunt obiecte, fenomene sau procese din totalitatea definită ca sistem, fiind privite ca părţi ale sistemului; conexiunile sunt raporturile dintre elementele sistemului, ce se stabilesc în timpul funcţionării acestuia; interacţiunea reprezintă forma de legătură a obiectelor, influenţarea reciprocă dintre elemente. Un sistem este relativ izolat de mediul său. În acest cadru, distingem intrările (variabilele de intrare), care reprezintă influenţa exercitată asupra sistemului, şi ieşirile (variabilele de ieşire), prin care desemnăm acţiunea inversă (dinspre interior spre exterior) pe care sistemul o exercită asupra mediului. Structura unui sistem este dată de mulţimea elementelor şi conexiunilor care îl alcătuiesc. Funcţia sistemului este finalitatea sistemului, respectiv comportamentul acestuia, în condiţiile unei structuri date a sistemului la un moment dat şi în raport cu obiectivul pe care sistemul îl are de îndeplinit. Prin obiectiv al unui sistem înţelegem starea viitoare a sistemului, care trebuie atinsă şi care motivează comportarea sistemului. Starea sistemului este variabilă în timp. Structura acestuia este cea care o determină. Sistemele pot fi închise sau deschise. Principalele proprietăţi ale sistemelor sociale (inclusiv ale populaţiei) sunt următoarele (în viziunea lui Mircea Maliţa, 1975): – integritatea: întregul este mai mult decât suma părţilor, optica este de la întreg spre parte; – autostabilizarea (autoreglarea): denumită şi „proprietatea cibernetică I”, potrivit căreia sistemul are tendinţa de a reveni la starea anterioară; mai este denumită şi „homeostază”; – autoorganizarea: prin aceasta înţelegem nu numai readucerea sistemului la stările sale de echilibru, ci şi crearea de noi stări stabile care să permită înfruntarea schimbărilor şi provocărilor mediului; – ierarhizarea: desemnează capacitatea unui sistem de a fi, în acelaşi timp, un suprasistem pentru părţile sale şi un subsistem în componenţa altor sisteme. În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom. Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar, pe de alta, cea de tip deschis.
16

Universitatea SPIRU HARET

Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri (N), iar ieşirile de decese (M). Fluxul N-M schimbă stările populaţiei. Continuând analiza în baza conceptelor teoriei generale a sistemelor anterior prezentate, populaţia are o structură care este reprezentată de subsistemele existente, de conexiunile dintre ele. Aceste subsisteme sunt subpopulaţiile constituite în raport cu caracteristicile demografice sex, vârstă, stare civilă. Distingem subpopulaţii pe vârste (populaţie tânără; populaţie adultă; populaţie vârstnică), subpopulaţia feminină de vârstă fertilă, subpopulaţiile necăsătorită, căsătorită şi văduvă etc. Între aceste subpopulaţii şi fluxurile de evenimente demografice se creează o serie de conexiuni. Sistemul are o funcţiune, un comportament. Reprezentarea populaţiei ca sistem, în această primă ipostază, este cea din fig. 1.

Fig. 1. Populaţia ca sistem demografic închis N = naşteri M = decese F = femei B = bărbaţi N b = născuţi vii de sex masculin N f = născuţi vii de sex feminin P f 15-49 = populaţia feminină de vârstă fertilă S = structura după vârstă 17

Universitatea SPIRU HARET

Naşterile (N) reprezintă variabilele de intrare în sistem, în timp ce decesele (M) se constituie în variabile de ieşire. Este important să observăm că intrările sunt realizate de sistemul demografic însuşi, mai exact de subpopulaţia feminină de vârstă fertilă (persoanele de sex feminin având vârsta cuprinsă între 15 şi 49 de ani). Astfel, relaţiile şi conexiunile au loc numai între variabilele demografice: populaţie, structură pe sexe şi vârstă, naşteri şi decese. Întrucât naşterile sunt influenţate de căsătorii (frecvenţa căsătoriilor, vârsta la care se încheie căsătoria, structura populaţiei nupţiabile etc.), acestea sunt, de asemenea, considerate evenimente demografice fundamentale. Pentru raţiuni similare, se consideră evenimente demografice şi divorţurile. La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri decesele (M) şi emigrările (E). Fig. 2 exemplifică acest tip de sistem.

Fig. 2. Populaţia ca sistem demografic deschis

Aici, fluxurile sunt date de naşteri şi decese, de imigrări şi emigrări, intrări şi ieşiri ce modifică stările populaţiei. Populaţia este un sistem cibernetic cu reacţie după stare: numărul şi structura după sexe şi vârste a populaţiei influenţează în permanenţă intrările şi ieşirile din sistem. Ea este un sistem controlabil şi reglabil. Mai târziu vom comenta rolul politicii demografice în domeniul reglării pentru ca populaţia, ca sistem, să urmeze o anumită traiectorie. Potrivit cercetătorilor americani Thomas R. Ford şi Gordon F. de Jong (1970), populaţia, ca sistem demografic, poate fi prezentată astfel:
18

Universitatea SPIRU HARET

Trăsăturile şi procesele sistemului demografic Trăsătura sau caracteristica elementului Calitatea de membru Vârsta Sexul Domiciliul Procesul elementului Naştere, deces şi migraţie Trăsătura sau caracteristica sistemului Mărimea Procesul sistemului

Creşterea: spor prin naşteri şi imigrări; pierderi prin decese şi emigrări Îmbătrânire Structura pe vârste Restructurare după vârstă - - - - - - - - - - - Structura după sex Restructurare după sex Migraţia internă Distribuţia Redistribuţia după domiciliu după domiciliu

Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se confundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o compun; întregul este mai important decât părţile, deoarece intervin structurile, conexiunile şi funcţionarea sistemului. Indiferent cum privim populaţia (închisă sau deschisă), ea nu este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu „mediul”, cu celelalte sisteme. La cel mai înalt grad de generalitate, distingem următoarele sisteme: populaţia, societatea, mediul înconjurător, tehnologia (Ford şi de Jong). Sistemul demografic are ca elemente principale: mărimea populaţiei, compoziţia, distribuţia teritorială, fertilitatea, mortalitatea, migraţia. Sistemele sociale agregate au ca elemente definitorii (definite social): baza etnică, starea civilă (statutul marital), caracteristici familiale, gradul de participare la forţa de muncă, ocupaţia, activităţile economice, educaţia, venitul, religia. Ca elemente definite analitic menţionăm: atitudinile, valorile şi credinţele (convingerile). Sistemele de acţiune socială au ca elemente semnificative: grupurile informale, asociaţiile, colectivităţile, instituţiile aferente căsătoriei şi familiei, instituţiile religioase, instituţiile politice, instituţiile economice, instituţiile sanitare, instituţiile de educaţie, instituţiile de asigurări etc. Date fiind cele anterior menţionate, relaţiile devin numeroase şi complexe. Intersectarea sistemului populaţiei cu celelalte sisteme creează noi subsisteme, relaţii şi conexiuni. În aceste condiţii, populaţia nu mai este văzută ca un sistem autonom, care poate fi studiat ca o mulţime de variabile demografice; zonele „intersectate” (demografia
19

Universitatea SPIRU HARET

cu economia; demografia cu sociologia; demografia cu ecologia; demografia cu geografia etc.) constituie domeniile unor discipline asociate. Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu. Ele sunt, de asemenea, importante pentru modelarea matematică a populaţiei şi a proceselor demografice, pentru elaborarea modelelor demoeconomice, pentru tehnicile de simulare. În strânsă legătură cu ideile dezbătute în acest subcapitol, precizăm că demografia cuprinde mai multe variante (specii) care i se subsumează ca părţi componente. Demografie economică: parte a demografiei care se ocupă cu studiul raportului dintre economie şi populaţie, conceptul fundamental fiind cel de populaţie activă. În acest caz, variabila populaţie este inclusă în modelele creşterii economice, în vederea descrierii şi analizei corelaţiei demoeconomice.Un reprezentant de seamă al acestei ramuri este italianul Giorgio Mortara (1885-1967), profesor la universităţile din Messina, Milano şi Roma (lucrare fundamentală: Economia della popolazione. Analisi delle relazioni tra fenomeni economici i demografici, Torino, 1960). Demografia istorică: parte a demografiei care studiază, cu metode specifice, populaţia (inclusiv evoluţia acesteia) în trecut, reconstituind informaţiile pentru perioada „prestatistică” (perioadă caracterizată prin absenţa surselor statistice de tipul recensămintelor, stării civile etc.). Îi amintim, în acest context, pe Louis Henry (n. 1911), demograf francez şi membru corespondent al Academiei Britanice (Manuel de démographie historique, Paris, 1970) şi pe T.H. Hollingsworth (Historical Demography, London, 1969). Demometrie: sinonim pentru demografia teoretică, formală – a se vedea definirea demografiei în sens îngust. Conceptul de demometrie a fost creat de demograful suedez Hannes Hyrenius (Demometri, Gothenborg, 1966) şi folosit de demograful şi statisticianul austriac W. Winkler (Demometrie, Berlin, 1969). Apariţia acestui termen trebuie privită ca o încercare de a se asigura o simetrie între partea de conţinut şi cea de măsurare, după modelul: sociologie – sociometrie; economie – econometrie; biologie – biometrie; psihologie – psihometrie etc. Demografie calitativă: parte a demografiei care studiază distribuţiile caracteristicilor calitative (fizice, spirituale etc.) în sânul populaţiilor, având contingenţă cu genetica umană.
20

Universitatea SPIRU HARET

2. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI PE TERRA

2.1. Antropogeneza. Adaptarea omului la mediu Cu toţii ne-am întrebat cel puţin o dată: Când şi unde a apărut omul? Cum a evoluat el? Cum s-a răspândit el din punct de vedere geografic şi sub influenţa căror auspicii? Cercetările efectuate până acum susţin că omul aparţine regnului animal. În urma unui îndelungat şi anevoios proces de evoluţie biologică, omul s-a situat pe treapta cea mai înaltă a vieţuitoarelor. Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, odată cu dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul miocenului, acum aproximativ 24 de milioane de ani, au trăit hominidele primitive Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste din urmă hominide s-au dezvoltat strămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai genului Homo, care au trăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani. Homo erectus a evoluat în intervalul 2,5 milioane de ani - 100.000 de ani; din acesta s-au desprins pitecantropul (omul de Jawa), atlantropul (în nordul Africii), heidelbergensis (Germania) şi Sinathropus pekinesis. Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acum aproximativ 250.000 de ani. El a fost considerat a fi „omul raţional” şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să progresăm pe această scară a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu 150.000-35.000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa, Asia şi Africa, având trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi. Anumite studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo sapiens sapiens), în timp ce altele concluzionează înlocuirea lui neanderthalensis cu tipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu înfăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi China. Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezei este în Africa; există şi opinia că acest loc ar aparţine Asiei şi Africii în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că „locul originar” corespunde
21

Universitatea SPIRU HARET

zonei calde euro-asi-africane. Dinspre acest spaţiu s-a desfăşurat popularea lentă, la început cu caracter nomad, în varii condiţii naturale. Oamenii s-au răspândit radiar şi divergent spre alte arii continentale din lumea veche, apoi spre lumea nouă (America şi Oceania), unde au fost evidenţiate urme osteologice de antropoide, care atestă fenomenul antropogenetic şi în aceste regiuni (date preluate din Nicolae Ilinca, Geografie umană, Corint, 1999). Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5-2 milioane de ani, în condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale, asupra ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia biologică a omului s-a desăvârşit în urmă cu 100.000 de ani şi că Homo sapiens s-a afirmat cu aproximativ 50.000 de ani în urmă ca specie (umană) unică. Vom prezenta în cele ce urmează câteva date privind prezenţa omului pe teritoriul ţării noastre. Încă de acum 600.000 de ani, din paleolitic, prezenţa umană a fost pusă în evidenţă de urme materiale; ocupaţiile respectivei perioade erau cele de culegător şi vânător. Relevante sunt „uneltele de prund”, precum vetrele de foc, aşchiile de silex şi toporaşele de mână descoperite pe Valea Dârjovului, apoi la Mitoc – Prut şi pe Valea Lupului (zona Iaşi). În paleoliticul mijlociu (120.000-100.000 î.Hr.) întâlnim specia Homo primigenius, în peşterile Baia de Fier, Ohaba-Ponor, Ripiceni; ocupaţiile vremii erau cele de vânătoare; se foloseau unelte ascuţite şi vatra de foc. Paleoliticul superior (100.000-10.000 î.Hr.) este marcat de prezenţa genului Homo sapiens fossilis. Acesta avea o cultură extinsă comparativ cu primigenius, folosind tehnica lamelară şi focul, dispunând de ateliere de cioplire a opalului (Ionăşel – Bihor) şi variate unelte (Cioclovina, Peştera – Braşov, Ceahlău). Homo sapiens recens a marcat perioada 10.000-5.000 î.Hr., prin urmele lăsate în zona peşterilor de la Băile Herculane şi în Masivul Ceahlău; practicile acestuia erau legate de folosirea arcului cu săgeată şi a uneltelor cioplite. Odată cu desprinderea omului de peşteră, s-a trecut la cultura neolitică, atunci când au apărut şi locuinţele cu vetre de foc. Populaţiile erau eterogene, cu elemente aparţinând triburilor de păstori. Ocupaţiile erau legate de culturile primitive de plante, de domesticirea animalelor şi de producerea uneltelor din piatră şlefuită. Neoliticul târziu (2800-1900 î.Hr.) este reprezentat prin aşezări întărite, unelte din silex, piatră, ceramică (unelte perfecţionate) şi tehnica olăritului. Tot atunci s-a introdus
22

Universitatea SPIRU HARET

grâul în culturi, s-au domesticit oaia, boul, capra, porcul şi s-a folosit plugul cu brăzdar din corn de animal. Epoca bronzului (1.700-800 î.Hr.) se remarcă prin fortificaţii pe înălţimi, cetăţi de pământ (Mediaş, Sighetu Marmaţiei) şi ateliere de prelucrare a fierului. Epoca fierului (700-100 î.Hr.) corespunde geţilor şi dacilor. Populaţia Daciei preromane şi romane se apreciază la aproximativ 1.000.000 de locuitori. Istoricul Vasile Pârvan a estimat, pentru secolul al III-lea d. Hr., populaţia Daciei la 1.250.000 de locuitori (cu o densitate a locuirii de 10 locuitori la km²), populaţie cuprinsă în sate sau aşezări protourbane, implicată în practica albinăritului, exploatarea minieră şi prelucrarea metalelor sub formă de podoabe. În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu, menţionăm că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele mai diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile cele mai comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în acest sens, de prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere sau de putinţa de supunere a legilor naturii, exemple semnificative fiind Groenlanda şi Svalbarg. Fig. 3 evidenţiază cum a evoluat numeric populaţia Terrei.

Fig. 3. Evoluţia numerică a populaţiei Terrei 23

Universitatea SPIRU HARET

2.2. Factori ce influenţează răspândirea teritorială a populaţiei Diferenţele evidente în repartiţia teritorială a populaţiei şi în intensitatea populării sunt condiţionate de mai mulţi factori, dintre care îi evidenţiem pe cei mai importanţi: Factorii geografici Aceştia, reprezentaţi de calităţile naturale ale mediului, se exprimă prin condiţii favorabile permanentizării sau atracţiei temporare a populaţiei. Relevante sunt fizionomia reliefului, gradul de accesibilitate al terenului, clima, vegetaţia, fauna, fertilitatea solului, izvoarele şi apele, resursele subsolului, toate aceste elemente generând densităţi şi grupări variabile de populaţie. În multe situaţii, elementele mediului (munţi, ape curgătoare, mlaştini, mări, oceane, păduri etc.) s-au împotrivit extinderii populaţiilor şi, de aici, grupările variate de populaţie în teritoriu. Factorii social-istorici Se referă la evenimentele istorice care au determinat deplasările de populaţie, apoi la relaţiile dintre state, care au impulsionat intensificarea sau lărgirea ariilor populate, la care se mai pot adăuga războaiele, bolile, fenomenele religioase, specifice şi în prezent, cu variaţii de la o regiune la alta, care aduc, permanent, modificări în repartiţia populaţiei (să ne reamintim de ceea ce s-a petrecut în Bosnia şi Hercegovina sau în provincia Kosovo – Metohia). Factorii tehnologici şi economici Susţin atracţia populaţiei şi dispersia locuitorilor spre regiuni cu un grad sporit de dezvoltare, cum ar fi: Valea Rinului, Zona Marilor Lacuri, megalopolisul nipon, Zona Shaba, Bazinul Ruhr etc. Factorii demografici Se reprezintă prin indicatorii de bază ai populaţiei: gradul de reproducere a populaţiei, migraţiile externe, exploziile demografice, care aduc creşteri numerice şi de densitate a populaţiei şi, invers, discontinuităţi în răspândirea teritorială a populaţiei. 2.3. Populaţia Terrei Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice, economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o mare variaţie a numărului de locuitori, începând cu China (peste
24

Universitatea SPIRU HARET

1,2 miliarde locuitori) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute sau mii de locuitori. La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5.759.276.000 de locuitori, iar la 11 iulie, acelaşi an, erau înregistraţi 5.785.335.142 de locuitori (un plus de peste 26 milioane locuitori). În 1998, Terra contoriza 5.929.839.000 de locuitori, din care 4.748.310.000 (80%) trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate. Iată cum se prezenta repartiţia populaţiei pe continente şi mari regiuni geografice în anul 1998.
Continent/regiune geografică Africa Europa America de Nord America Latină Asia Oceania Mondial Ţări slab şi mediu dezvoltate Ţări dezvoltate Populaţia (mii loc.) 778.484 729.406 304.078 462.599 3.588.877 29.460 5.929.839 4.748.310 1.181.530

În tabelul următor regăsim numărul locuitorilor statelor lumii în ordinea descrescătoare a efectivelor de populaţie. Datele se referă la anul 1998.
1. China 2. India 3. S.U.A. 4. Indonezia 5. Brazilia 6. Rusia 7. Pakistan 8. Bangladesh 9. Japonia 10. Nigeria 11. Mexic 12. Germania 13. Filipine 14. Vietnam 15. Iran 16. Egipt 17. Turcia 1.236.914.658 984.003.683 270.311.758 212.941.810 169.806.557 146.861.022 135.135.195 127.567.002 125.931.533 110.532.242 98.552.776 82.079.454 77.725.862 76.236.259 68.959.931 66.050.004 64.566.511 96. El Salvador 97. Libia 98. Israel 99. Burundi 100. Slovacia 101. Danemarca 102. Paraguay 103. Laos 104. Finlanda 105. Georgia 106. Sierra Leone 107. Togo 108. Croaţia 109. Papua 110. Nicaragua 111. Kirghistan 112. Moldova 5.752.067 5.690.727 5.643.966 5.537.387 5.392.982 5.333.617 5.291.020 5.260.842 5.149.242 5.108.527 5.080.004 4.905.827 4.671.584 4.599.785 4.583.379 4.522.281 4.457.729 25

Universitatea SPIRU HARET

18. Thailanda 19. Marea Britanie 20. Franţa 21. Etiopia 22. Italia 23. Ucraina 24. R.D. Congo 25. Myanmar 26. Coreea de Sud 27. Africa de Sud 28. Spania 29. Polonia 30. Columbia 31. Argentina 32. Sudan 33. Canada 34. Tanzania 35. Algeria 36. Maroc 37. Kenya 38. Peru 39. Afghanistan 40. Uzbekistan 41. Nepal 42. Venezuela 43. România 44. Uganda 45. Irak 46. Coreea de Nord 47. Malaezia 48. Arabia Saudită 49. Sri Lanka 50. Mozambic 51. Australia 52. Ghana 53. Kazahstan 54. Siria 55. Yemen 56. Olanda 57. Coasta de Fildeş 58. Camerun 26

60.037.366 58.970.119 58.804.944 58.390.351 56.782.748 50.125.108 49.000.511 47.305.319 46.416.796 42.834.520 39.133.996 38.606.922 38.580.949 36.265.463 33.550.552 30.675.398 30.608.769 30.480.793 29.114.497 28.337.071 26.111.110 24.792.375 23.784.321 23.698.421 22.803.409 22.395.848 22.167.195 21.722.287 21.234.387 20.932.901 20.785.955 18.933.558 18.641.469 18.613.087 18.497.206 16.846.808 16.673.282 16.387.963 15.731.112 15.446.231 15.029.433

113. Iordania 114. Norvegia 115. Turkmenistan 116. Eritreea 117. Noua Zeelandă 118. Irlanda 119. Costa Rica 120. Lituania 121. Liban 122. Singapore 123. Armenia 124. R.C-Africană 125. Bosnia (BiH) 126. Albania 127. Uruguay 128. Liberia 129. Panama 130. R. Congo 131. Jamaica 132. Mongolia 133. Mauritania 134. Letonia 135. Oman 136. E.A.Unite 137. Lesoto 138. Macedonia 139. Slovenia 140. Kuweit 141. Bhutan 142. Namibia 143. Botswana 144. Estonia 145. Gambia 146. Gabon 147. Guineea Bisau 148. Mauritius 149. T. Tobago 150. Swaziland 151. I-le Fiji 152. Cipru 153. Guyana

4.434.978 4.419.955 4.297.629 3.842.436 3.625.388 3.619.480 3.604.642 3.600.158 3.505.794 3.490.356 3.421.775 3.375.771 3.365.727 3.330.754 3.284.841 2.771.901 2.735.943 2.658.123 2.634.678 2.578.530 2.511.473 2.385.396 2.363.591 2.303.088 2.089.829 2.009.387 1.971.739 1.913.285 1.908.307 1.622.328 1.448.454 1.421.335 1.291.858 1.207.844 1.206.311 1.168.256 1.116.595 966.462 802.611 748.982 707.954

Universitatea SPIRU HARET

59. Chile 60. Madagascar 61. Ecuador 62. Guatemala 63. Cambogia 64. Burkina Faso 65. Serbia Muntenegru 66. Cuba 67. Zimbabwe 68. Angola 69. Grecia 70. Belarus 71. Cehia 72. Ungaria 73. Belgia 74. Mali 75. Portugalia 76. Malawi 77. Senegal 78. Niger 79. Zambia 80. Tunisia 81. Suedia 82. Bulgaria 83. Austria 84. Republica Dominicană 85. Rwanda 86. Azerbaidjan 87. Bolivia 88. Guineea 89. Chad 90. Elveţia 91. Somalia 92. Haiti 93. Benin 94. Tadjikistan 95. Honduras

14.787.781 14.462.509 12.336.572 12.007.580 11.339.562 11.266.393 11.206.039 11.050.729 11.044.147 10.864.512 10.662.138 10.409.050 10.286.470 10.208.127 10.174.922 10.108.569 9.927.556 9.840.474 9.723.149 9.671.848 9.460.736 9.380.404 8.886.738 8.240.426 8.133.611 7.998.766 7.956.172 7.855.576 7.826.352 7.477.110 7.359.512 7.260.357 6.841.695 6.780.501 6.100.799 6.020.095 5.861.955

154. Qatar 155. Bahrain 156. Comoros 157. G.Ecuatorială 158. I-le Solomon 159. Djibouti 160. Surinam 161. Luxemburg 162. Capul Verde 163. Malta 164. Brunei 165. Maldive 166. I-le Bahamas 167. Islanda 168. Barbados 169. Belize 170. Samoa 171. Vanuatu 172. St. Lucia 173. Sao Tome 174. Micronezia 175. St.Vincent 176. Tonga 177. Grenada 178. Kiribati 179. Seychelles 180. Dominica 181. Andorra 182. Antigua 183. I-le Marshall 184. St.Kitts 185. Monaco 186. Liechtenstein 187. San Marino 188. Palau 189. Nauru 190. Tuvalu 191. Vatican

697.126 616.342 545.528 454.001 441.039 440.727 427.980 425.017 399.857 379.563 315.292 290.211 279.833 271.033 259.025 230.160. 224.713 185.204 152.335 150.123 129.658 119.818 108.207 96.217 83.976 78.641 65.777 64.716 64.006 63.031 42.291 32.035 31.717 24.894 18.110 10.501 10.444 850

Sursa: United States Census International Programs Center, 2000

27

Universitatea SPIRU HARET

Fig. 4 prezintă evoluţia numerică a populaţiei pe continente/regiuni geografice, inclusiv o proiecţie pentru orizontul de timp 2000-2100.

ă

ă

Fig. 4. Evoluţia numerică a populaţiei pe continente/regiuni geografice

Evoluţia numerică a populaţiei României pentru intervalul 1859-1998 este prezentată în fig. 5.

Fig. 5. Evoluţia numerică a populaţiei României 28

Universitatea SPIRU HARET

2.4. Densitatea populaţiei Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în raport cu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P) la un moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta. Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km². Formula de calcul: d = P/S Valoarea raportului care exprimă densitatea se numeşte indice general (mediu) de densitate. Indicele acesta (numit general sau mediu) de densitate este influenţat de diferiţi factori, printre care: caracteristicile topografice; tipurile de mediu (rural/urban); desimea aşezărilor; mărimea aşezărilor omeneşti. Este important să precizăm teritoriul la care se raportează numărul populaţiei. Astfel, putem obţine diferiţi indici de densitate: densitatea populaţiei agricole, densitatea urbană (Bucureştiul are o densitate de peste 9.100 locuitori/km²) etc. Raportarea numărului locuitorilor se poate face şi la unităţi teritoriale cu specific geografic, fie administrativ (comună, judeţ), fie diviziuni de relief (lunci, câmpii, dealuri, munţi). Se cuvine să menţionăm şi indicele densităţii potenţiale. Acesta reprezintă raportul dintre populaţie şi resursele economice totale. Pornind de aici, putem calcula şi densitatea populaţiei maxime, ca fiind raportul dintre resurse şi populaţia maximă ce poate fi susţinută cu aceste resurse. Densitatea potenţială optimă reprezintă raportul dintre venitul real maxim şi numărul locuitorilor în funcţie de resursele specifice. Densitatea economică are în vedere raportul dintre necesităţile populaţiei şi resursele disponibile pentru populaţie. Densitatea medie a populaţiei pe Terra a depăşit 43 loc./km² (în 1998). Există, însă, semnificative deosebiri în repartiţia populaţiei pe glob. Astfel, zonele cu densităţi medii (100-50 loc./km²) reprezintă 32% din populaţia Terrei. Urmează cele cu 200-100 loc./km², cu o pondere de 26%, şi zonele cu peste 200 loc./km² (8%). Iată, dar, că 2/3 din populaţia Terrei este concentrată în zone relativ aglomerate, ocupând 18% din suprafaţa uscatului, depăşind densitatea medie a populaţiei pe glob. În rest, 30% din populaţie este repartizată în zone având între 50 şi 10 loc./km² (pe o suprafaţă terestră de 44%), apoi 5% din locuitorii Terrei trăiesc în zone cu densităţi variind între 10 şi
29

Universitatea SPIRU HARET

1 loc./km² (pe 43.000 km², ceea ce reprezintă 32% din suprafaţa uscată). În fine, pe o suprafaţă de 8.500 km² regăsim 0,2% din populaţia globului, cu o densitate a locuirii de până la 1 loc./km². Pe continente, densitatea atinge următoarele valori: 116 în Asia (Bangladesh – 825, Coreea de Sud – 459, Coreea de Nord – 447, Japonia – 330, India – 279, Pakistan – 180, China – 129, Iran – 42, Mongolia – 1,5), 101 în Europa (San Marino – 410, Olanda – 376, Belgia – 330, Marea Britanie – 238, Germania – 246, Italia – 190, Cehia – 130, Ungaria – 108, Danemarca – 121, Portugalia – 107, Slovenia – 96, Austria – 95, România – 94, Spania – 79, Grecia – 79, Irlanda – 50,5, Suedia – 20, Finlanda – 15, Islanda – 3), 23 în Africa (Mali – 9, Algeria – 12, Sudan – 12, Mozambic – 21, Africa de Sud – 35, Maroc – 39, Kenya – 50, Tunisia – 55, Ghana – 75), 22 în America Latină (Bolivia – 7, Argentina – 13, Paraguay – 13, Brazila – 19, Chile – 19, Peru – 19, Venezuela – 24, Columbia – 31, Ecuador – 43, Mexic – 48, Honduras – 52, 13 în America de Nord (Canada – 3, S.U.A. – 28), 13 în Rusia şi C.S.I. şi 3 în Oceania. Mai menţionăm că statele cu întinderi foarte mici înregistrează valori foarte ridicate ale densităţii medii a populaţiei: Monaco – 30.000, Macao – 22.000, Singapore – 4.741, Malta – 1.139. Cele mai mari densităţi ale populaţiei depăşesc 1.200 de loc./km² în cuprinsul Văii şi Deltei Nilului, apoi peste 1.000 loc./km² în Valea şi Delta Gangelui şi Câmpia Chineză, după care, cu valori mai mici, se înscriu văile Mekongului, Brahmaputrei, Rinului, câmpiile Tamisei, Padului şi Est-Atlantică, precum şi zona Moscovei. Mari densităţi de populaţie, ce depăşesc frecvent 1.000 loc./km², se regăsesc în zona marilor concentrări industriale din Europa (Ruhr, Rin, Paris, nordestul Franţei, Middland, Silezia-Sudeţi) şi din America de Nord (aria Marilor Lacuri, California, sud-estul Canadei). Formele de relief au un rol esenţial în răspândirea populaţiei. Astfel, populaţia şi aşezările urcă în altitudine până la peste 5.000 m în Podişul Tibet şi în Munţii Anzi. Aşezarea umană Baruduksum (Podişul Tibet) se află la cea mai înaltă cotă altimetrică din lume: 6.400 m. Mai mult de jumătate din populaţia planetei se află repartizată la cote de sub 200 m altitudine (25% din întinderea planetei), iar 4/5 din locuitorii lumii sunt concentraţi în aşezări de până la 500 m altitudine (28% din suprafaţa uscatului). Aproximativ 100.000.000 de locuitori vieţuiesc la peste 2.000 m altitudine. Repartizând populaţia pe continente, notăm că Europa şi Australia au 90% din populaţie concentrată
30

Universitatea SPIRU HARET

în spaţii de până la 500 m altitudine, Asia şi America de Nord ajung la 80%, iar Africa şi America de Sud ating aproximativ 57% populaţie situată sub 500 m altitudine. Dintre oraşele mari situate la mari altitudini, menţionăm: La Paz (Bolivia) – 3.400 m, Bogota (Columbia) – 2.640, Ciudad de Mexico (Mexic) – 2.278, Addis Abeba (Etiopia) – 2.424 m altitudine. Valoarea pentru România este de 95 loc./km², cu tendinţa de scădere de la câmpie spre munte. Câteva valori (anul 1998): Ploieşti – 185, Iaşi – 148, Galaţi – 143, Braşov – 116, Constanţa – 106, Craiova – 103, Piteşti – 98, Botoşani – 93, Târgu-Mureş – 90, Suceava – 84, Sibiu – 81, Timişoara – 80, Drobeta Turnu Severin – 65, Reşiţa – 44. În ţara noastră, populaţia este răspândită până la peste 1.600 m altitudine, în Munţii Apuseni, prin aşezări stabile, şi la peste 1.800 m, până la 2.000 m, prin aşezări temporare, în Carpaţii Meridionali. Iată câteva oraşe mai importante din România, situate la altitudini mai mari: Predeal – 1.060 m, Miercurea-Ciuc – 665 m, Petroşani – 650 m, Braşov – 625 m, Sibiu – 415 m, Sighişoara – 375 m, Cluj-Napoca – 360 m. Printre oraşele aflate, altitudinar vorbind, la polul opus, menţionăm: Constanţa – 25 m, Brăila – 20 m, Sulina – 4 m. Capitala, Municipiul Bucureşti, se află la o altitudine de 85 m. Se cuvine să facem câteva referiri şi în ceea ce priveşte răspândirea populaţiei în latitudine. În emisfera nordică, aşezările stabile cele mai depărtate de Ecuator se află în Groenlanda (zonă ce aparţine de Danemarca), la peste 82º latitudine, iar în emisfera sudică, populaţia stabilă înaintează până în Ţara de Foc, la peste 54º latitudine. Zona caldă înglobează aproximativ 50% din populaţia Terrei; 85% se află în emisfera estică, aceasta fiind populată mult mai devreme decât cea vestică. Puterea de atracţie a mării şi resursele oferite de aceasta au ţinut în preajmă o mare parte a populaţiei lumii. Se apreciază că jumătate din populaţia globului trăieşte la mai puţin de 200 km depărtare de mare şi că cele mai ridicate densităţi de locuire se grupează până la 50 km de ţărm, urcând la peste 1.000 loc./km² în Marea Câmpie Chineză. Fig. 6 ne oferă imaginea repartiţiei populaţiei Terrei în funcţie de altitudine şi distanţa faţă de ţărm.
31

Universitatea SPIRU HARET

Fig. 6. Repartiţia populaţiei Terrei după altitudine şi distanţa faţă de ţărm

32

Universitatea SPIRU HARET

3. NUMĂRUL POPULAŢIEI

3.1. Stocuri de populaţie. Fluxuri de populaţie Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe orice studiu demografic sistematic: numărul populaţiei României, numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale. Să remarcăm, de la început, că numărul total al populaţiei este un agregat macrodemografic. El cuprinde aproximativ 100 de generaţii coexistente, apărute într-o sută de ani. De asemenea, acest număr poate fi stabilit la un recensământ, poate fi estimat prin calcule sau determinat la mijlocul unui interval de timp etc. Precizia calculelor demografice, comparabilitatea pe plan naţional şi internaţional, fundamentarea analizelor demografice reclamă definirea unitară a conceptelor folosite şi a metodelor pentru determinarea numărului populaţiei. Să definim, pentru început, câteva noţiuni fundamentale de analiză demografică. Cohorta (demografică) reprezintă totalitatea persoanelor care, într-un interval de timp, au suferit unul şi acelaşi eveniment demografic. În mod convenţional, ca interval de timp este adoptat anul calendaristic. O asemenea cohortă poate fi, în primul rând, generaţia. Generaţia reprezintă totalitatea persoanelor care s-au născut în acelaşi an calendaristic. Evenimentul demografic pe baza căruia se constituie această cohortă este „naşterea vie”. În acest sens, vorbim, de exemplu, despre generaţia anului 1992, având un efectiv de 222.077 născuţi vii (sursa: Anuarul Statistic al României, 1993). Vom distinge, în continuare, generaţii masculine şi generaţii feminine. O altă cohortă fundamentală în demografie este promoţia de căsătorii, dublată de promoţia de persoane căsătorite. Evenimentul demografic este căsătoria. Promoţia căsătoriilor din anul 2001 are un efectiv de 129.900 (sursa: Anuarul Statistic al României, 2000); promoţia femeilor căsătorite va fi de 129.900, promoţia bărbaţilor
33

Universitatea SPIRU HARET

căsătoriţi în anul 2000 va fi, de asemenea, de 129.900. Prin urmare, în anul 2000, un număr de 259.800 de persoane şi-au schimbat statutul matrimonial sau starea civilă (aproximativ 1,18% din populaţia totală a României). Trecerea, în acest caz, este de la necăsătorit, văduv, divorţat la starea de căsătorit. Prin extindere, vom putea vorbi de cohorta persoanelor migrante într-un an calendaristic, în raport cu evenimentul demografic de migrare din localitatea a în localitatea b, de cohorta celor care intră în populaţia activă etc. Evoluţia unei generaţii pe parcursul mai multor ani este urmărită longitudinal. Observarea respectivă se numeşte longitudinală (diacronică sau istorică). Întrucât generaţia este un caz particular al cohortei, un asemenea demers se mai numeşte observare sau analiză pe cohorte. Putem să ne imaginăm două modalităţi de observare şi de analiză. Prima, cea obişnuită, presupune „deplasarea” observatorului odată cu cohorta respectivă şi consemnarea sistematică a evenimentelor şi a noilor stări ale cohortei; cealaltă presupune observatorul instalat la un moment de observare, posterior producerii evenimentelor şi refacerea acestora. Ele se numesc observare longitudinală continuă şi observare longitudinală retrospectivă. Aceasta din urmă se realizează mai cu seamă cu prilejul recensămintelor (observarea retrospectivă a fertilităţii sau a migraţiei), al diferitelor anchete sau studii speciale. Din cele arătate mai sus rezultă că analiza demografică presupune, ca o premisă fundamentală, dubla clasificare a evenimentelor demografice: după vârstă şi după generaţie, în fiecare an calendaristic. Deşi observarea longitudinală oferă schema cea mai potrivită unui studiu demografic, se foloseşte pe scară largă şi un alt tip de observare, denumită transversală (de moment; sincronică). Această observare constă din sistematizarea evenimentelor demografice într-un an calendaristic şi repartizarea lor după o caracteristică oarecare (vârstă, de pildă), fără referire la cohorte. Este cazul tipic al statisticilor oficiale, care prezintă în fiecare an decesele repartizate pe ani de vârstă sau grupe cincinale de vârstă, naşterile în fiecare an repartizate după vârsta mamelor etc. Prin prelucrări suplimentare se pot, însă, reconstitui masele de evenimente şi repartiza pe cohorte sau generaţii. Măsura cea mai generală în demografie este rata. În cazul unei observări longitudinale, ea este probabilitatea de producere a evenimentului respectiv, cu condiţia ca raportarea evenimentelor să se facă la efectivul iniţial al populaţiei. Atunci când datele sunt ale observării
34

Universitatea SPIRU HARET

transversale, rata este numai aproximativ egală cu probabilitatea, deoarece populaţia expusă riscului nu mai este o populaţie iniţială, ci una medie. Asemenea rate – frecvent întâlnite în publicaţiile statistice – sunt rate uzuale statistice sau rate clasice (decese la 1.000 de locuitori din populaţia medie a unui an calendaristic etc.). Ratele cu caracter de probabilitate se determină după formula generală: r = E/P, unde r este rata generală, E – numărul (masa de evenimente), P – populaţia expusă riscului (efectivul iniţial). Cele cu caracter de indici uzuali statistici se determină astfel: r = (E/P)×1.000, unde P este populaţia la mijlocul intervalului. În ceea ce priveşte notaţiile şi termenii din analiza demografică, le vom folosi pe acelea clasice, aşa cum se prezintă în lucrarea regretatului mare demograf român Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, apărută în anul 1975, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. Simbolurile vor fi cele propuse de Trebici în lucrarea citată; numărul populaţiei sau o masă de evenimente se vor nota cu majuscule: Pt sau N, iar ratele, rapoartele etc. se vor nota cu litere mici: m – rata de mortalitate, f – rata de fertilitate etc. Evenimentele demografice şi populaţia pot fi examinate pe ani de vârstă (sau ani de durată), pe grupe cincinale sau pe grupe mai mari. O problemă importantă ce trebuie lămurită este aceea a exprimării şi tratării matematice a variabilelor demografice. Acestea pot fi prezentate ca variabile discrete sau ca variabile continue, în primul caz folosindu-se matematica elementară, iar în cel de-al doilea, analiza matematică (diferenţialele şi integralele). Evident, se poate face trecerea de la un limbaj la celălalt. Atunci când este vorba de variabila discretă, se presupun intervale finite de vârstă sau de timp; în al doilea caz, intervalele sunt infinit de mici (x, x + dx). De asemenea, în ce priveşte sumele: în limbaj discret, suma este Σ, în limbaj continuu ea devine ∫. Menţionăm că, în general, demografia se mulţumeşte cu limbajul discret. Se apelează la limbajul continuu numai atunci când precizia şi exactitatea calculelor cer în mod imperios acest lucru. 3.2. Număr al populaţiei Pentru început, prezentăm o analiză conceptuală a numărului populaţiei. În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi numărul calculat al acesteia.
35

Universitatea SPIRU HARET

Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al înregistrării, ca număr fizic. Acest număr este primordial în demografie. Pe baza lui se întreprind diferite calcule demografice, scop pentru care el este readus, prin procedee relativ simple, la situaţia de la 1 ianuarie al anului respectiv. Cu ajutorul aceluiaşi număr se determină densitatea populaţiei, precum şi indicatorii (foarte importanţi) ritmului mediu de creştere a populaţiei. Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există informaţii, prin diferite metode de calcul. Determinarea unui asemenea număr se poate face pentru trecut, pentru o perioadă curentă, dar şi pentru o perioadă mai mică sau mai mare în viitor. Din acest punct de vedere, numărul calculat al populaţiei poate fi estimat sau proiectat. Numărul estimat al populaţiei este numărul populaţiei ce se stabileşte pentru un trecut apropiat sau pentru o perioadă curentă. Pentru determinarea acestuia sunt necesare cel puţin datele ultimului recensământ şi cele ale mişcării naturale a populaţiei sau cel puţin datele a două recensăminte ale populaţiei. În primul caz, determinăm numărul estimat adăugând excedentul (sporul) natural al populaţiei la numărul ei, stabilit la recensământ; în al doilea caz, numărul pentru momentele dintre recensăminte se determină cu ajutorul interpolării, în diferitele sale variante. Numărul proiectat al populaţiei reprezintă numărul populaţiei determinat prin calcul pentru o perioadă viitoare, folosind diferite metode şi ipoteze. Se aplică, în acest scop, simple metode de extrapolare a numărului total al populaţiei. Atât numărul înregistrat, cât şi cel calculat sunt afectate de erori; primul poate fi influenţat de erorile de înregistrare (de pildă, aşanumita acumulare a vârstelor, atracţie pe care o exercită vârstele terminate în 0 şi 5), iar numărul calculat este afectat de erori ce provin din ipotezele avansate, din materialul informaţional existent etc. Desigur, atât într-un caz, cât şi în celălalt, se „corectează” erorile, se „estimează” intervalele acestora; demografia a elaborat numeroase metode în acest domeniu. Numărul populaţiei, privit din punctul de vedere al seriilor dinamice sau de timp, poate fi indicator de moment (numărul populaţiei la
36

Universitatea SPIRU HARET

data recensământului populaţiei sau la alt moment), dar şi indicator de interval (numărul mediu al populaţiei într-o anumită perioadă, într-un an, de pildă). Dacă pentru unele calcule şi analize demografice este indispensabil numărul populaţiei ca indicator de moment, în schimb, pentru majoritatea ratelor statistice descriptive (natalitatea, mortalitatea etc.), care sunt valori de interval, comparabilitatea cere folosirea numărului populaţiei ca medie, ca indicator de interval. Numărul mediu al populaţiei se poate determina în mai multe feluri: ca simplă medie aritmetică dintre numărul populaţiei la începutul perioadei şi la sfârşitul perioadei, ca medie geometrică dintre aceleaşi două valori sau şi cu alte metode, în funcţie de ipoteza adoptată. Numărul mediu al populaţiei mai poate fi determinat adăugând excedentul (sporul) total la numărul existent la o dată oarecare. Acest număr este un număr estimat şi se determină, în general, ca număr estimat al populaţiei la 1 iulie al anului respectiv. El are valoare de medie şi, ca atare, se ia în calculul indicatorilor demografici descriptivi. Să adoptăm următoarele notaţii: P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite; N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1; M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1; I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă în intervalul 0,1; E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă în intervalul 0,1; Δn – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă N(0,1) – M(0,1); Δm – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă I(0,1) – E(0,1). În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie afectată de migraţie), există egalitatea: P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + Δn Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a migraţiei), egalitatea se prezintă astfel: P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + Δn + Δm Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel determinat la 1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu anual. În Anuarul Statistic al României, ca, de altfel, şi în Anuarul demografic şi alte publicaţii oficiale figurează, în mod obişnuit, numă37

Universitatea SPIRU HARET

rul populaţiei la 1 iulie al fiecărui an, adică numărul mediu. Pe această bază se calculează ratele de natalitate, de mortalitate, de nupţialitate, ca şi diverşii indicatori economici. 3.3. Recensământul populaţiei Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică, distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socioeconomice. Starea populaţiei: populaţia la un moment dat, repartizată în subpopulaţii după diferite caracteristici. Mişcarea generală a populaţiei: schimbările survenite în numărul şi structura populaţiei în decursul timpului. Mişcarea generală a populaţiei cuprinde mişcarea naturală a populaţiei (schimbările survenite în numărul şi structura populaţiei numai ca urmare a naşterilor, deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor) şi mişcarea migratorie a populaţiei (transformările survenite în numărul şi structura populaţiei ca urmare a schimbărilor domiciliului permanent şi a statutului rezidenţial). Scurt istoric. Necesitatea de a cunoaşte populaţia, fie şi numai sumar, ca populaţie contribuabilă sau mobilizată în scopuri militare, a determinat iniţierea unor înregistrări de tipul recensămintelor din cele mai vechi timpuri. După mărturiile pe care ni le-a păstrat istoria (documente, tradiţii, legende), recensăminte ale populaţiei s-au făcut cu milenii î.e.n. în China şi Egiptul antic. Este atestat un recensământ din anul 1400 î.e.n., din dispoziţia faraonului Amenophis III. În Egipt, numărarea se efectua de către scribi, sub îndrumarea funcţionarilor faraonului. Recensămintele se efectuau la doi ani, intervale la care capii de familie trebuiau să declare membrii familiei şi pe sclavii lor. Există, de asemenea, date despre recensăminte organizate şi mai târziu, pe vremea Ptolemeilor şi a romanilor. Se pare că evreii, care au stat mulţi ani în Egipt, au preluat de la egipteni ideea recensământului populaţiei. După textele biblice, un tip de recensământ a fost efectuat de către Moise în deşertul peninsulei Sinai (1491 î.e.n.), altul, mult mai târziu, pe vremea regelui David (1017 î.e.n.). Alte imperii sclavagiste (Sumer, Asiria, Babilonul) efectuau în mod curent recensăminte ale populaţiei pentru necesităţile lor fiscale şi militare. Pe vremea lui Hamurabi, în Babilon, se întocmeau note cu cei obligaţi să presteze serviciul militar. De asemenea, în mod organizat, se înregistrau
38

Universitatea SPIRU HARET

naşterile şi decesele. În Grecia antică nu se practicau înregistrări asemănătoare recensămintelor, acestea fiind înlocuite cu alte tipuri de înregistrări. Primul recensământ la Atena a fost efectuat în 313 î.e.n. de către Demeter Phalerus. La un înalt grad de dezvoltare au ajuns recensămintele populaţiei în Roma antică. Introduse de Servius Tullius (578-534 î.e.n.), aceste recensăminte se efectuau cu regularitate. Sub denumirea de census, recensămintele se succedau în republica romană la 5 ani; mai târziu, în vremea domniei lui Diocleţian, operaţiile de recenzare aveau loc o dată la 15 ani. Interesant este faptul că declaraţiile cetăţenilor cu prilejul recensământului erau depozitate, ulterior, la Tabularium, arhiva publică. Apariţia recensămintelor moderne este legată de naşterea statului burghez. Crearea statului naţional, a pieţei interne naţionale, extinderea legăturilor dintre state, nevoia de forţă de muncă pentru industria capitalistă în dezvoltare reclamau o cunoaştere a populaţiei destul de amănunţită. Deşi în unele ţări s-au făcut recensăminte ale populaţiei încă din sec. al XVIII-lea (în Suedia, în 1749; în S.U.A., în 1790 şi, apoi, la 10 ani, periodicitate păstrată până în prezent), totuşi, ele cunosc o largă aplicare abia de la începutul sec. al XIX-lea. La începutul acestui secol se înfiinţează, în ţările europene, primele oficii centrale de statistică; acestea, treptat, au devenit organe centrale, cu importante atribuţii şi funcţii în statistica generală a statului. Recensămintele populaţiei încep să fie efectuate cu mai multă regularitate, după o tehnică mai avansată. Se fac primii paşi în colaborarea statistică internaţională, se iniţiază publicaţii de date statistice, se înfiinţează primele societăţi de statistică. Spre mijlocul sec. al XIX-lea, recensămintele se generalizează în ţările Europei. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, recensămintele populaţiei au cunoscut un avânt fără precedent. Mai întâi, constituirea unui număr mare de state independente noi a generat necesitatea recensămintelor de populaţie, pentru variatele scopuri sociale, economice, culturale. Apoi, larga cooperare internaţională, facilitată de O.N.U. şi de organismele sale, cerea tot mai mult cunoaşterea populaţiei din toate ţările globului. La mijlocul secolului trecut (1960), 192 de ţări de pe întreg cuprinsul globului efectuaseră recensăminte moderne. Astăzi, O.N.U. recomandă, având în vedere scopurile de comparabilitate internaţională, ca recensămintele să se efectueze la intervale de 10 ani, de preferinţă în anii terminaţi cu 0 sau 5.
39

Universitatea SPIRU HARET

Potrivit metodologiei O.N.U., la proiectarea unui recensământ trebuie să se aibă în vedere câteva elemente: temeiul legal al recensământului; evaluarea creditelor şi a personalului; obiectivele propuse şi eşalonarea operaţiilor; organizarea şi administrarea recensământului; lucrările pregătitoare pe teren; pregătirea chestionarului; stabilirea programului de prelucrare; planul de înregistrare; programul de aplicare a metodei sondajului; programul de prelucrare şi valorificare a datelor; programul de publicaţii; recensământul de probă; publicitatea; recrutarea şi formarea personalului; studierea sectoarelor de recensământ de către recenzori; difuzarea chestionarelor şi a instrucţiunilor. Înregistrarea propriu-zisă a datelor trebuie să prevadă: primirea şi verificarea formularelor; controlul pe teren după înregistrare; gruparea şi prelucrarea datelor; publicarea; studii diverse (anchete speciale, studii analitice). În ceea ce priveşte caracteristicile ce urmează a fi înregistrate, materialele metodologice O.N.U. specifică următoarele: Caracteristici geografice: locul unde s-a aflat în timpul recensământului, domiciliul obişnuit, locul naşterii, durata domicilierii, localitatea domiciliului anterior, locul de muncă. Caracteristici ale persoanei şi ale gospodăriei: sexul, vârsta, raportul faţă de capul gospodăriei, starea civilă, vârsta la căsătorie, durata căsătoriei, rangul căsătoriei, număr de copii născuţi vii, copii în viaţă, cetăţenia, ştiinţa de carte, şcoala urmată, nivelul de instruire, etnia, limba, religia, compoziţia gospodăriei, compoziţia familiei. Caracteristici economice: tipul activităţii, ocupaţia, ramura, statutul (patron, salariat), principala sursă de existenţă, persoane întreţinute. Astăzi, tot mai mult, datele recensământului servesc ca bază de sondaj pentru diferite anchete: privind locuinţele şi condiţiile de locuit, consumul, turismul, folosirea timpului liber etc. De aceea, la proiectarea recensământului populaţiei, trebuie să se ţină seama de această utilizare ulterioară. În România, primul recensământ modern al populaţiei a fost cel din 1838, efectuat de către Secţia a 3-a a Departamentului Treburilor Dinlăuntru al Ţării Româneşti. Următoarele recensăminte au avut loc în 1859-1860, 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002. În total, au fost efectuate 12 recensăminte în 164 de ani (cu o medie de 1 recensământ la 13,5 ani). Până la recensământul din 1838, în Ţările Române (Ţara Românească, Moldova, Transilvania) s-au
40

Universitatea SPIRU HARET

efectuat din cele mai vechi timpuri înregistrări de populaţie (conform G. Retegan, 1972). Acestea sunt census-uri, catagrafii sau conscripţii, proprii orânduirii sclavagiste şi feudale. Scopul lor putea să fie: fiscal – înregistrarea populaţiei şi a puterii ei economice, pentru stabilirea birului; urbarial, adică înregistrări ale populaţiei făcute în vederea reglementării raporturilor dintre feudali şi ţărănimea aservită (formă cunoscută în Transilvania); militar; religios. Cea mai veche înregistrare pe teritoriul ţării noastre pare să fi fost census-ul pe care l-a dispus Traian, imediat după cucerirea Daciei. Obiectul şi programul de observare ale acestui census au fost menţionate de Ulpian în lucrarea sa De censibus (scrisă între anii 211 şi 217 e.n.). Prima înregistrare în limba română a populaţiei, centralizată pe judeţe, îi aparţine domnitorului Petru Şchiopul (catastiful din 1591 al lui Petru Şchiopul, publicat în 1900 de către Nicolae Iorga). Al doilea catastif este cel al Ardealului de pre judeţe şi vamele şi ocnele, întocmit pe vremea lui Mihai Viteazul (noiembrie, 1599). De asemenea, se ştie de înregistrarea populaţiei pe care a făcut-o, în 1713, Constantin Brâncoveanu, pentru plata haraciului (tributului) datorat turcilor. Primul recensământ care a cuprins simultan populaţia din toate provinciile istorice româneşti s-a efectuat la 29 decembrie 1930. Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socioeconomice (domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a populaţiei. Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele trăsături: – sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele fiscale, înregistrările administrative etc.; – sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret); – se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se exercită suveranitatea statului respectiv; – au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale sau în străinătate); – înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie obiectul recensământului;
41

Universitatea SPIRU HARET

– operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru întreaga populaţie (principiul simultaneităţii); – informaţiile se obţin direct de la populaţie; – metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter unitar pentru întreg teritoriul recenzat; – unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de recensământ este familia sau gospodăria; – datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie prelucrate detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei sau altor scopuri. Aceste principii metodologice se regăsesc atât în faza de proiectare a recensământului, în etapa organizării şi desfăşurării acestuia, cât şi în etapa prelucrării informaţiilor. Popularizarea recensământului în rândul populaţiei Această acţiune are drept scop participarea conştientă a populaţiei la desfăşurarea lucrărilor de recenzare. Populaţia trebuie informată asupra scopului şi metodei de efectuare a înregistrărilor, trebuie convinsă de caracterul pur statistic al recensământului. Răspunsurile date la recensământ îşi pierd caracterul individual în urma prelucrării şi devin date generale care servesc elaborării programelor de dezvoltare economico-socială, creşterii nivelului de trai, administrării localităţilor şi judeţelor, diverselor analize demografice etc. Un accent deosebit se pune pe lămurirea populaţiei asupra caracterului secret al răspunsurilor, precum şi asupra faptului că singura sursă de informare a recensământului o constituie declaraţia liberă a persoanei, fiind interzis a se cere documente care să confirme veridicitatea acestor declaraţii. Populaţia trebuie ajutată să cunoască din timp programul observării, pentru a putea să răspundă corect la întrebările recenzorului. Popularizarea recensământului se face prin toate mijloacele posibile: presă, radio, televiziune, cinematograf, conferinţe, afişe, broşuri etc. Tipuri de recensământ – recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a întregii populaţii a unei ţări; – recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a unei părţi din populaţie; – recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce „simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de sondaj, având drept scop să verifice organizarea şi metodologia recensământului.
42

Universitatea SPIRU HARET

Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia simultaneităţii recensământului, importantă pentru asigurarea cuprinderii integrale a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii. Momentul critic al recensământului nu este identic cu data sau perioada de înregistrare. Alegerea momentului critic este condiţionată de o serie de elemente, printre care amintim necesitatea asigurării unei relative compatibilităţi a informaţiilor cu cele obţinute la recensămintele precedente, precum şi avantajele pe care le prezintă un moment critic astfel stabilit încât să corespundă celei mai reduse mişcări a populaţiei. Ca urmare, se recomandă ca recensământul populaţiei să se efectueze pe timp de iarnă, atunci când, datorită condiţiilor climaterice specifice, populaţia se găseşte la domiciliul stabil într-o proporţie mai ridicată. Acelaşi motiv pledează pentru stabilirea momentului critic la ora zero. Spre exemplu, în 1992, momentul critic a fost stabilit ca fiind ora zero din noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Pentru analiza demografică, ideal ar fi ca momentul critic al recensământului să corespundă orei zero din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, situaţie în care repartiţia populaţiei pe vârste este identică cu repartiţia pe generaţii. În practică nu se preferă stabilirea unui asemenea moment critic, deoarece mişcarea accentuată a populaţiei complică lucrările de înregistrare şi favorizează apariţia unor erori, ca urmare a faptului că un număr însemnat de persoane nu se află la domiciliul stabil. Momentul critic precede perioada de înregistrare. Deşi nu este obligatoriu, perioada de înregistrare este delimitată de ziua al cărei început este marcat de momentul critic şi durează până la terminarea înregistrărilor pe întreg teritoriul ţării. Este posibil ca perioada de înregistrare să fie decalată faţă de momentul critic. Cu cât decalajul este mai mare, cu atât se măreşte, însă, probabilitatea unor declaraţii incorecte, solicitându-se efort de rememorare a situaţiei în care se afla fiecare persoană recenzată, la momentul critic. Perioada de înregistrare este stabilită prin planul organizatoric al recensământului şi depinde de programul observării, de metoda utilizată pentru înregistrare, de efectivul şi pregătirea personalului etc. Pentru ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general, 7-10 zile. În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de
43

Universitatea SPIRU HARET

recensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului. Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector asupra modalităţii de înregistrare. Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda interogării, care cunoaşte două forme: interogare orală şi autoînregistrare. În cazul interogării orale, recenzorul se deplasează la locuinţa persoanelor care trebuie înregistrate, adresează fiecărei persoane întrebări în legătură cu caracteristicile din programul observării, verifică logica răspunsurilor primite şi apoi le înregistrează în formularul de recensământ. Această formă acordă rolul principal recenzorului, deoarece acesta conduce discuţia cu persoana recenzată şi tot el completează fişa de recensământ. În varianta autoînregistrării, recenzorul înmânează uneia din persoanele care alcătuiesc familia sau gospodăria (de obicei, capului familiei) fişa de recensământ, instrucţiunile scrise pentru completarea acesteia şi, dacă este cazul, unele lămuriri verbale asupra felului cum trebuie să interpreteze diversele situaţii specifice. De asemenea, recenzorul precizează momentul critic la care trebuie să se refere răspunsurile şi data la care se va înapoia să ridice fişa de recensământ completată. Capul familiei sau altă persoană adultă din gospodărie (recomandabil persoana cu nivelul de instruire cel mai ridicat) formulează răspunsurile la întrebările conţinute în fişa de recensământ pe care le transcrie în formular (se ocupă atât de răspunsurile referitoare la propria persoană, cât şi de cele referitoare la ceilalţi membri ai familiei). Fiecare din cele două modalităţi de obţinere a informaţiilor prezintă avantaje şi dezavantaje. Interogarea orală se remarcă prin calitatea înregistrărilor, deoarece, fiind instruit special, recenzorul poate da o interpretare unitară şi corectă întrebărilor din programul observării. Mai mult, în cazul unor situaţii neclare, poate adresa întrebări suplimentare, pentru a obţine răspunsul corect. În acelaşi timp, însă, această variantă solicită un număr mai mare de recenzori, o perioadă de înregistrare mai îndelungată şi cheltuieli mai însemnate. Tehnica autoînregistrării presupune un buget al recensământului mai redus, un număr mai mic de recenzori (timpul afectat unei gospodării sau familii este mult diminuat). Cu toate acestea, deşi recenzorul verifică răspunsurile înscrise în formulare, în momentul în
44

Universitatea SPIRU HARET

care le ridică de la fiecare familie, se pot evita în măsură foarte mică diversele erori subiective de înregistrare, cauzate de interpretarea eronată a unor caracteristici. Din această cauză, autoînregistrarea nu s-a aplicat ultimelor recensăminte efectuate în ţara noastră. Populaţie şi Recensământ. Practica recensămintelor recomandă ca înregistrarea populaţiei să se efectueze în clădirile în care locuieşte permanent sau temporar. Pentru a asigura caracterul unitar şi complet al înregistrării, ca urmare a faptului că o parte din populaţie se deplasează dintr-o localitate în alta în perioada efectuării recensământului, este nevoie să se definească cu precizie diversele categorii de populaţie, în funcţie de situaţia concretă la momentul critic. Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate în momentul critic al recensământului, distingem: – populaţia stabilă a localităţii (Pst); – populaţia prezentă în localitate (Pp). La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de domiciliul stabil. Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La momentul critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se poate afla în următoarele situaţii: – este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de populaţie stabilă prezentă; – absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de locuit (locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie stabilă absentă temporar (At); – absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de populaţie stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se asimilează celei de populaţie stabilă prezentă. Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în următoarele categorii: – populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor care întrunesc concomitent două condiţii: au domiciliul stabil în acea localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente la acest domiciliu;
45

Universitatea SPIRU HARET

– populaţia temporar prezentă (Pt), alcătuită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi. Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi «A» în care se desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie: stabilă prezentă; temporar prezentă; temporar absentă. Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun următoarele relaţii matematice: – Pst = Pp – Pt + At – Pp = Pst + Pt – At Pentru o anumită localitate, este necesar să se cunoască atât populaţia stabilă, cât şi cea prezentă, fiecare categorie având un rol distinct în organizarea activităţilor economico-sociale. Astfel, efectivul populaţiei stabile se are în vedere în cazul elaborării programelor de sistematizare, ale construcţiilor de locuinţe, ale fundamentării planurilor de şcolarizare şi asigurării bazei materiale a învăţământului etc. Populaţia prezentă intervine în fundamentarea activităţilor de aprovizionare (în special cu produse alimentare), a transportului în comun, a organizării activităţii unităţilor prestatoare de servicii etc. Cunoaşterea concomitentă, pentru fiecare localitate, atât a populaţiei stabile, cât şi a celei prezente, poate servi şi ca mijloc de verificare a gradului de cuprindere a populaţiei prin recensământ. La nivelul întregii ţări, efectivul populaţiei prezente, stabile, trebuie să fie aproximativ egal cu efectivul populaţiei, deoarece, o persoană absentă temporar într-o localitate se regăseşte ca prezentă temporar într-o altă localitate (cu excepţia persoanelor aflate în străinătate în momentul critic). Având în vedere scopul pentru care se determină cele două categorii principale de populaţie, se recomandă ca, în efectivul populaţiei stabile a unei localităţi, să se includă şi efectivul persoanelor prezente în localitate pentru o perioadă îndelungată de timp (de obicei, mai mult de 6 luni) şi care sunt angajate în cadrul unor unităţi economice, sunt venite la studii etc., chiar dacă nu au domiciliul stabil legal în localitatea respectivă. În acelaşi sens, se recomandă a fi excluse din populaţia stabilă a localităţii persoanele plecate pentru o perioadă îndelungată de timp. Această soluţie a fost adoptată în cadrul tuturor recensămintelor efectuate în ţara noastră după anul 1966. După încheierea lucrărilor recensământului, de regulă, se efectuează o anchetă de control, pe bază de sondaj, cu scopul de a verifica volumul şi calitatea înregistrărilor şi de a identifica omisiunile, dublele înregistrări, erorile de înregistrare etc.
46

Universitatea SPIRU HARET

Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul recensămintelor. O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea recensământului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte ridicate. A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani. Este, de altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării recensămintelor. O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu rezultatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma acestor două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne putem declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare. Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică. Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt, dominată de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea structurii pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent. Astfel, structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar trebui să fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior. Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor recensământului cu agregate independente (informaţii privind anumite segmente ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele demografice). În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete postrecensământ pe bază de eşantionare. Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă. Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări. Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt excesive, existând riscul ca „imaginile” obţinute să fie serios distorsionate. Din punct de vedere aplicativ, datele unui recensământ pot servi drept bază de sondaj pentru felurite anchete: privind locuinţele şi condiţiile de locuit, consumul, turismul, folosirea timpului liber etc. Principalele neajunsuri ale unui recensământ: – este foarte costisitor; – se efectuează la intervale mari de timp. Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp. În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la proiecţiile de populaţie.
47

Universitatea SPIRU HARET

3.4. Estimările de populaţie Acestea reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a numărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ. Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor de informaţii demografice curente. Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările, distingem: Estimări interrecensăminte Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între două recensăminte succesive şi care iau în considerare cifrele furnizate de cele două recensăminte şi, eventual, de recensăminte mai vechi, dar în niciun caz cifrele rezultate ale unor recensăminte ulterioare. Estimări postrecensământ Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut sau prezent) ulterior unui recensământ şi care iau în considerare rezultatele recensământului anterior şi, eventual, ale unor recensăminte mai vechi. Proiecţiile de populaţie Acestea constituie o categorie aparte de estimări, realizate pentru un moment plasat în viitor. Le vom discuta în următoarea secţiune a acestei teme. Tipurile de estimări prezentate anterior ridică probleme deosebite, în special în ceea ce priveşte gradul lor de acurateţe. Astfel, luând în discuţie acurateţea, încrederea în estimări (de la gradul cel mai înalt la gradul cel mai redus) este următoarea: estimările interrecensăminte, estimările postrecensământ, proiecţiile de populaţie. Ordinea se justifică prin aceea că, în general, dinamica variabilelor demografice este guvernată de aşa-numita inerţie demografică, aceasta făcând ca tendinţele de evoluţie demografică să rămână relativ constante pentru o perioadă mai lungă de timp. Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem: – estimări ale populaţiei totale; – estimări ale unor grupe specifice de populaţie. De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională. Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa etc.).
48

Universitatea SPIRU HARET

În elaborarea unei estimări de populaţie avem nevoie de o cantitate suficientă de informaţii, de date demografice de acurateţe rezonabilă, date vizând atât numărul total al populaţiei la unul sau mai multe momente (furnizate de recensăminte), cât şi de date, informaţii privind dinamica, evoluţia fenomenelor demografice (îndeosebi evoluţia natalităţii şi mortalităţii). Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date demografice. Acestea sunt de două feluri: – date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o finalitate explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de regulă) la întreaga populaţie; – date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o altă finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe de altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie. Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv generale şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza estimărilor de populaţie. a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai uşor de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii ale întregului naţional. Sunt două argumente ce susţin acest principiu: *În mod obişnuit, există date mai complete şi de mai bună calitate pentru populaţia naţională decât despre populaţia oricărei subdiviziuni administrativteritoriale a unei ţări. **Populaţia naţională este, de regulă, o populaţie denumită închisă, adică o populaţie ale cărei număr şi structură nu sunt în mod semnificativ afectate de migraţie. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre subdiviziuni. În plus, chiar atunci când migraţia externă are o amploare semnificativă, în mod obişnuit există o evidenţă relativ clară şi complexă a acesteia şi, ca atare, ea poate fi luată în consideraţie în efectuarea estimării populaţiei naţionale. La nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale, nu există decât în prea mică măsură o evidenţă a mişcării migratorii care afectează numărul şi structura populaţiei. b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au deficienţe) în estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ ridicat de acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au anumite deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este recomandată, cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe şi completitudine, indiferent dacă ele sunt date directe sau indirecte.
49

Universitatea SPIRU HARET

c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt verificate şi validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări independente, care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode de estimare diferite. Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade asupra ambelor estimări. Se apreciază că cea mai de încredere estimare este aceea dată de media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente. 3.5. Proiecţiile de populaţie Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că acestea reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în viitor, în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs ipotetic de evoluţie. În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale populaţiei, şi anume: – proiecţii realiste: acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui ce le face, au cele mai mari şanse să se confirme; – proiecţii analitice: acele proiecţii care încearcă să identifice consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu vreo şansă să se confirme. Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt următorii: – corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţii şi mortalităţii; – orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia. În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp), întâlnim, în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie pe termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi proiecţii pe termen lung (peste 20 ani). Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare ale acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de corectitudine al ipotezelor şi invers proporţionale cu orizontul de timp al respectivei proiecţii. Astfel, cu cât proiecţiile de populaţie se efectuează pe intervale mai mari de timp, cu atât şansele de reuşită ale acestora vor fi mai
50

Universitatea SPIRU HARET

mici. Spre exemplu, în România, în anii ’70 ai „Epocii de Aur”, se proiecta o populaţie a românilor, pentru anul 1990, de 25.500.000 de locuitori, iar pentru anul 2000 era prevăzută o cifră de 30.000.000! Or, după cum vedem, abia dacă depăşim 22 de milioane. Desigur, nu trebuie ignorate condiţiile social-politice în care au fost efectuate respectivele proiecţii. În ceea ce priveşte primul factor (corectitudinea ipotezelor), trebuie menţionat că ipotezele îşi datorează gradul de corectitudine: – cantităţii de date, de informaţii pe baza cărora au fost elaborate; – acurateţii acestor date; – lungimii perioadei trecute de timp acoperită de respectivele date. Este necesar ca fiecărei proiecţii să i se asocieze un anumit grad de probabilitate de confirmare. Se recomandă elaborarea nu a unei proiecţii de populaţie în variantă unică, ci a unor variante multiple de proiecţii. Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse de gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele proiectate. Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă decât simple ajustări ale proiecţiilor iniţiale. În cazul opus, revizuirea poate merge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii. În finalul acestei secţiuni, vom exemplifica proiecţiile de populaţie. Vom prezenta, comparativ, situaţia existentă, în anul 1998, în câteva state şi proiecţiile realizate de Departamentul de studii demografice al O.N.U., pentru respectivele state, având drept ţintă anul 2050.
Statul 0 China India S.U.A. Brazilia Japonia Mexic Germania Iran Turcia Marea Britanie Franţa Populaţia în 1998 1 1.236.914.658 984.003.683 270.311.758 169.806.557 125.931.533 98.552.776 82.079.454 68.959.931 64.566.511 58.970.119 58.804.944 Populaţia în 2050 2 1.322.434.932 1.694.785.676 394.240.528 228.144.875 101.333.742 167.479.483 57.428.546 142.335.748 103.648.860 54.115.710 48.219.490 51

Universitatea SPIRU HARET

Continuare tabel din p. 51 0 Italia Spania Venezuela ROMÂNIA Australia Cuba Cehia Ungaria Suedia Israel Moldova Irlanda Albania Mongolia Islanda San Marino Vatican 1 56.782.748 39.133.996 22.803.409 22.395.848 18.613.087 11.050.729 10.286.470 10.208.127 8.886.738 5.643.966 4.457.729 3.619.480 3.330.754 2.578.530 271.033 24.894 850 2 38.290.137 29.404.835 37.772.517 18.483.404 22.846.471 10.565.062 8.626.046 7.683.724 8.051.662 8.960.867 4.810.648 3.599.741 4.609.063 4.057.458 278.825 26.518

52

Universitatea SPIRU HARET

4. STRUCTURA POPULAŢIEI DUPĂ CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

Populaţia totală a unei ţări sau a unei unităţi teritorial-administrative poate fi împărţită în subpopulaţii, după principiile repartiţiilor statistice. În acest scop, se aleg caracteristicile sau variabilele statistice, calitative sau cantitative, iar efectivele numerice se repartizează în funcţie de valorile caracteristicilor respective. Exemplele cele mai potrivite le constituie repartiţia populaţiei după caracteristica „vârstă” (variabilă cantitativă) şi repartiţia populaţiei după caracteristica „sex” (variabilă calitativă). Caracteristicile pe care se bazează repartiţiile de populaţie se pot grupa în: personale (demografice), culturale şi socioeconomice. În grupa caracteristicilor demografice se includ, de obicei, sexul, vârsta şi starea civilă, structurile după aceste caracteristici fiind fundamentale pentru orice descriere şi analiză demografică. Dintre caracteristicile culturale şi socioeconomice semnificative, amintim: nivelul de instruire, categoria (clasa) socială, domiciliul (rezidenţa), profesia, etnia. Informaţii despre toate aceste caracteristici se obţin cu ajutorul recensămintelor populaţiei. 4.1. Structura (repartiţia) populaţiei după sex Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile demografice de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea cunoaşterii structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit, dată fiind importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei persoane în procesul reproducerii populaţiei, al activităţii economice şi, în general, al organizării sociale. Se poate aprecia că nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex. Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această
53

Universitatea SPIRU HARET

repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă. Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii bărbaţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai general, ci şi pe vârste sau grupe de vârstă. Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei repartiţii sunt următorii: a) Raportul de masculinitate; Raportul de feminitate Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula: b = (Pm/Pf)•100, unde Pf – nr. femeilor, Pm – nr. bărbaţilor, b – raportul de masculinitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică numărul de bărbaţi ce revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau grupe de vârstă. La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de 70 de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al populaţiei feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu (la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de femei (în majoritatea statelor). În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta semnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz, formula de calcul va fi: f = (Pf/Pm)•100, unde f – raportul de feminitate. b) Proporţia bărbaţilor; Proporţia femeilor Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte, desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calculează potrivit formulei: pb = (Pm/P)•100, unde Pm – nr. bărbaţilor, P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia bărbaţilor. În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o populaţie dată), relaţia matematică fiind: pf = (Pf/P)•100, cu pf reprezentând proporţia populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei. Spre exemplu, nivelul indicatorilor, pentru caracterizarea structurii populaţiei pe sexe, în cadrul ţării noastre, conform datelor calculate pentru 1 iulie 1991, se prezintă astfel: b = (11.435.286/11.749.798)•100 = 97 (97 bărbaţi ce revin la 100 femei, în populaţia totală a României);
54

Universitatea SPIRU HARET

f = (11.749.798/11.435.286)•100 = 103 (103 femei revin la 100 de bărbaţi, în total-populaţie); pb = (11.435.286/ 23.185.084)•100 = 49,3 (la 100 de persoane, 49,3 sunt bărbaţi); pf = (11.749.798/23.185.084)•100 = 50,7 (aşadar, în ţara noastră, la 1 iulie 1991, din 100 de persoane, 50,7 sunt femei). În legătură cu aceşti indicatori, se impun câteva precizări. Am observat că, la naştere, la 100 de persoane de sex feminin revin 105-106 persoane de sex masculin. Este o regularitate statistică de mult cunoscută şi care exprimă o lege biologică. În funcţie de timp, acest raport se modifică. La o populaţie de tip închis (unde se iau în calcul numai naşterile şi decesele), raportul se micşorează sub efectul unui fenomen care se numeşte supramortalitate masculină (mai pe larg, la tema Mortalitatea populaţiei). Ajungem, astfel, ca, la o anumită vârstă, raportul să devină subunitar. Acest fenomen poate să fie influenţat şi de războaie, prin pierderile de vieţi în rândul bărbaţilor. Dacă ne raportăm la o populaţie de tip deschis (influenţa migraţiei), raportul de masculinitate este modificat şi de migraţie, aceasta afectând selectiv diferitele grupe de vârstă. În timp ce regiunile dezvoltate au un raport de masculinitate subunitar, cele mai puţin dezvoltate se caracterizează prin valori supraunitare. Explicaţia pentru regiunile din prima categorie o găsim în supramortalitatea masculină, combinată cu efectele notabile ale celor două războaie mondiale. În ceea ce priveşte ţările mai puţin dezvoltate, fără a intra acum în detalii, vom preciza că, pentru anumite state din această categorie, se constată că speranţa de viaţă la naştere (viaţa medie; durata medie a vieţii) este mai mare la bărbaţi decât la femei (spre deosebire de regiunile dezvoltate, unde situaţia este inversă). Desigur, nu trebuie neglijate efectele migraţiei internaţionale. Per ansamblu, raportul de masculinitate pentru regiunile dezvoltate este de 94-95 bărbaţi la 100 de femei, în timp ce, pentru ţările în curs de dezvoltare, este de 103-104 bărbaţi la 100 de femei. Referindu-ne la ţara noastră, vom întâlni disparităţi însemnate în privinţa structurii pe sexe în cadrul diverselor judeţe şi localităţi, un rol important jucându-l şi mişcarea migratorie. Astfel, judeţele sau municipiile cu o dezvoltare accentuată a ramurilor care solicită forţă de muncă masculină vor avea o proporţie mai mare a populaţiei masculine, şi invers. Iată cum caracterul economiei explică de ce în unele judeţe (Botoşani, Buzău, Dolj, Teleorman) şi oraşe (Pucioasa, Lugoj)
55

Universitatea SPIRU HARET

ponderea populaţiei feminine este superioară mediei pe ţară, în timp ce în alte judeţe (Braşov, Caraş-Severin, Galaţi, Hunedoara) structura pe sexe este favorabilă bărbaţilor (conform datelor referitoare la momentul 1 iulie 1994). 4.2. Structura (repartiţia) populaţiei după vârstă Acest tip structural desemnează o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârstă. Analiza structurii populaţiei pe vârste necesită o gamă mai largă şi mai variată de metode şi tehnici, ca urmare a faptului că aspectele economice, culturale, sociale etc. în care este implicată vârsta sunt mai direct influenţate de această caracteristică. Este evident faptul că planificarea activităţilor educaţionale, planificarea şi prognoza utilizării forţei de muncă, organizarea activităţii de servicii, de ocrotire a sănătăţii populaţiei şi, în general, specificul consumului depind atât de efectivul, cât şi de structura pe vârste a populaţiei. În contextul descentralizării în ceea ce priveşte organizarea vieţii social-economice, cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste şi estimarea modificărilor posibile în perspectivă, nu numai la nivelul întregii ţări, ci şi în profil teritorial, pentru fiecare localitate, s-a transformat dintr-un deziderat într-o cerinţă obiectivă. Analiza structurii este influenţată de calitatea informaţiilor primare privind efectivul populaţiei pe vârste, informaţii care se obţin, în principal, prin intermediul recensământului (actualizarea datelor privind efectivul populaţiei pe vârste, operaţie care se execută în fiecare an calendaristic, se bazează, într-o etapă iniţială, pe efectivul înregistrat la recensământ). Pentru a obţine repartiţia pe vârste, recensământul populaţiei poate să înregistreze direct vârsta în ani împliniţi sau să înregistreze data naşterii, urmând ca repartiţia pe vârste să fie stabilită ulterior, în faza prelucrării datelor. Este interesant să remarcăm că, în cazul în care se înregistrează vârsta în ani împliniţi, ca efect al principiului liberei declaraţii (principiu statuat în metodologia recensămintelor de populaţie), există tendinţa ca unele persoane să declare cu predilecţie vârste rotunde, terminate în zero sau cinci. Acest fenomen, denumit în demografie acumulare a vârstelor, are o explicaţie de natură psihologică, având în vedere faptul că, în situaţiile în care recensământul înregistrează data naşterii persoanei (anul, luna, ziua), nu apare fenomenul de acumulare
56

Universitatea SPIRU HARET

a vârstelor. Este posibil ca solicitarea unor date mai numeroase pentru încadrarea în timp a evenimentului naştere să declanşeze resorturi de natură psihică, toate acestea favorizând un grad de responsabilitate sporit faţă de veridicitatea informaţiilor transmise recenzorului. În acelaşi timp, practica recensămintelor conduce la concluzia că acumularea vârstelor are şi o determinare culturală. Prezenţa fenomenului de acumulare a vârstelor denaturează repartiţia populaţiei pe vârste şi poate avea consecinţe negative, mai ales dacă el se localizează în limitele contingentelor active. Ca urmare, înainte de a se efectua analizele de structură, trebuie să se aplice diverse procedee de restabilire a repartiţiei pe vârste, într-o viziune cât mai apropiată de realitate. Mijlocul cel mai eficace de a se semnala apariţia fenomenului de acumulare îl constituie reprezentarea grafică a evoluţiei efectivelor de populaţie pe vârste, conform datelor brute înregistrate la recensământ. Se va putea constata saltul brusc al efectivelor populaţiei la vârstele terminate în zero sau cinci (aşa-numite vârfuri de acumulare) prin diminuarea corespunzătoare a efectivelor la vârstele alăturate. Se recomandă analiza corelată a efectivelor generaţiilor iniţiale cu efectivele de supravieţuitori proveniţi din aceste generaţii, operaţie de natură să confirme sau să infirme existenţa fenomenului de acumulare. Concomitent, se determină intensitatea acumulării utilizând diverşi indicatori specifici. În ceea ce priveşte corectarea informaţiilor afectate de fenomenul acumulării vârstelor, în practica demografică s-au impus mai multe procedee, între care amintim: ajustarea grafică; metoda mediilor mobile; metoda parabolelor mobile (pentru informaţii suplimentare, vă recomandăm Vladimir Trebici (1975) şi V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu (1996)). Fără îndoială că repartiţia populaţiei pe vârste, obţinută în urma aplicării procedeelor de ajustare mecanică sau analitică, este posibil să difere, în oarecare măsură, de repartiţia reală a populaţiei. Cu toate acestea, abaterile de la repartiţia reală sunt considerabil mai reduse comparativ cu repartiţia populaţiei afectate de fenomenul de acumulare a vârstelor. După eliminarea distorsiunilor cauzate de fenomenul de acumulare se poate trece la analiza structurii populaţiei pe vârste. În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice cu caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9; 10-14; …; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne interesează, putem opta pentru una sau alta din variantele de distribuire a vârstelor.
57

Universitatea SPIRU HARET

Spre exemplu, pentru analiza fenomenului mortalităţii infantile, structura populaţiei în vârstă de zero ani trebuie adâncită prin utilizarea unor intervale de grupare de dimensiunea zilelor, săptămânilor şi lunilor (se calculează mortalitatea în prima săptămână de viaţă, în prima lună de viaţă etc.). Urmărirea structurii populaţiei după sursa mijloacelor de subzistenţă reclamă cunoaşterea ponderii populaţiei în limitele vârstelor active (16-56 ani pentru femei şi 16-61 ani pentru bărbaţi). Caracterizarea potenţialului de reproducere a populaţiei necesită stabilirea ponderii contingentului fertil (persoanele de sex feminin cu vârste cuprinse între 15 şi 49 de ani) în totalul populaţiei feminine. Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia tânără); 20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică). Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o gamă de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument de analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramidă a vârstelor. Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială a repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una pentru populaţia masculină şi una pentru cea feminină, dispuse pe axa ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe verticală întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100 (vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar în dreapta, cea feminină. În fapt, piramida vârstelor rezultă din combinarea a două histograme, fiecare reprezentând efectivul populaţiei de sex feminin, respectiv masculin, pe vârste sau grupe cincinale de vârste. Pentru a prezenta concomitent atât structura pe vârste, cât şi structura pe sexe, cele două histograme sunt răsturnate, utilizând o scară a absiceselor unică, orientată vertical, pe care se marchează vârsta. Axele ordonatelor, pe care se indică efectivul populaţiei, ocupă, prin inversare, o poziţie orizontală, fiind situate la stânga (sexul masculin) şi la dreapta (sexul feminin) axei orizontale. Ca urmare a scăderii efectivelor de populaţie pe măsura înaintării în vârstă, benzile care indică numărul populaţiei se micşorează permanent, dând reprezentării grafice aspectul de triunghi, fapt ce explică denumirea de piramidă a vârstelor.
58

Universitatea SPIRU HARET

Fig. 7. Piramida vârstelor populaţiei României la 1 ianuarie 2000

Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi grupe de vârstă, oglindind, astfel, „istoria” unei populaţii. Cu ajutorul ei putem aprecia efectele unor fenomene, ca: deficitul de naşteri din timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele proceselor de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică, migratorii. Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de populaţie masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un moment dat este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor demografice ce afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate, migraţie). În cazul în care efectivul populaţiei se raportează la data de 1 ianuarie, repartiţia pe vârste este identică cu repartiţia pe generaţii. Piramida vârstelor exprimă, în acest fel, în mod sugestiv, istoria generaţiilor. De altfel, urmărind cu atenţie modul de dispunere a benzilor în cadrul piramidei vârstelor, se pot studia efectele unor factori demografici şi extrademografici asupra structurii populaţiei pe vârste şi sexe. În lectura unei piramide a vârstelor se impune luarea în considerare a două tipuri de efecte, ce-şi pun amprenta asupra formei piramidei la un moment dat:
59

Universitatea SPIRU HARET

– efectul de vârstă: modelarea formei generale a piramidei de către mortalitate, a cărei intensitate e direct proporţională cu vârsta (reducerea lăţimii piramidei); – efectul de generaţie: deformări ale alurilor mari ale piramidei, ca urmare a istoriei demografice particulare a uneia sau a mai multor generaţii. Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşanumitului proces de îmbătrânire demografică a populaţiei. Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice, combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei, proporţia populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată. Mecanismul acestui proces este următorul: scăderea natalităţii îngustează baza piramidei şi, deci, dimensiunea şi ponderea populaţiei tinere; astfel, ponderea populaţiei vârstnice cunoaşte în mod automat o creştere, iar această creştere constituie îmbătrânirea demografică. Dacă factorul determinant al procesului de îmbătrânire demografică a fost şi rămâne scăderea natalităţii, asistăm, în ultimele două decenii, în ţările dezvoltate, la o accentuare a acestui proces din cauza scăderii mai accentuate a mortalităţii la vârstele înaintate. Totuşi, îmbătrânirea demografică este mai pronunţată acolo unde întâlnim o diminuare semnificativă a natalităţii. În acest context, trebuie menţionat că îmbătrânirea demografică a populaţiei pe seama scăderii natalităţii poartă denumirea de îmbătrânire prin baza piramidei, iar cea rezultată ca urmare a scăderii mortalităţii şi, deci, a creşterii duratei medii de viaţă se numeşte îmbătrânire prin vârful piramidei. Să fim atenţi să nu confundăm îmbătrânirea demografică a populaţiei cu îmbătrânirea individului, aceasta din urmă antrenând o sumă de schimbări biologice şi psihologice ce se declanşează încă din momentul naşterii. Nu le confundăm deoarece, printre altele, îmbătrânirea individului este ireversibilă, în timp ce îmbătrânirea demografică este reversibilă. Întrucât, aşa cum am menţionat anterior, procesul de îmbătrânire demografică este reversibil, vom discuta acum despre ceea ce, în demografie, poartă numele de reîntinerire demografică a populaţiei. Prin reîntinerire demografică înţelegem un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi menţinerii fertilităţii la un nivel relativ ridicat. Menţinerea fertilităţii la cifre
60

Universitatea SPIRU HARET

sensibil ridicate trebuie să acopere un interval de minimum 10-15 ani pentru a putea vorbi în mod realist de o reîntinerire a populaţiei din punct de vedere demografic. În mod logic, putem discuta de reîntinerire demografică numai după ce ne-am confruntat cu un proces de îmbătrânire demografică. Un exemplu tipic de reîntinerire ne oferă Franţa, urmare a unei evidente tendinţe de creştere a fertilităţii, în baza unui complex de măsuri de politică socială şi economică. Pentru studierea procesului de îmbătrânire demografică, populaţia se împarte în trei grupe: tânără (0-19 ani), adultă (20-64 ani), vârstnică (+65 ani). Ponderea în procente a acestor tipuri se calculează, dispunând de date, după formulele: Pt = (P0-19/P0-ω) •100; Pa = (P20-64/P0-ω) •100; Pv = (P65-ω/P0-ω) •100, unde Pt – ponderea procentuală a populaţiei tinere, Pa – ponderea procentuală a populaţiei adulte, Pv – ponderea procentuală a populaţiei vârstnice, P0-19 – efectivul populaţiei cu vârsta cuprinsă în intervalul 0-19 ani, ω – cea mai înaintată vârstă a populaţiei respective. Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de 65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin proces de îmbătrânire demografică, iar în cazul în care depăşeşte 12 procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic. Pentru România anului 1990, situaţia era următoarea: 0-19 ani…..31,7%; 20-64 ani…….57,9%; +65 ani………10,4%. Tendinţa de îmbătrânire demografică a populaţiei României este evidentă. În raport, însă, cu populaţiile statelor foarte dezvoltate, există câteva particularităţi pentru ţara noastră: – procesul de îmbătrânire demografică a început mai târziu la noi, deoarece şi scăderea natalităţii s-a declanşat mai târziu; – intensitatea procesului a fost mai scăzută la noi, deoarece natalitatea s-a menţinut, în general, la valori superioare celor din ţările foarte dezvoltate; – procesul este frânat de nivelul ridicat al mortalităţii. Ţara noastră prezintă, iată, un proces de îmbătrânire demografică ce se desfăşoară prin baza piramidei, nu prin vârf.
61

Universitatea SPIRU HARET

Îmbătrânirea demografică înregistrează particularităţi de la un judeţ la altul, de la o regiune la alta. Astfel, populaţia vârstnică deţine o pondere însemnată în Banat şi în cea mai mare parte a Transilvaniei, în timp ce majoritatea judeţelor din Moldova se remarcă prin ponderea ridicată a populaţiei tinere. Principalii factori ce influenţează structura populaţiei pe vârste sunt natalitatea, mortalitatea şi migraţia. Întrucât structura pe vârste este direct implicată în aprecierea potenţialului productiv al societăţii, se recomandă să se stabilească raportul de dependenţă, care are menirea de a măsura presiunea exercitată de populaţia din grupele de vârstă inactive asupra populaţiei potenţial active. Acest raport exprimă numărul de tineri şi bătrâni dintr-o populaţie sub şi peste limita vârstei apte de muncă ce revin la 100 de persoane apte de muncă, aparţinând populaţiei respective. Folosind gruparea populaţiei pe vârste utilizată pentru caracterizarea procesului de îmbătrânire demografică, raportul de dependenţă se determină pe baza relaţiei: kd = [(P0-19 + P65-ω)/P20-64]•100, unde kd – raportul de dependenţă. Raportul de dependenţă desemnează, deci, numărul de persoane din contingentul inactiv care revin la 100 de persoane potenţial active. La data de 1 iulie 1990, valoarea raportului pentru România era de 71,5. Aşadar, 100 de persoane apte de muncă susţineau 71,5 persoane inactive. Sau, altfel spus, la trei persoane active revin mai mult de două persoane inactive. Descifrarea etapelor procesului de îmbătrânire demografică presupune urmărirea evoluţiei în timp a formelor pe care le îmbracă piramida vârstelor. Figura 8 prezintă câteva forme clasice de piramide ale vârstelor.

Fig. 8. Tipurile piramidei vârstelor

Tipul 1, denumit piramida în formă de accent circumflex, este specific unei populaţii tinere din punct de vedere demografic, cu o
62

Universitatea SPIRU HARET

natalitate ridicată şi şi o mortalitate intensă. Un număr redus de persoane, comparativ cu efectivele generaţiilor iniţiale, ajung să supravieţuiască la vârsta de 65 de ani. Un asemenea model caracterizează situaţia demografică a ţărilor slab dezvoltate din punct de vedere economic, cu un nivel foarte redus al standardului de viaţă, inclusiv al asistenţei sanitare. Tipul 2, numit şi căpiţă sau stog, este caracteristic ţărilor dezvoltate în care procesul de îmbătrânire nu este prea avansat, iar fertilitatea este relativ ridicată. Tipul 3, piramida de forma urnei, desemnează o populaţie cu simptome avansate de îmbătrânire demografică, ca urmare a scăderii semnificative a fertilităţii, anunţând procesul de depopulare. În fine, tipul 4, piramida în formă de treflă, este caracteristic unei populaţii aflate în proces de reîntinerire, urmând unui proces de îmbătrânire demografică. În figura 9 vom identifica tipul structural 1 de piramidă la populaţia Kenyei, iar la figura 10 vom observa cum se prezintă structura pe grupe de vârstă, sexe şi etnii a populaţiei oraşului american Miami Beach.

Fig. 9. Tipul structural de piramidă la populaţia Kenyei

Printre consecinţele social-economice ale procesului de îmbătrânire demografică, reţin atenţia: • Îmbătrânirea demografică a populaţiei determină, în cele mai multe cazuri, o creştere a raportului de dependenţă echivalând cu sporirea presiunii pe care o exercită populaţia inactivă asupra populaţiei active. În absenţa unei politici ferme de dezvoltare economică, de
63

Universitatea SPIRU HARET

sporire a venitului naţional, îmbătrânirea demografică poate să frâneze creşterea nivelului de trai al populaţiei.

Populaţia albă

Populaţia neagră

Fig. 10. Structura pe grupe de vârstă, sexe şi etnii a populaţiei oraşului Miami Beach

• Procesul de îmbătrânire demografică a potenţialului forţei de muncă poate influenţa nivelul productivităţii muncii sociale. • Creşterea efectivului persoanelor vârstnice, cu deosebire în etapa finală a procesului de îmbătrânire, atrage după sine creşterea fondurilor de pensii, restructurarea cheltuielilor bugetului de stat, sporirea fondurilor alocate asistenţei sanitare, dezvoltarea bazei materiale a ocrotirii sănătăţii etc. Enumerarea parţială a consecinţelor social-economice ale procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei atrage atenţia asupra importanţei ce trebuie acordată studierii aprofundate a acestui proces, pentru adoptarea unor măsuri eficiente de combatere a unor efecte negative ce decurg din modificarea structurii pe vârste, pe măsura progresului economic, a creşterii gradului de bunăstare şi civilizaţie.
64

Universitatea SPIRU HARET

4.3. Structura (repartiţia) populaţiei după starea civilă Acest tip structural reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica stare civilă sau stare matrimonială, înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu evenimentul demografic căsătorie. În fapt, stabilirea structurii populaţiei după starea civilă constă în determinarea greutăţii specifice a populaţiei necăsătorite, căsătorite, divorţate sau văduve în totalul populaţiei. Starea civilă desemnează situaţia conjugală a fiecărui individ în raport cu legile sau practicile referitoare la căsătorie, legi care sunt în vigoare în societate. Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit, căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor. În stabilirea structurii populaţiei după starea civilă, trebuie să ţinem cont de reglementările privind vârsta minimă la căsătorie (pentru România, 16 ani pentru femei sau, în cazuri excepţionale, 15 şi 18 ani pentru bărbaţi). Principalii factori ce influenţează starea civilă sunt: nivelul natalităţii; nivelul mortalităţii; migraţia; tradiţiile; obiceiurile. Iată cum se prezenta această structură în România, la recensământul din 7 ianuarie 1992 (s-a luat în calcul numai populaţia cu vârsta de peste 15 ani):
Starea civilă Total populaţie, din care: Necăsătoriţi Căsătoriţi* Divorţaţi Văduvi Nedeclarată Ambele sexe 100,0% 21,4% 66,0% 2,9% 9,3% 0,4% Masculin 100,0% 26,0% 67,8% 2,2% 3,6% 0,4% Feminin 100,0% 17,0% 64,3% 3,7% 14,7% 0,3%

*) Inegalitatea dintre efectivul persoanelor căsătorite de sex masculin şi feminin se datorează unor declaraţii incorecte privind starea civilă.

Urmărind datele evidenţiate în tabelul de mai sus, se constată faptul că 2/3 din populaţia în vârstă de 15 ani şi peste este căsătorită (reamintim faptul că recensământul înregistrează starea civilă pe baza liberei declaraţii a persoanei). Atrage atenţia proporţia femeilor văduve, care depăşeşte cu mult pe cea a bărbaţilor văduvi. Explicaţia
65

Universitatea SPIRU HARET

constă în faptul că se mai menţin încă efectele celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi ale speranţei matematice de viaţă, net favorabile populaţiei de sex feminin. Mai remarcăm faptul că numărul bărbaţilor necăsătoriţi depăşeşte semnificativ efectivul femeilor necăsătorite. Diferenţa cea mai consistentă se localizează în intervalul de vârstă 15-24 de ani, interval în care a fost înregistrat un număr de 1.661.963 bărbaţi necăsătoriţi, faţă de 1.204.231 femei necăsătorite.

66

Universitatea SPIRU HARET

5. NATALITATE. FERTILITATE. NUPŢIALITATE. DIVORŢIALITATE

Populaţia umană a fost definită ca un sistem dinamic complex. Intrările în sistem sunt condiţionate, în măsură hotărâtoare, de intensitatea cu care se manifestă fenomenul natalităţii. Privită prin prisma fertilităţii conjugale, natalitatea este, însă, potenţial influenţată de intensitatea nupţialităţii şi divorţialităţii populaţiei. Iată de ce se poate afirma că aceste patru fenomene demografice sunt implicate, direct sau indirect, în procesul reproducerii populaţiei, acţionând într-o măsură mai mare sau mai mică, într-un sens sau altul, asupra aceleiaşi zone, a intrărilor în sistem. Aceste considerente argumentează necesitatea analizei corelate a natalităţii, fertilităţii, nupţialităţii şi divorţialităţii, mai ales în acele situaţii în care se urmăreşte aprecierea perspectivelor regimului de reproducere. 5.1. Natalitatea populaţiei Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel mai des, natalitatea este măsurată pe baza raportului dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al populaţiei colectivităţii respective. În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de măsurare a natalităţii. Rata brută (generală) a natalităţii Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: RBN= (N/P)•1.000, unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al populaţiei, RBN – rata brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte, RBN desemnează numărul de născuţi vii ce revin la 1.000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
67

Universitatea SPIRU HARET

Iată câteva exemple pentru anul 1998: Somalia – 46,8‰; Nigeria – 42,2‰; Irak – 38,6‰; Paraguay – 32,2‰; Peru – 26,7‰; Africa de Sud – 26,4‰; India – 25,9‰; Venezuela – 23‰; Albania – 21,4‰; Argentina – 20‰; Emiratele Arabe Unite – 18,6‰; China – 15,7‰; U.S.A.– 14,4‰; Moldova – 14,3‰; Franţa – 11,7‰; Suedia – 11,7‰; Olanda – 11,6‰; Portugalia – 10,6‰; ROMÂNIA – 9,3‰; Bulgaria – 8,1‰. Rata totală a natalităţii Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]•1000, unde Nv – efectivul născuţilor vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN – rata totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează numărul total de născuţi ce revin la 1.000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Principalele aspecte ce fac obiectul analizei fenomenului natalităţii sunt: – caracterizarea intensităţii natalităţii pe medii (urban/rural); – studiul diferenţiat al natalităţii în cadrul unor subcolectivităţi de populaţie, grupate după diverse caracteristici socioeconomice, în funcţie de nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc.; – caracterizarea sezonalităţii mortalităţii. Intensitatea natalităţii înregistrează, uneori, deosebiri semnificative, în funcţie de mediu (urban/rural), precum şi în profil teritorial (pe judeţe). Ca urmare, se impun stabilirea intensităţii fenomenului în cadrul acestor colectivităţi specifice, contribuţia procentuală la formarea ratei generale de natalitate, precum şi analiza factorilor de natură demografică, social-economică şi culturală care determină diferenţierile semnificative. De regulă, natalitatea este mai intensă în mediul rural şi, ca urmare, judeţele în care gradul de urbanizare este mai redus prezintă valori mai ridicate ale ratei brute a natalităţii. Această observaţie nu trebuie absolutizată, deoarece gradul de urbanizare este numai unul din multiplii factori care influenţează nivelul natalităţii. Sunt cazuri în care natalitatea a fost mai mare în mediul urban, ca urmare a structurii pe vârste mai puţin favorabile unei natalităţi ridicate a populaţiei din mediul rural. Pe ansamblu, România (1991) a înregistrat o rată generală a natalităţii de 11,9‰ (11-urban; 12,9-rural). Un nivel mai ridicat s-a
68

Universitatea SPIRU HARET

înregistrat în Bacău (14,8), Suceava (15,1), Vaslui (14,8), BistriţaNăsăud (14,6), Botoşani (14,3), Iaşi (14,3). La limita inferioară întâlnim Braşov (10,2), Brăila (10,2), Teleorman (10,4), Cluj (10,5), Arad (10,6), Prahova (10,7), Timiş (10,7), Caraş-Severin (10,8), Giurgiu (10,9); recordul îl deţinea Bucureştiul, cu o rată de 8,6 născuţi vii la 1.000 de locuitori. Intensitatea natalităţii variază în funcţie de nivelul de instruire, se diferenţiază pe naţionalităţi, este puternic influenţată de gradul general de cultură, de concepţii şi tradiţii religioase, de gradul de ocupare în sfera activităţilor sociale a populaţiei feminine etc. Evoluţia natalităţii este condiţionată şi de politica demografică a fiecărui stat, parte integrantă a politicii de dezvoltare economico-socială. Un aspect interesant al analizei natalităţii se referă la caracterizarea sezonalităţii fenomenului. Metodele utilizate sunt cele preconizate de teoria statisticii. Se stabilesc indicii de sezonalitate, recomandându-se folosirea repartiţiei efectivelor de născuţi vii sau a ratelor de natalitate, pe luni ale anului, pe o perioadă de 3-5 ani consecutivi, pentru a elimina parţial acţiunea unor factori întâmplători. O serie de aspecte importante pentru aprecierea fenomenului natalităţii se desprind urmărind repartiţia născuţilor vii după rang. Fără a intra în analiza detaliată a acestei probleme (pentru informaţii suplimentare se poate consulta, de exmplu, Demografie şi statistică socială, elaborată de V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, apărută în 1996, la Editura Economică),vom menţiona că rangul născutului viu se identifică cu numărul de ordine al noului născut, având în vedere efectivul născuţilor vii în familie, în perioada anterioară. Ca urmare, masa născuţilor vii din perioada unui an calendaristic se compune din născuţi de rang 1, 2, 3 etc. În cazul ţării noastre, repartiţia născuţilor vii după rang se evidenţiază pentru fiecare nivel, până la rangul al 8-lea şi peste. Se recomandă ca repartiţia născuţilor vii după rang să fie corelată cu repartiţia după vârsta mamei. Se poate determina, astfel, rangul mediu al născuţilor vii pentru fiecare vârstă sau grupă cincinală de vârstă, în limitele contingentului fertil feminin. Mai menţionăm că, referitor la evoluţia ratei generale de natalitate din anul 1991, comparativ cu anul 1970, diferenţa apreciabilă de intensitate (–9,2‰) îşi găseşte corespondent în scăderea ponderii născuţilor de rang 2 şi peste, combinată cu creşterea semnificativă a ponderii născuţilor de rang 1. Asemenea analize, efectuate în viziune dinamică, diferenţiate pe subcolectivităţi de populaţie, pe medii, în profil teritorial, după nivelul
69

Universitatea SPIRU HARET

de instruire, pe naţionalităţi etc. aduc elemente suplimentare în cunoaşterea unuia dintre cele mai importante fenomene demografice. Pe plan mondial, tendinţa generală a fenomenului natalităţii este de descreştere, mai accelerată în ţările dezvoltate şi mult mai lentă în cele slab dezvoltate. De exemplu, pe Terra, în perioada 1980-1985, s-au născut, anual, în medie, 125.857.000 persoane, rezultând o RBN de 27‰, valoare ce a variat (ca medie) între 46‰ pentru Africa şi 14‰ pentru Europa. După datele anului 1996, în condiţiile unei natalităţi medii anuale de 27‰ şi cu 67,9 milioane de născuţi vii, rezultă că într-o secundă s-au născut 2 persoane, într-un minut – 129, iar într-o oră – 7.751. Din totalul numărului de născuţi, 87% aparţin ţărilor în curs de dezvoltare. 5.2. Fertilitatea populaţiei Rata natalităţii este unul din indicatorii de maximă generalitate utilizaţi în caracterizarea intensităţii fenomenului. Ea se recomandă prin comoditatea calculelor, fiind folosită îndeosebi pentru prezentarea unei imagini de ansamblu a uneia dintre componentele procesului de reproducere a populaţiei şi pentru comparaţii internaţionale. Mărime relativă de intensitate, rata generală de natalitate nu asigură, însă, prin conţinutul elementelor sale, comparabilitatea necesară descrierii absolut reale a fenomenului. Masa născuţilor vii într-o anumită perioadă de timp este pusă în legătură cu efectivul mediu de populaţie. Este evident, însă, faptul că nu întreaga populaţie este implicată în procesul de reproducere, prin intermediul născuţilor vii, ci numai o parte a colectivităţii umane, aceea care alcătuieşte contingentul fertil. Acesta (contingentul fertil) cuprinde populaţia feminină în vârstă de 15-49 de ani (În practica demografică, datorită influenţei nesemnificative a efectivului şi structurii contingentului fertil masculin – 18-54 de ani, analiza se concentrează exclusiv asupra contingentului fertil feminin). Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49 ani). Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face raportând masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia feminină de vârstă fertilă aparţinând respectivei colectivităţi. Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează.
70

Universitatea SPIRU HARET

Rata generală a fertilităţii Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea numărului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul mediu al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după formula: f (sau RGF) = (N/F15-49)•1.000, unde F15-49 – totalul femeilor de vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a fertilităţii. Semnalăm faptul că, în calcul, se ia în considerare întregul efectiv al născuţilor vii, deoarece numărul născuţilor vii de către femei sub şi peste limitele de vârstă ale contingentului fertil este nesemnificativ. Analiza fertilităţii populaţiei feminine trebuie continuată prin stabilirea particularităţilor de manifestare a fenomenului în subcolectivităţi de populaţie, grupate după caracteristici demografice, socioeconomice, socioculturale şi teritoriale. Din punct de vedere al carcteristicilor demografice, prezintă interes îndeosebi analiza fertilităţii pe vârste sau grupe cincinale de vârstă, în cadrul contingentului feminin fertil, precum şi analiza fertilităţii în funcţie de starea civilă a populaţiei feminine fertile. Rata de fertilitate pe vârste Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea numărului de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă de vârstă) la numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Se calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)•1.000, unde x reprezintă vârsta, Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx – efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx – rata specifică a fertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă este în funcţie de intensitatea fertilităţii specifice şi de numărul populaţiei feminine corespunzător vârstei respective. Tabelul următor exemplifică aspectele mai sus discutate, oprindu-se asupra fertilităţii anului 1991.
Grupe de vârstă Efectivul populaţiei Numărul născuţilor Rata fertilităţii x, x + 5 feminine (5Fx) vii (5Fx) specifice (5fx) 15-19 921.746 45.896 49,79‰ 20-24 1.024.860 134.340 131,08‰ 25-29 656.589 51.581 78,56‰ 30-34 806.277 27.607 34,24‰ 35-39 863.094 12.000 13,90‰ 40-44 757.219 3.032 4,00‰ 45-49 607.313 189 0,31‰ Total 5.637.098 274.645* 48,72‰ * Nu au fost cuprinşi 630 născuţi vii de către femei sub 15 ani. 71

Universitatea SPIRU HARET

Este important să distingem între fecunditate şi fertilitate. Fecunditatea reprezintă capacitatea fiziologică a femeii de a procrea (de a naşte copii vii). Fertilitatea este manifestarea efectivă a fecundităţii, măsurată prin numărul de copii obţinuţi. Fecunditatea unei femei, drept capacitate fiziologică maximă este, de pildă, de 20 de copii şi este sensibil egală pentru orice populaţie; fertilitatea – fiind determinată de factori sociali – poate varia între limite foarte largi: referindu-ne la populaţiile naţionale, de la un copil la aproximativ 9. Analiza fertilităţii populaţiei feminine pe vârste sau grupe de vârstă indică faptul că intensitatea fenomenului variază puternic în funcţie de această caracteristică demografică fundamentală (vârsta). Curbele de fertilitate, reprezentând variaţia fertilităţii pe grupe cincinale de vârstă, ne permit încadrarea într-un anumit tip de fertilitate. Distingem trei tipuri de fertilitate, corespunzând punctului de maxim al nivelului fertilităţii în cadrul distribuţiei fertilităţii pe grupe cincinale de vârstă (fig. 11).

Fig. 11. Tipuri clasice de fertilitate

Astfel, atunci când punctul de maxim al curbei fertilităţii se plasează în cadrul grupei 20-24 de ani, vorbim de tipul de fertilitate precoce. Dacă punctul de maxim se localizează în grupa 25-29, acesta sugerează existenţa tipului de fertilitate tardivă (întârziată). În situaţiile în care întâlnim rate specifice apropiate ca nivel pentru grupele de vârstă 20-24 şi 25-29, spunem că avem de-a face cu un tip de fertilitate intermediară (medie). Referitor la ţara noastră, putem aprecia că, în general, pe măsura progresului societăţii, a prelungirii perioadei de instruire profesională, cu efect asupra deplasării vârstei (medii) la căsătorie către segmentul 25-26 de ani pentru femei, există tendinţa logică de a se trece de la
72

Universitatea SPIRU HARET

tipul de fertilitate precoce, predominant în ultimele două-trei decenii, către tipul întârziat, prin acela al fertilităţii intermediare. Fertilitatea, în ansamblu, este dependentă şi de structura populaţiei feminine fertile după starea civilă. Reproducerea populaţiei se menţine ca unul din atributele principale ale familiei, fiind foarte probabil ca această caracteristică să dăinuiască atâta timp cât va exista societatea umană. În funcţie de starea civilă a mamei, se determină intensitatea fertilităţii conjugale şi a celei extraconjugale. Fertilitatea conjugală ia în considerare masa născuţilor de către mamele căsătorite, efectiv pe care îl compară cu numărul femeilor căsătorite în limitele de vârstă ale contingentului fertil. fc = (Nc/Fc15-49) • 1.000, unde fc – rata de fertilitate legitimă (numărul de născuţi vii de către 1.000 de femei căsătorite de vârstă fertilă), Nc – numărul de născuţi vii de către femeile căsătorite de vârstă fertilă, Fc15-49 – numărul femeilor căsătorite de vârstă fertilă. Similar, rata fertilităţii extraconjugale se obţine raportând efectivul născuţilor vii de către mame cu altă stare civilă decât „căsătorite” (necăsătorite, divorţate, văduve) la numărul persoanelor de sex feminin, în vârstă de 15-49 de ani, care nu au statut de „căsătorite”. fec = (Nn,v,d/Fn,v,d15-49)•1.000, unde fec – rata de fertilitate nelegitimă, Nn,v,d – născuţi vii de către femei necăsătorite de vârstă fertilă, Fn,v,d – femeile necăsătorite de vârstă fertilă. În ţara noastră, fertilitatea extraconjugală este neglijabilă, contribuţia hotărâtoare la formarea ratei generale de fertilitate aducând-o fertilitatea conjugală. Intensitatea fertilităţii generale este determinată, parţial, de către proporţia femeilor căsătorite în totalul femeilor din contingentul fertil. După cum observăm şi fenomenul nupţialităţii este implicat în evoluţia fertilităţii populaţiei feminine şi, implicit, asupra masei născuţilor vii. Mai semnalăm că fertilitatea conjugală şi extraconjugală este bine să fie analizate pe vârste, diferenţiate pe medii şi în profil teritorial, după nivelul de instruire şi pe naţionalităţi. Compararea fertilităţii populaţiei feminine pe judeţe sau pe medii, pe localităţi sau în cadrul diverselor ţări, trebuie să se facă cu ajutorul ratelor de fertilitate standardizate (aspecte metodologice referitoare la operaţiunea de standardizare se pot găsi, spre exemplu, în operele citate ale autorilor Vladimir Trebici şi V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu).
73

Universitatea SPIRU HARET

Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele sintetic (conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii)∗. Acesta desemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină ca sumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an: D50 = f15+f16+…+f49, unde f15 – fertilitatea totală (specifică) a femeilor în vârstă de 15 ani, D50 – indicele sintetic al fertilităţii (descendenţa finală a unei femei în întreaga sa perioadă fertilă). Descendenţa la diferite vârste şi descendenţa finală a unei generaţii se pot observa în tabelul următor (reprodus după Roland Pressat, 1974).
Tabelul de fertilitate a generaţiilor feminine franceze născute imediat după 1900 (la 1.000 femei) Vârsta(x) 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 f(x, x+1) 4 10 23 43 66 92 116 136 148 148 146 140 130 118 107 97 88 Dx 0 4 14 37 80 146 238 354 636 636 784 930 1.070 1.200 1.318 1.425 1.522 Vârsta (x) 32 33 34 35 36 37 38 39 41 41 42 43 44 45 46 47 48 f(x,x+1) 79 70 62 54 47 40 33 37 17 17 2 9 6 4 2 1 ----------Dx 1.610 1.689 1.759 1.821 1.875 1.922 1.962 1.995 2.043 2.043 2.060 2.072 2.081 2.087 2.091 2.093 2.094

Pentru Franţa anului 1900, descendenţa finală (indicele sintetic al fertilităţii) a avut valoarea 2.094, ceea ce înseamnă că 1.000 de femei de vârstă fertilă, în întreaga lor perioadă de fertilitate, au dat
Pentru o mai bună înţelegere a acestei probleme şi a ratelor de reproducere se recomandă parcurgerea mai întâi a temei referitoare la mortalitate. 74

Universitatea SPIRU HARET

naştere la 2.094 de copii. Aşadar, unei femei franceze din respectiva perioadă îi reveneau 2,09 copii născuţi (vii). Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2,1 copii/femeie. Valoarea acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1,4 (copii/femeie). Pe glob, în acelaşi an, valoarea (media) indicelui sintetic al fertilităţii era de 3,1. În 1998, valorile indicelui sintetic al fertilităţii erau, printre altele, de: 7,3 în Niger, 7,1 în Somalia, 6,01 în Afganistan, 5,86 în Camerun, 5,23 în Irak, 4,91 în Pakistan, 4,31 în Iran, 4,27 în Paraguay, 3,24 în India, 2,9 în Columbia, 2,68 în Argentina, 2,47 în Turcia, 2,07 în U.S.A., 1,88 în Moldova, 1,8 în China, 1,7 în Suedia, 1,63 în Franţa, 1,3 în Austria, 1,2 în Germania. România, comparativ cu 1995, prezenta valoarea de 1,17. Minima absolută o regăsim în Bulgaria: 1,14 copii/femeie. În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia fetelor la naştere (proporţia fetelor la naştere = raportul între numărul născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete şi băieţi ). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă – 0,488 Modalitatea de calcul este: [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia aceasta se notează cu k. Aşadar, RBR (rata brută de reproducere) = k • D50. Cu alte cuvinte, rata brută de reproducere desemnează numărul mediu de fete pe care le-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani, fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Cu ajutorul datelor concrete prezentate anterior, putem determina rata brută de reproducere pentru România, anul 1998: RBR= 0,488•1,17 = 0,57. Valoarea este deosebit de mică, ţinând cont că, pentru a obţine minima înlocuire a generaţiilor, RBR trebuie să aibă valoarea 1,04. Menţionăm, în acest punct al analizei, existenţa şi a ratei nete de reproducere, reprezentând numărul mediu de fete născute de o femeie în decursul perioadei sale fertile, calculat prin luarea în considerare a efectului mortalităţii. Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea exactă (simplă) a generaţiilor este de 2,14 copii/femeie, respectiv 1,04 fete/femeie.
75

Universitatea SPIRU HARET

Fertilitatea cunoaşte un proces de scădere în multe ţări, în special în cele europene. Şi România traversează, de câţiva ani buni, un asemenea moment. Să prezentăm câţiva factori ce influenţează sau determină această scădere: – slăbirea influenţei religiei şi a normelor culturale în general; – creşterea costului copilului; – urbanizarea, care presupune transferul insului din rural (dirijat de anumite norme) într-un mediu anonim, fără un control strict asupra indivizilor; – emanciparea femeii; – scăderea mortalităţii adulte, care atrage după sine un număr mai mare de bătrâni ce revin în îngrijirea familiei, ceea ce, mai departe, implică o diminuare a fertilităţii; – schimbările intervenite în structura şi funcţiile familiei; copilul nu mai are un rol economic semnificativ, aşa cum se întâmpla în trecut; – mijloacele contraceptive moderne; – diverse boli: sterilitate, mortalitate fetală spontană etc. Greutăţile inerente perioadei de tranziţie, cu deteriorarea continuă a standardului de viaţă s-au făcut resimţite în mod abrupt în domeniul fertilităţii şi, mai larg, al reproducerii populaţiei. Nu este exagerată aprecierea că, fără măsuri urgente şi ferme de ordin material şi sanitar, România va intra, inevitabil, într-un colaps demografic (V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, 1996). 5.3. Nupţialitatea populaţiei Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic „căsătorie” în sânul unei populaţii. Problemele cele mai importante ce fac obiectul analizei nupţialităţii în viziune transversală (analiză de moment) se referă la determinarea intensităţii fenomenului, a aspectelor diferenţiale pe medii (urban-rural) şi în profil teritorial (pe judeţe, pentru ţara noastră), după nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc., precum şi urmărirea sezonalităţii fenomenului, implicată în bună măsură în sezonalitatea natalităţii populaţiei. De asemenea, este necesar să avem în vedere faptul că, în analiza nupţialităţii populaţiei, pe lângă aspectele globale, se identifică unele laturi specifice unor subcolectivităţi de populaţie. Se impune, din acest punct de vedere, distincţia între analiza nupţialităţii
76

Universitatea SPIRU HARET

celibatarilor (primele căsătorii) şi analiza fenomenului de recăsătorire (nupţialitatea persoanelor divorţate şi văduve). Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori demografici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea. Rata brută de nupţialitate Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie, şi numărul mediu al populaţiei respective. Formula de calcul este: c = (C/P) • 1.000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul mediu al populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c desemnează numărul de căsătorii ce revin la 1.000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. În România, această rată avea valoarea de 8,3‰ în 1990 şi de 6,5‰ în 1998. Deşi plasată la un nivel superior în context european, rata prezintă, după cum putem observa, o scădere semnificativă în ultimii ani. Rata de nupţialitate pe sexe Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile∗ de sexul respectiv. Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt următoarele: cm = (C/Pm) • 1.000, respectiv cf = (C/Pf) • 1.000, unde C – numărul total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul populaţiei feminine, cm; cf – ratele de nupţialitate pe sexe. Rata de nupţialitate pe vârste Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula: cx = (Cx/Px) • 1.000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în vârstă de x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata de nupţialitate pe vârste. Se recomandă a se combina rata de nupţialitate pe sexe cu cea a nupţialităţii pe vârste, obţinând rata de nupţialitate pe sexe şi vârste. Această rată este deosebit de importantă, oferindu-ne cifre de
∗ Populaţie nupţiabilă = populaţie care întruneşte condiţiile specificate de lege sau cutumă pentru a încheia căsătoria; în România, reprezintă persoanele în vârstă minimă de 16 ani pentru femei, respectiv 18 ani pentru bărbaţi, având starea civilă necăsătorit(ă), văduv(ă) sau divorţat(ă) şi potenţial aptă de a contracta o căsătorie. 77

Universitatea SPIRU HARET

profunzime privind populaţia nupţiabilă a unei ţări. Iată, concret, pentru ţara noastră, câteva cifre ale anului 1998:
Vârsta Sub 20 ani 20-24 ani 25-29 30-34 Rata de nupţialitate (masculin) ‰ 0,3 5,5 5 1,5 Rata de nupţialitate (feminin)‰ 3 6,5 2,5 1,5

Important de reţinut este şi aspectul vârstei medii la căsătorie. Aceasta este o medie statistică a vârstelor persoanelor ce se căsătoresc într-o perioadă oarecare (de obicei, 1 an), determinată după sex şi vârstă. Combinând aceste elemente cu profilul teritorial, obţinem date interesante precum cele prezentate în continuare, date ce se referă la România, 1998. Valoarea maximă a vârstei medii la prima căsătorie o regăsim, pentru ambele sexe, în Bucureşti: 27,6 ani (masc.); 25,3 ani (fem.). Valorile situate la polul opus sunt: 25,3 ani (masc., jud. Botoşani), respectiv 22,1 ani (fem., jud. Satu-Mare). Constatăm menţinerea şi, chiar, deplasarea vârstei medii la căsătorie spre limite de vârstă mai înaintate, comparativ cu anii 1980-1990, fenomen de natură să influenţeze negativ regimul reproducerii populaţiei, ca efect al reducerii perioadei fertile conjugale. În ceea ce priveşte sezonalitatea nupţialităţii, pentru ţara noastră (1990-1996), la ambele medii (atât urban, cât şi rural), căsătoriile se încheie cu predilecţie în perioada august-noiembrie (sursa: Anuarul Statistic al României, ediţiile 1993, 1997). De asemenea, în cazul ambelor medii, cele mai multe căsătorii se celebrează în luna octombrie. Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în sezonalitatea natalităţii, fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai-iulie. Analiza nupţialităţii poate surprinde şi alte elemente interesante, pe care doar le amintim în acest context: speranţa de viaţă a celibatarilor; probabilitatea de supravieţuire în stare de celibat; rata celibatului definitiv; rata de recăsătorire etc. 5.4. Divorţialitatea populaţiei Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă, populaţia naţională). Redăm mai jos principalele modalităţi de analiză ale acestui fenomen.
78

Universitatea SPIRU HARET

Rata brută de divorţialitate Aceasta asigură un prim contact cu specificul fenomenului şi se determină atât pentru populaţia întregii ţări, cât şi pe medii, în profil teritorial, la nivelul localităţilor etc. Ea desemnează raportul dintre numărul de divorţuri ce au loc într-o perioadă (un an, de obicei), într-o populaţie şi efectivul mediu al populaţiei respective. Se calculează după formula: d = (D/P)•1.000, unde D – suma divorţurilor, P – numărul mediu al populaţiei, d – rata brută de divorţialitate; altfel spus, aflăm în acest mod câte divorţuri survin la 1.000 de persoane, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Pentru România anului 1991, această rată era una dintre cele mai scăzute în context european: 1,6‰, similară cu cea înregistrată, spre exemplu, în 1976. Cum utilizarea întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii nu se justifică suficient, întrucât nu întreaga populaţie poate participa, potenţial, la constituirea masei divorţurilor, sunt recomandabile ratele descrise în continuare. Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste) Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe subcolectivităţi, grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla, de exemplu, care este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de ani. Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după formula: dc = (D/C)•1.000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul populaţiei căsătorite, dc – rata specifică. Analiza fenomenului de divorţialitate prezintă o mare importanţă socială şi demografică, mai ales prin implicaţiile ce apar. O atenţie deosebită se acordă, în acest sens, grupării divorţurilor după numărul copiilor minori rezultaţi din căsătoria care se desface, precum şi studiului divorţurilor din punct de vedere al cauzelor de divorţ. Acest ultim aspect se analizează în special prin intermediul anchetelor demografice. De asemenea, se urmăreşte analiza divorţialităţii în funcţie de durata căsătoriei. Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de nupţialitate), ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută de divorţialitate. Formula de calcul este: cnet = c–d = [(C–D)/P]•1.000 (explicarea simbolurilor folosite se regăseşte în formulele descrise mai sus).
79

Universitatea SPIRU HARET

6. MORTALITATEA POPULAŢIEI

Evenimentul demografic de care se ţine seama în studiul mortalităţii este decesul. Cazul izolat – un eveniment de deces – nu prezintă semnificaţie pentru demografie; numărul mare al acestor evenimente (care, la nivel naţional, au dimensiuni impresionante) oferă posibilitatea determinării de regularităţi şi legităţi. Demograful francez Gérard Calot (1965) descria plastic această situaţie astfel: „Un om care moare este o nenorocire, o sută de oameni care mor reprezintă o catastrofă, o mie de oameni care mor înseamnă statistică”. Caracteristic pentru deces (ca şi pentru naştere sau alte evenimente demografice) este aceea că el constituie un fapt biologic şi, în acelaşi timp, social. Astfel, se poate observa că mortalitatea din ţările în curs de dezvoltare este mai ridicată decât cea înregistrată în ţările dezvoltate, că mortalitatea infantilă este mai redusă la categoriile sociale cu un nivel de venit şi de instruire mai înalte decât la categoriile sociale defavorizate, că mortalitatea, în aceeaşi ţară, prezintă niveluri diferite de-a lungul timpului, sub influenţa complexă a factorilor socioeconomici. De aceea, decesele şi mortalitatea se studiază în raport cu diferite caracteristici care să pună în lumină condiţionarea lor socială. Decesul, eveniment demografic fundamental, poate fi definit (cf. Vladimir Trebici, 1979) ca dispariţia definitivă a oricărei evidenţe a vieţii, în orice moment de timp, după ce a avut loc naşterea vie (încetare postnatală a funcţiilor vitale fără posibilitate de resuscitare).În cazul evenimentului de deces, populaţia expusă riscului este întreaga populaţie, iar frecvenţa deceselor presupune luarea în discuţie a fenomenului mortalităţii. Distanţa dintre naştere şi deces poartă denumirea de linie a vieţii, iar evenimentul de deces este numit punct de deces sau punct mortuar. Spre exemplu, o persoană născută la data de 1 iulie 1945 şi decedată la data de 1 ianuarie 1988 a avut o linie a vieţii de 42 de ani şi jumătate, cu punctul mortuar la 1 ianuarie 1988. După cum
80

Universitatea SPIRU HARET

am menţionat, demografia se interesează nu de evenimente, ci de mase de evenimente, de mase de decese sau de puncte mortuare. Vom avea, deci, mase de decese şi populaţii expuse riscului de deces. În acest context, ne întrebăm: cum se asigură informaţia privind aceşti indicatori? cum putem calcula diferitele rate, probabilităţi asociate temei în discuţie? Sursa statistică principală pentru decese este Buletinul statistic de deces, care face parte din statistica stării civile. Prin prelucrarea datelor din buletine se obţin variate informaţii: mortalitatea atât la nivel naţional, cât şi pe unităţile teritorial-administrative; mortalitatea în mediile rural şi urban; mortalitatea pe sexe, vârstă şi stare civilă; mortalitatea pe luni (caracterul sezonal al mortalităţii); mortalitatea pe generaţii (ani de naştere); mortalitatea pe naţionalităţi; mortalitatea pe ocupaţii; mortalitatea pe cauze de deces (potrivit clasificării Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii). Astfel, se pun în evidenţă regularităţi şi legităţi după care se produc decesele în populaţia naţională şi în diferitele subpopulaţii. Anchete speciale (organizate, de exemplu, de Ministerul Sănătăţii) completează şi diversifică informaţia privind decesele. Cât priveşte populaţia luată în considerare, pentru calculul diferitelor rate şi probabilităţi, aceasta este populaţia stabilă (rezidenţială) din care fac parte decedaţii, şi nu populaţia localităţii în care a decedat persoana respectivă; considerente de comparabilitate impun această condiţie. De obicei, populaţia este populaţia medie sau estimată la mijlocul anului (1 iulie), aşa cum apare în publicaţiile statistice. 6.1. Mortalitatea generală a populaţiei Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o populaţie oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe baza raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi efectivul (mediu) populaţiei colectivităţii respective. Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea, amintim: – nivelul de trai; – nivelul material şi cultural; – eficienţa activităţii sanitare; – starea de sănătate a populaţiei; – morbiditatea (frecvenţa sau intensitatea îmbolnăvirilor într-o populaţie);
81

Universitatea SPIRU HARET

– războaiele; – calamităţile naturale. Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de analiză a mortalităţii. Rata brută (generală) a mortalităţii Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate oarecare. Se calculează după formula: RBM = (M/P)•1000, unde M – suma deceselor, P – numărul mediu al populaţiei, RBM – rata brută a mortalităţii. Altfel spus, această rată a mortalităţii exprimă numărul de decese ce revin la 1.000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Spre exemplu, în România (1991) au decedat 251.760 de persoane, iar efectivul populaţiei a fost de 23.185.084 persoane. RBM = (251.760/23.185.084)•1.000=10,86‰. Iată câteva valori ale RBM, pe glob, pentru anul 1998: Afghanistan – 20,3‰; Andorra – 4; Argentina – 8; Australia – 7,4; Austria – 10,1; Belgia – 10,5; Bulgaria – 13,3; Canada – 7,7; China – 7,1; Elveţia – 9; Franţa – 9,6; Germania – 10,9; India – 8,9; Islanda – 7; Italia – 9,9; Japonia – 8,3; Malawi – 19,6; Mali – 17,1; Maroc – 7,1; Mozambic – 17,6; Nigeria – 14; Norvegia – 10,8; Olanda – 8,8; Polonia – 10,7; România – 13; Rusia – 13; Senegal – 15; Singa-pore – 6; Somalia – 17,3; Spania – 9,3; Suedia – 10; Ucraina – 14; USA – 8,7. Calculul ratei brute de mortalitate se face, în mod obişnuit, pe fiecare an calendaristic; el se poate efectua, însă, şi pe luni şi trimestre. În unele cazuri, este foarte important pentru analiză să se determine fie pe perioade cincinale, fie pe alte perioade, semnificative, însă, din punct de vedere al istoriei demografice. Un asemenea calcul se face ca medie anuală pe perioadele respective. Pentru România, de pildă, ţinând seama de particularităţile evoluţiei sale demografice, asemenea perioade pot fi (cf. V. Trebici, 1979):
Perioade 1930-1939 1948-1956 1957-1966 82 Numărul cumulat al populaţiei 149.815.000 150.177.000 185.670.000 Numărul deceselor 2.915.647 1.807.662 1.649.367 Rata brută de mortalitate ca medie (col.2:col.1)•1 000 19,5 12,0 8,5

Universitatea SPIRU HARET

Mortalitatea generală a populaţiei este nu numai în funcţie de mortalităţile specifice, ci şi de structura populaţiei. Două populaţii având acelaşi set de rate specifice de mortalitate pot avea o mortalitate generală diferită dacă structurile lor după vârstă sunt diferite. Dacă, de pildă, o populaţie are o structură îmbătrânită, mortalitatea generală a acesteia va fi mai mare decât aceea a unei populaţii cu o structură mai tânără. Iată de ce utilizarea ratei generale de mortalitate, fără o analiză detaliată a fenomenului, poate să conducă la concluzii eronate, în special atunci când dorim să comparăm mortalitatea populaţiei în cadrul a două ţări, regiuni etc. De aceea, în demografie au fost elaborate metode pentru a face comparabile două populaţii în ceea ce priveşte nivelul mortalităţii generale. Asemenea metode se numesc de standardizare. Prin extensiune, ele se aplică şi altor fenomene demografice (fertilitate, nupţialitate) atunci când se pune problema anihilării efectului unor structuri diferite (informaţii suplimentare privind standardizarea puteţi găsi, de exemplu, în V. Trebici, 1979, şi V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, 1996). Rata de mortalitate pe sexe Frecvenţa deceselor variază sensibil în funcţie de sex şi vârstă. Pe de altă parte, rata brută a mortalităţii este o medie generală care este influenţată suplimentar de structura pe vârste a populaţiei. De aceea, este necesar să recurgem la calculul ratelor de mortalitate după vârstă şi sex, numite şi rate specifice de mortalitate. Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv. mm = (Mm/Pm) • 1.000; mf = (Mf/Pf) • 1.000, unde Pf – numărul femeilor, Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul deceselor înregistrate în rândul bărbaţilor, Mf – numărul deceselor înregistrate în rândul femeilor, mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf – rata mortalităţii femeilor. Să luăm, ca exemplu, mortalitatea populaţiei ţării noastre corespunzătoare anului 1991. mm = (134.547/11.435.286)•1.000=11,77‰ mf = (117.213/11.749.798)•1.000=9,98‰
83

Universitatea SPIRU HARET

Fenomenul de supramortalitate masculină se constată din raportul celor două rate specifice ale mortalităţii pe sexe: supramm = (mm/mf) • 100. Vom exemplifica tot prin cifrele furnizate pentru ţara noastră, 1991: supramm = (11,77/9,98)•100 = 117,9‰ Rata de mortalitate pe vârste Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la o anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp (un an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a acestei rate este: mx = (Mx/Px)•1.000, unde Mx – efectivul deceselor în rândul populaţiei de vârstă x, Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani, mx – rata specifică a mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel, numărul de decese la 1.000 de locuitori care împliniseră vârsta x în cursul anului calendaristic în care s-a efectuat observarea fenomenului. Este recomandabil ca analiza mortalităţii specifice pe vârste să fie combinată cu analiza fenomenului pe sexe. Urmând această procedură, putem obţine date mai interesante şi mai complexe asupra fenomenului mortalităţii. Iată, de exemplu, cum se prezenta situaţia în România, în anii 1990 şi 1998:
Grupa de vârstă 0-19 ani 20-49 ani 50-74 ani Peste 75 ani Mortalitatea masculină 1990 2,3‰ 3,8‰ 29‰ 120‰ Mortalitatea Mortalitatea feminină masculină 1990 1998 1,7‰ 2‰ 1,6‰ 4,2‰ 17‰ 31‰ 107‰ 126‰ Mortalitatea feminină 1998 1,5‰ 1,6‰ 17‰ 105‰

Repartiţia deceselor după vârstă se reprezintă grafic cu ajutorul histogramei. Un exemplu în acest sens este oferit în fig. 12.

84

Universitatea SPIRU HARET

Număr de decese 16000 14000 12000 10000 8000 6000 4000 2000 0 10-15 20-25 30-35 40-45 50-55 60-65 70-75 80-85 90-95 0-5
Masculin Feminin

Grupe de vârstă

Fig. 12. Repartiţia deceselor populaţiei României după vârstă, 1975

Rata de mortalitate pe cauze de deces În analiza mortalităţii populaţiei, o importanţă deosebită o prezintă studierea aspectelor statistice şi dinamice referitoare la repartiţia deceselor pe cauze. Folosind clasificarea internaţională a cauzelor de deces, elaborată sub auspiciile O.N.U., sistemul informaţional statistic oferă elemente suficiente pentru realizarea acestui scop, orientând eforturile reţelei de ocrotire a sănătăţii în direcţia adoptării unor măsuri care să contribuie la creşterea longevităţii populaţiei. Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie. Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza respectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte cu 100 (rezultând rata în procente): mc = (Mc/P) • 100, unde c – cauza de deces. Exprimarea ratei în procente se justifică prin numărul redus de decese în cazul anumitor cauze, fapt care ar imprima o valoare nesemnificativă intensităţii exprimate în promile. Dacă dorim să asigurăm comparabilitatea cu rata generală a mortalităţii, putem exprima ratele de mortalitate pe cauze de deces şi în promile. În exemplul imediat următor, noi am optat pentru designarea procentuală a mortalităţii pe cauze de deces.
85

Universitatea SPIRU HARET

Datorită faptului că numeroase cauze de deces se pot reuni în grupe omogene, în practică, atât intensitatea mortalităţii, cât şi structura deceselor se determină pe grupe de cauze de deces.
Cauze de deces Tumori Boli ale aparatului circulator Boli ale aparatului respirator Accidente, otrăviri, traumatisme Alte cauze Intensitatea mortalităţii în anul 1970 (%) 12,9 46,7 1,6 0,6 1,7 Intensitatea mortalităţii în anul 1980 (%) 12,9 56,3 1,4 0,6 1,1 Intensitatea mortalităţii în anul 1990 (%) 13,3 58,9 1 0,8 1,2

Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca urmare a cauzei c. Menţionăm că analiza mortalităţii pe cauze de deces trebuie adâncită prin abordarea specificităţii manifestării acestei laturi a fenomenului, în subcolectivităţile de populaţie, structurate după sex, vârstă, stare civilă, mediu, ocupaţie. Câteva consideraţii se impun cu privire la sezonalitatea mortalităţii populaţiei. Condiţiile naturale şi, în general, mediul înconjurător influenţează atât intensitatea fenomenului de mortalitate, distribuţia deceselor pe vârste, cât şi repartiţia acestora pe luni ale anului. Studiul sezonalităţii mortalităţii prezintă interes, deoarece poate constitui un element de referinţă în planificarea activităţii reţelei de ocrotire a sănătăţii, îndeosebi atunci când acest aspect este corelat şi cu analiza pe cauze de deces. Metoda cea mai simplă pentru caracterizarea sezonalităţii mortalităţii constă în determinarea indicilor de sezonalitate pe luni ale anului. Pentru a atenua influenţa unor factori întâmplători (de exemplu, apariţia unei epidemii de gripă într-o anumită perioadă a anului), se recomandă ca indicii de sezonalitate să fie stabiliţi pe baza informaţiilor privind repartiţia deceselor pe luni, într-o perioadă de 3-5 ani. În acest scop, se pot utiliza fie ratele lunare de mortalitate, fie masa deceselor repartizate pe luni ale anului, concluziile nediferenţiindu-se în mod semnificativ.
86

Universitatea SPIRU HARET

Prezentăm, în tabelul următor, un exemplu privind sezonalitatea mortalităţii, folosind repartiţia deceselor pe luni, în perioada 1978-1980, în cadrul ţării noastre. Pentru calculul indicilor de sezonalitate, se recomandă metoda mediei aritmetice.
Nr. decedaţilor Luna în anul 1978 Ian 19.356 Feb 17.117 Mar 19.180 Apr 18.329 Mai 18.289 Iun 16.482 Iul 16.461 Aug 15.434 Sep 15.891 Oct 17.344 Nov Dec Total 18.426 19.537 211.846 Nr. decedaţilor în anul 1979 19.839 17.124 19.950 18.523 18.386 16.586 16.892 16.798 16.281 18.906 19.120 19.104 217.509 Nr. decedaţilor în anul 1980 22.030 23.577 23.417 19.483 19.469 17.761 16.735 16.437 16.434 17.532 18.553 20.448 231.876 Nr.mediu Indici lunar de sezonalitate de decedaţi 20.408 19.273 20.849 18.778 18.715 16.943 16.696 16.223 16.202 17.927 18.700 19.696 220.410 111,11% 104,93% 113,51% 102,23% 101,89% 92,24% 90,90% 88,32% 88,21% 97,60% 101,81% 107,23% -----------

Urmărind nivelul indicilor de sezonalitate, se poate constata intensitatea mai ridicată a mortalităţii în trimestrul I. Punctele de maxim ale curbei de sezonalitate se localizează în special în lunile de iarnă şi de primăvară. În scopul determinării unor anumite legităţi în manifestarea sezonalităţii mortalităţii, indicii de sezonalitate calculaţi sunt supuşi unor procedee de ajustare analitică. Numai după o astfel de operaţie, concluziile referitoare la sezonalitatea mortalităţii pot fi considerate concludente. 6.2. Speranţa de viaţă Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a mortalităţii, despre speranţa de viaţă pentru o populaţie. Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă
87

Universitatea SPIRU HARET

numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia dată, la momentul analizei. Spre exemplu (cf. V. Trebici, 1979), întrucât în tabela de mortalitate a populaţiei României 1974-1976, durata medie a vieţii are valoarea de 69,69 ani, se poate spune că o persoană născută în anii 1974-1976 are şansa de a trăi această viaţă, cu condiţia ca, în perioada 1974-1976 până în 2045-2047, mortalitatea specifică la fiecare vârstă să fie cea pe care a avut-o populaţia României în tabela de mortalitate respectivă. În legătură cu acest indicator, se întâlnesc, uneori, interpretări eronate, fiind asimilat sau confundat cu longevitatea, cu durata vieţii omeneşti şi, uneori, cu vârsta medie a populaţiei. Un exemplu de tabelă de mortalitate integrală se poate consulta în Mica enciclopedie de demografie a lui V. Trebici, 1975, anexa. Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice demografice întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x, care defineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o persoană în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare vârstă (începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia dată, la momentul analizei. În anul 2002, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe, era de 63,2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74,1 ani pentru regiunile dezvoltate la 61,8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate. Cele mai joase valori le ating Africa subsahariană (50) şi Asia de Sud (54,9), iar cele mai înalte, America de Nord (74,4) şi Europa (73,1). Iată câteva valori (1998): Andorra – 83,5 ani; San Marino – 81,4; Japonia – 80; Australia – 79,9; Canada – 79,2; Suedia – 79,2; Elveţia – 78,9; Franţa – 78,5; Italia – 78,4; Norvegia – 78,2; Olanda – 78; Spania – 77,6; Austria – 77,3; U.K. – 77,2; U.S.A. – 76,1; Slovenia – 75,2; Cehia – 74,1; Serbia – 73,9; Turcia – 72,8; Bulgaria – 72; Ungaria – 71; România – 69; China – 69; Irak – 66,5; Rusia – 65; Brazilia – 64,5; Moldova – 64,3; India – 62,9; Senegal – 57,4; Camerun – 51,4; Kenia – 47,6; Botswana – 40,1; Zambia – 37,1. Analizând cifric continentul nostru, putem observa că, în Europa, speranţa de viaţă la naştere scade dinspre nordul continentului (75,1 ani/ masculin şi 80,72 ani/feminin) spre vest (73,44 şi 79,68) şi sud (71,18 şi 77,08), apoi spre Europa Centrală (67,35 şi 75,18) şi de Est (63,64 şi 74,01). Cea mai pronunţată eterogenitate este specifică Europei de Sud şi Centrale. Extremele sunt date de Rusia (57,6 şi 71,2) şi Suedia (76,2 şi 81,5). Totodată, ţările Europei Meridionale, de
88

Universitatea SPIRU HARET

Vest şi de Nord, au speranţa de viaţă la naştere, în medie, cu 10-12 ani mai mare decât valoarea acestui indicator specific Europei Centrale şi de Est, în timp ce mortalitatea infantilă este, în acestea din urmă, de 2-3 ori mai mare. Sintetizând datele privitoare la speranţa de viaţă la naştere, pot fi delimitate trei tipuri de rate ale mortalităţii (măsurată cu durata medie a vieţii şi pe fondul indicilor mortalităţii infantile): – tipul vestic şi meridional, cu o durată medie a vieţii de peste 75 de ani: Suedia (78,85), Islanda (78,55), Elveţia (78,50), Norvegia (77,75), Franţa (77,50), Olanda (77,50), Grecia (77,45), Spania (77,20); – tipul central-european, cu o durată medie a vieţii cuprinsă între 69 şi 75 de ani: Slovenia (74,05), Cehia (73), Polonia (72), Macedonia (72), Albania (72), Slovacia (72), Bulgaria (71,1), ROMÂNIA (69,5), Ungaria (69,5), Lituania (69,4). – tipul est-european, cu o durată medie a vieţii mai mică de 69 de ani: Rusia (57,6), Lituania (68,8), Letonia (67,1), Estonia (68,5), Ucraina (65,8), Moldova (64,3). Prin extindere la nivel mondial, în funcţie de caracteristicile generale ale distribuţiei teritoriale a valorilor specifice, pot fi conturate mai multe tipuri de mortalitate (măsurată cu durata medie a vieţii), coroborate cu indicii mortalităţii infantile: Tipul I: Africa, în care Etiopia este ţara reprezentativă (41 de ani); Tipul II: Asia de Sud, Bangladesh fiind exemplul reprezentativ (48 de ani); Tipul III: Asia de Sud (avansat), India fiind reprezentativă (55 de ani); Tipul IV: America Latină, Brazilia şi Mexic fiind semnificative (63-65 de ani); Tipul V: Asia de Est, China fiind relevantă (68 de ani); Tipul VI: Europa (mai puţin partea nordică) şi S.U.A., cu o durată medie a vieţii de 73-77 de ani; Tipul VII: Europa de Nord şi Japonia (77-79 de ani). Nu lipsit de importanţă este faptul că, în analizele demo-socioeconomice efectuate la nivel internaţional, speranţa de viaţă la naştere este considerată ca făcând parte din categoria indicilor ce exprimă (alături de alţi indicatori, desigur) nivelul de trai (calitatea vieţii) al unui popor.
89

Universitatea SPIRU HARET

6.3. Mortalitatea infantilă Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an, numită mortalitate infantilă. Din punct de vedere al intensităţii mortalităţii după vârstă, mortalitatea infantilă reprezintă primul vârf, al doilea revenind vârstelor cuprinse în intervalul 65-75 de ani. Dat fiind faptul că mortalitatea infantilă este influenţată de importanţi factori de natură socială şi economică, nivelul ei exprimă, într-o formă sintetizată, un ansamblu de condiţii sociale, economice, culturale, sanitare, fiind, în ultimă instanţă, un indice al bunăstării, civilizaţiei şi nivelului cultural al unui popor sau al unei subpopulaţii oarecare. De aceea, rata de mortalitate infantilă se foloseşte în comparaţiile internaţionale ca una din variabilele semnificative pentru caracterizarea tipologiei ţărilor, în cadrul naţional, pentru caracterizarea decalajelor dintre diferitele regiuni, judeţe, ca şi pentru măsurarea progreselor de la o perioadă la alta. În mod particular, mortalitatea infantilă este un indicator ce caracterizează eficienţa sistemului sanitar. Toate acestea subliniază importanţa măsurării corecte a mortalităţii infantile şi a analizei acesteia. Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii. Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din raportarea numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă (un an, de regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează după formula: m0 = (M0/N)•1.000, unde M0 – suma deceselor înregistrate la copiii în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m 0 – rata mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică numărul de decese infantile ce revin la 1.000 de nou-născuţi, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani. După cum am observat, spre deosebire de metodologia generală a calculului ratelor specifice de mortalitate, unde numitorul este reprezentat de populaţia medie de vârstă respectivă, aici numitorul este numărul născuţilor vii. Să dăm ca exemplu România anului 1990, când numărul născuţilor vii a fost de 314.746, iar numărul deceselor sub 1 an a fost de 8.471. Aşadar, m 0 = (8.471/314.746)•1.000 = 26,9‰.
90

Universitatea SPIRU HARET

Iată şi câteva exemple, corespunzând anului 1998: Afganistan – 144‰; Angola – 132; Somalia – 126; Pakistan – 93; Camerun – 77; India – 63; Africa de Sud – 52; China – 45; Moldova – 44; Peru – 43; Turcia –38; Brazilia –37; Bosnia – 31; Mexic – 26; Rusia – 23; România – 20; Bulgaria – 13; Ungaria – 10; Cehia – 7; Portugalia – 7; Italia – 6; U.S.A. – 5; Olanda – 5; Japonia – 4; Suedia – 4. În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit de puternică; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele zile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile. Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces. În ţara noastră se folosesc următoarele subgrupe de vârstă, în funcţie de care se prelucrează informaţiile privind decesele sub 1 an: 0-6 zile; 7-13 zile; 14-29 zile; 1 lună; 2 luni; 3-4 luni; 5-6 luni; 7-8 luni şi 9-11 luni. După cum putem observa, intervalele sunt mai mici la începutul vârstei de 0 ani, crescând progresiv pe măsură ce ne apropiem de vârsta de 1 an. Având la dispoziţie asemenea informaţii, se poate determina intensitatea mortalităţii pentru fiecare interval de vârstă. În practică, însă, se urmăreşte îndeosebi cunoaşterea intensităţii mortalităţii în prima săptămână de viaţă, în prima lună de viaţă şi în intervalul 1-11 luni, stabilindu-se, totodată, următoarele patru modalităţi (rate) de analiză demografică a fenomenului mortalităţii infantile. Rata mortalităţii neonatale. Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie oarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1.000. Această rată se subîmparte în alte două rate: Rata mortalităţii (neonatale) precoce Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în primele 7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul este: m0-6zile = (M0-6zile/N)•1.000. Rata exprimă numărul de decese infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o populaţie oarecare, la 1.000 de născuţi vii;
91

Universitatea SPIRU HARET

Rata mortalităţii( neonatale) tardive Rată specifică ce ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în intervalul 7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1.000 de născuţi vii, într-un an calendaristic. Formula de calcul este: M7-29 zile = (M7-29 zile/N)•1.000 Rata mortalităţii postneonatale În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit formulei: M30-364 zile = (M30-364 zile/N)•1.000. Iată şi un exemplu, cel al României în anul 1975: – m 0-6zile = (3.200/418.185)•1.000 = 7,7‰ – m 7-29zile = (2.026/418.185)•1.000 = 4,8‰ – m 0-29zile = 7,7 + 4,8 = 12,5‰ – m 30-364zile = (9.272/418.185)•1.000 = 22,2‰ – m 0 = 7,7 + 4,8 + 22,2 = 34,7‰ Dintre aceste patru rate, interesează, prioritar, cea precoce, cea neonatală şi cea postneonatală. Pornind de la aceste rate, putem determina rata mortalităţii infantile ca sumă a ratei mortalităţii neonatale cu rata mortalităţii postneonatale. Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de deces de natură endogenă şi cauze de natură exogenă. După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului naşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale. Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze, traumatisme, boli infecţioase etc.). Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni: – rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă; – rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă; – rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces. Importanţa cunoaşterii mortalităţii infantile endogene şi exogene se justifică prin aceea că, dacă prin mijloacele actuale se poate acţiona
92

Universitatea SPIRU HARET

cu eficienţă redusă asupra scăderii mortalităţii endogene, medicina oferă suficiente posibilităţi de combatere a cauzelor de natură exogenă. Pentru a determina intensitatea mortalităţii endogene, se cer îndeplinite cel puţin două condiţii: – existenţa informaţiilor complete privind repartiţia deceselor infantile pe cauze; – stabilirea şi înregistrarea corectă a cauzei de deces pentru fiecare component al colectivităţii de decedaţi. Aceste condiţii sunt, în general, satisfăcute în ţările în care înregistrarea curentă a deceselor este organizată corespunzător. Sunt, însă, numeroase cazurile când nu cunoaştem repartiţia deceselor pe cauze. Mai mult, pot apărea situaţii în care decesul este urmarea acţiunii simultane a unui complex de cauze, iar stabilirea cauzei directe este dificilă. De asemenea, în cazurile în care nu se poate preciza cauza decesului, acestea sunt încadrate, de obicei, în rândul cauzelor rău definite sau în categoria alte cauze, fapt ce influenţează negativ asupra corectitudinii cu care se stabilesc intensitatea mortalităţii endogene şi a celei exogene. Rezolvarea unor asemenea situaţii a făcut necesară găsirea unor metode indirecte de determinare a mortalităţii exogene şi endogene, metode care se bazează pe constatarea legăturii dintre specificul în care acţionează cele două categorii principale de cauze şi vârsta persoanelor decedate. Prin rezultatele satisfăcătoare, s-au impus analizei demografice metoda analizei biometrice a mortalităţii infantile şi metoda probabilităţilor de deces (dezvoltarea acestei problematici, care nu face obiectul introducerii noastre în studiul demografiei, poate fi întâlnită, de pildă, în V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, op. cit. şi în V. Trebici, Mică enciclopedie…). În încheierea acestei subteme, prezentăm analiza cifrică detaliată a cauzelor de deces infantil şi ratele de mortalitate aferente acestora pentru ţara noastră în anul 1980: Cauze de deces şi efectivul decedaţilor infantili: – boli ale aparatului respirator: 4.790; – afecţiuni perinatale: 2.481; – anomalii congenitale: 1.802; – boli infecţioase şi parazitare: 938; – boli ale aparatului digestiv: 594; – accidente, otrăviri, traumatisme: 449; – otită şi mastoidită: 92; – alte cauze: 545.
93

Universitatea SPIRU HARET

Total decese infantile: 11.691, din care: – decese endogene: 4.283 – decese exogene: 7.408 Născuţi vii în 1980: 398.904. – Rata mortalităţii infantile:(11.691/398.904)•1.000= 29,3‰ – Mortalitate endogenă: (4.283/ 398.904)•1.000= 10,7‰ – Mortalitate exogenă: (7.408/ 398.904)•1.000= 18,6‰ Mai precizăm numai că mărimea mortalităţii infantile influenţează sensibil speranţa de viaţă la naştere, speranţă care, pentru ţările foarte dezvoltate, este cu aproximativ 16 ani mai mare decât a celor mai slab dezvoltate, coroborată cu o mortalitate infantilă de 6 ori mai mică. 6.4. Mortinatalitatea Fenomen demografic mai puţin discutat în literatura de specialitate, mortinatalitatea exprimă intensitatea (frecvenţa) născuţilor morţi, într-o anumită perioadă (de obicei, 1 an calendaristic), într-o populaţie oarecare. Evenimentul demografic care face obiectul înregistrării în statistica stării civile este naşterea acelui produs al concepţiei, a cărui perioadă de gestaţie depăşeşte 28 de săptămâni şi care, în momentul naşterii, nu prezintă nici un semn de viaţă. Intensitatea fenomenului se caracterizează cu ajutorul ratei de mortinatalitate, care redă, într-o formă sintetică, numărul de născuţi morţi la 1.000 de născuţi vii. Formula de calcul este: nm = (Nm/N)·1 000, unde Nm – masa născuţilor morţi, N – născuţii vii, nm – rata mortinatalităţii. Determinarea intensităţii mortinatalităţii reprezintă o primă etapă în procesul analizei fenomenului. Împărţirea colectivităţii de născuţi morţi în subcolectivităţi, pe baza caracteristicilor demografice, socioeconomice, socioculturale şi de mediu, precum şi în profil teritorial, urmată de stabilirea mortinatalităţii specifice, oferă posibilitatea cunoaşterii legăturilor de interdependenţă şi a factorilor cauzali care pot explica evoluţia fenomenului de mortinatalitate. Un interes aparte pentru analiza demografică îl prezintă studierea legăturii dintre intensitatea mortinatalităţii şi vârsta mamei, cu implicaţii asupra orientării opţiunilor în domeniul stabilirii conştiente a reproducerii populaţiei.
94

Universitatea SPIRU HARET

Urmărind evoluţia intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta mamei (figura 13), se poate constata o scădere a acesteia de la grupa de vârstă 15-19 ani, atingând nivelul minim în cadrul grupei 20-24 ani, după care mortinatalitatea creşte continuu până la limita superioară a vârstei contingentului fertil.

Fig. 13. Evoluţia intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta mamei

Nivelul mortinatalităţii specific grupei 15-19 ani se înregistrează din nou fie în cadrul grupei 30-34 ani, fie în grupa de vârstă 35-39 ani. Această evoluţie a intensităţii mortinatalităţii în funcţie de vârsta mamei poate fi reprezentată grafic cu ajutorul unei funcţii parabolice. Sub aspectul cauzelor de deces, mortinatalitatea este determinată în totalitate de cauze de natură endogenă.

95

Universitatea SPIRU HARET

7. MIŞCAREA MIGRATORIE A POPULAŢIEI

7.1. Delimitări conceptuale Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma imigrărilor şi emigrărilor. Întrucât fluxurile migratorii pot să afecteze grupe particulare de persoane sub raportul caracteristicilor vârstă şi sex, migraţia modifică nu numai numărul populaţiei, ci şi structura acesteia după sex şi vârstă şi, eventual, după alte caracteristici. Deplasările locuitorilor se pot face în afara localităţii, între ţări, pot avea o durată mai mică sau definitivă etc., ceea ce face necesară o clasificare detaliată a diferitelor tipuri de migraţie. Fiind parte a mişcării totale a unei populaţii, migraţia interesează nu numai demografia, ci şi sociologia, care studiază fenomenele de adaptare sau aculturaţie a persoanelor migrante, influenţa migraţiei asupra structurii populaţiei, asupra instituţiilor sociale etc. Principalele surse documentare folosite în studiul mişcării migratorii a populaţiei sunt: statistica migraţiei, statistica stării civile, recensămintele populaţiei. Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare). În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta, inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului. Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite. Se mai numeşte migraţie rezidenţială, întrucât persoana implicată într-o asemenea mişcare îşi schimbă statutul rezidenţial. Prin urmare, în
96

Universitatea SPIRU HARET

noţiunea de migraţie a populaţiei nu intră excursiile, deplasările sezoniere, diferitele forme ale navetismului etc. De aceea, este important să se definească corect unităţile geografice sau teritorial-administrative şi tipurile de mişcări ale populaţiei. Pentru România, aceste unităţi sunt cele definite de împărţirea administrativă a teritoriului din 1968: comuna (inclusiv comuna suburbană), oraşul (inclusiv municipiul), judeţul şi ţara. Aceste schimbări sunt urmărite prin sistemele informaţionale oficiale. În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi: – migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări, între unităţile teritorial-administrative. – migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări. În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare. – imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I). – emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E). Pentru intrările şi ieşirile în cadrul migraţiei interne nu există un termen special. Se folosesc noţiunile de intrări şi ieşiri. Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante. Relaţia matematică de calcul este: Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută. Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este următoarea: Δm = I – E, unde Δm – sporul migratoriu. Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică luarea în discuţie a două concepte: cele de imigraţie netă şi de emigraţie netă. Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate (emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea inegalitate: I>E, ceea ce implică I – E>0, deci Δm>0. În cazul imigraţiei
97

Universitatea SPIRU HARET

nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv. Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine: E>I, adică I –E<0, deci Δm<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un spor migratoriu al populaţiei negativ. Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii demografice). Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi prima componentă a creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului deceselor, într-o populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei: Δn = N – M, unde Δn – sporul natural. Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizarea matematică este următoarea: Δt = Δn + Δm, unde Δt – creşterea totală a populaţiei. În fapt, orice act migratoriu este, în acelaşi timp, o imigraţie şi o emigraţie. Sociologia se interesează de indivizi în ambele ipostaze simultan; de asemenea, atenţia ei se îndreaptă precumpănitor asupra acelor mişcări teritoriale în care sunt antrenate mase mari de oameni, ce se constituie în fluxuri de migraţie (fluxurile de migraţie indică mişcările spaţiale efectuate de mase de persoane de la o arie geografică de plecare la una de sosire: fluxurile de migraţie interjudeţene, de exemplu). În fine, interesul manifestat de sociolog pentru acest fenomen are la bază faptul că, în cea mai mare parte a cazurilor, o mobilitate teritorială este însoţită de, sau generează o mobilitate socială, adică schimbarea statutului social al persoanelor migrante. Revenind la mişcarea migratorie a populaţiei, se cuvine să menţionăm că, alături de aceasta, în contextul mai larg al mobilităţii spaţiale (geografice) a populaţiei, întâlnim şi mişcarea flotantă, mişcarea pendulatorie şi mişcarea sezonieră. Acestea din urmă „se regăsesc” în noţiunile de populaţie flotantă, populaţie pendulatorie (navetistă) şi populaţie sezonieră. Astfel: – populaţia migratorie: cea care-şi schimbă domiciliul şi locul de muncă; – populaţia flotantă: are în vedere persoanele ce se deplasează pentru muncă, recreere sau alte scopuri, fără a-şi schimba domiciliul de bază, pentru o perioadă mai mare de 48 de ore;
98

Universitatea SPIRU HARET

– populaţia pendulatorie (navetistă): se referă la persoanele care se deplasează zilnic, săptămânal, lunar sau la intervale mai mari, pentru a lucra permanent sau sezonier în altă localitate; – populaţia sezonieră: acele persoane care se deplasează pentru muncă, periodic sau pe o perioadă determinată, în localităţi balneoclimaterice sau de agrement, pentru tratament medical sau recreere. 7.2. Modalităţi de analiză a migraţiei Rata de migrare (rata brută de migrare) Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului migratoriu, rata brută de migrare, este un indicator ce măsoară intensitatea migraţiei totale, prin raportarea volumului migraţiei la numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: migb = [(I+E)/P]•1.000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei la 1.000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de migrare se poate stabili şi pentru perioade mai reduse decât anul calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza sezonalităţii migraţiei cu ajutorul indicilor de sezonalitate. Rata de imigrare Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: imig = (I/P)•1.000. Calculul ne relevă numărul de persoane imigrante ce revin la 1.000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de emigrare Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată, cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la efectivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula: emig = (E/P)•1.000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi la 1.000 de persoane, într-un an calendaristic, într-o populaţie oarecare. Rata migraţiei nete Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a acestei rate este: mign = [(I–E)/P]•1.000.
99

Universitatea SPIRU HARET

Indicele de atracţie a migraţiei (după George K. Zipf) Indice mai rar folosit în analizele demografice, se calculează după formula: a = [(P0•Pd)]/D, unde P0 – populaţia în localitatea de origine, Pd – populaţia în localitatea de destinaţie, D – distanţa ce separă originea de destinaţie. Cu cât valoarea indicelui e mai mare, cu atât atracţia e mai mare. În acelaşi timp, cu cât distanţa e mai mare, cu atât valoarea indicelui va fi mai mică. 7.3. Migraţia selectivă Migraţia selectivă reprezintă procesul de autoselecţie a persoanelor migrante în raport cu diferite caracteristici demo-socioeconomice, cum ar fi: sexul, vârsta, starea civilă (statutul familial), nivelul de instruire, ocupaţia, factorii psihologici şi factorii politici (încurajarea migraţiei sau dirijarea fluxurilor migratorii). Analiza migraţiei după aceste caracteristici conduce la formularea unor „legi” ale migraţiei şi, mai mult, stă la baza elaborării modelelor matematice ale migraţiei. Să analizăm aceste caracteristici. Sexul este o primă caracteristică selectivă; femeile predomină în migraţia pe distanţe mai mici, în timp ce, în migraţia internaţională, predomină bărbaţii. Vârsta este foarte importantă în migraţie: atât în migraţia internă, cât şi în cea internaţională, predomină persoanele tinere; această constatare are caracterul unei adevărate legităţi sociologice, în măsura în care şi statistica din ţara noastră confirmă acest lucru. Starea civilă este, de asemenea, o caracteristică selectivă. Într-o perioadă mai îndepărtată, predominau persoanele cu starea civilă „necăsătorită”; în ultimele decenii, însă, predomină persoanele căsătorite. Nivelul de instruire şi ocupaţia reprezintă caracteristici selective, deoarece, în cea mai mare măsură, motivaţia migraţiei actuale este economică. Un studiu în acest sens, privind Statele Unite ale Americii, arată că distanţa medie de migraţie a unei persoane cu studii superioare este de 400 de mile, în timp ce aceea a unui muncitor este de 80 (1 km=0,6 mile).
100

Universitatea SPIRU HARET

7.4. Cauze ale migraţiei O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului. Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin dezvoltate. O asemenea creştere a caracterizat, în secolul al XIX-lea, Europa Occidentală, când scăderea mortalităţii a compensat reducerea fecundităţii. În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa migraţiei. În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul migratoriu. Transportul maritim şi, într-o măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale. De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze accidentale şi actuale. Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina imigrări şi emigrări masive şi bruşte. Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri, forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală. Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele afectate de transformări ale mediului natural sau antropic spre alte regiuni. Astfel, Mexico City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare a populaţiei. 7.5. Consecinţe (efecte) ale migraţiilor S-au conturat trei direcţii de investigare: efectele migraţiei asupra populaţiei de origine, asupra populaţiei de destinaţie şi asupra migranţilor înşişi (Traian Rotariu, în Dicţionar de sociologie, 1993).
101

Universitatea SPIRU HARET

Fără a intra în detaliile acestor studii, să menţionăm câteva consecinţe mai importante. O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii, o îmbătrânire demografică. Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri materiale şi bani. Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse. Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare la migraţie. Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite, fapt ce ridică probleme deosebite de integrare. În ceea ce priveşte emigraţia (externă a) României, în perioada 1990-1996 au părăsit definitiv ţara 262.898 persoane: 168.863 în Germania, 40.873 în Ungaria, 25.873 în S.U.A., 11.197 în Franţa, 1.568 în Canada etc. 7.6. Rolul migraţiilor în popularea Globului∗ Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului au avut un rol important în crearea multor popoare din Asia şi Europa. Ele au corespuns cu epoca marilor migraţii ale popoarelor din Asia, Europa şi Africa, în spaţiile mongoloid, caucazian, mediteranean, negroid. Aceste migraţii au dus la răspândirea popoarelor germanice în Europa Centrală, de Nord şi Insulele Britanice, după care popoarele slave au pătruns spre vest şi în Peninsula

Date preluate din N. Ilinca, 1999.

102

Universitatea SPIRU HARET

Balcanică. Ungurii au migrat din zona Uralului în Câmpia Dunării de Mijloc. Arabii s-au răspândit în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de Nord şi au asimilat populaţiile locale. Mongolii au invadat ţări ale Asiei şi Europei, iar turcii – Asia Mică; diferite triburi din Africa Ecuatorială şi de Sud au făcut incursiuni spre ţinuturi ale continentului şi în Madagascar. Epoca marilor descoperiri geografice corespunde cu deplasările masive de populaţie spre America, efectuate de spanioli, portughezi, francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste Ocean circa 1.000.000 de oameni (aproape 2/3 fiind originari din Marea Britanie); negrii-sclavi, din Africa, au fost aduşi în America în număr de mai multe milioane. Emigrările din ultimele două secole dinspre Europa spre America au fost mai pronunţate în anii 1830-1850, când media anuală de emigranţi a atins trei milioane de persoane, datorită ofertei de forţă de muncă pentru industrie şi agricultură. Concomitent, alţi emigranţi s-au deplasat spre Australia şi Noua Zeelandă. În perioada 1914-1940, emigrările au fost determinate de cauze politice şi religioase, ca urmare a noii hărţi politice apărute după primul război mondial, exemple relevante constituind plecarea a 1,2 milioane de greci din Turcia şi a 400.000 de turci din Peninsula Balcanică. În această perioadă, au plecat din Europa aproximativ 9 milioane de persoane, din care jumătate în S.U.A. şi cam 10% în Argentina. Tot atunci s-a conturat o zonă de atracţie a emigraţiei spre Europa de Vest (Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Belgia). După cel de-al Doilea Război Mondial, cauze politice şi economice au impus deplasări de populaţie dinspre ţările slab dezvoltate spre cele dezvoltate. Pentru ultimele trei secole putem sintetiza, ca volum, principalele direcţii ale migraţiilor: – emigraţia iberică: sec. XVI-XVIII, cu 2 milioane de migranţi, spre America Latină; – emigraţia britanică: în perioada 1825-1940, a ajuns la 21 milioane persoane, după care s-a reîntors şi redistribuit spre Canada, Australia, Africa de Sud, reprezentând un model de flux-reflux uman; – emigraţia germană: aproximativ 6,5 milioane persoane, în perioada 1820-1930;
103

Universitatea SPIRU HARET

– emigraţia scandinavă: începând cu secolul al XVII-lea, la care au participat marinari, tăietori de lemne, meşteşugari; – emigraţia franceză: secolele XIX-XX, a cuprins populaţia din regiunile periferice, sărace ale Franţei; – emigraţia italiană: secolele XIX-XX, a cuprins 17-18 milioane de persoane, ce s-au deplasat spre S.U.A., Argentina, Brazilia; – emigraţia austro-ungară: 4,3 milioane de persoane, în perioada 1875-1914, care a cuprins ţărani săraci şi prigoniţi politici; – emigraţia poloneză: cu maximum de persoane (1 milion) în perioada 1919-1939; – traficul de sclavi: din Africa, pentru a lucra pe plantaţiile de tutun, de zahăr şi de cafea din America de Sud, Centrală şi de Nord (20 milioane de persoane); – emigraţia indiană, chineză şi japoneză: din secolul al XIX-lea, până în 1940, cu 2,4 milioane de emigranţi; – imigraţia siberiană: cu prizonieri din al Doilea Război Mondial şi prigoniţi politic din republicile baltice, români din Bucovina şi Basarabia, tătari din Crimeea, caucazieni. 7.7. Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale Migraţiile contemporane s-au diversificat şi ponderat. Fiind subordonate unor scopuri politice şi economice, au trecut sub controlul unor organisme specializate. Pe de altă parte, se deosebesc de cele anterioare şi prin caracterul, volumul şi orientarea geografică. De asemenea, s-au extins migraţiile din interiorul continentelor şi au scăzut cele intercontinentale. Un fenomen deosebit îl reprezintă exodul inteligenţei, al „creierelor” cu calificare superioară şi al familiilor acestora, dinspre ţări mai slab dezvoltate spre S.U.A. şi Canada. Se apreciază că 40% din savanţii americani laureaţi ai premiului Nobel sunt, de provenienţă, din afara Americii. Spre Europa s-a îndreptat forţă de muncă din diferite ţări slab dezvoltate ale Asiei, Africii şi Americii Latine, în timp ce spre S.U.A. se îndreaptă emigranţi preponderent din America Latină şi mai puţin din Europa. Un fapt aparte îl constituie migraţia în interiorul continentelor, între ţările Americii Latine, unde milioane de locuitori trăiesc peste graniţele propriilor ţări, în zonele mai dezvoltate din sudul Boliviei,
104

Universitatea SPIRU HARET

Paraguay, nordul Argentinei, Columbia, Venezuela. Acest fenomen este specific şi Europei de Vest, unde ajung emigranţi din sudul şi estul continentului. Se poate vorbi, în acest context, şi de migraţia multor locuitori africani spre ţări mai dezvoltate (Africa de Sud) sau spre ţări cu potenţial agricol (Nigeria, Guineea). Australia şi Noua Zeelandă exercită o puternică atracţie atât pentru europeni (în special sârbi, greci, italieni şi britanici), cât şi pentru asiatici. În America de Sud, s-au conturat două arii de absorbţii – Brazilia şi Argentina –, preferate de portughezi, spanioli şi italieni. Semnalăm, în final, o categorie încă importantă de emigranţi: refugiaţii. Situaţia politică sau religioasă joacă un rol capital. Această categorie de emigranţi se regăseşte în special în ţările est-europene, în Cuba şi în unele ţări asiatice.

105

Universitatea SPIRU HARET

8. POPULAŢIE-RESURSE-MEDIU ÎNCONJURĂTOR

8.1. Resursele alimentare şi consumul de calorii Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele formează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii. Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă, este apreciată la circa 3.200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2.300 pentru o femeie. Acest necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens, diferenţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţia mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este subnutrită. Efectele subnutriţiei prezintă aspecte mult mai grave la copii, astfel că rata – ridicată – a mortalităţii infantile, pentru aproape 2/3 din omenire, variază între 60 şi 150‰ (conform Nicolae Ilinca, 1999). Insuficienţa proteinelor şi, mai ales, a celor de origine animală şi a altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia. Carenţa în săruri minerale, vitamine şi proteine a alimentaţiei facilitează apariţia bolilor kwashikor (boală cauzată de alimentaţia deficitară în proteine) şi beri-beri (boală cauzată de lipsa vitaminei B1 din organism, care se manifestă prin tulburări nervoase, paralizie musculară, astenie), întârzierea creşterii, anemii (agravate de prezenţa viermilor intestinali), guşa endemică etc. Toate acestea au o frecvenţă sporită în regiunile slab dezvoltate ale Africii şi Asiei. O altă cauză a subnutriţiei rezidă în uniformizarea alimentaţiei, în sensul că, de exemplu, cerealele sunt sărace în substanţe minerale şi vitamine.
106

Universitatea SPIRU HARET

Prognoza reducerii sărăciei absolute, în perioada 1975-2000, apreciază că 600 de milioane de persoane trăiesc în sărăcie absolută, din care 90% în ţările cu venit naţional redus. Ca urmare, foametea apare ca expresia cea mai gravă a subdezvoltării economice şi a sărăciei. 8.2. Creşterea populaţiei şi resursele naturale Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul, întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind, în acelaşi timp, şi cea mai importantă „capacitate de susţinere” pentru agricultură. În acest context, se nasc întrebări precum „câţi oameni poate hrăni planeta?”. Suprafaţa uscatului terestru este de 137.793.000 km², din care numai 10-10,8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1,4 miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa cultivată ar putea fi extinsă la 2,4-2,9 miliarde ha, fără a afecta echilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha, sunt „terenuri de rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de 6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar putea hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori. Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în creştere se adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centrală, Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de locuitori, în anul 2015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare persoană va fi de 4.760 m cubi/an, în timp ce necesarul pentru o persoană variază între 900 şi 1400 m cubi/an. Teritorial, apar, însă, mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora actuală, peste 1,3 miliarde locuitori nu au acces la apă potabilă; aproape 1,8 miliarde locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de apă purificată; în jur de 200 milioane persoane contactează, anual, boli de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor, anual, ca urmare a maladiilor hidrice (date preluate din Nicolae Ilinca, Geografie umană, 1999).
107

Universitatea SPIRU HARET

Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe dintre ele s-au împuţinat, având resurse şi rezerve sigure pentru intervale scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De asemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentru aceasta fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale, petrol etc. Este important să amintim şi de presiunea umană ce se exercită asupra atmosferei. Această presiune se reprezintă prin impactul industriilor chimică, metalurgică şi energetică asupra calităţii aerului şi a sănătăţii omului. Consecinţele vizibile sunt date de bolile sistemului respirator, iar proporţia cancerului bronhopulmonar, proporţia astmului bronşic infantil şi cea a anemiei sunt în continuă creştere. Totodată, impurificarea aerului are consecinţe vizibile şi asupra vegetaţiei şi a faunei, precum şi asupra construcţiilor, instalaţiilor şi patrimoniului artistic. În acelaşi context, poluanţii chimici şi termici provoacă distrugeri ale fondului cinegetic, dispariţia unor specii rare şi intoxicarea animalelor. Semnificative sunt şi poluarea radioactivă şi sonoră, cu implicaţii deosebite asupra stării de sănătate a populaţiei. În funcţie de aceste raporturi şi criterii, ţările lumii pot fi grupate în regiuni cu caracteristici specifice ale raportului dintre populaţie, resurse şi economie: – zone cu importante resurse umane, suprafeţe agricole, resurse de apă, minerale şi energetice limitate, dar mari şi foarte mari resurse de hrană şi tehnologice: Europa, Japonia, Coreea de Sud, Singapore; – zone cu resurse umane mari, suprafeţe agricole, resurse de apă, minerale şi energetice foarte mari şi cu foarte mari resurse de hrană şi tehnologice: America de Nord, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud; – zone cu resurse umane importante, suprafeţe agricole întinse, resurse mari de apă, minerale şi energetice, dar cu resurse tehnologice şi de hrană mai restrânse: America Latină; – zone cu resurse mari de populaţie, suprafeţe agricole limitate calitativ, resurse apreciabile de apă, resurse minerale şi energetice limitate, resurse tehnologice şi de hrană insuficiente: Asia de Sud şi de Sud-Est; – zone cu potenţial uman restrâns şi în creştere, suprafeţe agricole şi resurse de apă limitate, resurse minerale şi energetice importante, resurse de hrană şi tehnologice deficitare: Africa şi, într-o mare măsură, Asia de Sud-Vest.
108

Universitatea SPIRU HARET

8.3. Tendinţe ale evoluţiei relaţiei om-mediu înconjurător În relaţia complexă dintre populaţie, resurse şi mediul înconjurător, câteva tendinţe sunt evidente: → În aşezările rurale din ţările în curs de dezvoltare, numărul populaţiei defavorizate (fără pământ) este în creştere, iar posibilitatea de distrugere a bazei de resurse naturale nu este una neglijabilă; concomitent, creşte consumul excesiv al resurselor de apă, sol şi lemn. Astfel, lipsa de lemn pentru încălzire afectează aproximativ 1,3 miliarde locuitori, care, după F.A.O., poate ajunge la 2,5 miliarde în 2010. → Consumul de apă pentru irigaţii şi industrie este în creştere continuă, iar creşterea numerică a populaţiei atrage după sine sporirea necesarului de apă pentru nevoile menajere. → Sărăcia sau lipsa de confort de la sate au împins o parte a populaţiei rurale, prin emigrare, spre oraşe, acestea devenind supraaglomerate, ceea ce a generat o „explozie urbană” variată şi incapabilă de a rezolva cerinţele sociale. → Populaţia feminină din ţările aflate în curs de dezvoltare este prea puţin antrenată pentru marile procese de schimbare demo-economică. → Serviciile sociale precare (starea sanitară, analfabetismul, foametea şi malnutriţia), lipsa de apă potabilă pentru 1,2 miliarde locuitori, lipsa de instalaţii sanitare (1,4 miliarde locuitori) explică frecvenţa bolilor infecto-parazitare (holera, febra tifoidă, malaria, viermii intestinali, diareea). În acest ritm, o populaţie de peste 10 miliarde locuitori va exercita, în anul 2100, o presiune extraordinară asupra resurselor, mediului înconjurător, mai ales în Africa şi Asia de Sud. → Irigaţiile aduc şi urmări negative, aflate în extindere: salinizarea, alcalinizarea şi proasta gospodărire a apelor. → Prin defrişare excesivă, 12% din pădurile tropicale se vor pierde şi, de aici, resurse genetice valoroase vor fi afectate şi supuse dispariţiei. → Industrializarea tinde să amplifice consecinţele negative: efectul de seră şi încălzirea globală a planetei; ploile acide, care aduc moartea pădurilor (Waldsterben) în proporţie de 14% în cele 15 ţări europene dezvoltate, din care Germania cu peste 50% din păduri; poluare în creştere, cu cei mai concentraţi poluanţi prezenţi în partea
109

Universitatea SPIRU HARET

estică a S.U.A., Valea Ruhr, sud-vestul Poloniei, nordul Cehiei, nordul Italiei, Munţii Apuseni şi bazinul Hunedoarei; diminuarea stratului de ozon; deşeurile toxice şi stocarea lor etc. La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demosocioeconomice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină cont de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în domeniul Populaţiei.

110

Universitatea SPIRU HARET

9. TEORII DESPRE POPULAŢIE

Teoria despre populaţie este acea încercare teoretică ce are ca obiect studiul şi explicarea evoluţiei fenomenelor demografice, prin condiţionarea lor de către factorii economici, sociali, culturali, biologici etc., precum şi punerea în evidenţă a consecinţelor şi implicaţiilor pe care le generează fenomenele demografice în evoluţia lor. Într-o manieră istorică simplificată, putem spune că evoluţia teoriilor a fost marcată, la începuturile ei, de malthusianism, astăzi fiind caracterizată de aşa-numitele teorii ale tranziţiei demografice. Teoriile despre populaţie sunt elaborate, cu prioritate, de trei ştiinţe: demografia, economia şi sociologia. Alte ramuri interesate de aceste teorii sunt biologia, antropologia, istoria şi geografia. Teoriile elaborate de către economişti se referă mai ales la raportul dintre creşterea demografică şi dezvoltarea economică (Schumpeter). Cele sociologice (Davis, Sorokin) examinează mult mai complex problema, situând-o în zona interferenţei dintre populaţie, societate, structuri şi instituţii sociale. În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca factor al creşterii economice şi cele ce consideră creşterea populaţiei ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai. Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau politicile demografice. În cele ce urmează, ne vom referi la două mari tipuri de teorii: clasice şi moderne. 9.1. Teoriile clasice. Malthusianismul Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie malthusianismul (Thomas Malthus, 1766-1834, economist şi teolog britanic). Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică, în
111

Universitatea SPIRU HARET

timp ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică. Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia obstacolelor represive (obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o readuc în echilibru cu masa mijloacelor de subzistenţă: foamete, epidemii şi războaie). De asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-numitele obstacole preventive, ce pot frâna creşterea naturală a populaţiei. Principalul astfel de obstacol îl reprezintă „reţinerea morală”, concretizată fie în amânarea şi, chiar, suprimarea căsătoriei, fie în abstinenţa practicată în timpul căsătoriei. Teoria malthusiană a generat numeroase polemici şi critici, în principal invocându-se faptul că economistul englez a ignorat determinarea social-istorică a sărăciei şi a mişcării populaţiei, acordând un prea exagerat rol factorilor naturali. O cuprinzătoare critică ştiinţifică a fost adusă lui Malthus de către Marx (teoria marxistă a populaţiei). 9.2.Teoriile moderne: Optimul demografic; Populaţia staţionară; Tranziţia demografică Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului demografic şi teoria populaţiei staţionare. Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr „optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa respectivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare. Într-o ordine istorică, amintim principalii susţinători ai acestei teorii: Platon, Machiavelli, Adam Smith (precursori), Knut Wicksell (Suedia), Alfred Sauvy (Franţa). Teoria populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior menţionate. Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero de creştere a populaţiei. Diverşi teoreticieni au arătat o serie de avantaje economice ale acestei teorii, dar, mai ales, au relevat mai multe dezavantaje: îmbătrânire demografică, receptivitate mai redusă la progres etc. Totuşi, mai multe ţări, între care S.U.A., au propus ca obiectiv de politică demografică populaţia staţionară. Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principala trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea natalităţii. În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de începutul scăderii
112

Universitatea SPIRU HARET

natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă durată. Acest model a fost constatat la un număr semnificativ de ţări dezvoltate, precum cele din Europa Occidentală şi America de Nord. Iată cele cinci etape: 1) atât rata mortalităţii, cât şi cea a natalităţii cunosc valori ridicate; rata medie anuală de creştere se situează cu puţin deasupra nivelului de înlocuire; 2) rata mortalităţii începe să scadă uşor; rata natalităţii rămâne la un nivel ridicat sau chiar creşte, ca urmare a stării de sănătate îmbunătăţite a populaţiei feminine de vârstă fertilă; 3) rata mortalităţii scade în continuare până la un nivel relativ jos, în timp ce rata natalităţii se înscrie într-o tendinţă de scădere lentă; decalajul dintre natalitate şi fertilitate este maxim, creşterea demografică este maximă; 4) rata mortalităţii nu mai scade decât foarte puţin, în timp ce rata natalităţii continuă să scadă accentuat; sporul populaţiei începe să fie tot mai redus; 5) ratele de mortalitate şi natalitate sunt scăzute şi relativ stabile; creşterea demografică este redusă şi, în unele cazuri, poate să tindă spre zero sau chiar să se situeze sub nivelul de înlocuire.

113

Universitatea SPIRU HARET

10. POLITICI DEMOGRAFICE

Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung, pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale cuplului. Planul mondial de acţiune în domeniul populaţiei, elaborat la Conferinţa mondială a populaţiei de la Bucureşti (1974), propunea următoarele obiective pe care să le aibă în vedere o politică demografică: – creşterea populaţiei; – morbiditatea şi mortalitatea; – procreerea, formarea familiilor şi condiţia femeii; – repartiţia teritorială a populaţiei şi migraţia internă; – migraţia internaţională; – structura populaţiei. Problema crucială ridicată a fost cea a fertilităţii şi a familiei. Planul sublinia că nu se poate recomanda o normă mondială a dimensiunii familiei şi a nivelului fertilităţii. Sunt ţări care intenţionează să reducă natalitatea; altele sunt preocupate să redreseze natalitatea, nivelul ei fiind considerat prea scăzut. Pentru primele, recomandarea era ca programele de planificare familială să fie integrate în programele sanitare şi în cele de dezvoltare socioeconomică; şi într-un caz, şi în celălalt, drepturile indivizilor şi ale cuplurilor trebuie respectate. Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului natalităţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista şi politici neutre în raport cu fenomenele demografice (obiectivul fiind populaţia staţionară, sau „cu ritm zero de creştere”.
114

Universitatea SPIRU HARET

Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse mijloace contraceptive moderne. Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări de impozite etc. În cele ce urmează, vom prezenta ideile unor demografi şi sociologi români contemporani cu privire la politica demografică din România. Vladimir Trebici Două sunt condiţiile ce trebuie avute în vedere la formularea şi adoptarea unei politici demografice. În primul rând, o temeinică cunoaştere a tendinţelor demografice şi a consecinţelor acestora în viitor. În al doilea rând, evaluarea realistă a efortului financiar şi a priorităţilor de alocare. Principalele fenomene demografice sunt: scăderea sistematică a natalităţii, menţinerea la un nivel ridicat a mortalităţii generale şi infantile, o structură dezavantajoasă a mortalităţii pe cauze de deces, accentuarea îmbătrânirii demografice a populaţiei României. Unele estimaţii prospective arată că, în următorii 25 de ani, numărul populaţiei se va diminua cu aproximativ două milioane de persoane. Este nevoie, deci, de o politică în domeniul natalităţii (mai concret, al familiei) şi în domeniul mortalităţii. O politică de stimulare a natalităţii, în ipoteza că ea ar fi formulată, întâmpină numeroase dificultăţi. În primul rând, politica ceauşistă de creştere a natalităţii este încă vie în amintirea populaţiei, prin metodele inumane şi consecinţele dramatice pe care le-a provocat. În al doilea rând, o asemenea politică, aplicată cu respectarea drepturilor persoanei şi cuplului, reclamă cheltuieli financiare deosebite. Statul are obligaţia de a sprijini cuplurile ce vor să aducă pe lume copii. Însă, în condiţiile unei economii precare, acest deziderat este aproape imposibil de atins. Mai gravă este, însă, situaţia mortalităţii. Eminenţi medici, massmedia, O.N.G.-urile vorbesc tot mai des de degradarea biologică a poporului român, de diminuarea potenţialului biologic, cu consecinţe grave pe termen lung. Cauzele sunt numeroase – printre ele, sărăcia, şomajul, deficienţele asistenţei sanitare, deficienţe în alimentaţia
115

Universitatea SPIRU HARET

populaţiei –, dar măsurile luate trebuie să fie active şi aplicate neîntârziat. Dacă, practic, nimeni nu poate fi acuzat pentru faptul că nu s-au născut câteva zeci de mii de copii, în schimb, factorul de putere nu va putea fi iertat pentru că, în fiecare an, se înregistrează câteva zeci de mii de morţi „suplimentare” (decese ce pot fi evitate). Acesta va trebui să fie obiectivul central al politicii demografice. Ca o concluzie: o acţiune coerentă, cu obiective şi priorităţi judicios stabilite, este privită mai degrabă ca un ideal. (august, 1997). Vasile Gheţău Nu credem că în actualul context socioeconomic, ca şi în cel ce se întrevede pentru următorii câţiva ani, se poate pune problema unei politici demografice în accepţiunea ei directă şi bine delimitată de politica socială generală. Ar fi un nonsens. Reacţia demograficului şi, în mod particular, scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii sunt consecinţele directe şi fireşti ale degradării nivelului de trai şi stării generale a societăţii, şi nu un rezultat al lipsei unei politici demografice. Nu vedem cum s-ar putea vorbi de obiective demografice ale actualei politici sociale sau de formularea unei politici demografice în acest context de dificultăţi majore cu care se confruntă societatea. Profunzimea dificultăţilor cu care se confruntă ţara noastră reclamă – la nivelul socialului – politici şi măsuri de stopare a degradării nivelului de trai şi asistenţei medicale, fără nici o dimensiune demografică. Chestiunea politicii demografice se va putea pune – vizând însă exclusiv fertilitatea – atunci când România va depăşi neîmplinirile economice şi sociale, creşterea economică va fi bine instalată, iar nivelul de trai se va apropia de cel mediu al ţărilor dezvoltate (august, 1997). Cătălin Zamfir O politică demografică în momentul de faţă, deşi, poate, necesară, nu este nici oportună şi nici fezabilă. În schimb, este nevoie urgentă de o politică socială centrată pe copil, prietenoasă demografic. Profesorul Cătălin Zamfir pleacă de la două realităţi: – deşi numărul de copii este mult mai scăzut decât colectivitatea consideră a fi normal, un număr mare de copii sunt, practic, abandonaţi de către colectivitate în stradă, în instituţii de copii ce nu le
116

Universitatea SPIRU HARET

asigură o dezvoltare normală, în familii ce le oferă condiţii de viaţă cu totul improprii; – în condiţiile în care copilul devine o resursă rară pentru colectivitate, aceasta nu este capabilă să ofere suportul necesar pentru cultivarea ei adecvată. Cătălin Zamfir propune opt obiective ale unei politici de suport accentuat al copilului şi al familiei cu copii, pe care le redăm în continuare. 1. Servicii de sănătate de calitate, complet gratuite, pentru mame şi copii. 2. Învăţământ de calitate care să cuprindă totalitatea copiilor, la nivelul obligatoriu, şi care să ofere şanse largi marii majorităţi a copiilor în învăţământul post-obligatoriu. Un program naţional de evitare a neparticipării şcolare şi de şcolarizare, în forme specifice, a copiilor şi tinerilor care nu au fost cuprinşi în sistemul de învăţământ în ultimii ani este de maximă urgenţă. 3. Suport economic pentru familiile cu copii, utilizând o combinaţie de două instrumente: alocaţii pentru copii menţinute la nivel de 10% din salariul mediu, pe întreaga perioadă de dificultate economică a ţării, şi reduceri de impozit pentru familiile cu doi sau mai mulţi copii. 4. Sprijin special pentru familiile sărace cu mulţi copii, inclusiv în privinţa locuinţei. 5. Modalităţi de corectare a carenţelor de alimentaţie, acolo unde este cazul. 6. Forme active de responsabilizare a părinţilor pentru îngrijirea copiilor. 7. Programe naţionale structurate şi agresive (sublinierea aparţine prof. Zamfir) de eradicare a cazurilor în care copiii trăiesc în condiţii improprii: copiii străzii, copiii abandonaţi, abuzaţi, neglijaţi. Un complex de instrumente de responsabilizare a părinţilor faţă de proprii lor copii. 8. O legislaţie unitară şi comprehensivă cu privire la copil. În concluzie: deşi România se confruntă cu o scădere alarmantă a natalităţii, o politică demografică centrată pe măsuri de stimulare a natalităţii nu este nici dezirabilă şi nici sustenabilă în momentul de faţă. Este, însă, de urgenţă maximă promovarea unei politici sociale accentuate de suport pentru copil şi pentru familia cu copii. O asemenea politică prin ea însăşi va avea efecte pozitive asupra natalităţii, pregătind baza unei posibile politici demografice viitoare. (februarie, 1998).
117

Universitatea SPIRU HARET

118

Universitatea SPIRU HARET

BIBLIOGRAFIE

1. Edouard Bonnefous, Omul sau natura?, Editura Politică, Bucureşti, 1976. 2. Lester R. Brown (coord.), Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988. 3. Virgiliu Constantinescu (coord.), Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991. 4. Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti, 1980. 5. Vasile Cucu, Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974. 6. Vasile Gheţău, Perspective demografice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 7. Constantin Grigorescu, Populaţie şi economie, Editura Academiei, Bucureşti, 1976. 8. I. Hristache, Demografia oraşelor României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. 9. Nicolae Ilinca, Geografie umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999. 10. G. Lucuţ, S.M. Rădulescu, Calitatea vieţii şi indicatorii sociali, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 11. Roland Pressat, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. Trad. Vasile Gheţău şi Vladimir Trebici. 12. Luana Miruna Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002. 13. V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie şi statistică socială, Editura Economică, Bucureşti, 1996. 14. Dumitru Sandu, Fluxurile de migraţie în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1984. 15. Vasile Surdu, Populaţia, aşezările şi economia mondială, Editura Dacia, Bucureşti, 1982. 16. Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
119

Universitatea SPIRU HARET

17. Vladimir Trebici, Demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 18. Vladimir Trebici, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. 19. Vladimir Trebici, Genocid şi demografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 20. Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986. 21. Vladimir Trebici, I. Hristache, Demografia teritorială a României, Editura Academiei, Bucureşti, 1986. 22. Mihai Ţarcă, Demografie, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 23. Maria Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1993. 24. Cătălin Zamfir(coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999. 25. Cătălin Zamfir, Elena Zamfir (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995. 26. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993. 27. Cătălin Zamfir, Septimiu Chelcea (coord.), Sociologie, Editura Economică-Preuniversitaria, Bucureşti, 2001.

120

Universitatea SPIRU HARET

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful