I.

ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN TOPOGRAFIA, MORFOLOGIA, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE COMPONENTELOR CORPULUI UMAN REPERE TOPOGRAFICE ŞI NOŢIUNI ANATOMICE UTILIZATE

25

SENSURI: 1. 2. 3. 4. 5. 6. sens ventral sens dorsal sens lateral sens medial sens cranial sens caudal MIŞCĂRI: 7. flexie 8. extensie 9. adducţie 10. abducţie
1

REGIUNI: 11. regiunea toracică 12. regiunea axilară 13. regiunea umărului 14. regiunea brahială 15. regiunea cotului 16. regiunea antebrahială 17. regiunea mâinii 18. regiunea inghinală 19. regiunea fesieră 20. regiunea coapsei 21. regiunea genunchiului 22. regiunea gambei 23. regiunea piciorului 24. regiunea epigastrică 25. regiunea ombilicală 26. regiunea hipogastrică 27. regiunea iliacă 28. regiunea abdominală laterală 29. regiunea hipocondriacă

2

1. CELULA Celula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică a organismelor vii. Ea este capabilă de metabolism, excitabilitate, creştere, diferenţiere, autoreproducere şi autoreglare. Toate celulele organismului provin din celula-ou (zigot). În urma diferenţierii, care se desfăşoară pe parcursul dezvoltării ontogenetice*, forma celulelor se diversifică în concordanţă cu funcţiile îndeplinite.

Fig. 1.1. Constituenţii celulari: 1. membrană; 2. hialoplasmă; 3. reticul endoplasmatic neted; 4. aparat Golgi; 5. nucleu; 6. nucleoli; 7. membrană nucleară; 8. carioplasmă; 9. reticul endoplasmatic rugos; 10. mitocondrie; 11. ribozom; 12. centrozom; 13. centrioli; 14. microvili; 15. microtubuli; 16. vacuolă; 17. microfilamente; 18. lizozomi; 19. vezicule de pinocitoză.

Fig. 1.2. Ultrastructura membranei: 1. dublu strat fosfolipidic; 2. proteine globulare; 3. colesterol; 4. polizaharide. Forma celulelor. Celulele pot avea formă sferică, ovoidală, discoidală, turtită, cubică, cilindrică, fusiformă, stelată, amiboidală etc. Dimensiunea celulelor. Majoritatea celulelor organismului au dimensiuni între 20—30μ*. Există şi excepţii: celule de 2—7μ (hematiile), de 200 μ (ovulul) sau lungi de 1,5 m (unii neuroni cu prelungirile lor).

La unele celule din plasmalemă se diferenţiază microvili* sau cili*. binucleate (hepatocitele*) şi polinucleate (fibra musculară striată şi osteoclastele*). Este maidezvoltat în celulele secretoare. vitamine etc. de transport al secreţiiloTşi în producerea de membrane. Ea se prezintă ca un sistem coloidal * eterogen în care faza de dispersie este apa cu substanţe dizolvate. Lizozomii sunt mai numeroşi în celulele secretoare şi în leucocite. 3. Reticulul endoplasmatic — RE — este o reţea de tubuli şi vezicule. prin tipurile de proteine (enzime) sintetizate intracelular. transportul membranar se realizează prin procese fizice de difuziune (fără consum de energie). Centrozomul (centrul celular) formează fusul de diviziune. Nucleul conţine unul sau mai mulţi nucleoli bogaţi în ARN.). conţin enzime hidrolitice* cu rol în digestia intracelu-lară (fagocitoză*). transport activ* (cu consum de energie furnizată de ATP) şi prin vezicule de fagocitoză şi pinocitoză*. excitabilitatea. 1. Constituie mediul intern al celulei în care se desfăşoară principalele procese metabolice celulare. Ei se găsesc liberi în citoplasmă sau ataşaţi RE. glico-gen. Nucleul este component celular fundamental. Lizozomii. celula — prin funcţiile specifice ale membranei —asigură desfăşurarea unor procese de importanţă vitală: schimbul de substanţe cu mediul şi transportul acestora. celula are un singur nucleu. Poate fi neted sau rugos (când are ataşaţi ribozomi). organite de formă sferică sau ovoidală. asigură schimburile dintre celule şi mediul extern.2. are structură trilaminată (fig. . Respiraţia produce energia necesară organismelor. Neurofibrilele şi miofibrilele sunt organite specifice celulei nervoase şi respectiv fibrei musculare. generarea şi conducerea influxului nervos. Citoplasma este mediul în care se desfişoară principalele procese metabolice celulare. granule de melanină*. Nu se găseşte în celula nervoasă. În ADN este stocată informaţia genetică. iar faza dispersată o constituie macromoleculele proteice fibrilare. Incluziunile celulare sunt reprezentate de substanţe aflate temporar în citoplasmă: picături lipidice. Grosimea medie a membranei celulare şi a sistemului de endomembrane (unitatea de membrană) este 75 Å*. 1. Citoplasma este compartimentată în hialoplasmă* şi organite celulare intracitoplasmatice. 1. Membrana celulară are permeabilitate selectivă.2. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice.1. învelit într-o membrană dublă. De regulă. specific.1. ARN şi proteine. STRUCTURA CELULEI Componentele fundamentale ale celulei sunt citoplasmă. Mitocondriile au material genetic propriu —ADN mitocondrial — care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii. În neuroni. Aparatul Golgi este situat în apropierea nucleului şi areffuncţîiiegate de oroceseie de secreţie celulară. derivată din RE şi prevăzută cu pori. prin care se desfăşoară schimburile dintre nucleu şi citoplasmă. Membrana celulară. simetrică sau asimetrică.). RE rugos dens formează corpusculii Nissl (corpii tigroizi). înmagazinată în ATP*. b)Organitele celulare. este polarizată electric şi este excitabilă. 1. Permeabilitatea selectivă asigură homeostazia* celulară prin limitarea sau favorizarea tranzitului unor substanţe prin membrană. în funcţie de necesităţile celulei. Ribozomii (granulele lui Palade) sunt constituiţi din ARN. plasmalema. nucleul şi membrana celulară (fig. Mitocondriile conţin enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei celulare. a)Hialoplasma. Aceasta poate fi transmisă celulelor rezultate prin diviziune sau poate fi utilizată în coordonarea activităţii celulare. ÎNSUŞIRI ALE MEMBRANEI CELULARE Pe lângă funcţiile organitelor celulare studiate anterior.1. constituită din ADN. 2. În carioplasmă se evidenţiază cromatina. Există şi celule anucleate (hematiile adulte).

Repartiţia predominant la exterior a cationilor de Na+ şi predominant la interior a celor de K+ se datorează pompei ionice (fig. Rolul pompei ionice în polarizarea membranei celulare. anioni difuzibili (Cl-) şi nedifuzibili (organici). 1. Comparaţie între potenţialele de membrană ale diferitelor tipuri de celule. Tab. Tab. Potenţialul de membrană poate fi: potenţial de repaus sau potenţial de acţiune. Partea internă rămâne încărcată negativ datorită anionilor proteici. Potenţialul de repaus.4. 1.3. Na+ acumulat la exterior încarcă pozitiv suprafaţa externă a membranei. 1. B.l). A). al ultrastructurii ribozomilor şi al rolului acestora în biosinteza proteică în special. Acest sistem de transport activ expulzează permanent şi rapid Na+ din celulă şi introduce lent K+.Polarizarea electrică a membranei (potenţialul de membrană). CELULA Fibramusculară striată scheletică Fibra miocardică ventriculară Fibra musculară netedă Neuronul POTENŢIAL DE REPAUS -70—90 mV -90 mV -50—60 mV -90—100 mV POTENŢIAL DE ACŢIUNE 30—40 mV 30 mV 35 mV 30—40 mV Fig. De o parte şi de alta a membranei se găsesc cationi difuzibili (Na+. K+). În repaus. anionii de Cl . macromoleculele ofoteice. care predomină. 1. Anionii organici. B. Potenţialul de membrană se datorează semipermeabilităţii* acesteia şi transportului activ al ionilor.3. Starea membranei caracterizată prin dispunerea sarcinilor pozitive la exterior şi a celor negative la interior constituie potenţialul de repaus (fig. Potenţialul de acţiune şi conducerea excitaţiei: A. Efectul acestor procese este repartiţia inegală a ionilor pe cele două feţe ale membranei. Potenţialul de repaus. C. savantul american de origine română George Emil Palade a fost distins cu premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1974.predomină la exterior. respinşi de cei proteici (tab. 1. . A. conducere din aproape în aproape. 2. D. potenţial de repaus.3. Pentru contribuţiile sale la studiul structurii şi ultrastructurii celulei în general. Raportul ionilor dispuşi de o parte şi de alta a membranei celulei musculare în repaus. B). INTERIOR (CITOPLASMĂ) 12 145 4 155 EXTERIOR (LICHID INTERSTIŢIAL) 145 4 120 7 Na+ K+ ClAnioni organici Fig. chiar dacă există şi ioni de K+. se află în citoplasmă.

creând curenţi locali care determină deplasarea undei de depolarizare din aproape în aproape ( fig. În cazul fibrelor nervoase mielinice.4. Fenomenul poartă numele ce repolarizare. termică. Membrana celulară: a. are permeabilitate selectivă.). Excitabilitatea depinde şi de timpul necesar unui stimul pentru a produce un răspuns (timp util). este învelişul protector şi impermeabil al celulei. excitaţia se propagă pe toată suprafaţa membranei sub forma unei unde de depolarizare. pompa ionică reintră în funcţiune şi se restabileşte potenţialul de repaus. Intensitatea minimă a unui excitant necesară pentru a produce un răspuns poartă numele de prag. adică inversarea stării de polarizare electrică se datoreşte creşterii permeabilităţii membranei pentru Na+ la locul acţiuni stimulului. d. anucleată. datorită procesului de sumaţie (însumare a modificărilor repetate de depolarizare). Propagarea undei de-a lungul membranei constituie conductibilitatea celulară. B). b. membrana se adaptează şi celula nu mai răspunde printr-o nouă depolarizare.1. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. EVALUARE A. B. C. Celulele nervoase prezintă: a. Excitanţii sub valoarea prag nu produc răspunsuri prin depolarizare. c. dar şi de bruscheţea cu care stimulul acţionează asupra membranei. Acest mod unic de apariţie şi conducere a excitaţiei constituie legea „tot sau nimic". . 2. binucleată. b. e. Depolarizarea. D). care generează excitaţia. în condiţii de repaus este polarizată electric pozitiv pe faţa internă. Orice variaţie energetică din mediul înconjurător ( electrică. Dacă intensitatea stimului atinge o valoare prag sau o depăşeşte. uninucleată. 3. Celula hepatică este: a. negativ pe faţa externă. Acest tip de deplasare a undei de depolarizare se numeşte conducere saltatorie. Stimularea repetată cu excitanţi subliminali poate produce totuşi excitaţie. Acţiunea stimulilor externi asupra membranei celulare determină modificări fizico . chimică etc. nici un răspuns nu este corect. unde aceasta este întreruptă. La creşterea lentă a intensităţii stimulului. depolarizarea şi conducerea excitaţiei se desfăşoară cu aceeaşi intensitate. Dacă experimental se utilizează ca excitant curentul electric. Inversarea sarcinilor electrice durează un timp extrem de scurt. polinucleată. d. Excitabilitatea este proprietatea fundamentală a unor celule vi (celule nervoase. se formează prin diferenţierea citoplasmei. Pătrunderea Na+ modifică dispunerea sarcinilor electrice şi generează potenţialul de acţiune (fig 1. e. c. Pentru orice stimul care are sau depăşeşte valoarea prag.Potenţialul de acţiune. valoarea prag se numeşte reobază. deoarece permeabilitatea membranei pentru Na+ scade rapid.) poate constitui un stimul sau un excitant. este exclusiv proteică. musculare. care determină polarizarea şi depolarizarea numai la nivelul strangulaţiilor Ranvier*.) de a reacţiora specific la acţiunea unor stimuli şi se manifestă prin depolarizarea membranei (tab. A.4. miofibrile. Sarcinile electrice negative se comportă ca un catod şi atrag sarcinile pozitive. 2. glandulare etc.chimice. teaca de mielină se comportă ca un izolator.

schimbul de substanţe cu mediul h. 8. Mitocondriile ———2. formarea fusului de diviziune c. Menţionaţi care din afirmaţiile de mai jos sunt false: a. corpusculi Nissl. Notaţi. Membrana celulară b. . Recoltaţi.Reticulul endoplasmatic ———3. c. 2. 4. Aparatul Golgi ———5. e. cu un ac spatulat. 3. Scrieţi numele componentelor celulare corespunzătoare cifrelor din figură: 1. d. lizozomii au rol în sinteza proteinelor. 4. literele corespunzătoare funcţiilor îndeplinite: a. un fragment de mucoasă bucală prin răzuirea pereţilor laterali ai cavităţii bucale. 7. ribozomi. forma iniţială a celulelor este poliedrică. Acoperiţi-l cu o lamelă. Lizozomii ———6. d. D. 11. transportul intracelular f. sinteza proteinelor specifice d. 9. B. în faţa organitelor celulare. Ribozomii ———4.b. c. 12. centrozom. digestia intracelulară e. e. transmiterea caracterelor ereditare ———1. 10. mitocondriile au rol în procesele de respiraţie celulară.Aşezaţi-l pe o lamă într-o picătură de carmin acetic sau albastru de metilen. Executaţi corect un preparat microscopic cu celule din mucoasa bucală. b. neurofibrile. producerea de energie C. citoplasmă este un sistem coloidal. hematia adultă este nucleată. apoi observaţi preparatul la microscop. Nucleul 8. 6. producerea secreţiilor celulare g. Centrozomul ———7. 5.

prin comparaţie cu imaginea alăturată. . Desenaţi imaginea din câmpul microscopic şi identificaţi componentele celulare vizibile.Apreciaţi în câteva cuvinte calitatea preparatului obţinut.

ŢESUTURILE Pe parcursul dezvoltării ontogenetice se desfăşoară o evoluţie cantitativă. pseudostratificate şi pluristratificate. Epiteliu pseudostratificat (epiteliu traheal). În acest mod pot rezulta tumori maligne*.1. În alcătuirea organelor participăunul sau mai multe tipuri de ţesuturi. conjunctiv. Epitelii unistratificate: A. peritoneu). cât şi stroma*. 2. Ele acoperă organismul la exterior şi căptuşesc. Fig. care au aceeaşi structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. REŢINEŢI: Numai celulele nematurizate. genitale şi urinare). căptuşesc cavităţile care comunică cu exteriorul (tub digestiv. B. inervaţie şi sprijin. la interior. Epiteliile de acoperire sunt principalele forme de ţesut epitelial. Nutriţia lor se face din ţesutul conjunctiv. care asigură funcţionarea parenchimului prin vasculaţie. Din punct de vedere funcţional. Se clasifică în epitelii: unistratificate. care se divid haotic şi generează celule care nu se mai diferenţiază. glandulare şi senzoriale. materializată prin creşterea numărului de celule. formează parenchimul glandelor şi receptorii analizatorilor. Forma de existenţă a celulelor în corpul uman este ţesutul. Ţesutul este o grupare de celule diferenţiate.2. Fig. 2. epiteliu cilindric simplu. Ele constituie atât parenchimul*. pleură. Celulele mature diferenţiate îşi pierd această capacitate. Histogeneza este urmată de asamblarea ţesuturilor în organe. căptuşesc cavităţile închise (inimă. embrionare. 2. sunt capabile de difererţiere. ŢESUTUL EPITELIAL Ţesutul epitelial este constituit din unul sau mai multe straturi de celule legate între ele.2. principalele organe cavitare. . epiteliile se clasifică în: epitelii de acoperire.1. 2. care le însoţeşte întotdeauna.1. şi o evoluţie calitativă — histogeneza. partea funcţională. muscular şi nervos. urmat de aparipa celor patru tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial. Uneori în ţesuturile epiteliale sau conjunctive rămân celule nematurizate de tip embrionar. căi aeriene. pericard. prin intermediul membranei bazale care le desparte. Epiteliile nu sunt vascularizate. vase sangvine şi limfatice. epiteliu pavimentos unistratificat (simplu).1. organogeneza. Histogeneza este procesul de diferenţiere şi specializare a celulelor. Epiteliile formează epiderma la contactul cu mediul extern.

epiteliu secretor.).2. B. canal de excreţie. Se descriu următoarele tipuri de glande: — glande exocrine. — glande mixte. vase de sânge şi fibre nervoase. 2. peretele capilarelor. — epiteliile cubice simple intră în constituţia mucoaselor* bronhiolelor. Fig. numiţi hormoni. a peretelui unor canale mici de secreţie ale glandelor salivare etc. altele au cili. sebacee) sau în tubul digestiv (glandele salivare. dar nucleii acestora sunt situaţi la nivele diferite.3. 2. intestinale). ovarele). Intră în constituţia mucoasei traheale şi a bronhiilor mari (fig. b) Epiteliile pseudostratificate au pe membrana bazală un singur strat de celule. 2. Unete au celule cu microvili.2. — glande endocrine. gastrice. Împreună cu ţesutul conjunctiv (stroma). tiroida. care formează un platou striat (epiteliul intestinal absorbant). Evidenţiaţi. — epiteliile de tranziţie sunt epiteliile la care numărul straturilor de celule variază în funcţie de gradul de distensie* a organului. care deversează produşii de secreţie prin canale la exteriorul organismului (glandele sudoripare. Epiteliu pavimentos pluristratificat Fig.4. a uretrei şi a vaginului). glandă exocrină. . ale căror produşi de secreţie.4).1. glandă endocrină. a mucoasei trompelor uterine şi a uterului. se varsă direct în sânge. 2. — epiteliile cilindrice stratificate se întâlnesc în mucoasa vălului palatin şi în canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. 2. vase sangvine. timusul etc)..a) Epiteliile unistratificate ( fig. cu ajutorul imaginilor din fig. testiculele. al alveolelor pulmonare şt tapetează pleura.) au celulele superficiale cheratinizate* (epiderma) sau necheratinizate (epiteliul mucoasei bucale. — epiteliile cubice stratificate se găsesc în pereţii unor canale mici de secreţie ale glandelor salivare. — epiteliile cilindrice simple intră în constituţia mucoasei tubului digestiv de la stomac la rect. 2.. 3. esofagiene. Epiteliile glandulare (fig. 1. 2. 2. deosebirile structurale şi funcţionale dintre tipurile de glande. limfatice.3. c) Epiteliile pluristratificate se clasifică după forma celulelor superficiale: — epiteliile pavimentoase stratificate (fig. iar celulele secretoare sunt în contact direct cu capilarele sangvine (hipofiza. pericardul şi peritoneul. 2. Acestea sunt constituite din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produşi de secreţie specifici şi care formează parenchimul glandular. epifiza. Intră în constituţia mucoasei ureterelor şi a vezicii urinare.1) se clasifică după forma celulelor dispuse într-un singur strat pe membrana bazală: — epiteliile pavimentoase simple formează tunica internă a vaselor sangvine. aceste epitelii formează glandele.4 Epitelii glandulare: A. care formează o bordură în perie (epiteliul mucoaselor trompelor uterine). cu funcţie exocrină şi endocrină (pancreasul.

gustativ.1. Epiteliile senzoriale intră în structura segmentelor periferice ale anali zatorilor olfactiv. SINTEZĂ: ŢESUTURI EPITELIALE EPITELII TIPURI pavimentoase cubice cilindrice: — simple — cu platou striat — cu bordură în perie pavimentoase: — cheratinizate — necheratinizate cubice cilindrice de tranziţie exocrine endocrine mixte senzitive FUNCŢII de acoperire unistratificate pseudostratificate pluristratificate DE ACOPERIRE de acoperire şi de absorbţie de acoperire şi de transport de acoperire şi de transport de acoperire şi de apărare de acoperire şi de apărare de acoperire formează parenchimul glandelor formează receptorii analizatorilor GLANDULARE formează glande SENZORIALE celule epiteliale neuroni senzitivi . Epiteliile senzoriale sunt constituite din celule receptoare (celule epiteliale senzoriale sau neuroni senzitivi) şi celule de susţinere. vizual.2. auditiv şi vestibular.3.

ŢESUTUL CONJUNCTIV Ţesutul conjunctiv este alcătuit din celule conjunctive. ţesut reticulat. C. ţesut cartilaginos elastic. 2. elastină* şi substanţă fundamentală. Fig. 2. ţesut adipos. .6 Tipuri de ţesuturi cartilaginos : A. D. ţesut cartilaginos fibros.5 Ţesuturi conjunctive moi: A. C. reticulină*.2. ţesut fibros.2. Fig. ţesut cartilaginos hialin. B. B. semidure şi dure. fibre conjunctive de cotagen*. După consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi conjunctive: moi. ţesut conjunctiv lax.

formează scheletul embrionului. globi oculari etc. 2.1. condroblastele. Celulele conjunctive predomină.2. condrocitele. conţine condrină* impregnată cu săruri de calciu şi sodiu. care predomină. sunt dispuse în cavităţi ale substanţei fundamentale numite condroplaste. hialin.2. d) Ţesutul adipos (fig . . Predomină fibrele elastice. 2. Este cel mai răspândit dintre ţesuturile conjunctive. Acest ţesut formează depozitul de grăsimi al organismului.2. Predomină celulele care depozitează grăsimi (celule adipoase sau adipocite *). Are rol trofic. 2. Nutriţia lui se realizează din ţesutul conjunctiv care îl înconjoară (pericondru). Constituie izolantul termic al corpului. b) Ţesutul reticulat (fig. mezenter* şi în jurul unor organe : rinichi. Celulele tinere. splină. Are rol mecanic. 2. Nu este vascularizat. capsulele şi fasciile musculare. Predomină fibrele de colagen. 2. Ţesuturile conjunctive moi ( fig. secretă substanţa fundamentală. e) Ţesutul elastic formează tunica medie a arterelor mari şi a venelor. Fibrele de reticulină şi celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate în reţea. elastic şi fibros. 2. aponevrozele.).) a) Ţesutul conjunct lax (fig. laringeale şi traheale.5.5 C) formează tendoanele. Celulele mature. de susţinere şi de apărare.6 A) cu fibre fine.6. 2. a) Ţesutul cartilaginos hialin (fig.2. măduva hematogenă.5 A) formează hipodermul şi însoţeşte alte ţesuturi. Substanţa fundamentală. Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) (fig.2.5 D) se găseşte în hipoderm.5 B) se găseşte în ganglionii limfatici. Componentele sale sunt uniform răspândite şi în proporţii egale. Există trei tipuri de ţesut cartilaginos . cartilajele costale. ligamentele. c) Ţesutul fibros (fig. Acest ţesut formează cartilajele ce asigură rezistenţă mecanică şi elasticitate.

3. b) Ţesutul osos compact (fig.sistem Havers. SINTEZĂ: ŢESUTURI CONJUNCTIVE CLASIFICARE DUPĂ SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ DENUMIRE lax reticulat adipos MOI fibros elastic hialin elastic fibros compact spongios COMPONENTA CARE PREDOMINĂ FIBRE colagen reticulină elastină reticulină reticulină elastină CELULE ROL trofic susţinere apărare hematopoieză rezervor de grăsimi.7. elastină fibrocite fibrele elastină celule conjunctive fibrele colagen condroblaste substanţa condrocite fundamentală colagen osteoblaste substanţa osteocite fundamentală . Există două tipuri de ţesut osos (fig. sistem interhaversian. 4. osteoblastele. Ţesutul conjunctiv dur (osos) are în substanţa fundamentală. osteocite. 3.7. oseină impregnată cu săruri de calciu şi fosfor. 2. osteocitele. secretă substanţa fundamentală. 2. Ţesutul osos: A. sunt situate în cavităţi ale substanţei fundamentale numite osteoplaste. care delimitează cavităţi de diferite mărimi. Dispoziţia specifică a trabeculelor asigură o mare rezistenţă capetelor oaselor lungi. 3. Celulele osoase mature. 2. B) formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele superficiale ale oaselor scurte şi late.7. 2. Ţesut osos spongios: 1. în oasele scurte şi late. a) Ţesutul osos spongios (fig. Ţesut osos compact: 1. alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun 5—30 de lamele osoase concentrice între care se găsesc osteoplastele cu osteocite. cu rol în remanierea* osoasă.6. Un tip deosebit de celule osoase îl constituie osteoclastele. în care se află măduva hematogenă*. 2. areole cu măduvă hematogenă. areole. osteocite. 2. B. c) Ţesutul cartilaginos fibros (fig.b) Ţesutul cartilaginos elast (fig. trabecule. trabecule. Unitatea morfologică şi funcţională a osului compact este osteonul (sistemul haversian). lamele osoase.): spongios şi compact. Celulele osoase tinere. Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor oaselor lungi. 5. canal Havers cu vase sanvine.5 B) formează epiglota şi pavilionul urechii.izolant termic mecanic mecanic mecanic celule conjunctive uniform reticulocite adipocite celulele celulele SEMIDURE DURE colagen. celule gigantice multinucleate.2. Fig. 2. 2.7. A) este format din lamele osoase. Fibrele sunt de colagen. 2. C) formează discurile intervertebrale şi meniscurile* articulare. care predomină.

2. 7. 2. prezente în celulele musculare.9. 13. fibre de actină. sarcomer. ŢESUTUL MUSCULAR Ţesutul muscular este constituit din celule musculare alungite. Fig. sarcolemă. Tipuri de ţesut muscular: A. 6. Ţesutul muscular este bogat vascularizat şi inervat.). 3. sarcoplasmă. reticul sarcoplasmic. A. Unele componente ale acestor celule au denumiri specifice: sarcolemă*. sistem tubular. 11. 2. striat scheletic. mitocondrii. striat de tip cardiac. Fibrele musculare au proprietatea de a răspunde la excitaţii prin contracţii.3. neted visceral.8. 1. fibre de miozină. B.8. numite fibre musculare. disc clar. B. Dispunerea reticulului sarcoplasmic şi a sistemului tubular în fibra musculară. După particularităţile organitelor contractile specifice. 5. Fig. disc întunecat. deosebim: ţesut muscular striat şi ţesut muscular neted (fig. miofibrile. Structura unei miofibrile. sarcoplasmă. C. miofibrilele. reticul sarcoplasmic. 12. Schemă. 9. 2. 10. 4. . 8. 2. bandă H. membrană Z.

2.3.1. Ţesutul muscular striat este alcătuit din fibre musculare striate, cu contracţie voluntară rapidă. Acesta formează muşchii scheletici, musculatura limbii, a faringelui, a treimii superioare a esofagului şi a unor sfinctere*. Fibrele musculare striate sunt celule alungite, de 1 mm-12 cm lungime şi 20-100 μ diametru. Ele sunt alcătuite din sarcolemă, sarcoplasmă şi numeroşi nuclei situaţi periferic. Sarcolema conţine organite comune (mitocondrii, RE dezvoltat etc.) şi un sistem tubular specific, derivat din sarcolemă, cu rol important în contracţie. RE şi acest sistem tubular realizează cuplarea excitaţiei cu contracţia musculară. Organitele specifice fibrelor musculare sunt miofibrilele, elemente contractile aşezate în sarcoplasmă. Văzute la microscopul optic au aspect eterogen, o alternanţă de discuri (benzi) clare şi întunecate situate la acelaşi nivel în toate miofibrilele, dând aspectul dungat (striat) specific fibrei musculare striate. Discurile clare sunt străbătute de membrana Z, iar discurile întunecate de o zonă clară, zona H. Segmentul cuprins între două membrane Z constituie sarcomerul (fig. 2.9.), unitatea morfofuncţională a miofibrilei. La microscopul electronic, miofibrilele apar alcătuite din două tipuri de miofilamente: groase (cu diametrul de 100Å) formate din miozină, cuprinse în discurile întunecate, şi miofilamente subţiri (cu diametrul de 50Å) formate din actină, solidarizate de membrana Z şi intercalate între miofilamentele groase. REŢINEŢI! Muşchii reprezintă 30— 40% din greutatea corporală, adică aproximativ 30 kg pentru un om de 70 kg. 2.3.2. Ţesutul muscular striat de tip cardiac formează miocardul. Este un ţesut muscular cu contracţie involuntară. Miocardul este alcătuit din fibre musculare cardiace, alungite şi ramificate, cu lungime şi diametru mai mici decât ale fibrelor striate şi cu structură asemănătoare acestora, dar cu nucleu unic şi aşezat central. Celulele musculare cardiace vin în contact unele cu altele la nivelul unor discuri intercalare ce reprezintă joncţiuni* intercelulare specializate, vizibile la microscopul electronic. 2.3.3. Ţesutul muscular neted visceral este constituit din fibre musculare/netede, omogene, cu contracţie involuntară, lentă şi prelungită. Formează musculatura tubului digestiv (începând cu a doua treime a esofagului), a căilor aeriene respiratorii, a tractului genital, muşchii erectori* ai firelor de păr, muşchii corpului ciliar, stratul muscular din pereţii vaselor sangvine. Fibrele sale sunt aşezate în straturi şi benzi sau sunt răspândite în ţesuţ conjunctiv. Fibrele musculare netede au aspect fusiform 10—100 μ lungime şi sunt formate din sarcolemă, sarcoplasmă omogenă şi un nucleu situat centrat. În sarcoplasmă sunt organite comune şi organite specifice— miofibrile fără striaţii transversal, neorganizate în sarcomere. Această structură apare omogenă („netedă”) la micro-scopul electronic. 2.3.4. Ţesutul muscular neted multiunitar este format din fibre musculare separate şi se găseşte în irisul globului ocular. Are contracţii fine şi limitate. CARACTERISTICI MUŞCHI STRIAT MUŞCHI STRIAT MUŞCHI NETED MUŞCHI NETED SCHELETIC CARDIAC VISCERAL MULTIUNITAR Localizare ataşaţi oaselor inimă (miocard) în pereţii viscerelor, muşchii irisului vaselor de sânge; erectorii firelor de păr Structura fibrelor striate,multinustriate,uninucleate, netede, uninucleate, netede, uninucleate, cleate, ramificate, cu fusiforme fusiforme neramificate discuri intercalare Control nervos voluntar involuntar involuntar involuntar Sarcomere Sistem tubular transversal prezente prezent prezente prezent absente absent absente absent

Joncţiuni între fibre

prezente

prezente

prezente

absente

Dimensiunea fibrelor mare mare mică mică Sursa de calciu reticulul sarcoplas- reticulul sarcoplas- reticulul sarcoplasmic;reticulul sarcoplasmic; necesar contracţiei mic mic; lichidul lichidul extracelular lichidul extracelular extracelular Viteza de contracţie rapidă medie lentă lentă, progresivă

2.4. ŢESUTUL NERVOS Ţesutul nervos este format din celule specializate (neuroni) şi din celule gliale (nevroglii). 2.4.1. Neuronul Neuronul este unitatea structurală şi funcţională a sistemului şi ţesutului nervos, capabilă de excitabilitate, conductibilitate şi integrare. Ca oricare celulă, neuronul este constituit din membrană, citoplasmă şi nucleu, primele două având denumiri specifice (fig. 2.10.). O caracteristică structurală a neuronului o constituie prezenţa prelungirilor dendrite (în număr variabil) şi axon (unic). Clasificare: După numărul prelungirilor există neuroni: unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari. După forma corpului celular sunt neuroni: sferici, ovoidali, fusiformi, piramidali etc. După funcţie neuronii se grupează în: senzitivi, motori şi de asociaţie. a) Neuronii senzitivi sau receptori sunt neuronii pseudounipolari din ganglionii spinali, cu dendrita lungă, care deservesc sensibilitatea exteroceptivă* şi proprioceptivă* (neuroni somatosenzitivi) şi sensibilitatea visceroceptivă* (neuroni viscerosenzitivi). b) Neuronii motori sunt neuroni multipolari de dimensiuni mari, cu axon lung (neuronii motori din scoarţa cerebrală sau din substanţa cenuşie medulară). Ei determină contracţia musculaturii scheletice (neuronii somatomotori) şi a celei netede (neuronii visceromotori). c) Neuronii de asociaţie sau intercalări sunt neuroni de dimensiuni mici, care realizează legătura dintre neuronii senzitivi şi neuronii motori. Dendritele şi axonii neuronilor constituie fibrele nervoase. Influxul nervos circulă centripet prin dendrite şi centrifug prin axon. Fibrele nervoase pot fi amielinice, cu conducere din aproape în aproape, şi mielinice, cu conducere saltatorie, rapidă. Fibrele mielinice prezintă trei teci: teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca Henle. Teaca Schwann este formată din celule gliale răsucite în jurul fibrei. Între celulele Schwann se află strangulaţiile Ranvier*. Datorită răsucirii celulelor gliale în jurul fibrelor şi expulzării citoplasmei acestora spre exterior, rezultă o suprapunere de membrane lipoproteice, care formează teaca de mielină. Aceasta are rol trofic, de protecţie şi izolator. Teaca Henle, care acoperă la exterior fibra nervoasă în întregime, este de natură conjunctivă şi are rol de apărare. Organele nervoase sunt formate din ţesut nervos (neuroni şi celule gliale), ţesut conjunctiv şi vase sangvine. Ţesutul nervos formează atât sistemul nervos, cât şi cel periferic.

Fig. 2.10. Neuronul: 1. neurilemă; 2. neuroplasmă; 3. nucleu; 4. nucleol; 5. corpusculi Nissl; 6. neurofibrile; 7. dendrite; 8. axolemă; 9. axoplasmă; 10. celule Schwann; 11. teacă de mielină; 12. strangulaţie Ranvier; 13. teacă Henle; 14. arborizaţie terminală; 15. butoni terminali; 16. axon; 17. nucleul celulei Schwann; 18. membrana celulei Schwann. Sinapsele reprezintă legăturile morfofuncţionale de contiguitate* dintre neuroni. O sinapsă cuprinde trei componente: — componenta presinaptică, reprezentată de butonul terminal al axonului, în care se găsesc mitocondrii şi vezicule cu mediator chimic (acetilcolină, adrenalină sau noradrenalină); — fanta sinaptică, spaţiu sinaptic de 200-300 Å, cuprins între membrana presinaptică (a butonului terminal) şi cea postsinaptică: — componenta postsinaptică poate fi membrana diferenţiată a unei dendrite (sinapsă axodendritică), a unui corp neuronal (sinapsa axosomatică) sau a unei fibre musculare (sinapsa neuromusculară sau placă motorie).

e. c.ce determină hiperpolarizarea membranei).Prin intermediul sinapselor neuroneuronale se realizează o reţea de recepţie. b. Cartilajele costale sunt alcătuite din: a. e. ţesut conjunctiv. Epiteliul cilindric simplu intră în alcătuirea: . ţesut conjunctiv reticulat. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte : 1. glandular. acetilcolină. celule gliale. — inactivarea enzimatică a mediatorului. ţesut cartilaginos fibros. e. b. ţesut conjunctiv semidur. Teaca Schwann este alcătuită din: a. d. mielină.unistratificat cubic. Celulele gliale predomină numeric în ţesutul nervos. Îşi păstrează capacitatea de diviziune. unistratificat pavimentos. 3. de susţinere şi reparatorie (cicatrizare) Ele se interpun între neuroni şi vasele sanguine. 5. pseudostratificat. determinând reacţii de apărare şi adaptare a organismului la condiţiile variabile ale mediului. 2. — eliberarea mediatorului în fanta sinaptică. Epiteliul traheal este de tip: a. Unitatea morfofuncţională a miofibrilei este: a. . EVALUARE A. mucoasei uterine. unistratificat cilindric. mucoasei intestinului gros. d. peritoneului. a. 4.2. d. mucoasei intestinului subţire.5—1 ms. mucoasei vezicii urinare. conducere. ţesut cartilaginos hialin. Etapele transmiterii sinaptice sunt: — sinteza mediatorului chimic. c. e. neurofibrile. 2. Aceste răspunsuri sunt transmise prin intermediul sinapselor neuroefectoare la muşchi şi glande. b. c. b. stocare şi integrare a informaţiilor. sarcoplasma. d. Celulele gliale au funcţii trofice (de nutriţie a neuronilor). în cantitate proporţională cu frecvenţa impulsurilor. metabolice ( de fagocitare a neuronilor distruşi). — acţiunea mediatorului asupra membranei postsinaptice (creşterea permeabilităţii ) — apariţia potenţialului postsinaptic excitator ( dacă în celulă pătrunde Na +) sau a potenţialului postsinaptic inhibitor (când pătrunde Cl. ţesut conjunctiv elastic. Datorită succesiuni acestor procese apare întârzierea sinaptică de 0. Circulaţia unidirecţională a impulsului nervos de-a lungul unui şir de neuroni este determinată de dispunerea veziculelorsinaptice numai în butonii terminali ai axonilor.4. — stocarea mediatorului în vezicule sinaptice. în vederea elaborării unor răspunsuri reflexe sau voluntare. c.

epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat C. literele din coloana II. ţesut conjunctiv fibros _2. Pavilionul urechii e. Epiderma c. Peretele capilarelor sangvine a. B. condroplastele. fibrele de reticulină. Principalele tipuri de ţesuturi sunt: a. 6. Miocard d. c. 7. senzoriale. b. glandulare. b. osos. După funcţie. discul întunecat. d. muscular. epiteliile sunt: a. condrocitele. c. c. existente în laboratorul de biologie. e. d. zona H. cu secţiuni prin ţesuturi. conjunctive moi. epitelial: b. Tendoane b. în spaţiile din faţa structurilor enumerate în coloana I. nervos. 8. Utilizaţi informaţiile astfel obţinute pentru recunoaşterea ţesuturilor din imaginile alăturate. sarcomerul. condroblastele. ţesut nervos _6. corespunzătoare tipurilor de ţesuturi care intră în alcătuirea acestora: I II _1. Efectuaţi observaţii microscopice pe preparate fixe. d. discul clar. Din ţesutul conjunctiv semidur lipsesc: a. ţesut cartilaginos elastic _4. cartilaginos: c. e. epiteliu pavimentos simplu _5. e. e. vasele de sânge. semidure. ţesut muscular striat de tip cardiac _3.b. d. Măduva spinării f. Notaţi. . de acoperire.

3. Fig. adică autoconservarea (funcţii de relaţie şi funcţii de nutriţie). A.1.——————— 4. identice sau diferite.——————— Nominalizaţi criteriile care au stat la baza deciziei. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIILE DE RELAŢIE 3. ORGANELE ŞI SISTEMELE CORPULUI Organele sunt grupări de ţesuturi. 3. Organele care îndeplinesc funcţii similare sunt grupate în sisteme de organe.——————— 3. Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente în interdependenţă. Sistemul nervos este un sistem unitar de organe care realizează şi reglează funcţiile senzitive. Din punct de vedere funcţional.1. ganglioni nervoşi. măduva spinării. 3.1.). 2. 3. care asigură supravieţuirea individului în mediul de viaţă. Cuprinde sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic (fig.1. . — funcţii „pentru specie".1. 4. Funcţiile organismului uman se pot grupa în: — funcţii „pentru sine". nervi. Sistemul nervos: 1.——————— 2. care acţionează împreună pentru îndeplinirea unei anumite funcţii. Un sistem de organe reprezintă ansamblul de organe care contribuie la realizarea uneia din funcţiile esenţiale care asigură viaţa organismului uman. motorii şi psihice ale organismului în raport cu condiţiile variabile ale mediului. 3. deosebim: sistemul nervos al vieţii de relaţie (SN somatic) şi sistemul nervos vegetativ (SNV). care funcţionează ca un întreg. care asigură perpetuarea speciei (funcţia de reproducere). Identificaţi componentele ţesuturilor recunoscute. Sistemul nervos. Sistemul nervos al vieţii de relaţie asigură legătura organismului cu mediul.1. encefalul.

) care realizează.2. punte. Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente: receptorul. Scheletul cuprinde: — totalitatea oaselor.Encefalul: — emisferele cerebrale. Sistemul endocrin este format din totalitatea glandelor cu secreţie internă (fig. — totalitatea articulaţiilor. Legătura sistemului nervos cu mediul extern şi intern se realizează prin intermediul analizatorilor. Sistemul osos asigură susţinerea corpului şi constituie partea pasivă în mişcare. B. Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor. În funcţie de natura stimulilor. Encefalul şi măduva spinării formează axul cerebrospinal sau nevraxul. gustativ. vestibular. — cerebelul.3. epitalamus. — diencefalul (talamus. Sistemul endocrin cuprinde: — glande endocrine propriu-zise: hipofiza. mezencefal). Acesta cuprinde: — centri nervoşi situaţi în SNC. Muşchii striaţi scheletici împreună cu sistemul osos. — muşchi netezi. se deosebesc următorii analizatori: vizual. reglarea majorităţii funcţiilor organismului.1. Sistemul locomotor asigură menţinerea poziţiei verticale a corpului. hipotalamus). — glande endocrine temporare: placenta. 3. timusul. A. — cartilajele asociate. Analizatorii. b. auditiv. în strânsă corelaţie cu sistemul nervos. care intră în alcătuirea organelor interne (muşchi viscerali). 3.Măduva spinării.1. — ganglioni nervoşi şi nervi. Produşii de secreţie ai glandelor endocrine sunt hormonii. Formează scheletul. Sistemul nervos central — SNC — cuprinde encefalul şi măduva spinării. deplasarea întregului corp şi efectuarea unor mişcări parţiale ale diferitelor segmente ale acestuia. pe care aceştia se fixează. glandele suprarenale. Sistemul nervos vegetativ — SNV — asigură reglarea activităţii organelor interne. calea nervoasă de conducere şi aria corticală de analiză. olfactiv. 3. — glande mixte: pancreasul. cutanat şi kinestezic. tiroida. care constituie miocardul. formează sistemul locomotor . B. a. Este format din sistemul osos şi sistemul muscular. Sistemul locomotor. Sistemul nervos periferic. Muşchii se clasifică în: — muşchi striaţi scheletici.1. Sistemul endocrin.2. — trunchiul cerebral (bulb. gonadele. metatalamus. elementele active ale diferitelor categorii de mişcări. 2. format din: ganglioni nervoşi şi nervi. — muşchi striaţi de tip cardiac. paratiroidele. care formează musculatura somatică. epifiza.

Sistemul circulator (cardiovascular) asigură transportul substanţelor nutritive şi al gazelor respiratorii la celule. tiroida. 3. glandele suprarenale.3. intestinul gros.4. 7. menţinerea homeostaziei şi apărarea organismului (fig. epifiza. laringele. b)Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare.4. 3. Glandele endocrine: 1. paratiroidele. anusul. . SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE 3. încorporarea în organism a nutrimentelor rezultate din acestea şi eliminarea resturilor nedigerate sau nedigerabile. timusul.2. 5.Fig. hipofiza. 3.1.2. faringele. 2.2.). 6. faringele. a) Tubul digestiv cuprinde: cavitatea bucală. ficatul şi pancreasul exocrin.2. b) Plămânii. transportul substanţelor nocive la organele de excreţie. Sistemul respirator. esofagul. Acesta cuprinde: a) Căile aeriene (de transport al aerului): cavităţile nazale.3. 3.). pancreasul: 8 gonadele (ovarele). 3.Sistemul digestiv.2. Este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe (fig. 3. traheea.2. adică prelucrarea substanţelor alimentare. bronhiile extrapulmonare şi intrapulmonare. intestinul subţire. 4. stomacul. Sistemul circulator. 3. la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare şi capilarele sangvine (fig.). Sistemul digestiv asigură digestia şi absorbţia. Sistemul respirator este format din totalitatea organelor care asigură schimburile gazoase respiratorii între organism şi mediu. 3.

11. Viscerele toracice. b) Sistemul limfatic este partea componentă a sistemului circulator care asigură drenarea limfei şi a lichidului interstiţial. ileon). 19. 6. Fig. 11. 10. vena jugulară. laringe. a echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic.Fig. 15. 13. Sistemul excretor produce. faringele.2. — arborele circulator format din vasele sangvine: artere. colectează şi elimină urina. jejun. apendice. cavitatea bucală. 3. diafragma. 2. organul propulsor a sângelui. 14. b) Căile urinare: ureterele. dinţii.4. Cuprinde două sisteme legate structural şi funcţional între ele: sistemul circulator sangvin şi sistemul limfatic. 5. a) Sistemul circulator sangvin este alcătuit din: — inimă. intestinul subţire (duoden. cecum.4. organe ale sistemelor circulator şi respirator: 1. capilare. tiroidă. asigurând eliminarea din organism a produşilor finali ai metabolismului şi a substanţelor nocive. plămân. 2. anusul. stomacul. trahee. 4. . 6. 12. 3. 3. vene. 8. 9. 9. 3. 3. arteră pulmonară. intestinul gros.3. 4. venă subclaviculară. limba. 21. vezica biliară. pancreasul. ficatul. glandele salivare. Sistemul digestiv: 1. 16. vena cavă superioară. 18. 5. inima. vezica urinară. 10. Contribuie la realizarea homeostaziei mediului intern. arteră aortă. Este alcătuit din vase limfatice şi ganglioni limfatici. 20. 7. Cuprinde rinichii şi căile urinare: a) Rinichii — organele producătoare de urină. 7. 8. esofagul. Sistemul excretor. uretra. 17.

3.3. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIA DE REPRODUCERE Aceste sisteme asigură perpetuarea speciei umane prin reproducere sexuată. 3.3.1.Sistemul genital masculin. Cuprinde organele genitale interne şi externe şi glandele anexe (fig. 3.5.). a) Organele genitale interne: — gonadele masculine, testiculele, care sunt glande mixte producătoare de gameţi masculini (spermatozoizi) şi de hormoni masculini (androgeni); — conductele genitale, spermiductele. b) Glandele anexe: veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretrale; c) Organul genital extern: penisul, organul copulator masculin. Fig. 3.5 Sistemul genital masculin. 3.3.2. Sistemul genital feminin. Cuprinde organele genitale interne şi externe şi glandele anexe (fig. 3.6.). a) Organele genitale interne: — gonadele feminine, ovarele, care sunt glande mixte producătoare de gameţi (ovule) şi de hormoni feminini; — conductele genitale: trompele ulerine, uterul şi vaginul. b) Organele genitale externe: vulva. c) Organe anexe: glandete mamare. Fig. 3.6 Sistemul genital feminin.

II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
A. FUNCŢIILE DE RELAŢIE 4. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos îndeplineşte două funcţii esenţiale: integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea activităţii tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor care constituie organismul. Sistemul nervos, din punct de vedere morfologic şi funcţional, are două componente: — Sistemul nervos al vieţii de relaţie — SN somatic* — care asigură legătura dintre organism şi mediul extern, transformând excitaţiile, în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor, în reacţii de apărare sau de adaptare. — Sistemul nervos al vieţii vegetative — SNV— care reglează şi coordonează activitatea organelor interne: nutriţia, respiraţia, circulaţia etc. În componenţa lui intră SNV simpatic şi SNV parasimpatic. Ambele au o porţiune centrală constituită din centri vegetativi şi una periferică, cuprinzând ganglioni şi nervi vegetativi. Cele două componente ale sistemului nervos, în permanentă conexiune morfo-funcţională, realizează unitatea organismului şi legătura sa cu mediul ambiant. Meningele. Encefalul şi măduva spinării sunt învelite cu membrane conjunctive numite meninge: duramater, arahnoida şi piamater (fig. 4.1.).

Fig. 4.1. Măduva spinării şi menigele spinale: 1. duramater; 2. arahnoidă; 3. piamater; 4. corn posterior; 5. corn anterior ; 6. canal ependimar; 7. fisură mediană anterioară; 8. cordon anterior; 9. cordon lateral; 10. cordon posterior; 11. şanţ median posterior. Duramater este constituită din ţesut conjunctiv dens, slab vascularizat. Aderă la formaţiunile osoase ce protejează organele nervoase. Arahnoida este un ţesut conjunctiv, avascular, aderent la duramater. Între ea şi piamater există lichid cefalorahidian (LCR). Piamater este un ţesut conjunctiv care aderă la organele nervoase. Are vascularizaţie nutritivă. Lichidul cefalorahidian îndeplineşte rol de protecţie a ţesutului nervos împotriva traumatismelor şi de transport al unor hormoni. El constituie o barieră în :alea pătrunderii în ţesutul nervos a unor substanţe dăunătoare din sângele circulant. 4.1. MĂDUVA SPINĂRII Măduva spinării este aşezată în canalul vertebral (fig. 4.2.) şi se întinde de la vertebra C 1 la vertebra L2, de unde se continuă cu filum terminale până la baza coccisului. Are forma de cilindru uşor turtit dorso-ventral. Prezintă două umflături, cervicală şi lombară, care corespund regiunilor măduvei din care se desprind nervii membrelor.

Fig. 4.2. Dispunerea măduvei în canalul vertebral: 1. ramură dorsală a nervului spinal; 2. ramură ventrală; 3. corp vertebral; 4. duramater; 5. ganglion simpatic; 6. ramuri comunicante; 7. rădăcină anterioară; 8. ganglion spinal; 9. rădăcină posterioară; 10. măduva spinării. Faţa anterioară prezintă fisura mediană anterioară. Lateral, se află şanţurile antero-laterale pe unde ies rădăcinile anterioare ale nervilor spinali. Faţa posterioară prezintă şanţul median posterior, şanţurile intermediare, care delimitează fasciculele Goll şi Burdach, şi şanţurile postero-laterale pe unde pătrund rădăcinile posterioare ale nervilor spinali. 4.1.1. Structura internă a măduvei spinării . În secţiune transversală, măduva este constituită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie (fig. 4.3. A), situată la interior, este formată din celule şi fibre nervoase. În secţiune are forma literei H, este mai pronunţată la umflături şi prezintă trei perechi de coarne: anterioare, posterioare şi laterale.

Fig. 4.3. Secţiune în măduvă. A. Substanţă cenuşie: 1. neuroni somatosenzitivi; 2. neuroni somatomotori; 3. neuroni viscerosenzitivi; 4. neuroni visceromotori; 5. canal ependimar. B. Substanţă albă: 6. cordon anterior; 7. cordon lateral; 8. cordon posterior; 9. fisură mediană anterioară; 10. şanţ median posterior. Coarnele anterioare, mai voluminoase, conţin neuroni somatomotori. Coarnele posterioare, mai alungite, conţin neuroni somatosenzitivi. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi: viscerosenzitivi, spre partea posterioară, şi visceromotori, spre partea anterioară, între neuronii senzitivi şi cei motori pot exista neuroni de

Ascendente: 1. Tracturile substanţei albe medulare: A.4. 9. 7. 3. 12.asociaţie (intercalări). 4. În substanţa albă dintre coamele laterale şi coarnele posterioare se află substanţa reticulată medulară. În afara acestor fibre lungi. 10. rubrospinal. Neuronii motori medulari îndeplinesc funcţii de centri nervoşi. vestibulo. spinotalamic lateral. care fac legătura între diferitele segmente ale măduvei (fascicule intersegmentare). olivospinal. tectospinal. 4.În interiorul cordoanelor se delimitează fascicule (tracturi) ascendente şi descendente (vezi tabelul de mai jos). vestibulospinal. B.4. aflată la exterior. SINTEZĂ: CĂILE MEDULARE CĂI ASCENDENTE LOCALIZARE TRACTURI Cordoane posterioare fascicule spinobulbare( Goll şi Burdach) spinotalamice laterale spinocerebeloase Cordoane laterale — directe (Flechsig) — încricişate (Gowers) Cordoane anterioare spinotalamice anterioare DESCENDENTE LOCALIZARE TRACTURI Cordoane posterioare piramidale încrucişate Cordoane laterale rubrospinale. este formată din fibre nervoase mielinice. CĂI . Substanţa albă (fig. Descendente: 6. piramidal încrucişat. B). 8. Porţiunea centrală. Fig. 4. reticulospinal. Fasciculele ascendente (fig. Coarnele substanţei cenuşii delimitează în substanţa albă trei perechi de cordoane: anterioare. spinotalamic anterior. are la interior canalul ependimar. A) sunt senzitive.4. de asociaţie. care conţine lichid cefalorahidian. 2.spinale laterale. spinocerebelos încrucişat. Acest canal se continuă în partea lui superioară cu ventriculii cerebrali care. 4. spinobulbare. spinocerebelos direct. B) sunt motorii. 11. 5. conţin lichid cefalorahidian cu rol în nutriţia şi protecţia nevraxului.3. la rândul lor. iar cele descendente (fig. posterioare şi laterale. numită comisura cenuşie. 4. în substanţa albă medulară există şi fibre scurte. piramidal direct.

ramură comunicantă albă. ganglion spinal. Ea este formată din dendritele şi axonii neuronilor din ganglionul spinal aflat pe traiectul ei. ramură dorsală. epinerv. 2. 3. organ visceral. tendoane şi articulaţii şi cu visceroceptorii.spinale. 4. 4.). 4. endonerv. ramură comunicantă cenuşie. 7. reticulo. 5. Axonii fac sinapsă cu neuronii senzitivi din substanţa cenuşie medulară.tecto -spinale.1. ramură ventrală. este constituită din axonii neuronilor motori medulari. perinerv. 5. Fig. 4. vestibulo-spinale mediale. ramură meningeală. Fibrele . Secţiune în nerv: 1.spinale piramidale directe. 4. trunchi şi ramuri (fig. rădăcină senzitivă.5. 4. 9. 10. — fibre somatosenzitive — fibre viscerosenzitive — fibre somatomotorii — fibre visceromotorii Rădăcina posterioară este senzitivă. vase sangvine şi ţesut conjunctiv (fig. Fig. 3. motorie. trunchi. 4. 11. Rădăcina anterioară. fibră nervoasă.6.6.Cordoane anterioare reticulo .5. ganglion visceral. rădăcină motorie. Rădăcinile şi ramurile nervului spinal: 1. 6. vase sangvine.2. 12. 2. Sunt constituiţi din fibre nervoase. Nervii spinali prezintă rădăcini. Dendritele sunt conectate cu receptorii tegumentari din muşchi. 8. ganglion simpatic paravertebral. Nervii spinali se desprind din măduva spinării.). olivospinale.

somatomotorii transmit impulsuri musculaturii scheletice, iar cele visceromotorii, musculaturii viscerale. Trunchiul nervului spinal este mixt. Ramurile sunt: dorsală, ventrală, meningeală, comunicantă albă şi comunicantă cenuşie.

Există 31 de perechi de nervi spinali micşti: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali (dorsali), 5 perechi lombari, 5 perechi sacrali şi o pereche coccigieni. Cu excepţia nervilor toracali, care se distribuie metameric* intercostal, ceilalţi nervi spinali formează plexuri*: cervical, brahial, lombar, sacrat şi coccigian. Zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali poartă numele de dermatoame. În funcţie de tipul de fibre, viteza de conducere a influxului nervos diferă. În tabelul 3 sunt redate vitezele de conducere a influxului nervos prin diferite tipuri de fibre nervoase. Tab. 3. Viteza de conducere a influxului nervos. TIPUL DE FIBRE mielinice somatice mielinice somatice mielinice vegetative amielinice vegetative DIAMETRUL 10—20μ 4—8μ 1—3μ 0,3—1,5μ VITEZA 60—120 m/s 30—45 m/s 3—5 m/s 0,5—2 m/s

SINTEZA: RAMURILE NERVULUI SPINAL RAMURI Dorsală FIBRE — senzitive — motorii — vegetative — senzitive — motorii — vegetative — vegetative — vegetative — vegetative ROL — sensibilitatea spatelui — contracţia musculaturii spatelui — contracţia musculaturii netede din tegument — sensibilitatea regiunii anterioare a corpului — contracţia musculaturii anterioare — inervaţia — legătura cu ganglionii paravertebrali — — legătura cu ganglionii paravertebrali —

Ventrală Meningeală Comunicantă cenuşie Comunicantă albă

4.1.3. Funcţiile măduvei spinării. Măduva spinării îndeplineşte două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia de centru reflex. A. FUNCŢIA DE CONDUCERE A MĂDUVEI SPINĂRII . Are ca substrat anatomic substanţa albă constituită în fascicule ascendente şi descendente. 1. Căile ascendente (fig. 4.7.) sunt căile sensibilităţii. a) Căile sensibilităţii exteroceptive (fig. 4.7. A) sunt căi specifice, lungi, cu proiecţie corticală. Ele deservesc: — s ensibilitatea tactilă grosieră — protopatică* — difuză, condusă prin fasciculul spinotalamic anterior; — s ensibilitatea tactilă fină — epicritică* — condusă la cortex prin fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach;

— s ensibilitatea termică şi dureroasă condusă prin fasciculul spinotalamic lateral. b) Căile sensibilităţii proprioceptive (fig. 4.7. B) sunt căi specifice care deservesc: — sensibilitatea proprioceptivă inconştientă condusă prin fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig), pentru partea inferioară a corpului, şi prin fasciculul spinocerebelos încrucişat (Gowers) pentru partea superioară a trunchiului şi pentru membrele superioare; — sensibilitatea proprioceptivă conştientă condusă prin fasciculele spinobulbare, cu proiecţie corticală. c) Căile sensibilităţii interoceptive sunt căi nespecifice. Sensibilitatea interoceptivă este condusă prin fasciculele spinotalamice, alături de sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă, precum şi prin substanţa reticulată medulară. Fig. 4.7. Căi ascendente: A. Căile sensibilităţii exteroceptive: 1. fasciculul spinotalamic anterior; 2. fasciculul spinotalamic lateral; 3. fascicule spinobulbare; B. Căile sensibilităţii proprioceptive — fasciculele spinocerebeloase: 4. direct; 5. încrucişat; 6. fascicule spinobulbare. Stabiliţi pe fig. 4.7.numărul neuronilor care intră în constituţia acestor căi şi dispunerea lor. Localizaţi sinapsele şi descrieţi fiecare cale. 2. Căile descendente, ale motilităţii, deservesc motilitatea voluntară şi involuntară. a) Căile motilităţii voluntare. Motilitatea voluntară este condusă prin fasciculele piramidale (corticospinale): direct şi încrucişat (fig. 4.8.). Ambele căi pornesc din cortex şi ajung la motoneuronii somatici medulari. Prin axonii acestora, influxul nervos se distribuie la musculatura scheletică, determinând contracţii musculare conştiente. b) Căile motilităţii involuntare. Motilitatea involuntară, automată, este condusă prin căile extrapira midale (fig. 4.9.), cu origine în trunchiul cerebral. În substanţa albă medulară se formează fasciculele: — rubrospinale, cu originea în nucleii roşii din mezencefal; — vestibulospinale, din nucleii vestibulari bulbari; — tectospinale, din coliculii cvadrigemeni din mezencefal; — olivospinale, din nucleii olivari bulbari; — reticulospinale, din substanţa reticulată a trunchiului cerebral. Fig. 4.8. Căile piramidale: 1. fasciculul piramidal direct; 2. fasciculul piramidal încricişat. Fig.4.9. Căile extrapiramidale: 1. fasciculul tectospinal; 2. fasciculul rubrospinal; 3. fasciculul olivospinal; 4. fasciculul vestibulospinal. Stabiliţi pe fig. 4.8 şi 4.9 numărul neuronilor care constituie aceste căi. Comparaţi dispunerea fibrelor şi traseul acestora. Nucleii de origine ai acestor fascicule sunt subordonaţi cortexului. Controlul cortexului asupra nucleilor de origine ai căilor extrapiramidale se realizează prin intermediul corpilor striaţi (ganglionii bazali). Motilitatea automată are rol în menţinerea tonusului muscular şi a echilibrului, în activitatea reflexă medulară, în coordonarea mişcărilor şi în realizarea unor activităţi umane complexe (mersul, scrisul, condusul maşinii, cântatul la instrumente, înotul etc). Atât căile ascendente, cât şi căile descendente piramidale trimit colaterale la nucleii trunchiului cerebral şi la substanţa reticulată a acestuia.

Un om desculţ loveşte cu piciorul o piatră. a) Reflexele monosinaptice. 3. FUNCŢIA REFLEXĂ A MĂDUVEI SPINĂRII Sistemul nervos îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe. ahilean etc). Se mai numesc reflexe de flexie sau reflexe nociceptive*. 4. exteroceptor sau visceroceptor). de răspuns la acţiunea unui stimul nociv (exemplu: o înţepătură. Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face în sens unic. Deosebim acte reflexe medulare somatice şi acte reflexe medulare vegetative. rădăcină posterioară. Exemple de reflexe medulare vegetative sunt: pupilodilatator. Arcul reflex medular are următoarele componente: — receptorul (proprioceptor. Arcul lor reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian. Verificarea reflexă medulară se desfăşoară conform următoarelor legi: 1. 5. 1. — calea eferentă. B. concomitent cu extensia celuilalt picior. muşchi scheletic (la reflexele somatice) şi muşchi visceral sau glandă (la cele vegetative). axonii neuronilor motori medulari. Se mai numesc reflexe miotatice sau osteotendinoase (de extensie). determinaţi componentele unui arc reflex somatic medular. măduva spinării. ganglion spinal. lovitură etc). muşchi striat. 6. rădăcină anterioară. Determinaţi formaţiunile anatomice C. trunchi mixt. de micţiune. 2. Stabiliţi receptorul şi efectorul. Se închid în coarnele laterale ale substanţei cenuşii medulare. — calea aferentă. neuron de asociaţie. 2. pilomotor. 7. Arcul reflex are cel puţin un neuron intercalar. Receptorii sunt interoceptori. Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui excitant din mediul extern sau intern asupra unui receptor.B. b) Reflexele polisinaptice. — centrul reflex. Legile lui Pflüger: . Verificarea experimentală a legilor reflexelor. de defecaţie şi sexuale. Reflexele medulare vegetative. Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex. iar efectorii sunt glande sau muşchi viscerali. 8. neuronii motori medulari şi neuronii de asociaţie. Reflexele medulare somatice. Arcul reflex medular 1. reprezentată de prelungirile neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. tegument. corpuscul sau o dendrită a unui neuron senzitiv. care generează impulsuri. vasomotor. — efectorul. Pe baza figurii de mai jos. EVALUARE A. Piciorul lovit este flectat reflex. cardioaccelerator. de sudoraţie. care poate fi o formaţiune specializată.

unilateral. — legea simetriei. — legea generalizării. intersegmentar. contralateral. crescânde.— legea localizării. — legea iradierii. de acid. Richet). Legea coordonării (Ch. 2. se atârnă broasca într-un stativ vertical. După trecerea şocului operator (5—10 min) şi restabilirea tonusului muscular. Pe măsura desfăşurării experimentului. 4.5% 10% 5% 15% 15% 20% glacial 30% Manifestările musculare observate în Legile reflexelor funcţie de concentraţia acidului manifestărilor corespunzătoare Utilizând imaginile de mai jos. identificaţi figurile corespunzătoare legilor enumerate şi stabiliţi arcurile reflexe implicate: 1. completaţi tabelul următor: Concentraţii de acid CH3COOH HCI 1% 5% 2. 3. Se introduce degetul piciorului posterior stâng în soluţii de concentraţii diferite. Verificarea experimentală a acestor legi se realizează pe broască decerebrată. — legea unilaterităţii. . 2. spălându-se piciorul cu apă între încercări şi lăsând intervale de 10 minute între acestea.

piramidele bulbare. 16. Ea este delimitată inferior de către şanţul bulbopontin şi superior de către şanţul pontopeduncular. se evidenţiază şanţul median şi. nervii cranieni. puntea lui Varolio şi mezencefal. bulb rahidian. 2. pedunculul cerebelos mijlociu. pedunculii cerebeloşi mijlocii la nivelul punţii. olivele bulbare. A) şi o faţă posterioară (fig.10. 6. 15. şanţurile intermediare şi şanţurile laterale. TRUNCHIUL CEREBRAL Trunchiul cerebral este constituit din bulb. 3. coliculii cvadrigemeni. care se continuă până la diencefal şi prin care trec căile piramidale. 10. pedunculii cerebeloşi superiori. epifiză.2. piramidele pontine. ventricul IV. care delimitează fasciculele Goll şi Burdach. B. 4. Fig. la nivelul bulbului se remarcă şanţul median.4. pedunculul cerebelos superior. nervi cranieni: 6.2. puntea şi mezencefalul. B). 9. 8. 4. măduva spinării. Structura internă a trunchiului cerebral. Prezintă o faţă anterolaterală (fig. coliculii cvadrigemeni inferiori şi superiori la nivelul mezencefalului. chiasmă optică. hipofiză.10. Faţa anterioară : II—XII. Central. Faţa posterioară : IV—VIII. Faţa posterioară a trunchiului cerebral prezintă: pedunculii cerebeloşi inferiori la nivelul bulbului. Alcătuirea externă a trunchiului cerebral A. puntea lui Varolio. B. 13. A.10.2. — Puntea lui Varolio are forma unei benzi transversale de substanţă nervoasă. decusaţia piramidală. — Bulbul rahidian este cuprins între un plan imaginar care trece pe sub decusaţia* piramidală şi şanţul bulbopontin. Părţile laterale ale punţii se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. fibrele . 12. 4. 1. 14. 4. 4.2. şanţurile preolivare şi şanţurile retroolivare. pedunculul cerebelos inferior.11. hipotalamus. Unele elemente sunt continuarea celor medulare. Trunchiul cerebral: A. nerv spinal. 7. Dorsal. 5. olive bulbare. peduncul cerebral. care leagă între ele emisferele cerebeloase. B. lateral de acesta. — Mezencefalul este reprezentat de pedunculii cerebrali. Trunchiul cerebral are la exterior substanţă albă şi la interior substanţă cenuşie. Substanţa albă este constituită din fibrele ascendente şi descendente descrise la măduvă. bulb rahidian. El prezintă: fisura mediană anterioară. 4.1. Faţa anterolaterală prezintă trei segmente anatomice: bulbul.

VII) —salivator inferior (IX) — nucleii olivari — dorsal al vagului (X) — nucleul Goll — nucleul Burdach — nucleii substanţei reticulate: respiratori şi cardiaci. X. IX. în jumătatea lui superioară şi în celelalte segmente ale trunchiului cerebral. — Nucleii motori reprezintă originea reală a fibrelor motorii ale unor nervi cranieni şi sunt echivalenţi coarnelor anterioare medulare. SEGMENTUL TRUNCHIULUI CEREBRAL BULB NUCLEII SENZITIVINUCLEII MOTORI NUCLEII VEGETATIVI AI NERVILOR AI NERVILOR AI NERVILOR CRANIENI CRANIENI CRANIENI NUCLEII PROPRII —senzitiv al trigemenului (V) —solitar (VII. — substanţa neagră — nucleul roşu — coliculii cvadrigemeni .— accesor al oculomototrigemenului (V) torului (III) rului (III) —trohlearului (IV) PUNTE — vestibular (VIII) — cohlear (VIII) principal al — nucleii motori trigemenului (V) (V. Nucleii trunchiului cerebral. vegetativi şi proprii (tab. Substanţa cenuşie. În structura trunchiului cerebral intră şi substanţa reticulată.VI.X) — ambiguu (IX. XI) — nucleul hipoglosului (XII) — salivator superior (VII) — lacrimal (VII) MEZENCEFAL mezencefalic al — nucleul oculomo. — Nucleii vegetativi reprezintă originea reală a fibrelor vegetative parasimpatice ale unor nervi cranieni şi sunt centri ai unor reflexe vegetative. Tab.). — Nucleii proprii fiecărui segment nu au echivalenţi la nivel medular. Ei sunt echivalenţi coarnelor laterale medulare. Dacă în jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia substanţei cenuşii este asemănătoare celei din măduvă. 4. Nucleii trunchiului cerebral se împart în: senzitivi. —nucleii respiratori şi cardiaci. 4. substanţa cenuşie este dispersată sub formă de nuclei. cu funcţii somatice şi vegetative.transversale din punte şi fibrele proprii care leagă între ei diferiţi nuclei de substanţă cenuşie. motori. — Nucleii senzitivi sunt formaţi din deutoneuronii* căilor sensibilităţii generale din zona capului şi sunt echivalenţi coarnelor posterioare medulare.

IV. A. 5. Nervii cranieni micşti (V. Nervii cranieni senzitivi (I. Componentele trunchiului cerebral au două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia reflexă. Ei sunt în număr de 12 perechi (tab.4. maxilară şi prin fibrele senzitive ale ramurii mandibulare. drept superior.). constituită din fibre ascendente. PERECHEA I olfactivi II optici III oculomotori TIPUL senzitivi senzitivi motori ORGANELE INERVATE — epiteliul olfactiv din cavitatea nazală — retina globului ocular —muşchii extrinseci ai globului ocular: drept inferior. — muşchii masticatori prin fibrele motorii ale ramurii mandibulare — muşchiul drept extern al globului ocular — papilele gustative din cele două treimi anterioare ale mucoasei linguale. prin IV trohleari V trigemeni motori micşti VI abducens motori VII faciali micşti . între nucleii trunchiului sau între nuclei şi măduvă sau cortex.11. motori şi micşti. Nervii cranieni.5. deglutiţie şi vomă (în bulb). aferente. VII. axoni ai neuronilor din nucleii motori ai trunchiului cerebral. IX. 4. Reflexe vegetative: reflexe de salivaţie pentru glandele parotide. — reflexe de orientare a capului în funcţie de sursa de lumină (în coliculii cvadrigemeni superiori) sau în funcţie de sursa de zgomot (în coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal). VI. reflexe lacrimale şi de salivaţie pentru glandele sublinguale şi submandibulare (în punte).2. Nervii cranieni sunt analogi nervilor spinali. B. drept intern. retină (II). Nervii cranieni se pot grupa după funcţii în: senzitivi. oblic inferior. şi fig. — muşchii intrinseci ai globului ocular: muşchii circulari ai irisului şi ai corpului ciliar.4. Nervii cranieni motori (III. organul Corti şi receptorii statici din urechea internă (VIII) — la centrii nervoşi corespunzători din scoarţa cerebrală. cât şi din fibre somatomotorii şi visceromotorii. prin fibrele motorii somatice. care conduc excitaţiile de la telereceptori* — mucoasa olfactivă (I). prin fibre vegetative motorii (III). Nervii cranieni. reflexe pupi-lare fotomotorii şi de acomodare la distanţă (în mezencefal). XI. Aceasta aparţine substanţei albe. împreună cu care formează sistemul nervos periferic. tipurile acestora şi teritoriile inervate. Alte amănunte despre nervii cranieni senzitivi veţi afla la studiul analizatorilor ale căror segmente intermediare le constituie aceştia. strănut. Ei determină motilitatea voluntară la nivelul musculaturii somatice a capului sau motilitatea involuntară la nivelul musculaturii netede. Ele conduc impulsurile de la măduvă la cortex şi invers. XII) sunt constituiţi numai din fibre motorii. VIII) sunt constituiţi numai din fibre senzitive. Funcţia reflexă. Tab. — reflexe de reglare a mişcărilor şi a alternanţei somn-veghe (în substanţa neagră). — reflexe de diminuare a tonusului muscular (în nucleul roşu). clipire şi masticaţie (în punte). 4. reflexe respiratorii şi cardiovasculare (în bulb). — reflexe de supt. În nucleii trunchiului cerebral se închid arcurile reflexe ale unor acte reflexe somatice şi vegetative: Reflexe somatice: — reflexe de tuse. X) sunt constituiţi atât din fibre somatosenzitive şi viscerosenzitive. descen dente şi de asociaţie. II.2.3. Funcţiile trunchiului cerebral. Funcţia de conducere. prin fibrele vegetative motorii — muşchiul oblic superior — tegumentul feţei şi dinţii prin ramurile senzitive oftalmică.

4. XI.VIIIvestibulo. oculomotori. V. abducens. o ramură mandibulară. IX. XII. glosofaringieni. X. a. trohleari. hipogloşi. — glandele salivare parotide prin fibrele vegetative motorii. II. ramură oftalmică.micşti gieni fibrele senzitive. faciali.11. b. ramură cohleară (acustică). optici. c. III. IV. vagi. ramură vestibulară. — fibre senzitive — fibre motorii — flbre vegetative . Nervii cranieni: I. — unii muşchi ai faringelui prin fibrele motorii. VI. — glandele salivare (sublinguale şi submandibulare) şi glandele lacrimale prin fibrele vegetative motorii — organul Corti din urechea internă prin ramura acustică. — mucoasa faringeană şi cea de la baza limbii prin fibrele senzitive — unii muşchi ai laringelui prin fibrele motorii somatice.senzitivi cohleari IX glosofarin. accesori. — muşchii mimicii prin fibrele motorii. trigemeni. ramură maxilară. VII. vestibulocohleari. — majoritatea viscerelor toracice şi abdominale prin fibrele vegetative senzitive şi motorii — muşchii sternocleidomastoidian şi trapez — muşchii limbii X vagi XI accesori micşti motori XII hipogloşi motori EVALUARE Fig. olfactivi. — receptorii statici din urechea internă prin ramura vestibulară — papilele gustative din treimea de la baza limbii prin fibrele senzitive. a. VIII. b.

Stabiliţi provenienţa fibrelor nervoase care inervează organele cavităţii abdominale. 4. Stabiliţi care sunt nervii cranieni care inervează organele din cavitatea bucală.1. 2. 5. Stabiliţi nervii cranieni care inervează globul ocular. . Stabiliţi care sunt nervii cranieni care inervează organele din regiunea gâtului. 3. Enumeraţi nervii cranieni care inervează limba. Determinaţi provenienţa fibrelor nervoase care inervează organele din madiastin*. 6.

12. El reprezintă 1/10 din volumul encefalului. Fig.13.). sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale (fig. Ei sunt constituiţi din fibre aferente şi eferente (tab. 6. hipofiză. 5. Alcătuirea pedunculilor cerebeloşi. 3.3. 2. punte. mijlocii şi superiori. Cerebelul: 1. Este constituit din două emisfere cerebeloase. Localizarea cerebelului şi a diencefalului: 1. . 4. 2. măduva spinării. emisferă cerebrală. 6. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi cerebeloşi: inferiori. hipotalamus. CEREBELUL Cerebelul este aşezat în partea posterioară a cutiei craniene. emisfere cerebeloase. talamus. 7. 4. vermis. 10.12. cerebel. epifiză. 9. pedunculii cerebeloşi mijlocii leagă cerebelul de punte.4. 8. bulb.13. iar pedunculii cerebeloşi superiori leagă cerebelul de mezencefal.). Pedunculii cerebeloşi inferiori leagă cerebelul de bulb. 4. 4. legate prin vermis (fig. mezencefal.). Fig. 6. Tab. 4.

c) Neocerebelul. format din nucleii cerebeloşi.2. Din punct de vedere funcţional.). este formată din fibre de asociaţie. Fig. b) Paleocerebelul. comisurale şi de proiecţie (aferente şi eferente). Funcţiile cerebelului. a) Arhicerebelul sau lobul floculonodular. format din celule piriforme* Purkinje. 2. diminuând sau întărind aceste comenzi şi determinând astfel armonizarea activităţii diferitelor grupe musculare. reticulocerebelos şi cerebeloreticular spinocerebelos Flechsig. dar nu afectează precizia mişcărilor comandate de scoarţă. strat molecular. 4. formaţiunea cea mai veche. Extirparea paleocerebelului determină creşterea tonusului muscular.1. Neocerebelul asigură coordonarea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală. cerebeloolivar 4. El acţionează prin intermediul fasciculelor vestibulospinale şi rubrospinale. stratul celulelor Purkinje. celulă stelată: 5. stratul ganglionar şi stratul granular (fig. olivocerebelos.Structura internă a cerebelului. vestibulocerebelos. tulburări în . formaţiune nouă filogenetic. ganglionar. cerebelul prezintă trei componente cu vechime filogenetică diferită: arhicerebelul. 4. Extirparea neocerebelului este urmată de pierderea capacităţii de execuţie a mişcărilor fine. celulă nevroglică (glială). strat granular. este constituit din emisferele cerebeloase şi nucleul dinţat. îndeplineşte funcţia de reglare a echilibrului. dispusă la interior. cerebelovestibular. 4. Este caracterizat prin prezenţa cortexului cerebelos format din trei straturi celulare: stratul molecular. 4. substanţă albă.14. Primeşte aferente vestibulare şi proprioceptive inconştiente. Cel mai important este stratul mijlociu. Substanţa albă. 7. Lezarea arhicerebelului determină pierderea echilibrului. are rol în menţinerea tonusului muscular (alături de nucleul roşu.3. iar excitarea lui determină scăderea acestuia. Substanţa cenuşie formează la exterior cortexul cerebelos şi pătrunde în interior formând nucleii cerebeloşi.PEDUNCULII superiori mijlocii inferiori FASCICULE NERVOASE spinocerebelos Gowers. Secţiune în cortexul cerebelos: 1. cerebelocerebral şi dentorubric pontocerebelos. paleocerebelul şi neocerebelul. substanţa reticulată şi scoarţa cerebrală). 6. fibre de proiecţie.14.3. 3.

fascicul tectospinal. funcţiile sale fiind preluate progresiv de către cortex. nucleu pontin. ramură vestibulară a nervului VIII. fascicul reticulospinal. . experimentată la animale.mers şi atonie. 7. cortex. cu cortexul. ci în nucleii vestibulari. fascicul olivospinal. incapacitatea de a păstra poziţia verticală (astazie) şi diminuarea capacităţii de efort fizic (astenie). nucleu dinţat. cu nuclei ai trunchului cerebral şi cu măduva spinării (fig. 10. determină lipsa tonusului muscular (atonie). 4. în substanţa reticulată a trunchiului cerebral sau în cortexul motor. Fibrele eferente nu ajung direct în coarnele anterioare medulare. 2. fascicul ponto-cerebelos. o.15. p. v. 4. 6. r1 rubrospinal.15. 3. fascicul cerebelovestibular. fascicul vestibulospinal. Conexiunile cerebelului: 1. fascicul vestibulo-cerebelos. r2. talamus. corpi striaţi.). Extirparea totală. 5. fascicul spino-cerebelos. t. Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu viaţa. cerebel. 8. fascicul dento-rubric. 4. Fibrele aferente şi eferente realizează multiple conexiuni cu talamusul. 11. Fig. 9.

mijlocii şi posteriori. între mezencefal şi emisferele cerebrale. Din corpii geniculaţi. ventriculul III. 6.4. Nucleul habenular intervine în orientarea capului în funcţie de sursa odorantă*. 8. talamo-striate (cu corpii striaţi). fibrele nervoase se despart spre cortex şi spre coliculii cvadrigemeni. c) Epitalamusul este constituit din glanda epifiză şi nucleul habenular. prin nucleii care intră în structura sa. adenohipofiză. talamusul reprezintă un centru de integrare a impulsurilor nervoase ascendente în drumul lor spre cortex. format din corpii geniculaţi. tijă hipofizară. lob intermediar. 7. Relaţiile hipotalamo . constituie o staţie de releu pentru fibrele ascendente provenite de la măduvă. neurohipofiză. care nu au releu talamic. metatalamusul.hipofizare: 1. În alcătuirea diencefalului intră talamusul. 9.12. talamo-bulbare şi talamo-hipotalamice. 4.). DIENCEFALUL Diencefalul este situat în prelungirea trunchiului cerebral. tract hipotalamo-hipofizar. bulb şi cerebel în drumul lor spre cortex. 2.17. 4. nuclei anteriori. Fig. 3. b) Metatalamusul. Fac excepţie fibrele olfactive. talamocerebeloase. Datorită multiplelor conexiuni. sistem porthipofizar. 1. Nucleii talamici prezintă conexiuni talamo-corticale. a) Talamusul.4. 5. d) Hipotalamusul cuprinde trei grupe de nuclei: anteriori. reprezintă staţie de releu pe calea fibrelor optice (care fac staţie în corpii geniculaţi laterali) şi pe calea fibrelor auditive (care fac staţie în corpii geniculaţi mediali). vizuale şi auditive. 4. . legat de centrii olfactivi de la baza emisferelor cerebrale. şi 4.16. nuclei mijlocii. epitalamusul şi hipotalamusul (fig.

paleocortexul şi neocortexul. de integrare parasimpatică. care reglează secreţia lobului anterior hipofizar. sete. schimbarea direcţiei etc). 8. O tulburare a funcţiilor acestora este boala Parkinson. 2. căile sensibilităţii viscerale. . 12. Nucleii anteriori. care se depozitează în hipofiză posterioară. 9. 4. 11. corpul calos.17. 10. 13. îndeplineşte următoarele funcţii: — menţinerea constantă a temperaturii corpului prin termogeneză* şi termoliză*. Hipotalamusul este conectat cu trunchiul cerebral. — intervine în stările emoţionale.Fig.) sunt mase de substanţă cenuşie situate deasupra şi lateral de talamus. — reglarea metabolismului intermediar şi hidric. 7. tract optic. Nucleii bazali (corpii striaţi). Nucleii bazali (fig. 4.1. talamus. ventricul lateral. corpi striaţi. — reglarea funcţiilor respiratorii şi cardiovasculare. tijă pituitară.4. Spre deosebire de fibrele căilor sensibilităţilor exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă. — reglarea funcţiilor sexuale. hipofiză. cea mai importantă regiune a diencefalului. 4. emisferă cerebrală. — reglarea secreţiei adenohipofizare şi. saţietate). a sistemului endocrin (fig. prin aceasta. secretă hormoni numiţi factori de eliberare.17. Sunt situaţi pe traseul căilor extrapiramidale şi conectaţi atât între ei. Hipotalamusul. centru de integrare vegetativă. substanţă albă. Rolul său esenţial de control şi integrare a funcţiilor vegetative îndreptăţeşte numele de „creier vegetativ" care i-a fost dat. de integrare simpatică.). 5. 4. Hipotalamusul. constituie împreună cu sistemul limbic o unitate funcţională. talamusul. fac sinapsă în nucleii hipotalamici. — coordonarea alternanţei stărilor de veghe şi somn. produc hormoni: vasopresina şi ocitocina. Nucleii posteriori. Nucleii bazali au rol în reglarea motilităţii automate comandată de scoarţa cerebrală. 4.16. Nucleii mijlocii. cu nucleii diencefalici şi cu cortexul. ventriculul III. cât şi cu nucleii mezencefalici. capsulă internă. 6. determină reacţii adaptative de termoreglare. în controlul mişcărilor inconştiente şi al mişcărilor complexe semivoluntare (în mers. — reglarea aportului alimentar şi hidric (a senzaţiilor de foame. 3. de comportament şi de stres. fugă. Secţiune sagitală prin encefal: 1. de integrare parasimpatică. înainte de a ajunge în talamus. hipotalamus. cortex.

constituit din bulbii. — arhicortexul. tracturile şi trigonul olfactiv. creierul olfactiv. Feţele sunt străbătute de şanţuri adânci (scizuri). Funcţional.). creierul de comportament.5. reglarea activităţii sexuale şi menţinerea atenţiei. 4. temporal şi occipital (fig. care delimitează girusurile (circumvoluţiunile).19. fibre comisurale şi fibre de proiecţie ascendente (senzitive) ş descendente (motorii). Pe faţa mediană se observă girusul corpului calos şi şanţul calcarin (fig. şi şanţuri mai puţin adânci. care delimitează lobii. care este constituit mai ales din formaţiunile hipocampice. voinţei. 4.18.). Este segmentul cel mai evoluat al nevraxului. memoriei. şi la baza emisferelor (7%). jna medială şi una bazală. formaţiune veche filogenetic. . Arhicortexul este centrul de reglare a unor reacţii vegetative. scoarţa cuprinde două formaţiuni distincte: a) Sistemul limbic.SINTEZĂ: FUNCŢIILE HIPOTALAMUSULUI NUCLEI ANTERIORI NUCLEI MIJLOCII integrare parasimpatică integrare parasimpatică neurosecreţie hormoni neurohipofizari efect anabolizant trofotrop* neurosecreţie factori de eliberare menţinerea homeostaziei NUCLEI POSTERIORI integrare simpatică reacţii adaptative efect catabolizant ergotrop* 4. şanţul central Rolando. centrul integrator al senzaţiilor. deosebim: — paleocortexul. parietal. masticaţie). este constituit din două straturi de celule nervoase: stratul granular — senzitiv şi stratul piramidal — motor. Substanţa cenuşie (40% din masa emisferelor) este dispusă la exteriorul emisferelor cerebrale (33%). 4. determină comportamentul emoţional şi instinctual. deglutiţie. şanţul parieto-occipital şi şanţul calcarin. care are funcţii legate de simţul primar al mirosului (zona olfactivă primară). Emisferele cerebrale prezintă o faţă dorso-laterală. unde formează scoarţa cerebrală (cortexul). care comunică cu ventriculii III şi IV din trunchiul cerebral şi cu canalul ependimar medular. Lobii delimitaţi de aceste şanţuri pe fiecare emisferă sunt: frontal. învăţării. În fiecare emisferă se găseşte câte un ventricul lateral (I şi II). reglarea aportului alimentar şi a unor mişcări legate de actul alimentaţiei (supt. Substanţa albă (60% din masa emisferelor) se află la interior şi este constituită din fibre de asociaţie. Şanţurile cele mai importante sunt: şanţul lateral Sylvius. Structural şi funcţional. formând nucleii bazali (corpii striaţi). Scoarţa cerebrală. conştiinţei. motricităţii. Cele două emisfere sunt despărţite prin fisura interemisferică şi legate între ele prin corpul calos. stărilor emoţionale şi comportamentale. Pe faţa bazală este situat girusul hipocampului. cu lichid cefalorahidian. trigonul cerebral şi comisuri.1. În corelaţie cu hipotalamusul. EMISFERELE CEREBRALE Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului.5.

7. girusul corpului calos. F3. şanţul calcarin. T3. trigonul cerebral.Fig. arie de asociaţie vizuală. arie de asociaţie auditivă. girusuri ale lobului occipital. 6. 4. P2. 8. 5. 4. 2. conturul paleocortexului. 3. 7. T1. arii olfactive. arie premotorie. şanţ lateral Sylvius. 4. FA. F1. O3. O 1. corpul calos. girusuri ale lobului temporal. girusuri ale lobului frontal. P A. Emisfere cerebrale — faţa mediană: 1. 5. şanţul central Rolando. T2. 10.19. Fig. arie auditivă. 3. conturul sistemului limbic.18. 2. F2. bulb olfactiv. 8. arie de asociaţie somestezică. 4. girusuri ale lobului parietal. 02. . 6. Emisfere cerebrale — faţă laterală: 1. arie motorie. arie somestezică primară. 9. P1. arie vizuală.

. Zonele de asociaţie ale neocortexului mai constituie încă un subiect de cercetare pentru fiziologi şi psihologi. Fig. 2. B. 3. fibre de proiecţie. Homunculus motor. 4. A. Legăturile corticale: 1. fibre de asociaţie.20. 4.Fig.21. prezentând multe necunoscute care îşi aşteaptă rezolvarea în viitor. Homunculus senzitiv. fibre comisurale.

Funcţiile acestora fac parte din activitatea nervoasă superioară a neocortexului. granular extern. 4. după sinapsa din corpii striaţi. Reflexele condiţionate. se numeşte homunculus senzitiv (fig. situate în girusul postcentral din lobul parietal. sunt zonele unde se proiectează fibrele sensibilităţilor cutanate şi proprioceptive. stimularea zonelor senzitive determină răspunsuri motorii sau vegetative adecvate. sunt constante şi invariabile. altele sunt complexe (lanţuri de reflexe) şi stau la baza formării instinctelor (alimentar. secreţie salivară etc). Mecanismul formării unui reflex condiţionat constă în stabilirea unei legături funcţionale temporare între focarele de excitaţie corticală ale celor doi excitanţi care coincid. 4. de asemenea. Între zonele corticale există numeroase fibre de legătură care asigură unitatea funcţională a cortexului (fig. este constituit din şase straturi de celule: molecular. Arcurile lor reflexe există de la naştere şi se închid la nivele inferioare ale nevraxului. Reflexele condiţionate se fonnează pe baza celor necondiţionate. piramidal intern şi fusiform. Zonele de asociaţie sunt situate în lobul frontal (pentru funcţii psihice şi de comportament). Fiziologia scoarţei cerebrale La baza activităţii sistemului nervos stau actele reflexe. dureroase şi proprioceptive proiectează amestecat. memorie auditivă. un proces activ care se manifestă prin diminuarea sau încetarea unor activităţi corticale: — inhibiţia externă. matern etc). De aici iau naştere căile descendente piramidale. 4. Din punct de vedere fiziologic. strănut.20. în ariile somestezice şi în aria premotorie. necondiţionată sau înnăscută. Excitaţia este procesul cortical activ. este caracteristică reflexelor necondiţionate şi apare .). — Ariile senzitive sau somestezice.). Zonele senzitive sunt arii senzitive* şi senzoriale* în care predomină celulele granulare.). activitate sexuală) şi în zona parieto-occipitală (de integrare superioară a activităţii somatice). realizând o unitate senzitivo-motorie.19. Arcurile lor reflexe se închid la nivelul cortexului. formaţiune nouă filogenetic. dobândite în cursul vieţii. — Aria premotorie reprezintă originea fibrelor nervoase care.20. Reflexele necondiţionate.5. granular intern.). în funcţie de densitatea fibrelor senzitive. B).21. de reproducere. Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei anumitor regiuni ale corpului în aria somestezică primară. de asemenea. în funcţie de densitatea fibrelor motorii şi de mărimea suprafeţei de proiecţie. prin coincidenţa repetată în timp a doi excitanţi. în lobul temporal (pentru reacţii emoţionale. — Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiectează fibrele vizuale (aria vizuală). Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii (fig. şi 4. motorii (neocortexul efector) şi de asociaţie. termice. 4. Fibrele sensibilităţii tactile. poartă numele de homunculus motor (fig. Aferenţele şi eferenţele vegetative proiectează. tuse. Unele reflexe necondiţionate sunt simple (clipit. auditive (aria auditivă). de apărare.18. menţine sau intensifică activitatea nervoasă. ajung la nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc căile extrapiramidale.b) Neocortexul. sunt temporare şi individuale. 4.22. EN şi EC. gustative (aria gustativă) şi olfactive (aria olfactivă) (fig. 4. neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul receptor). Se descriu două categorii de reflexe: reflexe necondiţionate şi reflexe condiţionate. — Aria motricităţii voluntare este localizată în girusul precentral al lobului frontal. 4. unul necondiţionat (EN) şi unul condiţionat (EC) (fig. Are un efect pozitiv asupra organismului. Datorită acestora. Inhibiţia este.18. Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei diferitelor regiuni ale corpului pe suprafaţa ariei motorii principale. înnăscute şi comune tuturor indivizilor. A).2. care provoacă. piramidal extern.

Eferenţele ascendente proiectează difuz şi nespecific în cortex. Formele inhibiţiei interne sunt: de stingere. Acestea primesc aferenţe prin colaterale ale căilor ascendente specifice ale sensibilităţii şi trimit eferenţe ascendente şi descendente. El constă în revenirea excitaţiei sau inhibiţiei la zona iniţială. Se realizează astfel „reacţia de trezire" caracteristică stării de veghe. Veghea reprezintă starea funcţională cerebrală determinată de creşterea tonusului SAA. condiţionată sau dobândită. Mărimea procesului de iradiere depinde de intensitatea stimulului. Iradierea constă în extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei dintr-o zonă corticală în zone vecine legate funcţional de prima. de întârziere şi de diferenţiere. Veghea începe o dată cu stabiiirea contactului conştient cu mediul înconjurător sau cu gândurile proprii şi se termină când acest contact încetează. Inhibiţia de diferenţiere se produce la asocierea mai multor excitanţi condiţionaţi de aceeaşi natură. de tip feed-back. 4. Fig. creşterea tonusului funcţional şi pregătirea lui pentru recepţionarea informaţiilor. Între cortex şi formaţiunea reticulată există un permanent circuit cortico-reticulo-cortical. opus fenomenului de iradiere. Inhibiţia de întârziere se produce atunci când intervalul de timp dintre aplicarea EC şi aplicarea EN se măreşte. Veghea şi somnul.sub acţiunea unui excitant extern. Ea tinde să limiteze extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei. prin impulsurile declanşate permanent. determinând. Inducţia reciprocă constă în faptul că un focar de excitaţie provoacă inhibiţie în jurul lui. un rol esenţial îl deţine sistemul reticulat activator ascendent (SAA).22. iar din această interdependenţă rezultă un echilibru funcţional între cele două procese. . dar de intensităţi diferite. constituit din formaţiunile reticulate ale trunchiului cerebral. stării de conştientă şi procesului de învăţare. proces de mobilitate denumit dinamică corticală. Inhibiţia de stingere se produce aunci când EC nu mai este asociat cu EN. concomitent cu orientarea conştienţei spre o anumită activitate. Arcuri reflexe necondiţionate şi condiţionate de salivaţie. concentrarea şi inducţia reciprocă. Excitaţia se poate transforma în inhibiţie şi invers. în timp ce un focar de inhibiţie provoacă în jurul lui o zonă de excitaţie. Excitantul care o provoacă este cel care a produs anterior reflexul condiţionat. este caracteristică scoarţei cerebrale şi apare numai după o pregătire a acesteia. fără o pregătire prealabilă a scoarţei. În reglarea alternanţei dintre veghe şi somn. de autoreglare a activităţii corticale. În cadrul dinamicii corticale deosebim: iradierea. deci reflexul condiţionat apare după o perioadă de latenţă. Concentrarea este un proces activ. — inhibiţia internă.

2. a debitului ventilator. 3. a debitului cardiac.5. închiderea ochilor). şi somnul lent. Fig. Privarea de somn. caracterizat prin mişcări oculare lente şi sforăit. arii implicate în gândire. aria cuvintelor vorbite. În somn se produc modificări vegetative (scăderea frecvenţei respiratorii.Somnul se defineşte ca o pierdere naturală.3. ele putând fi influenţate de evenimentele anterioare. Acumulările de noi cunoştinţe nu sunt ereditare. Somnul se datorează oboselii neuronilor care menţin starea de veghe. Activităţile cognitive. Alternanţa somn-veghe coincide la om cu ciclul noapte-zi. În timpul somnului se produc faze ciclice de activitate neuronală — somnul paradoxal sau profund. 10 ore la copii şi adolescenţi. Cortexul prelucrează datele furnizate de receptori şi le fixează în memorie. caracterizat prin mişcări rapide ale globilor oculari şi apariţia viselor. a diencefalului. Visele atestă faptul că somnul nu este o stare total lipsită de conştientă. . periodică şi reversibilă a relaţiilor senzitivo-motorii cu mediul exterior. 4. Durata somnului variază în funcţie de vârstă şi de starea fiziologică a organismului. precum şi de unii stimuli externi sau interni. 4. la om şi la animalele de experienţă. modificări somatice (scăderea tonusului muscular şi încetarea activităţii locomotorii) şi modificări bioelectrice (ale EEG*). prin inhibarea SAA.). Activitatea nervoasă superioară Activităţile cerebrale se grupează în: activităţi de cunoaştere (cognitive) (fig. Somnul este influenţat de existenţa unor condiţii propice de ambianţă (linişte. Visele reprezintă o trezire corticală spre lumea interioară.23. afective şi volitive. întuneric. A. Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar. precum narcoza* sau coma*.23. Învăţarea se desfăşoară în timpul stării de veghe şi necesită activitatea SAA. poziţia culcat. Reprezintă procesul de acumulare conştientă de informaţii şi dobândire de experienţă. aria auditivă. Învăţarea.a tensiunii arteriale. a activităţilor digestive şi excretorii). a experienţei proprii. 4. pe baza consumului de glucoză marcată : 1. aria vizuală. Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care întreţin starea de veghe. a sistemului limbic şi a neocortexului. constituind ritmul nictemeral. Evidenţierea ariilor corticale prin tomografie. Ele se dobândesc în timpul vieţii prin interacţiunea permanentă cu factorii de mediu natural şi social. 4. provoacă modificări metabolice şi tulburări funcţionale la nivelul SNC. 8 ore la adulţi şi de 6-7 ore la persoanele vârstnice.

).Formarea de reflexe condiţionate reprezintă un mecanism elementar al învăţării numit condiţionare clasică (pavlovistă). de prezenţa unor stimuli suplimentari şi de o motivaţie corespunzătoare. Stimularea centrului recompensei. cu stimularea unor centri din sistemul limbic şi diencefal. pe lângă integritatea morfofuncţională a SNC. când animalul greşeşte sau refuză să înveţe. asocieri logice. generalizarea şi abstractizarea. inducţia reciprocă. formarea legătu-rilor temporare etc. Memoria de scurtă durată asigură conservarea informaţiei pe durată de ore sau zile. a unui bolnav de maladia Alzheimer. În memorare sunt implicate ariile de asociaţie prefrontale şi parieto-occipitale. noţiuni. Reprezintă forma cea mai înaltă a cunoaşterii. iradierea şi concentrarea. numeroase procese nervoase. gândirea realizează reflectarea lumii materiale sub formă de idei. Cercetările au demonstrat că în timpul proceselor de memorare se intensifică sinteza de proteine şi ARN în neuroni. ca: excitaţia şi inhibiţia. parietale şi temporale. Pe baza informaţiilor acumulate. Reprezintă capacitatea sistemului nervos de a reţine activ. În cazul neîntăririi apare inhibiţia de stingere. Este valabil şi în cazul învăţării umane. Memoria. El are la bază asocierea cunoştinţelor şi deprinderilor ce urmează a fi însuşite. a unui creier sănătos. 4. bazat pe recompensă şi pedeapsă. când animalul de experiment execută corect actul învăţat. impresii sau imagini care au avut loc cu câteva secunde sau minute înainte. analiza şi sinteza. rezolvare şi adaptare la noi probleme şi condiţii de viaţă şi implică şi factori de mediu socio-cultural.24. Trăsăturile gândirii sunt corelarea. 4. Acest mod de învăţare. Învăţarea este influenţată de factorii ambianţi. Substratul material al gândirii este reprezentat de ariile de asociaţie frontale. 2. poartă numele de condiţionare operantă. De aici reiese rolul important al repetiţiei.24. Tomografii: 1. de a recunoaşte şi evoca selectiv informaţii şi experienţe anterioare. Memoria instantanee este capacitatea sistemului nervos de a înregistra şi reproduce imediat evenimente. Ea este definită drept capacitatea intelectuală înnăscută de înţelegere. Substratul elementar al învăţării este reprezentat de conexiunile sinaptice al căror număr creşte odată cu vârsta şi cu acumularea de noţiuni noi. Gândirea umană. Stabilirea nivelului de inteligenţă are deosebită importanţă socială şi se determină prin teste specifice (IQ). memorizarea. sistemul limbic şi structuri din diencefal şi mezencefal. Memoria de lungă durată (permanentă) asigură depozitarea informaţiei pe durată îndelungată (fig. Inteligenţa. Capacitatea de învăţare depinde de nivelul de inteligenţă. judecăţi etc. şi a centrului pedepsei. . integrarea şi prelucrarea informaţiilor. Gândirea implică. Fig. care oferă posibilitatea reflectării realităţii şi proiectării acţiunilor viitoare. grăbeşte procesul de însuşire de noi cunoştinţe.

care provin de la receptori. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV Sistemul nervos vegetativ — SNV— coordonează şi reglează funcţiile organelor interne. sistemul limbic şi hipotalamusul. Funcţiile de analiză şi sinteză ale scoarţei cerebrale.). Zonele de asociaţie permit scoarţei gruparea şi sinteza excitanţilor într-un singur complex. mimică şi tonul vorbirii. Expresiile emoţionale au la om o semnificaţie socială. Funcţia de sinteză constă în capacitatea scoarţei cerebrale de a grupa şi de a sistematiza excitanţii care acţionează simultan sau succesiv asupra sa. Substratul fiziologic al emoţiilor cuprinde lobul frontal. Cele două funcţii ale scoarţei se condiţionează reciproc şi asigură scoarţei o funcţionare unitară. având de cele mai multe ori efecte antagonice. Emoţiile se exprimă şi prin activităţi viscerale: tahicardie* sau bradicardie*. Modificările somatice se exprimă prin: mimică. pilomotori şi sudorali din măduva dorsală. comportamentul sexual şi de îngrijire a urmaşilor.Sistemul nervos simpatic. râs. o motivaţie.26. Sistemul vegetativ este constituit din două componente: SNV simpatic şi SNV parasimpatic (fig. plâns. Emoţiile. 4. . conservarea individului. Căile eferente sunt constituite din doi neuroni. de regulă cât mai aproape de măduvă (fig. mamei. care asigură echilibrul dinamic al funcţiilor vitale. unde ajung axonii neuronilor aferenţi din viscere: centrii pupilodilatatori din măduva cervicodorsală. Se exprimă somatic şi vegetativ. Reprezintă o formă de activitate nervoasă conştientă. scoarţa este capabilă să separe numai acei excitanţi care sunt importanţi pentru viaţă. mezenteric infe rior şi hipogastric) şi plexurile intramurale*. 4.6.1. La om există şi motivaţii de ordin psihic şi social. mânia. Activităţile afective. modificări în motilitatea tubului digestiv.5. mezenteric superior.4. C. Sinapsa dintre neuronii preganglionari şi neuronii postganglionari se face într-una din aceste formaţiuni nervoase. realizând o adaptare fină a organismului la variaţiile mediului. 4. Sunt procese afective de durată scurtă. Din această dublă acţiune rezultă tonusul neurovegetativ. Activităţile volitive. mai veche sau mai recentă. Motivaţia. ca sediu de integrare superioară a personalităţii şi comportamentului social ale individului. Reprezintă un proces nervos complex care stă la baza tuturor actelor de comportament. ele reflectând starea afectivă a persoanei.6. Aceste funcţii constau în capacitatea scoarţei de a supune unei analize fine şi de a diferenţia excitanţii din aceeaşi categorie. urmate uneori de atac sau fugă. Prin aceasta.).B. Ambele inervează aceleaşi organe. dar şi perseverenţa de a le duce la îndeplinire. 4. modificări de tensiune arterială. precum bucuria. plăcerea şi neplăcerea. tonus muscular. voce. Componenta centrală a sistemului nervos simpatic este reprezentată de centrii nervoşi aflaţi în coarnele laterale medulare. Voinţa reprezintă pentru individ puterea de a lua decizii. vasomotori. proiectată asupra tatălui. reflexele condiţionate apar ca răspuns numai la excitanţii condiţionaţi faţă de care s-au format şi nu faţă de excitanţi asemănători. Motivaţiile de ordin biologic determină comportamentul alimentar. Motivaţia activează şi direcţionează un anumit tip de comportament. frica. 4. Voinţa. Motivarea idealului de comportament în dezvoltarea copilului este de ordin afectiv. Datorită funcţiei de analiză. gesturi. educatorului sau asupra unor membri din grupul social în care copilul se dezvoltă. La originea oricărui act voluntar se află un impuls. prin gesturi. secreţie sudorală şi endocrină. În elaborarea unor activităţi voluntare un rol deosebit îl are lobul prefrontal. Componenta periferică este reprezentată de lanţurile ganglionare para-vertebrale (22—25 de perechi de ganglioni uniţi prin ramuri interganglionare). prin care se realizează integrarea organismului în mediu. plexurile viscerale (celiac.25.

Plexurile intramurale conţin atât fibre simpatice. Tipuri de căi motorii simpatice. Unele formaţiuni ganglionare au atât funcţii de staţii de releu.6. cât şi fibre parasimpatice. Sistemul nervos simpatic se distribuie difuz în pereţii organelor. 7. Sistemul nervos parasimpatic are două componente centrale. 5. —— neuroni preganglionari (fibre mielinice) -----. organe viscerale. ganglion previsceral. 8. de unde iau naştere .2. a) Parasimpaticul cranian. 4. spre deosebire de sistemul nervos parasimpatic care se distribuie în teritorii limitate. 3. hipotalamus şi cortex). 4. 2. glandă medulosuprarenală. care sunt localizate în trunchiul cerebral şi în măduva sacrată. ganglion din lanţul simpatic paravertebral. ramură comunicantă albă. În trunchiul cerebral se află: nucleul accesor al oculomotorului (III).Fig 4. cât şi funcţii de centri reflecşi. rădăcină motorie. 1. 6.25. nucleii salivator superior şi lacrimal. ramură comunicantă cenuşie. bulb şi mezencefal)şi centri de integrare(cei din formaţiunea reticulată. coarne laterale. de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului. Sistemul nervos parasimpatic.neuroni postganglionari (fibre amielinice) Centrii vegetativi se pot grupa în: centri de comandă (cei din măduvă.

dar. de asemenea. spre deosebire de SNV simpatic. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic ----------.26. Fig. neuronul preganglionar face sinapsă cu neuronul postganglionar în pereţii organelor inervate sau în aproprierea acestora. de unde pornesc fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX) şi nucleul dorsal al vagului (X). din doi neuroni. b) Parasimpaticul sacrat. Componenta periferică a SNV parasimpatic este constituită.sistemul nervos vegetativ simpatic ——— sistemul nervos vegetativ parasimpatic . nucleul salivator inferior. 4. care reprezintă originea fibrelor parasimpatice vagale (tab. 4). Acesta îşi are originea în segmentele medulare sacrate S2 — S4.fibrele parasimpatice ale facialului (VII).

este însoţită de vasodilataţie. îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe. la fel ca sistemul nervos somatic. manifestare vegetativă). secreţie glandulară abundentă Glande salivare — secreţie redusă de salivă — secreţie abundentă de salivă apoasă Glande gastrice şi intestinale vâscoasă — stimularea secreţiei — inhibarea secreţiei . Acţiunea SNV simpatic şi parasimpatic asupra organelor efectoare. 7. manifestare somatică. Sistemul nervos vegetativ are şi un important rol integrator. În tabelul 7 sunt redate asemănările şi deosebirile funcţionale dintre componentele sistemului nervos vegetativ. — integrarea somato-vegetativă. Tab. — integrarea neuro-endocrină (exemplu: stimularea secreţiei hipofizare de către centrii vegetativi hipotalamici). Centrii nervoşi vegetativi realizează trei modalităţi de integrare: — integrarea vegetativă propriu-zisă (simpatico-parasimpatică) prin acţiunea antagonistă a celor două sisteme (exemplu: reflexele pupilare). Fiziologia sistemului nervos vegetativ.4.6.3. prin armonizarea funcţiilor vitale şi prin asigurarea mecanismelor homeostatice. Sistemul nervos vegetativ. prin întrepătrunderea unor funcţii vegetative cu manifestări ale vieţii de relaţie (exemplu: contracţia musculaturii striate. având ca substrat anatomic arcuri reflexe vegetative. EFECTORI Muşchi radiari ai irisului Muşchi circulari ai irisului Muşchi ciliari radiari Muşchi ciliari circulari Bronhii Inima Vase coronare Vase din tegument Vase din muşchi Vase din creier Stomac şi intestin EFECTELE SNV SIMPATIC — contracţie — dilatarea pupilei — — relaxare — vedere la distanţă — — bronhodilatator — cardioaccelerator — coronaroconstricţie — vasoconstricţie — vasoconstricţie — vasoconstricţie —diminuarea tonusului şi motilităţii — constricţia sfincterelor EFECTELE SNV PARASIMPATIC — contracţie — micşorarea pupilei — contracţie — vedere de aproape bronhoconstrictor cardiomoderator coronarodilatator vasodilataţie vasodilataţie vasodilataţie — creşterea tonusului şi motilităţii — relaxarea sfincterelor Vezica urinară — relaxarea muşchiului vezical — contracţia muşchiului vezical — contracţia sfincterului vezical — relaxarea sfincterului vezical intern intern Glande lacrimale — — vasodilataţie.

centripet. b. c. câte unul în fiecare sticlă de ceas Câte un ochi din fiecare pereche serveşte ca martor. Se compară ochii pereche şi se constată că: — ochiul tratat cu adrenalină sau atropină are pupila mărită — midriază* (datorită contracţiei muşchilor radiari ai irisului). iar în serul celui de-al doilea se adaugă acetilcolină sau pilocarpină. cu atenţie. sunt formate numai din substanţă cenuşie. Adrenalina şi acetilcolină. mielina şi strangulaţiile Ranvier. 2. Un capăt al segmentului de nerv se ţine fix. b. în timp ce învelişul conjunctiv al acestuia se disociază longitudinal cu ajutorul unui ac de disecţie. d. iar ceilalţi doi pentru experiment. De la fiecare. apoi se acoperă cu lamela.APLICAŢII PRACTICE RECOMANDATE: 1. sunt formate numai din substanţă albă. Se spinalizează o broască şi se izolează nervii sciatici. Demonstrarea efectului sistemului nervos vegetativ asupra muşchilor intrinseci ai globului ocular. c. se extirpă ambii ochi şi se pun în ser. Fibrele nervoase din constituţia nervului se îndepărtează unele de altele în lateral. substanţe farmaceutice şi în acelaşi timp mediatori chimici. sunt legate între ele prin substanţă albă. a doua. În serul fiziologic al primului ochi de experiment se adaugă adrenalină sau atropină. participă la reglarea motilităţii automate comandate de scoarţă. c. Preparatul astfel obţinut se etalează. centrifug. 3. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: Dendritele conduc influxul nervos: a. d. cu ace. prima. — ochiul tratat cu pilocarpină sau acetilcolină are pupila micşorată — mioză* (datorită contracţiei muşchilor circulari ai irisului). Se spinalizează doua broaşte. Emisferele cerebrale: a. d. se colorează cu soluţie de albastru de metilen. aferent. şi parasimpaticomimetică. teaca Schwann. pentru a le izola. Nucleii bazali: a. sunt situaţi pe traseul căilor ascendente proprioceptive. Se secţionează segmente de 2 cm lungime care se aşază pe lame de sticlă în câte o picătură de ser fiziologic. au acţiune simpaticomimetică. . b. Observaţii microscopice asupra fibrelor nervoase. eferent. Excesul de colorant se îndepărtează cu hârtie de filtru. EVALUARE A. au în constituţie neuroni motori. 2. prezintă în interior nuclei de substanţă cenuşie. La microscopul optic se pot observa numeroase fibre nervoase. Celelalte două substanţe au efecte similare. Se pregătesc patru sticle de ceas cu ser fiziologic. se găsesc pe traseul căilor piramidale directe.

Notaţi în spaţiile libere din faţa căilor nervoase din coloana A. fasciculele spinotalamice f. c. B.——————————————————— 9.——————————————————— 5.——————————————————— 10 ——————————————————— 12 . relaxează sfincterele digestive. fasciculele spinocerebeloase b. Sistemul nervos simpatic: a. c. Căile motilităţii involuntare 2. fasciculele spinobulbare c. b. c. reglează metabolismul hidric. d. Căile sensibilităţii exteroceptive —— 2. primeşte informaţii prin căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Hipotalamusul: a. participă la reglarea mişcărilor fine.——————————————————— 6. talamus———————————————— 8. b. are legături nervoase cu hipofiza. Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente —— 3. d.epifiza ——————————————— Coloana A —— 1.——————————————————— 4. contractă muşchii radiari ai irisului. are rol important în reglarea tonusului muscular. fasciculele rubrospinale e. d. inhibă secreţia glandelor digestive gastrice şi intestinale.—————————————————— . b. 6.4. fasciculele piramidale C Scrieţi în coloana din dreapta numele formaţiunilor nervoase corespunzătoare cifrelor din imagine: 1. este situat deasupra talamusului. 5. literele din dreptul fasciculelor nervoase corespunzătoare din coloana B: Coloana B a.——————————————————— 7. intervine în reglarea stărilor emoţionale. Căile motilităţii voluntare —— 4. Arhicerebelul: a. fasciculele olivospinale d.——————————————————— 3. prin extirparea sa determină pierderea echilibrului. contractă muşchii circulari ai irisului.

Analizaţi figura 4. cu fibrele simpatice care inervează celelalte organe.D.26. şi stabiliţi provenienţa fibrelor simpatice şi parasimpatice care inervează fiecare dintre organele prezentate. Descrieţi traseul acestora. care inervează glandele suprarenale. Comparaţi fibrele preganglionare şi postganglionare simpatice. .

glandele sebacee şi sudoripare. care secretă melanină. 5. utilizate în criminalistică. reprezintă imaginea dispunerii papilelor dermice digitale. După teritoriul de recepţie a excitanţilor. proprioceptori şi interoceptori. este o celulă sau un grup de celule specializate pentru recepţionarea variaţiei unei anumite forme de energie care reprezintă excitantul specific. gustativi etc. prin receptorii pe care îi conţine. epicritică sau de atingere. Depozitează trigliceride. iar receptorii specifici sunt situaţi în pro- . Receptorii pot fi liberi (terminaţii nervoase libere şi corpusculi). cu grupuri de adipocite. conduc şi transformă excitaţiile în senzaţii adecvate. — Epidermul este un ţesut epitelial pluristratificat cheratinizat. cu rol fotoprotector. la nivelul fibrei nervoase se manifestă numai modularea frecvenţei potenţialului de acţiune. a) Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili. Valoarea potenţialului de receptor variază în funcţie de intensitatea excitantului. de termoreglare (prin vasodilataţie. caracteristice fiecărui individ. reticulină şi elastice prezente aici. — Dermul este un ţesut conjunctiv dens. influx nervos nespecific. Vascularizaţia este mai densă în stratul papilar al dermului şi în porţiunea subdermică. precum şi receptorii sensibilităţilor cutanate specifice. prin reacţiile adaptative generate pe baza excitaţiilor prelucrate de SNC şi transformate în senzaţii tactile. Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente: periferic. unde informaţiile sunt transformate. Pielea este organul conjunctivo-epitelial. Spre deosebire de acesta. La contactul cu membrana bazală prezintă papile dermice. a) Segmentul periferic. receptorul. intermediar şi central. receptorii se clasifică în: exteroceptori. pulpa degetelor şi buzele. c) Segmentul central este reprezentat de ariile corticale. de depozitare a lipidelor şi funcţia de organ de simţ. În stratul bazal se află melanocite. Amprentele digitale. b) Segmentul intermediar (calea aferentă) este constituit din neuronii pseudounipolari.1. vasoconstricţie periferică şi secreţie sudorală).5. După distanţa de la care acţionează excitantul. Structurile anatomice care realizează aceste funcţii se numesc analizatori. dar întotdeauna transformă acţiunea stimulului în potenţial de receptor specific. ANALIZATORUL CUTANAT Analizatorul cutanat are rol în integrarea organismului în mediu şi în apărarea activă. în senzaţii specifice. după procese de analiză şi sinteză. Sensibilitatea tactilă presională este determinată de apăsare. Sensibilitate tactilă mai pronunţată prezintă zonele păroase. Stratul profund este cel mai rezistent datorită fibrelor de colagen. 5.) şi de distanţă (auditivi.). Căile aferente trimit colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral. Analizatorii sunt sisteme complexe care recepţionează. Ei diferă structural de la un analizator la altul. sau pot fi incluşi în organele de simţ. din ganglionii spinali şi tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor nervi cranieni. rezerva de grăsime subcutană a organismului. În piele se află producţiile acesteia: părul cu muşchii erectori. olfactivi etc). termici şi dureroşi situaţi în piele. derm şi hipoderm (fig. Funcţiile pielii sunt: funcţia de protecţie împotriva agenţilor externi. este determinată de excitanţi care produc deformări uşoare ale tegumentului. ANALIZATORII Sistemul nervos îşi îndeplineşte rolul de integrare a organismului în mediul înconjurător şi de coordonare a funcţiilor organelor interne pe baza informaţiilor recepţionate din mediul extern şi din mediul intern. — Hipodermul este un ţesut conjunctiv lax. care acoperă integral suprafaţa organismului şi se continuă cu mucoase la nivelul orificiilor. Pielea este constituită din trei straturi: epiderm. termice şi dureroase. apoi în potenţial de acţiune. Sensibilitatea tactilă fină.1. receptorii pot fi: de contact (tactili. de excreţie (prin glandele sudoripare).

14. Fig. 12. Datorită conducerii pe aceleaşi căi medulare a sensibilităţilor dureroase somatice şi viscerale. 19. zonă reticulară. nerv vegetativ. nerv senzitiv. secreţie sudorală). rădăcina firului de păr. 9.funzimea tegumentului. Receptorii pentru rece sunt mai numeroşi decât cei pentru cald. 15. 3. În cazul fasciculelor spinobulbare. 17. b) Segmentul de conducere. 26. Algoreceptorii sunt mai rari în viscere. 4. Durerea viscerală poate fi determinată şi de distensia unui organ. 6. venă. Sensibilitatea dureroasă. Structura pielii: 1. Două sau mai multe excitaţii tactile aplicate simultan sunt recepţionate numai dacă distanţa dintre punctele excitate este suficient de mare. terminaţii nervoase libere. papilă dermică. se manifestă mai intens la nivelul degetelor. adipocite. corpusculul Pacini. strat bazal. buzelor şi vârfului limbii. por. 2. 16. muşchi erector. În tabelul 8 este redată distribuţia receptorilor. derm. 5. Căile aferente au fost descrise la funcţia de conducere a măduvei şi la nervii cranieni. folicul pilos. 7.1. motiv pentru care durerea viscerală nu se poate localiza precis. 25. axonilor deutoneuronilor din bulb li se alătură şi fibrele . hipoderm. 21. Fenomenul poartă numele de discriminare tactilă. 18. 13. corpuscul Meissner. 22. strat poliedric. strat granulos. deoarece aceeaşi zonă a pielii poate fi inervată de mai mulţi neuroni. 11. determinată de excitanţi care produc leziuni celulare. 24. 10. glandă sebacee. rolul lor şi stimulii la care reacţionează. glomerulul glandei sudoripare. durerea somatică este însoţită de reacţii vegetative (accelerare a ritmului cardiac. 23. fir de păr. canal excretor. La durerea tegumentară se manifestă o mare capacitate de discriminare. 20. 8. 5. straturi cornoase. Intensitatea senzaţiei depinde de mărimea suprafeţei excitate şi de diferenţa de temperatură dintre tegument şi excitant. iar durerea viscerală este însoţită de reflexe somatice (contracţia musculaturii abdominale). Sensibilitatea termică este neuniformă pe suprafaţa tegumentului. arteră. zonă papilară.

SENSIBILI – TATE — tactilă fină TIP DE RECEP – RECEPTORI TORI — mecanoreceptori —corpusculi: — Meissner — Merkel — mecanoreceptori —corpusculi: — Golgi — Ruffini — Pacini — termoreceptori —corpusculi: — Krause — Ruffini —terminaţii nervoase libere terminaţii nervoase libere LOCALIZARE — papile dermice — foliculii piloşi — hipoderm STIMULI — deformări uşoare ale tegumentului (atingere) — presiune. asigură determinarea poziţiei şi deplasării unor segmente corporale în raport cu altele. cornee mină leziuni celulare de — dureroasă — algoreceptori 5. Analizatorul cutanat. prelucrate de centrii nervoşi superiori. Proiecţiile tactilă. a vibraţiilor. termică şi dureroasă dintr-o anumită regiune a corpului se amestecă în aceeaşi zonă a scoarţei de pe emisfera opusă. Terminaţiile nervoase libere din articulaţii şi muşchi sunt numai receptori ai durerii şi nu proprio- . împreună cu analizatorul kinestezic. ANALIZATORUL KINESTEZIC Analizatorul kinestezic* informează SNC despre poziţia şi mişcarea în spaţiu ale corpului şi ale segmentelor sale. c) Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat în girusul postcentral din lobul parietal (ariile somestezice). greutăţii şi consistenţei unui corp. Corpusculii Pacini au ca stimul presiunea exercitată asupra formaţiunilor structurale în care se găsesc. a) Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este constituit din proprioceptori situaţi în muşchi. Numele şi repartiţia proprioceptorilor este redată în tabelul 9. aponevroze. Pe baza informaţiilor din mediul extern.2. formei. precum şi despre gradul de contracţie a muşchilor. Organele tendinoase Golgi (fig. A) sunt stimulate de creşterea tensiunii în tendoane. Principalele tipuri de receptori cutanaţi.2. a diferenţelor de temperatură şi a unor agenţi nocivi. determinată de contracţia musculară. Pe această bază se pot elabora comenzi adecvate. apar senzaţiile posturale şi de mişcare şi se elaborează comenzi care determină tonusul muscular şi contracţiile musculare adecvate diferitelor mişcări. foliculi —nespecifici care deterpiloşi. Tab. care au ca rezultat reacţia de adaptare a organismului. periost şi pericondru. 5.8. tendoane.senzitive ale trigemenului (V). se creează senzaţii care permit recunoaşterea dimensiunilor. capsule articulare. Pe baza acestor informaţii. Ei sunt sensibili la mişcări rapide şi la vibraţii. deformare şi întindere a tegumenului tactilă protopatică — termică — derm — rece — hipoderm — cald — corneea globului (diferenţe ocular temperatură) —epiderm.

fibră senzitivă. capsulă conjunctivă. situate între fibrele musculare obişnuite (extrafusale) şi paralel cu acestea.ceptori. capsule articulare. 2. Cei mai importanţi proprioceptori sunt fusurile neuromusculare (fig. 8. 2. situate în zona centrală. Inervaţia senzitivă a fusului este formată din terminaţii primare spiralate. pericondru printre fibrele musculare Fig. ligamente. fibre de colagen. fibre în buchet. 9. Acestea sunt constituite din grupe de 2—10 fibre intrafusale. cu rol senzitivo-motor. 7. fibre senzitive. situate la extremităţile zonei centrale. fibre musculare extrafusale. Extremităţile fibrelor intrafusale pot fi prinse pe tendoane şi fibre extrafusale sau numai pe fibre extrafusale. 4. 3. periost. cu mai mulţi nuclei şi fără miofibrile. 6. 5. 5. 9. capsulă conjunctivă a fusului. fibră intrafusală. mai voluminoasă. B. sunt stimulate de gradul de întindere al muşchiului. Inervaţia motorie. şi terminaţii secundare. spre deosebire de fibrele . PROPRIOCEPTORI Organe tendinoase Golgi Corpusculi Pacini Fusuri neuromusculare LOCALIZARE în tendoane şi ligamente în tendoane. cu conducere rapidă. 3. proprie capetelor contractile ale fibrelor intrafusale. A. O fibră intrafusală are extremităţi striate contractile şi o porţiune centrală necontractilă. 5. B). fibre eferente alfa. fibre eferente gama.2. fascii musculare.2. Distribuţia proprioceptorilor. Organe tendinoase Golgi: 1. Tab. Fus neuromuscular: 1. fibre „în buchet". este reprezentată de fibre nervoase cu originea în neuronii motori gama medulari. terminaţii nervoase spiralate. Terminaţiile primare.

care mărginesc şanţul central. la care se adaugă aferente cerebelo-corticale. cili olfactivi. 7.4. celulă de susţinere. 3. fosă nazală. 8. 5. 5.). neuron bipolar olfactiv. aflate la o anumită distanţă faţă de organism. ţesut conjunctiv. glandă mucoasă. epiteliu olfactiv. celule mitrale. 12. . lamă ciuruită a etmoidului. 2. 11. Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. buton olfactiv. 4. care deservesc activitatea reflexă de contracţie tonică a muşchilor (au fost studiate la funcţiile măduvei). nerv olfactiv. substanţă odorantă. — căile sensibilităţii proprioceptive conştiente. bulb olfactiv.4. 5. reprezentate de fasciculele spinobulbare. b) Segmentul de conducere este reprezentat de: — căile nervoase ale sensibilităţii proprioceptive inconştiente. 4. os etmoid. 5.3. 9. c) Segmentul central îl reprezintă ariile senzitivomotorii corticale. Mucoasa olfactivă are o suprafaţă de 2—3 cm 2 şi este dispusă în regiunea superioară a foselor nazale (fig. 3. Structura mucoasei olfactive şi căile olfactive : 1. 6.3 ANALIZATORUL OLFACTIV Analizatorul olfactiv recepţionează şi prelucrează informaţiile referitoaare la proprietăţile chimece ale unor substanţe odorante. mucoasă olfactivă. a) Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv constituit din celule receptoare (chemoreceptori de distanţă) şi din celule de susţinere incluse în mucoasa olfactivă. mucus. coane. Fig.3 Localizarea mucoasei olfactive: 1. 13. unde are loc analiza informaţiilor aduse pe căile sensibilităţii proprioceptive conştiente şi transformarea lor în senzaţii şi acţiuni motorii tonice corective. care depăşesc celulele de susţinere şi pătrund în mucusul secretat de celulele glandulare ale mucoasei olfactive (fig 5. 5.). 10. Fig. 7. 6. 14. Dendritele acestora prezintă butoni olfactivi de la care pleacă 6—8 cili olfactivi receptori. bulb olfactiv. cornet nazal superior. 2. boltă palatină.extrafusale care sunt inervate de neuronii motori alfa medulari. celulă bazală. 5.

c) Segmentul central este reprezentat de aria gustativă. protoneuronul fiind celula receptoare. iar cele foliate* pe marginile posterioare ale limbii (fig. restul mugurilor gustativi până la epiglotă. Inflamarea mucoasei nazale în afecţiuni respiratorii scade sensibilitatea olfactivă. ANALIZATORUL GUSTATIV Analizatorul gustativ recepţionează şi prelucrează excitaţiile determinate de proprietăţile chimice ale substanţelor sapide * solubile care intră în contact cu mucoasa bucală. care ajung la receptori odată cu aerul inspirat. iar cealaltă parte formează tracturile* olfactive. cele fungiforme* sunt răspândite pe vârful şi marginile anterioare ale limbii. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale. Într-un mugure gustativ există 5—20 celule senzoriale cu cili. IX şi X. De la polul bazal al celulelor receptoare pornesc fibrele senzitive ale nervilor cranieni VII. Analizatorul olfactiv are rol în aprecierea calităţii aerului. Dendritele acestora sunt conectate cu celulele receptoare. Axonii acestora se despart: o parte trec în bulbul contralat. Acesta variază în funcţie de natura substanţelor. glosofaringianul treimea posterioară. după încrucişare. care reprezintă formaţiunile receptoare. 5. Substanţele volatile sunt recepţionate numai după dizilvarea lor în pelicula de mucus. Fiziologia analizatorului olfactiv. răspândiţi în întreaga mucoasă bucofaringiană şi în mucoasa linguală. . Protoneuronii* căilor sunt situaţi în ganglionii nervilor cranieni VII. B). Dacă substanţele odorante persistă un timp mai îndelungat. Stimulii specifici sunt reprezentaţi de substanţele volatile. 5. Mugurii gustativi (fig. Pragul de excitabilitate reprezintă cantitatea minimă de substanţă odorantă capabilă să provoace senzaţia de miros. termică şi dureroasă a limbii. fac sinapsă cu cel de-al treilea neuron în talamus.4. transmisă prin fibrele trigemenului (V). La polul apical prezintă un por gustativ. Împreună cu analizatorul gustativ. Axonii acestora. prevenind pătrunderea în organism a unor substanţe nocive. vârsta şi starea fiziologică a organismului. unde converg fibrele senzitive ale celor trei nervi cranieni. b) Segmentul de conducere. IX şi X. străbat în mănunchiuri lama ciuruită a etmoidului şi pătrund în cutia craniană. Papilele circumvalate* formează la baza limbii V-ul lingual. iar vagul. cu polul bazal aşezat pe membrana bazală a epiteliului lingual. Axonii neuronilor olfactivi. umiditatea mucoasei. care se proiectează în cortex. A) au formă ovoidă. care constituie protoneuronul căii. formând nervii olfactivi cu traseu până la bulbii olfactivi. care reprezintă deutoneuronii căii olfactive. apare fenomenul de adaptare. Pentru a putea fi recepţionate. Intensitatea senzaţiei olfactive este proporţională cu concentraţia substanţei odorante în aer şi depinde de următorii factori: gradul de solubilitate a particulelor în lichidul care acoperă mucoasa. 5. aceste substanţe trebuie să aibă o concentraţie egală sau superioară pragului de excitabilitate. Deutoneuronii se află în nucleul solitar din bulb. b) Segmentul de conducere. a) Segmentul receptor este reprezentat de mugurii gustativi. c) Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv.5. unde se integrează sensibilitatea gustativă cu cea tactilă.6. Nervul facial inervează primele 2/3 ale limbii. 5.Calea olfactivă este formată numai din doi neuroni. analizatorul olfactiv intervine în aprecierea calităţii alimentelor şi în declanşarea secreţiei salivare. aria de proiecţie primară a aferenţelor olfactive. În mucoasa linguală. situată la baza girusului parietal ascendent. A).5. mugurii gustativi pot fi grupaţi în papile gustative (fig.

Cea mai mare sensibilitate se manifestă pentru substanţele amare. Deosebim patru tipuri de senzaţii gustative: acru. Analizatorul gustativ. epiglotă. 7. fibre nervoase.6. B. 6. utilizând diferite substanţe sapide. şi la declanşarea secreţiilor digestive. 4. Pragul de excitabilitate gustativă este diferit pentru fiecare substanţă. 2. 3.5. Localizarea gusturilor: 9. prevenind pătrunderea în organism a alimentelor alterate. Intensitatea senzaţiei depinde de concentraţia substanţei dizolvate. fibre nervoase. A.6. por gustativ. suprafaţa limbii. 5. 8. rădăcina limbii. 3. Mugure gustativ: 1. 7. dulce şi amar. papile filiforme. Papilă gustativă: 6. 4. 2. acru. sărat. papile fungi-forme. 5. amigdală linguală. 11. A. de numărul receptorilor excitaţi şi de temperatura soluţiei. corpul limbii. muguri gustativi. dulce. B. celule de susţinere. amigdală palatină. Ariile linguale ale diferitelor gusturi au localizare specifică. 8. B). cili gustativi. celule senzoriale. 5. Gustul contribuie la aprecierea calităţii alimentelor. deci mugurii gustativi dobândesc o anumită specializare (fig. 10. Determinaţi localizarea pe limbă a receptorilor gustativi specializaţi. sărat. amar.Fig. se . la fel ca şi cel olfactiv. Fiziologia analizatorului gustativ. Distribuţia pe limbă a tipurilor de papile: 1. 5. 5. papile circumvalate. glande secretoare. 12. 9. Fig.

6.7. 4. aparatul optic şi receptorul (fig. 5. 12.). 8. 11. pata galbenă. albă la exterior. 7. Globul ocular este constituit din: învelişuri.adaptează la acţiunea îndelungată a unui excitant. iris. corp ciliar. a) Segmentul receptor este inclus în globul ocular. în menţinerea echilibrului şi în activităţile specific umane. inferior şi medial (intern) — oblic inferior — drept lateral (extern) — oblic superior INERVAŢIE — fibrele somatice ale oculomotorului (III) — nervul abducens (VI) — nervul trohlear (IV) — Tunica vasculară. nerv optic. în orientarea spaţială. sclerotica. coroida. muşchi drept superior.5. 10. 9. cu rol protector. ANALIZATORUL VIZUAL Cea mai mare parte a informaţiilor din mediul exterior este recepţionată prin văz. cristalin. Tab. Învelişurile globului ocular: — Tunica fibroasă. Prezintă anterior corneea transparentă. Vederea are un rol esenţial în adaptarea la mediu. Musculatura extrinsecă a globului ocular. MUŞCHI EXTRINSECI — drepţi: superior. cornee. 10. Secţiune sagitală prin globul ocular: 1. este o formaţiune conjunctivă. este pigmentată şi vascularizată.7. 5. 10. 3. retină. coroidă. Pe ea se inseră musculatura extrinsecă a globului ocular (tab. Fig. umoare apoasă. 5. Are funcţii trofice şi conferă . iar posterior este străbătută de nervul optic. 2.). 5. sclerotica. pata oarbă.

— Corpul vitros este un gel transparent. plexiform intern.interiorului globului ocular calitatea de cameră obscură. aproximativ 130 milioane / retină.8. bogat inervată prin terminaţii nervoase libere. El umple cavitatea posterioară a globului ocular între cristalin şi retină. 5. neuroni bipolari. aproximativ 7 milioane / retină. Este situat în spatele irisului şi legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor. Aparatul optic cuprinde medii transparente: — Corneea transparentă este nevascularizată. transparentă. secretat permanent de procesele ciliare şi drenat prin sistemul venos. Fig. 9. în perceptarea culorilor şi a formelor. conuri şi bastonaşe. granular extern. constituită din zece straturi celulare (fig.8. învelită într-o capsulă — cristaloida.). Pigmentul fotosensibil este iodospina. 7. Receptorul este retina. limitantă internă. — Tunica nervoasă. 10. 5. Din ea se constituie în partea anterioară irisul şi corpul ciliar (musculatura intrinsecă* netedă a globului ocular) cu fibre circulare şi radiare. limitantă externă. Pigmentul fotosensibil al acestora este rodopsina. — Umoarea apoasă din camera anterioară este un lichid transparent. 4. 5. Celulele cu conuri au rol important în vederea diurnă. Celulele cu conuri. are funcţii de protecţie şi metabolice. — Cristalinul este o lentilă biconvexă. Celulele cu bastonaşe asigură vederea la lumină slabă. pigmentar. 6. Celulele cu bastonaşe. predomină în pata galbenă (maculata lutea) şi constituie în exclusivitate fovea centralis. cuprinde celulele fotoreceptoare. Stratul profund. format din celule pigmentare. mai puţine în pata galbenă şi lipsesc din fovea centralis. 2. zona cu acuitate* vizuală maximă. neuroni multipolari. Al doilea strat cuprinde celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. sunt mai numeroase la periferie. asigurând sinteza pigmenţilor fotosensibili. Straturile retinei: 1. Nu este vascularizat şi nici inervat. plexiform extern. 3. 8. fibre optice. La nivelul stratului neuronilor bipolari şi al stratului neuronilor multipolari din retină se manifestă . retina. vederea nocturnă.

Precizaţi muşchii extrinseci ai fiecărui glob ocular. asigură focalizarea razelor de lumină la 24 mm înapoia cristalinului. care. formează o unitate funcţională (fig. În jurul acesteia există zona de asociaţie vizuală. Analizatorul vizual permite recunoaşterea formei. mişcării obiectelor şi aprecierea distanţelor. vestibular şi kinestezic. spre măduva cervico-dorsală.).5. prin procese de refracţie. necesară în orientare şi recunoaştere. În corelaţie cu analizatorii acustic. în sus. pe pata galbenă. unde se află aria optică primară. Fiziologia analizatorului vizual. Acestea constituie căile reflexelor optice de orientare.9). apoi continuă sub numele de tracturi optice până la corpii geniculaţi laterali metatalamici unde fac sinapsă cu al treilea neuron. Reflexul de convergenţă constă în mişcarea concomitentă a celor doi ochi. 5. Axonii lor formează nervii optici. b) Segmentul de conducere. B. având ca urmare modificarea poziţiei axelor optice şi reperarea corectă a obiectelor în spaţiu. care determină realizarea noţiunii de spaţiu. Dendritele acestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare. Imaginea formată este reală. Fig. se desfăşoară concomitent. 5. indiferent de distanţa până la obiect şi de poziţia acestuia. Al doilea neuron al căii îl constituie celulele multipolare retiniene. Procesul vederii este descris în mai multe faze. Din corpii geniculaţi se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III. Fibrele acestora se încrucişează parţial în chiasma optică. realizează orientarea în spaţiu şi menţinerea echilibrului. Procesul de convergenţă: A. şi asigură memoria vizuală. luminozităţii. adaptare la intensitatea luminii şi acomodare la distanţă. Primul neuron al căii optice este reprezentat de celulele bipolare din retină. 1. Acuitatea vizuală depinde de structura unităţilor funcţionale asupra cărora acţionează lumina. c) Segmentul central este localizat în lobii occipitali ai emisferelor cerebrale. mai mică şi răsturnată (fig. C. în macula lutea. adaptare şi acomodare. culorii. pe direcţia axului optic. VI. în fovea centralis. Axonii neuronilor metatalamici de releu au proiecţie corticală (fig.procesul de convergenţă. în retina periferică. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Un neuron multipolar. în realitate. IV. spre coliculii cvadrigemeni superiori şi spre SAA. la stânga şi la dreapta. Reamintiţi-vă de la fizică în ce condiţii apare refracţia luminii şi precizaţi fenomenul în cazul mediilor transparente ale ochiului. împreună cu neuronii bipolari care converg la acesta şi cu celulele fotoreceptoare care converg la neuronul bipolar. . care realizează orientarea ochilor în jos.11.10). Proiectarea imaginii pe retină se datorează aparatului optic care. 5.9.

ganglion ciliar. 14.10. 10. Zona de suprapunere formează câmpul de vedere binoculară. b)Adaptarea fotochimică. 12. se asigură aprecierea distanţelor faţă de obiecte. Câmpurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun parţial. fibră vegetativă preganglionară (III). punte. Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit. în relief.Fig. iar căile eferente sunt vegetative. La trecerea de la lumină la întuneric. 6. arie vizuală. 13. Irisul reglează reflex (prin variaţia diametrului pupilar) cantitatea de lumină proiectată pe retină. simpatice şi parasimpatice. Adaptarea la intensitatea luminii se realizează prin două categorii de procese: reacţia pupilară şi adaptarea fotochimică. 2. chiasmă optică. nerv optic. Stimulul este lumina. nuclei ai nervilor cranieni III. corpi geniculaţi laterali. adaptarea durează 30—40 de minute. 4. la care se adaugă impulsurile proprioceptive de la muşchii extrinseci în timpul reflexelor de convergenţă. 5. 2. 9. timp în care se resintetizează pigmenţii şi scade pragul de excitabilitate a celulelor fotoreceptoare. 3. coliculi cvadrigemeni. bandeletă optică. receptorul este retina. pigmenţii fotosensibili scad cantitativ. IV. fiind descompuşi în cantitate direct proporţională cu intensitatea acesteia. VI. Căile de conducere ale analizatorului vizual : 1. . câmp vizual. fibră vegetativă postganglionară (III). a)Reacţia pupilară. 11. glob ocular. La proiectarea luminii pe retină. 7. generând vederea stereoscopică. căile aferente sunt somatice. Prin analiza corticală şi diferenţierea impulsurilor din câmpurile de vedere monoculară şi binoculară. 5. 8. tract optic.

Aceste procese determină creşterea permeabilităţii membranei celulelor receptoare pentru sodiu şi apariţia potenţialului de receptor. distanţă minimă a vederii clare. 5. în retinol şi opsină (derivat al vitaminei A). Deci. b) Scindarea pigmenţilor fotosensibili sub influenţa luminii. Atunci când muşchiul ciliar circular este relaxat. menţine cristalinul aplatizat. determinată de parasimpatic.La întuneric creşte cantitatea de pigmenţi depozitată. Aceste procese duc la modificarea unghiurilor de refracţie a razelor luminoase. distanţa vederii neclare. B. A. care măresc sau micşorează convexitatea feţei anterioare a cristalinului.). Celulele receptoare sunt stimulate de radiaţii cuprinse între 390 şi 760 nm*. adaptarea la trecerea de la întuneric la lumină se petrece mai rapid (maxim 3—4 min. 5. tensionat de muşchii radiari. d) Refacerea pigmenţilor. Pentru a provoca excitaţia. 3. realizându-se adaptarea pentru vederea la distanţă. ligamentul suspensor. Fig. distanţa vederii clare cu acomodare. cu eliberare de energie. ceea ce are ca urmare scăderea pragului de excitabilitate a celulelor receptoare.12. Acomodarea la distanţă (fig. Stimularea retinei constă în excitarea receptorilor retinieni de către radiaţiile luminoase. a. Fig. b. proces de sinteză în care un rol important îl deţine vitamina A. 2. ochi miop corectarea miopiei cu lentile divergente B. ochi emetrop. vedere clară fără acomodare. ochi miop. Formarea imaginii pe retină. 1. ochi hipermetrop. a) Lumina străbate celulele retiniene până la stratul pigmentar şi este absorbită de pigmenţii fotosensibili din celulele cu bastonaşe şi conuri. 5. C.) este realizată reflex prin acţiunea muşchilor circulari şi radiari ai corpului ciliar. 3. La contracţia muşchilor circulari. favorizând vederea obiectelor apropiate. Limitele acomodării: A. ligamentul suspensor se relaxează.12. care este condus sub formă de influx nervos modulat de către celulele bipolare. razele luminoase trebuie să posede o energie suficientă şi să acţioneze un timp suficient de îndelungat. cristalinul se bombează. distanţă maximă a vederii clare.11. 4. ochi hipermetrop corectarea hipermetropiei cu lentile convergente . c) Transformarea potenţialului de receptor în potenţial de acţiune.

Celulele cu bastonaşe au pragul de excitabilitate şi puterea de rezoluţie scăzute. ochiul normal. Defectele vederii şi corectarea lor: 1. Teoria tricromatică Young – Helmholz consideră că celulele cu conuri. Prin descompunerea lor inegală se percep celelalte culori. Vederea este un proces proces îndeplinit proporţional de cele două tipuri de celule fotoreceptoare în funcţie de condiţiile de luminozitate. cu formarea imaginii clare înaintea retinei.13. defect de sfericitate. zona retiniană luminată şi suprafaţa acesteia. — ax mai scurt sau refracţie slabă. Ametropia se datorează mai multor factori (fig. trebuie să aibă cel puţin trei tipuri de pigmenţi pentru culorile fundamentale: roşu. 2. (hemeralopia* sau orbul găinilor). Defectele vederii. Exerciţiu Cunoscând faptul că daltonismul este o maladie ereditară determinată de o genă recesivă heterozomală. . în cazul hipermetropiei. intensitatea şi durata iluminării. dar înregistrează culoarea. b) Scăderea elasticităţii cristalinului şi a contractilităţii muşchilor ciliari. datorită persistenţei imaginilor pe retină. argumentaţi de ce boala se transmite cu preponderenţă la un anumit sex şi care este acesta. dimensiunea sursei de lumină. are loc fuziunea imaginilor. d) Absenţa parţială sau totală a pigmenţilor fotosensibili din celulele cu conuri determină perturbări în perceperea culorilor (daltonismul). Lipsa vitaminei A din alimentaţie determină tulburări ale vederii prin diminuarea sintezei de pigmenţi fotosensibili.13. pentru vedere cromatică.): a) Modificarea lungimii axei ochiului sau variaţia indicelui de refracţie: — ax mai lung sau refracţie excesivă. care reduc limitele de acomodare. astigmatism datorat neregularităţii corneei astigmatism datorat deformării cristalinului Fig. albastru. Dacă frecvenţa stimulilor depăşeşte 40/ s. Afecţiunea se numeşte presbitism şi este caracteristică persoanelor vârstnice. 2. 5. fără a percepe discontinuitatea.5. Pe acest principiu se bazează cinematografia. Celulele cu conuri recepţionează stimul luminoşi cu intensitate mare (au prag de excitabilitate ridicat).C. se percepe culoarea albă. Spre deosebire de ochiul normal (emetrop). cu formarea imaginii clare înapoia retinei. c) Deformări ale corneei şi / sau ale cristalinului. Afecţiunea poartă numele de astigmatism şi se corectează cu lentile cilindrice. verde. Dacă cele trei substanţe fotosensibile sunt descompuse uniform. detaliile şi contururile. la ochii cu deficienţe (ametropi) formarea imaginii nu se poate realiza pe pata galbenă. REŢINEŢI: 1. Sensibilitatea retinei depinde de natura luminii. în cazul miopiei.

5. Cilii . 16. 4. receptorul auditiv (fig. pe toată lungimea canalului. 7. iar căile de conducere sunt ramuri ale aceluiaşi nerv cranian (VIII). dar anatomic.6. Cohleea este un canal răsucit în jurul unui ax. 10. rampă timpanică. 9.15. os temporal. saculă. Analizatorul auditiv a) Segmentul receptor. La baza canalelor semicirculare.14. conduct auditiv.14. 6. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. pe membrana bazilară. 2. pavilion. canale semicirculare osoase. 5. În canalul cohlear. receptorii ambilor analizatori se află în urechea internă. 13. fereastră ovală. Canalul cohlear are peretele inferior constituit din lama spirală şi membrana bazilară. c)Urechea internă este formată din labirintul osos. 5. 8. a) Urechea externă este formată din pavilion şi conductul auditiv extern. În labirintul membranos se află endolimfa. Labirintul osos cuprinde vestibulul. săpat în osul temporal.6. Labirintul membranos este constituit din utriculă şi saculă (în vestibulul osos). În canalul cohlear se află receptorul analizatorului acustic. canale semicirculare şi melcul osos (cohleea). 11. 14. iar peretele superior de membrana Reissner (fig. Aceasta şi membrana bazilară care o continuă împart canalul spiral în două rampe: vestibulară (care comunică cu vestibulul) şi timpanică (care comunică cu fereastra rotundă). Între membrana timpanică şi membrana ferestrei ovale se află lanţul de oscioare: ciocanul. canalele semicirculare membranoase (în canalele semicirculare osoase) şi melcul membranos sau canalul cohlear (în cohlee).1. 5. medie şi internă (fig. Fig. iar spre interior fereastra ovală şi fereastra rotundă. Urechea medie comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio. Rampele comunică prin helicotremă. nicovala şi scăriţa. cei doi analizatori sunt independenţi. în interiorul căruia se află labirintul membranos. 5. A). Celulele senzoriale ciliate din structura sa sunt dispuse de o parte şi de alta a tunelului Corti. Spre exterior prezintă membrana timpanică. ureche medie: 3. 18. fereastră rotundă. Tegumentul conductului este prevăzut cu peri şi glande sebacee modificate care secretă cerumen. cohlee. C. ureche internă: 12.). lateral pe 2—4 rânduri. ANALIZATORUL AUDITIV ŞI ANALIZATORUL VESTIBULAR Din punct de vedere funcţional. Din columelă se desprinde lama spirală osoasă. rampă vestibulară. B). B. timpan.5. nerv vestibulo-cohlear. utriculă. Ele sunt însoţite de celule de susţinere. ureche externă: 1. în utriculă şi saculă se află receptorii analizatorului vestibular. b)Urechea medie este situată într-o cavitate a osului temporal. ciocan. 17. scăriţă. Structura urechii: A. substanţă cu rol protector. trompa lui Eustachio. nicovală. 5. se află organul Corti.15. columela. medial pe un rând. orificiu situat în vârful melcului. 15. cameră timpanică. Urechea este constituită din trei componente: urechea externă.

9. canal cohlear. membrană bazilară.15. A. dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral. celule de susţinere. ramură cohleară a nervului VIII. ganglion spiral Corti. 2. 6. spre nucleul facialului. spre substanţa reticulată şi spre cerebel (fig. recepţionează undele sonore şi creează senzaţia auditivă. Analizatorul acustic captează. b) Segmentul de coducere are primul neuron în ganglionul Corti. formând două fascicule ascendente şi fac sinapsă cu cel de al treilea neuron în corpii geniculaţi mediali din metatalamus.celulelor senzoriale. 2. c) Segmentul central se află în girusul temporal superior. Organul Corti: 1. 5. 6. a cărei vibraţie o determină. . 5. Axonii acestora se încrucişează parţial. şi le transmite membranei ferestrei ovale. Sistemul de oscioare din urechea medie preia vibraţiile. după ce străbat membrana reticulată. 7. concentrate în conduct şi conduse spre membrana timpanică. organ Corti. le amplifică sau le atenuează. spre nucleul oculomotorului.16. membrană tectoria. Axonii acestuia formează ramura cohleară a nervului cranian VIII. membrană Reissner. Colaterale se desprind spre coliculii cvadrigemeni inferiori. celule senzoriale. apoi prin rampa timpanică până la fereastra rotundă care asigură menţinerea constantă a presiunii perilimfei.). Secţiune transversală prin cohlee: 1. 5. 5. rampă timpanică. B. helicotremă. Urechea umană percepe sunete între 16—20 000 de vibraţii/secundă (Hz*). membrană tectoria. 4. sunt în contact cu membrana tectoria. 3. Baza celulelor senzoriale este conectată cu dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti din columelă. rampă vestibulară. Deutoneuronii căii se află în nucleii cohleari din bulb. membrană bazilară. Undele sonore sunt captate de pavilion. 10. 4. Fig. 8. Fiziologia analizatorului acustic. 3. cili. Mişcările acesteia determină deplasarea oscilatorie a perilimfei prin rampa vestibulară. Fiecare organ Corti proiectează bilateral. cilii celulelor senzoriale.

deoarece două dintre canalele semicirculare se unesc. vibrează membrana bazilară de la baza melcului.18. REŢINEŢI: 1. Intervalul minim necesar sunetelor este 0. Crestele ampulare şi maculete sunt receptorii analizatorului vestibular. Urechea umană percepe sunete între 0—140 dB. iar maculele deservesc echilibrul static şi acceleraţia liniară. în urma stimulării. la 45 o unul faţă de celelalte. se realizează stimularea celulelor receptoare. 2. 5. numită cupulă (fig 5. 5.18. apar potenţialele microfonice de receptor. Localizarea sursei sonore se realizeaz.Fig.6. În urma presiunii exercitate de membrana tectoria asupra cililor şi a deplasării organului Corti faţă de aceasta. Maculele constituie aparatul otolitic (fig. şi se deschid în utriculă. 7. Funcţia auditivă prezintă o deosebită importanţă socială în comunicarea interumană.6 ms. . 3. care sunt preluate şi transmise prin fibrele căii de conducere. Fiecare canal are la un capăt o dilatare. A).2 Analizatorul vestibular a) Segmentul receptor. 4. nuclei cohleari bulbari. talamus.16. lemniscuri laterale. 5. În masa gelatinoasă care acoperă cilii se află granule calcaroase otolitele. Aprecierea direcţiei sursei sonore se face prin mişcări ale capului şi prin analiza spaţială vizuală. Acuitatea auditivă maximă este între 1000—4000 Hz*. Oscilaţiile perilimfei determină oscilaţi ale membranei bazilare pe care se află organul Corti şi ale endolimfei. corpi geniculaţi mediali metatalamici. Canalele semicirculare membranoase sunt dispuse în trei planuri. Peste această valoare este afectat organul Corti. Pragul auditiv măsurat în decibeli* este zero. Crestele ampulare deservesc echilibrul dinamic. Maculele din utriculă şi sacută au acelaşi tip de epiteliu senzorial. datorită diferenţei de timp în perceperea biauriculară a sunetelor. Amplitudinea vibraţiei este direct proporţională cu intensitatea stimulului. SAA. coliculi cvadrigemeni inferiori. În cele trei ampule se află crestele ampulare. numită ampulă (fig. 2. iar la frecvente joase virează membrana bazilară de la vârf. În mediile intens poluate sonor este indicată folosirea unor mijloace de protecţie acustică. Căile de conducere ale analizatorului auditiv: 1. La frecvenţe înalte. 6. Celulele receptoare ale ambelor formaţiuni sunt conectate cu dendrite ale neuronilor din ganglionii Scarpa. Crestele ampulare sunt constituite din celule receptoare ciliate şi celule de susţinere. mărind sau micşorând distanţa dintre celulele receptoare şi membrana tectoria (variaţii de contact). 5.17). Deschiderile sunt în număr de cinci. 5. ganglion Corti. Cilii celulelor receptoare sunt înglobaţi într-o masă gelatinoasă. B).1—0.

3. IV. 4. 5. 6. canale semicirculare membranoase. 4. 2. 5. B. 6. ganglion Corti. 6. 5. 5. Fig. utriculă. ampule. spre cortex.Fig. saculă. 4. fibre nervoase. Creastă ampulară: 1. ganglion Scarpa. 3. 8. celule receptoare. 2. celule receptoare. nucleii nervilor cranieni III. ramură vestibulară. ganglion Scarpa. cili. . celule de susţinere. substanţă gelatinoasă. Maculă: 1. spre cerebel. otolite. Dispunerea receptorilor vestibulari: 1. 4. 7. celule de susţinere. creastă. fascicul vestibulo-spinal. 2. cupula. 5.18. A. 6. 5. fibre nervoase. Căi de conducere ale analizatorului vestibular : 1. 3. 3.17. VI. ramură cohleară. 2. cili. nucleu vestibular. C.

Ce efecte are pierderea elasticităţii cristalinului la bătrâni asupra procesului de acomodare? Determinaţi tipurile de lentile necesare pentru corecţie. 5. EVALUARE A. Argumentaţi influenţa poluării sonore asupra desfăşurării activităţilor zilnice. 5. fasciculul vestibulo-cerebelos. Modificările poziţiei capului influenţează poziţia corpului (postura).b) Segmentul de conducere al analizatorului are protoneuronii în ganglionii Scarpa. VI (fig. care determină păstrarea proiecţiei centrului de greutate al corpului în poligonul de sprijin. 5. Distrugerea labirintului determină iniţial tulburări grave ale echilibrului static şi dinamic. corpului şi membrelor (reflexe de echilibru sau statokinetice). cerebelul şi nuclei ai nervilor cranieni III. prin arhicerebel spre nucleul roşu şi formaţiunea reticulată. 2. Cunoaşteţi reflexele de redresare a organismului la oprirea bruscă a unui vehicul. Rezolvaţi: 1. B. În funcţie de poziţia capului se modifică şi modul de acţiune a otoliţilor asupra cililor. Endolimfa. Menţinerea poziţiei este asigurată prin modificări ale tonusului muscular. . iar axonii acestuia proiectează în cortex. 2. c) Segmentul central nu este bine precizat. După o perioadă de timp intervin mecanisme compensatorii proprioceptive. De aici fibrele se despart în căi directe şi colaterale. vizuale şi cutanate care preiau unele funcţii ale labirintului şi determină corectarea poziţiei corpului. Stabiliţi efectele distrugerii accidentale unilaterale a labirintului. Reflexele care determină postura se numesc reflexe statice sau posturale. care determină contracţii ale muşchilor cefei. Crestele ampulare sunt stimulate de accelerarea sau încetinirea mişcărilor de rotaţie a capului şi a corpului. 4. Căile colaterale sunt: fasciculul vestibulo-spinal (cale motorie extrapiramidală). Enumeraţi structurile globului ocular prin care trec razele de lumină până la retină. C). procesul de acomodare nu se realizează? 4. spre nucleii nervilor cranieni III. fasciculul vestibulo-nuclear. antrenează cupula. 3. În cazul maculelor. Identificaţi principalele surse de poluare sonoră din localitatea dumneavoastră. în funcţie de poziţia capului sau de acceleraţia mişcării liniare. generând presiune sau tensiune. în reacţiile de redresare posturală mai sunt implicaţi analizatorii cutanat. 3. IV şi VI. Rotirea capului determină deplasarea endolimfei din canalul semicircular aflat în planul mişcării. Pe baza lor se desfăşoară reflexele labirintice de acceleraţie. în deplasare contrară direcţiei de mişcare. Comparaţi structura globului ocular cu structura unui aparat fotografic. verticale sau de rotaţie. Explicaţi mecanismele fiziologice care se desfăşoară şi rolul analizatorului vestibular în iniţierea acestora. De ce la pacienţii cărora li se înlocuieşte cristalinul cu o lentilă artificială. Argumentaţi folosirea anumitor tipuri de lentile pentru corectarea defectelor oculare. Calea directă are al treilea neuron în talamus. kinestezic şi vizual. Determinaţi rolul fiziologic al trompei lui Eustachio. Aceasta stimulează cilii celulelor receptoare care descarcă permanent impulsuri. utilizând cunoştinţele de optică. De aici pornesc reflexele de poziţie sau statice. Rezolvaţi: 1. gravitaţia face ca otoliţii să exercite permanent presiune asupra cililor. Împreună cu analizatorul vestibular. La începutul mişcărilor orizontale. Diferiţi autori îl plasează în girusul temporal superior sau în girusul parietal ascendent. Axonii acestora formează ramura vestibulară a nervului VIII şi fac sinapsă cu deutoneuronii în nucleii vestibulari din bulb. IV. Fiziologia analizatorului vestibular. frecvenţa acestora creşte.18.

Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secreţie internă din organism (fig. numiţi hormoni. Glandele endocrine au în structura lor epitelii secretorii ale căror celule îşi varsă produşii. — Proba Romberg. pornind de la unul din pereţi. Deviaţia sub 45° în cinci deplasări succesive este considerată normală. După efectuarea experimentelor.1. Astfel. Se constată că deviaţi spre dreapta sau spre stânga. 3. Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-funcţional complex. se realizează integrarea activităţii organelor interne în ansamblul funcţiilor organismului.). descriind o stea. Explicaţi formarea iluziilor optice create de imaginile de mai jos: 6. activitatea organelor interne. hormonii contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului.2. Hormonii sunt substanţe active cu acţiune specifică reglatoare a metabolismului celular. cu braţele alipite de corp. Indicaţi calea vibraţiilor sonore din mediul extern până la receptorul specializat. coordonat de sistemul nervos. Valori mai mari indică o leziune a labirintului de pe aceeaşi parte cu sensul devierii. întocmiţi un scurt eseu explicativ. — Proba de echilibru dinamic.6. Toate organele interne au o dublă reglare: nervoasă şi umorală. Staţi drept. C. la distanţă de locul sintezei. utilizând următoarele probe elementare. HIPOFIZA . E. direct în sânge. mersul orb sau mersul în stea. Apreciaţi-vă echilibrul static şi dinamic. Prin acţiunea lor. având rolul de a armoniza. În cazul unei deficienţe vestibulare se produce balansarea corpului spre partea respectivă. cu tălpile aşezate una înaintea celeilate. Având călcâiul unui picior alipit de vârful celuilalt picior şi închideţi ochii. SISTEMUL ENDOCRIN Unitatea funcţională a organismului se realizează prin acţiunea conjugată a sistemului nervos şi a sistemului endocrin. II III talamus baza ariei somestezice retina ganglion Corti Localizarea ariei corticale celule mitrale 6. Copiaţi în caiete şi completaţi tabelul de mai jos: Analizatorul Receptorul Localizarea neuronilor căii de conducere I Cutanat Kinestezic Olfactiv Gustativ Vizual Auditiv Vestibular D. Legaţi-vă la ochi şi efectuaţi şase paşi înainte şi şase paşi înapoi. Întoarcerea se face cu spatele. pe cale umorală.

6. Are efect de cruţare a glucidelor şi. lob anterior. intervine în dezvoltarea celulelor. 1. având ca urmare tulburări metabolice. Hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară. 6. Adenohipofiza secretă hormonul somatotrop şi hormonii glandulari tropi*. Ei sunt: — hormonul foliculostimulant (FSH) care determină la femei creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni şi secreţia hormonilor estrogeni*. a) Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimulează creşterea. factorii de eliberare şi inhibare din nucleii hipotalamici mijlocii ajung în adenohipofiza. Nu se cunoaşte acţiunea lui la bărbaţi. constituind adenohipofiza. Hipersecreţia de ACTH determină hipertrofierea* corticosuprarenalei şi hipersecreţie de hormoni ai acesteia. Ea este formată din trei lobi: lobul anterior (75% din masa glandei). şi lobul posterior (23%). dezvoltarea şi secreţia de hormoni ai glandei tiroide. controlează secreţia glandelor mamare la femeie. Hiposecreţia de STH determină la copii nanismul hipofizar (piticism cu dezvoltare fizică proporţională şi intelect normal).Hipofiza (glanda pituitară) are dimensiunile unui bob de fasole şi 0. c) Hormonii gonadotropi controlează funcţiile gonadelor* feminine şi masculine. de origine ectodermică.1. neuroni hipotalamici. Lobul anterior este constituit din cordoane celulare. Prin tractul hipotalamo-hipofizar. cu efect asupra creşterii oaselor. limbii şi a unor viscere). Este localizată la baza encefalului. iar la bărbaţi stimulează secreţia hormonilor androgeni*. 3. Hipersecreţia de STH înainte de pubertate determină gigantismul (creştere exagerată în înălţime. Hipofiza: 1. Prin sistemul port. 2.5 g greutate. 2. activează transportul aminoacizilor în celule şi stimulează sinteza tisulară a proteinelor. muşchilor şi viscerelor*. tijă hipofizară. hormonul de creştere. asigurând energia necesară sintezei proteice. 4. De asemenea. 5. Secreţia de STH este stimulată de hipoglicemie şi de diverse solicitări ale organismului. d) Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimulează la femei secreţia corpului galben şi secreţia lactată. lob mijlociu. B. ambele de origine epitelială. Lobul mijlociu (intermediar) al hipofizei secretă hormonul melanocitostimulant (MSH). sistem porthipofizar. în şaua turcească a osului sfenoid. Acesta stimulează sinteza de melanină în melanocite*. dezvoltarea şi activitatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. talie peste 2 m). lobul mijlociu (2%). Hormonul somatotrop (STH). Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nucleii hipotalamici anteriori şi celule . Intensifică oxidarea lipidelor. care formează epiteliul secretor al glandei. lob posterior. cu rol în procesele de pigmentare a pielii. C. deci. rol hiperglicemiant. Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretaţi. are ca acţiune principală stimularea creşterii armonioase a întregului organism. Stimulează secreţia glandelor mamare. iar după pubertate produce acromegalia (creştere exagerată a extremităţilor membrelor. De asemenea. oaselor feţei. b) Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimulează creşterea. buzelor. care cuprinde sistemul circulator port hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding şi tractul hipotalamo-hipofizar. Fig. A. — hormonul luteinizant (LH) care determină la femei ovulaţia şi apariţia corpului galben de sarcină. neurohipofiza.6.1). iar la bărbaţi stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculelor şi spermatogeneza. Hormonii glandulari tropi. produşii de neurosecreţie* ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza (fig.

Fig. epiteliu folicular. 4. Ea este situată în partea anterioară a gâtului. 3. Hormonii tiroidieni. Secretat în doze mari determină vasoconstricţie (acţiune vasopresoare generală) şi hipertensiune arterială. Aceşti hormoni au efecte identice. Structural. prin stimularea contracţiei celulelor mioepiteliale* ale canalelor gatactofore din glandele mamare.3. 6. 6. în dreptul cartilajului laringian al cărui nume îl poartă. a) Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la menţinerea volumului normal al lichidelor extracelulare în organism. capilar sangvin. 6. REŢINEŢI: Legăturile structurale şi funcţionale dintre hipotalamus şi hipofiză demonstrează unitatea funcţională neuro-endocrină. derivaţi iodaţi ai tirozinei aflată în structura tireoglobulinei.2. 5. tireoglobulină. Inervaţia vegetativă are numai funcţii vasomotorii. TIROIDA Tiroida este cea mai mare glandă cu secreţie internă din organism. Aceşti foliculi conţin la interior un coloid. b) Ocitocina favorizează naşterea. stimulează şi peristaltismul* intestinal. dar are şi efecte metabolice (hiperglicemie*). prin stimularea absorbţiei de apă la nivel renal. şi alăptarea.2. Tiroida este bogat vascularizată şi inervată. manifestat prin creşterea metabolismului bazal (MB*). prin reducerea cantităţii de urină eliminată. Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi ocitocina.). membrană bazală. având o greutate de circa 30 g. celulă parafoliculară. Folicul tiroidian — secţiune: 1. . tireoglobulina. care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni (fig. a consumului de oxigen şi a oxidărilor celulare.). 2. prezintă un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate în foliculi*.gliale. De asemenea. 6. Deci. prin stimularea contracţiilor musculaturii netede a uterului gravid.2. Acţiunea lor în organism este complexă: — au efect calorigen. are efect antidiuretic. Tiroida este formată din doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidian (fig. dar mai rapide şi mai puternice în cazul triiodotironinei. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produşi de hipotalamusul anterior. sunt tiroxina şi triiodotironina.

La populaţiile din zonele montane. determinând hiperglicemie. se practică şi extirparea chirurgicală parţială a glandei. Indiferent de vârstă. hipertensiune). Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod şi sare iodată. apare guşa endemică. REŢINEŢI: În afecţiunile tiroidiene în care apare guşa. tiroidă. însoţită de hipofuncţia acesteia. tulburări circulatorii (tahicardie. La adulţi determină scăderea capacităţii de învăţare şi de memorare. — stimulează activitatea gonadelor.Fig. venă jugulară. cartilaj tiroid. 7. — intensifică eliminările de azot din organism şi catabolismul proteic. Ei sunt : parathormonul (PTH) şi calcitonina. prin eliminarea calciului în lichidul . — controlează. arteră carotidă. — reduc depozitele lipidice prin activarea lipolizei.3 Glandă tiroidă— localizare: 1. 6. nerv. exoftalmie (bulbucarea ochilor). frecventă mai ales la femei şi caracterizată prin: creşterea metabolismului bazal. 5. La copii determină nanismul tiroidian. 6. iritabilitate crescută. a) Parathormonul are ca acţiune principală creşterea calcemiei*. inimă. cu dezvoltare fizică şi psihică redusă până la cretinism. Hormonii secretaţi au rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Hiperfuncţia tiroidiană determină boala lui Basedow. secreţia lactată. 2. îngroşată şi căderea părului). 4. împreună cu prolactina. manifestată prin creşterea în volum a glandei. alături de tratamentul medicamentos. cu ape sărace în iod. împreună cu hormonul somatotrop. creşterea şi diferenţierea celulară. are loc reducerea metabolismului bazal. determinând mixedemul (edem* mucos. 8. timus.4). — menţin. cu piele uscată. 3. 6. hiperfagie (consum crescut de alimente) cu scădere în greutate.6. trahee. Hipofuncţia tiroidiană determină efecte variate în funcţie de vârstă. PARATIROIDELE Paratiroidele sunt patru glande mici situate în partea posterioară a tiroidei (fig.3. creşterea în dimensiuni a glandei (guşă). — intensifică absorbţia intestinală de glucoză şi catabolismul glucidic.

prin eliminarea pe cale renală a fosforului. Extirparea lor accidentală în operaţii pe tiroidă poate duce la moartea individului. b) Calcitonina. — tulburări viscerale — spasme ale musculaturii digestive şi ale laringelui.extracelular. la fel cu gonadele. secretă trei categorii de hor moni steroizi. glandă tiroidă. glande paratiroide. are acţiune antagonică parathormonului. . — tulburări nervoase — irascibilitate.4.4. GLANDELE SUPRARENALE Suprarenalele sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Cele două zone diferă din punct de vedere embriologic. determinând mineralizarea normală a oaselor. Astfel. anatomic şi funcţional (fig.şi HCO-3 . halucinaţii. cunoscute sub numele de tetanie. glucocorticoizi şi sexosteroizi. Principalele manifestări ale tetaniei sunt: — tulburări motorii — contracţii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice. 4. 1. pe bază de cotesterol: mineralocorticoizi. chiar dacă greutatea lor totală este de aproximativ 80 mg. 3. se produce demineralizarea osoasă. 6.).5. Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburări metabolice. cu rol în reglarea metabolismului mineral. iar hiposecreţia determină acidoză*. — tulburări trofice — căderea părului şi a dinţilor. secretată şi de către tiroidă. confuzii mintale. Fig. care înconjoară complet zona medulară. de origine mezodermică. 2. os hioid. dispusă la periferie (80% din masa glandei). prin stimularea activităţii osteoclastelor. medulosuprarenala (20%). Hipersecreţia hormonilor mineralocorticoizi determină absorbţie suplimentară de Cl . prin scăderea calcemiei şi creşterea fosfatemiei. El determină reabsorbţia Na+ (şi retenţie de apă) şi eliminarea K+ la nivelul tubilor distali şi colectori ai nefronilor. corticosuprarenala. unghii friabile. 6. — tulburări senzitive — sensibilitate sporită la frig. glotă. 6. Astfel. şi scăderea fosfatemiei*. datorate lipsei calciului din organism. a) Mineralocorticoizii au ca reprezentant principal aldosteronul. se menţine echilibrul acido-bazic şi presiunea osmotică* normală a mediului intern.Corticosuprarenala (CSR). Glandele paratiroide: 1. Fiecare glandă are o zonă corticală. REŢINEŢI: Paratiroidele sunt indispensabile vieţii.

.

Aceştia sunt: adrenalina (circa 80%) şi noradrenalina (circa 20%). c) Hormonii sexoizi (sexosteroizi) sunt asemănători celor secretaţi de gonade. Glucocorticoizii sunt utilizaţi în tratarea unor afecţiuni. vas sangvin. 6. zona fasciculată. pilozitatea caracteristică. . tahicardie. şi celule β (75 %). 6. aşezate între acinii glandulari ai pancreasului exocrin (fig. depunerile lipidice. producând alertă corticală.6. Acţiunile lor principale se manifestă la nivelul metabolismului. determinând: — glicogenoliză* şi hiperglicemie. Activează catabolismul proteic. contribuind şi ei la apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. anxietate* şi frică. Aceste insule sunt formate din două tipuri de celule: celule α (20%). care secretă glucagonul. b) Glucocorticoizii. Ei stimulează gluconeogeneza (sinteza glucidelor din aminoacizi sau lipide la nivel hepatic). Medulosuprarenala (MSR) are origine ectodermică. contracţia sfincterelor şi inhibarea majorităţii secreţiilor digestive. Ei reprezintă şi mediatorii chimici ai SNV simpatic. intervin în metabolismul intermediar al glucidelor. 2. stimularea activităţii SAA. 2. medulosuprarenală. 5. Ea secretă hormoni cu acţiune identică celei a SNV simpatic. — la nivelul sistemului circulator. — la nivelul sistemului nervos. având un rol antiinflamator. timbrul vocal etc). 6. cu excepţia celui din celulele hepatice.capsulă .5 Glandele suprarenale: A. vasoconstricţie şi hipertensiune.5. corticosuprarenală. Acestea diferenţiază cele două sexe (dezvoltarea specifică a musculaturii. reprezentaţi de cortizol. prin mobilizarea acizilor graşi din ţesutul adipos. Aspectul general al unei glande: 1.Fig. — relaxarea musculaturii netede a pereţilor tubului digestiv.). — mobilizarea grăsimilor din depozite şi catabolizarea acizilor graşi. 3. PANCREASUL ENDOCRIN Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans. 4. a căror acţiune o completează. care secretă insulina. la fel cu ganglionii simpatici. Intervin şi în metabolismul lipidic. Cresc eliminările de azot.

ca: N. al depunerii glucozei sub formă de glicogen şi al transformării glucidelor în lipide. 9. 6. determinând hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică (nu şi musculară). Tratamentul constă în principal în administrarea de insulină. coada pancreasului. splină. cu accentuarea lipolizei. capul pancreasului. EPIFIZA . Împreună cu hormonii medulosuprarenalieni. secretat şi de duoden. arteră gastro-duodenală. 6. în lipsa unui tratament adecvat. aortă abdominală. arteră mezenterică superioară. CI. arteră pancreatică. Paulescu (1921). Hipersecreţia de insulina produce hipoglicemie însoţită de slăbirea forţei fizice. REŢINEŢI: Şcoala românească de endocrinologie este recunoscută pe plan mondial datorită contribuţiei unor savanţi de renume. de tulburări ale activităţii nervoase şi chiar de comă.6. Pancreasul endocrin reprezintă doar 1—2% din masa întregului pancreas. intensificarea gluconeogenezei* din aminoacizi şi scăderea utilizării celulare a glucozei. Paulescu. Insulina acţionează în direcţia creşterii gradului de utilizare a glucozei în celule. duoden. are efecte opuse insulinei. corpul pancreasului. Ana Aslan. 6. ca urmare a tulburărilor metabolice. Stimulează sinteza de proteine. Gr. 3.6. În stadiile avansate ale bolii. — poliurie* (eliminare de urină în cantităţi mari). Popa. glicozurie* (eliminare de glucoza prin urină). 8. — polifagie* (consum exagerat de hrană) cu scădere în greutate. 2. Parhon. St. stomac. Localizarea pancreasului: 1. 11. 5. glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianţi ai organismului. b) Glugaconul. acumularea de corpi cetonici în organism. afecţiune caracterizată prin: — hiperglicemie. duce la comă diabetică şi chiar la moarte. 4. Milcu. — polidipsie* (consum compensator al unei mari cantităţi de apă). 12. arteră splenică.Fig. 7. Primul extract de insulina a fost realizat de către savantul român N. a) Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului.T. Hiposecreţia de insulina produce diabetul zaharat. 10. trunchi celiac.

). 4. Epifiza are legături funcţionale cu retina globului ocular. 2. plămâni.7. prin intermediul nervilor simpatici. Epifiza este localizată în partea posterioară a diencefalului (epitalamus) (fig. Extrasul de timus. 3. arteră carotidă. 11. 6. acţionează şi asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. are efecte antigonadotrope (ca şi hormonii epifizari). Limfocitele T.Epifiza. timus. HORMONI LOCALI Histamina. 6. originare din măduva hematogenă şi diferenţiate în timus. dar şi de stimulare a mineralizării osoase.12.). numite timocite provin din măduva osoasă. aşa-zisul hormon timic. situat înapoia sternului (fig. numită şi glanda pineală datorită formei sale asemănătoare cu un con de pin. Funcţia epifizei este incomplet cunoscută. 5. splină. 6. Hormonul său principal. are acţiune inhibitoare asupra glandelor sexuale (funcţia antigonadotropă) ce explică involuţia epifizei după pubertate. De asemenea. serotonina Renina. 4. În tabelul 11 sunt prezentaţi câţiva dintre hormonii locali şi funcţiile lor principale. răspândite în organism. de unde migrează apoi pe cale sangvină în organele limfoide (ganglioni limfatici. Acestea constituie sistemul endocrin difuz sau paracrin. este un organ al diencefalului cu funcţie endocrină. mai cuprinde şi celule producătoare de hormoni locali. angiotensina FUNCŢII PRINCIPALE — stimulează musculatura viscerală. stimulii luminoşi determinând. venă jugulară.7. HORMONII LOCALI Sistemul endocrin. El involuează după pubertate. fiind specializate în păstrarea memoriei imunitare. Fig. scăderea sintezei de melatonină 6. deci are rol în creştere. TIMUSUL Timusul este în principal un organ limfoid. Melatonina are şi efect hipoglicemiant. participă în reacţiile imunitare — determină contracţia arteriolelor şi creşterea presiuni arteriale . Tab. 7. Timus la nou-născut: 1. pericard. tiroidă. trahee. Principalii hormoni locali. Celulele timice.7.8. participă în procesele de imunitate celulară. 6. pe lângă glandele endocrine descrise. melatonina. timus).

Funcţiile căror glande sunt afectate şi în ce mod? 2.Gastrina. 7. Osul este unitatea morfo-funcţională a sistemului osos. Totalitatea oaselor formează sistemul osos.enterogastronul. formează scheletul. pancreozimina digestive Prostaglandinele — modulează activităţile celulare EVALUARE 1. Oasele.secretina. Oasele sunt organe rezistente şi elastice. împreună cu articulaţiile. cu forme şi structuri variabile. Un pacient se prezintă la medic acuzând oboseală permanentă şi scădere în greutate. . — intervin în reglarea şi coordonarea activităţilor motorii şi seretorii colecistochinina. Analizele medicale relevă concentraţie scăzută de Na şi Cl în sânge şi concentraţie crescută de K. SISTEMUL OSOS Ţesuturile conjunctive dure formează oasele. în funcţie de dispunerea lor şi de rolul îndeplinit. Poate fi o afecţiune endocrină? Argumentaţi răspunsul. Determinaţi afecţiunile endocrine ale persoanelor din imaginile de mai jos.

patelă. coloană vertebrală. 19.Fig. radius. metacarpiene. mandibulă. 13. metatarsiene. 10. tibie. 21. 20. 8. 18. 7. 17. ulnă. humerus. 22. 15. carpiene. 14. 4. fibulă. 3. Scheletul: 1. 11. claviculă. stern. omoplat. 6. 7. falange. falange. femur. 16. zigomatic. coaste. .1. coxale. frontal. 2. 12. 9. tarsiene. 5.

abducţie. metatarsiene şi falange. Scheletul cuprinde peste 200 de oase. ele se clasifică în: fixe. împreună cu care constituie sistemul locomotor. Între ele există o cavitate articulară cu lichid sinovial.7. sfenoid şi occipital). vase sangvine şi fibre nervoase. c) Articulaţiile semimobile permit mobilitate redusă. cărora li se alătură diferite alte tipuri de ţesut conjunctiv (fibros. formată din omoplat şi claviculă. La unele articulaţii. a) Articulaţiile fixe nu permit mişcarea sau permit mişcări reduse (exemple: articulaţiile oaselor cutiei craniene. articulaţiile osului coxal etc). formată din două oase coxale.) reprezintă suportul morfologic şi funcţional al muşchilor striaţi scheletici. b) Scheletul trunchiului cuprinde: coloana vertebrală. coastele şi sternul. oasele zigomatice. a) Scheletul capului cuprinde două regiuni: neurocraniul şi viscerocraniul. mărime şi număr.2. 7. reticulat). — membrul liber. — membrul liber. care împreună cu osul sacrum şi coccisul alcătuiesc bazinul. Regiunea toracică a coloanei vertebrale împreună cu coastele şi sternul formează cutia toracică. regiunea lombară din 5 vertebre. 7. Forma oaselor. nazale şi lacrimale. Capetele oaselor au cartilaje articulare hialine. În funcţie de mobilitatea pe care o permit.). mandibula. regiunea sacrală din 5 vertebre sudate (sacrum) şi regiunea coccigiană din 4—5 vertebre reduse (coccis). regiunea toracică din 12 vertebre. — Coastele. mobile şi semimobile.1. IX şi X) şi flotante (perechile XI şi XII). d) Scheletul membrelor inferioare cuprinde: — centura pelviană. ARTICULAŢIILE Articulaţiile sunt formaţiuni structurale de legătură dintre oase. prezintă trei grupe: adevărate (perechile de la I la VII). — Coloana vertebrală este constituită din vertebre care diferă ca formă. 7.1.3. radius şi ulna. pe regiuni: regiunea cervicală din 7 vertebre (primele două se numesc atlas şi axis). rotaţie sau mişcări combinate. format din humerus.2. . — Neurocraniul (cutia craniană) este constituit din oase perechi (temporale şi parietale) şi oase neperechi (frontal. Oasele sunt constituite din ţesut osos compact şi spongios. în număr de 12 perechi. extensie. — Viscerocraniul (oasele feţei) cuprinde: maxilarul. c) Scheletul membrelor superioare cuprinde: — centura scapulară. tibia şi fibula. Structura oaselor. format din: femur. b) Articulaţiile mobile permit mişcări de flexie. false (perechile VIII. — Sternul este osul pieptului. Oasele se împart după formă în: oase lungi. la care se articulează coastele I —X prin intermediul cartilajelor costale.). metacarpiene şi falange. carpiene. oase late şi oase scurte (fig. grupate după regiunile corporale. tarsiene.7. în cavitatea articulară există discuri sau meniscuri articulare din cartilaj fibros (fig. etmoid. suprafeţele articulare fiind aproape plane (exemplu: articulaţiile dintre corpurile vertebrelor). patela (rotula). SCHELETUL Scheletul (fig.

capsula fibroasă. os compact. 4. arc vertebral.Fig. Structura articulaţiei mobile de tip sinovial : 1. 10. Forma şi structura oaselor: A. 6. os. aprofize. cartilaj articular. orificiu vertebral. corp vertebral. . 3. 11. 5. os lung. cavitate medulară. 2. 7. măduvă galbenă. 4. 12. membrană sinovială. os spongios.3. periost. B. Fig. 6. C. 3. 2. 9. 5. cartilaj articular. os lat. diafiză. epifiză. os scurt: 1.2. 7. 7. 8. periost. cavitate sinovială.

La unii muşchi laţi inserţia se realizează prin aponevroze*. Procesul de osificare a membranelor conjunctive şi a cartilajelor se numeşte osteogeneză. Din cea de a patra săptămână. prin unirea tecilor conjunctive se formează tendoanele cu care muşchii se inseră pe oase. Corpul muscular este constituit din ţesut muscular striat. iar oasele cresc în lungime. plămâni etc). Aprovizionarea cu oxigen este realizată printr-o vascularizaţie abundentă.1. inimă. Un muşchi striat este alcătuit din corp şi tendoane. constituind componentele pasive ale sistemului locomotor şi sistemul de pârghii pe care acţionează muşchii. b) funcţia metabolică: depozit de săruri minerale. perimisium şi endomisium (fig. 8. Venele au acelaşi traseu ca şi arterele. Rezultă os spongios şi os compact. Celelalte devin funcţionale o dată cu creşterea debitului sangvin în timpul contracţiilor. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule învelite şi separate prin trei teci conjunctive vascularizate: epimisium. lăţime şi grosime până în jurul vârstei de 25 de ani. Sunt muşchi striaţi voluntari.). Vascularizaţia muşchilor striaţi scheletici. După locul pe care îl ocupă în organism şi funcţia îndeplinită. muşchii se clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi muşchi viscerali. ţesut conjunctiv. 8. Inervaţia motorie. CREŞTEREA OASELOR În primele faze ale dezvoltării embrionare. încep procesele de osificare. La capete. Vasele limfatice nu se extind în afara tecilor conjunctive. Contracţia musculară este mare consumatoare de energie. de protecţie a unor organe vitale (creier. a) Creşterea în lungime se realizează în cartilajele de creştere dintre epifizele* şi diafiza* oaselor lungi prin procese de condrogeneză* şi de osteogeneză. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemului nervos central. În repaus sunt funcţionale numai o parte dintre capilare. 8. laţi. la nivelul oaselor se desfăşoară continuu procese de fixare sau mobilizare a substanţelor minerale. 7. După forma şi dimensiunea care predomină. Întregul muşchi este învelit în fascia musculară conjunctivă care îl apără şi permite alunecarea. SISTEMUL MUSCULAR Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. Structura muşchilor striaţi scheletici. prin activitatea periostului*. scheletul este constituit din membrane conjunctive şi cartilaj hialin. c) funcţia hematopoietică: formarea elementelor figurate ale sângelui în măduva osului spongios.4. O fibră nervoasă inervează un număr variabil de fibre musculare răspândite în tot . MUŞCHII SCHELETICI Muşchii scheletici constituie componentele active ale sistemului locomotor. Muşchii scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus muscular*) şi asigură deplasarea prin contracţii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.7. Muşchii reprezintă aproximativ 40% din greutatea corpului.3.1. Este un proces de osificare de membrană. muşchii somatici se împart în: lungi. scurţi şi circulari (orbiculari şi sfinctere). b) Creşterea în grosime se desfăşoară simultan cu creşterea în lungime. FUNCŢIILE SISTEMULUI OSOS Sistemul osos îndeplineşte trei funcţii principale: a) funcţia mecanică: de susţinere a ţesuturilor moi ale organismului. vase sangvine şi nervi. de locomoţie.

3. Fig. Inervaţia vegetativă este prezentă la nivelul pereţilor vaselor sangvine din muşchi. 5. 6. axoni ai neuronilor motori. În muşchii extrinseci* ai globului ocular. O fibră nervoasă motorie şi fibrele musculare inervate de aceasta constituie o unitate motorie (fig.muşchiul.2. 7. perimisium.2. muşchi cu contracţii fine. . 8. Secţiune în muşchi striat: 1. unde prin vasoconstricţie şi vasodilataţie asigură debitul ideal de sânge în raport cu efortul muscular depus. o unitate motorie cuprinde numai o fibră nervoasă şi o fibră musculară.). 4. endomisium. sarcolemă. 2. Inervaţia senzitivă este asigurată de neuroni din ganglionii spinali sau neuroni ai unor nervi cranieni. fascicul. epimisium.1. fibre musculare. 8. 8. 8. Unităţi motorii. Fig. vase sangvine.

muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular. muşchii masticatori (maseteri şi temporali). Muşchii trunchiului sunt muşchii spatelui şi ai cefei (trapez. SUBSTANŢE — apă — săruri şi ioni minerali SUBSTANŢE — proteine — contractile: actina şi miozina — necontractile: mioglobina — alte proteine structurale — glucide — glucoza.4% 8.3.6% 3% 0. PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SOMATICI După poziţia în organism. marele dorsal). a căilor urinare şi a uterului. Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului. glicogen — lipide — ATP şi CP ANORGANICE — 75% — 1% ORGANICE — — — — — — — 20% 50% 30% 20% 0. a vaselor sangvine. muşchii somatici se împart în: muşchii capului. datorat unor formaţiuni . supinatori şi pronatori. abductori şi adductori. a pereţilor tubului digestiv. muşchii coapsei (croitor. dinţaţi. muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensor.3. muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului. intercostali. Muşchii membrului superior sunt muşchii umărului (deltoid). trunchiului şi membrelor (fig. circulari {sfinctere) etc. Este prezentată în tabelul 12. gâtului. 12. muşchi cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale. flexori şi extensori) şi muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi plantari*). 8.Compoziţia chimică a muşchiului. Compoziţia chimică a muşchiului. Toţi muşchii viscerali posedă automatism propriu. Acelaşi muşchi poate determina una sau mai multe mişcări ale unor segmente corporale (exemplu: tricepsul brahial poate determina adducţia. flexori şi extensori ai degetelor) şi muşchii mâinii.2. sternocleidomastoidieni şi hioidieni. Tab. muşchii braţului (biceps şi triceps brahial). biceps femural. adductori ai coapsei). pronatori şi supinatori ai piciorului. Muşchii capului sunt: muşchii mimicii. cvadriceps femural. muşchii gambei (gastro-cnemian. MUŞCHII VISCERALI Muşchii viscerali intră în structura miocardului. nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor). muşchii toracelui (pectorali. 8. rotaţia şi extensia braţului). Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri. diafragma) şi muşchii abdomenului (drept abdominal.). După acţiunea lor principală. oblici).

orbicularul ochilor. independent de inervaţie. . în celelalte organe viscerale. 3. care determină contracţii. Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau intensifica activitatea acestor muşchi. Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu* în care excitaţia se propagă în toată masa muşchiului. Pe lângă muşchii netezi viscerali. în miocard. muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului.care se depolarizează spontan şi generează unde lente de depolarizare. 2. 8. Muşchi scheletici: A. Muşchii viscerali sunt constituiţi din două tipuri de ţesut muscular: striat de tip cardiac. Fig. frontal. Vedere anterioară: 1. de tip multiunitar*.3. şi ţesut muscular neted. în organismul uman mai există şi alţi muşchi netezi: muşchii erectori ai firelor de păr. Miocardul se va studia la capitolul „Sistemul circulator".

venit prin fibrele motorii. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze: — eliberarea Ca2+ din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei acestuia şi creşterii permeabilităţii ei. dacă frecvenţa stimulilor este ridicată. trapez. 24. Durează între 10 şi 40 ms. adductor lung. triceps brahial. 12. este transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii motorii. 14. 13. 7. 10. biceps brahial. muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă. 8. — scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs*. cu consum energetic (fig. Influxul nervos. În repaus. tendonul lui Achile. 4. croitor. ce se răspândeşte prin sistemul tubular de membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al celulei musculare.). Aceasta se întâlneşte . mecanism glisant* de apropiere a discurilor întunecate. Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială după încetarea acţiunii forţei care a determinat extensia sa b) Plasticitatea. 25. biceps femural. datorită acţiunii enzimatice a complexului actomiozinic (fig. — faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea. Între stimularea fibrei musculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia contracţiei există un interval de timp de 1 ms. B. 27. 9. marele dorsal. cu consum energetic. Transmiterea influxului de la o celulă la alta se face prin punţile existente între celule. fesier. vast medial. electric sau „in situ”* numai a influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei. d) Contractilitatea. ceea ce înseamnă că. 11. 22. ci depolarizarea spontană a unora dintre fibre. 21. plasticitatea. Vedere dorsală: 15. muşchii antebraţului. soleari.5. În cazul muşchilor viscerali. prin alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină. 6. 8. Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la acţiunea unui stimul. a) Elasticitatea. semitendinos. sternocleidomastoidian. ATP = ADP + P + energie de contracţie Fig. Reprezintă proprietatea muşchilor netezi viscerali de a-şi menţine constantă tensiunea la diferite grade de distensie. deltoid. Potenţialul de membrană al fibrei striate este de -80 la -100 mV. excitabilitatea şi contractilitatea. marele pectoral. 20. 19. drept abdominal. gastrocnemieni. proces de activare favorizat de Ca2+.orbicularul buzelor. 23. 17. semimembranos. secusa musculară. 8. 18. Acţiunea unui stimul fizic. chimic. 16.4. La o excitaţie. Plăcile motorii lipsesc. 26. 5.4.). Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu contracţia. dinţat anterior. — cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei. — faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Proprietăţile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea. fibra se află în perioada refractară. c) Excitabilitatea. 8. excitantul nu mai este influxul nervos. Durata de propagare a undei de depolarizare de-a lungul fibrei este de 2—5 ms la viteza de 12 m/s. Mediatorul determină depolarizarea sarcolemei şi producerea potenţialului de placă. cvadriceps femural. numit perioadă de latenţă. 8. fibra nu va putea răspunde la fiecare dintre aceşti stimuli. oblic extern. 2+ a Ca în RE. adductorii coapsei. muşchii anteriori ai gambei.4 Schema proceselor energetice din muşchi. În acest interval de timp. Placa motorie sau sinapsa neuromusculară are ca mediator chimic acetilcolina. deci reinstalarea stării de repaus. sarcolema fibrei musculare este polarizată.

. C6H12O6 + 2 ATP = 2 C3H6 O3 (acid lactic) + 4 ATP Perioada de refacere. 14. Spunem că în această perioadă se achită „datoria de oxigen". miozină. după care se intensifică respiraţia celulară mitocondrială. A. contracţie maximă: 1. se creează o „datorie de oxigen" şi o acumulare de acid lactic. 8. C. În acest caz. 2. Acum plămânii pot asigura necesarul de O2. B.6. 8. 5. pe termen scurt. C). contracţie. 13. După efort. C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2O + 38 ATP ACID LACTIC + O2 = CO2 + H2O + ENERGIE Fig.). 4. C. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi (tab. Tetanos complet. miofibrilă relaxată. A). oxigenul este insuficient. deci respiraţia celulelor musculare este integral aerobă. Efortul muscular de lungă durată (peste un minut) epuizează rezervele de ATP şi CP. actină. în funcţie de frecvenţa stimulilor (fig. sarcomere. B.6. procesele oxidative se mai păstrează intense o perioadă necesară refacerii rezervelor de ATP şi CP şi metabolizării acidului lactic. 8. Etapele contracţiei unei miofibrile: A. disc clar. Creatinfosfatul asigură. toxic pentru muşchi (tab. 3. Secusă musculară. şi fig. care asigură energia necesară. C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2 O + 38 ATP CP+ADP = ATP + creatină Stimularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor tetanice: tetanos* incomplet sau complet. disc întunecat.). 15. zona H. refacerea ATP. Contracţiile unice sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus prin oxidarea celulară a substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP (creatinfosfat). 7. 8. 6. membrana Z. motiv pentru care oxidarea glucozei se realizează în cea mai mare parte anaerob (tab. Fig.6. B.rar în organism.5. Acestea predomină în activitatea motorie a organismului. Tetanos incomplet.

OXIDAREA anaerobă aerobă % 5% 95% ATP produs / mol glucoză 2 moli ATP 34 moli ATP Tab. ci căldură. iar reticulul sar-coplasmic este slab dezvoltat. Variaţia unor parametri în repaus şi în contracţie. dar lungimea rămâne constantă. Muşchii netezi.3 s 4s RELAXARE 150 ms 0. Nu produce lucru mecanic. Datoria de oxigen ÎN REPAUS 250 ml 51 81 0 ÎN ACTIVITATE 3750 ml 25 l 120—160 l 12—151 8.6—10 kg/cm2. Muşchii netezi se contractă mai lent. Forţa de contracţie este maximă când intră în activitate toate fibrele muşchiului respectiv şi variază între 3. putând fi supuşi unor deformări mult mai importante (fig. deci prezintă o dependenţă mai mare faţă de degradările aerobe. necesari cuplării proteinelor contractile. 15. Caracterizează musculatura posturală.Tab. neavând inserţie pe oase. Raportul dintre ATP-ul produs prin oxidare anaerobă şi cel produs prin oxidare aerobă. a) Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului. 14. Debit respirator/min. dar muşchiul „in situ" are contracţie gradată. MUŞCHI striat scheletic striat cardiac neted visceral CONTRACŢIE 30—40 ms 0. 13. . pătrund din mediul extracelular prin sarcolemă în urma depolarizării şi sunt expulzaţi după refacerea potenţialului de repaus. Fibra musculară se supune legii „tot sau nimic". Gradarea se realizează prin creşterea numărului unităţilor motorii activate. deoarece lipseşte sistemul transversal de tuburi.7.5. PARAMETRI Consum oxigen/min. în funcţie de intensitatea şi frecvenţa stimulilor. Debit circulator/min. au o libertate de contracţie şi extensie mai mare. Contracţia musculară. 8. MANIFESTĂRILE CONTRACŢIEI MUSCULARE Forţa contracţiei. Aceşti muşchi sunt mai săraci în rezerve de substanţe energetice. Raportul dintre durata contracţiei şi durata relaxării. Ionii de Ca.5 s 15s Tab.).

iniţierea oricărei contracţii fiind. declanşate în mod reflex la expunerea la frig. Deosebim o căldură de repaus. izometrică. epuizării substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii. Contracţia muşchilor netezi viscerali: 1. Muşchii sunt principalii generatori de căldură. nervilor şi centrilor nervoşi. muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică. Locomoţia şi ortostatismul sunt rezultatul activităţii fiziologice conjugate a componentelor biomecanice pasive (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul muscular). şi o căldură de activitate. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu* muscular. acumulării de acid lactic. În activitatea obişnuită. Grupele de muşchi agonişti şi antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi sincronizare. a musculaturii. . Tonusul muscular. caracteristică pentru starea de veghe. cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în poligonul de sprijin al corpului. Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă. cu participarea unor pârghii osteoarticulare. de obicei. cu rol esenţial în menţinerea posturii normale. agoniste şi antagoniste. Oboseala musculară. dar variază lungimea. Tonusul postural este un proces reflex complex. fenomen de natură reflexă. în cazul eforturilor de mare intensitate se instalează hipoxia*. Energia chimică eliberată în timpul contracţiei este convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Fig. a receptorilor. este menţinut de impulsuri provenite de la SNC prin nervii motori. lipsei de O 2. mesaj motor reflex sau voluntar. degajată tot timpul de muşchi. Manifestările termice ale contracţiei. în termoreglare etc. un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în contracţie şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii. Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular. Se datorează scăderii randamentului energetic. pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori. atât prin tonusul muscular. eliberată în timpul contracţiei. Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. cât şi prin contracţii mici şi frecvente numite frisoane. controlat de SNC şi realizat prin acţiunea unor grupe musculare tensoare şi extensoare. realizată reflex sau voluntar.7. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare.b) Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă. Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale. 2. fibre musculare netede. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea unor evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv. componentă a termogenezei. nucleu. 8. în mimică. contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare. În fiecare moment. dar parţială.

În timpul contracţiei musculare. Unul dintre fenomenele secundare ale oboselii musculare este cunoscut sub denumirea de febră musculară. cvadricecs femural h. gastrocnemieni n. pectorali f. gambă 4. biceps femural . ulna l. coapsă 3. cauzele modificărilor structurale şi funcţionale la efort. braţ 2. literele corespuzătoare oaselor şi muşchilor care fac parte din segmentele respective: Segment corporal 1. radius d. Motivat scăderea în timp a amplitudinii contracţiilor înregistrate. Explicaţi cauzele apariţiei acesteia şi stabiliţi cel mai eficient mod de înlăturare D. Imaginea alăturată reprezintă înregistrările grafice ale contracţiilor unui muşchi striat scheletic în condiţii normale (ergograme). Determinaţi. o parte din energia rezultată prin oxidare se transformă în căldură — căldură de contracţie. biceps brahial e. tibia b. humerus i. stern c. coaste Muşchi m. evidenţiate în tabelul de mai jos: Volum (cm ) Normal 755 Efort (la atleţi) 1071 3 cardiac Greutatea inimii (g) Volum sangvin (cm3) Volum diastolic (cm3) 300 455 127 400 671 190 B. triceps brahial p. fibula k. croitor o. E. intercostali g. Notaţi. în faţa segmentelor corporale din tabelul de mai jos. Cum vă explicaţi producerea de căldură şi după încetarea efortului muscular? C.EVALUARE A. pe baza cunoştinţelor acumulate anterior. torace Oase a. femur j.

DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA SISTEMUL DIGESTIV 9. stratul extern formează 2-3 benzi (tenii). TUNICI mucoasă TIP DE ŢESUT LOCALIZARE — epiteliu pavimentos pluristra. E. . — ţesut conjunctiv lax c)între segmentele tubului digestiv există sfinctere. Tab. fizică şi chimică a alimentelor. Tunicile tubului digestiv. punct de sprijin. prezentând în toată lungimea sa patru tunici (tab. 16. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE Prin funcţiile de nutriţie se realizează schimburile de substanţe şi energie dintre organism şi mediu. forţă. B. extern (cu fibre longitudinale) b)la colon. Tubul digestiv Structura tubului digestiv este unitară. faringe şi 1/3 superioară a esofagului — ţesut muscular neted.1. precum şi transformările din interiorul organismului. Pe baza cunoştinţelor de fizică. Glandele anexe contribuie prin secreţiile lor la procesele de digestie. absorbţia lor şi eliminarea resturilor nedigerate. cu două —în restul tubului digestiv. R. cu următoarele particularităţi: straturi: intern (cu fibre circulare) şi a)la stomac 3 straturi: în plus unul cu fibre oblice. 9. stabiliţi gradul pârghiilor osteoarticulare care acţionează în timpul mişcării segmentelor corporale prezentate în imaginile de mai jos: F. 9.F.). faringe esofag tificat necheratinizat — în restul tubului digestiv — epiteliu cilindric unistratificat submucoasă — ţesut conjunctiv lax — în tot tubul digestiv musculară — ţesut muscular striat —cavitatea bucală. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor şi absorbţia nutrimentelor. rezistenţă.1.1. în tubul digestiv au loc prelucrarea mecanică.— cavitatea bucală. 16.

porţiunea dilatată a tubului digestiv. cardia. Prezintă trei porţiuni: fundul. 9. bolta palatină.1. Faringele este un organ musculo-membranos în care are loc încrucişarea căii digestive cu calea respiratorie. tunică seroasă. cu fosele nazale şi cu trompa lui Eustachio. 13. corpul şi porţiunea orizontală. formată din 32 de dinţi (incisivi. canini. deglutiţie şi vorbire. formată din 20 de dinţi. formată din antrul şi canalul piloric. ce apare între 7 şi 20 de ani. premolari şi molari). iar inferior. esofag şi porţiunea terminală a rectului acoperit de peritoneu Cavitatea bucală prezintă: anterior orificiul bucal mărginit de cele două buze. Între obraji şi arcadele dentare există vestibulul bucal. 3.1. În mucoasă se află glande gastrice a căror secreţie este sucul gastric. 2 1 2 3 Inervaţia dinţilor este asigurată de trigemen (V). are forma literei „J". musculatură circulară.externă adventicea — ţesut — conjunctiv dens — în restul tubului digestiv. 12. Limba este un organ musculos cu rol în sensibilitatea gustativă. fundul stomacului. 8. asigură trecerea bolului alimentar din faringe în stomac. C 1 . 2. 4. 9. 14. de circa 25 cm lungime la adult. Inervaţia este asigurată de fibre simpatice din plexul celiac. Formula dentară la adult este: I 2 . La om se disting două tipuri de dentiţie: dentiţia de lapte. precum şi de cele două plexuri vegetative aflate în pereţii stomacului. 7. şi dentiţia definitivă. corpul stomacului. PM 2 . . arcadele dentare şi limba. Calea alimentelor spre laringe în timpul deglutiţiei este blocată de epiglotă. superior. 5. Stomacul. lateral. musculatură oblică. Fig. iar la interior. curbura mică.). — faringe. cu laringele şi cu esofagul. Esofagul. 11. între 6 luni şi 7 ani. Pe arcade sunt aşezaţi în alveole dinţii. musculatură longitudinală. 6. curbura mare. duoden. 9. M 3 . inervată motor de nervul hipoglos (XII). Comunică prin sfincterul cardia cu esofagul şi prin sfincterul pilor cu duodenul (fig. Comunică superior cu cavitatea bucală. masticaţie. pilor. fibre parasimpatice provenite din nervii vagi. obrajii. 10. pliuri ale mucoasei. esofag. antrul piloric. Structura stomacului: 1.

glande intestinale. tunică musculară.). Inervaţia intestinului subţire se realizează prin fibre vegetative din plexurile celiac şi mezenteric superior. 4. precum şi din plexurile intrinseci. 9. care măresc suprafaţa de absorbţie.70 m. vas limfatic. 10.3. tunică seroasă. venulă. Trecerea conţinutului intestinului subţire în intestinul gros se face prin valvula ileocecală. porţiune mobilă.). 7. Fig. în care se deschid canalele pancreatice şi canalul coledoc. Intestinul gros. care formează anse* împărţite într-un grup superior situat orizontal (jejunul) şi un grup inferior situat vertical (ileonul). 13. 3. 6. b) intestinul liber. Mucoasa prezintă cute (valvule conivente). Orificiul anal este prevăzut cu două sfinctere: intern neted. vilozităţi intestinale. . 9. epiteliu cilindric unistratificat. Are o lungime de circa 6 m la adult şi prezintă două porţiuni: a) duodenul. Formează în cavitatea abdominală cadrul colic divizat în: cecum cu apendicele. ţesut conjunctiv. 11.2.Intestinul subţire este segmentul cel mai important al tubului digestiv. 9. 9. Secţiune în mucoasa intestinală: 1. 12. capilar limfatic (chilifer). 5. colonul şi rectul (fig. involuntar şi extern striat. porţiune fixă de circa 25 cm lungime. tunică submucoasă. capilare sangvine. lung de circa 1. arteriolă. şi vilozităţi intestinale microscopice în formă de deget de mănuşă (fig. 2.2. are o importantă funcţie motorie şi o funcţie digestivă secundară. voluntar. tunică mucoasă. 8.

9. apendice. 14. cetogeneză* . drept. Ficatul prezintă o faţă superioară. 17. colon sigmoid. B. fără de care viaţa este imposibilă. circa 1500 g. 3. 4. dilataţii. Tab. 13. colon ascendent. colon transvers. 2. 5. 17. Funcţia exocrină: secreţia bilei B. cecum. colon descendent. 12. lipide. ileon. 8.). Glandele anexe A. Funcţiile metabolice: — sinteza de aminoacizi şi proteine plasmatice.3. rect. 11. — sinteza fosfolipidelor şi a colesterolului.2. tenie. caudal) şi hilul* hepatic. Funcţiile principale ale ficatului. pătrat. canal anal. A. are şi rol de glandă anexă a tubului digestiv. 10. 9. aşezată sub diafragmă. pe care se disting 2 lobi (stâng şi drept). — menţinerea constantă a glicemiei. Inervaţia motorie a acestora este realizată de nervii cranieni VII şi IX. submandibulare şi parotide. Glandele salivare în cavitatea bucală se deschid canalele a trei perechi de glande salivare acinoase*: sublinguale. şi o faţă inferioară cu 4 lobi (stâng. anus. Alte funcţii: — depozitare de glicogen. Ficatul. Cadrul colic: 1. mezenter. 6. fier.Fig. catabolismul acizilor graşi C.1. sânge — funcţie antitoxică — funcţie termoreglatoare — funcţie hematopoietică în perioada fetală — reglarea volumului de sânge circulant — inactivarea excesului de hormoni — în coagulare şi hemostază . 7. care produc saliva. organ cu multiple funcţii metabolice (tab. în unghiul superior drept al cavităţii abdominale (loja hepatică). 9. sfincter ileocecal. Este cea mai mare glandă exocrină.

canalicule biliare. duoden. ramură a venei porte. 2. canal secundar (Santorini). corpul pancreasului. capilare sangvine şi canalicule biliare dispuse în jurul unei vene cen-trolobulare (fig. canal cistic. capilare sinusoide. cordoane de celule hepatice. . 4. Este alcătuit din cordoane radiate de celule hepatice (hepatocite). ligament. 9. canal hepatic stâng. ampulă hepatopancreatică.5. 5. venă centrolobulară. Bila este produsul de secreţie continuă a hepatocitelor. 5. 10. 9.).4. 15. 14. 7. care formează în final două canale hepatice. canal biliar interlobular. 9. canal coledoc. În perioadele interdigestive. bila ajunge prin canalul cistic la vezica biliară. Evacuarea ei se face intermitent. sfincter Oddi. canal hepatic drept. unde se concentrează şi se îmbogăţeşte cu mucus. Stroma cuprinde un înveliş extern de unde pornesc septuri conjunctive care delimitează în parenchim lobuli hepatici. Căi biliare extrahepatice: 1. formaţiuni piramidale cu 5—6 laturi. canal pancreatic (Wirsung). în timpul meselor. Fig. 3. pancreas.4. drept şi stâng. 9. 12. prin canalul cistic şi apoi prin canalul coledoc. 2. 7.5. 3. Ficatul este format dintr-o stromă* conjunctivă şi un parenchim hepatic. Ele se unesc în canalul hepatic comun. Segment în lobul hepatic: 1. 6. Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Ea se varsă în canaliculele biliare. vezică biliară. 13. coada pancreasului. 9.Structura ficatului. 8. 16. 6. canal hepatic comun. Fig. 11. care se deschide în duoden împreună cu canalul principal pancreatic la nivelul sfincterului Oddi (fig.). ramură a arterei hepatice. capul pancreasului. 4.

alimentele se clasifică în: alimente de natură proteică. neabsorbabile… … se transformă prin hidroliză. uşor … absorbabile (principii alimentare sau nutrimente) — proteine — proteolitice — aminoacizi — glucide complexe— polizaharide — glicolitice — glucide simple. 10.5. După origine.). substanţele organice cu molecule simple îndeplinesc în organism rol plastic (în special proteinele). Sediul digestiei este tubul digestiv. care începe prin capilare la nivelul tubului digestiv şi se termină prin capilare la nivelul lobulilor hepatici. săruri minerale. 9. uşurând digestia chimică. 9. în particule mici şi moi.): — transformarea alimentelor ingerate în fragmente relativ mari şi solide. Inervaţia este vegetativă. 9. Inervaţia ficatului se realizează prin plexul hepatic.2. care asigură în organism creşterea. Transformările substanţelor organice conţinute în alimente sunt redate sintetic în tabelul 18. Tab. legumele. Acest sistem aduce sânge încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale.2. specifice. până la nivelul lobulilor hepatici. format din vena portă. … rezultând substanţe organice simcu ajutorul enzimelor specifice ple. alimentele sunt de natură animală (carnea. vegetală (cerealele. 19.13. glucidică. — amestecarea conţinutului tubului digestiv cu sucurile digestive. insolubile. alimentele suferă în tubul digestiv două categorii de transformări: mecanice şi chimice. lipidică. care începe în cavitatea bucală şi se termină în intestin. laptele. ouăle etc). fructele) şi minerală (săruri. proces care favorizează transformările chimice şi absorbţia. apă). apă. desprins din plexul celiac (simpatic) şi pe cale vagală (parasimpatic). C. simpatică şi parasimpatică. diferită de cea a constituenţilor organismului. fizice şi chimice. Procesele de digestie. Pentru a putea fi absorbite prin mucoasa intestinală. reînnoirea şi repararea ţesuturilor. Majoritatea substanţelor alimentare au o structură chimică complexă. solubile. este o glandă mixtă de tip acinos. Digestia alimentelor este un proces unitar. Ele suferă în organism o serie de transformări mecanice. Între acinii glandulari se află insulele Langerhans care secretă insulina şi glucagon. pigmenţi. Pancreasul (fig.Ficatul are o vascularizaţie dublă. . Vascularizaţia funcţională este realizată de către sistemul port hepatic (fig.1. denumită şi „glanda salivară abdominală". FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV Alimentele sunt un amestec eterogen de substanţe organice şi anorganice. După compoziţia lor chimică.). care se varsă în duoden prin canalul principal Wirsung şi prin canalul secundar Santorini. Vascularizaţia nutritivă este reprezentată de artera hepatică şi ramurile ei. Acinii săi secretă sucul pancreatic. aşezat înapoia stomacului. energetic (mai ales glucidele şi lipidele) şi funcţional (enzime. Digestia mecanică cuprinde trei categorii de fenomene (tab. Substanţele organice cu molecule complexe. de formă alungită. 18. nespecifice. Totalitatea acestor transformări constituie digestia. monozaharide — lipide — lipolitice — acizi graşi şi glicerol Odată absorbite. vitamine. hormoni).

Tab. Aceste transformări de tip hidrolitic se datoresc acţiunii substanţelor prezente în sucurile digestive (tab. bicarbonaţi) (faringe. Mişcări peristaltice lente şi uşurarea contactului cu mucoasa intestinală şi rapide transportul conţinutului intestinal spre colon Mişcări pendulare Intestin gros Mişcări segmentare şi peris. împingerea conţinutului — colon taltice colic spre rect şi formarea materiilor fecale — rect Defecaţie — eliminarea materiilor fecale 9.5 l /24 ore . spre cardia Stomac Depozitare temporară Mişcări tonice de umplere — umplerea stomacului Mişcări peristaltice: de — realizarea senzaţiei de foame foame. voluntar Deglutiţie — timp faringian — împingerea bolului alimentar în esofag. limbă) Masticaţie bucală Deglutiţie — timp bucal Faringe Esofag ACŢIUNI — reducerea dimensiunii particulelor — amestecul cu saliva — formarea bolului alimentar — împingerea bolului alimentar în faringe. 20. evacuarea lentă şi fracţionată a chimului gastric Intestin subţire Mişcări de segmentare — amestecul chimului gastric cu sucurile intestinale. bucală. —substanţe organice: esofag. NaCI.2.5% Cavitatea Glandele salivare — substanţe minerale (KCI. mucină. de — amestecul alimentelor cu sucul gastric şi formarea evacuare chimului gastric. 20. Sucurile digestive.2. Digestia chimică cuprinde transformările chimice pe care le suferă substanţele alimentare în timpul tranzitului lor prin tubul digestiv. Fenomenele mecanice ale digestiei. 19. Tab. de amestec.— progresia (transportul) alimentelor de-a lungul tubului digestiv şi eliminarea resturilor nedigerate. voluntar Deglutiţie —timp esofagian — deplasarea bolului alimentar. amilaza salivară.). prin unde involuntare de — ——prin mişcări peristaltice contracţie musculară.— favorizarea absorbţiei apei. DENUMIREA Şl GLANDA COMPOZIŢIA CHIMICĂ ŞI ALTE PROPRIETĂŢI LOCUL ACŢIUNII ACŢIUNILE PRINCIPALE — pregătirea alimentelor pentru digestie — formarea bolului alimentar — excreţia unor substanţe toxice (uree) şi virusuri — favorizarea vorbirii — digestia chimică a amidonului preparat — acţiune antiseptică (prin lizozim) — favorizarea acţiunii receptorilor gustativi — menţinerea echilibrului hidric SALIVA — apă 99. stomac) lizozim — pH = 6—7 —cantitate:1. ORGAN FENOMENE MECANICE Cavitate (dinţi.

5 l /24 ore BILA Ficatul — apă 97% — substanţe minerale — substanţe organice: săruri biliare.5—8.5 l /24 ore HCI: activarea enzimelor proteolitice. mucină. 21. glicolitice şi lipolitice — pH = 7.SUCUL GASTRIC — apă 99% stomac Glandele gastrice — substanţe minerale (duoden) (HCI. Acţiunea enzimelor din sucurile digestive. glicolitice şi lipolitice — pH = 8. colesterol. glucidelor şi lipidelor SUCUL — apă 99 % PANCREATIC — substanţe minerale Pancreasul exocrin (bicarbonat de sodiu) — substanţe organice: enzime proteolitice. cloruri.).5 — cantitate: 1. Tab. a glucidelor şi a lipidelor SUCUL — apă intestin INTESTINAL — săruri minerale: NaHC03 subţire Glandele intestinale— substanţe organice: mucină. 21. fosfolipide. numiţi şi principii alimentare sau nutrimente (tab. enzime proteolitice. SUCURI DIGESTIVE SUBSTANŢE ALIMENTARE DIGERATE SALIVA —Amilază salivară — amidon preparat (ptialina) SUC GASTRIC — Pepsină — proteine PRODUŞI REZULTAŢI — maltoză — peptide .8 l /24 ore intestin subţire intestin subţire Sărurile biliare: — emulsionarea lipidelor — favorizarea absorbţiei lipidelor şi vitaminelor liposolubile prin formarea de micelii hidrosolubile cu acizii graşi —stimularea peristaltismului intestinal Pigmenţii biliari: — dau coloraţia materiilor fecale Bicarbonatul de sodiu: — neutralizarea chimului gastric Enzimele: — desăvârşirea digestiei chimice a proteinelor. acţiune antiseptică. pigmenţi biliari — pH = 7—8 — cantitate: 0.5 — cantitate: 2—3 l /24 ore Enzimele sucurilor digestive scindează substanţele alimentare complexe până la compuşi simpli uşor absorbabili. enzime lipolitice şi mucină — pH = 1. Enzimele: — digestia chimică a proteinelor — digestia chimică slabă a lipidelor emulsionate Mucina: protecţia mecanică şi chimică a mucoasei gastrice faţă de acţiunea autodiges tivă a HCI şi pepsinei Bicarbonatul de sodiu: neutralizarea chimului gastric Enzimele: — digestia chimică a proteinelor. fosfaţi) — substanţe organice: enzime proteolitice.5 —cantitate:1. pregătirea proteinelor pentru digestie.

Procese de absorbţie reduse au loc şi la nivelul cavităţii bucale. 9. valvule conivente.). Mecanismele prin care se realizează absorbţia sunt active şi pasive. sărurile minerale şi vitaminele trec prin mucoasa intestinală şi ajung în mediul intern. 9. chemotripsină proteine nedigerate în stomac şi peptide — Carbopeptidaze — peptide — Elastază — proteine fibroase — Amilază pancreatică — amidon — Lipază pancreatică — lipide emulsionate SUC INTESTINAL — Peptidaze — tripeptide şi dipeptide — Dizaharidaze: — dizaharide: — maltază — maltoza — lactază — lactoza — zaharază — zaharoza — Lipază intestinală — lipide 9. Aspectul microscopic al epiteliului absorbant din intestinul subţire.— Labferment (la sugari) — Gelatinază — Lipază gastrică BILĂ (nu conţine enzime) — lapte — lapte coagulat — gelatină — gelatină hidrolizată — şi acizi graşi —lipide emulsionate (din lapte. şi 9. apa. frişcă etc. care se .3. microvili la polul apical al celulelor (fig. care are adaptări structurale şi funcţionale importante: epiteliu unistratificat. Fig. cu consum de energie. 90% din procesele de absorbţie se desfăşoară la nivelul mucoasei intestinului subţire. a) Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ. Suprafaţa activă reală de absorbţie intestinală este de peste 250 m 2.2.) — glicerol — lipidele neemulsionate — lipide emulsionate — tripeptide şi dipeptide — aminoacizi — proteine fibroase hidrolizate — maltoză — glicerol şi acizi graşi — aminoacizi — monozaharide: — glucoză (2 molecule) — glucoza + galactoză — glucoză + fructoză — glicerol şi acizi graşi SUC PANCREATIC — Tripsină. stomacului (pentru alcool şi unele medicamente) şi intestinului gros (pentru apă.6.2. săruri minerale şi unele vitamine). vilozităţi intestinale cu irigaţie sangvină şi limfatică bogată. Absorbţia intestinală Absorbţia este un proces fiziologic complex prin care produşii de digestie. selective.6.

adică trecerea soluţiilor de la presiune osmotică mică la presiune osmotică mai mare. Absorbţia glucidelor se face sub formă de monozaharide la nivelul jejunului. Aici au loc şi procese de fermentaţie şi putrefacţie datorate florei bacteriene intestinale. pentru glicerol. care refac trigliceridele.4. care trece prin valvula ileocecală spre cecul intestinal. Fe2+ se absoarbe activ. sub trei forme: — prin pinocitoză pentru mici picături de grăsimi nedigerate. prin membrana semipermeabilă pe care o constituie mucoasa intestinală.) şi active (pentru hexoze: glucoza. Absorbţia vitaminelor se face în funcţie de solubilitatea lor: vitaminele hidrosolubile (complexul B. Na + se absoarbe activ. maximul de absorbţie fiind în colon. Absorbţia apei şi a sărurilor minerale se face la nivelul intestinului subţire şi a intestinului gros. prin mecanisme active şi selective la polul intern al celulelor mucoasei şi prin mecanisme pasive de difuziune. în prima parte a intestinului subţire. Absorbţia glucozei necesită consum de energie provenită din degradarea celulară a ATP-ului. care este hidrosolubil. de consistenţă moale (excremente). Glicerolul urmează calea sistemului port-hepatic. Mecanismele pasive sunt favorizate de creşterea presiunii din interorul anselor intestinale şi de mişcările vilozităţilor intestinale. sub influenţa vitaminei D şi a parathormonului.Ca2+ şi P3+ se absorb activ.2. fructoză etc.). — osmoza. La sugari. În urma acestora. se desfac la nivelul celulelor epiteliului intestinal în acizi graşi. motorii şi de absorbţie. aminoacizii trec în vena portă. până la formarea anticorpilor proprii. Aceste complexe. b) Mecanismele pasive sunt: — difuziunea substanţelor de la o concentraţie mare la concentraţie mai mică. După absorbţie. Absorbţia proteinelor se face sub formă de aminoacizi. pasiv. Fiziologia intestinului gros La nivelul intestinului gros se desfăşoară activităţi secretorii. proteinele şi anticorpii din laptele matern (colostru) pot fi absorbite nedigerate. Absorbţia lipidelor se face în prima parte a intestinului subţire. Transportul activ al glucozei se poate face şi cu ajutorul unui „transportor". adică înglobarea unor picături de lichid şi transportul lor prin mucoasa intestinală. de consistenţă lichidă.desfăşoară împotriva gradientului* de concentraţie (un fel de pompe chimice). dar nu se desfăşoară procese de digestie chimică. iar sărurile biliare se reîntorc la ficat prin sistemul port (circuitul hepatoentero-hepatic de economisire a sărurilor biliare). glucoza este transportată prin vena portă la ficat. Prin absorbţia proteinelor şi a anticorpilor din lapte matern se asigură sugarilor imunitate la anumite boli. — prin complexe de micelii hidrosolubile. nepatogene. Apa se absoarbe pasiv. — prin difuziune. În final. chilul intestinal lichid este transformat în materii fecale solide. iar trigliceridele sunt preluate de către sistemul limfatic. K) se absorb similar lipidelor prin formarea de complexe cu sărurile biliare şi ajung apoi pe cale portală la ficat. vitamina C) se absorb pasiv. 9. prin mecanisme pasive (pentru pentoze: riboză etc. spre mediul intern. de la polul extern (bazal) al acestora în sânge. numite chilomicroni. antrenând absorbţia pasivă a Cl. . sub forma veziculelor de pinocitoză. În urma proceselor de absorbţie din intestinul subţire rezultă chilul intestinal. — pinocitoza. sistem enzimatic ce asigură transportul comun al glucozei şi Na+ din intestin în sânge. prin pinocitoză. formate de acizii graşi insolubili şi colesterol cu sărurile biliare. D. iar vitaminele liposolubile (A.

c. 4.cuprinde 36 de dinţi. b. Alegeţi răspunsurile corecte referitoare la dentiţia definitivă: a. b. Se rezumă la producerea de mucus. c. c. care se absoarbe în sânge şi este dus la ficat. d. Se mai pot absorbi unele vitamine (grupul B. Procesul de putrefacţie.are acţiune antiseptică. .apare la 6 luni.mecanisme pasive. epitelii descuamate. prin acţiunea florei bacteriene anaerobe asupra compuşilor proteici nedigeraţi.neutralizează chimul gastric.esofag.pinocitoză. Are loc în prima parte a intestinului gros. Defecaţia.Care sunt segmentele tubului digestiv în care se desfăşoară digestia chimică: a. c. leucocite. sub control cortical. Absorbţia. determinând decarboxilarea şi dezaminarea acestora.apare între 7 şi 20 de ani. 2. unde este neutralizat sub formă de uree. Selectaţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. e. 3. Rezultă amoniac. Din 1000 ml de chil intestinal se formează zilnic circa 150 g de materii fecale.mucoasa bucală. crezoli. La nivelul intestinului gros se absorb apă şi săruri minerale. formată în principal din bacili coli şi lactici. EVALUARE A.stomac.activează enzimele proteolitice. 5. b. b.submucoasa faringelui.favorizează digestia glucidelor. scindându-le până la monozaharide şi apoi până la acid lactic.pregăteşte proteinele pentru digestie. corpuri ale bacteriilor de fermentaţie şi putrefacţie. datorită florei bacteriene aerobe. La defecaţie participă musculatura tubului digestiv şi alte grupe de muşchi striaţi aflaţi sub control cortical. b. scatol. Eliminarea materiilor fecale se numeşte defecaţie. d. Materiile fecale rezultate în urma acestor procese conţin circa 90% resturi alimentare şi 10% mucus. Această floră de fermentaţie sintetizează şi unele vitamine indispensabile din complexul B şi vitamina K.cuprinde 32 de dinţi. d. care acţionează asupra glucidelor nedigerabile (celuloza). cu rol în formarea şi progresia materiilor fecale de-a lungul colonului.mucoasa rectului. hidrogen sulfurat etc). cadaverina) şi substanţe toxice (indol.Activitatea secretorie. Epiteliu cilindric unistratificat cu platou striat se găseşte în: a. vitamina K) şi unele medicamente.colon. Procesul de fermentaţie.Acidul clorhidric din sucul gastric: a.duoden. Se desfăşoară în partea a doua a colonului transvers şi în colonul sigmoid. Mai rezultă amine (putresceina.mucoasa intestinului subţire. care dau mirosul caracteristic materiilor fecale. d. Absorbţia lipidelor se face prin: a. Defecaţia este un act reflex controlat voluntar.

de-a lungul tubului digestiv. Determinaţi efectele hiposecreţiei pancreasului exocrin. deglutiţia 5. e. Determinaţi efectele stimulării parasimpaticului asupra sfincterelor digestive.faringe. formarea bolului alimentar 2. 2. d.stomac: d.—————————— d. duodenul 5. Aşezaţi în ordinea corectă următoarele procese fiziologice digestive: a. tripsina. defecaţia 4.—————————— b. Care sunt efectele acesteia asupra stării generale a organismului? F. peptidazele. în funcţie de rolul lor fiziologic: elastaza. lipaza gastrică. canalul cistic 6. c. lipaza intestinală.—————————— c. fizice şi chimice pe care le suferă un aliment de bază. b.—————————— b. —————————— e. Efectuaţi următoarele teme: 1. . masticaţia 6. 3. Întocmiţi un scurt eseu urmărind transformările mecanice.—————————— d. absorbţia 1. —————————— D. Stabiliţi cauzele formării calculilor* biliari. canalul hepatic comun 3. labfermentul.—————————— c. formarea chimului gastric 3. maltaza. canalul hepatic drept 2. Digestia chimică a lipidelor se desfăşoară în: a. G. e. difuziune.intestinul subţire. pepsina. 4.micelii liposolubile. ENZIME PROTEOLITICE ENZIME GLICOLITICE ENZIME LIPOLITICE E.intestinul gros.—————————— e. 6. lipaza pancreatică.c. Aşezaţi în tabel următoarele enzime. Aşezaţi în ordinea corectă următoarele structuri anatomice: a. chemotripsina.micelii hidrosolubile. —————————— C. canalul coledoc 1. —————————— f. ptialina. Stabiliţi substanţele cu rol antiseptic prezente în sucurile digestive. pâinea.—————————— f. Una dintre dereglările majore ale funcţiei digestive este diareea. sfincterul Oddi 4.cavitatea bucală. amilaza pancreatică. lactaza. B.

care propulsează sângele datorită activităţii sale permanente de pompă aspiro-respingătoare. de forme şi dimensiuni diferite. Întrucât conţin în citoplasmă granulaţii. capilare şi vene). vâscos. iar temperatura variază între 36°C (în plămâni) şi 40°C (în ficat). ţesutul subcutanat). Numărul lor rămâne constant în sânge datorită echilibrului existent între eritropoieză* şi hemoliză*. în eforturi musculare prelungite. Principalele sectoare ale mediului intern sunt: lichidul interstiţial. 10. Această constanţă a parametrilor mediului intern constituie homeostazia. Proprietăţile sângelui. care conţine fier bivalent. globulele albe (leucocitele) şi plachetele sangvine (trombocitele). iar sediul distrugerii lor (hemoliza) este splina. hemul.1. Creşterea numerică temporară a hematiilor. B) sunt celule nucleate. 10. limfa şi sângele. pigmentul respirator localizat în hematii. cu nucleu polilobat şi fragmentat. care se petrec la nivelul sistemului circulator. compus din apă şi reziduu uscat. derivat al acestuia. CIRCULAŢIA. Culoarea este roşie datorită hemoglobinei din eritrocite. grupate. roşu deschis pentru sângele oxigenat şi roşu închis pentru cel neoxigenat. 10.). este o substanţă proteică complexă formată dintr-o proteină. de circa 2 l şi un volum de sânge circulant de circa 3 l. Sângele reprezintă 8% din greutatea corpului. SISTEMUL CIRCULATOR Totalitatea organelor prin care circulă sângele formează sistemul circulator. . dar şi ficatul.1. şi „arborele vascular" format din vasele sangvine (artere. ce conţin hemoglobina (fig. ceea ce înseamnă circa 5 l de sânge pentru un individ de 70 kg greutate. Se deosebeşte un volum de sânge stagnant (în ficat. A). splină.1. prin care circulă limfa. ganglionii limfatici etc.10. compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice. şi mononuclearele. a) Plasma. Sângele este alcătuit din plasmă şi elementele figurate (fig. Reacţia este slab alcalină (pH = 7. — Eritrocitele sunt celule anucleate de formă discoidală. MEDIUL INTERN Mediul intern este constituit din totalitatea lichidelor existente în organism. constituie circulaţia.35). Rolul esenţial al eritrocitelor este transportul gazelor respiratorii şi menţinerea echilibrului acido – bazic. Ele sunt: globulele roşii (eritrocitele sau hematiile). 10. în două tipuri principale: polinuclearele. b) Elementele figurate reprezintă 45% din volumul sangvin (hematocritul). după alcătuirea nucleului. Totalitatea fenomenelor de transport (sangvin şi limfatic).2. Compoziţia sângelui.1. — Leucocitele (fig. cu nucleu compact. Scăderea lor numerică determină anemii. mediul intern îşi păstrează constante. polinuclearele se mai numesc şi granulocite. este caracteristică populaţiilor umane care trăiesc la mari altitudini şi unor boli pulmonare. Sistemul circulator sangvin este format din: inimă. Deşi condiţiile mediului extern sunt în continuă schimbare. Sistemului circulator sangvin i se adaugă sistemul limfatic. biconcavă. considerat de către unii ca o varietate de ţesut conjunctiv cu substanţă fundamentală lichidă. Între mediul intern şi celule există un permanent schimb de substanţe şi energie. Sângele Principalul lichid circulant este sângele. globina. poliglobulia. se face prin mobilizarea lor din rezervele de sânge stagnant din ficat şi splină. Densitatea sângelui este de 1055 faţă de cea a apei (1000). în afara celulelor. organul central. Hemoglobina. Este un lichid gălbui. 10. şi o grupare neproteică. Creşterea stabilă a numărului hematiilor. Sediul producerii lor (eritropoieza) este măduva osoasă roşie.2. în limite fiziologice.

Între lichidul interstiţial şi celule se realizează schimbul de substanţe care asigură metabolismul celular (fig.2. are compoziţie similară sângelui. 10. dar nu conţine elemente figurate şi are puţine proteine.1. are loc în măduva osoasă roşie (pentru granulocite şi monocite) şi în splină. iar în cazul leucemiilor. În funcţie de afinitatea acestor granulaţii faţă de anumiţi coloranţi folosiţi în laboratoarele medicale. plachetele sangvine. Fig. granulocitele se clasifică în: neutrofile. acidofile şi bazofile. originare din megacariocitele* măduvei osoase hematogene. 10. Creşterea normală a numărului leucocitelor are loc în eforturi fizice deosebite. sunt fragmente celulare anucleate de formă variabilă.Granulaţiile conţin îndeosebi lizozomi ce participă la fagocitoză.2. poate depăşi 15—30 000/mm 3 de sânge. Ele pot ieşi din vasele capilare (diapedeză*) şi îngloba agenţi patogeni şi resturi celulare (fagocitoză). — Trombocitele (fig. Lichidul interstiţial Lichid apos aflat în spaţiile microscopice intercelulare. C). Rolul principal al leucocitelor constă în participarea lor la funcţia de apărare a organismului. 10. Lichidul interstiţial formează „mediul de viaţă" al celulelor. 10. Creşterea patologică. leucopoieza.1. Leucocitele nu conţin pigmenţi. 22. Intervin activ în hemostază*. Producerea lor.000/mm3 de sânge.).). chiar 100. Compoziţia sângelui. timus şi ganglioni limfatici (pentru limfocite). Leucocitele sunt celule mobile capabile să emită pseudopode cu ajutorul cărora se deplasează. Compoziţia sa chimică diferă de la ţesut la ţesut. în boli infecţioase.3. . Exprimarea procentuală a tipurilor de leucocite constituie formula leucocitară (tab.

celule conjunctive. hematie. leucocite: 1. 2. leucocit. 5. capilar limfatic. 7. Elemente figurate ale sângelui: A. 10. Fig.2. plachete sangvine. 6. Relaţia dintre sectoarele mediului intern: 1. . 4.Fig.3. C. 2. polinucleare eozinofile. 3. monocite. 3. B. polinucleare neutrofile. hematii. limfocite. polinucleare bazofile. 4. limfă. 5. lichid interstiţial. 10. capilar sangvin.

cât şi la nivelul hematiilor.1. Menţinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. asigurând nu numai transportul unor substanţe reglatoare (hormoni.Transportul substanţelor de excreţie . 5. . limfocite b.Transportul gazelor respiratorii. proteine străine etc). Ambele combinaţii se datorează legării reversibile a O2. reprezintă principala formă de transport a oxigenului prin sânge (97%).Combinaţia labilă a hemoglobinei cu CO2. Reglarea funcţiilor şi asigurarea unităţii organismului. Se realizează de la nivelul intestinului subţire. Limfa Limfa reprezintă lichidul interstiţial pătruns într-un sistem de vase capilare limfatice. 6. amoniac etc. la ţesuturi. prin intermediul plasmei sangvine. carbohemoglobina (HbCO2) este una dintre formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni.10. limfa şi lichidul interstiţial) reprezintă 17—30% din greutatea corporală. respectiv a CO2. Funcţionarea normală a organismului este în permanenţă ameninţată de pătrunderea din exterior a unor „agresori biologici" (agenţi patogeni. dar şi funcţionarea coordonată a acestora. Caracteristicile de bază ale elementelor figurate sangvine. oxihemoglobina (HbO2). Volumul lichidelor extracelulare ale corpului uman (plasma sangvină. organismul se opune prin mijloacele sale de apărare specifice şi nespecifice. cât şi cu mediul. Combinaţia labilă a hemoglobinei cu oxigenul.4.5—5 milioane 4—8 mii Formulă leucocitară 6—8 μ 20 μ 2—4 μ 7 zile 68% din care: 65% 2—4 % 1% 32 % din care: 25% 7% 150—300 mii 10. ELEMENTE FIGURATE SANGVINE ERITROCITE LEUCOCITE A.3. Alături de sistemul nervos. Se realizează atât la nivelul plasmei sangvine. monocite TROMBOCITE Diametrul Durată medie de mediu viaţă 7. Se deosebeşte de lichidul interstiţial prin prezenţa limfocitelor şi conţinutul crescut de lipide. prin combinaţiile labile ale hemoglobinei cu aceste gaze. Astfel. Împotriva acestora. la Fe2+ al hemului. 22. Transportul apei şi substanţelor nutritive. celule străine în cazul grefelor şi al transplantelor.) sunt transportate de către plasmă de la ţesuturi la organele de excreţie. Funcţiile sângelui 1.1. sângele reprezintă o cale de legătură directă între structurile organismului. 2. PMN b. Mononucleare a. enzime etc). Se face prin legătura nemijlocită pe care o realizează sângele atât cu lichidul interstiţial la nivelul capilarelor.5 μ 120 zile 6—20 μDe la câteva ore la câţiva ani Număr mediu / mm3 de sânge 4. Funcţia de apărare a sângelui. 4. Substanţele rezultate în urma catabolismului (uree.Polinucleare (granulocite) a. se asigură unitatea organismului şi adaptarea sa permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului. bazofile B. unde acestea sunt absorbite. acid uric. eozinofile (acidofile) c. sub formă dizolvată (1—3% din O2 şi 7% din CO2) şi sub formă de bicarbonaţi (70% din CO2). neurofile. Tab. numiţi generic şi factori antigenici. 3.

cu consecinţe grave. Înlănţuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzătoare (A cu alfa sau B cu beta) este incompatibilă. iar în plasma sangvină a unor anticorpi specifici. care determină oprirea sângerării. sistemul AOB clasifică sângele în patru grupe principale (tab.). se declanşează un complex de mecanisme de oprire a sângerării. a surplusului de căldură la exterior. se declanşează la lezarea unui vas de sânge şi constă în: vasoconstricţia peretelui vascular. Vitamina K stimulează coagularea sângelui. sau hemostaza temporară. care constituie hemostaza. Funcţia hemostatică. trombocitară şi tisulară. prin iradiere. asigurând menţinerea temperaturii constante a organismului. Ea se desfăşoară în trei timpi: a) Timpul vasculoplachetar (2—4 minute). aglutinarea lor şi formarea unui dop (trombus) plachetar. 10. În practica transfuziei trebuie să se ţină seama de prezenţa în membrana hematiilor a unor substanţe cu acţiune antigenică. — îndepărtarea cheagului şi reluarea circulaţiei. şi fig. În cazul unor hemoragii. aglutinine (alfa şi beta). Esenţa procesului este schematizată astfel: TROMBOPLASTINĂ + Ca 2+ activare PROTROMBINĂ sintetizată în ficat în prezenţa vitaminei K Ca 2+ FIBRINOGEN sintetizat în ficat TROMBINĂ activare FIBRINĂ reţea insolubilă c) Timpul trombodinamic (2—24 ore) constă în: — retracţia cheagului prin expulzarea serului (plasmă fără fibrinogen şi protrombină). deoarece determină fenomene de tip imunitar: aglutinarea* hematiilor şi distrugerea (liza) lor. aderarea trombocitelor la plagă. Transfuzia este o metodă frecventă de tratament.5. sau coagularea (închegarea) sângelui. homeotermia. 8. Termoreglarea. se produce sub acţiunea unor factori ai coagulării de natură plasmatică. Circulaţia sângelui contribuie la uniformizarea temperaturii corporale şi la eliminarea. formând cheagul şi oprind astfel hemoragia. . numite aglutinogene (A şi B). Ei determină coagularea sângelui în trei faze: formarea tromboplastinei. formarea trombinei şi formarea fibrinei. 23. În ochiurile reţelei insolubile de fibrină se dispun elementele figurate. În funcţie de prezenţa sau absenţa acestor factori. b) Timpul plasmatic (de 4—8 minute). — descompunerea cheagului (fibrinoliza) sub acţiunea unor enzime proteolitice. care constă în administrarea de sânge proaspăt sau conservat provenit de la un donator.7.

4. 10. beta A B AB beta alfa — PROPORŢIE LA RASA ALBĂ 47% 41% 9% 3% Importanţa practică a acestor grupe este foarte mare în cazul unor situaţii neprevăzute (accidente etc). La transfuziile mari (peste 500 ml de sânge) sângele se administrează numai de la aceeaşi grupă (izogrup). Are greutatea între 250—300 g şi este situată în mediastin* (fig. numit Rh (Rh pozitiv). Sarcinile următoare pot însă produce accidente de incompatibilitate (avort* precoce.).) este valabilă doar pentru transfuziile mici. moştenit exclusiv de la tată. Anticorpii anti-Rh apar în cursul vieţii la indivizi ce nu îl au (Rh negativ. Fig. alcătuit din ţesut muscular striat de tip cardiac. Acestea comunică între ele. Schema compatibilităţii la transfuzie. cu rol de protecţie mecanică a inimii. datorită ritmului lent de producere a acestor anticorpi. sarcina cu făt Rh+ (tată Rh+) determină producerea de anticorpi anti-Rh.5. pe fiecare parte.Tab. endocardul. porneşte de la existenţa în sângele maimuţei Rhesus şi a 85% din oameni a unui antigen. — stratul intern. şi tab. De aceea. Inima Alcătuirea inimii (fig. 3. Învelişul inimii este constituit din pericard. GRUPĂ DE SÂNGE I II III IV AGLUTIAGLUTININĂ NOGEN (în plasmă) (în hematii) — alfa. Sistemul Rh.2. este utilă înscrierea lor în buletinul de identitate. Fig. Inima este un organ musculos cavitar. membrană epitelială care tapetează la interior camerele inimii şi se continuă cu endoteliul vaselor mari. Cele două jumătăţi ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular. . de clasificare a sângelui uman. epicardul. Determinarea în laborator a grupelor sangvine.2. icter hemolitic etc). prin orificiile atrioventriculare prevăzute cu valvule unidirecţionale. Schema transfuziilor (fig.1. 15% din populaţie) în urma unor transfuzii repetate cu sânge Rh+ şi pot da accidente după transfuzii. 10. 10. Grupele sangvine. Prima sarcină decurge normal.4). Peretele cardiac este alcătuit din trei straturi: — stratul extern. Este divizată în patru camere: două atrii şi două ventricule. miocardul. SISTEMUL CIRCULATOR 10. — stratul mijlociu.4.6. 10. La mamele Rh-. 10. 23. 24. de aceea situaţia trebuie cunoscută şi combătută medical. de forma şi dimensiunile unui pumn închis.

4. crosă aortică. Alcătuirea inimii: 1. 12. venă cavă inferioară. 11. 8. 10. 13. fascicul Hiss. aortă. Ţesutul nodal: 1. orificiul venei coronare. 10. 9. venă cavă inferioară. 3. 16. 10. vene pulmonare. 7. 19.7. . 5. 17. 6.6. 2. muşchiul cardiac. ventricul drept. 8. arteră pulmonară stângă. reţea Purkinje. atriu drept. vene pulmonare. miocard. 3. 11. cordaje: 5. este format dintr-o reţea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros. 18. perete interventricular. artere carotide. nodul atrioventricular. valvulă bicuspidă. 20. atriu drept:. 10. valvulă tricuspidă. 14. crosă aortică. 15. Miocardul. vena cavă superioară. arteră pulmonară dreaptă. nodul sinoatrial. ventricul stâng. ventricul drept. 4. apex. valvule sigmoide. venă cavă superioară. 6. orificiile arterelor coronare. 2. 21.Fig. ventricul stâng. 12. Fig. atriu stâng. 9. 7. atriu stâng.

a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau depăşesc valoarea prag. noradrenalina determină tahicardie*. 70—80 bătăi/minut. 2. au nucleu unic. conductibilitatea. Ritmul cardiac. contractilitatea) şi proprii (automatismul). Frigul. Inervaţia inimii este intrinsecă. contracţia inimii. Ciclul cardiac: 1. contracţii atriale. iar în sistolă se află în stare refractară absolută şi nu răspunde la stimuli. contracţii ventriculare. deschiderea valvulei sigmoide. ajung la nodulul atrioventricular şi. II.Musculatura atriilor este mai subţire şi independentă structural de musculatura ventriculară. repausul inimii. Vascularizaţia miocardului. alcătuit din nodulii sinoatrial şi atrioventricular. care confluează în sinusul coronar ce se deschide în atriul drept. Ele constituie miocardul adult. Ţesutul nodal (fig. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Vascularizaţia venoasă de revenire se realizează prin venele coronare. . 3. este determinat de nodulul sinoatrial şi poate fi modificat de factori externi. Aceasta reprezintă „legea neexcitabilităţii periodice a inimii". 24. Schema structurii inimii. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. Ţesutul nodal generează şi conduce impulsurile. adrenalina. 10. cu diametrul de 10—20 μ şi lungimea de 30—60 μ . asigurată de SNV prin nervii cardiaci.G.7. În cazul blocării circulaţiei pe una din ramuri (datorită unui cheag de sânge sau a unui spasm* arterial). Impulsurile generate automat şi ritmic de nodului sinoatrial se propagă în pereţii atriilor. constituie „sistemul de comandă al inimii". sistolic. zgomote (I. E. situat central şi funcţionează ca un sinciţiu. şi extrinsecă. influenţele parasimpatice şi acetilcolina determină bradicardie*. 6.K. Fig. sistemul excitoconductor cardiac sau ţesutul nodal. la ţesutul miocardic ventricular. diastolic). Căldura. Aceasta reprezintă legea „tot sau nimic". Tab. 7. 10. singura legătură musculară între atrii şi ventricule şi. asigurată prin activitatea sistemului excitoconductor propriu. Fibrele musculare. prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. b) Automatismul reprezintă proprietatea ţesutului nodal de a se autoexcita ritmic.). simpatici şi prin nervii vagi.8. 4. Inima este excitabilă numai în faza de relaxare (diastolă). Proprietăţile miocardului sunt comune cu ale muşchilor striaţi scheletici (excitabilitatea. în acelaşi timp. deschiderea valvulei atrioventriculare. parasimpatici. bogate în mitocondrii şi miofibrile cu striaţii. influenţele simpatice. 5. c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în toate fibrele sale. teritoriul nevascularizat se necrozează* şi se produce infarctul miocardic. 8. în grosimea acestuia se află miocardul embrionar. CAVITĂŢI VASE AFERENTE Şl EFERENTE COMUNICARE SÂNGE CARDIACE Atriul drept —2 vene cave: superioară şi inferioară —orificiul atrio-ventricular —neoxigenat —sinusul coronar drept cu valvula tricuspidă din corp Ventriculul drept — artera pulmonară cu 3 valvule Atriul stâng — 4 vene pulmonare —orificiul atrio-ventricular —oxigenat de la Ventriculul stâng — artera aortă cu valvule stâng cu valvula bicuspidă plămâni Proprietăţile miocardului. iar ţesutul miocardic adult răspunde prin contracţii. Vascularizaţia arterială se realizează prin două artere coronare cu ramificaţii neanastomozate*.

La un ritm de 75 bătăi/min. Ciclul cardiac este format dintr-o sistolă şi o diastolă. diastole. este mai lung şi de tonalitate joasă. c) Manifestările electrice. Ciclul cardiac este însoţit de manifestări acustice. folosită frecvent în explorările medicale (fig.5 l/min. mecanice şi electrice a căror cunoaştere permite aprecierea stării de sănătate a organismului. iar cea mai mare este în ventriculul stâng. nu face „datorie de oxigen". variaţiile biocurenţilor de depolarizare şi repolarizare a miocardului. în special. aproximativ 75 ml. cu cea a musculaturii scheletice. în general. . în camerele inimii se produce o presiune asupra conţinutului sangvin şi are loc expulzarea acestuia. care se percepe ca o „lovitură" a vârfului inimii în spaţiul V intercostal stâng. este măsurabil în orice punct unde o arteră (de obicei.). este scurt şi ascuţit. 10. iar relaxările. Debitul cardiac = volumul de sânge trimis în organism/minut = debitul sistolic x frecvenţa cardiacă 75 x 75 ≈ 5.). în esenţă. se înregistrează sub forma electrocardiogramei (EKG). artera radială) poate fi compresată pe un plan osos. — pulsul arterial.3 s (sistolă) + 0. produs de închiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte şi ale arterei pulmonare.4 s Valori măsurabile în ciclul cardiac: Debitul sistolic = volumul de sânge expulzat de inimă într-o sistolă. b) Manifestările mecanice sunt: — şocul apexian.8. Astfel. şi 10. Miocardul necesită un aport mare de oxigen. unda de distensie a peretelui arterial. — zgomotul diastolic (II).1 s datorită întârzierii propagării impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular (fig. ciclul cardiac durează 0. Ciclul atrial: 0. Travaliul cardiac = lucrul mecanic al inimii în sistolă = volumul sistolic x presiunea arterială medie = 75 ml x 100 mmHg. şi a funcţionării normale a inimii. Contracţiile miocardului se numesc sistole.): — zgomotul sistolic (I). 10. deoarece. a) Manifestările acustice sunt reprezentate de cele două zgomote cardiace (fig.9.9. 10. în sistolă.8 s. determinate de contracţiile cardiace.7 s (diastolă) Ciclul ventricular: 0. spre deosebire de musculatura scheletică.4 s Relaxare: atrii + ventricule = diastolă generală 0.5 s (diastolă) Contracţia inimii: atrii + ventricule 0.1 s (sistolă) + 0. produs de închiderea valvulelor atrioventriculare şi de sistolă ventriculară. Contracţia miocardului este similară.8.d) Contractilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde la acţiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor şi tensiunii. Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii. provocată de variaţiile ritmice ale presiunii sangvine. Între sistola atrială şi cea ventriculară este o diferenţă de 0.

aşezate între artere şi vene. vase prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi şi organe. Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv cu fibre de colagen şi elastină. vase prin care sângele vine la inimă. 10. Tunica mijlocie la arterele mari (de tip elastic) este formată preponderent din lame elastice concentrice şi puţine fibre musculare netede. .10. Fig.2. Arborele vascular Arborele vascular este format din: — artere. mijlocie şi internă (fig. iar la arterele mijlocii şi mici (de tip muscular) predomină fibrele musculare netede şi sunt puţine fibre elastice.2.10. la nivelul cărora se realizează schimburile gazoase şi nutritive dintre sânge şi ţesuturi. Structura pereţilor vaselor mari cuprinde trei tunici: externă. — capilare. — vene.9. Structura arterelor. 10. fibre nervoase vegetative şi vase de sânge proprii.). Fenomene din timpul ciclului cardiac. vase de calibru foarte mic. care hrănesc peretele vascular (vasa vasorum).

cu ţesut muscular neted redus.10. lumen. substanţe nutritive ventricul stâng arteră aortă Circulaţia pulmonară (circulaţia mică): CO2 ventriculul drept arteră pulmonară plămâni 4 vene pulmonare O2 atriu stâng ţesuturi vene cave CO2 atriu drept . Structura unei vene : 1. 10. în venele de sub nivelul inimii sunt prezente valvule venoase. 3. A. iar la interior. Circulaţia sistemică (circulaţia mare): O2 . aşezat pe o membrană bazală. Tunica externă este mai groasă. 4. 5. Tunicile nu sunt bine delimitate. tunică medie. tunică internă. Structura capilarelor este perfect adaptată funcţiei lor: calibrul mic (5—15 μ). valvule venoase. Acestea constituie circulaţia sistemică (circulaţia mare) şi circulaţia pulmonară (circulaţia mică). Structura venelor. tunică externă.Fig. iar cea internă continuă endocardul atrial în venele cave şi pulmonare. un endoteliu dintr-un singur strat de celule turtite. Structura unei artere. cea medie mai subţire. care continuă endocardul ventricular în interiorul arterelor. 2. la exterior prezintă un periteliu din ţesut conjunctiv. B. În arborele vascular sângele circulă prin două sectoare distincte. Tunica internă este un endoteliu unistratificat pe o membrană bazală. unite doar la nivelul inimii.

vene gastrice. colon ascendent. 17. 2.12. Circulaţia pulmonară. 10. 25. colon transvers. cu vase situate în muşchi. . 24. şi sistemul venos. 11. 20. c) Sistemul venos este reprezentat de cele două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară. vene sigmoide. 10. venă portă. 7.Circulaţia sistemică cuprinde: sistemul aortic. splină. sistemul capilar. 8. care direcţionează circulaţia sângelui spre inimă. A). duoden. a) Sistemul aortic este alcătuit din artera aortă şi ramurile ei. 15. stomac. colon descendent. ce asigură transportul O2 şi al substanţelor nutritive la ţesuturi. 16. cecum. La nivelul membrelor există un sistem venos profund. venă mezenterică inferioară. prin artera pulmonară. ce asigură schimburile nutritive şi gazoase la nivel tisular. 5. 13. apendice. venă cavă inferioară. cu ramurile ei. 26. 12. 21. 22. care irigă toate organele corpului.12). B şi fig. La nivelul membrelor inferioare există valvule venoase. Fig. 10. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului (fig. 10. venă splenică. colon sigmoid. ileon. 14. 4. 19. 18. diafragmă. Sistem port hepatic: 1.11. 9. vezică biliară. 3. vene gastroepiploice.11. rect. care aduc la inimă sângele neoxigenat din corp (fig. prin cele patru vene pulmonare. crosa aortică şi aorta descendentă toracică şi abdominală. ficat. b) Sistemul capilar face legătura între sistemele arterial şi venos. 6. şi reîntoarcerea sângelui oxigenat de la plămâni (în urma schimbului de gaze respiratorii) la inimă. dreaptă şi stângă. Circulaţia pulmonară asigură transportul sângelui încărcat cu CO2 de la inimă la plămâni. venă mezenterică superioară. 23. şi un sistem venos superficial subcutanat. prin care sângele cu CO2 se întoarce la inimă. venă pancreatică. 10. pancreas. Artera aortă prezintă următoarele porţiuni: aorta ascendentă.

renale. Sistemul venos: 1. ulnară.2. 23. 11. Sistemul arterial: 1. 15. 3. 8. tibială . 2. cavă superioară. 27. 5. 16. 4.trunchi brahiocefalic drept. iliacă comună. coronare. 6. arteră occipitală. 3. iliacă internă. 9. poplitee. 8. 10. trunchi celiac. cavă inferioară.Fig. femurală. 22. 17. 7. 28. subclaviculară stângă. 25. 17. 13. pulmonară. 7. jugulară internă. aortă. 11. coronară. iliacă internă. mezenterică superioară. radială. 4. axilară. A. crosă aortică. 13. fibulară. 24. iliacă comună. brahială. 9. carotidă internă. 12. 20. fibulară. 12. safenă mare. carotidă externă. 26. iliacă externă. iliacă externă. 20. 19. tibială posterioară. 21. jugulară externă. vertebrală dreaptă. 18. carotidă comună stângă. 10. 18. tibială anterioară.11. 5. tibială anterioară. 19. 14. subclaviculară dreaptă. trunchi brahiocefalic. sinusuri venoase. 6. 14. mezenterice. subclaviculară dreaptă. poplitee. 15. femurală. 21. 10. 16. carotidă comună dreaptă. B. venă portă. bronşice.

care amortizează „unda de şoc" provocată de sistola ventriculară şi înmagazinează o parte a energiei sub formă de tensiune elastică a pereţilor. rinichi. canal toracic. 3. Fig. ficat. trunchi brahiocefalic stâng. 5. 16. 24. 7. 17. 19. 26. Schema circulaţiei sangvine şi limfatice : 1. 8. în curgere continuă. 4. 15. arteră pulmonară. jugulară internă stângă. 10. venă renală. 14. 10. într-un singur sens. prin circulaţia sistemică şi pulmonară. venă suprahepatică. venă limfatică. 30. dispuse în serie (fig. 18. cefalică. bazilică. arteră mezenterică. transformă curgerea sacadată a sângelui. 32.brahială. indici importanţi ai stării de sănătate (tab. suprahepatică.). axilară. 27. intestin.2. renale. aortă. venă portă. 28. 9. mezenterică inferioară. 23. venă cavă superioară. Factorul principal al curgerii sângelui prin artere este activitatea mecanică a inimii. splenică. Elasticitatea se manifestă la nivelul arterelor mari. 31. 25. venă cavă inferioară. care îşi modifică activ calibrul. Ea determină la nivelul sistemului arterial parametri măsurabili.posterioară. arteră renală. Arterele mari. prin activitatea fibrelor musculare netede din tunica lor medie. 29. 13. 25. Sunt considerate „ecluze de irigaţie". Arterele sunt vasele prin care sângele pleacă de la inimă cu O 2 (în circulaţia sistemică) sau cu CO2 (în circulaţia pulmonară). 11. 22. 10. Fiziologia circulaţiei Sângele se deplasează într-un circuit închis. Contractilitatea este caracteristică arterelor mici şi arteriolelor. 12. . determinată de ritmicitatea sistolelor. plămân. 6.3. a) Circulaţia prin artere. cisternă Pecquet.) şi legate prin inimă.13. organe. Proprietăţile lor sunt elasticitatea şi contractilitatea. arteră hepatică. subclaviculară stângă. considerate „cisterne de presiune". 2. vene pulmonare. 10.13.

motricitatea capilară.). „presa" abdominală din timpul inspiraţiei. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apă şi substanţe dizolvate între sânge şi ţesuturi prin filtrare. Valori ale circulaţiei venoase. Proprietăţile principale ale venelor sunt distensibilitatea şi contractilitatea. Tab. 27.5—1 mm 5—15 μ 500/mm3/ţesut. se datorează acţiunii musculaturii netede din pereţii arteriolelor şi sfincterelor precapilare aflate sub controlul SNV simpatic. prezenţa valvulelor venoase în venele situate sub nivelul inimii.). Contractilitatea venelor se datorează tunicii musculare netede din pereţii lor şi asigură mobilizarea sângelui din rezerve. aspiraţia toracică în timpul inspiraţiei. Lungime Diametru Număr Suprafaţă Viteză Presiune Volum 0. Proprietatea capilarelor de a-şi modifica lumenul.5 mm/s 70—80/min circa 20% din volumul sângelui circulant Presiunea arterială variază în funcţie de: debitul cardiac. În repaus. Presiunea arterială — maximă. Valori ale circulaţiei arteriale. . 25. Peretele capilar este permeabil şi pentru leucocite în drumul lor spre focarele de infecţie. circulaţie continuă 10—30 mmHg 5% din sângele circulant c) Circulaţia prin vene (tab. Venele sunt vasele prin care sângele vine la inimă cu CO 2 (din circulaţia sistemică) şi cu O2 (din circulaţia pulmonară). Ele se deschid când activitatea se intensifică şi creşte nevoia de sânge în organul respectiv. volumul sângelui circulant şi elasticitatea pereţilor arteriali. Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibrul sub acţiunea presiunii sangvine.Tab. diastolică Viteza circulaţiei — în aortă — în capilare Pulsul arterial Volumul de sânge 120—140 mmHg 70—80 mmHg 500 mm/s 0. splenică). prin aspiraţie atrială în timpul sistolei ventriculare. gravitaţia pentru venele situate deasupra inimii şi pulsaţia arterelor aflate în acelaşi „pachet vascular" cu venele. care scade cu vârsta. difuziune şi osmoză. Principalele proprietăţi ale capilarelor sunt permeabilitatea şi motricitatea. 27. 3000/mm3 miocard 6000 m2 redusă. 26. Factorii care determină întoarcerea sângelui la inimă prin sistemul venos sunt: activitatea de pompă aspiro-respingătoare a inimii. Capacitatea lor este de circa trei ori mai mare decât a arterelor. Proprietăţile capilarelor. sistolică — minimă. b) Circulaţia capilară (tab. unele vene jucând rolul de „rezervoare" de sânge (vena hepatică. 26. multe capilare sunt închise. Tab. Circulaţia capilară se adaptează continuu la nevoile metabolice. contracţiile musculaturii scheletice. rezistenţa periferică dată de vâscozitatea sângelui şi de frecare.

5 mm/s în venule — 100 mm/ s în venele cave — 75 % din volumul sângelui circulant 10. — hematopoieza. având însă pereţii mai subţiri. 6. scindarea hemoglobinei din hematii în Fe2+ şi globină şi transportul acestora.). care drenează limfa din tot corpul în venele subclaviculare (fig. amigdalele etc.2.Presiunea venoasă Viteza circulaţiei Volumul de sânge —10 mmHg în venule — 0 la vărsarea venei cave în atriu — 0. — hemoliza hematiilor şi trombocitelor (prin fagocitarea lor de către macrofage). de formă ovoidă. splina. Capilarele limfatice se deosebesc de cele sangvine prin structura lor în formă de deget de mănuşă. grupul inghinal. ganglionii limfatici. mobilizată prin contracţii. — rezervă permanentă de sânge (350 ml). . 10. la ficat şi măduva osoasă. iar înainte de naştere şi de hematii. producerea de monocite şi limfocite. grupul mediastinal* etc. grupul axilar. Acestea converg în două trunchiuri limfatice: ductul limfatic drept şi canalul toracic.6.14. supravieţuirea după extirparea ei operatorie).). care se unesc formând vene limfatice tot mai mari. Are mărime variabilă şi se măreşte în boli infecţioase.) sunt formaţiuni ovale sau reniforme. de către sânge. Circulaţia limfei în vase. În organism există numeroase organe limfoide*: timusul. Ganglionii au două funcţii principale de apărare (prin fagocitoză) şi de producere a unor elemente figurate (limfocite şi monocite). uneori dureroase. Este constituit din vase limfatice. aflate pe traseul vaselor limfatice. Ganglionii limfatici (fig. Principala funcţie a vaselor limfatice este de a asigura întoarcerea apei şi a proteinelor din lichidul interstiţial în sângele din care provin. Funcţiile principale ale splinei sunt: — funcţia de apărare. Structura vaselor limfatice este asemănătoare cu cea a venelor. care aduc în sânge limfa şi lichidul interstiţial.15.4. Sistemul limfatic Sistemul limfatic reprezintă o parte a sistemului circulator. Sistemul limfatic este format din capilare limfatice. Splina (fig. la eliminarea rapidă. în mare parte contra gravitaţiei. Nu este organ de importanţă vitală (dovadă. este lentă şi se desfăşoară datorită aspiraţiei toracice şi contracţiei musculaturii scheletice. prin fagocitarea microorganismelor de către macrofagele din ţesutul limfatic. Sunt localizaţi în anumite zone corporale: grupul cervical superficial. mai multe valvule şi ganglioni* limfatici pe traiect. 10. este localizată în hipocondrul stâng. sub diafragmă. Conţine parenchim limfatic şi sinusuri venoase (microscopic se aseamănă cu un ganglion limfatic uriaş).

10. intestin gros. apendice. intestin subţire. 12. ganglioni inghinali. valvule. SISTEMUL RESPIRATOR . 10. 9. ganglioni iliaci. venă subclaviculară stângă. cisterna Pecquet. 2. 10. vas limfatic aferent. ganglioni submandibulari: 3. 4. canal toracic. 10. 20. amigdală. fibre reticulare. RESPIRAŢIA. 16. măduvă galbenă. 21. 6. Fig.18. structuri corticale germinative. trabecule. 7. 14. timus.Fig. venă subclaviculară dreaptă. Sistemul limfatic: 1. Secţiune prin ganglion limfatic: 1. ganglioni cervicali: 4. 7. vase limfatice eferente. sinus medular. 5. duct limfatic drept. 13. splină. 8. 5. vase chilifere. vase limfatice. 15. 19. ganglioni axilari.15. 3. 11. 8. 11. ganglioni intestinali. 2. 17. cordon medular. 6. venă jugulară internă stângă. 9.14. hil. capsulă.

cornet nazal. 4. 5. mandibulă. Căi aeriene superioare — secţiune sagitală : 1. etmoid. epiglotă. 11. STRUCTURA SISTEMULUI RESPIRATOR Fig. 2. din aerul atmosferic. 3. Secţiune transversală prin laringe: 1. trahee. corzi vocale inferioare. nerv olfactiv.2. esofag. epiglotă. 7. 11. palatul dur. cartilaj laringian. care trebuie eliminat. laringe. 17. os nazal. Fig. Energia utilizată provine din substanţele organice care sunt supuse. 14. 11. la nivel celular. 9. 4. sinus.1. O2 necesar acestor procese şi de a elimina CO 2 din organism. maxilar. nasofaringe. coloană vertebrală. alcătuiesc sistemul respirator. corzi vocale superioare. 11. 16. unor procese de oxidoreducere în urma cărora rezultă şi CO 2. 5. 19.Activităţile fiziologice ale organismului uman necesită un consum permanent de energie. 13.1. 12. limbă. hipofiză. 3. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua. 10. 8. glotă. 15. 18. tiroidă. hioid. palatul moale. 6. 2. .

1. 5. d) Traheea este un organ în formă de tub.3. datorită celor trei cornete nazale. laringe. Traheea se împarte în două bronhii principale care pătrund în plămâni prin hiluri şi se ramifică intrapulmonar. cu o lungime de 10—12 cm.1. asigură preîncălzirea aerului inspirat.1.Sistemul respirator se compune din: căile aeriene şi plămâni. Plămânii.2. 8. faringele. La interior sunt acoperite de mucoasa nazală. 11. e) Bronhiile. este completată cu ţesut conjunctiv. Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai extinsă. spongioasă. Laringele este organul fonaţiei. Fig. de la orificiile nazale până la coane. Aerul intră şi iese din laringe prin orificiul său superior. care aderă la plămân. bronhie segmentară.1. Peretele traheei posedă un schelet format din 15—20 inele cartilaginoase în formă de potcoavă. trahee. împing spre faringe surplusul de mucus* şi eventualele impurităţi ajunse până aici. Firele de păr nazale constituie un dispozitiv de filtrare. Consistenţa plămânilor este elastică. Ele delimitează o cavitate pleurală. Glota este acoperită în timpul deglutiţiei cu un căpăcel cartilaginos. c) Laringele. determinând inflamaţii ale mucoasei numite faringite. Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise. Cilii vibratili. bronhie lobară. 11. 11. inimă. laringele. bronhiole terminale. cu vascularizaţie bogată. traheea şi bronhiile (fig. La producerea sunetelor participă limba. care are în partea superioară mucoasa olfactivă. şi o foiţă viscerală. bronhiole lobulare. Plăcile inferioare au rol în vorbire (fig 11. a) Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale. diafragmă. Ei sunt aşezaţi în cavitatea toracică. format din celule ciliate şi mucoase. 6. 11. cu mişcare ondulatorie permanentă.2.). b) Faringele. Fiecare plămân este învelit de pleură. Mucoasa care îl căptuşeşte formează două perechi de plici*. Pe faţa externă se găsesc scizuri care împart plămânii . 2. Traheea este căptuşită cu un epiteliu respirator pseudostraficat. bronhie primară. ramificaţia traheei. REŢINEŢI: Faringele are şi rol de barieră în calea unor infecţii. buzele şi organe rezonatoare: cavitatea nazală. Mulţi agenţi patogeni se opresc aici. 10. Pleura prezintă o foiţă parietală. La nivelul faringelui are loc încrucişarea căii aeriene cu cea digestivă. glota. Acest lichid are rol în mecanica inspiraţiei.3. 9. în care se găseşte lichid pleural secretat de celulele epiteliului pleural. formând arborele bronşic (fig.). Producerea sunetelor articulate este realizată de vibraţia corzilor vocale în timpul expiraţiei. numite corzile vocale. cavitatea bucală şi sinusurile osoase. Căile aeriene sunt: fosele nazale. care aderă la pereţii toracelui. Secţiune prin cavitatea toracică: 1. Mucoasa respiratorie. Structura lor este asemănătoare traheei. Partea posterioară a inelelor. 3. 7. epiglotă. dinspre esofag. 4.). În faringe se deschid orificiile trompelor lui Eustachio şi esofagul. în care au loc schimburile de gaze dintre organism şi aerul atmosferic. 11. una superioară şi una inferioară.

Acestea constituie pediculul pulmonar. Structura alveolei: 1. Canalele aeriene lipsite de inele cartilaginoase (bronhiolele terminale şi respiratorii) posedă motricitate datorată musculaturii netede din pereţii lor. Epiteliul alveolar are dublă funcţie. 4. 2. bronhiolele respiratorii. Bronhiile principale se ramifică în: bronhiile lobare.în lobi: plămânul drept în trei lobi. endoteliu capilar. formează acinii pulmonari. 10. care se distribuie la lobii pulmonari. adaptaţi schimburilor gazoase. ductele alveolare terminate cu alveole. fagocitară şi respiratorie. 11. 9. Pe faţa internă se află hilul plămânului. Plămânul este alcătuit din două formaţiuni anatomice distincte: arborele bronşic şi alveolele pulmonare. fibre de reticulină. celulă conjunctivă. bronhiolele lobulare. împreună cu formaţiunile derivate din ele. macrofag. Suprafaţa totală a acestuia este de 80— 120 m2. 7. fibre elastice.) au forma unor săculeţi cu pereţi subţiri. membrană alveolocapilară. iar plămânul stâng în doi lobi. ce se distribuie la segmentele pulmonare (unităţi anatomice ale plămânului). Baza plămânului vine în raport cu diafragma. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare. eritrocit. . b) Alveolele pulmonare (fig.4. bronhiile segmentare. pe unde ies şi intră bronhia principală. care deservesc lobulii pulmonari. Bronhiolele respiratorii. iar parasimpaticul este bronhoconstrictor. 6. Simpaticul este bronhodilatator. monocit. limfatice şi fibrele nervoase (plexul pulmonar). 8. alveolă. epiteliu alveolar. bronhiolele terminale. 3. care rezultă din ramificarea bronhiilor principale. Fig. a) Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare. vasele sangvine. 11.4. Acinul pulmonar este unitatea morfofuncţională a plămânului. 5.

care aduc la plămâni sânge oxigenat. realizat cu ajutorul muşchilor respiratori. În reţeaua capilară îşi au originea venele pulmonare.5. ramurile arterei pulmonare însoţesc ramificaţiile arborelui bronşic până la alveole. eritrocit. Arterele bronşice însoţesc arborele bronşic numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii. datorită forţei de adeziune a pleurelor. 7. membrană bazală capilară. Inspiraţia este determinată de contracţia muşchilor intercostali externi. 6. 11. membrană bazală.Pereţii capilarelor împreună cu pereţii alveolelor formează membrana alveolo-capilară. transversal şi anteroposterior. peliculă acelulară.2. b) Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. ca urmare a relaxării musculaturii respiratorii. 2. Inspiraţia este un act motor activ. epiteliu alveolar. Expiraţia este un proces pasiv. astfel că presiunea aerului pulmonar devine mai mică decât presiunea atmosferică. Prin contracţia acestora se modifică volumul cutiei toracice: longitudinal. La acest nivel au loc schimburile de gaze (fig. Ca urmare. 11. Vascularizaţia plămânilor este dublă: a) Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice. câte două din fiecare plămân. ramuri ale aortei toracice. . În plămân. 3.). plămânii se dilată pasiv. în sensul creşterii sau micşorării sale. De aici se continuă cu reţeaua capilară din care iau naştere venele bronşice. Mecanica respiraţiei. Presiunea din interiorul plămânilor creşte. pentru arborele bronşic şi parenchimul pulmonar. FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI A. Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracică îşi modifică volumul. realizându-se inspiraţia. toracele revine la dimensiunile sale de repaus. ceea ce permite inspiraţia şi expiraţia pulmonară. iar o parte din aerul introdus în plămâni este expulzat. Membrana alveolo-capilară şi schimburile gazoase respiratorii: 1. supracostali şi a diafragmei. dinţaţi etc. 11. 4. în inspiraţia forţată mai intervin şi alţi muşchi: micii pectorali. 5. În condiţii obişnuite.5. endoteliu capilar. la nivelul căreia sângele cedează CO2 şi primeşte O2. spaţiu interstiţial. care duc sângele cu CO 2 spre vena cavă superioară. Fig. Aici formează reţeaua capilară funcţională. Diferenţa de presiune face ca aerul atmosferic să pătrundă în plămâni pasiv. sternocleidomastoidieni.

este de 16 respiraţii/minut la bărbat şi 18 respiraţii/minut la femeie. La nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze între aerul alveolar şi sângele venos din capilarele alveolare. Tab. Mişcările respiratorii permit pătrunderea şi ieşirea succesivă a aerului din plămâni. Înscrierea mişcărilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului. Presiunile parţiale ale gazelor respiratorii. Frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii variază în funcţie de necesităţile de O 2 şi mai ales de cantitatea de CO2 produsă. 28.). Acest schimb se realizează pe baza unor legi fizice. Schimburile gazoase respiratorii se desfăşoară în organism în trei etape: pulmonară. CAPACITATE CAPACITATE Volum curent Inspiraţie normală PULMONARĂ TOTALĂ VITALĂ (CV) (VC) 500 cm 3 (CPT) 5 000 cm 3 3 500 cm 3 Volum inspirator de rezervă Inspiraţie forţată Volum rezidual (VIR) 1 500 cm 3 Volum expirator de rezervă (VER) 1 500 cm 3 Expiraţie forţată 3 (VR) 1 500 cm Aer care rămâne în plămâni Măsurarea volumelor respiratorii. este prezentată în tabelul 29. Legile schimbului de gaze sunt legi fizice ale solubilităţii şi presiunilor parţiale (legea lui Dalton). Ventilaţia pulmonară. drepţii abdominali etc. . dezvoltare fizică etc. contribuind la realizarea ventilaţiei pulmonare (tab. Dinamica schimburilor de gaze. Gaz O2 CO2 Aer Aer alveolar Sânge Intracelular Sânge inspirat (mm Hg) Oxigenat (mm Hg) neoxigenat (mm Hg) (mm Hg) (mm Hg) 160 105 105 40 40 0. Fiecare gaz difuzează pasiv de la presiune parţială mare la presiune parţială mică. 28.3 40 40 45 45 Aer Alveolar (mm Hg) 105 40 Aer expirat (mm Hg) 120 32 Interpretaţi datele din tabelul de mai sus. 29. se realizează cu ajutorul aparatului numit spirometru şi poate constitui un criteriu de apreciere a stării de sănătate a organismului. Schimburile gazoase respiratorii. B. sangvină şi celulară. în funcţie de presiunile parţiale. vârstă. în stare de repaus. Frecvenţa mişcărilor respiratorii. Explicaţi sensul difuziei gazelor între diferite structuri. Tab. înregistrarea grafică a mişcărilor purtând numele de pneumogramă. care variază în funcţie de sex. a unor mecanisme fiziologice şi a unor structuri şi proprietăţi specifice ale membranelor alveolo-capilare. la nivelul alveolelor pulmonare şi a ţesuturilor. a) Respiraţia pulmonară.În expiraţia forţată intervin şi muşchii intercostali interni.

Combinarea O2 cu hemoglobina. rezultând HbO 2. Sensul şi dinamica schimburilor de gaze resporatorii. Oxihemoglobina formată la nivel pulmonar se disociază în ţesuturi unde concentraţia şi presiunea parţială a O2 sunt mai scăzute decât în sângele arterial. într-un timp relativ scurt (fig. Acesta se disociază. Atât sângele arterial. — CO2 este transportat sub formă dizolvată. 11.Oxigenarea sângelui la nivelul capilarelor alveolare se numeşte hematoză pulmonară. 11. b) Transportul oxigenului şi dioxidului de carbon prin sânge . în vederea schimburilor permanente dintre acestea. reprezentând stadiul iniţial şi obligatoriu pentru întreaga cantitate de O2. dizolvată fizic în plasmă. Presiunile parţiale ale gazelor respiratorii. Formarea şi disocierea hemoglobinei depind de o serie de factori: temperatura. de carbonaţi şi sub formă de carbamaţi (carbohemoglobină). Forma liberă a O2 din sânge are o importanţă deosebită. Această formă liberă a O2 menţine gradientul presional plasmă -ţesuturi. 11. sub influenţa anhidrazei carbonice. cât şi cel venos transportă cantităţi de O2 şi CO2 aproximativ constante.6. Structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilară. care întâi se dizolvă în plasmă. ci o oxigenare. 11. nu este o oxidare propriu-zisă. eliberând HCO3.7. alveole pulmonare c) Respiraţia celulară (tisulară). Atât în plasmă. Suprafaţa totală a acestor membrane. pH-ul mediului intern. de bicarbonaţi de Na şi K. cât şi în eritrocite. deoarece fierul rămâne tot în stare de Fe 2+. uşurată de prezenţa Fe 2+. Gazele respiratorii sunt transportate sub două forme: o formă liberă. de aproximativ 80—120 m2 pentru ambii plămâni. CO2 se hidratează.7.care se combină cu K+ în eritrocite şi cu Na+ în plasmă. rezultând H2CO3. şi o formă legată. — O2 este transportat dizolvat în plasmă şi combinat cu hemoglobina (oxihemoglobină) în cantitate mult mai mare decât forma dizolvată (fig. Actul complex al respiraţiei tisulare se realizează cu participarea a .6. Fig. prezenţa sau absenţa unor electroliţi. face posibilă trecerea unor volume importante de gaze în ambele sensuri. şi apoi se combină labil cu hemoglobina.). combinată chimic în compuşi labili. Fig.).

prin punerea în libertate a energiei chimice potenţiale (ATP). urmat de eliberarea unor importante cantităţi de energie. Schimbul de gaze între sânge şi ţesuturi. 3. aceste rezerve asigură necesităţile funcţionale numai pentru 2—4 min. determinate de gradientele diferite de presiune parţială din sectoarele capilar. Stocarea unei părţi din energia produsă în legăturile macroergice ale ATP.Mecanismele nervoase şi umorale de reglare şi adaptare a respiraţiei la condiţiile de mediu. Transferul H+ şi a electronilor în lanţul transportor de electroni până la O2 molecular. 3. în esenţă. Ultimele trei etape ale respiraţiei celulare au loc în mitocondrii. Producerea de energie prin respiraţia (oxidarea) celulară. 2. 5. Respiraţia celulară se desfăşoară în etape. Schimburile gazoase între aerul atmosferic şi sânge. cuplate cu transportul de electroni. următoarele: 1. Aceste procese au o deosebită importanţă în metabolismul energetic. prin membrana alveolo-capilară. şi a unei cantităţi adecvate de oxigen. în prezenţa unor enzime specifice.două mari categorii de procese: — procese fizice de difuziune a celor două gaze. instalându-se datoria de oxigen. electroni şi H+. interstiţial şi celular. Decarboxilarea şi oxidarea produşilor intermediari rezultaţi în ciclul Krebs din mitocondrii. 4. eliberatoare de energie. dehidrogenaze şi oxidaze. 4. H2O. debitul cardiac şi consumul de O2 creşte mai repede decât capacitatea de ventilaţie. În caz de apnee*. 1. 2. SINTEZĂ: SISTEMUL RESPIRATOR Procesele esenţiale ale respiraţiei sunt. La începutul efortului muscular. Ventilaţia pulmonară realizată prin mişcările respiratorii. — reacţii chimice oxidoreducătoare. Degradarea anaerobă a glucozei în citoplasmă şi oxidarea acizilor graşi în mitocondrii. ca urmare a fosforilării ADP. . cu eliberare de CO2. care va fi utilizată în activităţi metabolice. Transportul sangvin al gazelor respiratorii. Rezervele de oxigen din sânge şi de mio-globină sunt limitate. 6.

C. Culoarea sângelui diferă. Totuşi.Undese incruciseaza calea aerului cu calea alimentelor a.activitatea cardiacă.procesul de imunitate. d. laringe.valvulele venoase pentru vasele de deasupra inimii e.bicarbonat de sodiu. Dupa efort si in apnee voluntara.Notati ceea ce constatati si stabiliti substratul anatomo-fiziologic al fenomenului.diapedeză. c.aspiraţia toracică. trahee.In atriul drept al inimii se deschid următoarele vase: a. b.„presa abdominală".Vascularizaţia functionala a plamanilor este asigurata de: a. 2. c. b.venele cave.marea circulaţie. artera aortă. d. Leucocitele participă la: a fagocitoză. d. d.arterele pulmonare.mica circulaţie. b. d. la starea caracteristică din eprubeta B şi invers. esofag. faringe. B. D. b. Selectaţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: 1. cavitatea bucală. 4. c. b.oxihemoglobină. c.: EVALUARE A. venele pulmonare.formă liberă. Cronometraţi numărul de respiraţii pe minut şi stabiliţi pulsul în trei situaţii diferite: în repaus. c. .arterele pulmonare. fără să-i afecteze grav plămânul. c. 6.menţinerea echilibrului acido-bazic.In cele două eprubete din imaginea de mai jos se află sânge tratat-cu citrat de sodiu care împiedică coagularea. e. 5. Stabiliţi prin ce diferă sângele din cele două eprubete şi modul în care se poate trece în laborator de la starea caracteristică sângelui din eprubeta A. el Acuza mari dificultati in respiratie.arterele bronşice.transportul gazelor respiratorii. 3.Oxigenul este transportat de sange in urmatoarele forme: a.dizolvat în plasmă. b.Factorii circulaţiei sângelui prin vene sunt: a. e.Un corp ascuţit pătrunde în toracele unui individ.gravitaţia pentru vasele situate sub inimă.Stabiliţi cauza posibilă. d.

copiată în caiete.judecatorul este pus in fata urmatoarei situatii :mama are grupa de sange A II.E. PLĂMÂNI - AD AS VD VS TESUTURI .copilul are grupa OI. La un proces de paternitate . Indicaţi prin săgeţi sensul circulaţiei sângelui prin inimă şi prin vase. coloraţi cu culorile convenţionale cunoscute liniile punctate care reprezintă vasele care transportă sânge oxigenat şi respectiv sânge neoxigenat.Schema de mai jos reprezinta sintetic circulatia sistemetica si circulatia pulmonara. iar tatal prezumtiv are grupa AB IV. Pe această schemă. Care va fi verdictul judecătorului în acest caz? F.

12.renală. sunt îndreptate spre sinusul renal. cat si de calitatile filtrante ale membranei bazale endoteliului.12. a) Corpusculul renal Malpighi cuprinde capsula Bowmann şi glomerulul renal. Pe marginea medială a rinichilor se află sinusul şi hilul renal. Medulara piramidelor se prelungeşte în corticală sub forma piramidelor Ferrein. La exterior rinichiul este învelit în capsula renală fibroasă. ale căror vârfuri. 5. Zona corticală cuprinde glomeruli şi tuburi urinifere ale nefronilor.600. 12.1. Cei doi rinichi cuprind aproximativ 2. Piramidele renale cuprind tuburile urinifere ale nefronilor şi tuburile colectoare.000 de nefroni. 12. care se continuă cu tubul urinifer.1. 12. Pediculul renal este format din căile excretoare. care constituie lobulii renali. Endoteliul capilar. 10. Capsula Bowmann are formă de cupă. Glomerulul renal este format dintr-un ghem de 25-50 de vase capilare pe traiect arterial. ceea ce constituie procesul de excreţie renală. 6. aortă abdominală. Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină.).4. vase sangvine şi fibre nervoase.) este constituit din cor-pusculul Malpighi şi tubul urinifer. 3. H20. proces favorizat atât de structura perforată a endoteliului capilar si a foitei viscerale a capsulei . diafragmă.). Aceştia se elimină parţial prin plămâni (C0 2 şi o cantitate de apă) şi prin piele (apă şi substanţe minerale). uretră. venă cavă inferioară. Nefronul. la produşi reziduali: C0 2. Un nefron (fig. 12. uree. O piramidă renală împreună" cu lobulii renali şi corticală corespunzătoare acesteia formează un lob renal (fig. cu peretele din două foiţe: viscerală. Zona medulară este formată din 7-14 piramide renale Malpighi. SISTEMUL EXCRETOR Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere. Fig. în lojele renale. prin rinichi. .3. EXCREŢIA. 7.).1. rect. 8. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi eliminarea urinei formează sistemul excretor. venă 1. Sistemul excretor este constituit din rinichi şi căile urinare (fig. In corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine. 2. amoniac etc.rinichi. care se întrepătrund (fig. 12. RINICHII Rinichii sunt situaţi retroperitoneal. şi parietală. Parenchimul renal este constituit din două zone: medulară şi corticală. care aderă la glomerul. vezică urinară. papilele renale. Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul. 9. 4. arteră renală. care adăpostesc pediculul renal.2. pe lingă energie. acid uric. membrana bazala si epiteliul capsular formeaza membrana filtranta. Sistemul excretor — structură: 1. ureter.

uretere. 7. Se deschide în canalul colector care se termină în papila renală. la bărbat. CĂILE URINARE Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice. venă interlobară. calice mici. La locul de origine a uretrei se află sfincterele vezicale: sfincterul vezical intern (neted) şi sfincterul vezical extern (striat). se ramifică în arterele interlobare. venă arcuată. pelvis renal.Din capilarele glomerulului ia naştere arteriola eferentă. formând glomerulul renal. ureten 9. Fig. situate în jurul uneia sau mai multor papile renale. Din acestea se desprind radiar spre corticala arterele interlobulare. d) Ureterele sunt conducte musculomembranoase captusite la interior de uroteliu. care dau naştere arteriolelor aferente. ansele nefronilor juxtamedulariari* pătrund în piramide până aproape de vârful papile spre deosebire de cei cu glomeruli in corticala ar externa ale caror anse patrund numai in medulara externa. zonă corticala. 12. după ce pătrunde în rinichi. arteră interlobară. venă renală. situate între medulară şi corticala.). Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal. organul comun sistemelor excretor şi genital. . Ambele inervează numai pereţii vaselor sangvine.b) Tubul urinifer cuprinde trei segmente: -tubul contort proximal este alcătuit dintr-un -epiteliu cilindric cu bordură în perie. c) Pelvisul renal. Este situată în loja vezi-cală din pelvis. 4. este căptuşit cu epiteliu de tranziţie. Inervaţia vegetativă a vezicii urinare este realizată de fibrele simpatice din plexul hipogastric şi fibrele parasimpatice aparţinând parasimpaticului sacrat. 5. 3. Rinichiul — secţiune longitudinală schematică: 1.Ele iau naştere din pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară. piramidă Malpighi. 11.3. 12. f) Uretra este. 2. vezica urinară şi uretră. 13. Din această reţea capilară clasică se formează venele care converg în vena renală (fig. 6. care se recapilarizează printre tuburile urinifere. -tubul contort distal. -ansa Henle. Peretele vezical prezintă trei pături musculare netede şi este căptuşit la interior de uroteliu. 10. în formă de pâlnie. 12. 8. b) Calicele mari (2-3) rezultă prin unirea celor 6-12 calice mici. de forma literei „U". a) Calicele mici sunt formaţiuni membranoase. între piramidele renale. pelvis renal. din care iau naştere arterele arcuate. cu rol în reglarea presiunii arteriale. Acestea se capilarizează. Artera renală. este formată din din epiteliu turtit.2. arteră interiobulară. arteră renală. calice mari.3. 14. e) Vezica urinară este un organ cavitar cu o capacitate fiziologică de 300-350 ml. arteră arcuată. venă interiobulară 12. la contactul cu arteriola aferentă formează aparatul juxtaglomerular*. Vascularizaţia rinichiului.

3. tub colector. 2. capilare. . Structura nefronului: 1. arteriola eferentă. arteriola aferentă. ansă Henle. tub contort proximal. 7.4. 12.Fig. tub distal. 5. 10. 9. 6. glomerul renal. 8. 4. venulă. capsulă Bowmann.

menţinerea constantă a pH-ului sangvin şi a presiunii osmotice*.1. 12. în tubul urinifer. SUBSTANŢA Apă Na+ CIIC TUB TUB DISTAL PROXIMAL 85% 14% 85% 14% 99% . Tab. Procesul de formare a urinei se desfăşoară în mai multe etape. Formarea urinei. 12. unde constituie urina primară. Menţinerea home-ostaziei presupune realizarea următoarelor procese: eliminarea substanţelor toxice şi a celor inutile. secreţia de renină. FIZIOLOGIA EXCREŢIEI Funcţia esenţială a sistemului excretor este menţinerea constantă a proprietăţilor fizice şi a compoziţiei chimice a mediului intern. 30. — 100% — 100% 60% 98% — — — Glucoza Uree Aminoacizi . Procesul este determinat de presiunea manifestată la nivelul membranei filtrante. a) Ultrafiltrarea glomerulară.5.3. sub formă de urină. Reabsorbţia tubulară. Procese de reabsorbţie şi secreţie la nivelul nefronului. Este procesul de trecere a plasmei sangvine (cu excepţia proteinelor) prin membrana filtrantă.12.3. Fig.

Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. presiunea exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. declanşând reflex. Simpaticul inhibă motilitatea ureterelor. pe cale eferentă parasimpatică (nervii pelvici). stimulează receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibrele senzitive parasimpatice ia centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S3). La locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. apoi în bazinet şi uretere. Până la un conţinut de 400 cm3 de urină. prin transport activ sau pasiv. MICŢIUNEA Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Creşterea presiunii. Urina primară de la nivelul capsulei Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă procese de reabsorbţie şi secreţie tubulară. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de 170-180 I. . iar parasimpaticul o accentuează. Din canalele colectoare. Când cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm 3 presiunea intravezicală creşte.2.în 24 de ore. 12. a amoniacului. eliberator de aldosteron şi stimulator al sistemului adrenosimpatic.5 I/24 h. Se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi distali. 12. deci micţiunea reflexă . asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea echilibrului hidrosalin.). Renină este inactivă. Peristaltismul este influenţat de SNV. iar concentraţia creşte. şi prin difuziune. a H+. cantitatea de urină scade la 1. determinată de distensie. cu efect puternic vasoconstrictor. Se desfăşoară la nivelul segmentelor proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe utile (tab.). Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice.5. 12. Constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a K +. prin rinichi trec 1000-15001 de sânge. 30.3. rezultând urina finală (fig. Este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul urinifer în capilarele sangvine. relaxarea sfincterului vezical intern si contracţia muşchiului. Ultrafiltratul are con stituţia plasmei deproteinizate.4. urina trece în calice. b) Reabsorbţia tubulară. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice. Funcţia endocrină. Se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxta-glomerular. c) Secreţia tubulară. datorită gradientului de concentraţie. a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. In urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie tubulară. dar activează angiotensina II.

Nefronul are in competenta: a.Fomarea urinei cuprinde urmatorele etepe: a. d.unui bolnav i se descopera glucoza in urina.In urma analizelor efectuate. 3. ansa Henle. l. 2. ureterele. d.Scrieti in casetele corespunzatoare din schema numarul din fata functiei caracteristice. B. secretia tunulara. b.transpiratie 6.ultrafiltrarea glomerulara e.inspiratie 11. c. j.tubul contort proximal. i. mentinerea echilibrului acido-bazic.secretie biliara 3. h. uretra. b.EVALUARE A. eliminarea din organism a substantelor toxice.defecatie 4.Rinichii asigura: a. 1. d. e. d. c. eliminarea proteinelor plasmatice. g.Scrieti numele structurilor anatomice reprezentate in schema alaturata prin litere: a. tuburile urinifere. corpusculul Meissner. d. bazinetul c. b.expiratie 2.Urmariti cu atenţie schema de mai jos si rezolvati cerintele: 1.Selectaţi literele corespunzatoare raspunsurilor corecte: 1.De ce afectiune este posibil sa sufere?Explicati. e. c. b.excretie 8.digestie 12.Enumerati cateva din cauzele formarii acestora.circulatie sangvina 5. k.absorbtie intestinala 10.indigestie .oxidare celulara 9. producerea de renina. D.Cunoasteti afectiunea numita popular pietre la rinichi (calculi renali).Caile urinare aflate in afara rinichilor sunt: a. e. reabsorbtia tubulara.hematoza pulmonara 7. b.capsula Bowmann c.reabsorbtia glomerulara. C. producerea de energie necesara vietii. f.secretia de renina.corpusculul Malpighi 4. e. vezica urinara. 2.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful