ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

Romanul a apărut la 1930 şi se constituia într-o noutate absolută în epocă, prin limitarea perspectivei narative (e scris la pers. I) la un punct de vedere strict subiectiv şi deci renunţarea la privilegiul omniscienţei (se produce o egalizare a fabulei, ceea ce se spune, cu discursul, modul în care se spune, prin intermediul personajului-narator).”Eu nu pot fi onest cu mine însumi decât la persoana întâi „spunea Petrescu. În prefaţa din 1955 la roman, autorul însuşi precizează punctul de plecare:”...dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită...şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că parttea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Structura romanului este clasică, dacă ţinem cont de cele două mari părţi, „Ultima noapte...” şi „Întâia noapte...”, asociabile celor două mari teme, dragostea şi războiul, dar şi de capitolele delimitate prin titluri rezumative:”La Piatra Craiului în munte”, „Diagonalele unui testament”, „E tot filosofie...”, ...”Ultima noapte de dragoste”, „Întâia noapte de război”, „Post înaintat la Cohalm” sau „Ne-a acoprit pământul lui Dumnezeu”. MODERNITATE Ceea ce face din text un fel de machetă a modernităţii, ca şi în „Patul lui Procust”, este compoziţia, tributară ciclului „În căutarea timpului pierdut” al lui Marcel Proust”,punct de plecare al teoriilor lui Petrescu, alături de filosofia intuiţionistă a lui Henry Bergson sau de cea fenomenologică a lui Edmund Husserl. Ceea ce se încearcă (dar nu e reuşit pe deplin în roman) e convenţia autenticităţii (roman scris ca discurs subiectiv, confesiv), intuiţionismului (realitatea este doar un obiect al intuiţiei foarte vagi, nu mai poate fi definită documentaristic), a fluxului conştiinţei care presupune memoria involuntară, evenimente neracordate cronologic(în capitolele doicinci retrospectiva lui Gheorghidiu este temporal ordonată, deci neconformă cu formula lui Proust). Lămuriri despre estetica aceasta camilpetresciană se pot găsi în vol. „Teze şi antiteze”, în eseul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust” Trebuie precizat că de formula modernă ţine şi tipologia intelectualului inadaptat, omniprezentă la Camil (Patul lui Procust, Jocul ielelor, Act veneţian etc), romanul ancorat în spaţiul citadin( gata ci romane tip „Ion”!), cu mondenitate, perspectivă relativistă şi realism în abordarea temei războiului („ucigător de energii” cum îl numea Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor”) SUBIECTUL Aflat cu regimentul în zona Dâmbovicioarei, sublocotenentul Gheorghidiu încearcă să obţină o permisie de două zile pentru a merge la Câmpulung, unde fosta lui soţie îl chema insistent. Scrisoarea Elei(soţia) venea la scurt timp după o împăcare survenită unei lungi perioade de neînţelegeri, care declanşaseră un conflict puternic în conştiinţa personajului.La popota ofiţerilor are loc o discuţie-polemică pe marginea dreptului îndrăgostitului de a îl ucide pe cel care l-a înşelat(caz de la ziar), prilej cu care se introduce, după tema războiului, cea erotică. Ştefan rememorează momentele mariajului său nefericit cu Ela, mariaj ce stă de la început sub semnul geloziei. Tineri , studenţi, cu o situaţie materială precară, cei doi soţi sunt puşi într-o situaţie Inedită-moştenirea primită de Ştefan de la un unchi avar (Tache Gheorghidiu)

OBS: Există şi tema secundară a moştenirii, balzaciană, asociată cu tipologia avarului (Tache Gheorghidiu) dar şi cu analiza mecanismelor parvenirii (moştenire, căsătorie) ca în „Enigma Otiliei”de G. Călinescu Prejudiciul moral, modern („Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”) este, cu alte cuvinte, antrenat de cel material. Un litigiu legat de moştenire cu un alt unchi, avocat (Nae Gheorghidiu) îi relevă lui Ştefan o altă dimensiune a „femeii lui”, pragmatică, gata să lupte pentru avere. Şocul este dublat de faptul că, odată cu averea, cei doi intră într-o altă lume, mondenă, luxoasă, în care Ela se acomodează rapid în timp ce eroul refuză să se integreze.Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia , printr-un fel de proces de autosugestie, este scena în care Ştefan , Ela şi un anume G, merg la Drăgăşani(pretext monden) iar ea flirtează (în opinia unică masculină) excesiv cu cel din urmă. Rănit, eroul încearcă dedublarea („Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna” ). Viaţa devine o nevoie acută de certitudini, se investighează locurile pe care Ela susţine că la frecventează, se interoghează rudele (Anişoara şi Iorgu) ,se vine inopinat acasă pentru a surprinde ipoteticul adulter, mai mult, frustrat de faptul că Ela nu e găsită într-o noapte acasă (apare dimineaţa) Ştefan îşi aduce o „femeie de pe stradă”. Se despart chiar pentru scurte perioade de timp, el încercând să se autosugestioneze că poate trăi fără ea,dar aşteptând înfrigurat s-o revada. Confruntat cu experienţa războiului, Ştefan îşi analizează retrospectiv şi critic existenţa, ajungând la concluzia că lupta pe frontul conjugal este insignifiantă în raport cu drama umanităţii.În final (are şi „confirmarea”, o scrisoare anonimă care afirmă adulterul Elei cu Grigoriade-misteriosul G de până acum) el renunţă la Ela şi implicit la trecut, gest specific personajelor camilpetresciene. METAFORA-PORTRET Ceea ce se regăseşte constant în romanele lui Camil sau în piesele de teatru e metafora desemnând un spaţiu al inadecvării:”patul lui Procust” sau „jocul ielelor”. „Patul lui Procust” desemnează aici un individ care , asemeni personajului din mitologia greacă, încearcă să modeleze lumea conform propriului pattern mental. „Lumea” este aici femeia, Ela, care sugerează şi onomastic, o extensie a lui „el”, adică a principiului acaparator masculin:”Crezusem ,cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni dec[ât prin mine...” O fixaţie de tip monoman care are ca obiect femeia, eroul luând elemente din realitatea strict subiectivă mecanism paranoid) pentru a-şi alimenta ipoteza adulterului. Când Ela nu se mai potriveşte tiparului, este deformată atât psihologic (iniţial :”Aş fi vrut-o mereu feminină,deasupra discuţiilor acestea vulgare [despre moştenire], plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată”) cât şi fizic (final:”...sânii îi atârnă ca două pungi şi pântecul a început parcă să se îngroaşe”). Luciditatea lui este insuportabilă, evidentă în cele mai intime momente, iar acest lucru determină drama.Analiza psihologică este mecanismul său forte, disecând totul, cu observaţia că are un sentiment de inferioritate fizică, ceea ce ar putea justifica gelozia „Puţin cam înalt pentru subţirimea coapselor, făceam cred pereche bună cu ea”. Portretul fizic se reduce la aceste date.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful