Universitatea din Bucureşti Facultatea de Istorie Catedra de istorie universală Istorie Universală (secolele XIV-XVII) - suport de curs

– Ecaterina Lung, Bogdan Murgescu

Bibliografie minimală: - Suportul de curs - Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol.I, Bucureşti, 1994, p.76-90, 193-203. - Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dictionarul religiilor, Bucuresti, 1993, p.38-43, 56-58. - Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală. I. Europa medievală (secolele VXV), Bucureşti, 2003, p.269-279. - Radu Manolescu, Istoria evului mediu. Vol.I: Europa apuseană. Partea a II-a: Sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne (secolele XVI-XVII), Bucureşti, 1993, p. 9-10, 29-38, 49-65, 120-130. - Bogdan Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, în “Studii şi articole de istorie”, LXVI, 2001, p.5-18. - Bogdan Murgescu (coord.), Istoria lumii în texte. De la începuturi până în zilele noastre, Bucureşti, 1999, p.135-168.

1

Structuri economice şi sociale la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie Populaţie şi hrană. Orice discuţie despre structurile societăţilor medievale şi incipient moderne trebuie să pornească de la evidenţierea corelaţiei fundamentale care a condiţionat însăşi existenţa acestor societăţi, corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele alimentare aflate la dispoziţia acestora. Această corelaţie poate fi definită în felul următor: la un nivel tehnologic dat, o anumită (micro)regiune poate hrăni un anumit număr de oameni. Această relaţie de echilibru agro-demografic nu trebuie înţeleasă într-un mod static şi fixist; dimpotrivă, echilibrul dintre oameni şi resurse este deseori tensionat, ameninţat să se rupă, la originea tensiunilor stând de cele mai multe ori creşterea rapidă a numărului populaţiei faţă de o producţie agricolă mult mai puţin dinamică. Pentru a înţelege mai bine acest mecanism tensionat trebuie să avem în vedere concluziile la care au ajuns demografii cu privire la evoluţia demografică a omenirii. Pornind de la deosebirile majore care apar la nivelul variabilelor demografice centrale – natalitatea, mortalitatea, speranţa medie de viaţă - demografii împart întreaga istorie a omenirii în trei mari etape: - vechiul regim demografic - tranziţia demografică - regimul demografic modern. Tranziţia demografică este considerată ca un proces care a cunoscut şi el mai multe faze, afectând mai întâi mortalitatea şi abia apoi natalitatea, şi care în general se suprapune trecerii la societăţile industriale. La nivel european tranziţia demografică a început în Occident în secolul al XVIII-lea şi s-a extins apoi în secolele XIX-XX. În România tranziţia demografică pare să fi început abia în ultimii ani ai secolului XIX şi s-a desăvârşit abia în perioada postbelică. În fine, într-o serie de ţări ale lumii a treia tranziţia demografică este încă în curs de desfăşurare. Evident, pentru lumile medievală şi modernă timpurie, cel care ne interesează este vechiul regim demografic. Acesta era caracterizat de: - natalitate ridicată (deseori în jur de 40 de naşteri anual la 1000 de locuitori, mergând în unele cazuri excepţionale până la 50-60 de naşteri la 1000 de locuitori; pentru comparaţie, astăzi în ţările europene rata natalităţii variază în jur de 10-15 naşteri la 1000 de locuitori) - mortalitate generală ridicată şi profund neregulată (în cadrul acestei mortalităţi generale un loc important ocupa mortalitatea infantilă, care afecta deseori o treime sau chiar o jumătate dintre copiii născuţi vii) - speranţă medie de viaţă scăzută (calculată la naştere, speranţa medie de viaţă era redusă de mortalitatea infantilă uriaşă; pe de altă parte însă, chiar şi oamenii care supravieţuiau copilăriei şi ajungeau adulţi, erau destul de expuşi la boli şi alte surse de mortalitate, astfel încât cei care depăşeau vârsta de 50-60 de ani erau procentual puţin numeroşi). Natalitatea ridicată, specifică tuturor societăţilor preindustriale, avea cauze naturale. Din punct de vedere natural, perioada fertilă din viaţa fiecărei femei cuprinde circa 25-30 de ani, ceea ce, considerând că o sarcină durează în mod normal 9 luni, înseamnă că teoretic o femeie poate naşte chiar mai mult de 30 de copii. Această mărime este pur teoretică, deoarece în viaţa reală apar o serie de limitări naturale şi sociale ale numărului de naşteri. Astfel, societatea impunea teoretic restrângerea relaţiilor sexuale ale femeilor la cadrul cuplului familial, dar, dată fiind vărsta timpurie a căsătoriei fetelor, această limitare nu reducea în mod semnificativ potenţialul de naşteri. Mai eficiente erau restricţiile sociale în cazul văduvelor şi a fetelor care rămâneau nemăritate, dar acestea nu au reprezentat niciodată un procent atât de mare, încât să determine în mod decisiv valoarea statistică a natalităţii. Cum gama mijloacelor şi metodelor contraceptive era relativ redusă şi eficacitatea multora dintre acestea îndoielnică, iar societatea blama folosirea lor, principala limitare a numărului de naşteri era involuntară, fiind cauzată de alăptatul prelungit al copiilor, perioadă în care şansele unei noi gravidităţi erau reduse, de mortalitatea ridicată a femeilor cu ocazia naşterii, şi de numărul ridicat al pierderilor de sarcină datorate fie alimentaţiei insuficiente sau

2

nepotrivite, fie muncilor extenuante. În felul acesta se ajungea ca o femeie să nască în medie doar 5-6 copii, ceea ce depăşea însă cu mult necesităţile unei rate normale de înlocuire a populaţiei. Chiar dacă jumătate dintre aceşti născuţi vii mureau la vârsta copilăriei, totuşi cei ce ajungeau adulţi depăşeau numeric generaţia părinţilor, evidenţind astfel tendinţa unei creşteri demografice. Sporirea numărului oamenilor dezechilibra însă raportul cu resursele de hrană, respectiv, dacă producţia alimentară rămânea constantă, atunci fiecărui individ îi reveneau mai puţină mâncare. De aceea, foametea era oarecum pre-programată în cadrul vechiului regim demografic. Totuşi, cauza foametei nu era creşterea demografică, ci variaţia mare a producţiei agro-alimentare datorită vulnerabilităţii societăţilor medievale la intemperii, şi datorită precarităţii mijloacelor de stocare a resurselor alimentare. Astfel, mărimea recoltelor varia foarte mult de la un an la altul, dar excedentele dintr-un an bun puteau fi doar rareori păstrate pentru a face faţă nevoilor dintr-un an prost. În consecinţă, oamenii de la sfârşitul evului mediu şi de la începuturile epocii moderne trăiau într-o lume supusă unor considerabile alternanţe între extreme, între perioadele de saţietate şi de exces, şi perioadele de lipsuri sau chiar de foamete. Iar foametea, deseori în combinaţie cu celelalte două “flageluri” ale lumii medievale – epidemiile şi războaiele – genera valuri de mortalitate care anihilau temporar tendinţa de creştere demografică. Apoi însă, situaţia se normaliza, iar societatea îşi relua tendinţa de creştere. Atunci când am definit corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele de hrană aflate la dispoziţia lor, pentru nevoi logice am postulat că nivelul tehnologic şi spaţiul de locuire sunt date, ceea ce înseamnă constante. În realitatea istorică, amândouă au cunoscut evoluţii, care, deşi mai puţin rapide decât ar fi avut nevoie oamenii acelor vremi, au îngăduit convertirea tendinţei de creştere demografică într-o creştere economică generală. Felul în care oamenii şi-au procurat hrana a avut deci un rol crucial în economia medievală şi modernă timpurie. În lumea medievală au coexistat mai multe moduri de procurare a hranei: - culesul, vânatul şi pescuitul - cultura plantelor şi creşterea animalelor domestice - schimbul Comunităţile de vânători-culegători ocupau şi la sfărşitul evului mediu mari părţi ale globului. Către 1500 ele controlau cea mai mare parte a Americii, extremităţile nordice ale Europei şi Asiei, o parte a Africii, Australia şi Oceania. Totuşi, prin specificul modului lor de existenţă, aceste comunităţi ocupau doar imperfect spaţiul, erau relativ puţin numeroase, şi vulnerabile în raporturile cu alte tipuri de comunităţi umane. De altfel, încă din timpul neoliticului, comunităţile de vânători-culegători fuseseră silite să se replieze spre zonele periferice ale lumii de presiunea societăţilor compacte şi mai bine organizate de agricultori şi crescători de animale. Societăţile pastorale erau şi ele minoritare la nivelul lumii medievale târzii. Astel, atât în Africa răsăriteană, cât şi în Asia centrală şi în unele părţi ale Europei răsăritene mai existau triburi sau societăţi care trăiau precumpănitor sau exclusiv de pe urma creşterii animalelor domestice: vite (bovine), oi, capre,.cai etc. Uneori, aceste societăţi practicau nomadismul, respectiv se deplasau în spaţiu pentru a asigura hrana animalelor. La sfărşitul evului mediu nomadismul era totuşi în recul, şi, la fel ca în cazul comunităţilor montane de crescători de animale, lăsa loc unui sistem de pendulare sezonieră, între zone bine cunoscute şi vizitate periodic, sistem cunoscut sub numele de transhumanţă. Cele mai multe dintre societăţile de crescători de animale stabiliseră încă de multă vreme un fel de simbioză cu societăţile sedentare de agricultori, căutând să-şi asigure astfel suplimente de hrană şi alte produse. Formele acestei interacţiuni au variat mult de-a lungul istoriei. Uneori, crescătorii de animale s-au mulţumit cu raporturile de schimb, oferind animale şi/sau produse animaliere în schimbul produselor vegetale şi meşteşugăreşti. Alteori, ei şi-au procurat cele dorite prin jaf, sau au profitat de superioritatea lor militară pentru a impune agricultorilor sedentari plata unui tribut sau a altor dări (taxe de protecţie). Pe de altă parte însă, atunci când o societate pastorală se înstăpânea asupra unei societăţi agricole, şi eventual şi asupra unor centre urbane, atunci tentaţia era mare de a părăsi modul de viaţă pastoral şi de a se stabili în aşezările cucerite, pentru a beneficia pe deplin de roadele cuceririi. În consecinţă, din punctul de vedere al marii istorii,

3

succesul politico-militar al unora dintre societăţile de crescători de animale s-a dovedit deseori un accelerator al înlocuirii modului de viaţă pastoral cu un mod de viaţă sedentar. Încă din timpul antichităţii, dar cu atât mai mult în evul mediu, cea mai mare parte a oamenilor îşi asigurau hrana din cultivarea anumitor plante. Gama acestor plante, ca şi modalităţile concrete de cultivare a acestora, au variat considerabil, fiind determinate atât de condiţiile naturale din diversele părţi ale lumii, cât şi de tradiţiile şi de stocurile de cunoştinţe agro-tehnice acumulate de diferitele comunităţi umane. Reducând mult complexitatea realităţii, şi pornind doar de la plantele care asigurau cea mai mare parte a alimentaţiei, putem aprecia că în lumea medievală au coexistat 3 mari civilizaţii agricole: - civilizaţia cerealelor - civilizaţia orezului - civilizaţia porumbului Civilizaţia cerealelor este specifică “Lumii Vechi”, adică Asiei, Europei şi Africii. Ea este cea mai veche civilizaţie agricolă, începuturile sale plasându-se în neolitic, în Orientul Apropiat. Sistemele de cultivare a cerealelor, ca şi gama acestora, s-au extins din neolitic până în evul mediu. În lumea medievală se cultivau 5 cereale principale: grâul, orzul, secara, meiul şi ovăzul. Deşi culturile de cereale au rămas limitate în evul mediu la zonele cu climat temperat din emisfera nordică, în timp s-au impus unele diferenţe chiar şi între cereale. Astfel, în Europa secara a prevalat în zonele ceva mai nordice, iar orzul şi meiul au rămas cantonate în părţile mai călduroase ale continentului. Deşi operaţiunile agricole principale sunt cam aceleaşi în cazul tuturor cerealelor principale, în lumea medievală au coexistat mai multe feluri de folosire a solului: - cultivarea unei suprafeţe de pământ în mod repetat, an după an, până la epuizarea potenţialului natural al solului; dezavantajul acestui sistem este faptul că randamentul scade de la un an la altul, generând cu o anume regularitate crize agricole şi foamete - sistemul moinei regulate (reglementate): pentru a evita catastrofele agricole, comunităţile umane au stabilit o regulă de abandonare voluntară a unei suprafeţe agricole după un număr oarecare de ani, şi implicit de luare în cultură a unor noi terenuri - asolamentul bienal: împărţirea prealabilă a terenului în două părţi (sole), dintre care una era cultivată şi una era lăsată necultivată (în pârloagă), iar în anul al doilea era cultivată a doua solă şi era lăsată să se odihnească cea dintâi, ciclul fiind reluat în anul al treilea - asolamentul trienal: terenul agricol era împărţit în 3 sole, una fiind cultivată cu cereale de toamnă, cea de-a doua cu cereale de primăvară şi cea de-a treia lăsată în pârloagă; în acest caz, un ciclu complet dura 3 ani. Dacă sistemul cultivării până la epuizare, cel al moinei regulate şi cel al asolamentului bienal erau cunoscute încă din antichitate, asolamentul trienal reprezintă o invenţie medievală, fiind atestat în Imperiul Carolingian la sfârşitul secolului al VIII-lea, şi răspândindu-se treptat în secolele IX-XIV în nordul Franţei, Ţările de Jos, Germania, Italia, Anglia şi unele părţi ale Europei răsăritene. Avantajele acestui sistem erau considerabile, atât prin facilitarea refacerii potenţialului solului, cât şi prin diminuarea riscurilor de catastrofă agricolă prin cultivarea concomitentă a cerealelor de primăvară cu cerealele de toamnă. De asemenea, această combinaţie îngăduia repartizarea mai judicioasă a eforturilor de-a lungul anului agricol, lucrarea mai temeinică a pământului, şi deci obţinerea unor producţii mai mari. Către sfârşitul evului mediu au apărut şi forme mai complexe de asolament, cu cicluri de 4-6 ani, şi cu sisteme de rotaţie mai complexă a culturilor cerealiere şi a leguminoaselor. Totuşi, în secolul al XVI-lea asolamentele mai complexe erau încă puţin răspândite, fiind folosite doar pe unele ferme din Ţările de Jos, Italia şi Anglia. De altfel, nici asolamentul trienal nu era răspândit decât în unele ţări, asolamentul bienal şi moina regulată prevalând încă în mari părţi ale Europei mediteraneene şi răsăritene, ca şi în Asia şi Africa. Datorită deosebirilor în modul de folosire a solului, în rodnicia pământului şi în tehnicile agricole, randamentele agricole variau mult de la o zonă la alta. Ele difereau totodată foarte mult de la un an la altul, în funcţie de hazardurile vremii (precipitaţii, temperaturi etc.) şi de prezenţa/absenţa dăunătorilor, dintre care lăcustele erau deosebit de temute. Având în vedere aceste variaţii, randamentele medii – exprimate prin raportul dintre recoltă şi sămânţă, în condiţiile în care izvoarele

4

păstrate folosesc unităţi de măsură variabile, şi precizează doar rareori suprafeţele – oferă doar o imagine aproximativă a productivităţii agricole. Totuşi, se poate aprecia că în secolele IX-XIII în Europa apuseană a avut loc o creştere a randamentelor cerealiere. Astfel, dacă în perioada carolingiană randamentele la cereale variau între 1,5:1 şi 4:1, fiind însă cel mai adesea doar puţin peste 2:1, după 1200 productivităţile nu mai scad decât în mod excepţional sub 3:1, atingându-se însă tot mai des 4:1, 5:1 sau chiar 6:1. Deşi progesele tehnice realizate în Occidentul medieval s-au răspândit treptat şi în alte părţi ale Europei, deosebirile la nivelul productivităţii au sporit, în secolul al XVI-lea putând fi consemnate de exemplu următoarele randamente la grâu: 5,6:1 la Imola în Italia în anii 1585-1594, între 4:1 şi 5:1 în Poitou, în Franţa, 4,5:1 la Wobeck în nordul Germaniei în 1581, doar 2,6:1 la Tokaj în nordul Ungariei în 1569-1572, dar şi 10,3:1 la ferma Hitsum din Frizia (nordul Ţărilor de Jos) în 1570-1573, sau 8:1 pe mai multe domenii din sudul Anglei în anii 1571-1580. Variaţiile puteau fi uriaşe şi în interiorul aceleiaşi ţări: de exemplu, în Polonia randamentele au fost 2,8:1 la Knyszyn în 1561, 4,9:1 la Korkczyn în 1564, şi chiar 8:1 la Zator-Oswiecim tot în 15641. Civilizaţia cerealelor presupune şi totodată îngăduie o împletire între culturile de plante şi creşterea animalelor. Boii şi caii reprezintă o forţă de tracţiune esenţială la arat, iar lăsarea periodică în pârloagă a unor importante suprafeţe oferă animalelor domestice păşuni apropiate de sălaşurile oamenilor. Totodată, mai ales în Europa, bogăţia relativă a precipitaţiilor şi ocuparea imperfectă a teritoriului au permis păstrarea unor întinse suprafeţe împădurite, ceea ce a favorizat menţinerea unui număr considerabil de animale. În fine, pădurile au oferit întregirea gamei alimentare printr-o gamă variată de poame. Totuşi, în pofida întregirii alimentaţiei cu carne şi fructe, precum şi cu unele legume, miere, lactate, ouă, peşte şi diverse băuturi, alimentaţia oamenilor din societăţile cerealiere a rămas dependentă în proporţie de 70-80% de aportul caloric al cerealelor principale, consumate sub formă de fierturi sau de pâine. Diversitatea culturilor de plante din „civilizaţia cerealelor” este întregită de culturi mai speciale, cum ar fi viţa de vie, sau plantele textile (inul, cânepa, mai puţin bumbacul şi duzii pentru viermii de mătase). Trecerea la aceste culturi, care erau destinate mai mult comerţului decât auto-consumului, marchează desprinderea crescândă a unora dintre aceste societăţi de constrângerile alimentare, şi capacitatea lor de a dedica o parte crescândă din energia lor satisfacerii unor nevoi mai sofisticate. Civilizaţia orezului a apărut mult mai târziu decât cea a cerealelor. Deşi cultura orezului pare să fi fost atestată în Asia încă de pe la anul 2000 î.Hr., totuşi el nu s-a impus în egală măsură cu cerealele. De altfel, iniţial orezul era cultivat în regim uscat, similar cu cerealele. Marea noutate a fost trecerea la cultura orezului inundat, realizată în circumstanţe încă insuficient cunoscute în Asia de sud-est. Orezul inundat, numit uneori şi „orez acvatic”, are avantajul unei productivităţi mult mai mari decât a cerealelor, dar este posibilă numai în zone joase, pe văile râurilor, unde solicită totodată un efort special în gestiunea resurselor de apă. Cândva între anii 600 şi 1200, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfecţionat în China, iar orezăriile s-au extins considerabil în câmpiile sudice şi centrale ale acestei ţări, care în timpul antichităţii fuseseră slab locuite şi parţial ocupate de mlaştini. În felul acesta, lumea chineză, care în antichitate aparţinuse în mod evident „civilizaţiei cerealelor”, a fost scindată între o Chină a cerealelor, în nord şi în zonele continentale înalte, şi o Chină a orezăriilor, în câmpiile din centru şi sud-est. Pe de altă parte, dacă în antichitate sudul fusese slab populat şi periferic, resursele alimentare considerabile generate de cultura orezului inundat au îngăduit creşterea explozivă a populaţiei în sud, astfel încât pe la 1200 China orezăriilor avea o populaţie de 2 ori mai mare decât China cerealelor. Implicaţiile civilizaţionale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul productivităţii agricole a permis sporirea numărului oamenilor, populaţia Chinei crescând de la 50 de milioane de locuitori la mijlocul mileniului I, la peste 100 de milioane de locuitori către anul 1200. Mai mult,
1

Aceste date au fost fost selectate din Aldo da Maddalena, Rural Europe 1500-1750, în Carlo M. Cipolla (ed.), The Fontana Economic History of Europe. 2. The Sixteenth and Seventeenth Centuries , Glasgow, 1974, p.595-619 (majoritatea datelor fiind preluate din lucrarea clasică a lui B. H. Slicher van Bath, The Agrarian History of Western Europe, A.D. 500-1850 , London, 1963).

5

şi nu de către comunităţile de vânători-culegători.Hr. Treptat însă. cum ar fi fasolea şi dovleacul. civilizaţiile Americii precolumbiene aveau şi unele constrângeri economice comune. potenţialul alimentar al societăţilor care s-au specializat în aceste producţii agricole a sporit considerabil. porumbul a putut fi cultivat şi la altitudini relativ ridicate. Pe de altă parte. bucătăria chinezească a căutat alte soluţii pentru a compensa penuria cărnii. India nordică (mai ales pe valea Gangelui). În consecinţă. în câmpiile ocupate de orezării numărul mare al oamenilor. a rămas apanajul comunităţilor de vânători-culegători. Pe un alt plan. Ca atare. şi deci o scădere a taliei medii a populaţiei. America Centrală şi pe faţada pacifică a Americii de Sud. Ocuparea teritoriului a fost deosebit de inegală. Potenţialul agricol al „civilizaţiei porumbului” a fost întregit de alte plante cu valoare alimentară. Statelor Unite. mai bine adaptaţi mediului natural cu excedent de apă. Acest fapt s-a datorat hazardului. a activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale. iar randamentele sale au devenit foarte mari. precum şi în partea nordică şi apuseană a Americii de Sud. eliminarea păşunilor şi potenţialul microbian sporit de inundarea periodică a terenurilor agricole au condus la dispariţia aproape completă a animalelor domestice (o excepţie notabilă fiind bivolii.productivitatea ridicată a orezului a îngăduit unui număr sporit de oameni să se hrănească din orezul produs de alte persoane. ceea ce a descurajat pe termen lung introducerea inovaţiilor tehnice care să înlocuiască sau să economisească forţa de muncă. caracterizată prin coexistenţa unor teritorii întinse şi slab locuite de vânători şi culegători (pe teritoriul actual al Canadei. Indonezia. precum cartofii şi tomatele.) şi a unor civilizaţii agricole cu populaţie numeroasă. Civilizaţia porumbului a rămas multă vreme apanajul strict al Lumii Noi. Au fost însă şi alte consecinţe ale adoptării culturii orezului inundat. Prima şi cea mai gravă era absenţa aproape completă a animalelor domestice. cu ştiuleţi de numai 2-3 cm. prin selecţia seminţelor calitatea porumbului s-a ameliorat. Japonia (unde totuşi orezul nu a devenit predominant în alimentaţie decât începând cu secolul al XVII-lea). ajungând şi la 100:1. Totodată. În ciuda acestor avantaje. În ciuda acestei dualităţi. America precolumbiană a păstrat până la cucerirea europeană o structură economică duală. respectiv absenţei bovinelor. porcinelor şi ovinelor pe continentul american până la sosirea europenilor. cu doar câteva zeci de boabe. De altfel. „civilizaţia porumbului” nu a cuprins întreaga Americă precolumbiană. în Banat cultura sa pare să fi fost introdusă de otomani în 1575). Cea mai mare parte a continentului american. Fapt remarcabil. Avantajele porumbului nu se opresc aici. Orezul a pătruns şi în unele ţări europene la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie (de exemplu. Datorită specificului său. Irak şi Egipt. limitată la comunităţi restrânse din punct de vedere numeric. În fine. dar aici a rămas o prezenţă marginală. Aceasta a însemnat creşterea oraşelor. adică să se dedice unor activităţi non-agricole. excedentul de populaţie a însemnat şi menţinerea la un nivel scăzut a costului muncii umane. şi atingerea unor densităţi demografice mari în unele zone din Mexic şi din Peru. Argentinei etc. atât în America de Nord cât şi în America de Sud. Cultura porumbului a apărut în Mexic. dar 6 . Aceasta a antrenat la rândul său o diminuare a aportului alimentar al proteinelor de origine animală. ea nu a rămas cantonată la lumea chineză. marile creaţii politice şi culturale ale Americii precolumbiene au fost realizate de aceste civilizaţii agricole dense. pe la anul 2000 î. el a fost adesea cultivat în simbioză cu alte plante cu randament ridicat. cabalinelor. inclusiv pe platourile andine. densităţile foarte mari din câmpiile joase contrastând cu locuirea sporadică din zonele mai înalte. China sudică fiind în timpul dinastiei Song (9601279) neîndoielnic regiunea cea mai urbanizată şi mai bine dezvoltată din punct de vedere economic la scara întregii lumi. Braziliei. Cultura orezului inundat s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii. penuria mijloacelor de tracţiune animală a generat o dependenţă sporită de transporturile bazate pe energia umană. Cultura porumbului s-a extins în alte părţi ale Americii de Nord şi Centrale. Multă vreme a fost cultivat porumbul sălbatic. ceea ce a îngăduit creşterea spectaculoasă a populaţiei. cum ar fi ţările din Coreea. domesticită în regiunile andine. O excepţie o constituie lama. concentrate în Mexic. Indochina. Deşi civilizaţia orezăriilor s-a dezvoltat cu precădere în China sudică şi centrală.

Oamenii mai aveau şi alte nevoi materiale. Absenţa cailor şi a armelor de metal avea să se dovedească fatală în momentul confruntării cu cuceritorii europeni. unde în secolul al XVI-lea această plantă a început să fie cultivată masiv în Peninsula Iberică. şi după terminarea Marii Ciume. spaniolii au descoperit şi avantajele porumbului. Polonia. Acest spor la rândul său a îngăduit ridicarea pragului de echilibru agro-demografic. dar nu singurul. a avut însă loc mai degrabă la nivelul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Livonia) pe pieţele din Europa apuseană. 2001.utilitatea practică a acesteia a rămas modestă. Totodată. care a lovit toate marile civilizaţii agricole ale Lumii Vechi. Ucraina. Dintre aceste puseuri ale mortalităţii. pricinuite mai ales de bolile răspândite involuntar de europeni. activitatea economică nu se limita doar la satisfacerea nevoilor alimentare. această tendinţă de creştere demografică este evidentă. decât în secolul al XVI-lea. 2 Angus Maddison. fluxul cel mai spectaculos. precum şi succesul în Lumea Veche al cartofului şi al altor plante de origine americană. Europei şi Africii de Nord. Astfel. ca şi în Asia şi în Africa. dar ea a fost deseori întreruptă (sau chiar inversată temporar) de puseuri ale mortalităţii. multe dintre ele mărunte. fie prin introducerea în ţările mediteraneene a culturii porumbului . extinzându-se apoi şi în alte ţări europene. şi nu asigura decât câteva procente din consumul alimentar total. populaţia Chinei a sporit de la circa 103 milioane de locuitori în anul 1500 la circa 160 de milioane de locuitori către anul 1600. îngăduind în secolul al XVIII-lea colonizarea masivă a unor regiuni mai înalte. Paris. p. de războaie şi de epidemii. de pe la mijlocul secolului al XV-lea creşterea demografică a fost reluată în cea mai mare parte a Lumii Vechi. vitele crescute în Danemarca. Dincolo însă de specializarea diverselor societăţi în cultivarea cerealelor. Porumbul a pătruns ceva mai târziu şi în China. adică faptul că nu au trecut la prelucrarea metalelor dure pentru realizarea de arme şi unelte. Moldova şi Ungaria erau mânate pe picioare luni de zile pentru a fi consumate de orăşenii din Ţările de Jos. în Italia. În cazul particular al Europei. a orezului inundat sau a porumbului. Deşi epidemiile de ciumă au continuat în Europa. Deşi Marea Ciumă nu a fost cauza „Crizei secolului al XIV-lea” – cel puţin în Europa creşterea demografică se împletise cu o stagnare a producţiilor alimentare încă de pe la sfârşitul secolului al XIII-lea – ea a eliminat brutal între un sfert sau o treime din populaţia multor ţări ale Asiei. nefavorabile orezului. La nivel mondial. iar cea a subcontinentului indian de la circa 110 milioane de locuitori către 1500 la circa 135 milioane de locuitori la 1600. sporurile obţinute în planul producţiei – fie prin perfecţionarea cultivării cerealelor. şi în Imperiul Otoman. populaţia Europei (de la Atlantic la Urali) a scăzut de la circa 73 de milioane de locuitori înainte de Marea Ciumă la circa 50-55 de milioane de locuitori. chiar având în vedere scăderile din America. Pe termen lung. Această extensie târzie a porumbului.241. dar care s-au acumulat şi s-au tradus într-o sporire treptată a producţiei agro-alimentare. a fost cel care aducea cerealele produse în ţările din regiunea Mării Baltice (nordul Germaniei. şi creşterea lentă a numărului total al populaţiei. În cele mai multe dintre cazuri. cel mai grav a fost cel pricinuit de Marea Ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea. el a îngăduit specializarea unui număr sporit de europeni în activităţi non-agricole. cauzate îndeosebi de foamete. care necesitau alte tipuri de activităţi economice. Polonia. Germania şi nordul Italiei.au fost potenţate de dezvoltarea în secolul al XVI-lea a comerţului la mare distanţă cu cereale şi cu animale vii. Un alt handicap comun al tuturor civilizaţiilor Americii precolumbiene a fost rămânerea lor la un nivel tehnologic eneolitic. Prusia. creşterea a fost de la circa 437 milioane de locuitori către 1500 la circa 555 milioane de locuitori către 16002. După descoperirea Americii. îndeosebi în Ţările de Jos. Deşi acest comerţ nu cuprindea decât o mică parte din producţia totală. şi a stimulat astfel dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi a schimburilor. tehnicile agricole au cunoscut o serie de perfecţionări. 7 . şi a crescut după 1450 din nou. De altfel. The World Economy: A Millenial Perspective. ajungând la circa 100 de milioane de locuitori către 1600. Ei au adus porumbul în Lumea Veche. chiar şi în condiţiile societăţilor covârşitor agricole şi rurale. dezorganizând totodată grav economiile şi societăţile respective. aceste sporuri au fost posibile datorită creşterii producţiei agricole. În ceea ce priveşte cerealele.

care cumpără materia primă şi plăteşte salarii lucrătorilor). respectiv se bazau pe subcontractarea unora dintre activităţi către lucrători din mediul rural. cât şi mineritul propriu-zis. meşteşuguri legate de producerea îmbrăcămintei (pielăritul. Elementul cel mai înnoitor în evoluţia sectorului prelucrător la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie a fost însă dezvoltarea manufacturilor. care a prilejuit şi concentrarea unui număr considerabil de lucrători în noile oraşe miniere. ci şi la cele de fier. în producţia de postav din Flandra şi Toscana la sfârşitul secolului al XIII-lea. adică obţinerea diferitelor metale prin extragerea şi apoi rafinarea minereurilor. ca şi îmbunătăţirile tehnice şi organizatorice. Noile metode de exploatare necesitau însă investiţii considerabile. axate pe un calcul sever al rentabilităţii. În fine. numai o parte din activitatea meşteşugărească era concentrată în oraşe. sau care îşi completau veniturile lucrând pentru proprietarii manufacturilor urbane. Folosirea pompelor a îngăduit însă evacuarea apei şi pătrunderea la adâncimi mai mari. La 8 . Cehia. şi pe de altă parte datorită afluxului de argint relativ ieftin din America. prepararea lactatelor şi a băuturilor alcoolice etc. Spre mijlocul secolului al XVI-lea multe dintre minele de argint din Europa centrală au intrat în declin. cărbune etc. după cum descoperirea unor noi metode de separare a metalelor din minereu a sporit rentabilitatea mineritului. Investiţiile considerabile. Deşi diviziunea tehnică a muncii este atestată încă din antichitate pe unele mari şantiere. au avut şi un rol important în stabilirea şi impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele meşteşugăreşti. Germania. întregul proces fiind controlat de deţinătorul de capital. şi aplicate nu numai la minele de argint şi cupru. Multe dintre progresele tehnice şi organizatorice înregistrate în mineritul central-european în secolele XV-XVI aveau însă să fie difuzate în alte părţi ale lumii. În acest sector au coexistat la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie mai multe forme de organizare a activităţii. ceea ce a contribuit la scăderea preţului argintului comparativ cu cel al aurului şi cu cel al celorlalte mărfuri. a continuat şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ca atare. brutăritul. Multe dintre minele de argint şi de cupru din Europa centrală fuseseră exploatate încă din evul mediu. sfârşitul evului mediu a fost o perioadă de înmulţire a reglementărilor de breaslă. iniţiativa a fost preluată de către negustorii din oraşe precum Augsburg şi Nürnberg. din punct de vedere calitativ meşteşugurile urbane erau adesea superioare. care nu erau la îndemâna grupurilor tradiţionale de lucrători mineri. blănăritul. nordul Ungariei şi Transilvaniei. trebuie avut în vedere faptul că multe meşteşuguri erau practicate de persoane şi de către persoane care nu aveau o specializare strictă. Această situaţie s-a schimbat începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. care acceptau salarii mai mici şi nu erau legaţi de reglementările rigide ale breslelor urbane. inclusiv în America. cojocăritul etc. filoanele superficiale fuseseră epuizate. iar breslele. tranşarea şi conservarea cărnii.). fiind realizate de grupuri mici de oameni. pe lângă efortul de protejare a intereselor economice ale membrilor lor şi de limitare a concurenţei. pe de o parte datorită epuizării filoanelor celor mai bogate şi mai accesibile la nivelul tehnologic al epocii. Slovacia. manufacturile capitaliste sunt mult mai recente. Deşi cantitativ ponderea producţiei meşteşugăreşti rurale era foarte mare. şi multe exploataţii au încetat în secolele XIV-XV. Sectorul prelucrător cuprindea şi la sfârşitul evului mediu o gamă deosebit de variată de activităţi: meşteşuguri alimentare (morăritul. ateliere subordonate reglementărilor de breaslă. îndeosebi de către ţărani care îşi produceau singuri o mare parte dintre cele necesare. croitoria. torsul. Manufacturile erau întreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxului tehnologic în operaţiunile simple componente.Sectorul extractiv cuprindea atât extracţia sării din saline şi a pietrei pentru construcţii. meşteşuguri legate de construcţii şi de producerea de obiecte gospodăreşti etc. Deşi în majoritatea statelor exploatarea bogăţiilor subsolului era considerată monopol al monarhului.). cele mai multe exploataţii erau relativ modeste. În general. care au organizat activitatea sub forma unor mari întreprinderi de tip capitalist. care foloseau unelte rudimentare. meşteşugurile săteşti şi/sau domaniale având încă o pondere semnificativă. şi efectuarea de către lucrători diferiţi a diferitelor operaţiuni sau succesiuni de operaţiuni. Manufacturile din sectorul textil au fost de cele mai multe ori dispersate. manufacturi concentrate şi manufacturi dispersate. au îngăduit o creştere semnificativă a producţiei miniere din regiunea Europei centrale în ultima treime a secolului al XV-lea. obţinerea şi prelucrarea metalelor. se consideră că în Europa primele manufacturi capitaliste au apărut în sectorul textil. Acest avânt al minelor de argint şi cupru din Austria. De aceea. olăritul. ţesutul. cuprinzând ateliere meşteşugăreşti simple. De altfel.

atât la nivelul elitelor. Toscana) s-au specializat în producţia de masă a postavului.comerţul practicat de negustorii ambulanţi. Au existat încercări de a dezvolta postăvăritul în ţările producătoare de lână. la sfârşitul secolului al XVI-lea în şantierele de la Amsterdam se introduce standardizarea pieselor pentru construirea corăbiilor cu pânze de tipul fluyt. Totuşi. fără să fie urzite iremediabil). La sfârşitul secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea s-au produs importante mutaţii la nivelul postăvăritului european. în timp ce bumbacul şi mătăsurile.sfârşitul evului mediu s-au dezvoltat şi manufacturi concentrate. preferând să se specializeze în producţia de textile scumpe. care. la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie s-au impus în Europa apuseană două noi forme de organizare a activităţilor comerciale: 9 . realizate fie cu ocazia târgurilor săptămânale. care îşi realizau afacerile cu ajutorul unor agenţi comerciali. O primă clasificare trebuie să pornească de la natura agenţilor economici care participau la schimburile comerciale. mergând de la întovărăşirile simple de tip commenda până la companiile comerciale de tip familial. cum ar fi cele din sectorul metalurgic. dar care puteau fi cumpărate numai de un număr limitat de consumatori.comerţul en-gros. Totodată. materialele textile . cât şi datorită favorizării de către Carol Quintul (1516-1556) a exporturilor de lână spaniolă spre Flandra. a devenit în secolul al XVI-lea unul dintre principalii producători europeni. Astfel. la sfârşitul evului mediu existau mai multe forme vechi de organizare a activităţii comerciale: . care a descurajat exporturile de lână brută. care nu mai rezistau timp de decenii (în evul mediu erau frecvente situaţiile în care haine de postav erau transmise descendenţilor timp de 2-3 generaţii. Anglia. în India şi China. asociaţi minori şi parteneri de afaceri cu care comunicau prin corespondenţă comercială. fie din bumbac. postavurile englezeşti fiind vândute într-o mare parte a Europei continentale.erau procurate pe calea comerţului. realizată în manufacturi care foloseau materii prime de import şi vindeau produse pentru consumatori din regiuni relativ îndepărtate geografic. şi ceva mai târziu în Europa catolică. Vechile centre manufacturiere din Flandra şi mai ales din Toscana au pierdut poziţii din cauza salariilor relativ ridicate. unele dintre cele mai mari manufacturi concentrate erau şantierele de construcţii navale: în acest domeniu. Totodată. În multe părţi ale lumii. crescând însă cel al Olandei. Rezultatele au fost divergente. La nivelul sectorului prelucrător. textilele ocupau probabil locul întâi din punctul de vedere al amplorii producţiei pentru piaţă. fie prin vânzarea directă a produselor de către meşteşugarii urbani în atelierele care serveau simultan şi de prăvălii . Desigur. care îmbinau activităţile comerciale cu operaţiunile monetare şi de credit. pe lângă producţia proprie de postavuri. ca şi stofele scumpe. ceea ce îngăduia capitaliştilor olandezi să-şi însuşească şi pe această cale profituri semnificative. cât şi la cel al populaţiei urbane. mătase sau materiale compozite . erau comercializate în cantităţi mai mici. În fine.schimburile directe dintre producători şi consumatori. Spania a eşuat în tentativa de a deveni un mare producător de postav. în dauna postăvarilor spanioli. Companiile familiale cu activităţi diversificate au proliferat în secolele XV-XVI. s-au produs mutaţii în competiţia europeană între diversele regiuni producătoare. sau tipografiile care s-au răspândit într-o mare parte a Europei apusene şi centrale după inventarea tiparului cu litere mobile de către Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. atât datorită alungării evreilor în 1492. precum Spania şi Anglia. începând cu secolul al XIIIlea câteva mici regiuni europene (Flandra. la sfărşitul secolului al XVI-lea în Ţările de Jos rolul Flandrei a scăzut. din Augsburg) Pe lângă acestea. Cea mai importantă este trecerea la „noua postăvărie”. nu toate textilele erau produse pentru piaţă. care îşi însoţeau marfa dintr-un loc în altul . practicat de mari negustori sedentari. cele mai importante fiind cele italiene (mai ales florentine şi genoveze) şi germane (exemplul clasic fiind cel al companiei familiei Fugger. fie din in (pânzeturi). Totuşi. acest tip de activităţi a condus spre apariţia unor forme de asociere. încă din evul mediu. mai atrăgătoare şi mai ieftine. în lumea islamică. dar care erau mai bine finisate. de lux. s-a specializat şi în finisarea postavurilor englezeşti pentru pieţele continentale.fie ele din lână (postavuri). adică producerea unor postavuri mai subţiri. În secolele XIV-XV producţia postavurilor pentru pieţe nonlocale s-a extins şi în alte părţi ale Europei. iar pânzeturile au început şi ele să facă obiectul producţiei şi comerţului de masă. Producţia textilelor pentru piaţă s-a dezvoltat mai timpuriu în Bizanţ. o mare parte din populaţie prefera încă să-şi producă nemijlocit materialele pentru îmbrăcăminte. În schimb. Comerţul cunoştea şi el o mare varietate de forme.

nu este relevantă pentru lumea medievală şi nici pentru epoca modernă timpurie. efectuat de obicei cu ocazia târgurilor săptămânale. Dacă aceste companii erau specializate cu precădere în comerţul la mare distanţă. întemeiată în 1609. ca şi de marile armate ale vremii. vinul. alte burse importante înfiinţate în secolul al XVI-lea au fost cele de la Amsterdam (1530) şi Londra (1568). asumându-şi şi funcţii administrative şi militare în colonii. cu valoare mare la un volum mic. China făcuse mari progrese încă din secolele X-XIII). Un alt tip de clasificare a activităţilor comerciale distinge între comerţul interior şi cel exterior al unei ţări. companiile anonime pe acţiuni au fost alcătuite pentru a permite concentrarea unor mari capitaluri. care este o instituţie (piaţă) unde agenţii economici efectuează tranzacţii pe bază de eşantioane sau de standarde unanim acceptate ale diferitelor mărfuri. De aceea. când statele nu reprezentau spaţii economice unitare şi coerente. spre deosebire de companiile privilegiate. dar şi voluminoase şi deseori greu de transportat (de exemplu cereale. arme. Compania Moscovei (1553) sau Compania Levantului (1581). desfăşurat cu produse de larg consum.comerţul local. În secolul al XVI-lea printre cele mai cunoscute companii privilegiate erau cele engleze. metale preţioase. blănuri. animalele vii. uneori chiar intercontinental. desfăşurat cu mărfuri de lux. dar reorganizată pe baze moderne. etc. un târg rareori atrăgea ţărani din aşezări mai depărtate de 20 de km . prima bursă din Europa apuseană a fost multă vreme cea de la Anvers (întemeiată în 1460.- - companiile privilegiate (regulate) erau înfiinţate pe baza unor carte de privilegii acordate de puterea politică din anumite state. dezvoltarea acestui comerţ cu bunuri de larg consum şi accentuarea diviziunii inter-regionale a muncii reprezintă una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale modernizării economice din Europa. întemeiată la Amsterdam în 1602. necesare operaţiunilor comerciale de anvergură.nu se aflau numai la graniţe. produse care erau atrase de polii cererii reprezentaţi de oraşele mijlocii şi mari. în cadrul companiilor pe acţiuni participaţiile diferiţilor negustori erau administrate în comun de către un consiliu de administraţie. dar fiecare membru era liber în cadrul acestor reguli să-şi conducă afacerile cum socotea de cuviinţă. ca şi din alte părţi ale lumii (Imperiul Otoman. ci deseori şi în interiorul statelor. lâna etc. mătase şi alte textile scumpe. cu afişarea zilnică a cursurilor pentru diversele mărfuri. considerăm că această împărţire. Se cuvine însă să evidenţiem faptul că în operaţiunile de schimb de la sfârşitul evului mediu şi din epoca modernă timpurie au coexistat diverse mijloace de plată: 10 . Trebuie astfel distins între: . de multe ori.). întreţineau consuli şi depozite în ţările cu care făceau comerţ. mai relevantă este clasificarea în funcţie de distanţa la care se desfăşura schimbul şi eventual de natura mărfurilor vehiculate. În ceea ce ne priveşte.comerţul la (foarte) mare distanţă. ales şi responsabil în faţa acţionarilor. mirodenii. postavurile de larg consum. cum ar fi Compania negustorilor temerari (întemeiată 1486).comerţul la distanţă medie (regional sau inter-regional).de altfel modeste faţă de celelalte cheltuieli de transport . şi unele instituţii bancare s-au organizat tot sub forma unor companii pe acţiuni.) . stabileau anumite reguli generale şi taxe pentru activităţile desfăşurate de membri. India) în secolul al XVI-lea (din acest punct de vedere. vitale. şi deci mai uşor de transportat (de exemplu. În consecinţă. Cele mai importante companii pe acţiuni au fost Compania Unită a Indiilor Orientale. Una dintre inovaţiile europene în funcţionarea acestui comerţ cu bunuri de larg consum a fost bursa. şi a cărui condiţie de bază era ca ţăranii veniţi la târg să poată parcurge drumul dus-întors într-o singură zi. având totodată timpul necesar perfectării tranzacţiilor. în 1531). care lega un centru urban de satele din jur. des întâlnită în istoriografie. prin care membrilor companiei li se garanta monopolul exercitării comerţului cu o anumită ţară sau regiune. dar şi sarea. cu o rază de sute de kilometri. în schimbul plăţii unei anumite sume de bani. pânzeturile. companiile asigurau membrilor lor anumite facilităţi colective. iar barierele vamale . un rol de model având în secolul al XVII-lea Banca de schimb din Amsterdam. şi Compania Indiilor Orientale întemeiată în 1600 în Anglia. O descriere detaliată a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizată în limitele de spaţiu ale acestui suport de curs.

relaţiile de vecinătate (comunităţile de locuire. forme prin care anumiţi indivizi şi anumite grupuri sociale îşi foloseau poziţia superioară pentru a obţine avantaje asimetrice de la alţi indivizi sau alte grupuri sociale.relaţiile religioase (comunităţile confesionale) . cum ar fi anumite tipuri de scoici. sau chiar să-i pună capăt.- - trocul (schimburile marfă contra marfă) moneda. Astfel. inegalitatea rangurilor. deşi unele edicte şi reglementări oficiale încercau să asigure o conservare a stratificărilor existente. Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni. şi nici existenţa luptelor de clasă. această inegalitate socială genera şi forme de exploatare social-economică. cât şi diversele forme de înrudire spirituală. pe lângă monedele metalice. insistăm asupra faptului că fiecare societate medievală şi modernă timpurie cunoştea suprapunerea unor forme diverse de stratificare socială. Luptele sociale deschise erau însă numai o formă a acestor conflicte sociale. clasele sociale reprezintă doar una dintre formele de articulare a societăţii. pe următoarele: . Desigur. argint sau metale comune (ultimele fiind folosite mai ales pentru tranzacţiile mărunte de pe pieţele locale). afirmând că normal este ca fiecare grup social să-şi păstreze statutul social iniţial. sau chiar mai important. din aur. Conceptul de clase sociale. a fost absolutizat de către adepţii marxismului. O altă inovaţie a fost trecerea statelor de la datoria flotantă pe termen scurt la datoria consolidată pe termen lung. nici una dintre societăţi nu a putut evita un anumit grad de mobilitate socială. cât şi astăzi. foarte importante mai ales la nivelul comunităţilor săteşti) . fără a pretinde că le vom putea cuprinde pe toate. Evident. Astăzi. Ideologiile oficiale tindeau de obicei să condamne mobilitatea socială şi mai ales pe „parveniţi”.relaţiile juridico-sociale (comunităţile de statut juridic. cele mai des folosite erau cele metalice. rolurilor sociale şi prestigiului diverşilor indivizi şi diverselor grupuri sociale fiind regula. creditul: în această categorie trebuie să includem atât vânzarea de mărfuri cu plata întârziată. Totuşi. care prin andosare puteau fi valorificate de alte persoane decât beneficiarii lor iniţiali. 11 . orice studiu referitor la structurile sociale trebuie să aibă în vedere faptul că fiecare individ şi fiecare grup social îşi defineşte relaţiile sociale permanent în funcţie de o multitudine de criterii. Structurile sociale au fost multă vreme studiate numai prin prisma raporturilor dintre diversele clase sociale. cum ar fi raporturile dintre naşi şi fini) . aceste forme de exploatare nemulţumeau pe cei exploataţi. sau de stare socială) Fără a intra acum în discuţii detaliate despre diversele tipuri de grupuri sociale. precum şi competiţia non-violentă sau încercările de parvenire individuală (de obţinere a unui statut social superior). în unele societăţi erau folosite şi cvasi-monede oarecum primitive. Mult mai frecvente erau formele mascate de rezistenţă. şi au considerat că lupta de clasă (conflictele dintre principalele clase ale diverselor orânduiri sociale) a fost factorul decisiv în istoria omenirii. această concepţie este depăşită. care au în comun aceeaşi poziţie în cadrul proceselor economice din cadrul unei societăţi. sau mai general spus. care încercau pe diverse căi să minimizeze exploatarea la care erau supuşi. este evident faptul că atât în trecut. Dintre aceste criterii şi tipurile de relaţii care definesc grupurile sociale menţionăm. fără a fi exclusiv marxist.relaţiile economico-sociale (de clasă) . boabe de cacao. decât relaţiile de clasă. şi că diversele criterii alternează în ceea ce priveşte însemnătatea lor în determinarea acţiunilor umane.relaţiile de familie (cuprinzând aici atât rudenia de sânge. Deşi nu se poate nega existenţa claselor sociale. vârfuri de săgeţi etc. Franţa şi Provinciile Unite. dintre monede. realizată mai întâi de unele oraşe-state italiene şi adoptată în secolul al XVI-lea de state precum Spania. care au considerat clasele sociale cea mai importantă formă de stratificare a societăţii. şi că alte criterii de constituire a grupurilor sociale au jucat şi joacă deseori un rol la fel de important. cât şi transferurile financiare cu ajutorul cambiilor (scrisorilor de schimb). ceea ce este important în epoca modernă timpurie este răspândirea graduală a transferabilităţii scrisorilor de schimb. folosite încă din evul mediu.

folclorice. De aceea. Elementele folclorice continuă să influenţeze însă această cultură scrisă. şi după epoca migraţiilor. dar care îşi păstrează şi după aceea caracterul popular. care au inspirat numeroase romane cavalereşti. cîteva procente din totalul populţiei. care foloseşte ca vehicol limba latină (în Occident) şi face apel la scris. neştiutorul de carte. pot fi prelucrate într-o literatură specifică elitei (epopeile. Aceştia ştiu să scrie. Mediul rural este unul al basmelor şi legendelor transmise din generaţie în generaţie. Numărul lor este foarte mic. precum legendele celtice sau germanice. care este dat mai degrabă de destinatar decît de caracterul mai mult sau mai puţin elaborat. ca şi poezia curtenească au beneficiat în primul rînd de o transmitere orală. Majoritatea populaţiei are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale. folclorică. elita. în general a clericilor. care pînă prin secolul XII are un caracter savant. romanele cavalereşti). ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizaţi cu conţinutul Bibliei fără a o fi citit ei înşişi vreodată. mai ales prin intermediul predicilor care ajung să marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. De asemenea. Cultura savantă a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii. atîta vreme cît membrii ei nu se mai îndeletnicesc cu studiul literelor. prin care să se diferenţieze de neprivilegiaţi. Intr-o lume în care lectura se face prioritar cu voce tare şi are un caracter public (aceste caracteristici vor fi păstrate pînă cel puţin în secolele XVII-XVIII) mulţi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producţii culturale. cultură scrisă In evul mediu. uniţi cu toţii prin neştiinţa de carte. fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea. chansons de geste. Cultura rurală Cultura din mediul rural este una orală. care nu ştie să scrie şi să citească şi/sau nu înţelege limbile de cultură. fie a operelor de expresie latină şi cu conţinut esenţial religios. care se adresa atît aristocraţiei cît şi celor de rînd. Pe de altă parte. ale cărei componente sunt fixate în scris şi urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorică. prin predicile preoţilor şi ale călugărilor. cu riscul modificărilor sau chiar al dispariţiei dacă nu sunt fixate în scris şi dacă la un moment dat ies din "modă". să vorbească în latină şi deţin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise. Acesta este o lume a cîntecelor şi a dansurilor populare care iniţial erau comune atît ţăranilor cît şi aristocraţilor. De aceea. ei reprezentînd o foarte subţire elită intelectuală. Acestea. cultură populară Trebuie de asemenea precizat că se poate vorbi de o cultură savantă. Cultura populară poate fi influenţată de cultura savantă. şi la rîndul ei. De exemplu. să citească. esenţialul învăţăturii creştine este transmis oral. pentru cîteva sute de ani. hrănindu-se din tradiţiile orale. această cultură populară se dezvoltă şi independent. O astfel de cultură populară caracterizează nu doar păturile de jos. fie a lucrărilor în limbile vernaculare (din secolele XIXII). în opoziţie cu o cultură populară. care în primele secole medievale rezidează tot în mediul rural. cultura păturilor de sus constituie model şi sursă de inspiraţie pentru cea a maselor neprivilegiate.Cultura în evul mediu Cultură orală. Unele legende se pare însă că au fost la rîndul lor inspirate fie de aceste romane. astfel încît în latină laicus era sinonim cu illiteratus. 12 . cîntecele epice sau romanele cavalereşti. mai ales la nivelul literaturii şi muzicii. Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde. numărul ştiutorilor de carte este foarte mic. excluzîndu-i aproape cu desăvîrşire pe laici. Treptat. opere cu caracter « popular » se pot remarca printr-o virtuozitate stilistică evidentă. Cultură savantă. aceştia se recrutează aproape exclusiv din rîndul clericilor. ci şi aristocraţia. îşi reconstituie o cultură proprie. este greşit a pune semnul egalităţii între neştiutor de carte şi necultivat. a marii majorităţi a populaţiei. transpusă în scris. cu largă circulaţie în spaţiul celtic din Anglia şi Bretania franceză.

Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state italiene. vizînd revenirea la viaţă a antichităţii greco-romane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. operă comunitară care subliniază cel mai bine identitatea oraşului. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a umanismului şi Renaşterii. negoţului şi schimbului de bani (scris.Cultura orală rămasă predominantă contribuie la menţinerea vreme îndelungată a unor concepţii mitologice despre timp şi spaţiu. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sînt puse mai presus de toate celelalte valori. care în interpretarea lor apare însă aproape exclusiv ca un locuitor al oraşului. In cele ce urmează. unde biserica n-a procedat cu aceeaşi insistenţă la vînătoarea de vrăjitoare ca în Occident. Renaşterea Intelectualii din secolele XIV-XVI dobîndesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. fixînd în scris producţii tipice. Acest termen cuprinde un întreg program ideologic. cunoştiinţe matematice necesare contabilităţii. răspîndită în Europa în secolele XIV-XVI. caracterizat. Umanismul filologic este apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. diavoli. găzduit acum de şcoli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică şi care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetăţeni activi şi pricepuţi într-ale meşteşugurilor. expresia ei cea mai desăvîrşită este catedrala. situată între evul mediu şi epoca modernă. o epocă obscură şi barbară. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. ca şi a unor idei particulare despre lumea supranaturală şi raporturile ei cu cea reală. Un alt înţeles. apărut din secolul XIX. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. din secolul al XIX-lea. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrîns. definite mai întîi în Italia. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. precum cronicile şi istoriile urbane. şi în special la Florenţa. Uneori. citit. La început desemnînd mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». În Europa răsăriteană. povestiri comice cu tentă moralizatoare sunt un alt produs specific oraşului. În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente.). 1350-1620). Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti.etc. pe care încep să o considere o perioadă întunecată. şi doar intervenţia conjugată a bisericii şi şcolii a eliminat aceste reziduuri ale mentalităţilor arhaice. la Vasari). după cum tot în acest spaţiu se afirmă literatura de moravuri. De asemenea. printr-un « mănunchi de schimbări ». de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. La nivelul arhitecturii şi al artelor plastice. fenomene urbane prin excelenţă. să desemneze epoca istorică din perioada respectivă. Ei sînt cei care “inventează” ideea de ev mediu. În planul educaţiei. Lumea satului rămîne mult timp una a credinţelor în balauri. lumea satului a mai păstrat şi în secolele XX-XXI structuri de gîndire care au caracterizat în alte spaţii evul mediu. destinate glorificării oraşului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). conform expresiei lui Peter Burke. Literatura depăşeşte stadiul oralităţii. trebuie amintită o relativă laicizare a învăţămîntului. Într-o primă accepţie. este cel de mişcare intelectuală. Cultura urbană Ocupaţiile specifice. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. Fabliaux-urile. o dată cu termenul propriu-zis. care proslăvesc demnitatea şi libertatea omului. strigoi şi vrăjitoare. termenul de Renaştere a început. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare 13 . mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor şi în peisajul urban atît de deosebit s-au oglindit şi într-o cultură urbană specifică.

Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. într-un bun relativ accesibil. devenit presă tipografică. deoarece se constată. între care literele mobile. etc. jurişti. Lyon. De aceea. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. 14 . acestea răspîndite încă din secolul al XIV-lea). dar care capătă amploare în momentul în care se răspîndeşte folosirea lenjeriei de corp. atît din punctul de vedere al formei literelor. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. neobosit căutător al acestora. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. medici. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. Literele mobile. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hîrtiei. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decît permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Se estimează că pînă la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. De asemenea. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). Ulterior. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. Anvers. Ideile umaniste se răspîndesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». De asemenea. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutemberg a fost folosirea teascului.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. ceea ce permite începutul democratizării culturii. greaca. iar în secolului XVI. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. cît şi al punerii în pagină. Acest lucru nu era însă suficient. Franţa. Biblia cu 42 de rînduri. se inventează noi caractere. în special de către Lorenzo Valla şi de Poliziano. Johann Gutemberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Paris. (La Anvers. cum era manuscrisul medieval. Ungaria (Nicolaus Olahus). esenţial în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. Sub patronajul familiei Medici. precum cele « romane » sau cele « italice ». unele reguli privind editarea manuscriselor. profesori. Italia. Anglia. dar fără medierea obligatorie a bisericii. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei purtată de Erasmus din Rotterdam (14661536) cu umanişti din Tările de Jos. care devenită uzată era refolosită în producerea pastei pentru hîrtie. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii ideilor. În relaţia omului cu Dumnezeu. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). Efectul este scăderea preţului cărţii. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. clerici. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. transformarea ei dintr-un obiect de lux. la Mainz.(latina. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. prin care se urmăreşte stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. Invenţia lui Gutenberg s-a răspîndit cu mare rapiditate. în 1575. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma dar nu într-atît de dure pentru a sfîşia hîrtia. în 1455. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. Germania. în Europa. după expresia lui Poggio Bracciolini. pînă la 1500 existînd mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. Basel. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. au fost stabilite. în contextul progresului alfabetizării. în Orient şi din lemn. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa « Despre demnitatea omului » ideea fundamentală a umanismului. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decît omul. pe care Lorenzo Valla o demonstrează. Succesul întreprinderii s-a datorat pe de o parte cererii de carte. deja realizate din ceramică. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Din aceste motive. prin compararea diferitelor variante. care.

fără de care n-ar fi strîns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. 15 . şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512 din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. un secol înaintea sa. social-economice. individual. 77% au fost scrise în latină. în condiţiile în care nu creaţia originală era valorizată. dar şi responsabil pentru ce a scris. principi. tiparul este introdus în Franţa la 1470. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. devenit şi o afacere profitabilă. într-un fenomen de masă. Si limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. se opreşte. religioase. în încercarea de a stopa progresele contestării sale. politice. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. Ca factor de multiplicare a craţiei culturale. fără medierea profesorului. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. preotului. contribuie la răspîndirea ideii de paternitate literară. 5% în franceză. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. evoluţia latinei. 7% în italiană. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. De acum înainte. apare un nou tip de cititor. Dacă ne referim la tipar. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. prin fixarea ei riguroasă în scris. De altfel. ca limbă de comunicare internaţională. Capete încoronate. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. iar pe de altă parte. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. În plan cultural. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Prin accentul pus pe autor. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştiinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. impune cenzura operelor tipărite. într-o epocaă în care Biserica. călugărului. a tipografilor. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. la importanţa ataşată autorului. 6% în germană. de care am mai vorbit. forma ei definitivă este stabilită acum. întrucît aceasta relevă pe de o parte absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte). ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. multe creaţii medievale sînt anonime. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatica ». semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Aceasta nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. a artiştilor . timp de cîteva secole. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Si în spaţiul românesc. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. aculturii dintrun domeniu accesibil dolar unei elite. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. întrucît şi în cazul lor se constată un proces de fixare. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. latina a devenit o limbă moartă. care nu s-a mai transformat. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea activităţii oamenilor de cultură. beneficiar al operelor sale. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general.). Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. (În acest din urmă caz. între autor şi operă. De exemplu. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea.Urmările descoperirii tiparului sînt extrem de importante în plan cultural. care practică lectura în tăcere. de stabilire a regulilor. întrucît pentru oamenii epocii conta conţinutul lucrării. prin difuzarea gramaticilor. de a elabora noi idei şi ipoteze. ci fidelitatea faţă de model. Acest schimb este facilitat în primele decenii de după apariţia tiparului prin folosirea preponderentă a limbii latine. atacată de reformatori. Tiparul a vut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. ca atare oamenii au o mai mare libertate de cercetare. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţămînt pînă la începutul secolului XX. şi nu autorul ei. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. majoritare pînă atunci. etc. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. (Intre textele difuzate prin tipar pînă la 1500. tiparul. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. de care nu putea fi vorba în perioada încare regulile nu erau încă riguros hotărîte.

elementele folosite la construcţia sobelor. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. aceste obiecte de mici dimesiuni. dar şi a literaţilor şi filosofilor. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. de protecţie împotriva frigului. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentînd Faptele apostolilor. Chiar mai mult decît reproducerile prin gravură. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcînd din Tizian portretistul lor oficial. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. ci evoluează. spre deosebire de perioada anteriaoară. contribuie de o manieră decisivă la răspîndirea programului artistic al Renaşterii. ca şi realizarea mormîntului papei Iuliu al II-lea . germane. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. a căror înflorire în perioada Renaşterii nu ar fi fost posibilă fără existenţa unor protectori bogaţi şi influenţi. papalitatea jucînd un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. fiecare înceercînd să-i atragă pe cei mai înzestraţi. Nobilimea. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc sa-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. mai cofortabilă şi mai luxoasă. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. Apariţia genului picturii de şevalet. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. la Florenţa. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. dezvoltat în oraşele italiene. au în slujba lor pe Bellini. în care principalele elemente decorative. după ce. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. şi al lui Rafael. realizată pe pînză şi cu ajutorul culorilor în ulei a redus dimensiunile operelor de artă. pentru a consuma la faţa locului produsele. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. dar atrag şi creatori italieni. foarte frecvent fiind întîlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. Boticelli nu sînt decît doi dintre cei mai cunoscuţi artişti care s-au aflat sub patronajul lor). dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspîndirii ideilor umaniste şi renascentiste. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. Acesea din u rmă nu dispar. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. dar şi în cadrul corporaţiilor. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. Astfel. Numele cele mai răsunătoare sînt probabil cel al lui Michelangelo. şi chiar sultanii turci. se zice. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). De altfel. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. flamande. artiştii italieni sînt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. existînd şi o serie de factori materiali. erau tapiseriile. devenită mai funcţională. Individual. începînd cu biserica. cănile. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. cum ar fi farfuriile. 16 . şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. Din secolul al XV-lea. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». desenate pentru tapiserii pentru decorarea pereţilor Capelei Sixtine). inclusiv prin intermediul dobîndirii şi etalării operelor de artă. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. « Sedentarizarea » nobililor. avînd în acelaşi timp şi rol practic. plăcile de faianţă.Activitatea de mecenat e însă cel mai frecvent legată de creaţiile literare şi artistice. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică.

lucra împreună cu mai mulţi confraţi la reallizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. nu reprezenta decît un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . propriul tău plăsmuitor şi sculptor ».Acest succes. ci promovînd un nou tip de pietate. accentul pus pe om. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. ca şi trupul omenesc. specificului personalităţii sale. importanţei originalităţii. care decurge din conştiinţa valorii omului. spre deosebire de perioada medievală cînd aceasta. care făcea parte dintr-o breaslă. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Oameni cu personalităţi puternice. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. dar care în ansamblu sînt caracterizate de o serie de trăsături commune. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. -nou raport între om şi divinitate. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobîndesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. -individualismul. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. ca dovadă a răspîndirii ideii paternităţii artistice. a propriei valori a creatorului. în general. care acum e o individualitate. Renaşterea neaducînd cu sine o laicizare a artei. titanul. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . prin încrederea în om şi în forţele sale. -bucuria de a trăi. -natura ca sursă de inspiraţie. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgînă. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . Desigur. care îl făcea pe Ulrich von Hutten să exclame: « Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. vrednică de atenţie şi avînd o valoare în sine. 17 . inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. în Renaştere concepţia aceasta se schimbă. mai interiorizată. nu un simplu membru al unei bresle anonime. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular.

lună. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. din spaţiul marilor civilizaţii maya. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. dintre care Krishna şi Rama). care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. apare religia sikh. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. în parte şi datorită influenţei budismului. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. care au adoptat budismul (secolul IV d. pe tot parcursul evului mediu. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. shintoismul. In concepţia japoneză. cu eroi civilizatori şi salvatori. elementelor naturale (cer. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. Hr. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. din care apar apoi celelalte zităţi. De o mare răspîndire 18 . etc. cartoful). Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia.). tehnicile yoga. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. Shiva. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Religie politeistă. Acesta. ofrandele şi libaţiile. în secolul al XVI-lea. iar altele reprezintă creaţii noi. Spaţiul american este caracterizat pînă la venirea europenilor. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. altare aflate în locuinţele credincioşilor. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. Tot în secolul al XVI-lea. problemele teologice. abluţiunile rituale. Hr. Hr. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. budismul coexistă cu religia naţională. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Aceste religii au un panteon foarte complex. apă. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi ritualuri sîngeroase.Hr. aztecă şi incaşă. zeiţa soarelui. şamanism şi religii politeiste. şi o mare zeiţă. sînt practicate sacrificii umane.. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Hr. Fiind o creaţie artificială. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. În schimb. abolirea sistemului castelor. sec. In China. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. un monoteism consecvent. între secolul VI î. şi secolul V d. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. In India. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. etc. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sînt identificaţi cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” .. în general se constată continuitatea. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie pînă la 1911. In secolul al XVI-lea. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. Izanami şi Izanagi. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. teoria castelor. Coreea. de culte animiste. În Japonia. în care mitologia vedică este reinterpretată.Aspecte religioase Din punct de vedere religios. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfîrşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. soare.

Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. aflat sub protecţia clanului său. şi se refugiază la Yathrib. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. Aceasta explică în parte de ce. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi ( deus otiosus). cînd Muhammad avea în jur de 40 de ani. mesajul său a atras numeroase elemente defavorizate din societatea din Mecca. Dicţionar al religiilor.s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. din Mecca. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. al cărui mesaj fusese răspîndit de dinainte la Medina. în cele din urmă. Această fugă. un al treilea mare monoteism al lumii. (A se consulta capitolele respective din Mircea Eliade. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. la începuturile predicii lui Muhammad. Neputînd să se atingă de Muhammad. au o serie de practici şamanice. atotputernică şi atotprezentă. spre soare-apune. creatorul lumii şi al oamenilor. p. ca şi caracterul radical al monoteismului predicat au declanşat ostilitatea tribului qurayshit. Muhammad. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. Khadija. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. abandonîndu-şi creaţia unor spirite inferioare. de tipul sfinţilor intercesori. Sub posibila lor influenţă. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. hegira. fiind rămas de timpuriu orfan. elementele de critică socială. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Viracocha). Bucureşti. Profetul (Rasul). transcendentă. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. în afara cîtorva convertiţi din familia apropiată. l-a sprijinit întotdeauna. pe qurayshiţi să 19 . tribul Quraish. Muhammad are o situaţie socio-economică precară. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. sub influenţa arabă. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. născut pe la 570 în familia Hasim. în faţa ostilităţii din ce în ce mai deshise a qurayshiţilor. Pe de altă parte. venerează spiritele strămoşilor. Într-unul din aceste momente. creştinismul şi iudaismul. împreună cu un grup de adepţi. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. care fără să se fi convertit. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. In urma morţii soţiei sale şi a unchiului său. (Iqra înseamnă „citeşte”. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. şi de asemenea este înfrîntă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. porunca s-a repetat şi în cele din urmă profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi măreţia sa în raport cu oamenii. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. simplu muritor. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). într-o grotă de lîngă Mecca. Începînd din nordul continentului. apare. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. 1993. pe cînd ea avea 40. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. dar bazîndu-se pe evoluţia locală. ceea ce-i îndeamnă. hashemit. fiind imposibilă coborîrea Dumnezeirii la starea umană. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. 38-42 şi 53-58. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. divinitate unică. în Peninsula Arabică. Ioan Petru Culianu. în centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros. caracterul nedrept al sclaviei. Revelaţiile au continuat. elementele de vază din Mecca încep persecutarea adepţilor acestuia. care conform profeţiei urma să se întoarcă înainte de sfîrşitul timpurilor (Quetzalcoatl. islamul. Islamul a fost întemeiat de Muhammad. utilizat de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. Acestea au început să aprară prin 410. dar şi „profetizeză”) Muhammad a răspuns că nu ştie să citească. în secolul al VII-lea.

chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). cuvîntul lui Dumnezeu.5%. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. dar comunitatea îl alege pe Uthman (644-656). tradiţia căreia îi sînt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Ia astfel naştere Coranul. între care duodecimanii. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. întreţinerii ulemalelor (învăţaţii comunităţii. fără urmaş pe linie masculină. rămasă la putere pînă în 750. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Muhammad precizează doctrina. întrucît acum se constată primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Muhammad revine în oraşul său natal. Cei din Mecca acceptă să se convertească. (partizanii ideii imamului ascuns. întrînd în conflict cu p kharidjiţi. rugăciunea comună. septimanii. Calif este ales acum Muawyia. este ales drept calif Umar. care afirmă că nu există alt dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Ali sfîrşeşte prin a fi asasinat de aceştia în 661. unde se află piatra de origine meteoritică. ginerele său. un grup important al armatei sale. deschizînd astfel calea schismelor în islam. fii acestuia Hasan şi Husein. etc. şi Ali. specialişii în teologia şi dreptul islamic). în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani. şi el presupune privarea de hranăşi băutură de la răsăritul la apusul soarelui. După ce a fost ales calif. Postul Ramadanului reprezintă cel de-al patrulea stîlp al islamului. Al doilea stîlp al islamului este rugăciunea. fiica acestuia. şi în care esenţiali sînt „cei cinci stîlpi ai islamului”. în primul rînd a Siriei. şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. care provin din Fatima. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba. doreau să-l aleagă pe acesta calif. Din rîndul şiiţilor se desprind alte curente. Primul dintre aceştia este mărturisirea de credinţă. care pînă în 644 cucereşte toată Siria. răscumpărării robilor. Cel de-al treilea stîlp este milostenia în favoarea sărmanilor ( zakat). stăpîn al Universului). care trebuie făcută de cinci ori pe zi. etc. o ramură a acestora din urmă. ca şi abţinerea de la relaţii sexuale. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adînci şi prosternări. oraşul sfînt al evreilor şi al creştinilor). 20 . Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar. Profetul moare în 632. cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. din familia Umayyazilor de la Mecca. Cartea Sfîntă a musulmanilor. singurii califi legitimi au fost Ali. ci s-ar fi ascuns în adîncimile unui munte. pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană.cedeze. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. simbol al unităţii lumii islamice. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfîntă. Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia. care va reveni ca Mahdi. un fiu natural al lui Ali. la anumite ore. părţi importante din Egipt şi Mesopotamia. care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă. În timpul acestuia are loc „îngheţarea Revelaţiei”. acesta nu se dezice de ucigaşi. partizanii lui Ali. Cel de-al cincilea stîlp este pelerinajul (hadj). după purificări rituale. care deja supraveghea. Şiiţi refuză sunna. transformă islamul într-o putere redutabilă. La Mecca. La moartea lui. la moartea lui Abu Bakr. şi Muhammad. Cînd Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali. prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente pînă atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. devenită apoi un adevărat impozit pe venit. cu faţa înspre Mecca. a Satanei. un fiu secret al lui Hasan. vărul şi ginerele Profetului. în valoare de 2. În 634. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. socru al lui Muhammad şi convertit de primă oră. guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. partizani ai purităţii doctrinare a islamului. la rugămintea Profetului. Acesta consolidează definitiv dominaţia musulmană asupra Arabiei şi începe cucerirea teritoriilor bizantine din nord. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr. Pierzînd arbitrajul organizat între el şi Muawyia. destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate. născuţi din Fatima. Ca atare. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. (Pe cînd se afla la Medina. ismaeliţii sau Asasinii. şi fără a fi precizat problema succesorului său.

ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Reforma O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. prin ricoşeu. Sinagogile. Se spune că pe la 958. Hr. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. prin care. precum cumanii. comentarii la Mişna. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. 21 . sub cneazul Iagello. Perioada stăpînirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vîrstă de aur”. cu caracter religios. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. a căror evanghelizare reprezintă o prioritate a papalităţii şi a regatului ungar în secolul al XIII-lea. sec. Convins de argumentele iudaice. prin dezvoltarea Mişnei. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. şi a Talmudului. După schisma din 1054. scandinav. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfîrşitul secolului al IV-lea. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. dintre care cazul cel mai spectaculos de convertire tîrzie îl oferă lituanienii. în secolul al XVI-lea. ca şi eşecul final al mişcării conciliare demonstrau existenţa unor probleme grave în interiorul creştinismului catolic. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. după convertirea slavilor de sud şi de răsărit de către Constantinopol. De asemenea. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492).Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. După reuşita evanghelizării popoarelor din spaţiul german. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. cu vocaţie misionară. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare pînă la apariţia islamului în secolul al VII-lea. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. se dezvoltă Cabala.Hr. Este vorba fie de migratori pătrunşi mai tîrziu în estul continentului. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut.Hr. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. maghiar sau al slavilor de apus de către Roma în prima parte a evului mediu. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. de prin secolul al IV-lea d. a ortodoxiei. în vreme ce biserica apuseană este confruntată cu o serie de evoluţii care conduc la afirmarea independenţei sale în raport cu puterea politică (reforma gregoriană) şi chiar a superiorităţii puterii ecleziastice faţă de cea temporală (papa Inocenţiu al III-lea). într-o relativă linişte. ca locuri de studiu şi de cult. fiind exponenţi de seamă ai platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. ceea ce a dus în cele din urmă la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgînism. biserica ortodoxă îşi continuă existenţa fără mari frămîntări interne. persecutaţi în ţările occidentale. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. colecţie de legi rabinice. creştinaţi în a două jumătate a secolului al XIV-lea. pînă la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. In general. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. suscitînd inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Creştinismul. în cea de-a doua parte a perioadei medievale rămîn încă o serie de popoare păgîne în zonele marginale ale Europei. social-politic şi ideologic. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. fie de populaţii din zona baltică. Centrul vieţi religioase. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate.

Evident. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decît în interiorul grupului său social. economic şi social. religios şi intelectual. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. 22 . la care biserica oficială nu răspunde decît parţial. În pofida reformei gregoriene. astfel încît putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. aparţinînd diferitelor domenii. sînt o prezenţă constantă în orizontul cultural al oamenilor medievali. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. pelerinajele. mai ales „Dansul macabru”. sau la curţi ale principilor. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. se face apel la o multitudine de factori. temele macabre. ideea eliberării individului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. întrucît priveau arta ca pe un lux inutil. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generînd opoziţie şi contestări virulente. al sfintelor moaşte. 3. aşa cum ne mărturiseşte arta. In Occident. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. exprimînd această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. politic şi naţional. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mîntuirea personală. care pun accentul pe om ca persoană. dar dincolo de acestea. acum se preconizează. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. În acest sens. sfîrşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. Din secolul al XIV-lea. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor.Nesiguranţa mîntuirii. dar care le aduceau beneficii materiale. în mod poate greu de înţeles astăzi. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. pe termen scurt. Există o serie de aspecte generale. consecinţe negative asupra Bisericii. neţinînd seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale.Factori religioşi şi intelectuali 1. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Într-o lume în care războaiele. fie la o viaţă pasională. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. molimele. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi.consecinţe şi asupra catolicismului. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. I. care îi antrenează pe toţi muritorii. acea reformatio in capite et in membris. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. de a stopa progresele noilor culte. În plan religios. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. cel puţin teoretic. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. Acest răspuns în faţa incertitudinii mîntuirii este dat prin accentul pe care îl dobîndesc cultul sfinţilor. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrîu. foametea erau realităţi frecvente. într-o manieră „democratică”. În analiza apariţiei şi consolidării Reformei. Activitatea de susţinători ai culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. 2.

întrucît astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născînd. Aceştia. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. Din 23 . Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. Stiinţa de carte se înmulţise în rîndurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. în timpul pubertăţii. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobîndă. angajată pe calea profitului de tip capitalist. să ofere speranţe de mîntuire negustorilor şi bancherilor. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpînirea temporală. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. preocupaţi de întoarcerea la surse. De altfel. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. prin intermediul căreia sînt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. morale. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. III. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Ridicarea vîrstei la căsătorie către 30 de ani. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. în care căsătoriile se contractau devreme. căci ele reprezentau. ceea ce justifica acum contestarea lor. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. De exemplu. mai ales din partea aristocraţiei. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Pe de altă parte. De exemplu. întrucît el contribuia nu doar la răspîndirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. doreau să elimine un centru concurent de putere. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). şi ca atare dobînda nu e permisă. dar şi a operelor umaniştilor. În concluzie. Factori politici În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. mai ales cea funciară. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decît în vremea „vechiului regim demografic”. ci în exterior. dezvoltă exegeza filologică. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. prin „inventarea” Purgatoriului. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie.Cum toate acestea nu sînt de fapt situaţii excepţionale. bogăţia bisericii. intelectuale. 4. iar pe de alte de răspîndirea acesteia prin intermediul tiparului. la Roma. II. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. în secolul al XV-lea. şi universalismul Bisericii romane. al treilea loc destinat. În aceste condiţii. în principal. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. progresele Renaşterii şi Umanismului în rîndurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. care se prezenta ca un organism supranaţional. De asemenea. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. care evolua în direcţia naţională. Statele pornite pe calea modernizării.

şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. În general însă. Acolo. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. monarhii nu mai sînt interesaţi să sprijine Reforma. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. principate. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). În 1515. şi pot fi sintetizate în: mîntuirea prin credinţă (sola fide). la dieta de la Worms. papa Leon al X-lea. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mîntuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. şi dieta îl declară în afara legii. Frederic cel Înţelept. Se declanşase conflictul deschis. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. autoritatea exclusivă a Bibliei. Au loc şi clarificări doctrinare. şi în 1517. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vînzarea de indulgenţe. realizînd astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. care îl ascunde în castelul de la Wartburg.aceste motive. Răspîndirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să împărtăşească soarta lui Ian Hus. In alte condiţii. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărîri. dar Luther. pot fi uşor cîştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. In 1526. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). dornic să strîngă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vînzării indulgenţelor. Francisc I şi papă. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinînd principii teologice esenţiale ale reformei. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sînt tolerate. nici un mare stat absolutist nu a fost cîştigat în întregime de ideile Reformei. traduce în germană Noul Testament (1522). cum s-a întîmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. după ediţia realizată de Erasmus. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Pe drumul de întoarcere însă. dîndu-i garanţii ferme de securitate. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pămînt pentru păcatele făptuite. dar şi în constituirea limbii germane literare. Cu excepţia Angliei. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decît la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. deschizînd calea spre secularizare şi laicizare. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. promite să se călugărească dacă scapă). căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. în 1521. şi începînd din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. În 1529. putînd fi prins şi ucis de oricine. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic 24 . redactează Confesiunea de la Augsburg. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. cantoane. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. şi realizează şi pentru a pune la îndemîna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. discipol apropiat al lui Luther. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. survenită în 1519. însărcinează cu vînzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mîntuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. cînd o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. în 1530 Melanchton. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament.

se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. care în 1555 statua principiul cuius regio. putea părăsi. care insistă pe valoarea vieţii active. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. dar el este dator să creadă că se află printre cei mîntuiţi. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. şi apoi. Anglia. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. şi întrucît orice creştin este preot. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Instituţiile religiei creştine. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. întrucît reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. astfel încît omul este predestinat unui destin sau altuia. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea lutheranismului. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Calvinismul s-a răspîndit în Elveţia. numai prin Scriptură). greacă. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. conform teoriei lui Max Weber. Născut într-o familie de jurişti. în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. eius religio( a cui este conducerea. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. publicată prima dată în latină. în America de Nord. care nu se poate mîntui de păcatul originar prin propriile mijloace. în 1536. altar. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Calvin face studii de drept. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mîntuirea individuală. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. a aceluia este şi religia). Pleacă la Strasbourg. este nevoit din nou să fugă. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin. Sub conducerea sa. Dumnezeu a hotărît de la începutul lumii care vor fi cei mîntuiţi şi care cei condamnaţi. prin pacea de la Augsburg. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther). nici valabile. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfîntă.). sola fide. icoane. a dobîndit însă o extraordinară încărcătură pozitivă. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Ei nu sînt preoţi. datorită contactului său direct cu Biblia. Calvin rămîne acolo din 1536 pînă în 1538. şi în consecinţă tainele nu mai sînt nici necesare. O doctrină esenţial pesimistă. nici liturghie. ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. numai prin credinţă. promovînd o asceză laică a muncii. chiar dacă destul de timid. În viziunea sa. pelerinaje. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mîntuirea sa. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Serviciul religios este realizat de pastori. care are acces la Biblia tradusă în limba sa. Cucerit de ideile lutherane. în 1534. în anumite condiţii. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. unde redactează opera sa esenţială. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca 25 . întrucît Reforma. cumpărarea de indulgenţe. pomeni. Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase). sub diferite forme. Tările de Jos. data reîntoarcerii la Geneva. Acesta. care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobîndit în această lume un semn al faptului că se număraă printre cei aleşi. a dobînzii moderate. principatul. etc. Fiecare credincios devine el însuşi preot. şi indiferent de ceea ce i se întîmplă. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mîntuirea prin credinţă. implicîndu-se în organizarea oraşului pe principii protestante. Reîntors în Franţa. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. întrucît credinciosul. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). să aducă laudă lui Dumnezeu. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. singurele pomenite explicit în Evanghelii. În atotştiinţa şi atotputernicia sa. În fond. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. cum este calvinismul originar. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. unde rămîne pînă în 1541. şi care au ca principal rol predica. Omul nu poate şti dacă este osîndit sau mîntuit.prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. De asemenea. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar.

dar şi colegiile iezuite. cu mijlocirea Bisericii. dar sînt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice. fie biserică. Reforma catolică Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la toate aceste contestări a fost la început extrem de violentă. (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor. este convocat în sfîrşit acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. -versiunea oficială a Bibliei e Vulgata. care au asigurat în unele zone pînă în secolul XX un învăţămînt de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. confirmînd dogmele stabilite anterior. unitarianism (Transilvania). s-a proclamat şef al bisericii (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti. pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor. ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici). iar mai tîrziu a avut o voacţie misionară deosebită în orient şi în lumea nouă. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. organizarea cvasi-militară. cumulul de funcţii ecleziastice. Cele mai importante dintre acestea sînt: -capul Bisericii e papa. biserica anglicană păstra doctrina. În primă instanţă. pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte 26 . anabaptism. ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice. -sînt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia. singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru. în limba vorbită. Sub urmaşii lui Henric. la Trento se iau o serie de hotărîri care au marcat pînă în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două). şi hotărăşte crearea unor ordine noi. Caterina de Aragon. căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. indiferent de confesiune. Dintre acestea. etc. susţinînd dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei.instituţie. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic. prin învăţămîntul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată. nepotismul. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani. doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism. războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei. garantul unităţii Bisericii. urmaşul sfîntului Petru. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preotilor. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămînă. prin excomunicări. datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie. dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei. fie sfinţii. cultul. Desfăşurat între 1545-1568 la Trento. în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici). unde regele Henric al VIII-lea. În acelaşi timp însă. dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici dorita de către Roma reîntoarcere a acestora în sînul bisericii catolice. -este reorganizat învăţămîntul bisericesc. zwinglianism (Elveţia). excesele fiscalităţii pontificale. Prin disciplina sa riguroasă. Eduard al VI-lea şi Elisabeta I. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola şi recunoscut de papă în 1540. combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor. sistemul episcopal de sorginte catolică. traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfînt. condamnări. şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mîntuirii doar prin credinţă. conciliul a dezbătut probleme dogmatice şi disciplinare. al cărui cult e desfiinţat de protestanţi). -mîntuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase. -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther. a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia). care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari. nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor. ale căror abateri erau aspru criticate. Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante. -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios).

27 . Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. ieşită din uniunea de la Kalmar.în centrul bisericii. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. unde sfîrşitul tîrziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Prin măsurile de reformă interioară. Prusia. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. întrucît urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. considerat apostolul Indiei. -este reorganizată Inchiziţia. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. Japoniei. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai tîrziu în Europa. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. După Trento. vechiul limes roman. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspîndirii ideilor Reformei. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. şi reuşeşte chiar să recîştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. întrucît acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. pînă astăzi. dîndu-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Bavaria. Chinei. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. prin consens se consideră că sfera politicului se manifestă prin excelenţă la nivelul structurilor statale. cantoanelor. Spania). pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Pe termen lung. mai accentuată în zonele reformate. Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. Structuri politice la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie Deşi relaţii de tip politic există în cadrul tuturor tipurilor de organizaţii umane. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mîntuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobîndită.şi prin ornamentaţia sa extraordinară). rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decît înainte a Europei occidentale. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. pentru eficientizarea vînătorii de „eretici”. spaţiul scandinav). Provinciile Unite (viitoarea Olandă). dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. contribuind. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. contează faptul că Reforma a izbîndit în acea parte a Europei care era modernă. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat . cu puţine schimbări. Marele Maestru teuton. dinamică. insistînd asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. pe o linie care s-a observat că urmează. De asemenea. cum sînt consideraţi reformaţii. la dezvoltarea capitalismului. al lumii oraşelor state. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. cum ar fi Suedia. Polonia). Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sînt greu de stabilit pe scurt. cum s-a întîmplat în Italia. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. micilor principate. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică.predica. -se stabikeşte Indexul cărţilor interzise. pentru a lupta împotriva răspîndirii ideilor Reformei. ca în Anglia. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. în mare.

covârşitor vest-europene. Pornind de la experienţa (vest-)europeană. asemenea şefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordică. în cea mai mare parte a Americii. ceea ce a determinat pe istorici să vorbească de veritabile „monarhii ale stărilor”.monarhiile teritoriale . în Australia şi în Oceania. în lumea medievală au prevalat statele de tip monarhic. la date diferite. care au culminat prin destrămarea statului carolingian în secolele IX-X şi prin slăbirea gravă a puterii regale într-un mare număr de state. şi vom propune o definiţie mai largă. Cea mai serioasă critică este aceea a absolutizării unui număr mic de experienţe istorice. Asemenea şefii precumpăneau în largi părţi ale Asiei centrale. ceea ce bloca transmiterea puterii către eventualii descendenţi). Se pot aduce numeroase critici fiecăruia dintre aceste concepte. În cadrul politologiei există tendinţa de a defini statul printr-o raportare exclusivă la formele moderne de stat. În unele state. proces care a avut două componente majore: unificarea teritorială şi construcţia unor instituţii care au asigurat exercitarea durabilă a puterii centrale. în timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degrabă excepţii. dar funcţiona pe principii antidinastice (papii erau aleşi şi obligaţi la celibat. fie excesiv de prudente. aceste adunări de stări s-au instituţionalizat. În ceea ce ne priveşte vom manifesta reticenţă faţă de aceste forme de a absolutiza experienţe istorice relativ recente. Instabilitatea lor structurală. chiar şi unele dintre oraşele-state de tip republican au avut în frunte demnitari purtând titluri extrase din terminologia politică a monarhiilor. nordice şi sud-estice. Aceasta nu înseamnă însă că ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfârşitul evului mediu şi de la începuturile epocii moderne. de altfel. În mod evident.şefiile tradiţionale de tip tribal . sau chiar non-statale. tipologia propusă de noi mai sus acoperă totuşi cea mai mare parte a entităţilor statale existente în perioada studiată de noi. face ca mulţi istorici şi politologi să le considere mai degrabă „formaţiuni pre-statale”. şi neluarea în considerare a diversităţii situaţiilor istorice concrete din perioadele medievală şi modernă. de obicei se consideră că în evul mediu timpuriu au prevalat tendinţe de fărâmiţare politică. această tipologie nu acoperă absolut toate tipurile de state. statul papal conţinea o serie de elemente de natură monarhică. Dincolo de aceste cazuri particulare. Definiţiile oferite de unele dicţionare sunt fie parţiale. ale cărui puteri au fost însă drastic limitate. inclusiv principiul infailibilităţii papei ca sursă a absolutismului papal. şi concentrarea întregii puteri politice la nivelul regalităţii a determinat pe istorici să vorbească despre monarhii absolute (sau absolutiste). vom prefera să evidenţiem existenţa următoarelor tipuri principale de entităţi politice: . colaborare statuată prin convocarea unor adunări de stări. depăşind astfel cadrele urbane şi substituind regelui Spaniei pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter. distinge între monarhii şi republici. în Africa Neagră (sud-sahariană). În alte cazuri. ceea ce face ca multe alte forme să fie considerate pre-statale. cât şi la cel al ştiinţelor socio-umane. capabilă să includă şi statele din perioadele premoderne. după care. cum ar fi Veneţia.republicile urbane Desigur. Şefiile tradiţionale de tip tribal erau încă larg răspândite. ca şi absenţa multor instituţii considerate a fi esenţiale pentru orice stat. O primă clasificare. adică „regent”). De multe ori. precum şi întregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Astfel. În ceea ce ne priveşte. deşi aici ele fuseseră aproape cu 28 . mai mult. în multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politică. În lumea medievală au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. astfel încât per total structura politică era mai apropiată de o republică decât de o monarhie. Provinciile Unite s-au organizat în 1579-1581 ca o federaţie teritorială a 7 provincii. statul este un ansamblu de instituţii care exercită oficial puterea pe un anumit teritoriu şi asupra unei anumite populaţii. pornită de la distincţiile constituţionale moderne. condusă de un doge (termen derivat de la duce). răsăriteană şi sud-estică. monarhii au izbutit să evite limitarea puterii lor de către adunările de stări. procesul de centralizare politică a necesitat asigurarea de către monarhie a colabrării diverselor stări sociale privilegiate. În accepţiunea noastră. Totodată.Definirea statului a ridicat deseori dificultăţi atât la nivelul vieţii cotidiene. La sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie au existat şi state care nu se încadrează perfect în nici unul dintre aceste tipuri.

cum ar fi fost cerealele şi animalele. Pe de altă parte. De multe ori. iar statul „pluteşte” deasupra populaţiei rurale. şi totodată la apariţia unui disponibil de prizonieri. Ghana. au realizat avantajele cooperării cu negustorii arabi. în momentul constituirii „imperiilor”. (3) Principala sursă de venituri pentru stat este reprezentată de taxele asupra comerţului. împreună cu armele performante aduse de arabi. interferând foarte puţin cu viaţa comunităţii săteşti. care deţine monopolul asupra colectării tributului şi asupra impozitării comerţului. au fost „exportaţi” în lumea arabo-islamică. pe de altă parte. rămânerea la un cadru tribal restrâns putea mări vulnerabilitatea faţă de eventuali cuceritori din afară. „Bunurile de prestigiu” le-au îngăduit să cumpere loialităţi. mai puţin latifundiari sau mari proprietari de sclavi. (5) Diferenţierea socială este pronunţată la nivelele superioare ale aparatului de stat.. iar la sud de Sahara siguranţa negustorilor depindea de bunăvoinţa localnicilor.totul eliminate. 29 . Pentru asigurarea monopolului tranzacţiilor. acordând în schimb înlesniri la nivelul tributurilor în bunuri de folosinţă directă. Aceste şefii se bazau pe puterea militară şi/sau pe carisma pe care o dobândea un lider al unei comunităţi tribale. de asemenea ne-implicată direct în viaţa economică a statului. sclavi şi fildeş. şeful statului şi curtea sa de nobili sunt astfel. Pe de altă parte. care. Acest obiectiv era deseori într-o relaţie complexă şi contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunităţi. le-a conferit o netă superioritate militară asupra rivalilor sud-saharieni. ceea ce. elita este redutabilă din punct de vedere militar. cele din urmă produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. comunitatea sătească fiind relativ autarhică şi închisă faţă de lumea exterioară. care se identificau mai uşor cu liderul lor. convertirea unei „şefii” într-o putere monarhică era mai uşoară la nivelul unor comunităţi restrânse. şi după ce negustorii arabi au descoperit faptul că la sud de Sahara apuseană puteau fi găsite aur.] În mod firesc. Şefii din Ghana. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana (secolele VIII-XI). Traversarea Saharei necesita însă un efort considerabil. ei au ordonat triburilor supuse să le predea toate pepitele de aur. şi mai târziu cei din Mali şi Songhai. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene şi a negustorilor. pe de altă parte însă. societatea este relativ nediferenţiată şi străină de viaţa politică. Deşi existenţa unui „regat” Ghana pare să fie atestată încă din secolul IV. pentru a-şi putea asigura monopolul asupra comerţului şi tributului – însăşi existenţa sa depinzând de aceasta. totuşi. (6) În comunităţile săteşti. diferit de monarhiile teritoriale clasice. constituirea sa ca „imperiu” a avut loc după instalarea arabilor în Africa de Nord.] (4) Satele continuă să îşi desfăşoare existenţa în condiţii care aproximează „comunismul primitiv”. decât în cadrul unor „uniuni de triburi” unde animozităţile acumulate în timp între triburi puteau răbufni compromiţând orice construcţie politică. ei au schimbat aurul pe arme. Victoriile militare au condus la constituirea unor veritabile „imperii”. Mali (secolele XIII-XIV) şi Songhai (secolele XV-XVI). un asemenea lider reuşea să subordoneze mai multe comunităţi. de valoare redusă. Soluţiile găsite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au fost diverse. [. În acest ultim caz. Marea problemă pentru aceşti lideri era asigurarea continuităţii puterii lor. în primul rând.. sau de tip tribal. (2) Acest tribut este. bazate esenţialmente pe exploatarea producătorilor agricoli. care în scrieri ale contemporanilor şi eventual în scrieri ale istoricilor de mai târziu sunt numite „monarhii” sau „imperii”. „bunuri de prestigiu” (în principal textile şi podoabe) şi sare. cu condiţia ca aceştia să vină să efectueze tranzacţiile numai la curtea lor.. Ele se bazează pe proprietatea comună. Acest comerţ se bazează în principal pe articole de lux ce se află în tranzit prin teritoriul controlat de stat sau pe mărfuri relativ rare şi scumpe. Elita conducătoare. Astfel. ele au format state de un tip special. colectori de tributuri şi taxe. Desigur. Daniel Chirot a rezumat în felul următor funcţionarea acestor sisteme politico-economice „comunitarcomerciale”: „(1) Există un stat care impune un tribut populaţiei rurale.. subordonate sau marginalizate de către diversele monarhii teritoriale. alcătuind efemere „uniuni de triburi”. în loc să fie ucişi sau să rămână un posibil factor perturbator la sud de Sahara. Mali sau Songhai au încetat să mai fie simple şefii tradiţionale de tip tribal. activităţile extractive necesită un volum de muncă relativ redus din partea populaţiei locale [.

Când însă dintr-un motiv sau altul comerţul la mare distanţă nu mai funcţiona.34-36. nu trebuie confundată nici cu feudalismul. Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă. funcţionarea statelor „comunitar-comerciale” depindea de comerţul la mare distanţă. Califatul Arab.37-39 şi 51-64. Khaganatul Khazar din Europa răsăriteană din secolele VII-X. sau aducea mai puţine venituri. statul Inca. care aveau atribuţii speciale în funcţionarea aparatului de stat şi beneficiau (prin intermediul statului. înainte de expediţia de cucerire a lui Batu în Europa răsăriteană şi centrală (1236-1242). În fine. civilizaţia Maya. şi să asigure coexistenţa fără fricţiuni majore a unor populaţii de religii şi stiluri de viaţă diferite. şi foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolice de regi. adică idealul de a cuprinde în cadrul lor întreaga lume. dar practic şi cei mai aprigi cuceritori trebuiau să recunoască existenţa altor state. Şi nu trebuie confundată nici cu cea a economiei sclavagiste.) pentru a concilia ideologiile stăpânirii universale cu exigenţele realismului politic. 2002. sultan. Ibidem. Pe de altă parte. şi în acest caz „imperiile” se destrămau relativ rapid. Un caz particular de putere cu vocaţie universală a fost reprezentat de către papalitate. fie statului Unele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte întinse şi îşi afirmau vocaţia universală. p. Palmyra. Evident. Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane. formele de structurare a societăţii puteau fi şi ele extrem de diverse. care puteau avea statute sociale diverse. sau numai cu garanţia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane .majoritatea populaţiei.una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat. 30 . singura şansă de supravieţuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai intensivă a producătorilor agricoli aflaţi pe teritoriul lor. sau măcar întreaga lume aparţinând unei anumite arii de civilizaţie. Dincolo însă de această diversitate. domn. Uneori această tranziţie spre monarhiile teritoriale clasice reuşea. Imperiul Carolingian. ele luaseră naştere prin impunerea stăpânirii unui grup cu un potenţial militar ridicat asupra unui teritoriu relativ întins şi asupra unei populaţii cuprinzând un număr relativ mare de producători. ci şi Cartagina. care de cele mai multe ori clama că puterea sa este de origine divină şi că dreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei) . în care statul controlează populaţia rurală în mod efectiv şi contribuie în mod decisiv la organizarea economiei agrare. p. şah. Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventă de organizare politică în evul mediu ca şi în epoca modernă timpurie. aceste monarhii aveau în comun faptul că în cadrul lor societatea era divizată în: . Pentru facilitarea acestui comerţ. în care elita trebuie să reducă la sclavie o parte considerabilă a populaţiei pentru a produce un surplus economic substanţial. principe etc. majoritatea agricultori. Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: împărat. alteori ea eşua. formând categoria supuşilor. Imperiul Romano-German). cneaz. Laosul din secolele XIV-XVIII. vocaţia stăpânirii universale era de cele mai multe ori mai degrabă teoretică decât un program concret de cucerire integrală a lumii. calif. La fel. asemenea monarhii cu vocaţie universală au fost Imperiul Chinez. Statul comercial pur este în acelaşi timp mai centralizat şi mai superficial decât statul feudal”3. unul dintre conducătorii mongoli putea spune că expediţia va merge până „unde ajunge copita calului”. rege. În evul mediu şi în epoca modernă timpurie. un plus de erudiţie putând completa lista exemplelor. Formarea unei colonii balcanice. Schimbarea socială într-o societate periferică. Imperiul Otoman. dar care aveau în comun faptul că trebuiau să cedeze o parte din roadele muncii lor fie direct categoriilor privilegiate. De regulă. ţar. Desigur. suveranii căutau să atragă negustorii străini. precum şi Ţara Românească şi Moldova în prima fază a existenţei lor (până în secolul al XVI-lea)4. Imperiul Mongol. statele care se revendicau de la tradiţia imperială romană (Bizanţul. Bucureşti.monarh. în care statul este descentralizat şi nobilimea stăpâneşte în mod direct satele şi populaţia rurală. sau chiar monarhia alcătuită de Carol Quintul în secolul al XVI-lea.(7) Această situaţie nu trebuie confundată cu cea a „statului hidraulic” descris de Wittfogel. vasalizarea suveranilor a căror cooperare era preferabilă unei confruntări etc. 3 4 Daniel Chirot. Rusia Kieveană (până în secolul al XI-lea).

Acestea au fost constituite în contextul revoltei antispaniole a Ţărilor de Jos. ai căror conducători au avut o viziune mai modestă asupra rolului lor.regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare) . Veneţia a cucerit în secolele XII-XV un important imperiu colonial pe ţărmurile Mării Adriatice şi în bazinul oriental al Mediteranei. republicile urbane. această formulă îngăduia mai multă flexibilitate în stabilirea relaţiilor dintre state. precum şi la transformarea unora dintre republicile urbane în principate teritoriale (exemplul cel mai bun este Florenţa. De exemplu. Din punctul de vedere al organizării instituţionale interne. Scoţia. situată multă vreme sub dependenţă bizantină. şi a trebuit să ducă o politică de evitare a unor conflicte majore în Italia. Ţara Românească.). în secolele XV-XVI asistăm la subordonarea multor oraşe faţă de monarhii. De aceea. De regulă. şi unde slăbirea autorităţii statale a făcut ca autoritatea monarhiilor teritoriale să cadă în desuetudine. ci sunt creaţii politice specifice lumii medievale. multe dintre oraşele-stat s-au dovedit vulnerabile faţă de atacurile monarhiilor teritoriale. a pierdut o mare parte din imperiul său colonial în confruntările cu Imperiul Otoman. Deşi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI-XVIII. deşi nu la fel de întinse ca ale Veneţiei. deşi oraşe precum Amsterdam aveau o 31 . Cehia. evitând totodată dependenţa faţă de împăraţii romano-germani sau faţă de papalitate. Şi alte republici urbane.Pe lângă monarhiile cu vocaţie universală. dar cele mai multe au continuat să recunoască o suzeranitate nominală fie împăraţilor romano-germani. Ungaria. Germania şi Ţările de Jos. precum şi în nord-estul Italiei (aşa-numita Terra Ferma). devenită ducat în 1532 după capitularea în 1530 în faţa unei armate spaniole. Anglia. Polonia. republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere şi/sau dominare a teritoriilor şi oraşelor subordonate. cum ar fi Florenţa sau Genova. dar lipsite de independenţa deplină. Chiar şi Veneţia. mai apropiate sau mai îndepărtate. Alte oraşe-state au apărut în aceeaşi vreme în Italia. regimurile politice urbane sunt îndeobşte clasificate în: . erau conduse de anumiţi magistraţi aleşi.regimuri ale senioriei personale Deşi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor oraşe-stat. dar care a reuşit în secolele XI-XII să devină independentă faţă de Bizanţ. Spre sfărşitul evului mediu. dezvoltarea artileriei de asediu în a doua jumătate a secolului al XVlea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejaseră eficient multe oraşe. recunoscută de Spania în mod oficial abia în 1648. Portugalia. Dintre monarhiile cu vocaţie limitată am aminti aici regatul Franţei. Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Din punctul de vedere al grupurilor sociale care controlau din punct de vedere politic oraşele. Aceste republici urbane nu prezintă continuitate faţă de oraşele-stat antice. precum şi de unul sau mai multe consilii. la fel ca şi oraşele cu diverse grade de autonomie. Danemarca. mai întâi asupra zonei rurale imediat înconjurătoare (aşa-numitul contado). Desigur. consul. şi au preferat să-şi limiteze pretenţiile la stăpânirea unui număr finit de teritorii. circumstanţele istorice au făcut ca unele dintre republicile urbane să-şi extindă teritoriul. De altfel. podesta etc. atunci când mai multe provincii şi oraşe au refuzat înţelegerea cu regele Filip al II-lea şi au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie 1579). şi-au constituit şi ele stăpâniri teritoriale semnificative. ca şi multe state extra-europene. ele au luat naştere acolo unde succesul mişcării comunale a îngăduit oraşelor să dobândească o autoguvernare deplină. iar în 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decăzut din calitatea de suveran al Ţărilor de Jos şi şi-au proclamat independenţa. În asemenea cazuri. Republicile urbane erau o formă relativ puţin răspândită de organizare politică în evul mediu şi în epoca modernă timpurie. dar nu trebuie să ne imaginăm că monarhiile cu vocaţie limitată se abţineau de la a duce o politică de cuceriri atunci când prilejul părea favorabil. purtând diverse titluri cu rezonanţă nobiliară sau antică (doge. care a reuşit să-şi păstreze independenţa până în 1797. Moldova. Suedia. Exemplul clasic este Veneţia. fie altor principi teritoriali. apoi asupra altor oraşe şi uneori chiar asupra unor provincii întregi. apoi mare ducat al Toscanei în 1569). în evul mediu şi în epoca modernă timpurie au existat şi un număr foarte mare de monarhii cu vocaţie limitată.regimuri corporative .

totuşi stăpânirea numai cu ajutorul puterii militare era o formă costisitoare şi riscantă de funcţionare a statelor. al persoanei şi/sau dinastiei care o exercită) Deşi distincţia de mai sus este utilă din punct de vedere analitic. p. toate statele au căutat să-şi asigure într-o formă sau alta legitimitatea. cât şi respingerea încercărilor altor state de a cuceri acest teritoriu.329.legitimitatea charismatică (puterea este acceptată datorită unor calităţi speciale. în funcţie de sursa acestei legitimităţi: . şi nelegitimă (acceptabilă numai în lipsa unei alternative) pentru alte grupuri sociale. morale sau unor tradiţii consacrate”5. Pe de altă parte. în realitatea istorică se întâmpla frecvent ca o putere politică să fie legitimă (acceptabilă) pentru unul sau mai multe grupuri de supuşi. statele şi monarhii din evul mediu şi din epoca modernă timpurie au folosit o gamă variată de mijloace. Realizarea monopolului asupra exercitării legitime a violenţei a presupus reprimarea forţelor concurente în exercitarea violenţei.legitimitatea tradiţională (puterea este acceptată deoarece se conformează unor cutume fixate treptat în timp) . iar în adunările de stări ale provinciilor şi în adunarea comună a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atât oraşele cât şi teritoriile rurale (de fapt. Legitimitatea micşorează tensiunile interne din cuprinsul statului şi reduce costurile financiare. inclusiv interzicerea războaielor particulare ale nobililor. Cu alte cuvinte. militare şi politice ale exercitării puterii.legitimitatea raţională (realizată prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prin acord politic) . deşi autoritatea supremă revenea Statelor Generale. desfiinţarea armatelor particulare şi a fortificaţiilor nobiliare. Aceasta implica atât asigurarea supremaţiei forţei militare proprii asupra supuşilor din teritoriul respectiv. naturii şi organizării sale) cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzător unor norme juridice.poziţie dominantă din punct de vedere economic. cum ar fi: 5 Ioan Mihăilescu. 1993. toate statele au trebuit să găsească soluţii pentru a rezolva câteva probleme comune. Mai important este faptul că legitimitatea este un proces. statele nereuşind să elimine complet formele sub-statale de exercitare a violenţei. Deşi exercitarea puterii depindea în ultimă instanţă de capacitatea de a reprima cu forţa orice opoziţie a supuşilor. totuşi formal statul era o uniune de provincii. Bucureşti. o parte din puterea executivă era exercitată de un stadhouder desemnat în mod tradiţional dintre membrii familiei de Orania. Sociologul german Max Weber a distins trei tipuri de legitimitate. Deşi monopolul asupra exercitării violenţei a fost de cele mai multe ori imperfect. în consecinţă. Legitimitatea este un concept politic ce desemnează „caracterul de conformitate a puterii (a sursei. Pentru sporirea gradului lor de legitimitate. deşi deseori vorbim despre legitimitate la un mod general. în Dicţionar de sociologie. Avantajul dobândirii legitimităţii este considerabil pentru orice putere politică. şi măreşte libertatea de acţiune a autorităţii politice. Dincolo de varietatea formelor de stat şi a instituţiilor politice. legitimitatea reprezintă măsura în care o putere politică este considerată acceptabilă de către cei asupra cărora ea îşi exercită autoritatea. cele mai multe dintre aceste forme au fost asimilate crimelor şi supuse unei represiuni sistematice. Prima şi probabil cea mai importantă a fost asigurarea monopolului asupra exercitării legitime a violenţei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Ea îngăduie deci o anumită economie de mijloace. care trebuiau să respecte drepturile speciale ale provinciilor. nobilimea care controla teritoriile rurale). prin eliminarea treptată a justiţiei nobiliare şi a unora dintre privilegiile jurisdicţionale ale categoriilor privilegiate. sau chiar a unui har special. structura politică republicană includea şi o demnitate cu trăsături cvasi-monarhice. în practică oamenii rareori separă cele trei tipuri de legitimitate. Pe de altă parte. 32 . respectiv că ea trebuie permanent înnoită (actualizată). De aceea. în aceeaşi direcţie de acţiune trebuie inclusă extinderea acţiunii justiţiei regale asupra tuturor supuşilor.

unui război cu un adversar periculos). în timp ce în alte cazuri reguli ferme au stabilit şi ordinea de succesiune în cadrul familiei domnitoare. distincţii. trebuind să fie însuşite şi consumate în mare măsură la nivel local. a legăturii speciale dintre monarh/dinastie şi divinitate).195. Discuţia referitoare la răsplăţi ne conduce şi la o altă problemă comună tuturor statelor: asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru funcţionarea aparatului de stat. dar care apoi au continuat să fie percepute în mod regulat şi după ce situaţia excepţională ce le justificase iniţial încetase. suveranii se declarau descendenţi direcţi ai unuia sau altuia dintre zei. nevoile de bani ale statelor au crescut. vol.). diversitatea situaţiilor concrete este enormă. Bucureşti. «administraţia» lui. Aceste venituri condiţionate de efectuarea anumitor slujbe. Însuşirea de către stat a unei părţi semnificative din produsul social.afirmarea originii divine a puterii monarhului (sau. ikta-dari în mai multe state islamice. şi statele au încercat să-şi sporească veniturile băneşti.afirmarea rolului monarhului de promotor al păcii şi de garant al justiţiei. pronoiari în Bizanţul târziu. împărţite într-o mare varietate de forme (bani. după caz. statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri erau alocate anumitor slujitori ai suveranului (statului). 33 . răsplăţile. în cadrul cărora schimburile comerciale erau reduse. . într-un chip conştient sau nu. de venituri provenind din aşanumitele monopoluri regale – vămile. Odată cu sporirea ponderii comerţului şi cu monetarizarea crescândă a economiei. au existat şi cazuri când stările privilegiate şi-au afirmat dreptul de a alege pe suveran fără a fi legate de principiul dinastic (de exemplu. tindeau în timp să scape controlului statului. spahii timarioţi în Imperiul Otoman etc. a organiza. Deşi în majoritatea statelor medievale şi moderne timpurii principiul dinastic a prevalat. califii au fost consideraţi locţiitori ai Profetului şi şefi ai comunităţii credincioşilor. 1985. de impunere a monopolului regal asupra exercitării legitime a violenţei. în multe cazuri. suveranii medievali mai dispuneau de veniturile domeniului propriu. în Imperiul Romano-German. În Islam. de venituri ocazionale provenite din prăzi. împărţirea justiţiei în ultimă instanţă -. sau în Polonia după stingerea dinastiei Jagiello în 1572). Jocurile schimbului. circulaţia bunurilor.afirmarea dreptului dinastic (menit să asigure excluderea concurenţilor).). . p. exploatarea subsolului şi baterea de monedă. erau adesea distribuite ca prebende..2. Pe lângă aceste veniturile obţinute prin exploatarea producătorilor agricoli. cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi răpite producătorilor direcţi erau greu mobilizabile. numite de sociologi generic prebende. sau războiul”6. Fernand Braudel a formulat astfel această sarcină ce se impune oricărui stat: „a controla de aproape sau de la distanţă viaţa economică. devenind o parte centrală a culturii politice. după cum am văzut. În mai multe state din Europa creştină s-a adoptat practica ungerii monarhului. Din acest punct de vedere. reprezentau o formă de cointeresare a elitelor în buna funcţionare a statului. ca formă de transmitere a unui har de sorginte divină. iar auto-consumul absorbea cea mai mare parte a producţiei. O componentă specială a acestei strategii a fost afirmarea rolului monarhului de a proteja pe supuşi împotriva oricăror ameninţări din interiorul şi mai ales din exteriorul statului . Înmulţirea 6 Fernand Braudel. era complicată în societăţile covârşitor rurale. moşteniri etc.distribuirea de răsplăţi pentru persoanele şi/sau grupurile sociale care serveau pe monarh. funcţii. Principalul mijloc folosit a fost impunerea unor impozite. deci exponenţi ai voinţei lui Allah. confiscări de averi. în unele state dreptul dinastic a rămas la un nivel general. prevăzând doar legitimitatea ocupării tronului de către membrii unei anumite familii sau de către descendenţii unei anumite persoane. majoritare în evul mediu. luxul lui. privilegii de diverse feluri etc. De aceea. Marele Inca se considera „fiu al Soarelui”. unde monoteismul era extrem de strict. mai întâi ca dări extraordinare pentru a face faţă anumitor situaţii excepţionale (de exemplu. şi redistribuirea de venituri către persoanele şi grupurile sociale care serveau statul. şi de propagare a mitului monarhului „bun”. În societăţile descrise mai sus. şi să se transforme din concesiuni de venituri în proprietăţi ereditare asupra pământului şi/sau a oamenilor. militari şi/sau civili. încurajarea supuşilor de a se adresa justiţiei regale era şi o formă de de-legitimare a oponenţilor politici. care purtau diverse titluri (feudali în Occident. sau care trebuiau neutralizate. domenii. şi care. a pune mâna mai ales pe o parte notabilă a venitului naţional cu scopul de a asigura propriile lui cheltuieli. ranguri nobiliare. În multe state cu religii politeiste.

fiind folosită mai întâi de unele oraşe italiene şi germane. ceea ce a făcut ca multe state să ajungă în situaţii în care nu-şi mai puteau plăti datoriile. apoi şi de Spania. celelalte state europene au reuşit să aplice acest sistem numai după mijlocul secolului al XVIIlea. fie pe proprietăţi. iar strângerea impozitelor dura.impozite indirecte (care includ variate taxe pe consum şi pe circulaţia mărfurilor) Impozitele nu puteau fi totuşi sporite întotdeauna şi infinit. alteori nu . cum ar fi crearea de manufacturi regale. dar au fost „ridicate pe noi culmi” în secolele XVI-XVII: bune exemple ar fi în acest sens devalorizările monetare.că aceste investiţii vor aduce însemnate profituri. Considerabilă a fost şi dezvoltarea administraţiei provinciale. dobânzile erau relativ mari. Pe de altă parte însă. Statul „modern” este bazat pe relaţiile băneşti – atât la nivelul economiei de la baza sa. cât şi prin faptul că atrage în folosul său o parte dintre resursele băneşti ale societăţii şi foloseşte banii pentru recompensarea slujitorilor săi – dar nu se rezumă numai la acest aspect. De regulă. prin concesiuni ale unor mine de aur sau argint). de altfel. astfel încât de-a lungul epocii moderne timpurii cele mai multe dintre state s-au confruntat cu deficite financiare cronice. statele din epoca modernă timpurie au continuat să folosească şi diverse expediente ocazionale pentru sporirea veniturilor lor. atât în raport cu mărimea populaţiei şi a teritoriului. ca şi pentru nevoile curţii. a fost dezvoltarea instituţiilor capabile să asiste pe monarhi în exercitarea autorităţii. De aceea. 34 . devenind vulnerabili faţă de adversarii lor – s-au găsit soluţii pentru a rezolva aceste situaţii. Cum efectele unor încetări de plăţi erau devastatoare pentru toate părţile implicate – bancherii puteau da faliment. fie prin recompensarea bancherilor cu alte surse de venit (de exemplu. dincolo de denumirile şi atribuţiile exacte ale diverselor instituţii ale administraţiei teritoriale (provinciale şi locale). Odată cu avansarea proceselor de centralizare politică şi cu modernizarea aparatelor de stat. atât ca natură şi mod de percepere. În evul mediu. administrative etc. deoarece o mărire excesivă genera nemulţumiri şi putea conduce la evaziune fiscală şi chiar la rezistenţa armată a grupurilor sociale afectate. loialităţile persoanelor din cadrul acesteia au rămas esenţialmente împărţite între exigenţele directivelor de la centru şi solidarităţile locale.impozitelor. sau iniţierea de către mai mulţi monarhi a expediţiilor din Lumea Nouă. Franţa şi Provinciile Unite. Altele au fost „inovaţii” moderne. Unele dintre acestea aveau o bogată tradiţie. fiscal-financiare. sau însuşirea de către mai multe state a proprietăţilor ecleziastice în cadrul procesului Reformei religioase. Pe de altă parte. împrumutând bani de la diverşi bancheri. din cadrul curţii monarhului au luat naştere instituţii specializate pentru îndeplinirea unor funcţii militare. cât şi din punct de vedere al cuantumului lor. fie pe venituri) . setul de instituţii constituind statul era relativ puţin diversificat. fie prin transformarea datoriilor curente pe termen scurt în datorii consolidate pe termen lung (această ultimă soluţie a rămas totuşi minoritară. instituţiile politice s-au specializat şi şi-au precizat mai clar atribuţiile. au crescut chiar mai repede decât venituri. cât şi în raport cu multitudinea sarcinilor trasate de autoritatea centrală. O altă latură. şi perceperea lor de la cea mai mare parte a supuşilor – existând totuşi şi anumite categorii privilegiate scutite de unul sau mai multe dintre aceste impozite – a reprezentat o caracteristică esenţială în istoria lumii la sfărşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie.impozite directe (fie pe persoane. iar monarhii care îşi pierdeau creditul puteau fi nevoiţi să oprească acţiunile militare în timp de război. cuprinzând esenţialmente armata şi curtea monarhului. statele au recurs tot mai des la credit. iar în afara lumii europene datoria consolidată a apărut abia după 1800 sau chiar 1900). deşi se poate totuşi aprecia că până pe la 1800 majoritatea statelor au rămas sub-administrate. nevoile de bani ale statelor erau deseori urgente. judiciare. Astfel. pentru plata birocraţiei civile în creştere. Impozitele erau extrem de variate. precum şi – eventual – elemente de administraţie provincială. la fel de importantă. nevoile statelor pentru plata armatelor. cu speranţa – uneori confirmată. Economiştii clasifică impozitele în: . Cum recursul la împrumuturi nu era nici el întotdeauna posibil. Diversificarea şi creşterea în termeni absoluţi a resurselor financiare ale statelor a reprezentat un aspect esenţial în trecerea la tructuri politice „moderne”.

nobilimea mică (caballeros) şi reprezentanţii oraşelor7. după mai multe încercări ale stărilor de a profita de minoratele regale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat. Brătianu. sau o dată la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept. De regulă. Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. totodată. în istoriografie există tendinţa de a sugera că succesul monarhilor în raport cu adunările de stări a consolidat puterea statelor respective. 7 Gheorghe I. Cortes-ul era alcătuit din 4 brazos (stări): clerul. în perioada conflictului său cu papa Bonifaciu al VIII-lea. în timp ce în Imperiul RomanoGerman Reichstag-ul (dieta imperială) era alcătuit dintr-un consiliu al celor 7 principi electori. Două bune exemple pentru această diversitate de soluţii şi de raporturi de forţe sunt Polonia şi Franţa. în Anglia Parlamentul s-a structurat de timpuriu în două camere. să-şi impună co-participarea la marile decizii politice şi economice. Dincolo însă de aceste variaţiuni.. pentru perceperea de noi impozite şi pentru mobilizarea armatei etc. succesul prea deplin al monarhilor în confruntarea cu adunările de stări nu a servit cu adevărat interesele pe termen lung ale statelor respective. În Franţa. adunările de stări au căutat să condiţioneze perceperea de noi impozite de acordul lor prealabil. Imperiul German. monarhii au căutat să controleze componenţa şi data convocării adunărilor de stări. servesc drept exemple negative. La rândul lor. şi să obţină din partea lor acorduri globale. erau – în Europa . Astfel. nobilimii şi stării a treia. numite însă Senat şi Camera Deputaţilor. dar pe de altă parte chiar din secolele XVIXVII se putea observa că statele cele mai prospere. Astfel. cei numiţi şi cei aleşi? Adunările îşi puteau stabili ordinea de zi. şi a avut deci un rol benefic pentru aceste state. Adunările de stări aveau nume şi structuri diferite în diversele state. În Polonia Seimul a obţinut după stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric de Valois (1573-1574. un observator limitat la orizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau să evolueze diferitele state în secolele următoare. care totuşi s-a reunit deseori în plen. sau aveau voie să dezbată numai problemele indicate de către monarh? Cum se vota? Funcţiona un principiu al majorităţii.Veneţia şi Provinciile Unite. şi în unele momente când puterea monarhilor era mai slabă au încercat chiar să impună obligativitatea acordului lor în desemnarea principalilor dregători regali. şi un consiliu al oraşelor. sau regula unanimităţii? Rezolvarea dată acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul. adunări ale stărilor la scara unui întreg regat. Adunările de Stări în Europa şi Ţările Române în evul mediu.Un caz particular este reprezentat de instituţiile reprezentative ale stărilor sociale privilegiate: adunări locale. adunări provinciale. un consiliu al celorlalţi principi teritoriali. blocând funcţionarea principiului dinastic. pentru Catalonia şi pentru Valencia. În Franţa Adunarea Statelor Generale era compusă din adunări distincte ale reprezentanţilor clerului. şi poate cele mai eficiente în funcţionarea lor internă. a avut principial şi Seimul din Polonia. 35 . Acestea din urmă au fost convocate de către monarhi atunci când aceştia aveau nevoie de un sprijin social cât mai larg pentru politica lor. Bucureşti. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial în competiţia politică dintre monarhi şi adunările de stări: adunările de stări avau nevoie de o convocare specială din partea monarhului. În mod special. 1996. Pe de altă parte însă. Seimul şi-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege. tot două camere. Desigur. şi să fixeze prin acte speciale privilegiile stărilor. ulterior rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea). devenit în secolul al XVII-lea teatrul unei confruntări europene pustiitoare – războiul de 30 de ani (1618-1648) – sau al Poloniei împărţite de vecinii săi absolutişti la sfârşitul secolului al XVIIIlea. care să poată fi folosite şi în perioadele dintre sesiuni. din 1614 şi până la 1789 regii au reuşit pur şi simplu să nu convoace Adunarea Statelor Generale. respectiv convocarea automată a Seimului odată la 2 ani. iar în secolele XVIII-XIX principiul unui echilibru al puterilor s-a impus în ţările dezvoltate. obligativitatea acordului său pentru declararea războiului şi încheierea păcii. Deosebit de interesant este cazul regatului Aragonului.109. în regatul Franţei regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a convocat Adunarea Stărilor Generale pentru prima dată în anul 1302. câteva elemente erau decisive în funcţionarea adunărilor de stări. nobilimea mare (ricos hombres). sau se întruneau automat cu o anume periodicitate (anual. aceste adunări au încercat adesea să limiteze arbitrariul regal. şi uneori şi de la o perioadă la alta în cuprinsul aceluiaşi stat. De exemplu. iar în Aragon (spre deosebire de celelalte părţi ale regatului). unde încă din secolul al XIII-lea au funcţionat Cortes-uri separate pentru Aragonul propriu-zis. p.

şi au început treptat să pledeze pentru adoptarea deciziilor de politică externă în funcţie de teoria raţiunii de stat. Deşi în secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni de seamă ai principiului raţiunii de stat – Niccolo Machavelli. Precursorii ambasadorilor permanenţi au fost nunţii papali pe lângă diverşii suverani creştini. În evul mediu. trebuiau să trimită la Veneţia periodic dispacci (de obicei. Creşterea gradului de obiectivare şi de raţionalizare tehnică a deciziilor de politică externă nu a determinat o turnură pacifică a relaţiilor dintre state. dar şi mai des dacă erau lucruri importante de raportat) şi să prezinte la întoarcere o relatare detaliată asupra ambasadei lor şi asupra statului în care fuseseră acreditaţi. cu ajutorul unor flote tot mai mari. sistemul ambasadelor permanente a fost instituit între principalele state italiene – Veneţia. iar termenul „naţiune” avea alte înţelesuri decât cele încetăţenite în secolele XIX-XX. sistemul ambasadelor permanente asigura o informare promptă şi superioară . cât şi în gestiunea curentă a relaţiilor cu ambasadorii şi cu statele partenere. obligând statele să-şi adapteze structurile pentru a putea supravieţui. politica externă a celor mai multe dintre state era dominată de ideea extinderii teritoriale. fie nu au considerat necesar să întreţină ambasade permanente. pe corespondenţa scrisă şi pe funcţionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariate predesesoare ale actualelor ministere de externe). În epoca modernă timpurie în Europa a avut loc un proces de profesionalizare (specializare) a gestiunii relaţiilor dintre state. Într-un fel. eventual şi prin căsătorii dinastice. şi facilita raţionalizarea deciziilor de politică externă. Astfel. şi războaiele au fost pentru majoritatea statelor o realitate mai frecventă decât perioadele de pace la toate frontierele. o depeşă la fiecare 2 săptămâni. regatul Neapole . cum erau archebuzele. ca şi în antichitate.Procesul de modernizare a inclus şi relaţiile dintre state8. cu folosirea atât a armelor albe cât şi a armelor de foc (atât tunuri. războaiele au acţionat ca un test de selecţie naturală. Complexitatea crescândă a corepondenţei diplomatice a necesitat constituirea unor secretariate specializate atât în arhivarea acestei corespondenţe. realizat îndeosebi prin constituirea sistemului diplomatic modern. Purtate într-o măsură crescândă cu ajutorul armatelor profesioniste de mercenari. trebuie să atragem atenţia asupra faptului că structurile politice ale diverselor state nu au evoluat liniar şi nici măcar întotdeauna în acelaşi sens. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multă vreme cel veneţian. Funcţionarii din aceste secretariate s-au profesionalizat. Deşi costisitor. De menţionat faptul că multe state fie nu şi-au permis. În afara Italiei. monarhiile „absolutiste” nu s-au impus 8 Preferăm termenul de „relaţii interstatale” celui de „relaţii internaţionale”. Milano. pistoalele şi muschetele). Ceea ce a prevalat atât la sfârşitul evului mediu cât şi în epoca modernă timpurie a fost diversitatea structurilor politice şi a formelor de stat. cât şi arme de foc portabile.cantitativ şi calitativ . primii suverani care au adoptat sistemul ambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia. Florenţa. Jean Bodin. tratate şi/sau jurăminte reciproce. şi se consolidau prin întâlniri între suverani. bazat pe ambasade permanente. relaţiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale. precum şi influenţa criteriilor religioase (confesionale) în determinarea opţiunilor de politică externă.asupra problemelor statelor-gazdă. Apoi. Regii Franţei au adoptat acest sistem după începerea războaielor italiene în 1494. şi celelalte state mai importante ale Europei creştine la diverse date în decursul secolelor XVI-XIX. şi apoi la Veneţia şi în Anglia. 36 . cardinalul de Richelieu – totuşi puţine state au aplicat sistematic acest principiu în gestiunea relaţiilor lor cu alte state. Ambasadorii veneţieni erau trimişi la post de obicei pe timp de 3 ani. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului raţiunii de stat se cuvine să menţionăm hazardul introdus de avatarurile căsătoriilor dinastice şi ale relaţiilor de rudenie dintre suverani. şi bailii veneţieni la Constantinopol. deoarece în evul mediu şi în epoca modernă timpurie nu existau naţiunile moderne. Războaiele au fost atât un prilej de distrugere. războaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani şi au solicitat din plin resursele materiale şi coeziunea politică a statelor beligerante. Dimpotrivă. regii Angliei după 1520. care în 1480 au trimis un ambasador permanent pe lângă papă.în a doua jumătate a secolului al XV-lea. cât şi un factor al modernizării structurilor politice. mulţumindu-se cu solii ocazionale sau cu intermedierea relaţiilor interstatale de către ambasadorii acreditaţi de alte state la curtea lor. în ciuda succeselor lor în unele mari state europene. Înainte de a încheia. statul papal.

privilegiile stărilor. capacitatea mediocră a aparatelor de stat şi discontinuităţile dinastice au făcut ca autoritatea regilor „absoluţi” să se exercite inegal în teritoriu.imperiu constituit încă din antichitate. alcătuit din mandarini (funcţionari civili. corăbiile chineze ajungând până pe litoralul răsăritean al Africii. împărat de origine ţărănească.shogunii Oda Nobunaga (1573-1582). indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului în secolele XVI-XVII. militari şi eunuci ai palatului . precaritatea comunicaţiilor. diferit.în secolul al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea a stopat înaintarea mongolă spre India . imensitatea teritoriului.dinastii: Yuan (1279-1368. diferit faţă de diverse categorii de supuşi.stat musulman constituit în nordul Indiei în anul 1206. s-a afirmat din 1352 ca lider al revoltei anti-mongole. trăinicia particularismelor locale şi provinciale. Medalioane de state din secolele XIV-XVII (listă inevitabil incompletă.sultanatul de la Delhi intră în declin din a doua jumătate a secolului al XIV-lea . din secolul al XII-lea cea mai mare parte a puterii este exercitată de către un shogun. din 1271 a adoptat şi titlul de împărat chinez) Hongwu (1368-1398. Bizanţul. precum şi limitele modernizării statelor în secolele XVI-XVII. statele balcanice. nepot al lui Genghis-han. promotor al eunucilor împotriva mandarinilor în aparatul de stat) Varia: .apogeu politico-militar: domnia lui Ala-ed-din Khalji (1296-1316) . imperiu cu vocaţie universală şi cu o îndelungată tradiţie politică. integrând teritorii cu populaţie majoritar hindusă . variabil – sugerează relativitatea atributului de „absolut” atribuit de unii ideologi ai epocii şi de unii istorici de mai târziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca modernă timpurie.încetează existenţa în 1526.în secolele XIV-XVI alternează perioadele de supremaţie a shogunilor din familia Ashikaga (13381573) cu cele de hegemonie a marilor familii aristocratice . care a definitivat în 1279 cucerirea Chinei începută de bunicul său. selecţionaţi printr-un sistem de examene). Ţările Române şi Imperiul Otoman lipsesc deoarece fac obiectul altor cursuri) China . întemeietor al dinastiei Ming.imperiu constituit din mileniul I d. de origine manciuriană) . iar dinastia shogunilor din familia Tokugawa a guvernat Japonia până în 1868 Sultanatul de la Delhi . chinezii renunţând la explorările maritime Japonia . când este cucerit de Babur 37 .peste tot. care guvernează în numele împăratului şi care transmite puterea descendenţilor săi .suverani importanţi: Kubilai (1260-1294. puterea era exercitată de împărat cu ajutorul unui aparat de stat complex şi sofisticat. Mai mult. de origine mongolă) Ming (1368-1644) Qing (1644-1911.Hr. ulterior sultanatul de la Delhi a rămas doar o putere regională în nordul Indiei . chiar şi în state precum Spania sau Franţa.. şi care în secolele XIII-XIV a cucerit o mare parte a Indiei nordice şi centrale. după moartea lui Zheng He expediţiile maritime au fost sistate. Aceste trei caracteristici – inegal.în anii 1405-1433 amiralul Zheng He (1371-1434) a condus 7 expediţii maritime în Indonezia şi în bazinul Oceanului Indian. şi variabil în timp.în 1398 Delhi a fost cucerit temporar de Timur Lenk. mare han mongol. Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) şi Ieyasu Tokugawa (16031616) stabilesc primatul shogunilor asupra aristocraţiei.

a exercitat protectoratul asupra Locurilor Sfinte ale Islamului – Mecca şi Medina – afirmându-se ca principala putere islamică în secolele XII-XV. care a alternat în evul mediu perioadele de înflorire cu perioadele de repliere şi de dispariţie temporară din izvoarele scrise . cu capitala la Cuzco (la peste 3800 m altitudine). care necesitau un număr considerabil de prizonieri de război Imperiul Inca . pe care le-a eliminat.a fost cucerit de către otomani în 1516-1517 Etiopia .în secolele XIV-XVI cunoaşte o perioadă de înflorire . iar nucleul său din Asia Centrală a fost cucerit către 1500 de către uzbeci 38 . care anterior aparţinuseră statului mongol al urmaşilor lui Djagatai. cu ţelul declarat de a restabili Imperiul Mongol.cucerit de către spaniolii conduşi de Pizarro în 1532-1533 Statul timurid . sclavi ai sultanului care acaparează atât funcţiile de comandă militară şi administrativă. s-a consolidat atât prin asocierea unor oraşe-stat şi triburi.1370-1405) în Asia Centrală.aztecii sunt cunoscuţi în istorie mai ales prin practica sacrificiilor umane. în 1391-1395 a înfrânt şi subordonat Hoarda de Aur.stat creştinat încă din secolul IV. potrivit cronicii lui Garcilaso de la Vega „el Inca”. instaurându-şi suzeranitatea asupra emiratelor turce din Asia Mică . în 1398 a cucerit temporar Delhi. statul Inca a avut.în secolul XV şi la începutul secolului XVI a cucerit o mare parte a platourilor andine. apoi asupra Persiei (fostul stat al Il-han-ilor). cât şi printr-o politică de cuceriri .decât prin activism politico-militar .spre mijlocul secolului al XV-lea statul timurid s-a destrămat.cucerit de către spaniolii conduşi de Cortez în 1519-1521 Varia: . 13 suverani până în momentul cuceririi spaniole . ce reproduce legende mai vechi.apogeul politico-militar: domnia lui Moctezuma I (1440-1469) .întemeiat de Timur Lenk (ca.în anii 1250-1517 sultanatul Egiptului a fost controlat din punct de vedere politic de către mameluci. suveranii săi s-au considerat urmaşi ai regelui Solomon şi ai reginei din Saba . dar de confesiune monofizită. în secolele XII-XIII a purtat greul luptei împotriva statelor cruciate din Orient. cât şi tronul (47 de sultani dintre mameluci într-un interval de 267 de ani) . azi parte din Ciudad de Mexico).Sultanatul Egiptului .urmaşii lui Timur Lenk au excelat mai mult prin mecenat cultural – capitala timuridă de la Samarkand a fost un înfloritor centru al civilizaţiei islamice în secolul al XV-lea . şi prin coordonarea centralizată a economiei agricole . din Ecuador până în Chile. Imperiul Inca s-a remarcat printr-un control sistematic asupra teritoriilor şi populaţiilor supuse. reuşind să controleze Siria şi Palestina.sultanatul Egiptului a intermediat până la pătrunderea portughezilor în Oceanul Indian o mare parte a comerţului maritim dintre Asia şi Occident .constituit în Mexic în secolul al XIV-lea (capitala Tenochtitlan.spre mijlocul secolului al XVI-lea a fost prins în conflictele dintre otomani şi portughezi şi a pierdut controlul asupra teritoriilor de pe malul Mării Roşii şi al Oceanului Indian în favoarea Imperiului Otoman Imperiul Aztec . iar în 1402 a înfrânt pe otomani la Ankara. Timur Lenk a preluat mai întâi controlul asupra teritoriilor din Asia Centrală.stat întemeiat din antichitate (regatul Axum).constituit în secolul X.constituit în Peru către anul 1200. prin desprinderea de Califatul Arab. în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a rezistat atacurilor mongole . prin construirea unor drumuri strategice prin zone cu relief dificil.

care devine un impresionant centru politic.Persia Safavidă . 1603-1612. care după ocuparea oraşului Delhi ia titlul de şah (1526-1530) .a mutat capitala la Ispahan. după model otoman . comercial şi cultural . care a culminat cu încercarea eşuată de a institui o nouă religie unică. cât şi în politica europeană de zăgăzuire a Reformei Imperiul Romano-German . în Persia au luat naştere mai multe stat.trecerea de la un stat bazat pe războinici turci semi-nomazi şi pe militantismul şiit la un imperiu birocratic cu un grad ridicat de centralizare .în primele faze ale războaielor italiene.numele oficial: Sfântul Imperiu Roman. Pomerania) . peste care s-a suprapus temporar stăpânirea timuridă.cuceriri teritoriale în India de nord şi centrală. continuate şi de urmaşii săi în secolul al XVIIlea Statul papal . extinzându-l astfel de la Marea Tireniană la Marea Adriatică .a obţinut victorii împotriva uzbecilor şi otomanilor Imperiul Marilor Moguli .în secolele XII-XIII autoritatea imperială a decăzut în favoarea principilor teritoriali. care au impus principiul alegerii regelui (care după încoronarea de către papă devenea împărat. papii Alexandru al VIII-lea Borgia (1492-1503) şi Iuliu al IIlea (1503-1513) au (re)alipit statului papal Romagna. a cuprins atât Germania. 1616-1618. papii au cooperat cu Habsburgii atât în Italia.constituit în secolul al VIII-lea în Italia Centrală. 1623-1639) .deşi în secolul al XIV-lea papii au rezidat mai mult la Avignon (1309-1377). prin adoptarea titlului de împărat roman de către Otto I.apogeu politic şi militar: domnia lui Abbas I (1587-1629) . promotor al şiismului. autoritatea lor teritorială a fost consolidată în Italia centrală prin „constituţiile egidiene” din 1357. care în 1502 a luat titlul de şah şi a întemeiat dinastia Safavidă (1502-1736) . conducătorul „Oilor Albe”. Perugia şi Bologna.teoretic întemeiat în 962.a organizat birocraţia şi o armată personală de robi înarmaţi cu arme de foc. Imperiul Marilor Moguli a fost consolidat de Akbar (1556-1605) . 1578-1590.după o eclipsă în timpul lui Humayun (1530-1540.în primii ani ai secolului al XVI-lea controlul asupra Persiei a fost preluat de către Ismail.măsuri de organizare fiscală şi administrativă cu scopul centralizării statului . Uzun Hasan (1453-1478) a reuşit să-şi învingă adversarii şi să preia controlul asupra întregii Persii. dar având o existenţă frământată de-a lungul evului mediu . obiceiul încoronării de către papă a căzut în desuetudine din secolul al XVI-lea) 39 . care să îmbine elemente ale Islamului şi hinduismului . Silezia. care a fost temporar alungat de cuceritori afgani. care organizau statul papal în 7 provincii . la mijlocul secolului al XV-lea supremaţia asupra Persiei a fost disputată de două formaţiuni politice turcice. asupra Azerbaidjanului şi asupra Irakului .după instaurarea hegmoniei spaniole în Italia şi după jefuirea Romei de către trupele lui Carol Quintul (1527).preliminarii: după destrămarea statului mongol al Il-han-ilor către 1335.problemele centrale ale Persiei safavide au fost: . Kara-Koyunlu („Oile Negre”) şi Ak-Koyunlu („Oile Albe”). regele Franciei Orientale (Germaniei) şi al Italiei.constituit prin cucerirea nordului Indiei de către Babur. 1555-1556).politică de apropiere între elita musulmană şi populaţia majoritar hindusă.confruntarea cu Imperiul Otoman (războaie 1514-1555. la sfârşitul secolului al XV-lea se adaugă sintagma „de naţiune germană” . cât şi fosta Lotharingie şi teritorii din Europa central-răsăriteană (Cehia. din secolul al XIVlea atribuirea titlului imperial a început să nu mai fie legată de încoronarea de către papă.

1346-1400. din secolul al XII-lea integrat lax în Imperiul Romano-German . Schwyz şi Nidwald) în 1291 ca formă de rezistenţă comună împotriva Habsburgilor. 1400-1410) . suveran german 1410-1437): a pus capăt Schismei din biserica catolică prin convocarea conciliului de la Konstanz (1414-1418) . regat din 1085. ducele Saxoniei şi marcgraful de Brandenburg . constituind astfel un stat întins şi bogat. Maximilian I de Habsburg Elveţia . arhiepiscopii de Mainz.Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei din 1387.domnii mai importante: .Wittelsbach (1314-1347. eşuat) . precum şi comitatul Burgundiei (Franche-Comté).confederaţie constituită iniţial de 3 cantoane (Ury. ca şi în războiul dintre Anglia şi Franţa .stat constituit la sfârşitul secolului al IX-lea.ducat aparţinând regatului Franţei.a stimulat dezvoltarea culturii . 1298-1308. ultimul ţinând nominal de Imperiul Romano-German .apogeu: domnia lui Filip cel Bun (1419-1467) . o adunare a delegaţilor cantoanelor decidea asupra problemelor de interes comun. iar restul au fost moştenite de ginerele său. care a contribuit la declanşarea războiului de 30 de ani. care stabilea că regele german era ales de 7 principi electori: regele Cehiei.a alipit ducatului Burgundiei cea mai mare parte aŢărilor de Jos. deşi eterogen.Ferdinand I (rege al Cehiei şi Ungariei din 1526. după uciderea sa într-o luptă cu elveţienii. a organizat apărarea anti-otomană (primul asediu otoman al Vienei în 1529. în 1499 împăratul Maximilian I recunoaşte independenţa de fapt a confederaţiei. a fost acordat în 1363 ca apanaj fiului mezin al regelui Ioan I cel Bun de Valois. deseori regent în Imperiu în numele lui Carol Quintul.Carol Quintul (rege al Spaniei din 1516. care rămâne totuşi formal parte a Imperiului (independenţa deplină a fost recunoscută prin tratatele de pace din Westfalia în 1648) . ulterior li se alătură şi alte cantoane .Ferdinand al II-lea (1619-1637): a promovat o politică absolutistă. în timpul domniei sale a fost reorganizat modul de convocare a dietei imperiale . suveran german din 1519.dinastii imperiale: . dar evita să lezeze auto-guvernarea fiecărui canton Cehia .Habsburg (1273-1291.Carol Temerarul (1467-1477) a fost înfrânt din confruntarea cu regele Franţei Ludovic al XI-lea. comitele palatin. ceea ce a consolidat autoritatea principilor teritoriali în dauna celei imperiale. Köln şi Trier.după mai multe victorii împotriva Habsburgilor şi a marelui ducat al Burgundiei. deşi războiul a fost finalmente pierdut de Habsburgi. care în 1382-1384 a luat în stăpânire comitatele Flandra şi Artois. Filip cel Îndrăzneţ (1363-1404). totuşi politica sa a întărit decisiv autoritatea împerială în Cehia şi în Austria Marele ducat al Burgundiei ..Przemysl (sec. o parte din posesiunile sale au fost ocupate de Franţa.s-a amestecat în luptele interne din Franţa.Luxemburg (1308-1313. 1438-1806) .Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378): a fixat sistemul alegerii imperiale prin Bula de Aur din 1356.în secolele XVI-XVII confederaţia elveţiană era alcătuită din 13 cantoane.IX – 1306) 40 . care exercitau în autoritatea asupra mai multor „stăpâniri comune”. a abdicat în 1556): a încercat fără succes să oprească Reforma religioasă. între Franţa şi Imperiu . şi a eşuat în încercarea de a transforma Imperiul într-o monarhie de tip absolutist .Maximilian I (1493-1519): prin căsătoria cu Maria de Burgundia a alipit posesiunilor Habsburgilor Ţările de Jos.dinastii mai importante: . în 1558-1564 împărat): a negociat pacea religioasă de la Augsburg dintre catolici şi lutherani (1555). 1410-1437) .

din secolul al XV-lea a fost nevoită să facă faţă expansiunii otomane (războaie în 1463-1479.în secolul al XV-lea a fost zguduită de războaiele husite (1419-1434) şi de disensiunile persistente între adepţii husitismului şi cei ai catolicismului. Cipru în 1571.apogeu: domnia lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1346-1378). bancherii şi negustorii genovezi s-au orientat în secolul al XV-lea tot mai mult spre Peninsula Iberică. precum şi teritorii în nord-estul Italiei . obţinând o victorie decisivă prin războiul din 1378-1381 (victoria de la Chioggia) . care în secolele XV-XVI a exercitat o influenţă decisivă asupra politicii Genovei. 1453-1457.Luxemburg (1387-1437) . Habsburgi (care păstrează Ungaria Superioară şi titlul de regi ai Ungariei) şi principatul Transilvaniei Veneţia . s-a încheiat în 1620 prin victoria împăratului Ferdinand al II-lea Ungaria . dominantă în secolul al XV-lea. 1526-1918) . Moravia şi Silezia).războaiele cu Veneţia din secolul al XIV-lea au epuizat finanţele Genovei.în secolele XIII-XIV şi-a disputat cu Genova supremaţia în comerţul cu Orientul. obţinând mari profituri 41 . aplanate abia prin tratatul de toleranţă de la Kutna Hora (1485) .Arpadiană ( -1301) ..dinastii mai importante: .republică urbană.de la sfârsitul secolului al XIV-lea regatul Ungariei a fost confruntat cu ameninţarea otomană.dezangajându-se treptat din comerţul oriental (deşi Caffa a fost cucerită de otomani abia în 1475. înaintarea otomană a fost reluată din 1521.Luxemburg (1310-1437) . iar insula Chios a rămas genoveză până în 1566). implicându-se activ în marile descoperiri portugheze şi spaniole .Anjou (1308-1387) .Jagiello (1471-1526) .sub dogele Francesco Foscari (1423-1457) Veneţia şi-a extins stăpânirile în nord-estul Italiei (Terra Ferma) . 1526-1918) . a fost limitată într-o oarecare măsură de către Habsburgi în secolul al XVI-lea. prima din Imperiu .a dus o politică de centralizare a statului şi de mecenat cultural .puterea stărilor privilegiate. care a stimulat dezvoltarea economică şi culturală a regatului Cehiei (cuprindea Cehia. oprită temporar prin victoria lui Ioan de Hunedoara la Belgrad (1456). cu un regim patrician-aristocratic fixat prin „închiderea” Marelui Consiliu în 1297. regat din anul 1000 .republică urbană.Habsburg (1437-1457. din punct de vedere politic.în 1528 Genova a rupt legăturile cu Franţa şi a trecut de partea lui Carol Quintul.apogeu politico-militar: domnia lui Matia Corvin (1458-1490) . care a declanşat războiul de 30 de ani.stat întemeiat în secolul al X-lea. 14991502. 1645-1669). 1570-1573. stăpânea un important imperiu colonial. culminând cu înfrângerea armatei Ungariei la Mohacs (1526) şi cu anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman (1541). creditorii oraşului s-au grupat în Banca di San Giorgio.a extins temporar stăpânirea sa asupra unei părţi a Cehiei şi asupra Austriei . Creta în 1669) Genova . confruntarea dintre absolutismul habsburgic şi nobilimea cehă. bancherii genovezi au jucat un rol crucial în finanţarea politicii habsburgice în secolele XVI-XVII. pierzând treptat posesiunile sale din bazinul oriental al Mării Mediterane (Negroponte în 1470.Habsburg (1437-1440. în 1348 a întemeiat Universitatea din Praga. în secolul al XV-lea a alternat perioadele de supunere faţă de regele Franţei cu cele faţă de ducii Milanului . 1538-1540. cu un regim patrician-aristocratic şi cu o puternică activitate maritimă şi comercială în Marea Mediterană şi în Marea Neagră . regatul Ungariei a fost împărţit între Imperiul Otoman.Jagiello (1490-1526) .

în 1294-1447 puterea a fost exercitată de familia Visconti. erodat treptat de luptele interne şi de puterea mai multor familii aristocratice. şi au încercat fără succes să ocupe Florenţa .regatul Navarrei (în nord. temporar şi asupra Genovei.în secolul al XIV-lea teritoriul Spaniei era împărţit de: .din afluxul argintului american spre Europa. care s-a afirmat în secolele XII-XIII ca lider al rezistenţei Ligii Lombarde împotriva împăraţilor germani. ca şi de pe urma luptelor interne. conduce Florenţa în anii 1469-1492) . după bătălia de la Pavia (1525) spaniolii au preluat controlul de facto asupra ducatului Milanului. politica spaniolă s-a îndreptat în două direcţii majore: 42 .emiratul musulman al Granadei (în sud-est) .republică urbană. şi stăpânit din secolul al XIII-lea de dinastii de origine franceză) . după această dată regatul Neapole şi regatul Siciliei au fost guvernate de viceregi care reprezentau pe regele Spaniei Spania . comerţ şi operaţiuni financiare.în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea regatul Neapole a cunoscut repetate lupte interne. păstrând însă instituţiile republicane .regatul Castiliei şi Leonului (nord-vestul. Florenţa a fost în secolele XIV-XV principalul centru al Renaşterii (literare şi artistice).în primele faze ale războaielor italiene a avut de suferit de pe urma trecerii armatelor franceze şi spaniole. cărora le-a pus capăt în 1442 cucerirea de către regele Alfons al Vlea al Aragonului (1416-1458).regatul Aragonului (nord-estul Spaniei actuale) . mai întâi ca seniori. care sprijineau revenirea la putere a familiei Medici. Regatul celor două Sicilii a fost divizat în 1282. limitat la o fâşie îngustă din litoral şi la stăpânirea asupra insulei Corsica Florenţa . în 1530 a fost silită să capituleze în faţa armatelor spaniole. uniunea cu Aragonul (şi Sicilia) a încetat în 1458. după această dată şi până la sfârşitul secolului al XVII-lea Florenţa (reorganizată ca ducat din 1532.impunându-se ca unul dintre cele mai prospere oraşe ale Europei graţie veniturilor obţinute din postăvărit. centrul şi sudul extrem al Spaniei actuale) . Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia. de la mijlocul secolului al XIII-lea a fost guvernat prin sistemul „senioriei personale” de membrii unor diverse familii nobiliare.1450 . Ferdinand şi Isabella au restabilit autoritatea regală. instaurând dinastia Sforza . trecând şi la nord de Pirinei. din 1434 familia bancherilor Medici a controlat viaţa politică a Florenţei. şi au desăvârşit Reconquista prin cucerirea Granadei (1492) . iar Neapole a rămas în stăpânirea dinastiei franceze de Anjou . au instaurat un regim absolutist.în prima fază a războaielor italiene Milano este de mai multe ori cucerit de francezi.întemeiat de normanzi în a doua jumătate a secolului al XI-lea. tranşată în favoarea regilor Spaniei în 1504. când Sicilia a trecut sub stăpânirea regilor Aragonului. şi ca mare ducat al Toscanei din 1569) şi-a aliniat politica la cea a Spaniei Milano . cu un regim politic corporativ statuat în 1293 prin Ordinamenti dei giustizzia („Rânduielile dreptăţii”). alungată în 1527. iar după moartea ducelui Francesco II Sforza (1535) titlul de duce a fost preluat de Carol Quintul şi transmis apoi fiului său Filip al II-lea şi liniei spaniole a familiei de Habsburg Regatul Neapole şi Sicilia .condottier-ul Francesco Sforza a devenit duce. bogăţia marilor capitalişti genovezi contrasta cu slăbiciunea statului Genova. . ducii Milanului au preluat controlul asupra celei mai mari părţi a Lombardiei.comună. a pus bazele uniunii dintre cele două regate (realizată în 1479).după 1492.în 1469 căsătoria celor doi moştenitori ai tronului. iar din 1395 ca duci ereditari ai Milanului. regatul Neapole fiind din nou separat în timpul domniei regelui Ferrante de Aragon (1458-1494) .după 1494 regatul Neapole a devenit teatrul confruntării dintre francezi şi spanioli. s-a remarcat îndeosebi mecenatul lui Lorenzo de Medici („Magnificul”. rămânând însă formal parte a Imperiului.

Franche-Comté. şi cu o nobilime deseori nesupusă . cuprinzând de fapt a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea).regat constituit prin tratatul de la Verdun (843) sub numele de Francia Occidentală . împreună cu Ţările de Jos.în 1580-1640 Portugalia a fost stăpânită de regii Spaniei. ulterior pentru hegemonie în Occident) .dificultatea de a controla un regat întins.în secolul al XV-lea regatul Franţei a tranşat în favoarea sa conflictele cu Anglia (războiul de 100 de ani. şi puterea hegemonică în Europa occidentală . Sicilia şi coloniile americane.după o perioadă de fărâmiţare feudală. mai întâi cu Anglia (războiul de 100 de ani – 1337-1453) şi apoi cu Habsburgii (din 1477 pentru „moştenirea burgundă”. apoi pentru hegemonie în Occident. Neapole. începând cu secolul al XII-lea a cunoscut un proces de centralizare politică. dar a putut păstra unele cuceriri la graniţa cu Imperiul („cele trei episcopate”) şi portul Calais .Joao II (1481-1495) .după 1560 Franţa a cunoscut momente de criză politică internă.în 1494 Franţa a declanşat războaiele italiene.. 1814-1830) . Filip al II-lea a stabilit capitala la Madrid. războaiele religioase dintre catolici şi hughenoţi (1562-1598) activând particularismele provinciale şi tendinţele anarhice ale nobilimii 43 . în schimb. Anglia şi Franţa .problemele cruciale ale regatului Franţei au fost: .conflictele de lungă durată în care a fost antrenat. mai întâi pentru stăpânirea asupra Italiei.domnii mai importante: .din 1516 Spania a trecut sub stăpânirea dinastiei de Habsburg.regat constituit în secolul al XII-lea .încercările repetate ale Adunării Statelor Generale de a prelua controlul asupra monarhiei.a asigurat independenţa Portugaliei faţă de expansionismul Castiliei.în 1640 o revoltă anti-spaniolă a dus la alegerea ca rege a lui Joao IV de Braganca (1640-1656) şi la restabilirea independenţei Portugaliei Franţa . trebuind apoi să facă faţă încercuirii realizate de monarhia lui Carol Quintul.argintul american a îngăduit finanţarea politicii europene a Spaniei şi a multor creaţii culturale („secolul de aur al Spaniei”. marcând supremaţia puterii regale asupra marii nobilimi .Valois (1328-1589) . Spania a pierdut la mijlocul secolului al XVII-lea hegemonia politică şi militară în Europa apuseană Portugalia . în primele faze ale acestui conflict. a dominat politica europeană şi a preluat în 1580 stăpânirea asupra Portugaliei.a instaurat controlul regal asupra expediţiilor maritime spre India . cu provincii care se bucurau de regimuri juridice diferite.Manuel I (1495-1521) – a coordonat constituirea Imperiului colonial portughez . încheiat în 1453) şi cu Burgundia (1477). şi a fost antrenat în conflicte istovitoare cu Imperiul Otoman. regii Spaniei au cucerit Neapole (1504) şi Navarra spaniolă (1512) . prin pacea de la Cateau Cambresis (1559) a trebuit să renunţe la pretenţiile teritoriale din Italia.expansiunea maritimă şi colonială . în această perioadă o mare parte din coloniile portugheze au fost cucerite de olandezi . a pierdut controlul asupra unei părţi a Ţărilor de Jos. şi a dus o politică de centralizare statală .înfrântă în războiul de 30 de ani şi în războiul cu Franţa. devenind în secolul al XIII-lea cel mai puternic regat al Europei apusene .confruntarea cu regatul Franţei. în timpul regelui Ludovic al XI-lea (1461-1483) procesul de centralizare a fost desăvârşit. Spania a devenit principalul pilon al puterii lui Carol Quintul.dinastii: .Joao I (1385-1433) . slăbind însă competitivitatea economiei spaniole . profitând îndeosebi de minoratele regale . Spania a revenit fiului său Filip al II-lea (1556-1598).Bourbon (1589-1792. Milano.Capeţiană (987-1328) .după abdicarea lui Carol Quintul.

regatul Angliei a cunoscut o perioadă de slăbire a autorităţii regale în fazele finale ale războiului de 100 de ani şi în timpul Războiului celor Două Roze (1455-1485) . dar ulterior Anglia a cunoscut frământări doctrinare şi tensiuni religioase. Frizia.dinastii: . pentru organizarea apărării împotriva 44 . în 1581 Provinciile Unite s-au proclamat independente faţă de regele Filip al II-lea al Spaniei . Utrecht.deşi dinastia Stuart. după o efemeră cucerire engleză.în 1603 Iacob al VI-lea al Scoţiei (1567-1625) a devenit şi rege al Angliei.. Overijssel şi Groningen). şi să se limiteze la restabilirea echilibrului european atunci când una sau alta monarhiile continentale tindea să devină prea puternică . Zeelanda.în timpul lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). existenţa Scoţiei ca regat independent a fost restabilită de Robert I Bruce (1306-1329) . bazele sale au fost puse prin asocierea a 7 provincii din nordul Ţărilor de Jos (Olanda. în Uniunea de la Utrecht (1579).regat unitar din secolul al X-lea. rege al Franţei 1589-1610).autoritatea regală a fost restabilită de către Henric al IV-lea (rege al Navarrei din 1572. fiecare provincie îşi păstra auto-guvernarea. totuşi autoritatea regală a rămas slabă .deşi centralizat de timpuriu. care a obligat Anglia să renunţe treptat la marile ambiţii teritoriale pe continent. a reuşit să-şi asigure continuitatea pe tronul Scoţiei până în secolul al XVII-lea.tendinţele anarhice ale marilor nobili şi ale şefilor clanurilor tribale din zonele montane („Highlanders”) . contracarată prin rezistenţa armată combinată cu alianţele cu Franţa. dar cu structuri politice instabile .problemele principale: . cardinalul de Richelieu. din ordinul regelui Carol al IX-lea şi al reginei-mamă Caterina de Medici (23/24 august 1572) . împreună cu mai multe oraşe din Flandra şi Brabant.York (1461-1485) . şi a pus capăt hegemoniei spaniole în Europa apuseană prin implicarea Franţei în războiul de 30 de ani Varia: . problemele principale ale Angliei au fost: .Lancaster (1399-1461) . asigurarea continuităţii dinastice şi evitarea unei confruntări între regalitate şi Parlament . Geldern.stat întemeiat în contextul revoltei anti-spaniole a Ţărilor de Jos.Tudor (1485-1603) . Bartolomeu – masacrarea hughenoţilor la Paris şi în alte oraşe franceze.gestionarea Reformei religioase: Henric al VIII-lea (1509-1547) a subordonat biserica printro „reformă de sus”. inaugurând uniunea personală dintre cele două regate Provinciile Unite . a disciplinat nobilimea.. iar adunarea delegaţilor provinciilor decidea doar în problemele de interes comun.Plantagenet (1154-1399) . 1660-1688) . care a trecut la catolicism pentru a-şi consolida domnia şi a acordat hughenoţilor toleranţa religioasă şi „cetăţi de siguranţă” prin Edictul de la Nantes (1598) . cucerit de normanzi în 1066 .„Parisul merită o liturghie” – justificare a regelui Henric al IV-lea pentru a explica convertirea sa de la calvinism la catolicism (1593) Anglia . 1485-1509). a înfrânt rezistenţa politico-militară a hughenoţilor.refacerea autorităţii regale (realizată de Henric al VII-lea.inferioritatea politico-militară faţă de marile monarhii continentale (Franţa şi Spania).Noaptea Sf.în timpul Tudorilor. care a servit ca principal ministru în anii 1624-1642.ameninţarea engleză. instaurată în 1371. stabilizate abia în timpul Elisabetei I (1558-1603) Scoţia .în cadrul Provinciilor Unite.Stuart (1603-1649.regat constituit în secolele IX-XI.

Piast ( .încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi apoi în secolul al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat ca principala putere maritimă. au controlat comerţul cu Marea Baltică. a adoptat lutheranismul şi a dus o politică de centralizare internă .deosebirile mari de structură politico-socială între Danemarca feudalizată şi Norvegia unde precumpănea ţărănimea liberă . provinciile Olanda şi Zeelanda au numit un stadhouder comun. reunite sub regina Margareta. la sfârşitul războiului Suedia a fost de partea învingătorilor şi a primit Pomerania apuseană şi Bremen în nordul Germaniei.Cristian al III-lea (1534-1559): adoptarea lutheranismului . deşi a fost ucis în bătălia de la Lützen (1632).regat constituit în secolul al X-lea. şi-a extins stăpânirea şi asupra Finlandei actuale. unitatea Poloniei a fost restabilită de Vladislav Lokietek (duce din 1296.în 1397 Danemarca.Vasa (1587-1668) .Gustav al II-lea Adolf (1611-1632): a reorganizat pe baze moderne armata suedeză. şi ulterior cu negustorii din Ţările de Jos şi cu Suedia . iniţial separate. rege 1320-1333) .1385 – uniune personală Polonia-Lituania. ca şi prin victoria asupra Danemarcei în 1643-1645.Gustav I Vasa (1523-1560): a condus revolta antidaneză şi a devenit rege în 1523.domnii mai importante: .Jagiello (1385-1572) .Spaniei. a asigurat Suediei controlul asupra Livoniei. rege al Poloniei 1370-1382) .regate întemeiate în secolele IX-X. Suedia a devenit puterea dominantă în zona Mării Baltice Polonia . prin războaie succesive cu Rusia şi Polonia.1370) .Provinciile Unite au trebuit să se apere împotriva încercărilor de recucerire spaniolă. Norvegia şi Suedia.problemele principale: .disputele pentru drepturi vamale şi comerciale cu negustorii germani reuniţi în Hansă.după o perioadă de destrămare politică în secolele XI-XIII. comercială şi bancară. au format Uniunea de la Kalmar (Suedia a fost parte a acesteia cu unele discontinuităţi până în 1523) . prin succesele sale.Cristian al IV-lea (1588-1648): înflorire economică şi culturală (dezvoltarea capitalei Copenhaga). dar războiul a fost reluat în 1621. ele au silit Spania să încheie mai întâi un armistiţiu de 12 ani în 1609. Provinciile Unite au alcătuit mai multe coaliţii anti-habsburgice. apoi în persoana unor descendenţi ai săi . iniţial în persoana lui Wilhelm de Orania. întemeiând dinastia Vasa (1523-1654). dar apoi abandonat în favoarea acordării de privilegii pentru nobilime în timpul lui Ludovic I de Anjou (din 1342 rege al Ungariei. dominând comerţul maritim dintre Asia şi Europa Danemarca şi Norvegia . şi au întemeiat un imperiu colonial în Indonezia. în 1397-1523 a fost de mai multe ori în uniune personală cu Danemarca şi Suedia .procesul de centralizare instituţională a fost iniţiat de Cazimir al III-lea (1333-1370). care a îngăduit lui Vladislav Jagiello (mare duce al Lituaniei din 1377.domnii mai importante: .regat constituit în secolul al X-lea . apoi în uniune personală în 1380-1814 . a Europei. împiedicând o victorie habsburgică în Imperiu. eşec în implicarea în războiul de 30 de ani (1625-1629) şi în războiul cu Suedia (1643-1645) Suedia . rege al Poloniei 1386-1434) să obţină succese decisive împotriva Ordinului 45 .principalele dinastii: . şi în 1648 au obligat Spania să le recunoască oficial independenţa . în 1630 a intervenit în războiul de 30 de ani.

când Livonia a fost ocupată de ţarul Ivan al IV-lea.Teuton. în Polonia). care asigura Poloniei controlul asupra gurilor Vistulei (Prusia regală) şi suzeranitatea asupra Ordinului Teuton . aflat deseori în conflict cu Novgorod-ul. ceea ce a condus la declanşarea războaielor pentru Livonia între Rusia. . se considerau urmaşi ai lui Rurik. Rusia kieveană s-a destrămat în secolul al XII-lea în mai multe cnezate.la sfărşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea existau în lumea rusă o multitudine de cnezate. în felul acesta Ordinul Teuton a devenit stăpânul unui întins stat teritorial situat pe ţărmul răsăritean şi sud-estic al Mării Baltice. care a permanentizat unirea dintre Polonia şi Lituania. de această prosperitate a profitat mai ales nobilimea. a fost organizată Rzeczpospolita. agravată în 1648 de revolta cazacilor conduşi de Hmelniţchi Ordinul teuton . iar în 1237 Ordinului Teuton i s-au alăturat cavalerii „purtători de spadă” (sau „gladiferi”).în 1525 marele maestru Albrechet de Brandenburg a trecut la lutheranism. care era ajutat de cinci mari dregători la nivel central şi de maeştri care administrau „provinciile” Ordinului. dobândind demnitatea de mare cneaz de Vladimir.în 1226 cavalerii teutoni au fost chemaţi de ducele Mazoviei să lupte împotriva pruşilor păgâni. cu Lituania şi cu Polonia . o ramură a Ordinului Templierilor care luase în stăpânire Livonia (teritoriul actual al Letoniei şi Estoniei). subordonate formal unui mare cneaz de Vladimir. având sediul principal la Mergentheim. cât şi faţă de regalitate şi faţă de oraşe . şi Ordinul Teuton a continuat să existe în Germania până în 1809. şi a existat ca stat distinct până în 1558. în 1291-1309 la Veneţia. a secularizat Ordinul şi a transformat Prusia orientală într-un ducat ereditar vasal regelui Poloniei.în secolul al XVI-lea Polonia a cunoscut o perioadă de prosperitate bazată pe exporturile de cereale prin Marea Baltică spre Europa apuseană. deseori înrudiţi între ei. care şia consolidat puterea atât faţă de ţărănime („a doua iobăgie”). şi apoi transformat în 1198 în ordin militaro-religios independent.constituită în secolul al IX-lea.provincia Livonia a Ordinului a refuzat şi ea secularizarea.în secolele XIV-XV cnezatul Moscovei a dobândit hegemonia în lumea rusă.în secolele XVI-XVII Polonia a fost una dintre marile puteri ale Europei central-răsăritene: conflicte politico-militare cu Rusia şi cu Suedia. 1600-1629) Rusia . momente decisive: .Ordinul Teuton a fost constituit în 1190-1191 de negustori din Lübeck şi Bremen care îngrijeau pe pelerinii sosiţi în Ţara Sfântă. o parte a cavalerilor a rezistat împotriva acestei decizii.în secolul al XV-lea Ordinul Teuton a fost pus în inferioritate de uniunea Poloniei cu Lituania şi a pierdut mai multe războaie (prima înfrângere majoră a fost bătălia de la Grünwald din 1410).după 1620 Polonia a intrat într-o gravă criză economică şi politico-militară. cnezatele ruse au devenit vasale ale Hoardei de Aur . şi prin concesiile smulse lui Henric de Valois în 1572-1573 (Acta Henriciana). şi a reuşit înglobarea celorlalte cnezate într-un mare stat rus unificat şi independent. prin tratatul de pace de la Torun teutonii au recunoscut stăpânirea Poloniei asupra Prusiei apusene şi a gurilor Vistulei.până în 1291 sediul oficial al Ordinului Teuton a fost la Accra. şi alternanţă de cooperare cu confruntare în relaţiile cu Imperiul Otoman . şi a fost cucerită în 1236-1240 de către mongoli. şi folosind influenţa sa pe lângă mongoli pentru slăbirea rivalilor săi.prin Uniunea de la Lublin (1569). după această dată. şi suzeranitatea regelui Poloniei asupra Ordinului pentru Prusia orientală .domnia lui Ivan Kalita (1325-1341) – s-a ilustrat prin colaborarea cu hanul Özbek al Hoardei de Aur. Polonia şi Suedia (1558-1583. în 1230-1236 un grup de cavaleri teutoni au ocupat Prusia. conflictul cu teutonii a fost tranşat prin pacea de la Torun (1466). cnezii ruşi. Ordinul Teuton era condus de un mare maestru ales pe viaţă. fondatorul Rusiei kievene . prin mutarea mitropolitului de la Vladimir la Moscova a 46 . relaţii reci cu Habsburgii. marele maestru era asimilat principilor teritoriali germani . iar din 1309 la Marienburg (azi Marbork. deşi teritoriile Ordinului nu făceau oficial parte din Imperiu. care media raporturile cu hanul Hoardei de Aur. format din călugări-cavaleri a căror misiune era să lupte împotriva necredincioşilor . veritabilă republică nobiliară având în frunte un rege ales şi cu puteri limitate .

victorioasă în răsărit (anexarea hanatelor mongole de Kazan şi Astrahan în 1552-1556. Totodată. Faptul că unele state din Europa răsăriteană. Dificultăţile întâmpinate în exercitarea curentă a autorităţii centrale la nivelul întregului teritoriu reflectă o anume întârziere în modernizarea structurilor statale comparativ cu apusul Europei. comparativ cu marile puteri ale Europei apusene din acea vreme. tensionând raporturile cu boierimea şi cu biserica. oricât de despotic se manifesta această putere.la sfărşitul secolului al XVI-lea şi în primul deceniu al secolului al XVII-lea Rusia a intrat într-o gravă criză economico-socială şi politică. Tver). inclusiv Kievul. şi a dus o politică de cuceriri. comparativ. Astfel. şi a transformat Moscova în centrul bisericesc al Rusiei . au primit ele ambasade permanente din partea unor puteri occidentale nu a putut suplini decât în mică măsură absenţa unui serviciu diplomatic stabil. criza a fost depăşită prin alegerea ca ţar a lui Mihail Romanov (1613. împotriva Poloniei şi a Suediei) . ceea ce le-a diminuat capacitatea de a-şi adapta rapid şi eficient politica externă la aceste evoluţii. deşi cu preţul unor concesii teritoriale. marele ducat al Lituaniei a profitat cel mai mult. În felul acesta statele din Europa răsăriteană nu au beneficiat de o informare regulată şi profesionalizată cu privire la evoluţiile politice ale partenerilor lor. În secolele XVI-XVII relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană au fost dominate de acţiunea unui număr restrîns de mari state teritoriale (Imperiul habsburgic. începutul expansiunii spre Siberia către 1580). la fel ca şi în apusul Europei. cărora li s-au adăugat o serie de puteri de însemnătate locală.domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505): a anexat principalele cnezate rivale Moscovei (Novgorod. Poloniei şi Lituaniei. care. state relativ slab populate sau în orice caz cu o densitate mai redusă a populaţiei.1340-1380 – reculul Hoardei de Aur în faţa atacurilor combinate ale Ungariei. ocupând cea mai mare parte a Ucrainei. Această relativă rămânere în urmă s-a tradus în planul relaţiilor internaţionale în primul rând printr-o întârziere în dezvoltarea unor instituţii specifice unei politici externe moderne. Suedia. a organizat statul pe baze centralizate. Imperiul otoman). şi pe de altă parte în decalajele de dezvoltare generală dintre cele două mari părţi ale Europei. nu au adoptat practica occidentală a trimiterii unor ambasade permanente la principalii parteneri diplomatici. dar şi unele diferenţe care îşi au originea pe de o parte în specificul istoric şi geopolitic al acestei zone. în secolul al XVI-lea statele din Europa răsăriteană. în structura relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană se îmbină modalităţile tradiţionale cu elemente noi. Rusia. a domnit până în 1645) şi prin încheierea unor tratate de pace cu Suedia (1617) şi Polonia (1618). care se impun treptat şi nu fără temporare reculuri. sprijinindu-se pe dvoreni (curteni) şi adoptând tradiţia imperială bizantină . a încercat transformarea Rusiei într-o monarhie absolutistă.în secolul al XVI-lea istoria Rusiei este dominată de personalitatea lui Ivan al IV-lea (1533-1584): a adoptat titlul de ţar (1547). 1558-1583. agravată de dispute pentru tron după stingerea dinastiei Rurikide (1598) şi de politica expansionistă a Suediei şi Poloniei. care din acest punct de vedere aparţine mai degrabă Europei centrale. Este de remarcat faptul că până şi statele mari enumerate mai sus erau. iar victoria cneazului Dimitrie Donskoi la Kulikovo (1380) nu a împiedicat restabilirea dominaţiei Hoardei de Aur asupra cnezatelor ruse în 1382 . au oferit Rusiei răgazul necesar pentru refacerea structurilor statale Relaţiile internaţionale în Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII Condiţiile istorice ale evoluţiei relaţiilor internaţionale în Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII Relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană prezintă în secolul al XVI-lea o serie de puncte comune cu cele din Europa apuseană. fiind supranumit „strângătorul de pământuri ruseşti”. de exemplu Imperiul otoman. dar lipsită de succes în direcţia Mării Baltice (pierderea primului război pentru Livonia. cu excepţia Imperiului habsburgic.pus bazele colaborării cnezilor Moscovei cu ierarhia ortodoxă. state imperfect controlate de puterea centrală. în 1480 a obţinut independenţa faţă de Hoarda de Aur. Polonia. În aceste condiţii relaţiile diplomatice dintre statele din Europa răsăriteană s-au desfăşurat 47 . Moscova s-a ridicat relativ târziu contra Hoardei de Aur.

La fel. urmate în secolul al XVII-lea de Suedia. Anglia). în Polonia. iar la sfârşitul secolului al XVI-lea s-a împotrivit perspectivei unei uniuni personale cu Polonia. Nu trebuie însă exagerată semnificaţia acestui început de depersonalizare (obiectivare) a raporturilor politice. nobilimea poloneză a respins ideea alegerii unor regi aparţinând marilor dinastii vecine (alegerea lui Sigismund al III-lea Wasa în 1587 nu a fost urmată de un sprijin semnificativ pentru încercările acestuia de a păstra cu forţa tronul Suediei.260. fiind una dintre cele mai 9 Istoria diplomaţiei. iar fluctuaţiile relaţiilor din interiorul familiilor domnitoare au avut în nu puţine rânduri implicaţii asupra raporturilor dintre state. depinzând în cele mai multe dintre aceste state de starea de spirit variabilă a monarhilor şi de jocul influenţelor de la curte. urmate fiind apoi de marile puteri occidentale (Spania. chiar dacă regele comun ar fi fost de origine suedeză. Bucureşti. moştenit în 1592). 1962. depinzând în continuare într-o măsură ridicată de armate de tip tradiţional. Statele din Europa răsăriteană erau mai puţin avansate decât cele din Occident din punctul de vedere al monetarizării economiei şi al modernizării financiare. Prin mercenari înţelegem aici. care îmbina armata permanentă plătită (trupele kapukulu) cu unităţile regulate şi bine controlate de către stat ale spahiilor timarioţi din diversele provincii. Desigur. conduse de obicei de persoane de rang relativ înalt şi lipsite de o pregătire specială în vederea îndeplinirii misiunilor diplomatice. ocazionale. Aceeaşi rămânere în urmă se observă şi în ceea ce priveşte desprinderea în interiorul cancelariilor regale a unor nuclee birocratice care să se ocupe în mod sistematic şi continuu cu gestionarea curentă a relaţiilor cu celelalte state. Astfel. La fel ca în apusul Europei. aceste uniuni eşuează cu regularitate în faţa împotrivirii unor forţe sociale şi politice interesate de păstrarea particularismelor politice şi/sau confesionale. şi în răsăritul continentului politica dinastică a interferat masiv cu politica interstatală. au favorizat într-o măsură mai mare urmărirea unor "interese de stat" prin politica externă. nefiind însă nici ele scutite de distorsiuni şi inconsecvenţe. concentrând deciziile de politică externă în mâinile monarhului şi ale unui grup foarte restrâns de colaboratori. S-ar putea afirma chiar faptul că regimurile politice absolutiste. Şi în această privinţă. Se remarcă astfel modernitatea timpurie din acest punct de vedere a Imperiului habsburgic. unde "Departamentul solilor" (Posolski prikaz) a fost întemeiat în 15499. p. 10 48 . soldaţi a căror loialitate faţă de statul sau persoana pentru care luptă este determinată în primul rând de relaţia contractuală de plată regulată a unei solde în bani. De aceea. În Europa răsăriteană acest mod de gestionare specializată a politicii externe a fost adoptat mai întâi de Habsburgii austrieci şi de Rusia. din acest punct de vedere au existat mari diferenţe între statele Europei răsăritene. mai slab înarmate şi instruite. Reacţiile de acest fel dovedesc faptul că cel puţin pentru o parte a elitelor politice din Europa răsăriteană ataşamentul faţă de o anumită idee de stat începea să însemne mai mult decât loialitatea faţă de persoana unui monarh anume sau faţă de o anume dinastie. De exemplu. fiul şi moştenitorul regelui Poloniei (1610-1612). ca şi în continuare. în felul acesta armata suedeză din secolul al XVII-lea a îmbinat în mod reuşit relaţia contractuală bănească cu solidarităţile şi loialităţile tradiţionale. la fel ca şi în ceea ce priveşte ambasadele permanente. însemnătatea acestor embrioane ale viitoarelor ministere de externe nu trebuie exagerată: până foarte târziu în secolele XVIII-XIX politica externă a statelor din Europa răsăriteană nu a putut fi obiectivată pe deplin. iar boierimea rusă a reacţionat violent la încercarea de instaurare ca ţar a lui Vladislav. interesele individuale şi de grup au precumpănit asupra celor generale în definirea liniilor politicii externe. Un exemplu interesant de modernizare militară este reprezentat de Suedia. Desigur. unde puterea ridicată a Seimului a condus la desfăşurarea unor ample dezbateri publice pe teme de politică externă.I. Din punctul de vedere al conducerii politicii externe a diferitelor state din Europa răsăriteană. din acest punct de vedere considerăm că originea etnică a mercenarilor este mai puţin importantă. Totuşi. mai puţin mobile şi mai puţin eficiente în termeni strict militari. Alianţele politice au fost deseori cimentate prin căsătorii regale. ele au adoptat într-o măsură mult mai redusă decât marile puteri occidentale trecerea la armatele de mercenari10. Franţa. în secolul al XVI-lea se manifestă şi unele elemente noi. şi că tot mercenari sunt şi supuşii unui monarh înrolaţi cu plată în slujba acestuia. rolul de precursoare a revenit pe plan european statelor italiene încă din secolul al XV-lea. care a trecut la o armată de soldaţi plătiţi (în acest sens mercenari). în 1520-1523 Suedia s-a desprins din uniunea cu Danemarca. recrutată însă precumpănitor din rândurile ţăranilor liberi suedezi. în secolele XVI-XVII se observă faptul că deşi se fac numeroase planuri de căsătorii dinastice şi de uniuni personale între diferite state.precumpănitor prin intermediul unor solii extraordinare. element esenţial în a da coerenţă politicii externe a unui stat şi în a o feri de discontinuităţi. ca şi eficacitatea ridicată a sistemului militar otoman. vol.

Aceasta se datorează îndeosebi faptului că negustorii din răsăritul Europei erau numai în mică măsură angrenaţi în comerţul maritim şi aveau de asemenea o capacitate redusă de a influenţa deciziile politice ale statelor lor. 49 . stăpânul Algerului. unde a fost ucis şi regele Ludovic al II-lea. Zone şi etape în relaţiile internaţionale din Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII În evoluţia relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII se pot distinge mai multe zone principale de contact şi deseori de conflict. prăbuşirea puterii regatului Ungariei. Ca atare. a transformat Ungaria centrală într-un beylerbeylik otoman cu centrul la Buda (1541). Ioan Zápolya. atât otomanii cât şi Habsburgii aveau vocaţia dominaţiei universale. în Polonia grija nobilimii de a evita o întărire prea mare a puterii regale a blocat formarea unei armate permanente de mercenari. De asemenea. Aceste diferenţe s-au repercutat asupra modalităţilor concrete de purtare a războiului. În schimb. Acestei rivalităţi globale i s-au adăugat dispute în câteva regiuni bine delimitate. manifestă prin rezultatul bătăliei de la Mohács (1526). În secolele XVI-XVII principalele conflicte dintre marile puteri ale Europei răsăritene au fost conflictul dintre Imperiul otoman şi Habsburgi. dat fiind faptul că fiul minor al acestuia nu oferea garanţii că s-ar fi putut opune eficient Habsburgilor. statele beneficiind de armate precumpănitor tradiţionale erau mai puţin vulnerabile la diversele crize financiare care uneori paralizau acţiunea militară a statelor mai "moderne". au existat şi axe de colaborare politică pe termen lung între unele mari puteri. iar după moartea acestuia. Pe de altă parte. sultanul Süleyman I (1520-1566) a sprijinit mai întâi pe rivalul la tron al lui Ferdinand. Ca atare. perspectiva punerii în aplicare a pactului de familie dintre Habsburgi şi Jagiellonii din Ungaria. Conflictul dintre Imperiul otoman şi Habsburgi În secolul al XVI-lea Imperiul otoman şi monarhia lui Carol Quintul erau neîndoielnic superputerile Lumii Vechi. posesiuni şi acţiuni multicontinentale. după cum în spaţiul est-european au intervenit uneori şi state din Europa apuseană. Cuceririle orientale ale lui Selim I conferiseră sultanilor otomani controlul asupra celei mai mari părţi a coastelor Mediteranei orientale şi îi transformaseră în liderii necontestaţi ai Islamului sunit. să fie abandonate la primele dificultăţi întâmpinate. Analitic este inevitabilă tratarea separată a acestor veritabile "noduri" ale relaţiilor internaţionale. şi în Rusia trupele de mercenari au rămas puternic minoritare până în secolul al XVIII-lea. Totodată. care prevedea ca tronul Ungariei să fie moştenit de cumnatul lui Ludovic. a dus la dispariţia unui stat care juca rolul de tampon între cele două superputeri. Ferdinand de Habsburg. Astfel. Mai întâi. cum ar fi planul otoman de a realiza un canal Volga-Don şi de a pătrunde la Marea Caspică (1569). care i s-a recunoscut vasal. şi mai ales în purtarea unor războaie de durată la distanţă de zonele de recrutare ale forţelor lor militare. singurele state cu interese. pe lângă alianţele temporare încheiate cu un scop bine definit. disputa pentru controlul stepelor nord-pontice. dar totodată aveau şi ele destule greutăţi în concentrarea şi întreţinerea oştirilor lor. Comparativ cu Europa apuseană. angajat în conflicte maritime şi teritoriale cu spaniolii care stăpâneau mai multe porturi fortificate în nordul Africii. rivalitatea dintre Moscova (Rusia) şi Uniunea polono-lituaniană şi lupta pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice. era inacceptabilă din punctul otoman de vedere. după o întrerupere în deceniile 2-3 ale secolului al XVII-lea. Astfel. A doua zonă de conflict s-a conturat în bazinul Mării Mediterane. relaţiile internaţioanale din Europa răsăriteană au fost în mai mare măsură dominate de problemele uscatului. Disputa dintre ele s-a conturat treptat în cursul deceniului 3 al secolului al XVI-lea.eficiente din acea vreme. cât conflicte pentru stăpânirea unor regiuni strategice din jurul acestei mări. deoarece alipirea Ungariei la posesiunile habsburgice ar fi creat la frontierele nordice ale Imperiului otoman un centru de putere deosebit de periculos. la acest proces de antagonizare contribuind o multitudine de factori. dar aceasta nu trebuie să ne ascundă faptul că de multe ori desfăşurările din diferite zone geopolitice s-au întrepătruns. dintre care cea mai caracteristică este cea dintre Imperiul otoman şi Polonia de-a lungul celei mai mari părţi a secolului al XVI-lea şi. fapt care era inevitabil să-i aducă în stare de concurenţă. din nou până la ruptura gravă din 1672. protecţia lor a fost cerută încă din 1519 de către Hayreddin Barbarossa. Chiar şi disputele pentru supremaţie în bazinul Mării Baltice au fost din punctul de vedere al statelor riverane mai puţin conflicte maritime. aspectele maritime fiind cu totul marginale. Absenţa unor grupuri semnificative de interese care să împingă spre o politică maritimă susţinută a făcut ca până şi planurile deosebit de îndrăzneţe concepute uneori în mod excepţional de unele cercuri politice.

Ţările Române şi Rusia. Bougie. atacată de otomani în posesiunile ce-i mai rămăseseră în Grecia apuseană. fapt care i-a conferit acestuia comanda supremă asupra întregii flote otomane. el a acordat cea mai mare atenţie conflictului cu Franţa pentru hegemonie în Occident şi a căutat să menţină la cote reduse ciocnirile directe cu Imperiul otoman. după ce Selim I ocupase Siria şi Egiptul (1516-1517). principalul adversar occidental al proiectului "monarhiei universale" a lui Carol Quintul. el a considerat că principala zonă de conflict era cea din Ungaria. În primele decenii ale secolului al XVI-lea se părea că Spania şi Imperiul otoman îşi vor impune fără probleme supremaţia în jumătatea apuseană şi respectiv răsăriteană a Mediteranei. După această dată. Din acest moment otomanii au avut aproape continuu iniţiativa în Mediterana în următoarele 3 decenii. În acest sens. ci al uscatului. De aceea. în timp ce problemele Europei centrale şi ale Ungariei au fost lăsate în grija fratelui său. Deschizând o perioadă de relativă supremaţie navală otomană. De asemenea. Pe de altă parte. 50 . obţinând reluarea relaţiilor comerciale în schimbul câtorva concesii teritoriale minore în Grecia şi în arhipeleag. principiul "duşmanul duşmanului meu este prietenul meu" prevalând categoric asupra considerentelor religioase. Diferenţele de atitudine privesc mai ales însemntatea atribuită de cele două superputeri conflictului dintre ele şi opţiunile lor între cele două zone principale de confruntare. După un prim succes al lui Carol Quintul. războiul a luat o întorsătură favorabilă Imperiului otoman. Süleyman a completat posesiunile otomane prin cucerirea de la cavalerii ioaniţi a insulei Rhodos (1522). Această aparentă împărţire a Merditeranei într-o zonă de dominaţie spaniolă şi una otomană a fost pusă în cumpănă de faptul că Imperiul otoman a luat sub protecţia sa pe corsarii musulmani din Africa de Nord. otomanii s-au arătat interesaţi de o apropiere de Franţa. Oran (1509). papa Paul al III-lea şi Veneţia s-a retras la Prevesa în faţa celei otomane conduse de Hayreddin Barbarossa. el a acordat mai multă atenţie luptelor din Mediterana. dar acţiunile diplomatice pe spaţii mari atestă o lărgire a orizonturilor politice iar stimularea conflictelor din zone mai îndepărtate ale adversarilor politici contribuia în mod obiectiv la modificarea raporturilor de forţe dintre cele două superputeri. Într-un mod asemănător. ei au sprijinit acolo unde le-a stat în puteri Reforma. împăratul nesosind pe frontul antiotoman din această regiune decât o singură dată. În 1540 Veneţia a preferat să încheie pace cu sultanul. Totuşi. Încă din timpul domniei lui Ferdinand de Aragon spaniolii. convinşi că falia religioasă submina capacitatea de acţiune a Habsburgilor. Habsburgii s-au apropiat politic de rivalul oriental al otomanilor. care în 1535 a reuşit să ocupe Tunisul. singurele posesiuni creştine din Levant mai rămâneau Ciprul şi Creta stăpânite de veneţieni şi Chiosul aflat sub stăpânirea familiei genoveze Giustiniani (anexat în 1566). iar în 1541 campania lui Carol Quintul asupra Algerului s-a încheiat printr-un categoric eşec. în atitudinea celor două superputeri se pot observa şi unele similitudini. vitală pentru asigurarea legăturilor dintre Istanbul şi Egipt. şi a lăsat conflictele maritime din Mediterana precumpănitor pe seama flotei şi a corsarilor din nordul Africii. Chiar dacă nu se poate spune că Süleyman ar fi neglijat cumva conflictul cu Safavizii din Persia pentru a se putea concentra asupra disputelor cu Habsburgii. abia de pe o asemenea bază urmând să fie dusă lupta decisivă cu Islamul reprezentat de otomani. În septembrie 1538 flota "Ligii sfinte" alcătuite de Carol Quintul. Pentru Carol Quintul prioritară era aducerea lumii creştine sub conducerea sa. Süleyman nefiind un om al mării. Ferdinand. parcimonia cu care Carol Quintul acorda sprijin militar şi financiar lui Ferdinand a fost un motiv permanent de tensiune în relaţiile dintre cei doi fraţi. principalul şef al corsarilor din nordul Africii. au instalat garnizoane în nordul Africii la Melilla (1497). dintre cele două zone majore de confruntare amintite de noi mai sus. Desigur. genovezii şi mai ales veneţienii fiind interesaţi în primul rând de asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a comerţului cu teritoriile otomane. Totodată însă. Persia safavidă şi au căutat să antreneze în acţiuni antiotomane şi statele ortodoxe din Europa răsăriteană. care controlau deja insulele Baleare. Astfel. ambele părţi au căutat să-şi asigure aliaţi cât mai numeroşi. se poate totuşi aprecia că expediţiile europene au ocupat mai mult din domnia sa şi au consumat mai mult din resursele sale decât cele asiatice. unde a condus personal mai multe campanii. această victorie a deschis otomanilor posibilitatea de a contesta dominaţia spaniolă în bazinul occidental al Mediteranei. kapudan-paşa (mare amiral). De altfel. în 1532. Sardinia şi Sicilia şi erau în expansiune în sudul Italiei. Totodată. din cauza distanţelor mari şi a diversităţii intereselor imediate de multe ori acţiunile politicomilitare nu au putut fi coordonate eficient. Escaladarea conflictului a devenit evidentă atunci când Carol Quintul a instalat în insula Malta şi la Tripoli pe cavalerii ioaniţi izgoniţi de la Rhodos (1530) şi când Süleyman l-a numit pe Hayreddin Barbarossa. şi în ciuda faptului că spaniolilor li s-a alăturat temporar şi Veneţia.În ciuda opoziţiilor ideologice. dar nici una dintre aceste insule nu reprezenta un pericol pentru supremaţia otomană în Levant. Atitudinea otomană a fost sensibil diferită. El Djezair (insulă în faţa Algerului) şi Tripoli (1510-1511).

dar acesta. Pe de altă parte. anticipată deja de cucerirea facilă a Belgradului (1521) şi pregătită diplomatic cu grijă prin neutralizarea Poloniei (armistiţiul din 1525) şi a Ţării Româneşti (sistarea tentativelor sangeacbey-ului de Nicopole de a o transforma în provincie otomană şi recunoaşterea ca domn a lui Radu de la Afumaţi). care nici el nu putea tolera instalarea Habsburgilor în Ungaria. Ca atare. Pe acest fundal a avut loc marea campanie a lui Süleyman din 1529. Totodată. iar războiul maritim de anvergură se dovedea extrem de costisitor şi din ce în ce mai puţin profitabil. izgonit de sultan din Moldova. în Ungaria a apărut un vid de putere pe fondul căruia a izbucnit conflictul pentru tron între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya. în cursul căreia sultanul a primit omagiul personal al lui Zápolya. Flota aliată. s-a văzut nevoit să ceară sprijinul sultanului. o cucerire aparent uşoară şi fără mare valoare strategică. Cu preţul unor mari cheltuieli otomanii şi-au refăcut flota. Un an mai târziu otomanii au reocupat Tunisul de la spanioli. care marca începutul declinului puterii maritime otomane. voievodul Transilvaniei. astfel încât războiul din Mediterana a fost precumpănitor unul al corsarilor agrementat din când în când de câte o expediţie navală de mai mare amploare. angajându-se mai întâi într-un război de anvergură în Ungaria şi într-o expediţie spre Astrahan. Sultanul nu a putut profita imediat de această victorie deoarece o răscoală anatoliană cu coloratură şiită a reclamat înapoierea sa la Istanbul. Spania. condiţiile generale în Mediterana rămâneau favorabile Imperiului otoman. l-a instalat pe acesta ca rege la Buda şi a încercat fără succes să ocupe chiar Viena. vădită prin rezultatele mediocre ale expediţiei din Moreea din 1572. ales rege de nobilii care nu doreau o stăpânire habsburgică. Astfel. refugiat în Polonia. şi interesele economice au determinat Veneţia să se împace cu pierderea Ciprului şi să încheie pace cu Imperiul otoman în 1573. Cum războiul civil s-a desfăşurat la început în favoarea lui Ferdinand de Habsburg. a zdrobit flota otomană la Lepanto. comandată de don Juan de Austria. Imperiul otoman cunoştea şi el mari dificultăţi financiare. care le-ar fi permis să elimine principala bază a corsarilor creştini şi să-şi consolideze legăturile cu Maghrebul. şi eşecul grav al expediţiei spaniole la Djerba în 1560. dar asediul de peste trei luni s-a încheiat cu un eşec. declanşarea marilor războaie terestre cu Persia (1578-1590) şi cu Habsburgii austrieci (1593-1606) a dus la abandonarea oricăror proiecte maritime majore şi la neglijarea flotei. fiu natural al lui Carol Quintul şi deci frate vitreg cu Filip al II-lea. În 1565 otomanii au întreprins un mare efort pentru cucerirea insulei Malta. fiica 51 . Imperiul otoman a hotărât să facă un efort militar major în Mediterana. vizibilă chiar în anul 1538. când prin tratatul de la Oradea ei îşi recunoşteau reciproc titlul de rege şi stăpânirile din acel moment. Spania era paralizată de criza financiară din 1575 şi mai ales de dificultăţile din Ţările de Jos. Dintre acestea din urmă semnalăm mai întâi insolita colaborare a flotei otomane cu armata franceză la asediul şi cucerirea Nisei în 1543. a pus însă sub semnul întrebării aplicarea tratatului de la Oradea. Incapacitatea de acţiune energică a Habsburgilor. dar acesta a fost îndreptat împotriva Ciprului veneţian. fapt care a determinat-o să se orienteze cu hotărâre spre Atlantic în ultimul sfert al secolului al XVI-lea. cu atât mai mult cu cât în 1539 Zápolya s-a căsătorit cu Isabella. disputele pentru controlul diverselor părţi ale Ungariei continuând între Ferdinand şi Zápolya până în 1538. Victoria de la Mohács (1526). astfel încât ambele părţi au preferat să încheie în 1533 un acord prin care Ferdinand şi Zápolya păstrau fiecare teritoriile pe care le controlau în acel moment şi plăteau fiecare tribut sultanului pentru ele. de la sfârşitul deceniului 8 al secolului al XVI-lea nu au mai avut loc angajamente militare majore în Mediterana până la declanşarea războiului otomano-veneţian pentru Creta (1645-1669). Pentru otomani expansiunea spre Ungaria şi Europa centrală era una dintre direcţiile tradiţionale de politică externă. pe litoralul apusean al Greciei. O nouă campanie personală a lui Süleyman în Austria în 1532 s-a încheiat fără vreun rezultat notabil. cu atât mai mult cu cât de această dată Carol Quintul a sosit şi el personal în fruntea unei mari armate pentru a apăra teritoriile ereditare ale Habsburgilor. dar care a avut dezavantajul de a arunca Veneţia temporar în tabăra adversarilor Porţii. Totuşi. Abia în iarna anilor 1569-1570. nu a optat hotărât pentru o politică maritimă. iar Zápolya accepta în plus ca după moartea sa întreaga Ungarie să revină lui Ferdinand. Zápolya. în condiţiile în care o mare parte din forţele spaniole erau imobilizate de rebeliunea moriscilor din Granada. a pus capăt puterii regatului Ungariei. nu a avut un impact decisiv asupra soartei generale a războiului în Mediterana. Această victorie. capacitatea redusă a aliaţilor de a lua ofensiva în Mediterana orientală.grosul resurselor otomane au fost concentrate pentru a face faţă campaniilor din Ungaria şi din Persia. Ca atare. la 7 octombrie 1571. în 1570-1571 a luat naştere o nouă "ligă sfântă" care grupa pe papă. Veneţia şi alte câteva state italiene. când ei nu au acordat nici un sprijin real lui Petru Rareş. după care ambele superputeri au găsit că au alte lucruri mai presante de făcut decât să escaladeze disputa lor maritimă în Mediterana. o dată mai mult. Au urmat apoi cucerirea porturilor Tripoli (1551) şi Bougie (1555) de către corsarii nord-africani în numele Imperiului otoman. Ca atare. Totodată. Acest acord era desigur doar provizoriu.

prin care se recunoştea de facto împărţirea regatului Ungariei în trei părţi: vestul şi nordul. şi el interesat să evite trecerea întregii Ungarii sub autoritatea Habsburgilor. a considerat că ei nu prezintă destule garanţii şi a hotărât să anexeze nemijlocit Ungaria centrală cu Buda (1541) şi să lase minorului Ioan Sigismund doar teritoriile de la răsărit de Tisa. aşa cum începuse ea să se contureze în deceniul 5 al secolului al XVI-lea. Isabella a născut un fiu. pe Ioan Sigismund. iar Habsburgii. tratat care a fost pus în practică în anul 1551 prin pătrunderea unei armate habsburgice în Transilvania. Habsburgilor le-a devenit clar că pe frontul principal nu era posibilă obţinerea unei victorii decisive şi au început să-şi orienteze o parte crescândă a efortului lor militar şi financiar spre spaţiul românesc. au încheiat o nouă Ligă Sfântă. prin care acesta din urmă renunţa la titlul de rege al Ungariei şi era în schimb recunoscut ca principe al Transilvaniei. Din punct de vedere diplomatic conflictul a fost pregătit de ambele părţi într-un mod tradiţional deja pentru politica lor externă. şi Imperiul otoman era angajat în războiul cu Persia. Deşi partizanii familiei Zápolya. episcop de Oradea şi trezorerier al regatului. Imperiul otoman a reînnoit în 1592 tratatul cu Polonia. care plătea însă pentru aceste teritorii un tribut de 30000 de galbeni sultanului. mai mult. Aceste evenimente au dus la reizbucnirea războiului în Ungaria. în 1552 o armată otomană a anexat Banatul. când Süleyman a cucerit cetatea Szigetvár. Din punctul de vedere al Habsburgilor. Conflictul dintre Habsburgi şi otomani în Ungaria avea să fie reluat în 1593. confruntat cu o contestare deosebit de gravă în Germania şi cu un nou război cu Franţa (1552-1556). în 1540. fiind precipitat de ciocnirile de frontieră care nu încetaseră complet nici în anii de pace oficială. care a atras în anul 1595 principalul efort de război militar otoman. cu puţin timp înainte ca Zápolya să moară. dar rezultatul era modest comparativ cu cheltuielile şi efortul militar cerut de această campanie. ca şi între Habsburgi şi otomani pentru vestul Ungariei. Pe de altă parte. În 1549 fratele George a încheiat la Nyirbátor un nou tratat cu Ferdinand. după noi lupte şi tratative îndelungate. au ridicat armele împotriva Imperiului otoman în cursul anului 1594. iar otomanii fiind absorbiţi de războiul din Mediterana şi de cel cu Persia. totuşi Süleyman. marca stabilizarea împărţirii în trei a regatului Ungariei. Acest tratat. fiecare din motive deosebite. astfel încât nu a mai organizat expediţii de anvergură în Ungaria. iar ameninţările sultanului. şi au încercat fără succes să atragă în lupta antiotomană Rusia şi prin intermediul acesteia Persia. iar Habsburgii reînnoiau plata tributului pentru posesiunile lor ungare. iar răsăritul cu Transilvania sub autoritatea nominală a familiei Zápolya. abdicarea lui Carol Quintul a dus la împărţirea monarhiei sale. care avea nevoie de resurse financiare suplimentare pentru a se putea menţine în continuare 52 . care. permiţându-le să echilibreze situaţia pe frontul principal din Ungaria. Pacea încheiată în 1568 avea să se dovedească durabilă. căruia emisarii lui Ferdinand i-au dezvăluit conţinutul tratatului de la Oradea. Acest fapt a declanşat un nou conflict otomano-habsburgic într-un moment când Ferdinand nu putea primi nici un sprijin din partea lui Carol Quintul. în 1547 s-a ajuns la încheierea unui nou tratat habsburgo-otoman. au reuşit să respingă încercarea lui Ferdinand de a ocupa Buda. secondaţi de diplomaţia papală. de altfel. centrul cu Buda sub administraţie otomană directă.regelui Poloniei. iar perioadele de conflict au alternat cu unele armistiţii. care apoi a fost ales ca rege minor al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea. Luptele din anii 1542-1543 au marcat incapacitatea lui Ferdinand de a pune stăpânire pe Ungaria centrală şi au dus la o consolidare a poziţiilor otomane în această regiune. După eşecul campaniei lui Sinan din Ţara Românească (1595) şi după victoria otomană la Mezökeresztes în Ungaria (1596). atât otomanii cât şi Habsburgii au considerat că prelungirea războiului de uzură în Ungaria era inoportună şi au preferat să încheie tratatul de la Adrianopol (1568). Singura expediţie de mari proporţii a fost cea din anul 1566. conduşi pe plan politic de fratele George (cunoscut în mod eronat sub numele de Martinuzzi). intervenţia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi nemulţumirile provocate de stăpânirea habsburgică au făcut ca în 1556 stările privilegiate din Transilvania să aplaude înapoierea în Transilvania a lui Ioan Sigismund şi a Isabellei. care nu s-a încheiat decât în 1555. prin care ambele părţi păstrau teritoriile pe care le stăpâneau în acel moment. rămâneau sub stăpânirea lui Ferdinand. Mai mult succes au avut emisarii imperiali şi papali în Ţările Române. Ca atare. la care au aderat Spania şi mai multe mici state italiene. fapt care a făcut ca pe viitor Habsburgii austrieci să nu mai poată beneficia decât într-o măsură încă şi mai scăzută de resursele teritoriilor occidentale. dar de cele mai multe ori luptele au fost de anvergură modestă. Totuşi. Aici interesele lor s-au întâlnit cu cele ale lui Mihai Viteazul. Habsburgii austrieci preocupându-se de consolidarea stăpânirilor lor şi de promovarea Contrareformei. Ca atare. Astfel. cu bogatele regiuni miniere din Slovacia. intrarea în luptă a Ţărilor Române a constituit la început o diversiune deosebit de utilă. Această diviziune nu era însă pe deplin stabilizată. Disputele au continuat între partizanii familiei Zápolya şi cei ai lui Ferdinand pentru controlul teritoriilor din nordul Ungariei. prin care promitea să-i predea teritoriile răsăritene. completat de cel din 1570 încheiat la Speyer între Maximilian al II-lea (1564-1576) şi Ioan Sigismund.

care aveau să fie curând antrenaţi în războiul de 30 de ani. În aceste condiţii la Istanbul a fost conceput planul unei expediţii care să recucerească Astrahanul şi să realizeze un canal Volga-Don. începând din 1547 ruşii declanşează o ofensivă susţinută împotriva hanatelor tătăreşti de pe Volga. Din acest motiv una dintre măsurile cele mai importante prin care Mehmed al IIlea şi-a instaurat dominaţia în regiunea pontică a fost ocuparea Caffei (1475) şi vasalizarea hanatului tătar din Crimeea. astfel încât a preferat şi el încheierea războiului. sprijinul otoman permiţândule să-şi întărească autoritatea asupra şefilor tradiţionali ai triburilor şi totodată să lupte cu şanse sporite împotriva hanilor Hoardei de Aur. iar în 1531 ruşii au ocupat chiar pentru scurt timp Kazanul. Imperiul otoman era confruntat la rândul său cu turbulenţa socială din Anatolia (mişcările gelaliilor) şi cu redeschiderea conflictului cu Persia. pentru Habsburgi a devenit clar că o victorie decisivă nu mai era posibilă. care statua echilibrul dintre Habsburgi şi otomani permiţând ambelor părţi să păstreze teritoriile pe care le stăpâneau în momentul încheierii păcii. Pe de altă parte. Aceste cuceriri au fost percepute ca ameninţătoare atât de tătarii crimeeni. cucerind Kazanul în 1552 şi Astrahanul în 1556. după cum apropierea polono-otomană i-a obligat să-şi restrângă în oarecare măsură acţiunile spre apus. neputând să-şi concentreze forţele pe termen lung pentru expansiune spre sud. Acest eveniment a schimbat radical datele politice în regiune. începând cu anul 1598 evenimentele politice şi militare din Ţările Române se succed cu repeziciune. cât şi de otomani. după cum aceiaşi factori au împiedicat şi pe Habsburgi. divergenţele politice interne din Ţările Române şi intervenţiile permanente ale celor trei mari puteri vecine au compromis şansele unirii efemere a celor trei state româneşti realizată de Mihai Viteazul în 1600. dar nici unul dintre acestea nu a reuşit să umple pe deplin vidul de putere apărut în stepele nord-pontice. În acest context se distinge încercarea lui Mihai Viteazul de a aduce sub autoritatea sa toate cele trei state din spaţiul românesc. cu atât mai mult cu cât incursiuni ruse au ajuns până la Azov. controlul otoman efectiv asupra sa avea să fie restaurat în anii 1611-1613. care şi ei se emancipaseră în ultima parte a secolului al XV-lea de sub suzeranitatea Hoardei de Aur. care în 1595 adusese Moldova în sfera ei de influenţă scoţând-o din coaliţia antiotomană. şi care intenţiona să-şi extindă autoritatea şi asupra Transilvaniei şi Ţării Româneşti. stabilind astfel o 53 . Finalmente. în spaţiul românesc interesele habsburgice s-au ciocnit nu numai de cele otomane. Pe de altă parte. Mai mult. pe poloni şi pe otomani să controleze durabil ansamblul teritoriului românesc. fără ca Habsburgii să mai intervină. În aceste condiţii. fără ca vreuna din părţile în conflict să poată obţine vreun succes durabil. dar în condiţii politice şi economice mult mai blânde decât înainte de 1594. atât Imperiul habsburgic cât şi cel otoman având dificultăţi crescânde în plata trupelor. Resursele economice limitate ale spaţiului românesc. Din punct de vedere strategic însemnătatea lor era mai mare pentru Imperiul otoman. În această luptă hanii Crimeii s-au apropiat de ţarii Moscovei. ci şi cu Habsburgii care voiau să păstreze pentru ei Transilvania şi doreau să evite angajarea într-un război major cu Polonia. ca şi de prioritatea acordată de otomani conflictelor cu Persia (până în 1639) şi apoi cu Veneţia (16451669). dintre care se remarcă cele de Kazan şi Astrahan alături de cel din Crimeea. aspiraţia hanilor crimeeni de a reface în folosul lor puterea Hoardei de Aur i-a dus la conflict cu Moscova. Disputele pentru stăpânirea stepelor nord-pontice Teritorii încă slab locuite în secolele XVI-XVII. care pe drept cuvânt le considera vitale pentru controlul asupra bazinului Mării Negre. În ceea ce priveşte spaţiul românesc. ci şi de cele ale Poloniei. dar care l-a adus apoi în conflict nu numai cu otomanii şi cu polonii. atunci când în 1604 o răscoală condusă de Ştefan Bocskai a dus la pierderea Transilvaniei şi a unor părţi ale Ungariei superioare. careşi încetează existenţa. în anul 1502 hanul Mengli Ghirai al Crimeii a zdrobit definitiv puterea Hoardei de Aur. Ca o consecinţă a acestor confruntări de interese. Suzeranitatea otomană s-a dovedit benefică pentru hanii tătari. Polonia era absorbită de disputele cu Suedia şi Rusia. Aceasta s-a realizat prin pacea de la Zsitvatörök (1606). Dispariţia Hoardei de Aur a permis afirmarea unei multitudini de hanate tătare. Un prim conflict a avut loc în deceniul 3 al secolului al XVI-lea. Durabilitatea acestei păci a fost dictată în primul rând de complicaţiile politicii germane a Habsburgilor. stepele nord-pontice erau importante din punct de vedere economic în primul rând ca terenuri de păşunat. dar care la începutul secolului al XVI-lea erau mai preocupaţi de expansiunea spre apus decât de cea spre sud-est. După o perioadă de relativă acalmie în timpul minoratului lui Ivan al IV-lea (1533-1584). dar victoria obţinută de tătarii din Crimeea şi de la Kazan asupra ruşilor în 1521 nu a putut fi consolidată.împotriva unui eventual nou atac otoman. încercare izvorâtă neîndoielnic mai mult din imperativul evitării izolării politice şi al lărgirii bazei politico-financiare a acţiunilor sale militare. Prelungirea războiului a dus la epuizarea financiară a beligeranţilor.

a rezistenţei ruse şi a evidentei rele voinţe a hanului Crimeii. Practica incursiunilor reciproce a fost dominantă în stepele nord-pontice în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mai important însă decât acest avertisment a fost faptul că Rusia. avea să fie efemeră. Disproporţia de forţe dintre cele două state s-a accentuat în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea şi mai ales la începutul secolului al XVII-lea. în ciuda unor succese militare notabile. îngrijorat de perspectiva instalării ferme a unor garnizoane otomane în stepele nord-pontice. de a asigura legăturile cu hanatele musulmane din Asia centrală şi de a forma o bază de atac lărgită în cazul unui nou război cu Persia safavidă. După o serie de lupte fără rezultate notabile. Acest echilibru avea să fie modificat în 1648 de răscoala antipolonă a cazacilor de pe Nipru conduşi de Bogdan Hmelniţki. fapt care a condus la implicarea Rusiei şi Imperiului otoman alături de Polonia într-o serie de războaie pentru controlul asupra Ucrainei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.legătură lesnicioasă între Marea Neagră şi Marea Caspică. care a profitat şi de nemulţumirea unei părţi a nobilimii lituaniene ortodoxe faţă de dependenţa crescândă a Lituaniei faţă de Polonia catolică. Astfel. Polonia avea să dobândească supremaţia militară în timpul regelui Ştefan Báthory (1575-1586). absorbită de dificultăţile războiului livonian şi slăbită de tensiunile interne exacerbate de politica dură a lui Ivan al IV-lea. ei au căutat sprijinul unor forţe capabile să-i susţină. Conflictul teritorial dintre Rusia şi Polonia Rivalitatea dintre Moscova şi Lituania pentru supremaţie în lumea rusă s-a prelungit în secolul al XVI-lea într-un conflict teritorial de proporţii între Rusia şi Uniunea polono-lituaniană. nu se puteau menţine pe termen lung împotriva Poloniei. şi el s-a datorat mai mult disputelor cu privire la Moldova decât ciocnirilor tătaro-căzăceşti. Rusia nedorind încă să se angajeze într-un conflict de proporţii cu Imperiul otoman şi preferând să retrocedeze această cucerire în 1642. cazacii angajându-se deseori ca mercenari în slujba diverşilor potentaţi ai vremii sau organizând expediţii maritime sau terestre pe cont propriu împotriva posesiunilor tătăreşti sau otomane. deşi şi-a oferit sprijinul pentru candidatura arhiducelui Maximilian la tronul polonez. Creşterea demografică din Rusia şi Polonia. Campania de la Astrahan a eşuat însă în 1569 din cauza dificultăţilor logistice. La fel. Nu este însă mai puţin adevărat că aceşti ani reprezintă probabil apogeul incursiunilor maritime căzăceşti împotriva teritoriilor otomane. Cum cazacii. în largul coastei dobrogene (1625). pe care le-a păstrat în ciuda unor reculuri în câmp deschis. Conflictul avea să fie reluat în 1562 în contextul războiului livonian (1558-1583). În timpul lui Vasile al III-lea (1505-1533) Rusia a reuşit să ocupe Smolenskul (1514) şi Novgorod Severski (1523). mulţumindu-se cu unele acţiuni de mai mică anvergură spre Caucaz şi spre Siberia. statut recunoscut de regii Poloniei şi de ţarii Rusiei în schimbul asigurării apărării faţă de raidurile tătăreşti. şi că tot în aceşti ani dominaţia otomană asupra hanatului Crimeii a cunoscut momente temporare de dificultate. Donului şi Niprului comunităţi compozite din punct de vedere etnic. Disputa ruso-polonezîăa îmbrăat curând ş o formă religioasă: în replică faţă de ridicarea bisericii ortodoxe ruse la rangul de patriarhie (1589) Polonia a stimulat Uniunea religioasă de la Brest (1596). astfel încât tratatul din 1582 consemna stăpânirea poloneză asupra Livoniei. comunităţile căzăceşti preferau adesea activităţile militare celor agrare. ameninţând chiar uneori să conducă la declanşarea unor conflicte de proporţii între Polonia şi Imperiul otoman. astfel încât după mai multe armistiţii efemere. Un asemenea conflict nu a avut loc însă decât în anii 1620-1634. ceea ce. din punctul otoman de vedere. De altfel. Minoratul lui Ivan al IV-lea a adus şi în această direcţie o atrofiere a elanurilor expansioniste ruse. lăsând Rusia în posesia cuceririlor sale. În primele decenii ale secolului al XVI-lea iniţiativa a aparţinut Rusiei. Au luat astfel naştere de-a lungul cursurilor mijlocii şi inferioare ale Volgăi. Rusia nu a reuşit să atragă pe Habsburgi în acţiune împotriva Poloniei. astfel încât pacea cu Polonia încheiată în anul 1634 conserva dominaţia otomană în Ţările Române şi în zona Mării Negre şi echilibrul tătaro-căzăcesc în stepele nord-pontice. în 1571 tătarii crimeeni au invadat Rusia. Până la urmă otomanii au reuşit însă să-şi restabilească controlul asupra Crimeii şi să provoace cazacilor o înfrângere navală la Karaharman. jefuind şi arzând chiar Moscova. prin care 54 . În schimb. dar unite în ceea ce priveşte apărarea unui statut social deosebit de cel al ţăranilor obişnuiţi. nu a mai întreprins acţiuni militare majore spre zona Mării Negre. la fel ca din întreaga Europă în "lungul secol XVI". şi înăsprirea exploatării feudale din aceste ţări au stimulat un puternic flux migrator spre teritoriile slab populate din nordul Mării Negre şi al Mării Caspice. starea de război avea să înceteze în 1536-1537. ocuparea Azovului de către cazacii de pe Don (1637). care i-ar fi diminuat considerabil libertatea de acţiune. ar fi avut triplul avantaj de a stopa expansiunea rusă spre sud. Un element nou care a influenţat raportul de forţe din stepele nord-pontice a fost factorul căzăcesc.

1500-1800.ortodocşii din cuprinsul teritoriilor sale se supuneau papalităţii. Worcester. şi care s-a terminat defavorabil pentru Danemarca. Polonia a reuşit să recupereze teritoriile pierdute în prima parte a secolului al XVI-lea. Vladislav (1610-1612). de a se impune în dauna acestora a condus la un război făţiş în anii 1541-1542. O nouă încercare a Rusiei de a recuceri Smolenskul şi celelalte teritorii în dispută s-a încheiat cu o severă înfrângere în anii 1632-1634. în primul rând a Smolenskului. Astfel. în deceniul 1591-1600 media anuală a fost de 5554 corăbii11. Cristian al III-lea (1534-1559). Abia de la sfârşitul secolului al XV-lea dominaţia maritimă a Hansei avea să fie contestată de negustorii englezi şi apoi şi de cei din Ţările de Jos. negustorii străini trebuiau să-şi pună obligatoriu în vânzare mărfurile în oraşul respectiv. Reval. Kriedte. Din punct de vedere economic cel mai bine plasaţi erau negustorii din Ţările de Jos. Sporirea comerţului baltic. care a condus în 1523 la desprinderea Suediei din Uniunea de la Kalmar. Deşi prin tratatul de pace de la Malmö (1512) Hansa trebuise să cedeze şi să plătească regelui Danemarcei o despăgubire de război. atât ca volum cât şi valoric. Anterior secolului al XVI-lea rolul dominant în comerţul baltic revenise Hansei oraşelor germane. ale căror venituri au crescut considerabil. Lupta pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice În secolul al XVI-lea importanţa economică a zonei Mării Baltice era în creştere. iar armistiţiul de la Deulino (1618) a statuat apartenenţa acestor teritorii.40. întărirea puterii Moscovei avea să ducă la închiderea contorului hanseat de la Novgorod în 1494. prin tratatul de la Speyer (1544) Carol Quintul a impus regelui Danemarcei obligaţia de a nu închide unilateral navigaţia prin Sund şi de a nu modifica taxele de trecere. care dispuneau de privilegiile medievale de etapă şi de depozit12. ea nu s-a resemnat şi a sprijinit revolta suedeză a lui Gustav Vasa. Tratatul de pace din 1536 elimina supremaţia Hansei în zona Mării Baltice. războiul s-a terminat dezastruos pentru ea. deşi începând cu anul 1397 aceasta realizase Uniunea de la Kalmar cu Suedia (Norvegia era de mai multă vreme unită cu Danemarca). la Polonia. 1983. care reuşise să obţină importante privilegii comerciale de la majoritatea statelor riverane. Astfel. cât şi pe negustorii din Ţările de Jos. Peasants. pe negustorii din Ţările de Jos şi chiar unele oraşe germane. război care s-a împletit cu cel dintre Carol Quintul şi Franţa din anii 1542-1544. şi încercând apoi să impună ca ţar pe fiul regelui Poloniei. 12 Potrivit acestora. Încercarea regelui Danemarcei. Acest spor economic a însemnat în mod evident şi o creştere a mizei economice a disputelor pentru hegemonie în bazinul Mării Baltice. Chiar dacă ocupaţia polonă a Moscovei nu a putut fi menţinută din cauza reacţiei ortodoxe a boierimii şi a populaţiei ruse. fapt de pe urma căruia au profitat în primul rând porturile Narva. Dorpat şi Riga. în folosul negustorilor locali. dar şi pentru comerţul de tranzit 55 . când Rusia avea să profite de dificultăţile Poloniei ocupând atât Ucraina de la răsărit de Nipru cu Kievul. care deveneau intermediari obligatorii nu numai pentru vânzările cu amănuntul pe piaţa locală. care a reuşit să coalizeze împotriva sa pe noii regi ai Suediei şi Danemarcei. sprijinind mai întâi pe unii dintre pretendenţii la tronul moscovit. totodată. dar nu stabilea cine avea s-o succeadă în această poziţie. Încă şi mai importantă era criza internă străbătută de Rusia la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul secolului al XVII-lea. Încercarea Lübeckului de a profita de pe urma luptelor interne din Danemarca de după detronarea lui Cristian al II-lea (1523) pentru a elimina orice rival din zona Balticii a depăşit curând puterile Hansei. de care Polonia n-a întârziat să profite. care au acaparat în a doua 11 P. Landlords and Merchant Capitalists. Deşi la un moment dat forţele Hansei au reuşit chiar să ocupe Copenhaga. La începutul secolului al XVI-lea s-a animat şi conflictul dintre Hansă şi Danemarca. rupându-se astfel pe plan religios de Moscova. dacă în anul 1497 erau înregistrate prin strâmtoarea Sund 795 corăbii. Europe and the World Economy. sprijiniţi politic de Carol Quintul. Expansiunea economică generală a Europei în această perioadă s-a tradus în zona baltică printr-o puternică creştere a comerţului internaţional. flota Lübeckului fiind zdrobită la Svendborg (1535). cât şi regiunea Smolenskului. achiziţii recunoscute apoi prin tratatul polono-rus de la Andrusovo (1667). fapt care marchează un început de internaţionalizare a regimului Mării Baltice. p. Raportul de forţe avea să se schimbe abia după 1654. cea din urmă mărind taxele de trecere prin Sund şi construindu-şi o flotă care în anul 1511 a ameninţat chiar Lübeckul. în primul rând a exporturilor de cereale spre Europa apuseană. a favorizat atât pe regii Danemarcei. Hansa reuşise să-şi impună interesele chiar şi în dauna regatului Danemarcei.

ea a suferit mai multe înfrângeri în 1578-1582 din partea polonezilor şi a suedezilor. Operaţiile militare nu au dus la un rezultat tranşant. Astfel. cu medierea Angliei. polonezii având o anume superioritate în bătăliile în câmp deschis. Rusia nu s-a împăcat cu aceste prevederi. cu un avantaj suplimentar pentru Suedia ale cărei corăbii erau scutite de taxa de trecere prin Sund. Bucureşti. 1989. Incapacitatea de rezistenţă a Ordinului a făcut ca atât cavalerii. disputele cu privire la Estonia şi temerile religioase ale lutheranilor suedezi (Sigismund era catolic) au făcut ca Sigismund să nu se poată impune cu adevărat în Suedia. atunci când Sigismund. tratatul polono-rus de la Deulino din 1618 recunoştea şi el cuceririle poloneze în dauna Rusiei. În primul deceniu al secolului al XVII-lea acest conflict nu a dus la un rezultat tranşant. Suedia a reuşit să păstreze această provincie prin tratatul de pace cu Rusia încheiat în 1617 la Stolbovo. ele necooperând între ele în mod semnificativ nici măcar atunci când ambele luptau simultan împotriva Rusiei. ai regilor Franţei. Totodată. În aceste condiţii Ivan al IV-lea a fost silit să încheie tratate succesive cu Polonia în 1582 şi cu Suedia în 1583. La fel. în primul rând al Suediei şi al Poloniei. În toamna anului 1570 a avut loc la Stettin un congres internaţional. astfel încât războiul local din Livonia a devenit un conflict de anvergură care a angajat totalitatea puterilor baltice. şi recunoştea apartenenţa insulei Oesel la Danemarca. Pe de altă parte. unde a trebuit să lase conducerea regatului în seama unui consiliu condus de unchiul său.jumătate a secolului al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea peste două treimi din acest comerţ13. 1989. urmaşul acestuia. fapt care a împins puterile implicate să caute o soluţie negociată a divergenţelor dintre ele. marele maestru al Ordinului s-a pus sub protecţia regelui Poloniei (1561). a Estoniei la Suedia şi a restului Livoniei la Polonia. Astfel. R. 56 . să ceară sprijinul statelor capabile să-i ajute. 13 F. Profituri însemnate mai reveneau marilor proprietari funciari care vindeau cereale pentru export şi negustorilor din porturile de pe litoralul sudic şi estic al Mării Baltice. Între cele două state neîncrederea era mare. rămasă fără aliaţi şi slăbită de tensiunile interne provocate de politica lui Ivan al IV-lea. Eşecul planurilor Poloniei şi Suediei de a-şi instaura un control complet asupra Rusiei prin instalarea ca ţar a unui membru al familiilor lor regale a devenit manifest odată cu ridicarea la tron a lui Mihail Romanov (1613). p. Încercarea lui Sigismund de a prelua puterea în Suedia cu ajutorul unei armate venite din Polonia a fost înfrântă în 1598. După cucerirea Kazanului şi Astrahanului Ivan al IV-lea a decis să cucerească şi teritoriile de pe litoralul răsăritean al Mării Baltice. Timpul lumii. În 1558 armatele ruse au pătruns în Livonia ocupând Narva şi Dorpat. ducele Carol de Södermannland. dar disensiunile interne şi lipsa unei flote i-au împiedicat să-i alunge pe suedezi din Estonia. dar acesta nu a dobândit niciodată o importanţă economică majoră.I. Conflictul părea că va putea fi aplanat în 1587. fiul regelui suedez Ioan al III-lea (1568-1592) a fost ales rege al Poloniei. Curs special. după unele ezitări ale regelui Gustav Vasa (1523-1560). Evident. Manolescu. dar aceasta nu le-a împiedicat să-şi extindă stăpânirile teritoriale în dauna acesteia. stăpânite în acel moment de Ordinul livonian. Braudel. fapt care le-a îndemnat să încheie începând din anul 1611 mai multe armistiţii pentru frontul din Livonia. fapt care a dus la disoluţia uniunii personale şi la proclamarea unchiului său ca rege sub numele de Carol al IX-lea (1604-1611). vol. Rusia s-a apropiat de Danemarca şi de Lübeck. Erik al XIV-lea (1560-1568) a ocupat o parte a Estoniei cu Reval şi a instituit o blocadă asupra Narvei. şi a acceptat ulterior includerea teritoriilor sale în componenţa regatului Poloniei în schimbul recunoaşterii sale ca duce al Curlandei (1569). Ca urmare a slăbiciunii ruse. la care alături de statele baltice (exceptând Rusia) au participat şi reprezentanţi ai împăratului.263 şi urm. cât şi orăşenii din Reval şi Riga. stăpânirea teritoriilor de la răsărit de Baltica a rămas să fie disputată între Suedia şi Polonia. Tratatul încheiat cu acest prilej consemna solemn libertatea comerţului baltic. La rândul său.98. manifestată îndeosebi prin victoria de la Kirchholm din 1605. Totuşi. pierzând teritoriile cucerite în 1558 şi fiind ameninţată chiar în posesiunile sale mai vechi. Spaniei. În ultima parte a domniei lui Ivan al III-lea Rusia dobândise o minimă ieşire la Golful Finic prin întemeierea oraşului Ivangorod în 1492. după cum am arătat mai sus. care se temeau c_ăaveau să-şi piardă privilegiile. Bucureşti. după ce în 1609-1610 a obţinut provincia Ingria de la ţarul Vasili Şuiski (1606-1610) în schimbul acordării de ajutor împotriva falsului Dimitrie al II-lea. Angliei şi Scoţiei şi ai principilor electori de Brandenburg şi de Saxonia.. mai ales atunci când acestea beneficiau încă de drepturile de etapă şi de depozit. atât Polonia cât şi Suedia au căutat să profite de criza internă din Rusia pentru a-şi extinde dominaţia complet sau parţial asupra acesteia. dar. Relaţiile capitaliste în Europa apuseană în secolele XIV-XVII. ambele nemulţumite de blocada Narvei. Eşecul uniunii polono-suedeze a condus la declanşarea unui război făţiş între cele două state pentru Livonia (1600-1629). p. Creşterea puterii Rusiei a făcut ca aceasta să încerce şi ea să se impună ca o putere baltică. prin care renunţa la Livonia.

Aceasta a căutat să profite de războiul european pentru a mări taxele de trecere prin Sund şi pentru a aduce complet în subordinea sa Hamburgul. De altfel. Incapacitatea Poloniei de a reacţiona eficient în această situaţie şi medierea Franţei. ambiţiile germane l-au împins pe regele danez să se angajeze în războiul de 30 de ani. Danemarca înapoia oraşele cucerite şi reînnoia scutirea suedezilor la trecerea prin Sund. dar primea în schimb o despăgubire de război considerabilă şi îşi vedea recunoscută suveranitatea asupra teritoriilor în litigiu din nord. cu litoralul baltic aferent. deosebit de favorabilă suedezilor în 1630-1631. la începutul secolului al XVII-lea principalul candidat în acest sens părea a fi Danemarca. care în plus deţinea poziţii importante în economia şi finanţele suedeze. În fine. Victoriile armatelor imperiale împotriva Danemarcei au îndemnat pe Habsburgi să încerce să-şi clădească propria bază de putere la Baltica. potrivit tratatului de la Stettin suedezii erau scutiţi de taxele de trecere prin Sund. prin care Suedia păstra durabil Livonia cu Riga şi controla prin garnizoanele sale porturile din Prusia. Perspectiva întăririi puterii imperiale în Germania şi a apariţiei unei flote habsburgice în Baltica a precipitat hotărârea lui Gustav Adolf de a interveni în Germania (1630). şi apoi treceau Sundul pe corăbii sub steag suedez. Wallenstein a obţinut din partea împăratului atribuirea ducatului de Mecklenburg din nordul Germaniei şi a încercat fără succes să cucerească portul Stralsund (1628). încercând să-şi întărească controlul asupra comerţului baltic. prin intermediul căruia a încercat să capteze în folosul său comerţul Hamburgului. Tot Olanda avea să împiedice Suedia să obţină o victorie completă asupra Danemarcei în timpul primului război nordic (1655-1660). Sub conducerea ambiţioasă a regelui Cristian al IV-lea (1588-1648) Danemarca trecuse deja la o politică agresivă. combinat cu disputele teritoriale pentru Finnmark (ţinut în nordul Norvegiei). mai puţin Danzigul. nu şi economică şi navală. stăpânind cea mai mare parte din litoral cu porturile aferente şi cele mai importante insule. Această hegemonie suedeză era însă numai politică şi militară. în timp ce Spania relansa planul mai vechi de a bloca aprovizionarea Olandei cu cereale din Baltica. în drum spre Baltica.Retragerea Rusiei din competiţia pentru Livonia ca şi imposibilitatea de a obţine mai multe teritorii în dauna acesteia au lăsat din nou faţă în faţă Polonia şi Suedia. fiind silită prin tratatele de la Christianstad cu Olanda şi de la Brömsebro cu Suedia să accepte revenirea taxelor de trecere prin Sund la cuantumul scăzut de la începutul secolului al XVII-lea. fapt care-i permitea să perceapă în folosul său cea mai mare parte a vămilor de pe litoralul sudic şi estic al Mării Baltice. Astfel. Cristian al IV-lea a restrâns drastic ultimele privilegii ale oraşelor hanseatice şi a întemeiat în estuarul Elbei oraşul Glückstadt. Sub conducerea regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) suedezii au ocupat Riga (1621) şi au pătruns apoi în Prusia organizând o blocadă a exporturilor poloneze de cereale prin Baltica (1626-1629). Aceasta nu însemna însă că Suedia ar fi devenit deja puterea dominantă în zona baltică. precum şi episcopatul Bremen. Întărirea considerabilă a Suediei nu convenea Danemarcei. controlând deci cea mai mare parte a comerţului german spre Baltica şi spre Marea Nordului. Chiar dacă aceste porturi au trebuit evacuate în urma unui nou tratat cu Polonia încheiat în 1635. Stralsund şi Wismar. scutite de taxe. domenii în care supremaţia aparţinea Olandei. au condus la armistiţiul de la Altmark (1629). unde victoria Habsburgilor ameninţa grav întregul echilibru european. În războiul care a urmat în anii 1643-1645 Danemarca a fost repede zdrobită pe uscat şi pe mare. Danezii au ocupat şi distrus Göteborg. dar aici el a suferit o înfrângere severă din partea armatelor imperiale comandate de generalii Tilly şi Wallenstein (1625-1629). situaţie care nu s-a modificat semnificativ până la încheierea păcii. În concluzie. au ocupat şi Kalmar. dar aceste acţiuni nu au făcut decât să-i atragă ostilitatea Olandei şi a Suediei. Dimpotrivă. Pacea de la Knäred (1613) statua totuşi superioritatea daneză: astfel. De această dată însă războiul a decurs favorabil pentru Suedia. opreau mai întâi în Göteborgul suedez. dornică de a elibera Suedia din conflictul cu Polonia pentru a-i permite să intervină în Imperiu. Härjedalen şi Halland şi insulele Gotland şi Oesel. ilustrând astfel grija statelor dezvoltate din apusul Europei de a evita ca o singură putere să controleze nestingherită zona Mării Baltice. să renunţe la orice stingherire a comerţului Hamburgului şi să cedeze Suediei provinciile Jämtland. Astfel. prin pacea din Westfalia Suedia păstra Pomerania apuseană cu importantele porturi Stettin. În continuare. 57 . se poate aprecia că Suedia a câştigat în această perioadă disputa cu Rusia şi cu Polonia pentru controlul teritoriilor de la răsărit de Marea Baltică. a adus sub controlul acestora cea mai mare parte a nordului Germaniei. De acest lucru profitau negustorii olandezi. la mijlocul secolului al XVII-lea Suedia reuşise să devină puterea dominantă în regiunea Mării Baltice. Aceasta însemna în primul rând să pună capăt evaziunii vamale practicate de suedezi şi olandezi. care. Acest motiv. dar nu au putut să obţină o victorie decisivă. a condus la declanşarea de către Danemarca a războiului cu Suedia (1611-1613). Evoluţia războiului.

58 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful