UNIVERSITATEA "AL.I.

CUZA" IAŞI Facultatea de Istorie Catedra de Istorie Modernă

EUROPA MODERNĂ (I)
(Note dintr-un curs de Istorie modernă europeană, jum. sec. al XVI-lea – începutul sec. al XIX-lea, an univ. 2009-20010)
Nota Aceste Note de curs au la bază o documentaţie diversă, printre care lucrările redate cu “bold” în bibliografia selectivă ataşată Programei analitice a Cursului (v. Sumare recomandări bibliografice) au oferit substanţiale informaţii, folosite cu prioritate. Atrag atenţia că textul de faţă nu a fost elaborat cu respectul deplin al regulilor de redactare ştiinţifică (mai ales în ceea ce priveşte aparatul critic), dat fiind interesul limitat urmărit – cel de a pune la dispoziţia studenţilor minime informaţii în legătură cu respectivele teme, informaţii pe care studenţii pot să le completeze prin extinderea efortului propriu de documentare

Europa în prima parte a perioadei moderne
"ÎNTRU-NCEPUT A FOST REVOLUŢIA"

Preponderenţa spaniolă în Europa şi Revoluţia din Ţările de Jos. Implicaţii internaţionale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Altfel de „revoluţii”:Umanismul şi reformele religioase. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Posibile cauze, justificări, explicaţii şi spiritul reformelor. . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 14 Reformele protestante . . . . . . . . …… . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Reforma catolică (contrareforma) …. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

Dezvoltarea Angliei în secolele XVI-XVIII. Revoluţia şi reformele constituţionale
Parlamentarismul britanic şi instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică a statului modern. Anglia (Marea Britanie) mare putere a lumii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . .16 Restauraţia …. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23 “Glorioasa” revoluţie. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24 Prima revoluţia agrară şi industrială . . .. . . . .. . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 26

Războiele religioase şi războiul de 30 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . .27
Războiul de treizeci de ani începuse. . . . . . . . . . . . . ... . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..29 Tratatele westphalice . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .30

Spania după Tratatele din Westphalia: decădere internă, expansiune externă şi începutul gravelor probleme în colonii . . . .. .. . . .. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .31
1

Portugalia şi aspecte din istoria sa colonială.. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . 34 Imperiul Romano-German de la Pacea westphalică la desfiinţare (1648-1806). .. . . 35 Situaţia din teritoriile Casei de Habsburg de la Pacea westphalică (1648) până la crearea Imperiului Austriei (1806) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 36 Cehia de la Pacea westphalică (1648) la desfiinţarea Imperiului RomanoGerman (1806) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .39 Aspecte din istoria Ungariei de la Mohacs la Revoluţia franceză (1526-1789). . . . . 40 Aspecte din istoria statelor nord-europene (Suedia, Danemarca) în secolele XVII-XVIII . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 Aspecte din istoria Poloniei de la Pacea westphal ică la dispariţia acesteia ca stat (1648-1795) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . 46 Aspecte din istoria Rusiei în secolele XVII-XVIII. . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . .. . . . .50 De spre Civilizaţia europeană în veacurile XVII-XVIII
Sumare date despre progresele ştiinţifice şi tehnice (naşterea ştiinţei moderne) Baroc şi clasicism . . 55

Răspândirea “Luminilor” (sec. al XVIII-lea
Lumini “filozoficeşti” Lumini “artistice”.

) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . 59

Material documentar referitor la Revoluţia franceză
I. Despre monarhia absolută franceză. Vechiul regim şi cauzele Revoluţiei . . . . . . . . .61 II. Aspecte din desfăşurarea evenimentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 III. Revoluţia şi Europa. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .77 III. În loc de concluzii şi alte aprecieri calificate despre Revoluţia franceză . . . . . . . . .. . . . . . . . 81

2

"ÎNTRU-NCEPUT A FOST REVOLUŢIA" În istoriografie se apreciază, ca o firească teză predominantă, că progresul societăţii se realizează, cu precadere, prin performanţele spiritului uman. Dar acestea sunt susţinute şi de schimbările care se produc în structura economico-socială şi politică. Ele au loc, de obicei, in perioade îndelungate de timp, în mod lent, evolutiv. Intervenţiile conştiente în acest proces organic sunt numite reforme. Dar aceleaşi schimbări se produc, uneori, în timp scurt şi cu violenţă, prin lupte pentru acapararea pârghiilor puterii între două sau mai multe grupuri social-politice. Sunt convulsiile numite revoluţii. În istoria Europei, între mijlocul secolului al XVI-lea şi primele două decenii ale celui de al XX-lea, s-au declanşat mai multe asemenea fenomene explozive, cu consecinţe notabile nu doar în istoria spaţiului circumscris, în care s-au produs, ci şi în al întregului continent, chiar al întregii lumi. Deşi există, în istoriografia specială, şi opinii contrare (vezi, de exemplu, Martyn Rady, De la REVOLTĂ la INDEPENDENŢĂ: ŢĂRILE DE JOS, 1550-1650, Ed. All, Bucureşti, 2001), în general, se apreciază că întâia veritabilă revoluţie politico-socială din istoria europeană a fost aceea izbucnită în Ţările de Jos, la 1566. Antecedentele şi contextul istoric se cer a fi evocate (măcar rezumativ, vezi mai jos), pentru a reda conjuctura explicativă, întotdeauna necesară. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Europa a fost confruntată cu probleme discordante în raport cu ordinea politică tradiţională. În Evul mediu, se încercase organizarea lumii pe dublul principiu, al unităţii creştine şi al ierarhiei puterilor. Papa şi împaratul trebuiau să vegheze la unitatea lumii creştine şi să-şi exercite autoritatea spirituală şi temporală, ei constituind instanţa supremă care judeca abuzurile savârşite de miile de atentatori la suveranitatea fărâmiţată de regimul feudal. În realitate, papa, deşi găsise o putere considerabilă în sancţiunile religioase, datorită intensităţii credinţei, şi-a văzut ştirbită autoritatea, inclusiv morală, din cauza abuzurilor repetate ale membrilor ierarhiei ecleziastice (la fel, şi-n Răsăritul continentului) şi a amestecului în conflictele internaţionale. La rându-i, rareori împaratul a dispus de o putere reală asupra celorlalţi suverani, dar şi mai rar de voinţa necesară a face să domnească ordinea şi justiţia peste pasiunile feudale. Renaşterea a reînviat vechile teorii ale antichitatii asupra suveranităţii de stat, distrugând, pentru totdeauna, idealul Bisericii romano-catolice de unire a popoarelor europene într-o monarhie universală (Republica Christiana sau Ecclesia Universalis). Pe ruinele ,,Republicii Creştine" s-au ridicat, mai târziu, statele moderne Franţa, Anglia şi Spania sub forma monarhiilor naţionale centralizate şi unificate. Condamnată de Renaştere şi Reformă, unitatea religioasă şi politică a Europei medievale a fost desfiinţată definitiv prin naţiuni, ceea ce ,,faţă de situaţia Evului mediu, a însemnat o “revoluţie politică". Renaşterea, Reforma, închegarea relaţiilor capitaliste au exercitat o influenţă profundă asupra vieţii diferitelor ţări, pregătind trecerea spre perioada modernă a istoriei. La sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul celui urmator, noi puteri intră în arena politică europeană. În Occident, statul spaniol a înglobat, într-un singur bloc monarhic, Castilia si Aragonul, iar formarea Imperiului hispano-german, în prima jumatate a veacului al XVI-lea, va pune sub semmul întrebarii destinul Europei, extraordinara putere a împaratului Carol Quintul (1519-1556), constituind, prin forţa lucrurilor, o tentativă târzie pentru realizarea ideii medievale a ,,monarhiei universale". Din Orient, Imperiul otoman al lui Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566), ameninţa lumea creştină cu o noua invazie a Islamului; tot acum, Imperiul moscovit, caruia teoria succesiunii Imperiului bizantin (translatio imperii), îi dădea o semnificaţie universală, face primele încercări de a pătrunde în concertul european. Descoperirea Americii şi a drumului maritim direct din Occident spre India accelerează deplasarea centrului de greutate al comerţului mondial de la est la vest (din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic), declanşând, totodată, expansiunea spre alte continente a unor state ca Spania, Portugalia, Marea Britanie, Franţa. Consecinţele acestor profunde mutaţii au determinat decăderea unor state şi ridicarea celor situate în apropierea noilor drumuri comerciale (Portugalia, Spania, Ţările 3

de Jos, Franţa, Anglia), iar alcătuirea marilor imperii coloniale portughez şi spaniol va avea urmări nebănuite asupra echilibrului de forte pe continentul european. Cu toate acestea, până în secolul al XVIII-lea, nu expansiunea colonială a reprezentat dominanta diplomaţiei europene, ci expansiunea unor puteri europene la “ele acasă”, pe continent. Vreme de încă două secole, marile puteri au consumat o însemnată parte a potenţialului lor economic si militar în războaiele de cucerire în Europa, chiar dacă aici acaparările teritoriale s-au dovedit, de cele mai multe ori, efemere.

Preponderenţa spaniolă în Europa şi Revoluţia din Ţările de Jos. Implicaţii internaţionale
Cu un an înainte de excomunicarea lui Luther de către papă, trei competitori candidează pentru coroana imperială, după moartea, în ianuarie 1519, a împăratul Maximilian: regele Spaniei, regele
Franţei şi prinţul-elector de Saxa. Carol de Habsburg (viitorul Carol Quintul), născut la Gent/Gand în 1500 şi crescut în Flandra, era prinţ burgund de limbă franceză. Cârmuitor al Ţărilor de Jos şi al provinciei Franche-Comte, iar din 1516, la moartea bunicului său dinspre mamă şi din cauza incapacităţii mamei sale, Ioana Nebuna, el devine rege al Aragonului, Castiliei, Siciliei, Neapolelui şi suveran al coloniilor spaniole din America, a căror cucerire abia începuse. În sf'arşit, moartea bunicului său dinspre tată, Maximilian, îi asigură posesiunile ereditare ale familiei Habsburg: Austria, Ducatele alpine, landgrafiatul Alsaciei. Astfel, regele Spaniei (termenul devine, din acel moment, curent) nu e câtuşi de puţin un prinţ german; cel puţin, faptul de a fi capul Casei de Austria îi asigură un anumit avantaj, având în vedere că, din 1438, cei şapte prinţi-electori au ales întotdeauna împăratul din această Casă. Pe de altă parte, Francisc I, regele Franţei, născut în 1495, e suveranul celui mai puternic regat din Europa. A obţinut în 1515 strălucitoarea victorie de la Marignano, care, după cei douăzeci de ani de război purtat în Italia de predecesorii săi, asigură prezenţa franceză la Milano şi în Italia de nord, în timp ce spaniolii deţin Neapole şi sudul peninsulei. Candidatura lui se explică în acelaşi timp prin preocuparea de a asigura prestigiul coroanei imperiale şi prin teama de a vedea puterea regelui Spaniei întărită de acelaşi prestigiu. În ce-l priveşte pe prinţul-elector de Saxa, el e singurul candidat german, dar şansele sunt neînsemnate în comparaţie cu mijloacele puse în joc de Carol şi Francisc pentru cumpărarea voturilor celor şapte electori. În cele din urmă, cumpăraţi de aurul bancherilor Függer, din serviciul regelui Spaniei, ei îl aleg pe acesta din urmă ca împărat, la 27 iunie 1519, sub numele de Carol V sau Carol Quintul. Puterea noului împărat, pe posesiunile căruia "soarele nu apune", pare considerabilă, justificând o ambiţie exprimată elocvent de deviza "Plus oultre". Carol Quintul îşi propune mai întâi să recupereze resturile moştenirii burgunde, anexate de Ludovic XI la moartea lui Carol Temerarul (Burgundia, Picardia) şi să-i alunge pe francezi din Italia. Mai mult, visează, cel puţin până spre 1530, să realizeze "monarhia universală şi creştină", scumpă lui Erasmus, acel imperium mundi pe care-l presupune titlul său imperial, şi să exercite astfel, alături de puterea spirituală a papei, puterea temporală pentru binele lumii creştine. Acest vis medieval al celor două puteri devenise însă anacronic în Europa începutului de secol al XVI-lea, fapt de care-şi va da curând seama. În cele din urmă, ros de gută, epuizat de neîncetatele călătorii, profund decepţionat de eşecurile pe care le suferise, conştient de imposibilitatea de a guverna singur posesiuni atât de dispersate şi eterogene, Carol Quintul hotărăşte, în 1555, nu numai să renunţe la putere, ci să-şi împartă "împărăţia". În septembrie 1555-ianuarie 1556, renunţă la suveranitatea ţinuturilor burgunde (Ţările de Jos, Franche-Comté) şi la coroanele spaniole în avantajul fiului său Filip, care devine Filip II, regele Spaniei. În septembrie 1556, renunţă la demnitatea imperială în favoarea fratelui său Ferdinand, deja suveran al domeniilor austriece şi rege al Boemiei şi Ungariei. E adevărat că, de-a lungul lungii sale domnii, dificultăţile nu l-au ocolit. Apariţia pe harta Europei, la începutul secolului al XVI-lea, a formidabilului complex politic hispano-german (după cum am arătat imediat mai sus, în 1519, regele Spaniei, Carlos I, a fost ales şi împărat al Germaniei, sub numele de Carol Quintul. El moştenise de la bunicul său, Maximilian de Habsburg, domeniile ereditare ale Habsburgilor - Austria, Carintia, Carniolia şi Stiria - de la bunica sa, Maria de Burgundia, Ţările de Jos; ca rege al Spaniei stăpânea coloniile americane şi posesiunile italiene - Sicilia, Sardinia, Neapole - , iar ca împărat german deţinea suveranitatea asupra statelor 4

în 1556.. Tocmai de aceea. cu Imperiul otoman contra ameninţătoarei puteri a lui Carol Quintul. apelează la ajutorul Sublimei Porţi şi. El domină Peninsula ltalică. Francisc I având de ales între desfiinţarea regatului sau alianţa cu Imperiul otoman. Obsedat de ideea politică a monarhiei universale. din punct de vedere al relaţiilor internationale. în mod deschis. În aceste împrejurări. care nu aveau nici un fel de interese comune. regele făgăduind să respecte libertăţile portughezilor. ridică coaliţie după coaliţie. ceea ce răsturna echilibrul forţelor în favoarea Habsburgilor. Carol Quintul. în vreme ce poporul spaniol a rămas mult timp refractar ideii imperiale. ca monarhie naţională mai puternică şi mai închegată . în cele din urmă. în februarie 1536. amenimţând grav libertatea popoarelor şi securitatea Franţei. Carol Quintul. depăşit de evoluţia istorică. la sud Regatele Neapolelui şi al Siciliei. interesele statului au avut prioritate. nu fără o constantă ambiguitate generată de însăşi această confuzie. se realizează astfel unirea nu numai a Peninsulei Iberice. în 1580. Imperiului germano-spaniol i-a lipsit unitatea organică necesară marilor înfăptuiri. fapt ce-i permite să continue să ameninţe virtual Franţa. trei sferturi ale Americii sunt spaniole (Brazilia e portugheză). deopotrivă. de la Marea Nordului până la Marea Mediterană. implicit. ameninţate. cel puţin onorabilă. deoarece acţiunea era tardivă şi se dorea realizată într-o Europă răscolită de ideile Renaşterii si de disputele religioase. lungile razboaie cu Franţa şi Imperiul otoman au măcinat şi. Împotriva încercărilor repetate ale Habsburgilor de a reface unitatea creştină. Filip II devine. trebuia să-şi disperseze forţele. Pe ruinele monarhiei lui Carol Quintul sa ridicat Spania. Dincolo de fruntariile Europei. constituite la sfârşitul Evului mediu. Carol Quintul şi-a sleit imperiul în războaie interminabile şi simultane). în schimb.imperiului. facilitând penetraţia otomană spre centrul Europei. iar principiul comunităţii egalitare a naţiunilor libere înlocuise conceptul politic medieval al ierarhiei regatelor. Cu toate că tatăl său. în acelaşi timp. legată de coroana imperială. Lipsa de unitate internă. iar în cele din urmă. ca şi arhipelagul Filipinelor. Aşa se şi explică. Diversiunea otomană ia permis să pună capăt razboaielor cvasiinterminabile cu Habsburgii şi să semneze la CateauCambresis (3 aprilie 1559) o pace . Filip îşi propune să întărească unitatea politică şi religioasă a Spaniei şi să apere interesele spaniole în întreaga Europă.dacă nu glorioasă.direct ameninţată şi. nu e vorba decât de o uniune personală a două coroane. reforma protestantă din Germania. pentru prima oară.utopie pură". în totală contradicţie cu statele moderne. Franţa îşi păstra portul Calais şi orasele Tours. ameninţat de protestanţi şi turci în acelaşi timp. Încercarea lui Carol Quintul de a restabili vechiul imperiu universal a constituit o . În afară de aceasta. regele Portugaliei (vezi mai jos!). au rupt unitatea dinastică a Habsburgilor. chiar dacă n-a reuşit să preia iniţiativa militară pe frontul din apus.. .. Nu poate fi contestat însă faptul că marele beneficiar al alianţei a fost Franţa.. care duc la eşecul Armadei trimise împotriva insulelor britanice în 1588.libertăţilor germanice" neezitând să denunţe servitutea spaniolă. Metz si Verdun. Filip II rămâne suveranul cel mai puternic al vremii sale. ţel ce ajunge să se confunde cu însăşi apărarea catolicismului. obligat sa lupte pe mai multe fronturi. el posedă Ţările de Jos şi Franche-Comté. Franţa . slăbind astfel capacitatea de aparare a Imperiului şi. În primul rând. ci şi a celor mai mari două imperii coloniale existente la acea dată. Franta s-a aliat făţiş. prin faptul că posedă la nord Ducatul Milanez. Suveran cvasiabsolut.imperiu". cauza profundă a rivalităţii dintre Imperiu si Franţa trebuie căutată în incompatibilitatea politicii dinastice a lui Carol Quintul cu politica naţională a lui Francisc I. în al doilea rând. Nevoită să renunţe la orice pretenţii asupra Italiei. acest act semnifica sfirşitul Evului mediu. Apropierea franco-turcă a fost dictată de interesele ambelor state. Franţa se găsea la o asemenea distanţă de Imperiul otoman. încat nu exista riscul apariţiei unor divergenţe în privinţa rezultatului. care timp de un secol (1559-1659) va dirija afacerile importante ale Europei. naţiunea ataşată . Născut din contopirea a doua state.declanşează războaiele italiene (1494-1559). nu-i lăsase. relaţiile sale conf1ictuale cu Anglia protestantă. nici domeniile austriece şi nici coroana imperială. dar şi Soliman Magnificul a întrezărit multiplele avantaje pe care le putea obţine din aceasta combinaţie. În afară de Spania. în ciuda protestului unanim al suveranilor Europei. un adevarat . Alianţa cu Poarta a reprezentat mai mult decât o simplă diversiune a lui Francisc I împotriva Imperiului germano-spaniol. faţă de interesele religioase şi.monarhia universală" apare ca o reminiscenţă feudală. deoarece. de uriaşa putere a lui Carol Quintul. planurile de dominaţie universală ale acestora fiind foarte aproape de realizare. precum şi intervenţiile sale în Franţa în perioada ultimelor episoade ale războaielor 5 . Este adevarat că interesul Franţei a prevalat. planurile de dominaţie universală ale Habsburgilor erau nimicite pentru totdeauna.

mai ales. plateau tribut (aceasta însemna. Lunga sa domnie (1556-1598) se înscrie în întregime în ceea ce s-a numit "Secolul de Aur" spaniol (între anii 1530 şi 1640). aprecia domeniul colonial al Spaniei la urmatoarele dimensiuni: 200 de cetăţi sau oraşe. Filipinele (1565-1571). iar coloniile americane îi furnizau nenumarate bogatii. conversos sau evrei convertiţi oficial. Filip al II-lea a promis respectarea instituţiilor şi privilegiilor autohtone şi a jurat că unirea Portugaliei cu Spania nu era decît pur personală. Tone de argint de la Potosi sosesc la Sevilla începând cu 1545. În anul1576. lupta pentru putere dintre Spania şi Franţa explică aproape toate complicaţiile politice si militare ale Europei..puritate a sângelui". Filip al II-lea şi-a completat moştenirea colonială . Columbia. poate face astfel faţă parţial enormelor cheltuieli pe care le presupune o diplomaţie foarte activă şi. mai ales cu ocazia victoriei creştine de la Lepanto. aproximativ 3 milioane km2 . dintre care aproximativ 100 în America de Sud. E adevărat că regele dispune de mijloace la înălţimea ambiţiilor sale. Juan de la Cruz. o populaţie de indigeni de 5-6 mil. în urma unei revolte înăbuşite în sânge (1568-1571). . în Ţările de Jos. într-adevăr. Peru. Prin dispariţia regelui. se constată în societatea spaniolă o tendinţă de încremenire şi închistare. Dar. a. Noţiunea de . iar regele. Nu numai că Ţările de Jos şi Ducatul Milanez sunt regiunile cete mai bogate şi cele mai active din întreaga Europă (fără a mai vorbi de strălucirea civilizaţiei lor). ataşat al Consiliului Indiilor. portughezii cuceresc Angola si Ceylonul.cu noi achiziţii: Florida (1565). În schimb. Rio de la Plata. Regele Spaniei a infrânt însă opoziţia cu ajutorul armelor şi Portugalia a fost alipită Regatului spaniol. Cervantes. Sebastian. nici puterile străine Franta.. care nu lasase moştenitori direcţi.. în pofida deschiderii Spaniei lui Carol Quintul spre curente venite din întreaga Europă. fie că e exportată spre Flandra ori Italia. Venezuela.. însă în bătălia de la Alcazar-el-Kebir armata i-a fost distrusă.5 mil. La rândul lor. Filip II suferă eşecul cel mai dureros. necesara protejarii marelui port Havana. Anglia .1581 . Spania îi asigura superioritatea militară. contemporanii puteau să spună că pe imensele domenii ale monarhului spaniol. din care 1. Antile. dar Lumea Nouă devine pentru regele Spaniei un adevărat izvor de bogăţie. Statul şi Biserica ajung să controleze îndeaproape opinia publică.deşi pentru scurtă vreme şi mai mult teoretic . 160 000 de colonisti spanioli la ferme şi pe plantaţii. tânărul rege al Portugaliei. câţiva ani mai tirziu. cel mai puternic şi bogat suveran din Europa: căsătoria cu Maria de Tudor (1554) i-a pus la dispozitie . 8-9 000 de sate în Indiile Spaniole.pacea Pirineilor". deşi. Regatul portughez rămâne la discreţia Spaniei. iar el şi-a pierdut viaţa. cosmograful şi istoricul spaniol Juan Lopez de Velasco. (Vezi mai jos o sinteză specială în problemă!) 6 . mai ales prin tribunalul Inchiziţiei: creştini suspectaţi de luteranism.nu voiau sa-l accepte ca suveran. sunt dispersaţi în întreaga Spanie. Se urmăreşte extirparea fără milă a oricăror disidenţe religioase. participarea la lupta împotriva turcilor. acelaşi monarh extinde teritoriile controlate de spanioli pe cea mai mare parte a globului.Mexic. în avantajul "vechilor creştini". De la Cateau-Cambresis până la . cu aproximaţie. se generalizează. Ţările de Jos faceau din el stăpânul celor mai bogate şi înfloritoare regiuni din Europa.regilor catolici" era. în ciuda dominaţiei spaniole. ci şi prosperitatea economică (cel puţin până spre 1590). Expresia se referă nu doar la înflorirea civilizaţiei (Teresa din Avila. dar nici poporul. Chile. iar expediţiile trimise să caute mine de aur anexează noi teritorii Mozambicului ş. Noul Mexic (1583) si Jamaica (1590). între 15-60 ani. După semnarea păcii cu Franţa. întreţinerea celei mai bune armate şi a celei mai bune flote din Europa. un stat distinct de Spania şi a imensului său imperiu colonial. Această prosperitate se datoreşte precumpănitor Castiliei.religioase. din 1571. stăpânirea Neapolului şi Milanului îi deschidea drumul spre Germania.. America Centrală. Portugalia a continuat să rămână. mauriscos din vechiul regat al Granadei. care produce cereale şi lână ce fie că se prelucrează intern. Filip al II-lea avea drepturi legitime asupra succesiunii. musulmani convertiţi care se împotriveau oricărei asimilări şi care. iar anexarea Portugaliei (în anul 1578. care încasează a cincea parte din aceste transporturi. Preponderenţa spaniolă a generat în lume o permanentă fierbere şi a aprins pretutindeni razboaie civile. a întreprins o cruciadă în Maroc. Când Filip al II-lea (1556-1598) s-a urcat pe tronul . de băştinaşi.forţele Angliei şi un important punct de sprijin pentru combaterea Franţei. El Greco).) Pe bună dreptate. După cum se va mai vedea. În faţa Cortesurilor întrunite la Thomar . Spania atinge apogeul puterii sale.soarele nu apunea niciodată". în timp ce marele comerţ maritim cu Europa şi America îmbogăţeşte oraşele Cadiz şi Sevilla.

guvernator al Olandei. a diminuat valoarea cumpărăturilor cu numerar. este şi mai profundă. aceste provincii beneficiaseră de o mare libertate şi de o perioadă de pace favorabilă tuturor afacerilor. Belgia şi Luxemburg. calvinismul. să recurgă la expediente prea puţin onorabile (vânzarea de slujbe şi titluri nobiliare). însă modul în care şi-a tratat creditorii îl vor lipsi în viitor de subvenţiile necesare pentru întreprinderi de amploare. falimentele succesive ale Spaniei lui lui Filip al II-lea vor pune capăt alianţei dintre capitalismul privat şi politica monarhică. şi ale Elisabetei I şi Henric al IV-lea au triumfat asupra diplomaţiei şi armatelor lui Filip al II-lea. Strălucirea Imperiului spaniol a fost grav compromisă şi de situaţia financiară precară moştenita de la Carol Quintul.o grindină ce cade pe un acoperiş de tablă" a avut pentru ea consecinţe mai mult negative. urmarea fiind un haos general al preţurilor. dar eforturile unite ale lui Wilhelm de Orania (supranumit . crescut la Curtea lui Carol Quintul. totodată. În sfirsit. sub suzeranitatea unui singur principe. comparată plastic cu .Triumful absolutismului spaniol a coincis cu victoria catolicismului în urma ofensivei Contrareformei. El era compus din 17 provincii autonome.Taciturnul" – 1533-1584). domnitoare în Imperiul Romano-German. ori la bancherii florentini şi genovezi. "Ţările de Jos" era numit pe atunci teritoriul actualelor state Olanda. în 1555. În 1557. În al doilea rand. printr-o Pragmatica Sancţiune. în mare măsură. având implicaţii profunde asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale. carora însă nu le-a putut face faţă numai cu resursele sale. prima de pe continentul european. Apariţia Republicii Provinciilor Unite (Olanda). iar de la 1516 şi în Spania. Reacţiunea împotriva Ţărilor de Jos. graţie argintului şi aurului din colonii. iar a treia în 1579). constituirea lor într-un corp politic unitar. Rezultatul a fost dependenţa tot mai strânsă a statului de bancheri şi creşterea spectaculoasă a balanţei deficitare (Cf. Nu numai că statul spaniol a fost privat de bogatele contribuţii provenite din aceste provincii sub forma de impozite. a doua între 1574 şi 1575. producând. lungul efort militar obligindu-1 pe împărat să perceapă impozite exagerate. devine. continuând politica razboaielor neîntrerupte şi simultane. care. implicit. a fost nevoit să recurgă la împrumuturi înrobitoare. Sub dominaţia habsburgică. Carol Quintul legiferase. combaterea Angliei şi amestecul în războaiele civile din Franţa au fost încercări menite să asigure preponderenţa Spaniei. iar Franţa devine un adevarat câmp de bătaie între Biserica catolică si forma cea mai agresivă a protestantismului. Filip al II-lea a suspendat plăţile. aceasta solutie i-a permis regelui să facă faţă greutăţilor financiare. sau chiar ceva mai înainte. Welser. Afluenţa de metale preţioase în Spania. o fisură iremediabilă în grandiosul edificiu social-politic al “preacatolicului” Filip al II-lea. prima bancrută a statului spaniol a avut loc între 1557 şi 1560. În a doua jumatate a secolului al XVI-lea. calvinismul). dovedind mari calitati de diplomat şi organizator. lupta dintre catolici si reformaţi va reîncepe cu şi mai mare violenţă în Germania şi Ţările de Jos. datoria publică crescând în Spania de la 18 milioane la 99 milioane de maravedis). În pofida impozitelor substanţiale percepute de împarat. Revoltat de metodele spaniole de guvernamânt a preluat conducerea miscării de eliberare a Ţărilor de Jos.. ci doar atenuarea lui. Ţările de Jos erau. fiul contelui Wilhelm al VIII-lea de NassauDillenburg. Declanşarea Revoluţiei (“revoltei”. ea sancţionând triumful relaţiilor capitaliste. să contracteze împrumuturi fabuloase (între 1504 şi 1539. dar reprimarea sângeroasă a opoziţiei şi a devierilor de la catolicism nu a însemnat lichidarea conflictului. La începutul domniei. va fi ales stathuder al provinciilor calvine Olanda şi Zeelanda. regiunea cea mai dezvoltată din Europa. Administrate de catre autohtoni. istoriografiei speciale. în opinia unor istoriografi) în Ţările de Jos (1566) a agravat si mai mult starea financiară a Monarhiei spaniole. dar el s-a văzut nevoit să depună serioase eforturi financiare pentru echiparea şi întreţinerea trupelor de represiune. creditorii fiind obligaţi să renunţe la concesiunile obţinute asupra monopolurilor statului şi să se mulţumească cu o renta de 5%. creditul acestuia şi i-a permis să-şi ramburseze datoriile. semnificaţia acestei revoluţii burgheze. Din punct de vedere politic. Pentru moment. În 1572. el însuşi convertindu-se la noua confesiune protestantă. la sărăcie. cu stralucitul lor elan economic şi cultural. care se ridicau între 12 şi 50%.. în ciuda dobânzilor. Filip al II-lea a reuşit să lichideze datoriile contractate de împarat la bancile Függer. s-au introdus pe rând unele institutii politice 7 . Filip al II-lea. În primul rând. prosperitatea lor susţinând. Mai mult. datorită sistemului economic neperformant. În curând. la sfârşitul secolului al XV-lea au ajuns sub stăpânirea Casei imperiale de Habsburg. iluzia izvorului nesecat al bogăţiilor de peste mari a condamnat o mare parte din populaţie la inactivitate si. va marca începuturile istoriei moderne. din punct de vedere socialeconomic.

într-un spaţiu atât de restrâns. Ea s-a grupat într-o partidă de opoziţie moderată. spre a sublinia umilinţa la care fusesera supuşi. Frisia şi Utrecht. porecla de calici (gueux. În practică. şi nici un număr aşa de mare de orăşeni şi de ocupaţii specifice lor. Filip al II-lea nutrea pentru acesta o profunda antipatie şi. locuitorii Tarilor de Jos. Brabant. a însemnat transformarea definitivă a acestei moşteniri burgunde în posesiune spaniolă. Franche-Comte. amintesc doar că. Când reprezentanţii acestui grup s-au prezentat în audienţă oficială la guvernatoarea spaniolă. ca şi de respingerea cererilor lor. proiectul rezerva Ţărilor de Jos rolul unei citadele înaintate împotriva Franţei şi al unei baze de operaţii. Renunţarea lui Carol Quintul la Ţările de Jos în favoarea lui Filip al II-lea. iar orasele Gand. Geldren. sub conducerea amintitului deja Wilhelm de Orania. destul de receptiv faţă de interesele poporului flamand. arhicatolică. Malines. Dar. necesară menţinerii supremaţiei spaniole în nordul Europei. intolerantă. o mare parte erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor spaniole. Harnici şi întreprinzatori. Din punct de vedere politic şi militar. erau mari antrepozite.comune celor 17 provincii. ce reclama o soluţionare grabnică şi anume: ori noul suveran recunoştea vechiul statut al Ţărilor de Jos şi. acţiunea lor a fost devansată de o revoltă populară spontană. Cum am mai arătat mai sus. ori provinciile trebuiau să lupte pentru a-şi păstra individualitatea Spre deosebire de tatăl său. Monarhia spaniolă a încercat să-şi extindă sistemul de guvernare şi asupra Ţărilor de Jos. În 1566. Bruges. un nobil din anturajul acesteia a exclamat cu dispret: "Ce vor aceşti calici!?" Jigniţi de tratament. Vestite erau şantierele navale din provinciile nordice. libertăţile existente. dar mai cu seamă în meserii şi comerţ.5 milioane de ducati pe an. pentru a-i expune revendicarile lor. Zeelanda. Porturile Anvers si Amsterdam. Groningen. mai urbanizate. Luxemburg. iar negustorii din acea zonă erau intermediari ai comerţului european pe toate mările din nordul şi din vestul continentului. Geusen). Flandra. o condiţie necesară desfăşurarii ocupaţiilor urbane era libertatea politică şi libertatea individuală a celor ce le practicau. Hainaut. a ţinut. Anvers. au intrat. întinsele posesiuni coloniale ale acesteia din America erau exploatate iraţional. încredinţându-le unor demnitari spanioli. unde fierbea nemulţumirea şi împotriva impozitelor grele aruncate de spanioli asupra veniturilor provenite din comerţ. un ambasador veneţian estima populaţia Ţărilor de Jos la trei milioane de locuitori. . aristocratică şi cu o economie predominant agrară. caracteristica acestui teritoriu a fost intensa lui dezvoltare economică. A fost violentă mai ales în oraşe. Ţările de Jos erau. la 15 octombrie 1556. ajungându-se. Nobilimea autohtonă din Ţările de Jos era nemultumiţă. Nicaieri în Europa vremii nu se întâlneau atâtea oraşe. cele mai importante centre financiare din Europa. Încă din plin Ev mediu. cu orice preţ. suveranitatea urmând să şi-o exercite cu ajutorul unor funcţionari docili. în chip ostentativ. având un caracter antispaniol si anticatolic. din momentul cand a dispus de soarta lui. astfel. Pentru a confirma aceaste. Limburg. În timp de pace. sub dominaţia unei monarhii absolutiste. la nivel decisional. iar un recensamânt din 1557 indica o densitate de 40 locuitori/kmp. respectiv al Statelor Generale.cărăuşii mărilor". Overijssel. Olanda.. Filip al II-lea concepuse un proiect de supunere a respectivelor provincii prin intermediul unui cler dependent direct de autoritatea sa. În timpul domniei lui Carol Quintul. Louvain si Bruxelles furnizau vestitul postav de Flandra. La începutul veacului al XVI-lea. să-1 supună unui regim politic şi religios similar cu cel din Spania. Namur. Opoziţia netă de structură. în bună parte. controlau o mare parte din comerţul Spaniei cu propriile ei colonii. ce nu putea fi integrată vastului său imperiu. de interese dintre locuitorii acestora şi regatul Spaniei a dus inevitabil la conflict. supranumiţi . pentru secolul al XVI-lea. astfel. în toate ramurile. Viaţa urbană era. Textilele si dantelăriile din provinciile Flandra si Brabant erau comercializate în toată Europa. pentru că Spania o înlătura de la funcţiile politice din provincii. membrii opoziţiei nobiliare au început organizarea unei rezistenţe antispaniole. ceea ce s-ar numi astăzi o "zonă industrializată" sau "dezvoltată". de ocupaţii. fără a mai apela la concursul obişnuit al adunărilor representative. politica monarhului spaniol s-a lovit de rezistenţa îndârjită a poporului 8 . el neînţelegând niciodată că locuitorii Ţărilor de Jos alcatuiau o naţiune distinctă şi. de o altă confesiune. numai între 1551 şi 1558. Provinciile cele mai dezvoltate economiceste. adoptând. foarte dezvoltată. din care. în consecinţă. o concepţie coerentă de politică economică. Ţările de Jos au contribuit la cheltuielile militare ale Spaniei cu suma enormă de 17 milioane de ducaţi. prădalnic. provinciile vărsau în tezaurul spaniol 1. la o situaţie politico-juridică extrem de delicată. mai "burgheze" şi mai libere ca tradiţie a regimului lor intern. deci. în perspectiva unei îmbogăţiri imediate şi fără a se constitui. Ţările de Jos se compuneau din: Artois.

. Războiul dus de Carol Quintul şi apoi de Filip al II-lea împotriva Franţei până la pacea de la Cateau-Cambresis agravase considerabil fiscalitatea şi. în 29 aprilie 1572. Opoziţia faţă de acest impozit a fost atat de categorică. arestările şi execuţiile masive. nepăsător şi crud. introducerea impozitului . relevate de marea criza politicoreligioasă din secolul al XVI-lea. cum catolicismul era sprijinul moral al guvernanţilor de la Madrid.alcabala" . dar. mai ales. profitind de excesele calviniştilor. A fost suficient ca Filip al Il-lea să introducă unele legi împotriva “ereziei calvine”. în funcţie de atitudinea pe care înţelegeau s-o adopte faţă de puterea suverană şi de modul cum trebuia dusă lupta armată.Consejo de los tumultos" (supranumit şi . nemulţumirea a îmbrăcat şi haina religioasă a protestantismului. Acestea vedeau cauza tuturor nenorocirilor sale întruchipată în monarhia spaniolă şi. formele şi amploarea măsurilor represive luate de puterea suverană. vor prelua pe cont propriu lupta de eliberare. mai ales prin Declaraţia de la Haga. introducerea Inchizitiei şi proclamarea legilor exceptionale împotriva ereziei. Imensa corespondenţă din timpul revoluţiei dintre Filip al Il-lea şi guvernatorii Ţărilor de Jos relevă. se remarcase ca un mare general şi un excelent diplomat. implicit. Franţa şi Anglia. a fost nevoită să şi le asume în 1564. provinciile Ţărilor de Jos s-au împărţit în două grupuri cu interese contradictorii. la Bruxelles cu misiunea să restabilească ordinea şi supunerea absolută a Ţărilor de Jos faţă de voinţa suveranului) este trimisă în Ţările de Jos cu misiunea de a lichida pentru totdeauna germenii revoluţiei. duce de Alba –15071582 -. Intervenţia neoficială a acestora era consecinţa tratatului defensiv franco-englez încheiat la Londra.flamand. Cum am arătat mai sus. la 11 august 1566. în ciuda angajamentelor pe care guvernatoarea Ţărilor de Jos. Dacă provinciile din sud – predominant catolice! ..).. mobilurile intervenţiei străine şi. cauzele imediate ale declanşării revoluţiei în Ţările de Jos au fost: înlăturarea nobilimii autohtone de la conducerea provinciilor. încât ducele de Alba a trebuit să ceară lui Filip al II-lea desfiinţarea lui). trufaş. s-au răsculat mai multe oraşe. religie si interese. cele doua grupe alcatuiau două popoare distincte.alcabala" (pentru burghezia Ţărilor de Jos. provinciile din nord. în frunte cu Wilhelm de Orania. cauzele revoltei provinciilor. Dorinţa arzătoare a lui Filip al II-lea de a face din înăbuşirea revoluţiei şi stârpirea protestantismului în Ţările de Jos triumful reacţiunii catolice în Europa a alarmat serios puterile străine şi. pentru ameliorarea situaţiei n-au avut nici un ecou la Madrid. ca pretutindeni in Europa acelui timp. Numai luptele dintre hughenoţii si catolicii francezi şi tulburările din Irlanda şi Scoţia au oprit intervenţia faţişă a puterilor amintite.tribunalul singeros"). în frunte cu neînduplecatul duce de Alba (Fernando Alvarez de Toledo. în 1567.de 10% pe vânzarea bunurilor mobiliare . au reaprins flăcările insurecţiei şi au grăbit cristalizarea scopurilor revoluţiei.a însemnat o lovitură cumplită dată circulaţiei mărfurilor. având în vedere că Margareta de Parma reuşise să restabilească situaţia. Demersurile repetate ale opozitiei nobiliare. angrenând în focul rezistentei toate categoriile sociale. Concomitent. introducerea impozitului . amnistie pentru nobili etc.s-au pronunţat deschis pentru înlăturarea dominaţiei spaniole cu ajutorul armatelor străine. scopurile răsculaţilor. mai ales. ca protestul să ia forme violente. după câteva experienţe nefericite. instituirea tribunalului extraordinar . catolic intolerant. iar Mons şi Valencienne şi-au deschis porţile trupelor de hughenoţi francezi. din momentul în care flăcările insurecţiei antispaniole s-au aprins în Flandra. Învestit cu puteri dictatoriale. care nu întelegea să renunţe câtuşi de puţin la planul său iniţial. în primul rând. despărţite de adânci diferenţe de temperament. Cucerirea portului Briel (aprilie 1572) de catre calviniştii refugiaţi în străinătate şi transformarea lui în prima bază navală a răsculaţilor a însemnat începutul fazei hotărâtoare a războiului de eliberare a Ţărilor de Jos de sub dominatia Spaniei (război care. Eroarea lui Filip al II-lea. libertatea cultului calvin.. amiralul Hoorne si Egmond. el a sosit. cu lux de amanunte. o mare greşeală politică. conduse de Ludovic de Nassau şi La Noue. treptat. mizeria maselor. O armată spaniolă. Politica conciliatoare a Margaretei de Parma a fost însă discreditată de voinţa inflexibila a suveranului spaniol. Zelul nemăsurat al ducelui de Alba în înăbuşirea revoltei. Având o mare influenţă asupra regelui Carol al IX-lea (15609 . va deveni prima revoluţie social-politică din Europa!). Trebuie precizat de la început că. Margareta de Parma. În realitate. va avea aceleaşi consecinţe asupra Spaniei ca şi războaiele religioase din Germania pentru Imperiul lui Carol Quintul. Prezenţa unei armate spaniole în Ţările de Jos era nu numai inoportună. declanşând o represiune violentă. prin "compromisul de la Breda" (abolirea legilor speciale impotriva ereziei) şi prin rezoluţia favorabilă pusă pe petiţia nobililor în aprilie 1566 (desfiinţarea Inchizitiei.

bunele raporturi dintre cele doua state.împăcarea" era sortită să ramână în limitele unei manevre diplomatice. dacă nu printr-o alianţă matrimonială. Pentru suveranul spaniol . când Inchiziţia spaniolă a condamnat pe toţi marinarii englezi care participaseră. ea singură neputând să înfrunte colosul spaniol. Spania nu a reacţionat în nici un fel. sancţionat de Filip al II-lea cu acel prilej.) şi putea fi socotit ca o baza solidă pentru viitoarele tratative în vederea normalizării relaţiilor dintre beligeranţi. Neavând încă litigii serioase cu Spania. la complotul ducelui de Norfolk. Se împlinea. însă cea mai mare parte a nobilimii şi burgheziei s-a pronunţat hotărât pentru intervenţia Angliei. însă argumentele experimentatului general nu au putut birui resentimentele lui Filip al II-lea faţă de Franţa. Elisabeta I era nevoită să menajeze Spania. au ales. în iulie 1572. Alba a propus suveranului său o actiune comună hispano-franceză. retragerea trupelor spaniole din Ţările de Jos.Decretul veşnic". nedorind să rupă relaţiile cu Spania catolică. pentru ultima oară. Bartolomeu. ca stathuder pe Wilhelm de Orania.gândurile ascunse ale spaniolilor a fost Wilhelm de Orania. fapt ce poate fi interpretat ca o veritabilă declaraţie de independenţă a provinciei. Gruparea condusă de Wilhelm de Orania. Bartolomeu a obligat Anglia să-şi revizuiască obiectivele politicii externe. Stările Generale din Olanda. ca să scape de urmărirea corsarilor din La Rochelle (sediu al rezistenţei protestante. dupa ce. În afara protestului diplomatic. în prealabil. Caterina de Medici se opusese mult timp acestei alianţe. Excluderea influenţei partidului hughenot şi revenirea Franţei la o politică catolică s-au resimţit imediat asupra relaţiilor franco-engleze si franco-flamande. în Franţa). calviniştii nu puteau ierta regilor Frantei noaptea St. . se baza pe concesii reciproce (recunoasterea de către Spania a . zădărnicind. în secret. Elisabeta I a pus embargo pe vasele genoveze care transportau spre Ţările de Jos solda trupelor ducelui de Alba şi se refugiaseră în apele engleze. iar dezvăluirea lor în faţa Statelor Generale a însemnat mobilizarea tuturor forţelor pentru bătălia decisivă. Drept represalii. Filip al II-lea numise un alt guvernator general.1574).. în ciuda câtorva incidente minore. promotorul unei acţiuni comune franco-engleza în sprijinul Ţărilor de Jos. amiralul Coligny. don Guerau de Espes. La 4 august 1571. Bartolomeu (24 august 1572) trebuie căutat în dorinţa Caterinei de Medici de a împiedica un razboi cu Spania. care nu şi-a ascuns îndoiala faţă de rege în privinţa rezultatului.. recunoaşterea solemnă a suveranităţii Spaniei etc. a cunoscut (dat fiind faptul că o mare parte a corespondenţei diplomatice dintre Filip al II-lea şi Don Juan de Austria a fost interceptată de Henric de Navarra şi pusă la dispoziţia lui Wilhelm de Orania) . care s-a impus tot mai mult in dirijarea afacerilor răsculaţilor. înainte de 1604. Renunţarea diplomaţiei engleze şi franceze la intervenţia în favoarea Ţărilor de Jos a survenit chiar in momentul când revoluţia intrase într-o faza decisivă. Încălcând autoritatea guvernatorului general şi nesocotind puterea suverană. Multă vreme. Prin abile manevre diplomatice. Încercând să sporească şansele întreprinderii. previziunea ducelui de Alba cu privire la o înţelegere anglo-franceză. în persoana lui Don Juan de Austria. renunţarea provinciilor la trupele de mercenari străini. Amestecul lui Filip al II-lea în afacerile interne ale Angliei şi complicitatea ambasadorului său. guvernul englez a fost atent să nu compromită Anglia în conflictele religioase şi politice de pe continent.pacificaţiei de la Gand". dar pentru Filip al II-lea acesta a fost prilejul ca să conceapă planul fantastic de invadare a Angliei. Atâta timp cât balanţa forţelor înclina categoric în favoarea lui Filip al II-lea. Noua orientare a politicii franceze după noaptea St. la jefuirea oraşsului Vera Cruz. Deşi nobilimea din Ţările de Jos a continuat să facă apel la ajutorul principilor străini. tratatul de la Bristol (august 1574) restabilind. astfel. el a ordonat ducelui de Alba să pregatească. cel puţin printr-un tratat politic şi comercial (1572). învingătorul de la Lepanto a reuşit să convingă majoritatea provinciilor să accepte împacarea de la Bruxelles (februarie 1577). prin surprindere. astfel. 10 . Singurul care a bănuit . a determinat diplomaţia engleză să-şi schimbe radical poziţia faţă de Spania şi să se apropie tot mai hotarât de Franţa. sub conducerea lui John Hawkins. rămâne consecventă în privinţa ajutorului francez. un corp expediţionar destinat debarcării în Anglia la momentul oportun. până când Spania putea să dea lovitura de graţie provinciilor răsculate. Anglia a întreţinut cu ea relaţii bune. Intenţiile ei au fost dejucate însă de intrarea în Consiliul Regal (1571) a şefului hughenoţilor. întrunite la Dordrecht.. Aşa se face că unul din motivele masacrării hughenoţilor în noaptea St. Negocierile dintre provinciile revoltate şi Spania sânt reluate (în ianuarie 1577).mai precis. Raporturile au devenit brusc încordate in 1568. Îndrăzneala acestui proiect l-a uimit până şi pe temerarul duce. manifestarea solidarităţii protestante.

deopotrivă. Ea a fost. până atunci.. Ea a fost frecventată sau aleasă ca loc de azil de gânditori şi literaţi cu idei avansate. fără a cădea în greşeală (mai ales când hotărârea e luată de Adunarea Stărilor ţării.. lipsindu-i de vechile lor libertăţi. mână liberă corsarilor 11 . dimpotrivă. după ce. desigur. pentru a-i guverna potrivit cu legea şi cu înţelepciunea .Filip al II-lea şi-a dezvăluit adevăratele intenţii atunci când a ordonat armatei din Italia. Provinciile nordice au acţionat într-o conjunctură diplomatică favorabilă. document cu o valoare simbolică deosebită. Dar. În acest sens. comandată de ducele de Parma. se asiguraseră de sprijinul financiar şi diplomatic al Angliei şi de concursul Franţei... În plină dezvoltare a doctrinei şi practicii monarhiei absolute. A instaurat libertatea religioasă şi. fiul Margaretei de Parma a profitat de opozitia dintre olandezi . ce o voi sublinia mai jos (preluând. Alessandro Farnese (strălucit militar şi abil diplomat. care au facut din Olanda. prin care spera să ruineze Provinciile Unite. Tendinţele acaparatoare ale Franţei. pentru întaia dată în istorie (cf. în general. încearcă să-i oprime şi să-i chinuiască. cu peste 200 de ani înainte de fi “sanctificat” prin cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului cetăţeanului a Revoluţiei franceze (vezi mai jos). cu atribuţiile lărgite. supuşii lui.principele unei ţări a fost statornicit de Dumnezeu spre a-i apăra şi ocroti pe supuşi . se afirma dreptul natural al supuşilor de a se opune opresiunii şi de a înlătura pe conducătorul opresor: "După cum toată lumea ştie . dintr-o singura lovitură. În gândirea europeană. la aceea a drepturilor naturale.aprecierii lui Camil Mureşanu). asasinarea lui Wilhelm de Orania (la 10 iulie 1584. Filip al II-lea a pus în aplicare un plan mai vechi. supunându-i poruncilor. . datorită căreia Olanda va deveni.n-au fost creaţi de Dumnezeu de dragul principelui. Profitând de conjunctură. Provinciile Unite au replicat în acelaşi mod. Ultima speranţă era intervenţia Angliei sau a Franţei. ordonând confiscarea tuturor navelor olandeze din porturile spaniole. în locul celui anterior de autonomie locală. el poate fi depus.spuneau autorii documentului justificativ .. un război de independenţă.. Iar supuşii . Acest caracter de "tranziţie" este pus in evidenţă şi de înseşi rezultatele Revoluţiei din Ţările de Jos. în plus.. Ea a consolidat.a fost îndepărtat definitiv din provincii. care a creat un stat nou. în prealabil. ci. cum arată autorul citat). arhiducele Matei .cum i s-a spus. vechile "libertăţi".şi dacă nu face aşa. în sistemul statelor europene şi-a facut apariţia Republica Provinciilor Unite. principele a fost statornicit de dragul supuşilor (căci.. atunci el nu mai trebuie privit ca principe. la Gembloux. lăsând. ţara cu o bogată producţie intelectuală. dobândite "ipso facto" prin statutul de independenţă. îndeobşte cunoscut sub numele de Olanda. pentru a distruge uniunea provinciilor proclamată la Gand şi a institui autoritatea regelui Spaniei) să invadeze Ţările de Jos. Concomitent. şi din istoriografia specială. Stările Generale ale Uniunii de la Utrecht au proclamat – prin Declaraţia de la Haga. după succese şi insuccese atât militare cât şi diplomatice. ci ca un tiran. şi n-a făcut decât să confirme rolul vechilor instituţii politice ale provinciilor. nu mai sunt obligaţi să-l recunoască de principe şi. iar in locul său ales un altul . documentul de mai sus face trecerea de la doctrina politică întemeiată pe preceptele religioase. "prima naţiune capitalistă" . La 31 ianuarie 1578. ci . Declaraţia de la Haga a fost – după cum s-a subliniat deja în istoriografie . Republica Provinciilor Unite. ceea ce a provocat ruperea relaţiilor comerciale dintre Provinciile Unite şi Spania şi izbucnirea unei crize economice fără precedent). ceea ce a echivalat cu o nouă declarare a independenţei. un stat înlatura. fără ei. cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii. motivând gestul prin dreptul poporului de a depune pe un conducător "tiran".de religie protestantă . La 26 iulie 1581. şi a-l sluji ca nişte sclavi. însă ambele puteri incercau să evite amestecul făţiş în afacerile Ţărilor de Jos.. forţele Stărilor Generale şi unitatea provinciilor proclamată la Gand.. "nonconformiste" faţă cu regimurile monarhice absolutiste şi cu intoleranţa religioasă. Na modificat însă structura societăţii şi relaţiile de proprietate. n-ar putea fi principe).".continua documentul . sau a Olandei.. care valorizeză corespunzător documentul respectiv)! -decăderea lui Filip al II-lea din drepturile sale de suveran al provinciilor din nord.un act politic cu semnificaţii deosebite în evoluţia gândirii politice. şi folosindu-i ca pe nişte sclavi. o mai largă libertate a conştiinţei şi a cuvântului. precum datoria păstorului este de a-şi ocroti oile sale. Farnese a sfărâmat.. pe suveran. printre care libera iniţiativă economică. cum s-a intitulat noul stat. pentru a-i asculta poruncile .ataşaţi catolicismului -.valoni si flamanzi . în secolul al XVlI-lea.acuzat că avea legături cu Guvernul spaniol . Drept aceea. de asemenea. revoluţia din Ţările de Jos trebuia să înfrângă încă multiplele adversităţi. din proprie voinţă. în secolul al XVII-lea. privilegii şi obiceiuri. Astfel.

fără rezerve.13 mai 1568 -. impunând regelui conducătorii.flotelor de argint" spaniole. dar mai ales politica sa catolică şi amestecul în treburile interne ale Regatului englez au incitat naţiunea engleză şi i-au accentuat orientarea spre protestantism. semnat la 2 ianuarie 1585. la Arhanghelsk. expansiunea comercială a Angliei luase un mare avânt. Statele Generale 1-au proclamat pe Leicester guvernator general. ca răspuns la expediţia contelui de Leicester. la sfârşitul secolului al XVI-lea. fiind obligată să caute noi debusee. activitatea acestor companii şi a celor similare din Anglia a pus repede capăt monopolului iberic. 12 . 1609. Adeseori ea a investit capitaluri serioase în acest tip de întreprinderi. în 1584.. pe ţărmul Marii Albe. în frunte cu contele de Leicester. Maria Stuart a încercat să înăbuşe Reforma şi să consolideze autoritatea regală pe o bază catolică. "Sfânta Ligă Carolică" va fi un stat în stat. pe ducele de Guise. pe lângă măsurile oficiale de construire a unei importante flote care sa elimine concurenta Spaniei. dar mai ales ocuparea de către Farnese a Anversului şi a tuturor poziţiilor controlate de revoluţionari în sudul Ţărilor de Jos. dar incompetenţa şi incapacitatea acestuia de a stăpâni situaţia a determinat ca interventia Angliei sa fie sortită eşecului. sub protecţia reginei Elisabeta. respectiv. Olandezii au înţeles. ea a avut şi de câştigat.scrisori interceptate de Walsingham . pe linga marile prejudicii. ceea ce a provocat revolta nobilimii. survenită la 10 iulie 1584. Stapâni pe două poziţii strategice de maximă importanţă. în detrimentul puterii spaniole. Mai mult.Uniunii protestante".o vor duce. partidul catolic 1-a obligat pe regele Henric al III-lea să adere la Ligă. împotriva dorinţei Elisabetei. a unui comptuar pentru comerţul cu Rusia şi fundarea Companiilor Indiilor de Est şi de Vest. spaniolii au putut să lupte cu succes în Atlantic împotriva corsarilor şi piraţilor englezi. care nu era numai de natura politico-religioasă. prin care îşi ceda toate drepturile lui Filip al II-lea . însă. Amestecul Angliei în revoluţia Ţărilor de Jos a ascuţit şi mai mult antagonismul anglo-spaniol. actul lui Filip al II-lea a lovit crunt Olanda. înfrântă la Langside . în mai 1585. în cele din urmă. programul şi armatele sale. un edict regal interzicea exercitarea cultului reformat în tot regatul. aşa ajungându-se la tratatul secret de alianţă dintre Spania şi Liga Catolică. Actele represive ale lui Filip al II-lea. în condiţiile pe care le-am arătat mai sus). în timpul domniei sale în Scoţia. iar un corp expeditionar de 6 000 de soldaţi. iar prin tratatul de la Nemours (7 iulie 1585). crearea. La 18 iulie 1585. Filip al II-lea a instituit. regina sprijinea . în sfârşit. întrucât exista posibilitatea unei alianţe francospaniole pentru întronarea Mariei Stuart. Însă. Intrigile pentru detronarea acesteia. după stingerea ultimului Valois. Pentru moment. ci şi economică. lui Filip al II-lea nu-i mai rămânea decât să-1 sprijine. în 1602 şi. debarca în Olanda (Intervenţia militară a Angliei în Ţările de Jos a reprezentat o decizie îndrazneaţă a Elisabetei.în ascuns expediţiile corsarilor englezi împotriva .lor să coopereze cu cei englezi împotriva vaselor spaniole. Vremelnic. urmată imediat de ocuparea Azorelor (1582-1583). Astfel se explica prezenta activă a olandezilor în Mediterana şi Baltică. după moartea lui Henric al III-lea). să-i cedeze o parte din putere. Moartea moştenitorului lui Henric al III-lea. papa Pius al V-lea a excamunicat-o pe regină. Henric de Navarra. emabargo asupra tuturor navelor engleze aflate în porturile spaniole şi portugheze. urmaş prezumtiv fiind conducatorul . prin intermediul cărora Filip al II-lea a creat serioase dificultăţi suveranului englez. pe Maria Stuart la eşafod). Bazându-se pe ajutorul Spaniei. sporind concomitent şi ajutorul dat catolicilor englezi şi Mariei Stuart (După cum se ştie. Cedând presiunilor spaniole. la Joinville. care a pierdut dintr-o dată lâna spaniolă. Tratatul de alianţă cu Provinciile Unite este semnat la 20 august 1585. dar mai ales scrisorile trimise ambasadorului Mendoza. urmarea fiind dezlănţuirea unui nou razboi civil între hughenoti şi catolici. ea s-a refugiat în Anglia. între anii 1561 şi 1568. prin care trebuie să mai înţelegem şi comerţul cu negrii de pe coastele Guineei. În timpul Elisabetei. relaţiile cu ducele de Guise şi cu complotul lui Francis Throckmorton –1583 -. În faţa acestei situaţii. Anexarea Portugaliei la Regatul spaniol (în 1581. că trebuiau să renunţe pentru totdeauna la patronajul unui suveran străin şi să pretindă suveranitatea pentru propriile lor State Generale. atât de necesară nenumaratelor sale manufacturi şi întreg comerţul Spaniei cu coloniile sale. marele avantaj al Angliei a fost războiul religios din Franţa şi posibila succesiune a unui rege protestant. ducele d'Anjou. va pune însă succesele Angliei sub semnul întrebării. antrena deschiderea sigură a succesiunii la tronul Franţei. a pus capat ezitărilor Elisabetei.. care considera trădare orice act ce recunoştea autoritatea pontificală.. Spania găsise în Irlanda şi Scoţia puncte de sprijin preţioase pentru propaganda catolică împotriva Elisabetei. însă Parlamentul englez a votat o severă legislaţie anticatolică.

a cedat provinciile meridionale fiicei sale Isabella. din secolul al XIV-lea până la începutul celui de al XVI-lea. creştinismului. de pildă. Spania să încheie cu Provinciile Unite un armistitiu pe 12 ani (9 aprilie 1609) şi să le recunoască independenţa. căci omul este în mod fundamental bun. fireşte. care puneau capăt îndelungatului conflict internaţional numit "războiul de treizeci de ani" (1618-1648). şi. La 20 mai 1588. Cele doua state îşi garantau reciproc libertatea comerţului. iată marile valori ale unei morale individuale direct legate de o morală colectivă intemeiată pe toleranţă şi pe pacea intre oameni. în Anglia amestecul său se va limita doar la intrigile {eşuate) în jurul Mariei Stuart. În 1598 Filip al II-lea s-a resemnat provizoriu cu pierderea părţii de nord a Ţărilor de Jos. respect de sine. afirmându-se în secolul al XV-lea. Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. care a divizat fortele lui Filip al Il-lea. în centrul universului. care. o epocă total nouă. Victoria flotei olandeze la Gibraltar (1607) şi necesitatea presantă de pace a obligat. urmărită de piraţi şi corsari şi înfrântă de flota engleză. la 8 februarie 1587. pentru a prelua initiativa operaţiunilor militare. acesta trebuie reformat pentru a se reveni la puritatea Scripturilor şi a mesajului evanghelic. Stările Generate au ştiut să.ebraică. în 1455. ei sunt. aventurându-se într-o expediţie plină de riscuri. În pofida certitudinii lor că trăiesc o "renaştere". din anul 1648. prin raţiunea ajutată de harul divin. Inventarea tipografului de către strassburghezul Gutenberg. Această intervenţie a harului. două sute treizeci şi şase de oraşe europene posedă una sau mai multe tipografii. este. capitală a umanismului în epoca lui Lorenzo de Medici (1449-1492). profite de pe urma razboiului franco-spaniol (1595-1598). Din 1539. bine organizată de Mauriciu de Nassau. fapt ce presupune greutăţi. pe care îşi întemeiază concepţia despre om şi lume. într-adevăr. în primul rând. căsătorită cu arhiducele Albert de Austria. Armistiţiul. Spania a recunoscut olandezilor liberul acces la toate marile. cea mai mare escadră din secolul al XVI-lea a revenit după trei luni în patrie total lipsită de glorie. încheiat la 43 de ani de la izbucnirea revoltei care a devenit revoluţie. liber şi responsabil. Recunoasterea de drept a acestui statut se va realiza prin Tratatele de pace din Westphalia. greacă. creştini. aproape toţi. cât şi de spanioli (în scurtă vreme. nu pune stavilă libertăţii umane. pentru o mai buna asigurare a poziţiilor din sud. recunoaşterea "de facto" a independenţei Provinciilor Unite (Olandei). O asemenea morală nu se prea potriveşte cu dogma păcatului originar. Invincibila Armada (130 de vase. însemna. în cele din urmă. dezastrul Invincibilei Armade însemnând prăbuşirea proiectelor lui Filip al II-lea şi începutul declinului supremaţiei spaniole. de-abia decapitarea acesteia. deşi apărea ca o posibilitate de autonomie. Oricât de mare ar fi fost admiraţia lor faţă de înţelepciunea antică şi de oricâtă independenţă spirituală ar fi dat dovadă. măsură a tuturor lucrurilor. chemată să realizeze scopurile lui Dumnezeu. umaniştii rămân tributari moştenirii Evului mediu şi. Cu toate că războiul din Ţările de Jos a continuat şi după moartea lui Alessandro Farnese (1592). deci. cu rezerva ca. servindu-i drept pretext pentru vechiul proiect de invazie a insulelor britanice. regele spaniol va şi muri). din care 64 de linie. părând să fie în contradicţie cu unele dintre fundamentele creştinismului. mai întâi italieni. cuvântul franţuzesc humaniste (ce provine din latinescul renascentist humanista) se aplică erudiţilor. după umanişti însă. atât de olandezi. Totodată. o creatură privilegiată. va recuceri treptat toate regiunile şi oraşele ocupate de ducele de Parma. care strânge în jurul lui câteva din marile spirite ale timpului. Altfel de „revoluţii”: Umanismul şi reformele religioase Răspândirea umanismului. redau vechea faimă studierii directe a literaturilor antice . cu 8 000 de marinari şi 19 000 soldaţi) a părăsit Lisabona. în coloniile iberice olandezii să nu efectueze nici un trafic fără încuviinţare. chiar contradicţii. această renunţare. ca. Politica Spaniei a eşuat pe toate fronturile. prin optimismul său fundamental: omul. frumuseţe. Libertate. fericire. oferă umaniştilor un incomparabil instrument de difuzare: în 1500. latină -. mai ales la Florenţa. Slăbită de furtună. 13 . profund religioşi şi. dăruit tuturor.Dacă tratatul de la Joinville i-a permis lui Filip al II-lea să intervină direct în afacerile Franţei. a fost vehement contestată. Umanismul se caracterizează. Mişcarea apare in Italia prin Petrarca (1304-1374). armata Provinciilor Unite.

are efecte paralizante. Ariosto şi Machiavelli în Italia (după Dante. Rabelais. din Spania până în Ungaria. în colegii: studiile umaniste vor constitui. secolul al XVI-lea nu e marcat de mari descoperiri ştiinţifice. oricât de importante ar fi intuiţiile unui Leonardo da Vinci. aceasta apărea din ce în ce mai necesară. cu ruguriIe şi masacrele lor. Desigur. Martin Luther (1483-1546). din Anglia până în Polonia. e momentul rupturii unităţii creştine şi începutul războaielor religioase. ca Erasmus ori Martin Luther. Montaigne în Franţa. nenorocirile care au lovit Biserica la nivelul papei însuşi. teolog. cu care se străduiesc să rivalizeze. nici conciliile.i pe autorii greci şi latini nu numai maeştri în arta de a gândi. în 1536. până în secolul al XX-lea. Petrarca şi Boccaccio. călugăr la mânăstirea germană de la Wittenberg. dar e şi moralist. dacă umanismul. în Saxonia. lumea creştină occidentală a fost zguduită de un şir de dezastre şi încercări. sfetnic al suveranilor. justificări. Dorinţa lor de a se întemeia pe o limbă şi o cultură naţionale marchează însă o ruptură cu cosmopolitismul umaniştilor. Ele au restabilit unitatea sub autoritatea unui papă unic. în faţa căreia oamenii se simţeau cu desăvârşire dezarmaţi. în secolul al XIV-lea). Admiraţia neţărmurită faţă de marii savanţi ai Antichităţii. Marea ciumă din 1318 şi numeroasele epidemii care-au urmat-o. importanţa tot mai mare a limbilor şi literaturilor naţionale constituie. până la un anume punct. vânduţi lui. dincolo de oraşele italieneşti. În schimb. "Războiul de o sutăde ani" şi cortegiul lui de suferinţe. Doar heliocentrismul lui Nicolaus Copemic (1473-1543). dobândeşte convingerea. Apar pretutindeni o profundă nelinişte religioasă şi o mare dorinţă de a reforma Biserica. doar credinţa în 14 . marii scriitori care. frica de Satana şi de vrăjitori. multor membri ai clerului simplu ignoranţa. ci oameni capabili să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi să răspundă astfel neliniştilor şi preocupărilor timpului. a încetat brusc în secolul al XVI-lea. dar şi modele de compoziţie şi stil. în parte. limba comună a tuturor europenilor cultivaţi. Cu toate acestea. latina. Pe un alt plan. Or. la moartea lui Erasmus. şi nici papa n-au reuşit să realizeze reformarea Bisericii. esenţialul metodelor şi idealurilor sale a pătruns în învăţământul din universităţi şi. Papei i se reproşează luxul şi impozitele foarte grele la care supunea întreaga lume creştină apuseană. implacabil dezminţit de fapte. idealul umanist: filolog. ideile umaniste se răspândesc. Erasmus din Rotterdam (1469-1536) este cel care ilustrează cel mai bine. s-a ocupat de publicarea a numeroase texte vechi. Mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei. cu precădere. Camoes în Portugalia. episcopilor absenteismul prea frecvent. la începutul secolului al XVI-lea.Vehiculate de latină. idealismul excesiv al unora poate duce la neglijarea observării lumii sensibile. dar şi de un limbaj comun. bilanţul umanismului apare negativ. e însă condamnat de teologi şi recuzat de savanţi În sfârşit. un eşec al umanismului. De aceea. Cu toate acestea. Cervantes în Spania. că faptele omeneşti (şi cu deosebire indulgenţele) nu joacă nici un rol în mântuirea individuală. prin viaţa şi opera lui. Reformele protestante. care merge împotriva geocentrismului lui Ptolemeu şi al Scripturilor. citind anumite scrieri ale Sfăntului Pavel şi ale Sfântului Augustin. condamnând de la bun început orice ipoteză ori concluzie contrară aserţiunilor anticilor. explicaţii şi spiritul reformelor Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea. De asemenea. mai ales frica de moarte. cu schisma din sânul Bisericii catolice şi conflictele dintre papi şi concilii au apărut multora ca pedepse ale lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri şi mai mari. în secolul al XV-lea au fost reunite mai multe concilii. îşi face apariţia un climat de teamă colectivă: frica de ciumă. Shakespeare în Anglia "apără şi dau strălucire" limbii "vulgare" din ţările lor. ucenicia obligatorie a oricărui european cultivat. de Judecata de Apoi şi de infern. pe întregul continent. Dar ceea ce reclamă cu precădere cei mai valoroşi creştini. Posibile cauze. legaţi de un ideal comun. acest ideal este. hotărăsc să se exprime în limba "poporului" nutresc aceeaşi admiraţie pentru moştenirea Antichităţii. în privinţa unui aspect esenţial. de la Aristotel la Ptolemeu şi Galenus. Ronsard. în mai multe ţări europene. Pentru a pune capăt schismei din sânul Bisericii catolice şi pentru a declanşa reformele dorite. considerându. În locul revenirii la Evanghelia pe care o propovăduia în pace şi toleranţă. reprezintă un progres decisiv. este un cler ai cărui membri să nu fie doar distribuitori de sacramente.

în care expune esenţa doctrinei pe care a elaborat-o încetul cu încetul sub influenţa ideilor lui Luther. Ca şi acesta. ca element al Revelaţiei. mai ales. locul Tradiţiei. în 1541. Luther respinge rolul clerului: pastorii. cărora Luther le recunoaşte drepturi foarte ample. care o instituie la Ziirich. Recuză. adică răspuns original dat aşteptării credincioşilor şi comparabil în această privinţă diferitelor reforme protestante. defineşte mult mai limpede decât până atunci punctele dogmei puse în cauză de protestanţi. conducători spirituali ai statului lor. În Franţa. În privinţa disciplinei. cât o aspiraţie religioasă. recunoscând că Tradiţia are o anumită valoare. existenţa a şapte sacramente. care introduce reforma la Strassburg/Strasbourg în 1523. În împărtăşanie. Europa Centrală. Cu toate acestea. valoarea cultului sfinţilor. dar cu consubstanţiaţiune. reformă catolică. recomandând. De altminteri. Spre 1520. el întemeiază religia creştină pe anularea prin credinţă a vinovăţiei. instituit de Elisabeta I (1559-1563). prin care a stabilit ce voia să facă cu fiecare om în parte". după mai multe întreruperi şi reluări. El reafirmă rolul faptelor în mântuire. Pentru el. Cât despre anabaptism. menţine celibatul ecleziastic şi latina ca limbă liturgică. Conciliul. alături de Biblie. răspândirea ideilor lui Calvin se loveşte de o violentă represiune. partea cea mai importantă a acestei opere e realizată de conciliul de la Trento. În sfărşit. În afara creării Companiei lui Isus de către Ignacio de Loyola. Anglia şi Franţa. simple rituri exterioare. Melanchton. pornind de la iustificatio prin credinţă (act prin care Dumnezeu determină trecerea sufletului din starea de păcat în starea de graţie). afirmă că Revelaţia e conţinută în întregime în Biblie. astfel. astfel. anglicanismul. nu transsubstanţiaţiune). În afara Germaniei. fiecare credincios trebuie să poată avea acces la ea printr-o lectură directă şi zilnică. a căror funcţie este de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. apoi în limba franceză. În 1536. dar modificând întru-câtva aceste trei principii. reforma luterană pătrunde în ţările scandinave (şi în Ungaria. caracterul sacru al membrilor clerului. pe sacerdoţiul universal şi autoritatea Bibliei şi numai a ei. şi alţi reformatori dezvoltă. întemeierea câte unui seminar în fiecare dioceză pentru formarea 15 . Scoţia. Biserica romană s-a dovedit incapabilă să promoveze şi să realizeze ea însăşi profunda reformă religioasă atât de aşteptată: ea are loc în afara şi împotriva ei. mai ales. de asemenea. superioritatea spirituală a papei. Zwingli. Reforma catolică (Contrareforma) În pofida aspiraţiilor credincioşilor şi a câtorva reuşite izolate. adică reacţie de apărare (nu numai doctrinară. la iniţiativa papei Paul III. prezenţa reală nu trebuie înţeleasă decât într-un sens pur spiritual. care nu sunt constrânşi la celibat. legată de anumite curente milenariste medievale. Luteranismul se răspândeşte în Germania cu sprijinul unui număr de principi . începând din 1530. idei mai mult sau mai puţin inspirate din cele ale lui Luther. a episcopilor şi a clerului în general. iustificatio prin credinţă postulează predestinarea. De la Geneva. Ideile sale sunt formulate în mod sistematic în 1530 de unul dintre discipoli. Institutio religionis christianae (Institution de la religion chretienne). protestanţi. care-şi ţine ultima sesiune în 1563.al căror prim gest este de a desfiinţa clerul şi de a-i seculariza bunurile -. că toţi creştinii sunt egali prin botez. condamnându-i pe aceştia fără echivoc. începând cu 1540. În sfârşit. inclusiv). Zwingli se deosebeşte de Luther în privinţa sacramentelor (el neagă prezenţa reală). şi. francezul Jean Calvin (1509-1564) publică în latineşte. acţiunea întreprinsă este în acelaşi timp contrareformă şi reformă catolică: contrareformă. calvinismul se răspândeşte în Germania. Din această cauză. există funcţii preoţeşti. pentru care papa îl excomunică în 1520. nu păstrează decât două sacramente. reunit în 1545. este un compromis între calvinism şi catolicism. fără efecte prin ele însele: botezul şi împărtăşania (admite prezenţa reală.Dumnezeu îl poate face pe om drept şi-l poate izbăvi. dar deseori violentă) faţă de poziţiile adoptate de cei pe care-i numim. aşteptării multora dintre contemporanii săi. Roma se hotărăşte în sfărşit să ia atitudine. care se dezvoltă cu începere din 1523. fiind aşadar cu toţii preoţi (e vorba de sacerdoţiul universal). El răspunde. adică slujbe diverse cuvenite de drept diferitelor persoane însărcinate cu cultul. cum sunt nonrezidenţa episcopilor ori cumulul mai multor funcţii episcopale. condamnă abuzurile. Consideră. Ca urmare a acestor trei principii. El neagă rolul de intermediari al Fecioarei şi al sfinţilor. Preot şi umanist. acesta e nu atât o încercare de a reforma creştinismul. În sfarşit. Biblia fiind singura păstrătoare a Revelaţiei. ce fac din ei. unde se stabileşte Calvin în 1541. adică "sfatul veşnic al lui Dumnezeu. sunt simpli credincioşi. Calvin organizează temeinic fiecare Biserică locală: dacă nu există un cler special. E cazul lui Bucer. în Confesiunea de la Augsburg. mai ales cel al Fecioarei. În Anglia. credo al luteranilor. în Transilvania. într-un fel.

corespundea într-o măsură destul de largă intereselor nobilimii noi şi a burgheziei. fie calvinistă. mătuşa împăratului Carol Quintul. Ecaterina de Aragon. s-a afirmat şi se afirmă ca un loc comun în istoriografie. marcând profund sensibilitatea colectivă a popoarelor europene . Ele nu au constituit doar victoria unei anumite categorii a societăţii asupra vechii predominante politice. s-a dezvoltat comerţul maritim. Dezvoltarea Angliei în secolele XVI-XVIII. "Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi. Deoarece papa nu i-a aprobat anularea căsătoriei. ascensiunea unei pături de ţărani liberi.în afara unei Europe ortodoxe la est . care a exercitat o influenţă puternică pe plan mondial. dupa 18 ani de viaţă conjugală. Şi în Anglia. Anglia poseda deja o clasa de fermieri capitalişti bogaţi pentru condiţiile de atunci. a naţiunii asupra provincialismului. alături de noua nobilime. au făcut să apară într-o serie de zone ale Europei Apusene relaţii capitaliste (Ţările de Jos. circa 1000 de mânăstiri închise. în sensul subminarii regimurilor feudale.ns. cu scopul de a-i face mai apţi să transmită credinţa prin catehism şi predică. Parlamentul şi burghezia spre a bara pretenţiile de universalitate ale Bisericii catolice. în pofida încercărilor de reunire. încât. proclamând pe rege protector şi şef suprem al Bisericii care devine anglicană. intelectuală şi religioasă a viitorilor clerici. regii Angliei şi-au aliat Biserica propie. În aceste revoluţii burghezia a ieşit biruitoare. destrămarea structurilor societăţii feudale. a fost cuprins de scrupule. între 1640 şi 1660. ei (englezii-n. Revoluţia franceză fiind aceea care a dus la victoria deplină a capitalismului în majoritatea statelor de pe continent. Prilejul s-a ivit când Henric al VIII-lea (1509-1547). comercial-capitaliste. 1789. influenţa lui Erasmus şi a umaniştilor englezi în a critica abuzurile bisericii au creat un climat favorabil rupturii. la sfârşitul secolului al XVI-lea. creşterea producţiei şi schimbului. ci au marcat trecerea definitivă la pasajul modern în dezvoltarea societăţii europene. mulţumită ei. Dacă regii Franţei. (Instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică ale statului modern. respectiv.o Europă protestantă sub formă fie luterană. sub dinastia Tudorilor (1485-1603). datorită poziţiei sale insulare. munca lucratorilor agricoli salariaţi.morală. Parlamentul votează "Actul de supremaţie"(1534). unele state italiene. Avântul economic şi tehnic. ele au fost revoluţii europene cu influenţe universale.) au putut. că se căsătorise cu văduva fratelui sau. abolirea relativ timpurie a dependenţei personale (şerbiei) ţărănesti. Anglia). Politica monarhiei absolutiste. Au fost desfiinţate ordinele câlugâreşti. intensificarea circulaţiei baneşti. Revoluţia şi reformele constituţionale. i se opune . în ordine cronologică (sau chiar prima. a concurenţei asupra sistemului breslelor. 16 . s-a desfăşurat în Anglia. Spre 1600. Uni istorici (vezi Bibliografia) apreciază că doar Revoluţia din Anglia a fost prima revoluţie burgheză de anvergură europeană. victoria proprietăţii burgheze asupra celei feudale. fără a întâmpina mari primejdii. iar la polul opus al societăţii rurale creşterea numărului ţăranilor fără pamânt. a principiilor dreptului modern asupra privilegiilor medievale. secularizate averile acestora. nu au constituit doar o “revoluţie engleză” şi una “franceză”. dar victoria burgheziei a însemnat atunci victoria capitalismului. Proprietarii şi arendaşii de ferme foloseau. pentru a crea monarhii absolute. Această divizare se menţine în veacurile următoare. Tradiţia revoluţionară inaugurată de Wyclif. Condamnarea fără drept de apel a protestantismului pronunţată de conciliu şi autoritatea sporită pe care o dobândeşte papalitatea în urma succesului înregistrat de acesta sfârşesc prin consacrarea divizării lumii creştine occidentale. unei Europe rămase catolice. proprietari. în opinia unei bune părţi a istoriografiei de specialitate).după cum trecuseră la protestantism ori rămăseseră credincioase Romei. simpli lucratori agricoli. formarea în interiorul nobilimii a unei pături cu interese lucrative. Spaniei şi Austriei şi-au găsit aliaţi în biserica de la Roma. Revoluţiile începute la 1642 şi. fie anglicană. ceea ce a determinat modificări în structura socială: întarirea orăşenimii. să-şi organizeze pe îndelete instituţii originale". Anglia ‹‹Marea Britanie›› mare putere a lumii) A doua revoluţie modernă. iar bunurile acestora impărţite protejaţilor regelui. de orice temeri care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat.

El cuprindea şi pe descendentul cavalerului. Trevelyan – “era cheia vieţii naţionale”.unde se practica atat agricultura cât şi industria-. nu de clasă şi erau frecvente cazurile cand ucenicul londonez se mândrea ca este mai nobil decât patronul. Deşi încep sa se cultive culturi noi: sfecla. cât şi pe comerciantul bogat.şi mai ales pe timpul Elisabetei (1558-1603) .deţinători ai lotului pe temeiul unei copii din registrul manorial (document de evidenţă a ţăranilor ce deţineau un lot dintr-o moşie – manor – cu importante obligaţii faţă de proprietar). Cromwell pe aceştia îşi va baza puterea. amabil. duce. dar dependenţi de obligaţia posesiunii lotului Sintetizând detaliile cuprinse în istoriografia specială. Politica Tudorilor corespundea. obţinând noi terenuri în condiţii avantajoase. Deosebirea dintre meşter şi lucrător era de rang. ca şi pe avocatul celebru care. iar o parte din vlăstarele aristocratice fac drumul invers ajungând în alte stări. care odinioara dadea dreptul la titlu de cavaler. Aristocraţia considera că din moment ce secretarii lor terminasera Oxfordul sau Cambridge-ul. superiori foştilor vilani (ar corespunde la noi răzeşilor sau moşnenilor). Noua nobilime a profitat îndeosebi de secularizarea şi scoaterea la licitaţie a averilor ecleziastice.casa de la ţară. d. Această clasă avea ca limită inferioară un cens funciar de 20 livre venit. la exproprierea forţată a ţăranilor de pe pamânturile pe care le lucrau. pe de-o parte. În 1603. iar din secolul al XIV-lea să devină judecător de pace. ca meşter.O caracteristică specifică în evoluţia feudalismului englez a fost pătrunderea timpurie a raporturilor capitaliste în agricultură. dar şi in universitaţi.aprobat şi intrat în vigoare pe timpul Elisabetei I. apoi mai faţişă.partea înstărită a freeholderilor. cartof etc. Mai târziu. cu care guvernase Scoţia. Ucenicia -consemneaza G. cât şi pe cea externă. iar flota comerciala engleză. Însă lucrurile se schimbă. dar nici Parlamentul nu era dispus sa-l sprijine. negustori. Din punct de vedere juridic. ei îşi pot limita cultura la ceea ce invaţasera în copilărie cu perceptori particulari la castel şi la întrecerile de la turniruri. oraşeni. în largă măsură. cumparându-şi o bucată de pământ. devenea şi proprietar funciar. prin urcarea pe tron . în Palatul Whitehall i se opunea rezistenţă mai intai voalată. În sfârşit. freeholderi . sau intra ca lucrător.era întreprinzătoare. fiii micilor nobili de ţară formau un element important nu numai in şcoli. trifoi.manor . tineretul ţării căpăta educaţia tehnică şi disciplina socială . sub numele de Iacob I (1603-1625). dar mai ales pe gentry şi pe comercianţi. hamei. intereselor noii nobilimi şi burgheziei. situaţia se prezenta astfel: a. Structura socială a Angliei cunoaşte schimbări deosebit de importante. care îşi putea permite la Edinburg să ia hotarâri de unul singur. De altfel. Lor nu le era frica nici să muncească cu braţele şi nici să lupte. ca să facă din ei gentelmeni. Iacob al Vl-lea era fiul Mariei Stuart (vezi mai sus). colibă). 17 . dar principiul "Rex est Lex".de altfel. Filosoful şi omul de litere englez Francis Bacon (1561-1626) îi definea ca o clasa intermediară între gentelmeni şi ţărani. era cu totul ignorant în privinţa cunoaşterii Angliei. era cu totul incompatibil la Londra şi însemna o ofensă la adresa Camerei Comunelor. dar nu ating 20 livre. Noua nobilime se completeaza în permanenţă cu elemente provenite din alte stări (arendaşi. regele a adus Angliei un frumos dar. până nu facea 7 ani de ucenicie. Gentry constituia totalitatea gentelmenilor care trăiau la ţară. ţarani înstăriţi). Iacob I era un rege pacifist şi îi displăceau oamenii de arme. creşterea cererii de lână pe piaţa internă.care compensau lipsa sistemului de educaţie şcolară pe scara naţională. Marea proprietate agrară . În târguri şi sate . copyholderi . cât şi la creşterea suprafeţelor de păşunat.M. În parte. cât şi corsarii puteau fi vazuţi tot mai des navigând pe mări şi oceane.a regelui Iacob al VI-lea al Scoţiei. ţăranii liberi. c. Iar in privinţa instrucţiunii. nerăzbunător. yeomenii . societatea engleză pe timpul Tudorilor . Însă acestui scoţian. Cult. o parte din locuitori erau meşteşugari calificaţi. îi lipseau şi banii ca să se înarmeze.dupa moartea Elisabetei (1603) . care îi aparţinea: unirea cu Scoţia. cât şi de declinul vechii nobilimi. b. Astfel. a bisericii si a coroanei regale este tot mai subminată de relaţiile capitaliste. cotteri .ţărani fără lot. cel mult posedau o căsuţă şi eventual grădină (cottage . şi Tudorii şi-au sprijinit pe ei edificiul statal. majoritatea ţăranilor erau liberi.aflată în posesiunea nobilimii. au cel puţin 40 de şilingi venit. nimeni nu-şi putea deschide prăvălie. Prin Statutul meseriaşilor .deţinatori liberi (obligaţiile faţă de marii proprietari erau mai uşoare).

persecutând pe puritani. Tunis) au avut îndrăzneala să facă raiduri în zona Canalului Mânecii. dorind să conducă autocrat. Iacob I a neglijat complet flota. Aceasta. englezii fiind eliminaţi de olandezi şi din comerţul cu Rusia. Profitand de dificultatile regelui Carol I Stuart în politica externă. avea practic puterea în mână. conte de Stradfford. prima aşezare permanentă engleză din America de Nord . iar in perioada 16291640 a condus fără Parlament. prin Marea Albă. care îşi depăşea metropola de circa 90 de ori (Brazilia). vor fi organizate cele 13 colonii.zona unde. Piraţii arabi din zona Magherbului (Alger. practic. În ianuarie 1642. iar prin diplomaţie. la Curtea feudalilor localnici indieni era înlăturat monopolul otoman. de unde. apoi. ea a cerut condamnarea la moarte a miniştrilor care dăduseră regelui concursul lor în timpul celor 11 ani de guvernare fără Parlament. după scurtă vreme. decedat. oameni dârzi deschideau colonizării engleze America de Nord. regele va exercita puterea sprijinindu-se pe două personaje care au jucat un rol nefast: arhiepiscopul Laud si Thomas Wentworth (ulterior. In practică. În locul regelui. Regalitatea a căutat să înlăture mişcările protestatare. Buckingham este ucis de un fanatic puritan. făcând uz de prerogativele sale fiscale. în ansamblu. 18 . pentru că nu-i vota dreptul de a percepe noi impozite. Parlamentul a mai avut răgazul de a vota o lege care prevedea că toţi aceia care vor institui . regelui să semneze o serie de legi care. Buckingham. Dar dupa 11 ani. favoritul său atotputemic. Drept condiţie prealabilă a colaborării. prin care el se angaja. Compania Engleză a Indiilor Orientale îşi înarma corăbiile pentru luptă. îndepărtând astfel orice control constitutional asupra faptelor sale. Deşi a convocat Parlamentul în 1604. având majoritatea în Parlament şi conştientă de poziţia avantajoasă în care o plasau erorile şi greutăţile regelui. locotenentul Felton. dizolvând. din nou. în 1625. cu intenţia de a nu-1 mai reconvoca şi a aduce astfel Anglia la un regim absolutist total Înainte de a primi ordinul de dizolvare. totuşi. curajos şi înclinat spre ştiinte şi arte frumoase. printr-un manifest. după o încercare nereuşită de-a aresta căpeteniile opoziţiei. Portugalia avea o colonie numai in America de Sud. Pe plan intern.din propria sa vină . devenit confident al regelui. a dizolvat patru parlamente. regele a căutat să guverneze fără Parlament. în repetate rânduri. totodată creşteau şi acţiunile în Orientul Apropiat. în care s-au confruntat majoritatea statelor europene.sau vor consimţi să plătească . în anul 1628 (7 iunie) Parlamentul. în 1640. Cu tot acest boicot fiscal. încât s-a văzut silit să convoace iarăşi Parlamentul şi să încerce un compromis cu opoziţia. care părea serios. Astfel. să respecte libertatea individuală şi drepturile Parlamentului.cu un conflict armat cu Scoţia. În 1607 a fost întemeiată Virginia (Jamestown). Maroc. regele mărturisea ca nu-i putea suferi. În perioada 1629-1640.Burghezia şi noua nobilime ajunsesera atat de puternice sub aspect financiar. spre satisfacţia opiniei publice engleze. s-a arătat intransigentă. În 1618 a izbucnit razboiul de 30 de ani (1618-1648).un impozit neaprobat de Parlament se vor face vinovaţi de crimă împotriva libertăţilor şi drepturilor poporului englez (martie 1629). Regele nu s-a putut resemna cu diminuarea prerogativelor sale. în timp ce micuţa Olandă strangea averi fabuloase din cărăuşie. A impus. era un intim al suveranului. În ciuda liniei Casei Regale. a fost o simplă spectatoare. ultimul Parlament (al 4-lea) al lui Iacob I l-a trimis in faţa justiţiei pe ministrul de finanţe Middlesex care. în Anglia a izbucnit razboiul civil. iniţiase o serie de acţiuni razboinice pripite şi nereuşite împotriva Spaniei şi în sprijinul hughenoţilor de la Rochelle. ambiţiosul Buckingham. În 1628. de asemenea. distins. iar Anglia. dar. în varsta de 25 ani. a dizolvat Parlamentul. a ajuns într-o situatie financiară (şi militară) atât de grea. Regele a semnat actul. încât nu mai aveau nevoie de protecţia unui regim absolutist. Carol I (1625-1649). confruntat . a rupt relaţiile cu Parlamentul şi a plecat din Londra în centrul Angliei. Până în 1629. a urcat pe tron fiul acestuia. manifesta curajul şi încăpăţânarea timizilor. în decurs de un secol. executat în 1641). a refuzat să aprobe noi impozite. a chemat poporul – fără ca acesta să i se alăture .la luptă împotriva "rebeliunii" Parlamentului. până când regele nu avea sa semneze actul intitulat The Petition of Right („Petiţia Dreptului"). iar Spania şi Franţa o ameninţau şi pe cale navală. îi limitau drastic puterea şi instituiau supremaţia politică a Parlamentului în stat. care i-au opus rezistenţa în vederea perceperii unor noi impozite. Parlamentul şi arestând căpetenii ale opoziţei.

în aprilie 1640.cum fusese denumit de irlandezi . Între timp. spre a unifica ritul. a elaborat o Carte de rugaciuni comune (Common Prayer Book). un discipol al lui Calvin. După trei săptămâni. clerul anglican şi unele grupuri ale burgheziei. Arhiepiscopul englez Williams Laud. incomod. fiind sufletul şi centrul organizatoric al tuturor forţelor care luptau împotriva absolutismului regal.regele. Scoţienii. a şefului acestei confesiuni . în urma înfrângerilor suferite din partea Scoţiei. Parlamentul nu avea de gând sa-i acorde noi subsidii în vederea continuării războiului cu Scoţia. cea mai mare parte a burgheziei şi ţăranii liberi. politic şi militar. politice şi de conştiinţă. pe plan ideologic. intrat in istorie drept "cel lung" (1640-1653). Strafford. chiar practicând consultarea periodică a Parlamentului. cerând lui Carol I executarea lui Strafford. la mijlocul secolului al XVlI-lea. Camera Comunelor a acestui Parlament va conduce Revoluţia burgheză. însă. treptat. va răsturna şi va executa pe rege şi va schimba forma de guvernamânt a Angliei. 19 . iscălind "Convenant national". pentru că. capul lui Strafford cădea retezat.000 oameni. lord-locotenent al Irlandei" Atât el cât şi arhiepiscopul Laud au fost intemniţaţi în Turnul Londrei. organizându-şi şcoli în fiecare parohie şi comunitatea răspunzând de purtarea credincioşilor. voia doar sa exploateze impasul în care se afla Carol I. dupa 11 ani de abuzuri regale. Un semnal al maturizării acestor tensiuni l-a constituit pătrunderea în ţară a calvinismului. în faţa unei multimi de circa 200. dorind să aducă cele doua biserici la acelaşi numitor. acesta avea o bogată experienţă parlamentară. În aceeaşi zi. potrivit căruia Parlamentul nu putea fi dizolvat decat prin propriul său consimţământ. Calviniştii din Anglia au fost numiti "puritani". Liturghia catolică a fost desfiinţată. nuanţa radicală a Reformei religioase. John Knox. se întrunea Parlamentul. din marea nobilime. în faţa refuzului Spaniei de a-i acorda subsidii. Biserica a fost organizată dupa modelul celei din Geneva. văzând în această o ştirbire a autonomiei s-au ridicat la luptă. "Thomas. încât a cerut pedeapsa capitală. civile.a fost judecat în Sala mare a palatului Westminister. iar de partea Parlamentului din nobilimea provincială. implicit. care urmărea păstrarea şi apărarea bisericii presbiteriene. era necesar de data aceasta sa cedeze în faţa englezilor şi să convoce Parlamentul. studiase la Oxford). englezii nu aveau potenţial militar să-i opună regelui. a fost nevoit sa semneze pacea cu scoţienii la Berwick. din cauza programului lor de purificare a Bisericii anglicane de elementele păstrate din catolicism. La 12 mai 1641. conte de Strafford. nu mai corespundea cu noul raport al fortelor sociale din Anglia. "contele negru" . un rol aşa de preeminent. regele a dizolvat Parlamentul (intrat in istorie sub denumirea de "cel scurt"). averile bisericeşti confiscate. în 1640 avea 56 de ani şi participase şi la parlamentele anterioare. a libertăţilor economice. sărbătorile . ar fi putut restaura puterea despotică a Coroanei. de partea regelui. nobilimea provincială cu ocupaţii şi interese burgheze. iar burghezia obsedată de a restabili legalitatea. Ei au jucat în evenimentele care au zguduit ţara.în afară de duminici . până la înfruntarea cu arma în mână a scoţienilor.Taberele care s-au înfruntat erau compuse. la Newburn (ostilităţile se reluaseră) şi. lărgirea drepturilor parlamentului. iar marele aliat i-a fost populaţia Londrei. Întreaga ţară a urmarit dezbaterile. Opozitia a cunoscut atunci vigoarea insolentă a acestui politician. Carol I. nenutrind alte ganduri ascunse fata de rege. un bloc social care a ajuns să formuleze revendicari politice comune: limitarea absolutismului regal. Pym acuza de înaltă trădare pe favoritul regelui.suprimate. Burghezia. subminând dominaţia spirituală a anglicanismului şi. revolta scoţiană (1638-1640) a fost începutul revoluţiei britanice. avea nevoie de bani. Dar ambitiosul Stuart vedea în pacea încheiată numai un răgaz. A fost o adevarată cotitură în istoria politica a Angliei. prin intrigile sale. regele a mai semnat un act. Şi astfel. a fost nevoit să convoace un nou Parlament. încât mulţi istorici britanici numesc aceste evenimente "revoluţia puritană". a asigurat triumful acestei confesiuni (varianta presbiteriană) în secolul al XVI-lea. care. recunoscandule drepturile în materie politică şi religioasă. de loc era din Sommerset şi se trăgea dintr-o familie de nobili rurali. Practic. în Scoţia. Absolutismul regal. Întrunit la 13 aprilie 1640 si dominat de opoziţia condusa de John Pym (politician înzestrat. Iar ca să procure bani. devenise un cadru strâmt. pentru înarmarea si întreţinerea unei armate. unul din marile şi activele oraşe ale lumii. Acest Parlament va juca un rol excepţional în desfaşurarea Revoluţiei. înfrânt în 1639. un sistem fiscal concordant cu interesele şi posibilităţile tuturor păturilor sociale si profesionale. Nobilii. a fost înfrânt din nou de scoţieni. pătrunşi de lealism faţă de rege. şi ţăranii liberi au constituit. Curtea regală era ca asediată.

instigată şi de papalitate. cucerită de englezi la sfarşitul secolului al XII-lea şi supusă unei crunte exploatări (Strafford a fost unul dintre guvernatorii cei mai cruzi). desfiinţarea drepturilor Casei regale de a cumpăra prima. Era prima armată engleză. la preţuri preferenţiale. În jurul lui Cromwell se schiţează un curent mai radical. membru al Parlamentului din 1629 (când a şi luat cuvântul prima dată). ocupaseră importantele porturi Hull şi Bristol. În anii 1642-1643. Hampden. dar acesta a refuzat să o sancţioneze. se ridica. deoarece atât unitaţile regelui. iar elementele populare canalizate spre un cadru organizat. organizata pe baze moderne. era un rechizitoriu la adresa tuturor abuzurilor savârşite de rege în perioada 1625-1641. l-au obligat pe rege să nu reacţioneze. care deveniseră cei mai zeloşi luptători. împotriva Parlamentului puritan. Parlamentul "cel lung" a contribuit în mod hotărât la cosolidarea noului regim constituţional. mai ales cei din regimentele de călăreţi din East England conduse de Oliver Cromwell.Prin actele normative adoptate. regelui îi este înmânată Mustrarea cea Mare (sosise cu câteva zile înainte din Scotia). La sfârşitul lunii noiembrie 1641.000 oameni au înfrant cavaleria prinţului Rupert (18. Strode şi Holies. cu un efectiv de 27. prin soţia sa. îndreptand tunurile asupra Londrei. în octombrie 1641. Baza armatei Parlamentului o formau acei fermieri liberi (yeomani). abrogarea legii asupra pădurilor.lege datând din epoca cuceririi normande. la luptă . care conţinea 204 articole şi constituia programul politic al burgheziei şi al noii nobilimi. ci o disputa în jurul unor idealuri politice şi religioase. desfiinţarea Camerei Înstelate şi a Curţii Înaltei Comisiuni. Gruparea lui Pym elaborează actul "Mustrarea cea Mare" (adoptat de Palament după o şedinţa care a durat 14 ore. luptând cu abnegaţie şi pricepere în calitate de căpitan al escadronului 67 de cavalerie. Urma să aibă un efectiv de 21. În timp ce în Camera Comunelor se citea o declaraţie pacifistă a regelui (3 ianuarie 1642). fiica regelui Ludovic al XIII-lea. iar conţii Essex. care nu dorea un compromis cu regele. Masele Londrei. iar în Camera Lorzilor era lansată acuzaţia de înaltă trădare împotriva lordului Kimbolton şi a deputaţilor Pym. Arena de lupta devenise întreaga ţară. concomitent încercând şi o conspiraţie cu aristocraţia regalistă din Scoţia şi o insurecţie în Irlanda. forţele regaliste repurtaseră o serie de succese militare. pentru a găsi sprijinul necesar în mijlocul nobilimii din provincie şi stabilindu-şi cartierul general la Oxford. Încercarea regelui de a-i aresta pe cei cinci fruntaşi ai opoziţiei eşuând. Printre altele. Aceasta armată. cu 159 voturi pentru şi 148 contra). Haseirig. El a înţeles valoarea cavaleriei şi necesitatea unei bune pregătiri. Războiul civil nu însemna prabuşirea unei societaţi uzate. unde trupele conduse de Cromwell au jucat rolul decisiv. el va parasi Londra.500 oameni. Irlanda (vezi mai jos!). În acest sens. S-au gasit şi "cavaleri" în rândurile susţinatorilor Parlamentului. prin care regele şi familia sa erau proprietarii suprafeţelor împădurite . Născut în 1599. la 10 ianuarie 1642. de Spania şi de Franţa. Este drept ca în tabara Parlamentului s-au aflat şi trupe scoţiene comandate de Alexander si David Leslie (în septembrie 1634 se incheiase o alianţă cu Parlamentul scoţian) şi puritanii din Yorkshire comandaţi de Fairfax. începe să se impună din 1643. unde Parlamentul prezenta noul. Abia acum. De fapt. Pentru tabăra Parlamentului. care stateau în spatele Parlamentului. iar nucleul cavaleriei îl formau "coastele de fier" ale lui Cromwell. care au avut un rol deosebit în primii ani ai războiului. garda regală lua măsuri speciale. dintre care o treime o formau regimentele de cavalerie. succesul de la Marston Moor ducea la urmatoarele învăţăminte: lupta împotriva regelui trebuia dusă cu întreaga capacitate posibilă. în fiecare oraş existau "cavaleri" (susţinatorii ai regelui) şi "capete rotunde" (susţinatori ai Parlamentului). reacţiunea feudalo-monarhica s-a grupat in jurul regelui. cât şi unităţile de mercenari din serviciul acestuia formau unitaţi de cavalerie. care până în acest moment repurtase numai victorii. Parlamentul hotăra: dizolvarea armatei regale. plus intreaga partidă romano-catolică din jurul reginei. Camera Comunelor (ianuarie 1645) a votat crearea unei armate de tip nou (New Model Army). să solicite sprijinul Franţei. ci înfrângerea acestuia. cu buget propriu. echipat pe cheltuiala sa. încurajat de cele 148 de voturi ale moderaţilor şi regaliştilor din Parlament. Armata acestora.000). Dar această frumoasă victorie a fost întunecată de capitularea contelui Essex şi a întregii sale infanterii. Manchester şi lordul Brooke au comandat armate ale "capetelor rotunde". după modelul unităţilor lui Cromwell. formată 20 . dar suferiseră o puternică înfrângere la Marston Moor (2 iulie 1644). cu o strictă centralizare. deoarece în fiecare comitat. Carol I a intenţionat.

regele prizonier. Batalia de la Naseby a pecetluit soarta armatei regelui. patru părţi erau interesate în a stabili viitorul Angliei: Parlamentul victorios. cetaţile asediate s-au predat una dupa alta. am văzut. modernă. au fost integrate sub autoritatea instituţiilor guvernamentale şi a Parlamentului din Londra. la nord de satul Naseby. dupa ce Parlamentul le achitase suma de 400. exclusiv pe baza meritelor militare . datorită victoriilor obţinute asupra regalistilor. care comanda întreaga cavalerie. Fox. a olandezilor fiind cea mai de temut. un Consiliu de Stat. din 1649. scoţienii 1-au predat pe rege englezilor. A fost constituită prin recrutarea de voluntari. iar în iunie 1646 a capitulat şi Oxfordul. menite să determine pe ostaşi să lupte conştienţi de justeţea cauzei pentru care se înrolaseră şi să accepte disciplina dintr-o convingere fondată pe rigoarea morală a credinţei puritane. Ei sunt precursorii "iacobinilor" francezi şi ai radicalismului politic din secolele XIX şi XX. la o pozitie dominantă a ajuns gruparea zisă a "independenţilor". Ofiţerii erau promovaţi pe baza meritelor. a ocupat aceleaşi poziţii şi in instituţiile politice ale statului. Pride. Levellerii au reprezentat ideea republicii democratice. pentru Parlament unicameral (desfiintarea Camerei Lorzilor). pentru alegerea anuală a Parlamentului. cea mai modernă grupare constituită în cursul revoluţiei din Anglia a fost cea numita a "levellerilor" (nivelatorilor). pentru întaia dată. Hewson. iar comerţul maritim al Angliei putea fi desfaşurat. selectionaţi pe criteriul ataşamentului pentru cauza revoluţionară. Revolutia engleză a înfăptuit. cu sprijinul direct al acesteia. calfe si ucenici era armata revoluţiei. care deţinea poziţiile cheie în armată şi. creată.din ţărani. ca organ al puterii executive. o limitare a întinderii marilor proprietăţi agrare şi luarea unor masuri care sa dea câte o mica proprietate şi celor săraci. Astfel organizată şi cu ofiţeri ridicaţi la gradul de colonei din oameni simpli.Ch. va deveni. Regele. pusă sub controlul aripii de stanga a Parlamentului (independent). Levellerii au preconizat. totodată. Levellerii au vehiculat. asigurandu-le mari profituri. evident. gruparea levellera a militat pentru republică. Între iunie 1646 (capitularea Oxfordului) şi ianuarie 1649 (execuţia regelui). Cromwell . cea mai influentă personalitate în partida parlamentară. unitatea politica deplină a Insulelor Britanice. era acum la discreţia Parlamentului. dar şi unei educaţii politice. În războiul civil. prizonier şi fără trupe. Războiul civil a scos în evidentă marile însuşiri de conducator militar si de om politic ale lui Oliver Cromwell.va da o bătălie hotărâtoare în iunie 1645. de asemenea. astfel. Armata avea un comandament unic. introducand riguroase prevederi "protecţioniste" (vezi mai jos): coloniile engleze erau obligate să întreţina relaţii comerciale numai cu metropola. dar înalta sa calificare militara se îmbina cu indeferenţa totală faţă de politică şi religie. Armata Parlamentului va reprima răscoala proregalistă a irlandezilor (cu o cruzime ce n-a fost uitată până astăzi) şi a scoţienilor. ideea unei repartitii egalitare. Ea a fost o prima armată "naţională". teza ca dreptul politic este un drept natural al oricarei persoane născute pe pământul ţării. De acuma.000 lire . cuvântul Parlamentului era singura lege pe întregul teritoriu al Angliei. Dupa judecarea regelui. în care se confundau atributiile unui prezidiu al statului şi ale unui guvern.şi armata. Comandant suprem a fost numit Thomas Farifax. victoria Parlamentului a fost dobândită cu ajutorul "armatei de tip nou". pentru vot universal – susţinând. . meseriaşi. Exponentă a vederilor şi intereselor micii burghezii.Irlanda şi Scotia. Purta uniformă şi era supusă unei discipline severe. în Anglia a fost abolită monarhia şi proclamată republica. 21 .reprezentând cheltuielile armatei scoţiene în timpul războiului. la adapost de concurenţa străinilor. în majoritatea cazurilor. un nobil de la ţară care. în frunte cu Cromwell. Adjunctul sau era Cromwell. În fruntea ei a fost instituit. Cele doua provincii . numai de corabii engleze cu echipaje engleze. Aceste măsuri au încurajat pe negustorii englezi şi pe constructorii de corabii. a soldaţilor şi a ţăranilor liberi. democratice. Dar prin programul ei. Tot în această partidă s-au format în cursul războiului mai multe curente politice. în varsta de 35 ani. cea mai interesanta. Dintre ele.care se detaşase tot mai mult de celelalte vârfuri ale revoluţiei . sistem unitar de instruire si de tactică şi o structură unitară de organizare pe mari unităţi (regimente) şi subunităţi.. Harrison etc. a proprietăţii funciare. în 1644-1645. care se distinsese într-o serie de lupte. Parlamentul păstra. prerogativele legislative. Republica a legiferat doua acte de reglementare a comertului maritim al Angliei. În ianuarie 1647.

conduse de generali-maiori cu puteri nelimitate (din 1655).elaborata de Consiliul Ofiterilor . Negustorii englezi obţinuseră condiţii preferenţiale în coloniile portugheze. Triumfând asupra regalităţii şi sprijinitorilor ei. iar actul de navigaţie era modificat întrucâtva în favoarea ei. spre sfârşitul anului 1653. Deja. rivalul cel mai puternic era Olanda. la corabiile engleze pentru marfurile ce urmau să fie aduse în Portugalia. Cromwell voia sa apropie varfurile claselor dominante din Irlanda şi mai ales din Scoţia.excludea de la vot pe catolici şi pe cei care luptasera împotriva Parlamentului în timpul razboiului civil şi încredinţa puterea Lordului-protector şi Consiliului de Stat. consolidandu-şi astfel poziţiile şi în Marea Baltica. conducerea armatei şi Parlament. De aceea. plantaţiile sau teritoriile aparţinând Commonwealthului sau care erau în posesia sa. care stipula că nici o marfă nu putea fi importată sau exportată din ţarile. şi industrială).000 de corabii.statele papale şi Malta. plătea o îndemnizaţie de război. în Asia. Republica intrase în impas. motivul fiind ţinerea unor vase şi mărfuri. care a dat Angliei Noul Amsterdam (New York) şi toată coasta care unea Virginia de Noua Anglie. Actul de navigatie (9 octombrie 1651). în perioada 1629-1640. cu ajutorul armatei a dizolvat Parlamentul. Pentru olandezi. ea a propus olandezilor realizarea unei "uniuni". care nu primiseră nici pamânt nici drepturi politice. Cromwell. De asemenea. Doua escadre engleze (sub comanda lui Blake şi William Penn) parasesc Anglia şi acţionează. în anul urmator. Îmbinând forţa cu toleranţa. Scoţiei şi Irlandei". Puterea legislativă era împarţita între Lordulprotector şi un Parlament unicameral. Practic. S-au ivit şi dispute privind prerogativele puterii. pe care de altfel o va si invinge în două războaie provocate de rivalitatea lor comercială şi colonială (1652-1654 şi 1665-1667. burghezia şi noua nobilime engleză erau dornice să pună în aplicare programul combaterii principalilor adversari navali şi comeiciali ai Angliei: Olanda. În 1651. în Mediterana apuseană. de peste 15. favorabil lor. compus din 400 deputaţi ai Angliei (plus 30 din partea Irlandei şi 30 din partea Scoţiei). Încheierea păcii cu Olanda a constituit un mare succes pentru politica lui Cromwell. Spania. bombardează Tunisul şi îi obligă pe corsarii arabi din Magreb să nu mai atace vasele engleze. pentru a fi în stare să consolideze noua ordine socială şi de stat din Anglia. întrecand Olanda. colonială şi comercială a lumii (după 1750. Olanda recapata Surinamul. i-au oferit lui Cromwell titlul şi demnitatea de "Lord protector al Angliei. Primul război s-a încheiat prin pacea de la Westminster (5 aprilie 1654). Raspunsul Angliei a fost prompt. sub titlul de "lord-protector". Instrumentul de guvernare. când a desfiinţat Parlamentul şi dorea să conducă în mod absolutist. ancorează în portul Livorno şi obligă pe marele duce de Toscana să-i plătească despăgubiri . al carui şef necontestat va deveni. Revenind. Al doilea razboi anglo-olandez s-a încheiat prin Tratatul de la Breda (31 iulie 1667). Dar. expulza pe Stuarţi de pe teritoriile sale şi înlătura pe partizanii Casei de Orania. Anglia va deveni cea mai mare putere navală. între Consiliul de Stat. În 1653. În ciuda declaraţiilor de prietenie. care se afla în sesiune neîntreruptă din 1640. posesoarea unei flote impozante. Franţa.Într-un secol. America şi Africa. Tot in 1654. Totodată. iar Lisabona şi Compania braziliană se obligau să recurgă. Dintre aceştia. El a instituit un regim de dictatură militară. mărfurile ţarilor producatoare nu puteau intra in Anglia sau în coloniile sale decât pe vasele statelor respective sau ale Angliei. această masură a fost o lovitura cumplită şi ea a declanşat razboaiele navale cu Anglia (1652-1654 şi 1665-1667). englezii au încheiat un tratat comercial cu Suedia. în 1654 Anglia a încheiat un tratat cu Portugalia. Olanda a refuzat. cu alte vase decât cele ale sale. "cărăuşii mărilor". Cromwell dispunea de o putere mult mai mare decat regele Carol I. dictatura militară atinsese apogeul. Olanda recunoştea Actul de navigaţie. care concurau pretutindeni vasele engleze. vezi în continuare). cât şi de nemulţumirile păturilor populare. aceasta recunoscându-şi subordonarea economică şi politică. noua Constituţie . Regimul republican s-a dovedit curând prea slab. Anglia nu urmarea altceva decât să constrangă Olanda să-i accepte supremaţia navală şi comercială. divizand Anglia şi Walesul în 11 regiuni militaro-administrative. "stările generale" din Olanda urmând ca în anumite cazuri sa accepte neconditionat deciziile Parlamentului englez. fără să se comită o fraudă. la nevoie. Aceasta era combatută atat de nostalgicii monarhiei şi ai aristocraţiei. în care problemele păcii şi ale războiului trebuiau stabilite în comun. care s-a numit "protectorat". insulele. 22 .

spre a nu fi ispitit la o conduită arbitrară. cunoscutul şi faimosul Habeas Corpus Act. iar dupa ce devine lord protector. Ana. A convocat un nou Parlament. în raport cu fratele sau uşuratic. pe baza unui acord socotit a oferi suficiente garanţii de păstrare a înfăptuirilor Revoluţiei.În domeniul politicii interne. era casatorită cu fratele regelui. îl obligase să dizolve Parlamentul. prin care erau excluşi din funcţiile publice toţi cei care refuzau sa-şi declare apartenenţa la Biserica anglicană (ceea ce a dus la căderea Ministerului Cabal). celebru în istoria luptei constituţionale. Generalul Monk. În ciuda încercarilor regelui de a-şi impune politica personală. Cromwell se eliberează tot mai mult de militarii care 1-au secondat în perioadele dificile. Prin soluţiile practice. viitorul suveran). au restaurat regimul monarhic (1660). politic si cultural. cu o luna mai inainte.Capitalismul din Anglia a avut în Cromwell un promotor tenace. perseverent. Parlamentul. noul rege îşi revelase aptitudinile militare în războaiele navale impotriva Olandei. Moartea. dar. prin împărţirea ţării în regiuni militaroadministrative conduse de cate un general cu puteri discretionare.în caz de revenire . imprevizibila (avea doar 59 ani). Afară de o trupa mică.1-a surprins fără a-şi fi desavârşit opera. 1-a ponderat pe Carol al II-lea până în 1667. conducatorii armatei şi ai Parlamentului au intrat în tratative cu fiul regelui detronat în 1649 şi. fără să întâmpine vreo dificultate. iar emisarii săi au dus tratative cu fiul regelui decapitat. cunoscut oportunist).evenimentele derulate între anii 1642-1660 au avut importanţă istorică deosebită pentru Anglia. cabal = cabală . care îşi atinsese punctul culminant în 1655. Cromwell aproape a lichidat mişcarea revoluţionară. Arlington. în Olanda. reinstalându-i pe Stuarţi.scria un contemporan la moartea acestuia. energic. trecând peste metodele folosite. Englezii. ducele de York. ca şi toleranţă religioasă pentru puritani. fugind în Franţa. survenită la 3 septembrie 1658. regelui i s-a impus Test Act (Marturisirea credinţei). În anii 1657-1658. nu era dispus sa-l secundeze pe 23 . luate promt. Ansley şi Landerdale). a promis . primeşte dreptul de a-şi alege urmaşul la funcţia de lord-protector. În perioada 1667-1673. careia i s-au alaturat şi republicanii. social. devine antipatic. tronul a fost ocupat de fratele său. întrunit în septembrie 1656. oferindu-i chiar coroana regală. ca Tangerul şi Bombey-ul. o personalitate de prima marime. prudenţi. Prin dictatura militară. a intrat cu trupele în Londra. prin Declaraţia de la Breda (aprilie 1660). a desfiinţat şi Parlamentele urmatoare. fire închisă şi încapaţanată. care urmărea instaurarea absolutismului. În faţa pericolului izbucnirii unui nou război civil între aderenţii regimului militar şi ai celui civil. după ce. Buckingham. după cum se ştie. Opoziţia din cadrul armatei s-a intensificat. armata îi impune lui Richard Cromwell să demisioneze. iar în 1679. regele mai dispunea de câteva regimente aflate în posesiunile de peste mări. În 1673. Carol al II-lea murind în 1685. iar Parlamentul. Parlamentul. sub numele de Iacob al II-lea (1685-1688). Prin rezonanţa sa şi influenţa internatională. regele a încredinţat conducerea ţării unui grup de nobili devotaţi lui. care va urca pe tron sub numele de Carol al II-lea. Contele Clarendon. pe fiul său Richard.organizaţie în scopuri de intriga murdară. înrudit cu Stuarţii (fiica lui. a creat un stat centralizat din Anglia. provenind de la numele celor cinci membri ai Cabinetului. anul când părăseşte viaţa politica a Angliei. cunoscuţi in istorie sub denumirea "Ministerul Cabal” (joc de cuvinte. deşi regalist prin sentimente. a reuşit să se menţină până în 1679 (denumit Parlamentul cel lung al Stuarţilor). În mai 1659. Cromwell a dizolvat rămaşiţele Parlamentului cel Lung încă din 1653. recunoasterea legalitaţii bunurilor confiscate de la familia regală. Deşi serios. Revoluţia engleza a avut o semnificaţie deosebită pentru istoria universală. "Copacul pare mai mare când e prăbuşit" . comandantul forţelor armate din Scoţia (fost regalist. s-a aratat un instrument docil. Restauraţia Condus cu energie de Cromwell. nu i-au permis regelui să-şi formeze o armată numeroasă. Acesta. regimul a falimentat însă după moartea sa. dorind sa doboare regimul autoritar. trebuia pus imediat în libertate. În ultima clipă. pe plan economic. iar în 24 ore să i se comunice cauzele arestării. Scoţia şi Irlanda si o mare putere maritimă comercială. Cu tot sfârşitul neaşteptat al revoluţiei . a desemnat şi un succesor. intrat in serviciul lui Cromwell. care erau: Clifford. ducele de York. biserică şi nobilii regalişti. prin Constitutia promulgată în mai 1657.dictatura lui Cromwell şi restauraţia .o largă amnistie pentru toţi adversarii monarhiei. reinstituie Camera Lorzilor (1657) şi. În caz contrar. care i-au venit ca zestre de la soţia sa. potrivit căruia nimeni nu putea fi arestat fără a i se arata o ordonanţă scrisă din partea judecatorului. convocat în 1685. convocat în 1661. prinţesa portugheză Caterina Braganza.

un nou act parlamentar a reglementat succesiunea la tronul Angliei ( Act of Settlement). englezii şi-au dat seama că prin naşterea acestui principe de Walles. iar alegerile acestuia să fie libere. răspunderea pentru conţinutul şi consecinţele sale (regele pierdea în continuare din autoritatea efectivă. anunţând liberalismul din veacul al XlX-lea). s-au adresat în taină lui Wilhelm de Orania al Olandei să ocupe tronul Angliei. balanţa între puterea parlamentară si cea regală a fost reglementată în favoarea Parlamentului. Astfel. brandenburghezi. După cum s-a arătat mai sus. scoţieni. suedezi. Regele rămânea. sunt şi ramân proclamaţi rege şi regina a Angliei. controversele politice au generat constituirea în Anglia a primelor partide politice din istoria europeană. Nu putea fixa contribuţii baneşti. Cu prilejul votării actului. care-şi asumă. mai ales că regele începuse să atace pe faţa bunurile şi proprietaţile clerului anglican. dădea putere de lege. autoritatea regală nu putea suspenda legile sau dispensa de lege sau executarea lor fără acordul Parlamentului.o alta institutie specifica a sistemului politic modern. de ciudă şi-a aruncat sceptrul în Tamisa şi s-a refugiat în Franţa. Astăzi. fiica regelui Angliei. întruniţi la Westminster. forţele politice din Anglia s-au coalizat impotriva lui şi 1-au detronat printr-o lovitura de stat pe care istoricii englezi o numesc "Revoluţia glorioasă".rege în încercările acestuia de convertire a ţării la catolicism. Din 1689 pâna astăzi foarte rar un rege al Angliei a mai schiţat o încercare de a abate în favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin "Declaratia drepturilor". prinţ şi prinţesa de Orania. Glorioasa revoluţie Când. încercările au fost timide şi n-au mai provocat disensiuni majore. devenind principiu constituţional. cruzimile ducelui de Alba în Ţarile de Jos. . în detalii. primiţi cu multa simpatie. a acordat drepturi politice catolicilor şi i-a numit in funcţii importante în stat. dar câştiga în inviolabilitate). celei mai apropiate linii colaterale a dinastiei. părăsit. Regele. spre a păzi legile şi a le îndrepta. aduna armata fără aprobarea Parlamentului care. Atributele efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului si Cabinetului ministerial. erau mercenari elveţieni. precursor al celui conservator de mai târziu) şi "whig" (mai avansat. se poate aprecia că a fost cel mai important act cu caracter constitutional din istoria de până atunci a Angliei. i s-a născut un fiu. Liderul partidului tory. În 1701. nu aveau nici un scrupul în detronarea sclerozatului şi încapaţanatului Iacob. trebuie să se întruneasca cât mai des. Tronul. în 1688. câţiva conducatori whingi şi episcopul suspendat Compton. cu condiţia ca reprezentanţii ei să fie de confesiune protestantă. englezi şi unităţi de cavalerie din Würtemberg conduse de mareşalul Schomberg. în timp ce Ludovic al XIV-lea al Franţei revocase Edictul de la Nantes (1685) şi a început persecutia hughenoţilor. declaraţiei pe care Wilhelm şi Maria o făcuseră în momentul debarcării în Anglia şi detronarii lui Iacob al II-lea Stuart. astfel. Prusia şi în Anglia. în al doilea rând. încât s-a produs o apropiere între whigi şi tory. Ele au fost partidele denumite "tory" (moderat. care au înţeles necesitatea uitarii vechilor certuri. în iunie 1688. Parlamentul l-a oferit lui Wilhelm de Orania. Lorzii ecleziastici şi mireni. ramanând vacant. limitarea puterii regelui şi prerogativele Parlamentului. nemaicunoscută până atunci. Atât el. în sensul ca ea se putea atribui. Danby. se prevedea că judecatorii nu puteau fi traşi la răspundere 24 . prin confirmarea Parlamentului. statornicesc ca Wilhelm şi Maria. Suveranul a abrogat Habeas Corpus Act. ca şi Camera Comunelor. Corpul expeditionar comandat de Wilhelm de Orania a debarcat la Torbay în 5 noiembrie 1688 şi s-a îndreptat spre Londra. Cateva sute de mii au găsit azil în Olanda. în condiţiile acestui document. în faţa intenţiilor vădite ale regelui de a reinstaura absolutismul. Bill-ul) drepturilor". cat si soţia lui Maria. Noii suverani au semnat celebrul act supus lor de catre Parlament sub titlul "Declaraţia (Legea. comparabile cu cele din secolul al XVII-lea. El a prevăzut. În cursul celor aproape trei decenii ale restauraţiei monarhiei. la începutul anului 1689. Pe langă garda olandeză. mai mult un simbol al autorităţii şi al unităţii statului. Revocarea Edictului de la Nantes a adus în memoria englezilor masacrele "nopţii Sfantului Bartolomeu”. sistemul lui Iacob nu va dispare prin moartea sa. Wilhelm era ginerele lui Iacob al II-lea. Astfel. în caz de stingere a liniei directe. Parlamentul a mai introdus în el două articole importante: orice document semnat de rege trebuia contrasemnat de un ministru. “Legea Drepturilor” (Bill of Rights) votată în februarie 1689. a Franţei şi Irlandei ca şi a teritoriilor care depind de ele.

timp de un secol. îndreptandu-se în special spre America de Nord. În istoria Angliei. dar au fost dezamagiţi. astăzi. Renunţarea la cenzura presei în 1695. în situatie similara. Astfel. a parlamentarismului. A facut. acceptand unirea efectiva cu Anglia în 1707 (de atunci se poate folosi denumirea de Marea Britanie ). Cu toata toleranţa religioasa manifestata de Wilhelm de Orania. a devenit astfel si ea strict dependentă de Parlament. pe timpul reginei Ana (1702-1714). Irlandezii au fost mai puţin norocoşi decât scoţienii. Acest gest a fost repetat. facând din scoţieni beneficiarii unor privilegii în întreaga lume. Cabinetul ministerial a demisionat în totalitatea sa. exprimată prin votul favorabil al majorităţii deputaţilor. bazate pe un interesant şi echilibrat amestec de legi. prin care hotarârea regelui devenea valabilă dacă actul era contrasemnat de un ministru. cu o populate copleşită de sărăcie. A pus bazele monarhiei constitutionale. pentru multă vreme. Acesta a dat dovadă de capacitate extraordinară în menajarea intereselor supuşilor celor două 25 . anticipându-l şi pe acela că participarea la viaţa şi la decizia politică este un drept cuvenit tuturor cetăţenilor. Scoţia. precedente juridice şi tradiţii. au profitat din plin de noua situaţie. de toate guvernele care au urmat. ţara model al libertăţilor. Ca să scape de asuprirea socială şi naţională. a constitutionalismului. Cucerirea Irlandei şi Scoţiei au sfârşit centralizarea şi unitatea politică a Insulelor Britanice. deschide calea spre liberalizare şi punea o temelie solidă instituţiilor din Anglia. “Pericolul francez” cerea crearea unui front comun. Marea Britanie fiind. Dar lucrul esential. Evenimentele din 1689 readucând Scoţia în stare de dependenţă. scoţienilor li s-a deschis calea spre prosperitate economica şi culturală. Anglia şi Provinciile Unite (Olanda). Wilhelm al III (1689-1702).de nimeni. În planul gândirii politice universale. din 1707 sunt folosite în scopuri comune. care este Cabinetul ministerial. Pronuntandu-se Parlamentul împotriva unui act al politicii sale externe. iar când cele 13 colonii se răscoală împotriva metropolei. iar utilizarea tuturor oamenilor capabili. de asemenea. Era un sacrificiu dureros pentru scoţieni ca Edinburgul nu mai este sediul puterii centrale (rămâne capitală legală şi culturală). Parlamentului din Edinburg i se lua aproape întreaga putere. neputand rămâne în funcţie decât atâta vreme cât se bucura de încrederea acestuia. micii fermieri păstrau în parte graiul celtic. indiferent dacă erau tory sau whigi. cu recolte slabe. teren neproductiv. fiind până atunci o naţiune saracă. în timp. dar mândri. Toleranţa religioasă a lui Wilhelm a dus la diminuarea diferendelor religioase. au statornicit rolul Parlamentului ca putere eminentă în stat. Acest deziderat al Revoluţiei s-a făcut în folosul burgheziei şi al noii nobilimi engleze. "inamovibilitatea judecatorească". am văzut. unde puterea executiva din ambele ţari era asigurata de Wilhelm. pentru sentinţele pronunţate. asigurandu-le. suverani şi peste ei. pastori şi crescători de vite. fixa responsabilitatea acestora nu faţa de monarh. eficienţa “modelului englez”. dar ridică hotarat nivelul de trai al acestor ţarani munteni. prin asuprirea celor două popoare. talentele şi energiile scoţiene. a demonstrat. prin aceasta. viguroşi şi sclipind de inteligenţa. în secolele XVIII-XIX. i se deschide piaţa internă si cea coloniala a Angliei. Mulţi iau calea Americii. pe lânga berea şi terciul de ovaz traditional. revoluţia engleză a proclamat principiul că nimeni nu este mai presus de legi şi nu se poate sustrage efectelor lor. cârmuitorii englezi aflaţi în Irlanda se abăteau în mod voit de la perceptele regelui. Ramura puterii executive. şi. iar pentru cei din târguri şi oraşe locuri de munca în întreprinderi. în detrimentul ţăranimii irlandeze şi scoţiene. Revolutia de la 1640 şi evenimentele care i-au urmat. ci faţa de Parlament. în timp ce clasa superioara devenea treptat engleza. irlandezii vor plăti niste poliţe acumulate de secole. obişnuite de secole sa fie rivale. factotum pe mapamond. că Stathuderul lor devenise şi regele Angliei. mulţi şi-au părăsit ţara. în loc sa fie aruncate împotriva Angliei. Mai târziu. La prabuşirea regimului lui Cromwell. sub nici o formă. atat celor laice cât şi celor ecleziastice. ereditari sau numiţi). după ce au acceptat pe Wilhelm şi Maria. câtă vreme ei respectaseră legile si procedurile cuvenite. A facut din Anglia. avea circa un milion de locuitori. se integrau instituţiilor ţarii si nu nutreau nici o ostilitate politică. a respectului pentru legi. mică şi izolată. care de pe timpul Tudorilor făcea parte integrantă din Anglia. să încline balanta în favoarea Camerei Comunelor (aleasă) şi în detrimentul Camerei Lorzilor (cu membri de drept. o hrană variată. Este clauza numită. bastinaşii au sperat sa li se înapoieze domeniile. Ea a completat aplicarea în viaţa publică engleză a principiului separării puterilor. acum. ca şi actul emis în 1701. principiul ca puterea emana de la popor şi se exercită prin reprezentanţii aleşi de el. În ţara Galilor.

Prima revoluţie agrară şi industrială. oi. ori devine muncitor agricol pentru o sumă derizorie. devine practic un cerşetor care ori migrează în strainatate (mai ales. Revoluţia industrială are loc în Anglia în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi continuă în primele decenii ale celui urmator.în calitate de conducator al Cabinetului şi. Începe să se practice agricultura intensivă. tronul a revenit cumnatei sale. hârtoape şi terenuri năpadite de spini . Parlamentul englez a adoptat Act of Settlement (Actul de succesiune. au 26 . unde găsea ghinda pentru porc şi lemne pentru încălzit şi pentru bucatărie. Cabinetul devenind un simplu instrument al voinţei sale. violent şi avar. asista sporadic la şedintele miniştrilor lui. Dacă bunicul său nu stia deloc engleza. era maritată cu prinţul Ernst August. În timp ce sistemul fermelor capitaliste. Hanovra. În 1742. George al II-lea (1727-1760). regina Anna (1702-1714). nu cunoştea limba ţării. în 1701. Apelul constant facut de oratorii whing şi tory la parerea publicului faţă de elocvenţa Parlamentului a dat naştere acelui climat propice de libera exprimare a ideilor. necunoscut în alte ţări. acesta şi-a dat demisia cu întregul Cabinet. adică desăvârşirea transformării întregii proprietăti funciare în proprietate de tip burghez. tronul a revenit dinastiei germane de Hanovra. instituţiile erau liberale. ţara se bucura de o mare stimă în lume.10 (vestitia reşedintă a primului-ministru britanic. În acest context. noul rege britanic George I (1714-1727). privite cu invidie de popoarele europene. şi chiar i-a facut cadou imobilul din Downing Street nr. principesa Sofia. devin caracteristicile Angliei secolului al XVIII-lea. Actul mai cuprindea câteva garanţii constituţionale care limitau puterea regelui. liderul tinerilor tory s-a menţinut în funcţie până în 1801. Este la modă cultivarea pamântului şi creşterea vitelor. Se apreciază că încapaţanarea lui George al III-lea de a guverna autoritar a dus la dezastrul din America de Nord. se ameliorează rasele de vite. Cu aceasta frază şi-a căpătat o popularitate enormă. Pierzând o serie de poziţii în America. nu se înţelegea cu tatăl său şi se credea ca va face schimbări multe la venirea pe tron. Aceasta. Cabinetul lui Pitt-junior. iar utilizând Britain în loc de England şi-a atras şi supuşii scoţieni. După cum am arătat. se folosesc îngrăşămintele. ştiintifică. care devenise centrul vital al comerţului şi al materiilor prime. care s-ar fi sfârşit lamentabil pentru ţară dacă Parlamentul n-ar fi reuşit sa-i controleze puterea. ca de altfel şi Parlamentul. Când George al III-lea s-a urcat pe tronul Angliei (1760). ţaranul fără peticul său de pământ. la moartea lui Wilhelm al III-lea (1702 . era un adevarat gentleman. Reprezentantul acesteia. fiecare act al acestuia urmand a fi contrasemnat de un ministru. când într-o anumită situaţie majoritatea deputaţilor au votat impotriva lui Walpole. acesta. creând importantul procedeu constitutional în raporturile dintre Parlament şi Guvern. va remonta situaţia . iar în locul animalelor cu picioare lungi care fuseseră folositoare când Anglia avea extrem de multe mlastini. Are loc şi o revoluţia agrară. primul ministru (avea numai 24 de ani). I glory in the name of Britain". L-a menţinut totuşi pe Walpole.în urma unui accident de călărie). primul ministru Walpole a introdus principiul de raspundere comună a Cabinetului şi supremaţia primuluiministru . În acest context. Relaţiile capitaliste de producţie devenind predominante. la mari nemulţumiri interne. interesandu-se mai mult de principatul sau de baştină. Secolul al XVIII aduce pentru Anglia profunde transformari sociale şi economice. irlandezii stateau liniştiţi.acum sunt preferate rasele bogate în carne. fără colţul de păşune unde îşi paştea vaca şi colţul de pădure. crescut şi educat în Marea Britanie. prin care a exclus de la domnie ramura directă a Stuarţilor. britanicii şi-au intensificat eforturile în stăpânirea Indiei. care datează şi acuma cu aceeaşi destinaţie). totodată al Camerei Comunelor. A guvernat însă fără partid. deoarece o verisoara a lui Iacob al II-lea. arendate sau în regie personală. cu ministrii sai înţelegându-se destul de greu în latină. suveranii urmând să fie de religie protestantă.ţări. aceeaşi politică înţeleaptă a fost continuată de conducătorii Cabinetului de miniştri englez. ori se angajeaza în industrie. murind fara urmaşi. care a fost apreciat la superlativ şi de Voltaire în Scrisori filosofice despre Anglia (1734). vezi mai sus!). in America). O populatie mai numeroasă are nevoie de mai multă hrană. americanii încă nu începuseră să se agite. din respectiva dinastie.ajuns la putere. capre. în decembrie 1783. iar dupa moartea sa (1702). "Born and educated in this country. iar tatăl său foarte slab.

(pavate cu straturi de piatra sparta şi nisip. înlocuirea în metalurgie a carbunelui de lemn cu huila. arhitectură. Trecerea de la producţla manuală la mecanizare . Franţa trece printr-o foarte lungă criză naţională. îi urmcază fiul său mai mare. gândirii în general. radicală pe viitor. de asemenea.voinţa de a-şi impune credinţa în rândurile tuturor francezilor. La gravitatea şi complexitatea acestei crize contribuie mai mulţi factori: violenţa pasiunilor religioase. Răscoala cavalerilor renani (1522-1523). astfel încât puterea este exercitată. spre a ameliora operatiunile manufacturiere. îndesate puternic. Spre 1780. maşinile de ţesut). bumbac). are abia unsprezece ani. singurii beneficiari ai profitului. mai întâi de mama acestuia. învăţământului. artei.. introducerea maşinismului. cunoscută sub numele de "războaiele religioase". pusă la punct de James Watt. ştiinţa era “exploatată” atent ca orice descoperire să fie fructificată. care. adică muncitorii ce-şi vindeau forţa de muncă în schimbul unui salariu. maşina cu abur. acesta nu are decât şaisprezece ani şi. războiul pe care-l poartă împotriva acestora împăratul şi principii catolici (1531-1547) sunt principalele episoade ale acestei crize. plus imense rezerve de capital provenit şi din exploatările coloniale. bancare. industriale. dificultăţile economice. Francisc II. în mai 1527. apoi în cel al revoluţiei industriale aflate la începuturile ei. fier. regenta 27 . Această violenţă a pasiunilor religioase antagoniste dă naştere unei dezlănţuiri de fanatism şi cruzime şi explică durata şi dimensiunile conflictului. intervenţia din străinătate. topirea cu cocs a minereului de fier şi. Invenţiile mecanice. obţinuse deja un avans de o jumătate de secol faţă de ţările continentului Războiele religioase şi Războiul de 30 de ani Începând din 1520. convertirea multor nobili constituie o ameninţare directă pentru pacea şi unitatea regatului. şi. Extinderea calvinismului în Franţa până în 1559. necesare productiei de masă. şi muncă. cărbune. Prima aflată în această situaţie e industria bumbacului. mai cu seamă. În cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. bolnav. după care urmează industria metalurgică. deşi în număr foarte mic. Punctul de pornire al acestei revoluţii se găseşte în descoperirile realizate în Anglia cu începere din anii 1730: maşinile textile (suveica zburătoare a lui John Kay. care recunoaşte cele două confesiuni. mai ales. ideea celor două puteri în stare.dezvoltat fortele de producţie. nu se dovedeşte suficientă pentru restabilirea unităţii religioase şi politice a imperiului. dintre capitalul reprezentat de proprietarii uzinei.fapt constatat. maşini-unelte) şi de muncitori necesari mânuirii acestora. fiecare în sfera sa. Jefuirea Romei. O putere regală autoritară ar fi putut eventual să joace un rol de arbitru. devenise socială şi politică. de altfel. împăratul trebuind să accepte pacea de la Augsburg (1555). şi sporirea puterii pe care principii luterani o obţin din secularizări. nu-şi ascund .permite apariţia fabricii (factory). Fratele său. de transport etc. Trecerea de la domestic system la factory system e caracterizată şi de separarea. dupa sistemul inventat de inginerul scoţian John Mc Adam (1756-1836). definită ca o concentrare în acelaşi spaţiu a unui număr însemnat de mijloace de producţie (maşini cu abur. fier şi maşina cu abur. formarea Uniunii/Ligii de la Schmalkalden a principilor trecuţi la luteranism (1531). mai întâi în cadrul protoindustriei sau al aşa-numitului domestic system (producţie realizată la domiciliu. În plus. drumurile "macadam". din religioasă. minele de cărbuni (acesta era transportat prin sistemul de canale). topirea fierului ("meleagul negru" . marea industrie englezească.revoluţie tehnică fără precedent în Europa . gustul pentru literatură. în pofida unei reconcilieri ulterioare. Victoria lui Carol Quintul la Mühlberg. în mod iremediabil. cumplitul război ţărănesc (1525). să impună Europei propriul arbitraj. conjugate ca materii prime (carbuni. Puterea comercială se sprijinea nu numai pe cea mai valoroasă flotă militară şi comercială din Europa. şi la adversarii lor. în 1547. lână. Toleranţa n-o vor propovădui decât câteva rare voci izolate. dar şi pe o producţie industrială ce sporeşte neîncetat în cursul secolului. pictură şi decoraţie interioară era influenţat încă puternic de ideile franceze şi italiene. confecţionarea pe scară largă a produselor din textile de bumbac. calviniştii. iar obiceiul tot mai raspândit de a scrie în engleză în loc de latină a creat trăsături mai distincte literaturii. Într-adevăr. de către mercenarii luterani aflaţi în serviciul lui Carol Quintul compromite. Germania e zguduită de o redutabilă criză provocată de ecoul pe care-l au aici ideile lui Luther. în 1769. lipsa de tărie a autorităţii regale. în folosul unui negustor fabricant). data primului sinod naţional de la Paris. mort accidental în iulie 1559. miniere. moare după optsprezece luni de domnie. Totuşi. bazată pe bumbac.Black Country). alaturi de cele de lână au devansat cu decenii Anglia de restul statelor avansate. Carol IX (15601574). Lui Henric II însă.

la 23 mai 1618. după ce-l recunoscuse pe Henric de Navarra ca succesor. acesta. ce au în vedere. aşadar. eliminarea protestantismului şi transformarea posesiunilor sale ereditare. susţinuţi deseori de stările provinciale. în 1608-1609. a trei locotenenţi ai regelui de către o grupare de nobili protestanţi . Ferdinand II. Dornic să restabilească pacea civilă. Asistăm.Acesta. după 1552.pune paie pe foc. asupra celor mai multe state vecine. la 23/24 august 1572. a coroanelor sale elective (Boemia. lipsiţi de vlagă. şi celorlalţi. Francçois de Guise. În afară de cehi şi unguri. prin voinţa regelui. Guvematorii anumitor Provincii. Eliminarea principalelor conducători protestanţi la Paris în timpul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu. catolic intransigent. de multe ori. pentru partidul protestant sau hughenot. revolta cehă. Compromisul de la Augsburg punea capăt. Astfel. ameninţaţi. Ungaria) şi a Imperiului germanic întrun singur şi vast stat centralizat. spre 1600. nu poate decât să neliniştească Franţa. Henric III. la Praga. descendent al ultimului fiu al lui Ludovic cel Sfânt). nu rezolvă nimic. Religia va sluji curând ca paravan pentru ambiţia politică. Un incidcnt . el semnează. în 1598. când se pune problema succesiunii la tron a unui protestant (la moartea lui Henric al III. În 1584. care le asigură libertatea de conştiinţă. Această situaţie explozivă devine şi mai periculoasă din cauza personalităţii noului împărat. libertatea de a-şi alege religia şi de a o impune supuşilor lor. libertatea cultului (sub anumite rezerve) şi accesul neîngrădit la toate funcţiile. apoi fiul său Henri. 1561). acest proiect. a unei situaţii cu totul originale în Europa acelor vremi şi foarte prost primită de cea mai mare parte a francezilor. pentru partidul catolic. nu-şi ascunde ambiţiile. o redutabilă ameninţare pentru pacea europeană. n-a reuşit să se impună majorităţii supuşilor săi decât abjurând protestantismul. şi unora. Desigur. Ales rege al Boemiei încă din 1617. ales în 1619. criza pare să reînceapă. Într-adevăr. care nu avea urmaşi direcţi. simplu incident local. odată cu abdicarea lui Carol Quintul (1556) şi moartea lui Ferdinand I(1564). cu atât mai mult cu cât. considerat de membrii Ligii prea lipsit de energie. a oricărei secularizări n-a fost respectată. acordându-le. Perspectiva de a vedea un hughenot urcând pe tronul Franţei nu place marii majorităţi a francezilor. începând cu această. Ferdinand s-a lovitt imediat de rezistenţa supuşilor săi cehi. din rândul cărora cei mai radicali se constitue în Liga Sfântă. în 1555. dintre catolici şi protestanţi constituie. teoretic şi legal. apoi a fratelui său Henric III (1574-1589). căci Franţa devine un stat în care. Modul în care a evoluat însă situaţia. devenit Henric IV. Interzicerea. ţinute în frâu în timpul lui Francisc I şi Henric II. într-o perioadă mai mult sau mai puţin scurtă. determinând Liga Sfântă să poarte un război înverşunat împotriva protestanţilor. hughenoţii. 28 . Coligny. la englezi şi la prinţii protestanţi germani – iar dificultăţile economice se adaogă crizei politice. Situaţia se agravează şi datorită intervenţiilor din exterior – hughenoţii fac apel. mai mult. În acelaşi timp. astfel. exasperaţi.aruncarea pe fereastră (“defenestrarea"). iar rapida extindere a calvinismului în Germania în ultimul pătrar al veacului al XVI-lea ridică o gravă problemă: principii calvinişti sau reformaţi solicită aplicarea în folosul lor a clauzelor păcii de la Augsburg. dată a dus la punerea în evidenţă a lipsurilor acestui compromis. moştenitorul tronului devenea Henric de Navarra. iar principii protestanţi cu atât mai mult. Dezlănţuirea războiului civil şi incapacitatea lui Carol IX. sprijinit de regele Filip II al Spaniei. la crearea. au contribuit la slăbirea autorităţii imperiale. german şi catolic. coabitează pe picior de egalitate supuşi catolici şi supuşi reformaţi. cele două ramuri ale Casei de Austria rămânând pe mai departe foarte unite. succesorii acestora. în Imperiu. Până în 1572. lupta rămâne indecisă. de a-i pune capăt demonstrează slăbiciunea autorităţii regale în faţa conducătorilor partidelor adverse. care eşuează în politica pe care o promovează în scopul apropierii celor două confesiuni (colocviul de la Poissy. atentă la pericolul extrem pe care l-ar reprezenta o asemenea sporire a puterii Habsburgilor. rege al Navarrei. toţi principii din Imperiu se simt. În sfârşit. înfruntării armate dintre principii catolici şi principii luterani. devine o problemă ce se repercutează asupra întregului Imperiu şi. apoi Henri de Bourbon. pentru foştii săi coreligionari. evenimentele favorizează afirmarea autonomiei provinciilor (a autonomiilor locale). Edictul din Nantes. în Imperiu îşi fac apariţia ligi înarmate: Uniunea Evanghelică protestantă. principe calvinist şi conducător al Uniunii Evanghelice. Înfruntarea.Caterina de Medici.. în pofida divizării din 1555. Sfânta Ligă Catolică.Cehii răsculaţi proclamă decăderea din drepturi a lui Ferdinand şi îl aleg rege pe electorul palatin. îşi întăresc poziţiile faţă de catolici. e asasinat în 1589. Pacea e cu atât mai ameninţată cu cât. în 1593. se poartă ca nişte conducători semiindependenţi.

faza (răzb. trupele franceze obţin succese în Alsacia.Războiul de treizeci de ani începuse.olandezi.) suedeză. Maria de Medici. . învinge trupele imperiale. La 19 mai 1643.tatălui său în 1637. nu e vorba de un plan prestabilit executat punct cu punct: Richelieu. confiscându-i bunurile şi privându-l de înalta funcţie electorală în folosul ducelui de Bavaria.faza (răzb. în 1610. Roussillon. caută sprijin în afara Imperiului. În general însă. a cărui putere depinde în întregime de încrederea pe care i-o acordă regele. suedezi. 1630-1635. în ultima parte a domniei sale. tânăruI Ludovic XIII încearcă să ţină piept intrigilor de Curte şi răscoalelor protestanţilor. până când. preocupat să extindă dominaţia suedeză în Europa de nord (vrea "să facă din Baltica un lac suedez") şi. în seara în care repurtase o nouă victorie. De fapt. să oblige toţi supuşii săi să-şi facă datoria şi să-i înalţe numele în rândul naţiunilor străine acolo unde trebuia să se afle". Într-adevăr. din ce în ce mai neliniştiţi. napolitani. dar e ucis la Lützen la 6/16 noiembrie 1632. susţinându-I. mai ales. În timpul regenţei mamei sale. cu câteva luni înaintea lui Ludovic XIII (1643). război civil mult mai grav decât i-o arată numele şi în cadrul căruia toţi nemulţumitji se ridică împotriva tânărului rege. pe toţi adversarii Habsburgilor . apoi "pe faţă".) suedezo-franceză. şi . apoi la regele Suediei. îi reduce la tăcere pe protestanţi.. hotărând să intervină. Richelieu. pe care-l numeşte şef al Consiliului. e brutal întreruptă. mai întâi la regele Danemarcei (intervenţia acestuia fiind însă un eşec). el se răzbună pe electorul palatin. pe care ministrul a hotărât să-l ducă până la capăt şi cu orice preţ împotriva Habsburgilor. 1625-1629. reprimă numeroasele răscoale populare datorate fiscalităţii excesive. se lasă convins de principii protestanţi şi de Franţa. . Acesta îşi propune ca scopuri. tocmai Spania e cea căreia îi declară Franţa război în 1635. răsculaţi împotriva Madridului cu începere din 1640. dar cărora le menţine privilegiile religioase şi civilc înscrise în Edictul din Nantes. el duce la bun sfârşit programul pe care şi-l fixase: zădărniceşte diversele conspiraţii ale nobilimii. cărora le ruinează puterea politică şi economică punând stăpânire pe La Rochelle. ca şi ambiţiile lui Ferdinand III. Richelieu consideră că sosise momentul să se angajeze deschis împotriva Habsburgilor. catolic şi conducător al Sfmtei Ligi. care a urmat. Ferdinand II declanşează în Boemia o violentă reacţie politică şi religioasă. Istoriografia detaliază cele 4 faze ale războiului (ceea ce nu voi face în cele de faţă!).faza (răzb. De aceea. convins că e în joc însăşi existenţa Franţei ca mare putere. Aceasta e ea însăşi rezultat al războiului. în 1634. să apere luteranismul. Gustav Adolf. portughezi. abolirea sistemului intendenţilor etc. În Franţa însă.războiul (faza) boemian (ă). succesorul său. acesta continuă şi duce la bun sfârşit războiul împotriva Habsburgilor. După o perioadă de greutăţi. eliberat provizoriu de pericolul suedez. Artois. în faţa cetăţii Rocroi. Când moare. Opera de restabilire a autorităţii monarhice şi de creştere economică întreprinsă de Henric IV. în aceeaşi măsură. În acelaşi timp. regele Spaniei. Richelieu îi încredinţează sarcina de a continua opera începută italianului Mazarin. dar şi catalani.) daneză. prim-ministru al lui Filip IV. în 1642. Învingător al cehilor în bătălia de la Muntele Alb. în acelaşi timp. ştie să se supună împrejurărilor. Principii protestanţi. de asasinarea regelui. reluându-i politica pe cont propriu. mai întâi . cum va scrie mai târziu regelui.. hotărăşte să facă apel la episcopul de Luçon. în 1624. apoi singur. În cadrul unei impresionante campanii în Germania de nord. 1635-1648 Pe Richelieu îl nelinişteau la fel de mult intrigile lui Olivares. care voia să “resupună” Provinciile Unite şi să sporească puterea spaniolă. înaintând până în Renania. în 29 . marcate de luarea cetăţii Corbie de către spanioli în 1636. din 1620. mai ales de germanizare parţială şi de eliminare a protestantismului. o armată spaniolă ce se îndrepta spre Paris. viitorul prinţ de Condé zdrobeşte.nedeclarat". regentă în numele minorului Ludovic XIV. a reginei-mamă şi. împotriva detestatului Mazarin. în pofida Frondei (1648-1653) (august 1648martie 1649: Fronda Parlamentului cere introducerea impozitelor numai prin edicte înregistrate. principi protestanţi germani. 1618-1625. . Ferdinand II. "să nimicească partidul hughenot. propune principilor germani o pace de compromis. destinate să-l răpună. să umilească aroganţa înaltei nobilimi. 1650-1653: Fronda prinţilor constituie ultima revoltă a marii nobilimi franceze împotriva absolutismului regal). În 1646 şi. care exercită puterea unui prim-ministru mulţumită încrederii şi prieteniei pe care i-o arată regina Ana de Austria. din nou.

generalul Turenne şi suedezii îi înving pe imperiali în Bavaria şi ameninţă Viena. într-o încercare de sinteză.peste 300 (343. sporindu-le pe cele ale celor 350 de state germane. Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele Westphalice consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. acestora (după cum am arătat. pacea generală în Europa. practic. fără acceptul celor peste 300 de state şi oraşe libere Tratatele westphalice (de la Münster şi Osnabrück). dar calviniştii se bucură pe viitor de toate avantajele acordate luteranilor. ea controlează gurile marilor fluvii germane Oder. iar problemele Europei de nord nu sunt rezolvate. Pe de altă parte. în acest fel. Spania semnează o pace separată cu Provinciile Unite în ianuarie 1648. de fapt. tratatele cer din partea lui Ferdinand III să menţină divizarea religioasă a Imperiului şi să slăbească autoritatea imperială. În materie de "satisfacţii teritoriale". fiul electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan. primeşte cea mai mare parte din Pomerania Orientală şi Episcopatele secularizate Minden. războaiele religioase s-au încheiat (deşi componenta religioasă în viaţa internă şi internaţională mai 30 . Franţa şi aliaţii ei reduc cât pot puterile împăratului în Imperiu. Negocierile au început între beligeranţi încă din 1644. -protestanţii rămân în posesia bisericilor şi teritoriilor secularizate după 1552 (ceea ce. totuşi. mai târziu). Bradenburgul primea Pomerania de Est. s-a apreciat pe bună dreptate. deja) li se recunoaşte independenţa şi li se acordă privilegii comerciale şi avantaje teritoriale. adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul de a-şi stabili propria-i confesiune. Tratatele Westphalice. Elba şi Weser. . adversarul cel mai ferm al Habsburgilor. Halberstadt şi Magdeburg. fie în calitate de cap al Casei de Austria. Elba şi Weser de Suedia. ajungâdu-se la situaţia generatare de conflicte mai târziu.1648. cum s-a apreciat in istoriografie. fie ca împărat. Reluând. Într-adevăr. cetralizîndu-se sub regimul monarhiilor absolutiste. primite cu uşurare într-o Germanie epuizată şi devastată de treizeci de ani de război necruţător. aliaţii săi. Arhiepiscopatul de Magdeburg şi 2 episcopate mai mici. Bavaria obţimea o parte din Palatinat şi un loc în Colegiul electoral. de fapt) de stătuleţe germane suverane (sau aproape!) au căpătat dreptul de a desfăşura o diplomaţie proprie şi de a încheia tratate cu statele străine. o parte din Pomerania Orientală (cu portul Stettin/Szczecin) şi Episcopatele Bremen şi Verden. nu aduc. Clauzele păcii de la Augsburg sunt nu numai confirmate. războiul continuă între Franţa şi Spania. la stăruinţele principilor catolici germani. -Franţa primea cele trei episcopate din Lorena. Imperiul avînd de acum 8 electori. Rinul de către Olanda. a Brisach-ului şi a celei mai mari părţi din Alsacia (cu excepţia oraşului liber Strassburg şi a republicii Mühlhausen). -în interior. iar Brandenburgul. ca gurile principalelor râuri germane să fie cotrolate de non-germani – Oder. amintite mai sus. La 20 august 1648. Franţa obţine recunoaşterea oficială a celor Trei Episcopate şi cedarea de către Ferdinand III. alte ţări europene se consolidau. În timp ce Germania “se întorcea în haosul feudal”. -Olanda şi Elveţia sunt recunoscute ca suverane (independente). -regele Suediei primea Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei. Condé îi bate pe spanioli la Lens. Imperiul nu putea impune legi. cred că putem aprecia că principalele prevederi ale “păcii din Westphalia” constau în: -reînnoirea termenilor păcii de la Augsburg. Asigurată din această direcţie. confirma dezintegrarea lumii germane. Câteva săptămâni mai târziu. În numele "libertăţilor germanice". se semnează Pacea Westfalică. blocată prin intrarea în vigoare a acestor tratate. recruta soldaţi. aceasta primeşte Pomerania Occidentală. cum am arătat deja. a “Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”. şi drepturi în Alsacia (care vor provoca atâtea tulburări. Contrareforma (sau Reforma catolică) era. Spania decide să continue lupta împotriva Franţei. -calvinismul se adaogă lutheranismului şi catolicismului ca drept confesiuni recunoascute. semnează pacea cu Franţa şi Suedia la 24 octombrie 1648. Dar împăratul. În ce priveşte Suedia. fixa taxe şi impozite. dar s-au desfăşurat cu încetineală.

Limburg si o serie de colonii asiatice. dar dispune de adepţi ce cuprind aproape toate statele europene. comerţul. sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). dintre Franţa şi Austria. care va sfârşi (şi va triumfa!) în colapsul regenerator al Revoluţiei. mai mult!). Spania ceda Franţei Artois şi anumite părţi din Flandra. Hainaut şi Luxemburg. Brabant. ieşită din izolare după războiul civil (1642-1648). şi Anglia. Războaiele privind succesiunea spaniolă au durat 12 ani (1700-1712). Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia. englezii reuşiseră să smulgă Spaniei importantul port Dunkerque şi insula Jamaica. Imediat după sfârşitul tulburărilor. Spania după Tratatele din Westphalia: decădere internă. totodată. Provinciile Unite. meşteşugurile. Rezultatele negocierilor finale s-au concretizat în semnarea următoarelor tratate: Tratatul de la Utrecht (1713). un nou sistem european – sistemul statelor suverane. împreună cu Provinciile Unite. Războiul a continuat încă 11 ani. în general întreaga viaţă economică este în declin. iar portughezii să declanşeze o insurectie (1640). mizând în continuare pe victorie. Tratatul de la Rastadt (1714). Portugalia şi Prusia. Suedia. nefavorabil Spaniei. care va duce la separarea şi proclamarea ca rege al Portugaliei a ducelui de Braganza. pe care vocaţia maritimă le face concurente. pe lângă altele. prin pacea westfalică (prin Tratatul încheiat la Münster. expansiune externă şi începutul gravelor probleme în colonii După cum s-a arătat. Pe de altă parte. ea cedează Franţei comitatul Roussillon. tulburările provocate de Frondă în Franţa slujesc Spaniei. Savoia. pe de o parte. sub ultimul Habsburg. Chiar şi puterea regală. Spania. care. Cu puţin mai înainte. se prevedea: Ludovic al XIV-lea să se căsătorească cu infanta Maria Tereza. ce domină zona Balticii. proscris de regalitatea franceză. bazat pe “balanţa puterilor” (sau “echilibrul de forţe”). cu intermitenţe până în 1668. Nu încheia. bătând în retragere în privinţa Germaniei. semnat pe insula de pe râul Bidassoa la 7 noiembrie 1659. Spania recunoştea independenţa Olandei şi îi ceda părţi din Flandra. dintre 31 . în 30 ianuarie 1648). prin contenciosul istoric cunoscut sub numele de “conflictul pentru succesiunea spaniolă”. e foarte diferită de cea a anilor 1560 sau 1600: Casa de Austria nu mai reprezintă un pericol pentru pacea europeană. Prin acest tratat. axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de extindere spre est pe seama Imperiului Otoman.rămâne importantă!). pentru cel puţin 300 de ani (de fapt. Anglia. slăbită şi amputată. însă. Faptul esenţial rămâne însă întâietatea dobândită de Franţa. Izolată şi învinsă. pace cu Franţa. îngăduindu-i să continuie lupta. şi s-a încheiat prin Tratatul Pirineilor (1659) (vezi mai sus!). executarea regelui Carol I (1649). şi a impus. Carol al II-lea (1665-1700). începe să preocupe cabinetele europene. Mazarin contând pe faptul că o asemenea sumă nu va putea fi niciodată plătită. în care se prevede că infanta renunţă la drepturile pe care le avea la coroana Spaniei şi se mijloceşte plata unei zestre de 500 000 de scuzi de aur. e semnat contractul de căsătorie al lui Ludovic XIV şi al infantei Maria Tereza. dintre Franţa şi Spania. Mazarin caută alianţa cu Anglia lui Cromwell. Prin tratatul de la Pirinei. pe de altă parte.000 de soldati licenţiaţi de către împărat şi un mare geneal. însă. Începea epoca hegemoniei franceze în Europa. Pacea în sine şi evenimentele permise de prevederile tratatelor de la Münster şi Osnabrück au determinat importante schimbări în peisajul politic european post-westphalian Astfel. Spania se hotărăşte să încheie pacea. În aceeaşi zi. încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime. În urma victoriei portugheze de la Monteselaros (1668) se încheie pacea de la Lisabona. sunt mari puteri.Roussilon şi Cardagne. îi promite ajutor militar. Europa după Pacea din Westphalia. renunţa şi la două regiuni bogate. Agricultura. independente şi extinse teritorial. Războiul cu Portugalia va dura. în ciuda izolării şi epuizării sale. care consfinţeşte (re)separarea celor două state latine iberice. la nord de Pirinei . Regatul pe care Mazarin îl lasă la moarte tânărului Ludovic XIV (1661) este nu doar mai mare şi mai bine apărat. aproape întreaga provincie Artois şi o serie de oraşe din Flandra până în Luxemburg. republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660). Bolnav şi fără moştenitori direcţi. căci îşi întărise fortele cu 30. Condé. englezii şi francezii sprijinindu-l pe Juan al IV-lea. în schimbul portului Dunkerque. prestigiul intelectual şi artistic al Franţei sporeşte necontenit. Tratatul de la Baden (1713) dintre Franţa şi Imperiul German şi Tratatul de la Anvers (1712). Din punct de vedere politic.

Trebuie spus că Spania prea-catolică unde. Bourbonii o guvernează cu ajutorul funcţionarilor. care a îmbunătăţit finanţele ţării. a combătut cu hotărâre privilegiile nobilimii. să acorde azil săracilor. creându-şi postăvării. secole. foarte bogati.000 locuitori. ci. Totodată. dreptul de asiento. iar alte vase ocupaseră principalele puncte ale Indiilor Spaniole. în schimb. până la 1808. Iezuiţii deveniseră aroganţi. la Sevilla. încă din 1737. concesiona. a pieilor. iar biserica obligată să întreţină spitale. de porţelanuri. şcoli. Spania a avut. 32 . 5000 de negri din Africa şi garanţia că nu va ceda nici unei alte naţiuni privilegiul pentru comerţul Indiilor. prin care erau cedate Marii Britanii Gibraltarul şi insula Minorca din Arhipelagul Baleare. a expluzat pe iezuiţi. Inchizitia a fost factotum. a sprijinit agircultura prin măsuri severe. ca şi institutiile lor. conte de Campomanes (17021781). în timpul domniilor lui Filip al V-lea (17001746). practic dispărea Imperiul spaniol din Europa. care a pus efectiv capăt războiului de succesiune la tronul Spaniei.Madridul şi Barcelona ating 100. suveranul pontif fiind pus în fata unui fapt împlinit. în secolul al XVIII-lea. Tratatul franco-spaniol. Franţei şi Luxemburg-ului. S-au dezvoltat oraşele . Franţei îi era confirmată posesia Alsaciei şi Strassbourgului. sfidau nu numai poporul. prin concesiunea dreptului de a introduce şi vinde sclavi negri în America de Sud. Filip al V-lea semnează un tratat cu regina Ana. Tratatul de pace. dar erau mult mai liberali şi realişti decât fuseseră habsburgii. Expu1zarea s-a făcut în mare secret. la 70. Regii dinastiei bourbone conduceau absolutist şi tindeau spre crearea unui stat centralizat. la Rastadt. pierderea teritoriilor europene o scutea să ţină garnizoane costisitoare. pentru 30 de ani.adică ultima ardere pe rug. În iulie 1713. a lui Carol al III-lea (1759-1788). Neapole şi Sardinia trec sub jurisdicţie habsburgică. După pierderea Gibraltarului . care decreta libera circulatie a cerealelor. adică de a transporta în coloniile spaniole din America.partea integrantă a Peninsulei Iberice -. stopând extinderea terenurilor de păşunat pentru oi. Proprietarii de manufacturi au obtinut avantaje de la stat. Freiburg şi Kehl). Zaragoza peste 50. Spania va pierde. cu condiţia ca acelaşi Bourbon să nu poate fi rege al Spaniei şi al Franţei. pur şi simplu. Dacă Habsburgii au guvernat tara cu ajutorul nobililor. care reprezenta o profundă umilire. o serie de teritorii.000 de lucrători. Astfel. Tradiţia centralizatoare a Bourbonilor îşi va pune amprenta şi pe viaţa politică spaniolă. bunurile ecleziastice au fost impuse la impozite regale. a hârtiei etc. Pe plan social-economic este importantă Ordonanta din 1765. partea estică a Milanului. Filip al V-lea a fost recunoscut rege al Spaniei. Ţările de Jos spaniole (Belgia).adică înfiinţarea a peste 5000 de magazii comune de cereale care să fie utilizate pentru hrana săracilor ori în timp de secetă. dar şi oamenii politici. în 1767. Acest lucru a însemnat nu numai lezarea intereselor comerciale ale puterilor maritime. că urmărea să înlăture produsele manufacturiere engleze şi olandeze de pe piaţa spaniolă. fabrici de prelucrarea mătăsii. ajungându-se la întreprinderi unde lucrau între 30. Ferdinand al VI-lea (1746-1758) şi. totuşi. cu prisosinţă. Economistul şi omul de stat Pedro Rodriguez. Cadiz. Valencia. consilierii încep să-şi spună deschis şi în mod critic părerile.000. Malaga. Portul Cadix era ocupat de o escadră franceză.Provinciile Unite şi Împărat. Granada.000. După urcarea pe tron a lui Filip al V-lea. printr-o repartizare mai justă şi a protejat industria natională de concurenţa străină. între Franţa şi Imperiul Habsburgic. Au suprimat rigida şi învechita etichetă a Curţii. subordonarea şi umi1irea Spaniei. mai ales. De altfel. iar ultima victimă a acesteia a fost în 1781 . ca Jose Patino (16661736). prin cedarea (la Rastadt) a posesiunilor din Italia. Franţa demonstrase. impopulari. o pleiadă strălucită de miniştri. au fost transportaţi în statele papale. tratate având o importantă covârşitoare asupra evolutiei relaţiilor internationale în secolul al XVIII-lea şi pentru viitorul Spaniei. anual. sistemul de impozite al vistierei spaniole şi abuzurile cu proprietăţile bisericii. a fost încheiat la 6 martie 1714. adică "totul pentru popor. deschisese comerţului francez o poartă închisă altor puteri maritime ale Europei. din 17 august 1701. Se cuvine de precizat că bunurile Inchiziţiei au rămas intacte. Deşi afirmaţia-i (aparent) paradoxală. Ludovic al XIV-lea restituia împăratului toate cuceririle de pe malul drept al Rinului (Brisach.000 şi 60. dar fără popor". adică devin efectiv miniştri şi nu nişte simpli privados. Decretul din 1772 privind ameliorarea situaţiei ţărănimii şi măsurile luate . Se inaugurează era despotismului luminat.

Tot în acel an. mai ales în America Latină (la Santiago de Chile. A fost reorganizată armata. că între oamenii aceleiaşi naţiuni există atâtă vrăjmăşie şi ură. este suficient de a fi născut în America. coloniile americane manifestă o mare mobilitate economică şi politică. Sebastian Francisco de Miranda (născut în 1750. văzând în Spania mama vitregă care-i asupreşte. care va răbufni foarte curând. s-au deschis şcoli noi şi universităti. 2. în 1753: "Este vorbn de un fapt care. care a călătorit mult şi ne-a lăsat volume de însemnări. treptat. Manino. impunând tratate Marocului şi Algerului. contele de Floridablanca. tipografii. adept al reformelor. iscălite cu Franţa în anii 1761-1762. pare straniu. partizan al despotismului luminat. fată de forţa flotei sale.541. o şcoală de mine în Mexic (Escuola de Minas). în special. revenind la politica restrictivă anterioară. Ensenada ş. Spania avea o populatie de 10. cu interesele Americii. Carol al IV-lea (în 1788). în sens de emancipare. începând din 1789. spre satisfacţia. Cu toate reformele efectuate în Spania secolului al XVIII-lea. Este suficient să fii european sau nou venit din Europa. la Caracas). drumuri date în folosintă.comparativ cu alte multe state europene.000 creoli şi 250. Cultura a primit un puternic impuls. Spania îşi întăreşte poziţii1e în bazinul occidental al Mării Mediterane. (folosind documentele reprezentative ale Revoluţiei Americane. Spania obtine o serie de avantaje în politica mediteraniană şi musulmană. soy americane (criolo)". Din păcate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea (conform rencensământului din 1797). Totodată. la sfârşitul secolului al XVIII1ea. vinul. la presiunea granzilor (nobili spanioli). Statisticile consemnează. principalele posturi politice şi administrative şi controlul asupra economiei. în 1778 au fost înlăturate ultimele piedici din calea liberului schimb între metropolă şi colonii. ţara era în declin . cu avantaje pentru negustorii spanioli. traduse în spaniolă şi portugheză) atrăgând tot mai multi aderenţi. nota că. Acest ofiter creol. urmaşul său. la prima vedere. Humboldt.650. imediat după moartea regelui. erau o adevărată revoluţie. Se crează o puternică burghezie creolă. portugheză). prin sistemul de recrutare. iar drapelul spaniol (bandera espanola) este la loc de cinste în întregul Levant. S-au construit şosele. Regele Carol al III-lea a luat o serie de măsuri liberale. Burghezia creoală se considera urmaşa de drept a spaniolilor. pentru a-i detesta pe spanioli". Merită de reţinut ideea creării unui bloc al celor trei naţiuni latine (spaniolă. Quito).000 de peninsulari. o atragere a Portugaliei.221 locuitori. pentru a fi considerat duşmanul creolilor. important pentru navigatie şi economie). . Pe plan extern.a. a negustorilor din Barcelona. 33 . în coloni se radicalizează agitaţiile pentru libertate şi au loc o serie de mişcări împotriva absolutimsului spaniol. aplica principii care. din viceregatuI Noua Granada. cum se zice aici. în mod natural. În 1714 a fost fondată Academia Regală.U. pe lângă oamenii politici amintiti. cât şi fată de Imperiul colonial britanic. Havana. era utilizată tot mai des expresia "Yo no soy espanol. chipeş "erou al celor două lumi".creolii s-au identificat. şi alături de generalul Doumouriez. franceză. iar oraşele sunt un teatru de discordie şi de continuă opoziţie între spanioli şi creoli. pentru Spania bigotă. Începe să-şi desfăşoare activitatea marele precursor şi părintele independentei. şi anume. care a luptat alături de George Washington pentru independenţa S. întors în Venezuela în 1784. pieile. ceaiul erau scutite de taxe vamale. Numărul porturilor hispano-americane autorizate să facă comert cu metropola au crescut la 24 (nu aveau dreptul să întreţină relatii comerciale cu alte ţări).suveranul spaniol nutrea o profundă antipatie faţă de Anglia. tot mai mult. în contrast cu metropola. Totodată. a fost creată o nouă flotă (modernă pentru acel timp).A. pentru Revoluţia franceză. îmbinând coexistenţa credinţei religioase cu entuziasmul raţional. Se crează un curent revoluţionar. o grădină botanică pentru studii. a fost abrogat monopolul negustorilor din Cadiz şi introduse taxe vamale protecţioniste la o serie de produse. canale (mai ales canalul Castiliei. remarcându-se. Carol al III-lea. careia i se cuvin. se tncearcă şi o apropiere. poduri noi. începe să ceară deschis independenta coloniilor. ca marea răscoală din 1781. a anulat majoritatea acestor reforme. şi contele de Aranda (1719-1789). mai densă în Mexic şi Peru şi mai puţin numeroasă în imensul triunghi Argentina-Uruguay-Paraguay. Pe piaţa spanioIă apar tot mai multe mărfuri produse în America Latină. Astfel. în 1744 Academia de Arte Frumoase (Nobles Artes). privind lucrurile global. iar Consiliul de 6 miniştri de la Madrid coordona întreaga activitate a statului. Economistul Antonio de Ullea scria.În coloni – şi nu numai . Carnea. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. devenind a treia flotă maritimă în cadrul Europei Apusene. Prin tratatele de familie. ziare.

părţile sudice ale Arabiei. proclamat rege sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). Profitând de angrenarea Spaniei în Războiul de 30 de ani. prinse în aceeaşi configuraţie etnică şi geografică.). Franţa s-a angajat să acorde ajutor naval Portugaliei. secundat de un consiliu. în speţă. în fruntea insurecţiei afIându-se ducele de Braganza. ambele de limbă romanică. dirija riguros administrarea acestor vaste teritorii. Toţi aceştia şi-au găsit "unas nuevas patrias". deşi aceasta o va domina tot mai mult economic. într-o ciocnire cu localnicii. comandanţi de forturi şi diferiţi funcţionari. Ceylon şi uriaşa Brazilie. Coasta Sclavilor indică şi natura comertului practicat. înainte de a fi conştientă de unitatea sa naţională. Angloa. iar pentru patrimoniul universal au constituit "Iberoamerica". Spania şi Portugalia. în 1147 este recucerită Lisabona. Filip al II-lea având drepturi legitime asupra succesiunii. prin care Portugalia îşi păstra autoritatea. tânărol regel al Portugaliei. răspândit pe coastele Africii. dar nici poporul. dar totuşi. căci comerţul mediteranean era monopolizat de Genua şi Veneţia. la 1 decembrie 1640 începe alungarea spaniolilor din Lisabona şi din întreaga ţară. cu un sol sărac şi fără bogăţii minerale. cu climă blândă care permite o agricultură diferenţiată. prin Vasco da Gamma a fost realizat obiectivul urmărit de europeni: găsirea căii maritime directe între Europa Apuseană şi India. Corăbiile conduse de Vasco da Gamma. Prin dispariţia regelui. Apogeul acestei expansiuni. câmpii. ultima bucată de pământ portughez aflată sub dominaţie arabă. Magellan şi alti navigatori vestiţi. punând bazele unui gigantic imperiu: Insulele Capului Verde. periclitat de Imperiul otoman şi ameninţat de piraţii din Magreb. Aceasta era direcţia firească de expansiune. a pregătit ţara pentru război de durată şi pentru recunoaşterea actului de către statele europene. Această populatie. sclavi etc. Portugalia şi aspecte din istoria sa colonială Pe o suprafată ce nu atinge 90. iar prin portughezul Fernao de Magellan (intrat în serviciul Spaniei) s-a efectuat primul ocol al lumii. care prin flota sa 34 . armata i-a fost distrusă. legislatia. din anul 1139 si a instituit Regatul independent al Portugaliei.munti. Imperiul colonial portughez. puncte numeroase pe coastele Indiei. În anul 1578. a întreprins o cruciadă în Maroc. cuprinde Portugalia pe timpul lui Manuel I (1495-1521). cu o mare varietate a formelor de relief . Peninsula Malacca. prin "Casa de India". ajutat de guvernatori. cortesurile. este o parte a ţăranilor creoli. Portugalia devine una din marile puteri maritime europene. Anglia) nu voiau să-l accepte ca suveran. chiar dacă pe parcurs şeful expeditiei a fost ucis în Filipine. structura socială era alcătuită ca şi în Spania. pentru a supravietui ca stat de sine stătător. conducerea efectivă era exercitată de un vicerege sau un guvernator. inspectori. Sebastian. care au organizat instituţii şi forme de stat moderne. avea nevoie mai ales de sprijinul Angliei.Istoriografia spaniolă afirmă că transplantarea peste Ocean a unui potenţial de oameni cu un înalt nivel de cultură. Astfel. Spania a fost nevoită. De altfel. înfruntând primejdii pe mări şi oceane şi purtând falnic blazonul regilor Portugaliei. Asiei şi Americii depindea direct de Coroană care. descoperă noi teritorii. din partea Spaniei. dar aduc şi imense bogătii (aur. iar el şi-a pierdut viaţa. însă în bătălia de la Alcazar el Kebir. Denumirile date de ei unor tinuturi din vestul Africii: Coasta de Fildeş. suveranul Spaniei fiind nevoit să acorde o Chartă (1582). mirodenii. dealuri. De altfel. să recunoască independenta Portugaliei. cât şi înflorirea economică şi culturală. . nici puterile străine (Franţa.000 km2. limba. Până la urmă. în 1668. fildeş. Regele Spaniei a înfrânt însă opoziţia cu ajutorul armelor (1580-1581) şi Portugalia a fost alipită regatului spaniol. în aprilie 1521. Deoarece Portugalia a fost ajutată în recucerirea independenţei mai ales de către Anglia. mătase. În metropolă. era numai o unire dinastică. Mozambic. iar în 1249 provincia Algarve. regatul portughez rămâne la discreţia Spaniei. De fapt. Coasta de Aur. s-a opus oricărei încercări de subjugare din partea Castiliei. Portugalia şi-a dat seama că. mergând de la conifere la plante tropicale. vegetatie extrem de variată. ea va intra în sfera politicii sale. populaţia romanică lusitană s-a impus în istorie şi prin cucerirea şi organizarea unuia dintre primele şi marile imperii coloniale. În timpul războiului de succesiune pentru tronul Spaniei (1700-1713). care nu lăsase moştenitori direcţi. Conducerea coloniilor era exercitată de viceregi (care “domneau” în viceregatele Indiilor). politic sunt şi rămân două entităţi deosebite. El şi-a concentrat eforturile pentru consolidarea noii dinastii.

Franţa şi Suedia. practic. 123 ecleziastice şi 62 oraşe libere. iar din secolul al XV -lea "Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană". 35 . a limitat privilegiile nobilimii şi ale clerului înalt. Imperiul ieşind micşorat teritorial în favoarea adversarilor săi. porţelanuri. De asemenea. Pombal a reformat . numite şi imperiale). Werden. Istoricul Oliviera Marques consemnează că Portugalia îşi dăduse seama că prietenia cu Anglia îi limita acţiunile pe mări şi oceane. Măsuri de liberalizare. acceptată ca Pombal să fie dat în judecată şi exilat. prin moartea lui Jose I (1777). a porturilor Bremen. marchiz de Pombal. s-au găsit circa 30. a rupt relaţiile cu Vaticanul (1760). distrusă de cutremur în 1755.1756. Din punct de vedere politic. întregul comert portughez. (Compania Asiatică . de renovare a societăţii au fost extinse şi în colonii. Africa. erau în Portugalia 425 de manufacturi. la Londra şi Viena. vopsele. unde efectuează reforme. bijuterii. rezultatul cel mai real a fost eşecul politicii Habsburgilor (care deţineau coroana Imperiului din 1438). când. iar în domeniul politicii exteme caută să profite la maximum de conjunctură.devenea cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania. Pacea westphalică stabilea un nou raport de forte în Europa. au mai fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri protestanti. Imperiul Romano-German de la Pacea westphalică la desfiinţare (1648-1806) Imperiul Romano-German. Datorită unei politici de strictă economie şi a fluxului de aur venit din Brazilia. Sectorul juridic este modernizat. de la început a fost o entitate hibridă. va fi dirijat de către englezi. numai din Brazilia i-a sosit aproape 1 milion kilograme de aur) şi datorită politicii duse de remarcabilul om de stat Carvalho (16991782). Numărul statelor care alcătuiau Imperiul a fost fixat la 343 (dintre care: 158 laice. A înfiinţat companii comerciale pentru intensificarea schimburilor de mărfuri cu America. industria manufacturieră din Portugalia face vizibil paşi înainte (ţesături. a cetăţii Wismar şi a unor insule . Supranumit "Richelieu al Portugaliei" şi. iar o mare parte din reforme au fost anulate. două capitale deosebit de importante pentru acel timp. Iorga "această ţară latină. toţi putând ocupa funcţii în stat. sunt expulzati iezuiţii. Activitatea Inchiziţiei este limitată. Comerţul este declarat meserie onorabilă. Prin tratatul negociat de lordul Methuen. După Utrecht (1713). reoganizată armata şi marina. deci. Astfel. Compania de pescuit din Insulele Baleare . Este iniţiată o academie de Comerţ cu 3 facultăţi (matematică. bazat pe preponderenta franceză. căruia Otto I i-a pus bazele în 962. Totodată. Regina Maria (l777-1789). influenţa atotputernicului sfetnic începe să apună. După ce a lucrat în diplomaţie. sustinut de regele Jose (1750-1777). datorită bunelor relatii cu Spania. în imposibilitatea de a concura cu Anglia. a desfiinţat deosebirile dintre creştinii vechi şi noi. produse obţinute prin prelucrarea lemnului etc. în Camera Imperială de Justiţie intrau 26 de catolici şi 24 protestanţi. cea mai depărtată în Europa".după expresia lui N. numeroase şcoli şi în mediul sătesc. Portugalia va cunoaşte o perioadă de pace şi început de prosperitate. dintre mauri şi evrei creştinaţi.). Pombal a reuşit să reconstituie Lisabona. numit după secolul al XI-lea "Sfântul Imperiu" (Sacrum Imperium). dar mai ales cele cu Anglia (în secolul al XVIII-lea. Levantul etc. încercând să atragă cât mai mulţi în această ocupatie. mai ales în Brazilia. maşinile fiind total absente. contabilitate şi schimb de mărfuri). inclusiv schimbul de mărfuri din Brazilia. ca şi serviciile vamale. În 1788. din 1703. Compania pentru Pernambuco . căruia Pacea westphalică i-a dai o lovitură în plus. licee şi institute de rang superior.controla toate drumurile maritime. Pombal a fost o figură strălucită a istoriei Portugaliei. Dar. Chiar şi papa Clement al XIV-lea l-a apreciat ca mare om de stat.1735. iar Suedia . Franta obtinea trei episcopate: Metz. Asia. deşi Voltaire i-a reproşat că a fost prea dur cu nobilimea şi instituţiile tradiţionale ale ţării. sub dărâmături. sunt interzise interpretările exagerate date de biserică (1769). majoritatea de tip artizanal. confecţii.). cenzura este laicizată. în ajunul Revolutiei franceze (1789). Toul şi Verdun. nu mai conta printre puterile maritime de prim rang. vine la Lisabona.1759 etc. Casa de Austria ocupa Alsacia.000 de cadavre. influenţată de aristocratia reactionară şi de cler. ci doar că poseda colonii vaste.prin ocuparea Pomeraniei occidentale.

Rastadt (1714) şi Passarowitz (1718). Francisc al II-lea. Transilvania. electorul de Brandenburg obţinea Arhiepiscopatul de Magdeburg (la moartea episcopului de Saxa) şi. dar intervenţia străină a fost stopată la Va1my (1792). După stingerea dinastiei Premysl (1306). Carol al VII-lea (1745). Napoleon îl somează pe împăratul Sfântului Imperiu Roman de Natiune Germană. cu centrul Viena. nobil din Zurich. Împăraţii Iosif al II-lea (1765-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792) s-au ocupat mai mult de posesimrile austriece. perceperea vămilor etc. Galitia. situaţia s-a rezolvat astfel: principele palatin reintra în posesia Palatinului Inferior.1658-1705). Banatul. Rudolf de Habsburg (1273-1291). dintre care: 62 laici şi 36 ecleziastici). Pe baza Tratatelor din Westphalia. Prin Pragmatica Sanctiune. consfinţându-se dezintegrarea politică a Germaniei. din care se va forma viitorul Imperiu austriac. făcând concesii statelor europene şi propriilor săi subordonati.ca şi Prusia. sub numele de Carol al IV-lea (1347-1378). bun diplomat. iar după moartea lui Leopold I (1705) şi a fiului său Iosif I (1705-1711). Situaţia din teritoriile Casei de Habsburg de la Pacea westphalică (1648) până la crearea Imperiului Austriei (1806) Austria propriu-zisă a fost feudă a Habsburgilor. Minden. ducele de Mecklemburg primea episcopatele Ratzburg şi Schwerin (art. înglobând Austria. Banatul.XIII). Carol I de Luxemburg.IV). Prusia şi principii cei mai importanţi ai Imperiului vor ridica armele împotriva propriului suveran. pe care le vor amplifica ulterior (Ungaria. deoarece.Pentru statele germane din Imperiu. Până la urmă. a fost ales tot un Habsburg.XI). Imperiul şi-a extins posesiunile ereditare ale Casei de Habsburg (Ungaria. după lupte care au cuprins o mare parte din statele germane.salvându-le de farâmiţare . Prin toate acestea – redate pe scurt în cele de faţă . împăratul Carol al VI-lea (1711-1740) va fi preocupat de menţinerea dinastiei. cât şi cele europene. dar structura pe verticală rămânea următoarea: în fruntea Imperiului se afla împăratul. în timp ce electorii de Würtenberg şi Bavaria. îşi măresc posesiunile . baterea monedei. soţul Mariei Tereza. aliaţii lui Napoleon. Este drept că Habsburgii au reuşit să-şi păstreze . care avusese şansa ca să moară rivalul său. Camin şi Pomerania Orientală (art. imediat. Prin păcile de la Karlowitz (1699). ultimul amestecându-se şi în reprimarea Revolutiei franceze. şi îşi ia titulatura de împărat al Austriei. mai mult decât de unitatea Imperiului. la moartea acestuia (1740). Bucovina etc. Rezultatele au fost minore. care primeşte Hanovra. regele Cehiei. în cazul stingerii liniei bărbăteşti a Casei de Habsburg. împăratul lasă moştenire toate posesiunile sale austriece fiicei sale. Carniolia (1278) . care adoptau şi capitulaţiile electorale.). ocupând cursul mijlociu al Dunării.XIII). ca reprezentanţi ai puterii supreme. Habsburgii pierd numeroase teritorii. în persoana celui de Hanovra). sub numele de Francisc I. să renunţe la titlu. alături de împărat erau cei 8 prinţi electori (din 1692 a apărut şi al 9-lea. ales şi împărat al Germaniei. demnitatea electorală şi Palatinatul Superior revenind Bavariei (art. a făcut 36 . Transilvania. Stiria. în 1806. Maria Tereza. Problemele importante ale Imperiului intrau în competenta Dietei imperiale (Reichstag). devin regi. Astfel a dispărut de pe arena istoriei acest edificiu hibrid. Insuccesele Austriei din deceniul 4 al secolului al XVIII-lea au dăunat mult şi împăratului. Serbia şi zone din teritoriul Italiei). Colegiul oraşelor era format din reprezentantii oraşelor imperiale şi avea ca scop să-şi apere interesele. În urma înfrângerii de la Austerlitz (decembrie 1805) a trupelor austriece şi prin pacea de la Presburg (1805). a fost recunoscut împărat Francisc I (1745-1765).teritorii revendicate şi de regii cehi din dinastia Premysl.s-a stabilit egalitatea religioasă şi politică în Imperiu. iar langraful de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abaţiile secularizate (art. adică Leopold I. ales pe viaţă (în continuare.domeniile ereditare ale Casei de Austria. Austria intra în rândul marilor puteri europene. Carintia. care i-au rămas. episcopatele Halberstadt. Astfel. adică îngrădirile puterii sale. viteaz şi priceput organizator. o dietă specială a fost convocată la Nüremberg (1653) spre a statua noua situatie creată şi de a face unele reforme. Puterea efectivă o avea Colegiul prinţilor din cadrul Reichstagului (erau 98. împăratul era ales de Consiliul celor 9 prinţi electori. Peste câteva luni. care s-a mentinut 844 de ani (962-1806). Francisc al II-lea s-a mulţumit cu posesiunile Casei de Austria. a extins teritoriile Germaniei de est. care aproba numirea generalilor şi funcţionarilor superiori.

încep o politică de limitare a autonomiei feudale. le-a asigurat o completă libertate de actiune în ţările dunărene. Caransebeşului. în secolul al XVIII-lea deveneau tot mai mult dependenti de puterea centrală. se dezvoltă un puternic aparat administrativ. ca şi a burgheziei în formare.deşi deţineau titlul de împărat. breşa deschisă spre sud-estul Europei la Karlowitz luând acuma proportii: Banatul Timişoarei. Pacea westphalică a diminuat considerabil rolul împăratului în cadrul statelor germane. a magnaţilor maghiari. erau obligati să menajeze nobilimea croată. Se realiza astfel conlucrarea între finanţarea de războaie şi obtinerea de noi teritorii. desfăşurate între 1683-1697. în aliantă cu Polonia. Statul centralizat austriac se formase ca un stat multinaţional. începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Silezia. Austria a dezlănţuit o serie de acţiuni militare ofensive. Ungaria. în 1716. Dacă Tratatul din Westphalia a izolat Habsburgii austrieci de Imperiu şi de Spania. s-au soldat cu un succes deplin. Cancelaria austriacă a Curţii . Stiria. şi desfiinţarea Regatului maghiar (1541). Tratatul de la Karlowitz semnifica. Carniolia). sloveni şi croaţi. Principalele clauze ale tratatului austro-otoman prevedeau intrarea în stăpânirea Austriei a Ungariei. Campaniile Austriei împotriva Imperiului Otoman. Creşte importanţa instituţiilor centrale în detrimentul celor locale. cu Belgradul. Finanţarea deselor şi grelelor războaie ale Austriei în această primă jumătate a secolului al XVIIIlea.ca organ consultativ. care de multe ori erau apărătorii subiectivimsului regional. învingător la Petrovaradin şi Timişoara.1 şi 3). în conjunctura luptelor şi hărtuielilor permanente cu otomanii şi a politicii provocatoare a lui Ludovic al XIV-lea. cea maghiară. materializat prin Tratatul de pace de la Karlowitz (1699). părţi din Ungaria. cehă.ca organ executiv şi Consiliul Militar. în schimb. a favorizat apariţia şi dezvoltarea mercantilismului în Imperiul Habsburgic. care ar fi putut cocheta cu otomanii şi sabota pe imperiali. în mod categoric. ca şi administrării noilor provincii. cât şi în extinderea granitelor spre Est şi Sud-Est. când asediul Vienei (1683) întreprins de otomani a eşuat. îşi canalizează eforturile atât în întărirea puterii asupra posesiunilor ereditare. mai ales. o parte din Croaţia şi Cehia (Boemia şi Moravia). puterea efectivă pe lângă suveran era Consiliul de Stat .principalii beneficiari ai tratatelor impuse de coaliţia victorioasă împotriva Bourboni1or din Franta şi Spania . iar prevederile tratatelor de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714) au adus Habsburgilor austrieci noi achizitii în Italia (arătate la capitolul respectiv) şi Ţările de Jos spaniole (în linii mari. locul Dietelor locale pe stări scade vizibil (Landtag). Cenadului (art. una dintre cele mai puternice fortificaţii din Europa.după pacea de la Rastadt nu mai respectă clauzele Tratatului de pace de la Karlowitz. Venetia şi Rusia. Habsburgii. Lipovei. iar în urma dezastrului trupelor ungaro-cehe. necesare susţinerii armatei şi războiului. Astfel. Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1700-1713) a angrenat o serie de state din Europa Apuseană şi Centrală. Tirolul. dându-şi seama că nu mai pot exercita controlul eficient asupra statelor germane . Cu ajutorul nobilimi mici şi mijlocii. Habsburgii recuperează tronul Imperiului. În 1438. au trecut la contraofensivă. un nou război împotriva Imperiului Otoman. Austria Inferioară. În politica externă. cu accesul spre Belgrad şi provincia românească Transilvania.tot mai vizibilă . Transilvaniei şi a tinutului Bacsa (art. Carintia. aceasta păstrându-şi statutul politic de regat aparte. Oltenia şi partea nordică a Serbiei. a supunerii treptate.din Praga centrul său politic şi a inclus Cehia în cadrul Imperiului. dar. Astfel. furnizând Habsburgilor importante sume de bani. care erau exploatate în stil mercantilist. Belgia şi Luxemburgul). reuşeşte să ocupe Belgradul (18 septembrie 1717). Cehia. or erau schimbaţi cu persoane agreiate de cabinetul de la Viena.cu caracter absolutist. Habsburgii au fost norocoşi. iar generalul Eugeniu de Savoia. Habsburgii. nucleul de bază în jurul Austriei se lărgea (Austria Superioară. totuşi. decăderea puterii otomane şi marca răsturnarea raportului de forte între ei şi Habsburgi. dublată de o vastă campanie diplomatică pentru obiectivarea proiectelor sale de expansiune teritorială în sud-estul Europei. tendinta spre o monarhie . în stăpânirea austriecilor trece o parte din Slovacia. Încă pe timpul lui Leopold I (1658-1705). Casa de Austria ajungând să aibă frontieră comună cu Ţara Românească şi Moldova. părţi din Croatia. . pentru siguranţa graniţelor habsburgice. Habsburgii . Guvematorii provinciilor (Landeshauptmann). intrau direct sub dominaţia Vienei. într-o serie de situatii.2). la Mohacs (1526). la posesiunile ereditare s-au adăugat: Ungaria de Nord-Vest. Tratatul 37 . sultanul se obliga să distrugă fortificaţiile Lugojului. Tratatul de pace de la Passarowitz (1718) a încununat o nouă victorie a Habsburgilor asupra Imperiului Otoman. pornind.

murindu-i unicul fiu (1716). înconjurată de sfetnici buni. a luat fiintă a doua Companie comercială cu Orientul. că Maria Tereza a fost nevoită să reorganizeze întregul sistem administrativ al tării. o armată bine echipată. Prin intermediul acestei companii comerciale. toate acestea obligau la o politică de anvergură în afara continentului. văzând aparitia unui nou stat rival. prin pacea de la Belgrad (1739) pierde Oltenia şi întreaga provincie a Serbiei. Carol al VI-lea (1711-1740). că o serie de actiuni ale lui Iosif al II-lea au fost spectaculoase. totuşi. Crimeea. mare duce de Toscana) a fost nevoit să facă fată. prin vicleşug. În jurul anului 1780. Această companie urmărea o intensificare a comertului cu Istanbulul. a fost înfiinţată Cancelaria aulică şi de stat.000 militari şi 12 nave de cursă lungă pentru comertul oceanic (în 1763). Totodată. reglementat regimul presei. acaparând o nouă provincie românească. Tunisia .aprovizionarea Vienei. a functionat o organizare modernă pentru acel timp. făcând compromisuri ori cedând pozitii deja câştigate. ţesături şi importa lână şi vite. soţ şi tată ideal. Reformele se încadrau în spiritul absolutismului luminat. şcolile devin de stat (1749). se fac primele încercări de expansiune colonială ale Austriei. cultivat. arhiducesa Maria-Tereza. până la furtuna dezlănţuită de Revolutia din 1848.aflate sub jurisdictie otomană).era completat cu unul de comert şi navigatie. Acest stat eterogen. într-un nou război cu otomanii (17361739). austriece). Triestul şi Fiume capătă statutul de porto-franco şi erau folosite activ Livomo şi porturile din sudul Italiei. suprafata statului austriac era de circa 600. În 1719. ieşind la Marea Neagră. Ţările de Jos şi pe unguri. Monarlria habsburgică devine o mare putere. Carol al VI-lea a favorizat crearea Companiei comerciale de la Ostende (1722). A fost introdusă o legislatie uniformă pentru întregul regat (1753). din nordul Africii. emisă de Carol al VI-lea. fiind presat de timp. pe bună dreptate. Franţei. iar în noile provincii anexate. Provinciilor Unite. cu efective de până la 300. precum erau Galitia şi Bucovina. Prusiei. numită de cartografii timpului Europa austriacă. A doua lovitură este legată de "Pragmatica Sanctiune". mai ales pentru. Bucovina (1775). Înfrântă. fin. Portugalia şi zona Magrebului (Alger. Este drept că împăratul a obţinut acordul Angliei. cu Persia. iar din 1770 întregul învătământ va fi controlat de puterea centrală. Trapezunt. separate finantele de administratie (1760). participând la prima împărţire a Poloniei (1772) şi. 38 . va primi două lovituri. au fost făcute concesii unor provincii proprii: Ungaria. Cehia. secularizate o parte din domeniile bisericeşti şi desfiintate peste 400 de mânăstiri şi ordine călugăreşti. Din 1742. Belgradul jucând rolul unei importante pieţe de schimb. Francisc I (1745 1765). mai întâi sotul MarieiTereza. reorganizând. care stabilea posibilitatea succesiunii la tronul Austriei şi pe linie feminină. Croatia etc. în 1768 a fost adoptat un cod penal Constitutio criminalis Thereziana. cu ieşire la Atlantic prin Ţările de Jos spaniole (acuma. Spaniei. învăţând din înfrângerile militare şi dându-şi seama de superioritatea sistemului centralizat prusaian. în aprilie 1713. concurent la bogăţiile din celelalte continente. în 1790. iar de acolo la Istanbul. care exporta produse de fier. Danemarcei. profund catolic. Incontestabil. puternic ancorată în centrul Europei. iar cenzura scoasă din atributiile clerului (1781). Măsura va atrage imediat mânia Olandei şi Angliei. în special de von Kaunitz. născută în 1717. a fost reorganizat şi modernizat Consiliul aulic de război (1746). Maroc. Istoricul austriac Erich Zollner arată. dând posibilitatea Habsburgilor să aibă liberă navigatie pe Dunărea inferioară. încât fratele său mai mic (Leopold. practicat de Maria Tereza şi Iosif al IIlea.000 km2. dar şi în Mediterana . Maria-Tereza (1740-1780) deşi va pierde Silezia. din ale cărei profituri să acopere în primul rând costul staţionării armatei şi acoperirea plăţilor administraţiei din Ţările de Jos. Acelaşi istoric afirmă. dar subtil condus.cu Spania. întinzându-se de la Canalul Mânecii până în sudul Italiei şi din Tirol până în Silezia şi Oltenia. dorea sanctionarea Pragmaticei pentru fiica sa. a luat fiintă prima Companie comercială cu Orientul (în sensul Imperiului Otoman). Iar acest aparat administrativ a fost osatura solidă pe care s-a bazat Imperiul Habsburgic. va câştiga noi teritoriis. în Peninsulele Apenină şi Balcanică.detinând şi demnitatea supremă în Imperiul Romano-German. Habsburgii . Încă din 1667.au favorizat teritoriile Casei de Austria. Kaunitz detinând functia-cheie de cancelar. Se facilita chiar negustorilor austrieci posibilitatea unui comert pe uscat şi mare cu Persia. modernizând şi centralizând instituţiile. abolită tortura (1777). unei succesiuni de compromisuri. apoi fiul său Iosif al II-lea (1765-1790) . dar au nemulţumit profund biserica. abolită şerbia (1783-1785).

socotită mai accesibilă.care încorporase la posesiunile sale Ungaria de Nord şi de Nord-Vest. incident cunoscut sub numele de "defenstrarea de la Praga". Pot fi. vestitul pod de peste Vâltava. acordându-le libertate religioasă (1609). a mutat capitala Imperiului la Praga. începutul insurecţei antihasburgice în Boemia este şi prima fază a războiului de 30 de ani. Cele două puteri rivale au conditionat recunoaşterea Pragmaticei Sancţiuni de lichidarea Companiei şi a factoriilor austriece. demonstrativ. sub numele de Carol al IV-lea (1347-1378). Carol I (1346-1378) a fost ales şi împărat al Imperiului Romano-German. adică drepturi egale bisericii protestante cu cea catolică şi largă autonomie în administratie şi în justiţie. în noiembrie 1620. Wilhelm Slavata şi Gheorghe Martinic sunt aruncati pe fereastra castelului Hradcany. împăratul Rudolf al ll-lea (1583-1611) a ales Praga ca reşedinţă permanentă a Imperiului. au străbătut Moravia ajungând până sub zidurile Vienei. Nu întâmplător. care au avut o istorie zbuciumată. Dieta cehă având rol de decizie. Marinari şi negustori flamanzi. luând măsuri energice de expluzare a iezuitilor şi de înarmare generală a poporului. arlriducele Ferdinand de Stiria. al cărei rege. o explicaţie pentru faptul că Imperiul Habsburgic nu a ajuns o mare putere maritimă şi nici o putere colonială. De altfel. au fost decapitati în Piata Oraşului Vechi din Praga.1348). alcătuit din 30 de directori în frunte cu Wencelas Ruppa. De asemenea. în secolele XIII-XV are loc o intensă dezvoltare urbană. Ferdinand I (1526-1564) . Ferdinand. închid şi demolează două biserici protestante (1617). irlandezi. în senul că riposta Angliei şi Olandei ar fi fost mai palidă. Noul împărat. locul de înfruntare fiind iniţial Cehia. în schimb. decretat singura religie legală. iar doi consilieri imperiali catolici. inclusă în teritoriile de baştină ale Casei de Austria. Cehia a fost inclusă în cadrul Imperiului. cehii. scoţieni. Cehia se revoltă. Cehia era împărtită în trei provincii mari: Cehia (Boemia). erau supuse în permanenţă şicanelor şi atacurilor din partea vaselor engleze şi olandeze. drapelul austriac nefiind tolerat pe oceanele lumii. e drept. cu elemente străine. italiene şi spaniole. căreia îi revine un vot (principe-elector) în alegerea împăratului. făcându-se uz de principiul liberului schimb. Revolta s-a transfonnat într-un război între protestanti şi catolici din Imperiu. mirodenii. 39 .sud de Madras. stimulată de meşteşugari. 728 de nobili fiind despuiati de bunuri. statutul politic de regat aparte. ca şi o parte din Slovacia – este ales rege al Cehiei (Boemia şi Moravia). iar cele 8 fregate cărau mărfuri spre depozitele de la Ostende. În . pe teritoriul Indiei au mai luat fiinţă câteva factorii habsburgice. ceh după mamă.iunie 1621. va lua fiintă o colonie şi pe teritoriul Indiei. iar 30. francezi. încearcă să limiteze puterea Dietei cehe şi. Cehia de la Pacea westphalică (1648) la desfiinţarea Imperiului Romano-German (1806) În Evul Mediu. nobili şi orăşeni. joacă un rol tot mai important în viaţa politică. cât şi nepotul acestuia. conduşi de contele Thum. Se făcea comert cu ceai. păstrându-şi. şi s-a terminat cu o grea înfrângere pentru cehi. stabilit la Praga. 27 dintre capii răsculatilor. într-o mare măsură. care devine împărat. Răsculatii şi-au ales un guvern provizoriu. Cehia a fost transfonnată într-o provincie a Imperiului (privilegiile "Scrisorii de Majestate" anulate). îndeosebi de argint.Ţinta a fost Asia. Folosind o avangardă iezuită. Ca o caracteristică a Cehiei.. mai ales germane. cehi de origine. mătăsuri şi porţelanuri. fiind apoi nevoiti să se retragă. comert şi de exploatarea minelor. În iunie 1619. cele de mai sus. germani formau echipajele. O comisie specială a confiscat bunurile participantilor la războiul antihabsburgic. a înfrumuseţat oraşul (numeroase edificii. au luat fiinţă primele baze pe teritoriul Chinei. coroana Boemiei. alături de cea cehă. După stingerea dinastiei Premysl (1306). în Cehia s-a instaurat dinastia germană Luxemburg. care deveneau neîncăpătoare. la Sadatpatuam . iar clasa feudalilor s-a completat.000 familii silite să părăsească tara. ca şi navele acestora. propagat de Anglia şi Olanda. în zona Cantonului. De acum înainte. iar germana a fost impusă ca limbă oficială. În faţa acestei situatii. fratele său Matei. cu toate organele centrale de administraţie şi sediul corpului diplomatic. Noile factorii austriece. a dezIănuţuit o aprigă represiune. După moartea lui Rudolf al II-lea (1612). Ciocnirea decisivă a avut loc la Muntele Alb (Bila Hora). Moravia şi Slovacia. În scurt timp. Universitatea . iar catolicismul. Rudolf al II-lea îi simpatiza pe cehi.

hârtia. Pentru a îmbunătăţi condiţiile sociale din Cehia. breslele includ în rândurile lor tot mai multi străini. legende. cu tot fastul. a scăderii extragerii argintului. 1668. ţara supusă unui puternic proces de germanizare. După dezastrul pricinuit de război. iar postavurile. concomitent fiind puse sub controlul unor functionari numiti de puterea regală. Încorporarea teritoriilor maghiare într-un paşalâc. sobri. Cehia va deveni provincia cea mai industrializată a posesiunilor Casei de Austria. aceste reforme au fost umbrite de un centralism excesiv de rigid. Silezia. Majoritatea marilor oraşe. Revoluţie ce va aduce( am văzut) şi sfârşitul Imperiului Romande Naţiune Germană din care făcuse parte. a fost epurată de profesorii cei mai talentati . prin cântece. au început să-şi refacă satele şi oraşele. de diferitele boli . Habsburgii. în mod special. ceramica. a conştiintei valorilor. tesăturile de bumbac. să extragă cât mai multe minerale din adâncurile pământului. Din păcate. ca suverani şi ai Cehiei. din cauza războiului. de asemenea.cehii. traditiile transmise din generatie în generatie. începe să se impună un curent tot mai puternic de renaştere naţională. speriat şi de Revolutia franceză care se declanşase atât de violent. Esztergom. a devalorizării banilor. formându-se cu această ocazie o burghezie natională cehă. dând o patentă în 1680 care limita claca la maximum 3 zile pe săptămână. Autonomia orăşenească a fost desfiinţată. a rechiziţiilor militare. Austria. Această ilustră institutie de învăţământ superior a fost dată pe mâna iezuiţilor. în Cehia apar tot mai multi negustori străini. Se face. s-a răsfrânt negativ din punct de vedere social-economic asupra evolutiei ulterioare. Dominatia a fost în esentă o ocupaţie militară. În curând. Iosif I (1705-1711). Szekesfehervar. cu un trafic comercial şi meşteşugăresc modest. angrenate într-un schimb activ cu vestul continentului. populatia majoritară a Cehiei. împăratul Leopold I a intervenit. Ţăranii iobagi cultivau mai departe pământurile. cu precădere în Cehia. cărţi1e cehe distruse. faţă de alte regiuni ale Europei. fratele său Leopold (1790-1792). obiceiurile. a anulat o parte din reforme. iar contactele se reduceau la vizita perceptorului turc. drepturile oraşelor în Dietă reduse la maximum. ca şi introducerea limbii germane. Edictul de toleranţă din 1781 a pus capăt dominaţiei bisericii romano-catolice. pânzeturile. muncitori. Aspecte din istoria Ungariei de la Mohacs la Revoluţia franceză (1526-1789) Dezastrul de la Mohacs şi disparitia Regatului maghiar au provocat mutaţii spectaculoase în această zonă a Europei. ca proprietate condiţionată. în general prin întregul folclor. Pesta. Pământurile au trecut în proprietatea sultanului. Treptat. devine colonii militare. după dezastrul din 1620 şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea.Universitatea din Praga (cea mai veche din Europa Centrală). succesorul lui Iosif al II-lea. mai ales în 1680. Ferdinand al III-lea (1637-1657). Carol al VI-lea (1711-1740). nu numai economic. dar şi cultural. Ferdinand al II-lea (16201637). trecuseră vremurile prigoanei religioase şi politice. Avântul Cehiei. mai ales că majoritatea autohtonilor s-au refugiat pe teritoriile habsburgice. Astfel. care să 40 . Ţărănimea. Szeged ocupate de otomani. pe primele locuri situându-se germanii şi evreii. Meşteşugurile şi comerţul au fost. a aşezămintelor religioase musulmane (vacufuri) şi. ca Boemia. lovite în prima jumătate a secolului al XVII-lea. în folosinţa spahiilor. centrul opozitiei împotriva bisericii catolice. când flăcările răzmeritei au cuprins aproape jumătate din Cehia şi au durat jumătate de an. de foametea din anii de secetă. stic1a au căutare nu numai pe piaţa internă. pierzând Silezia cu profil industrial dezvoltat şi Glatzul (invadat de către Prusia în 1740) au stimulat industria. Dintre toti Habsburgii care au ocupat tronul Cehiei. de reînviere a limbii cehe. 1673). Leopold I (1657-1705). toti au tinut să fie încoronaţi. şi-a păstrat nealterată limba. al cadiului şi a comandantului militar. 1652. dar şi pe cea externă. în schimb. se va manifesta îndeosebi în timpul absolutismului luminat. ca Buda. adică a perioadei de domnie a Mariei Tereza (1740-1780) şi a lui Iosif al II-lea (1780-1790). fiind recunoscute ca legale şi celelalte confesiuni. oameni modeşti. Din păcate. Curând Cehia va deveni o provincie înfloritoare a Habsburgilor. unde va avea lor o revigorare economică după 1680. Venetia etc. După alungarea meseriaşilor cehi care nu doriseră să treacă la catolicism. Aceeaşi ţărănime s-a răsculat de nenumărate ori (1625. fondatorul pedagogiei moderne şi multi alţii. care a făcut multe victime .. ca unica limbă oficială în stat. a trecutului glorios din zona Europei Centrale.mai ales de ciumă. să apară tot mai multe manufacturi. Totuşi.a fost exilat şi vestitul pedagog Ian Amos Komensky (Comenius). trafic cu cereale. dirijat de Viena. tot mai mulţi cehi fiind angrenati în activităţi multiple. vite şi vin.

Deşi Dieta de la Pressburg (Bratislava. arătându-se toleranti. o mare parte din domenii au intrat în mâinile aristocraţiei vieneze (Eugeniu de Savoia. căci stabilitatea era ceva relativ pentru ei”. Deşi subventionat de Franţa şi sprijinit de otomani. care în Ungaria a domnit sub numele de Carol al III-lea (1711-1740). votează urcarea pe tronul Ungariei a Casei de Austria (dinastia Habsburg) şi abolirea Bulei de Aur (1222). semnează Tratatul de la Satu Mare (1711). din cadrul Imperiului Habsburgic. Încă din 1687 au convocat o Dietă în acest scop care. Starhemberg ş. le acordă dreptul de a convoca Dieta natională. Este drept că în oraşele mari. în Ungaria. în schimbul recunoaşterii Pragmaticii Sanctiuni. nu a mai fost numit un nou titular în această demnitate maghiară . orice autonomie feudală era practic iluzorie. Dacă Francisc de Lorena ar fi devenit împărat (ceea ce s-a şi întâmplat). sub presiunea armatei austriece. care permitea nobilimii. Otomanii n-au încercat să-şi impună nici limba. aceasta risca să devină o simplă provincie. în contactul acestora cu Principatul Transilvaniei. spre a rezolva plângerile. sârbi şi români. După moartea palatinului Pa1ffy (1732). Carol. Carol al VI-lea. legal. Juridic vorbind. Dacă coroana Sfântului Ştefan era pusă pe capul Mariei Tereza. pe lângă recunoaşterea fiicei sale. ocupanţii limitându-se la constructii de fortificaţii şi la băi publice. croati. individualitatea istorică a Ungariei avea şanse să se perpetueze. majoritatea bisericilor au fost transformate în geamii. Habsburgii profită de acest război. cedarea portului Fiume (Rijeka). care erau militari prin excelentă. apreciază un istoric ungur. care le-ar fi lezat drepturile. Ungaria era integrată în sistemul ereditar al Habsburgilor. adică. desfăşurat pe un interval de 16 ani. Un Consiliu prezidat de Palatin trebuia să rezolve problemele majore curente. pentru obţinerea de bunuri materiale ori de funcţii. recunoscând dominatia habsburgică. iar unul din ajutoarele sale. Otomanii n-au pus piedici supuşilor din paşalâcul Buda. Esztergom. ca să se reinstaureze în Ungaria şi Transilvania. ruteni. să se ocupe de problemele maghiare. curbura Dunării şi până în muntii Slovaciei. După încercarea nereuşită a marelui vizir Kara Mustafa de a lua cu asalt Viena (1683). Rakoczy este nevoit să fugă în Polonia (1708). personal. ca Buda. să contracareze unele actiuni ale regelui. o anexă în cadrul statelor Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.). Francisc de Lorena. De altfel. în schimbul amnistiei generale şi a unor libertăţi pentru nobilimea ungară. repunerea în drepturi a familiilor foştilor proprietari de dinainte de 1541. care pleca de la Marea Adriatică. Cum majoritatea familiilor pierduseră hârtiile de proprietate. de printul Eugeniu de Savoia. erau interesati să aibă cât mai multe produse. în ianuarie 1699. reiau Buda în 1686. apoi. înfrângerea de la Zenta (1697) fiind hotărâtoare în perspectiva încheierii păcii de la Karlowitz.constate că totul e în regulă. În urma expluzării otomanilor. Guvernul imperial a constituit Neoaquistica commissio. fiind asociat direct la tronul Ungariei. ca regină de către unguri. armatele conduse de Carol de Lorena.locul era girat de Francisc de Lorena cu titlul de locotenent regal. Punându-i-se coroana Sfântului Ştefan (singura femeie din istoria Ungariei care s-a bucurat de acest privilegiu). prin nordul lacului Balaton. atâta timp cât trupele imperiale staţionau pe teritoriul Ungariei. Pecs. Dacă feudalii maghiari 41 . care să regleze proprietatea funciară. dorea ca aceştia să-l accepte pe ginerele său. de la Buda şi Visegrad au devenit o paragină. nobilul Sandor Karolyi. cu exceptia art. Au fost şi cazuri sporadice de trecere la islamism. traversa o parte din Croatia. Maria Tereza. Heissler. Maria Tereza numea un ungur ca locotenent regal. ori a funcţionarilor imperiali. a stabilizat mult timp frontiera. promite să vină ori de câte ori este nevoie.31 din Bula de Aur . cu Imperiul Habsburgic ori cu alte zone ale Europei.dreptul de insurecţie. Regiunile din nord şi nord-est au revenit Casei de Austria.a. sub denumirea de "Regatul Ungariei". Linia de fortărete. 1687) recunoaşte Ungaria ca monarhie ereditară a Habsburgilor. Francisc Rakoczy se răscoală împotriva acestora (1703). nici civilizaţia şi nici religia (cum au fost convertirile în masă din Bosnia ori din Albania). nu se amestecau în problemele de tehnică agricolă. susţine istoriografia maghiară. iar splendidele palate ale lui Matei Corvin. cel târziu o dată la 3 ani. recunoştea toate privilegiile nobilimii. cu regim de portofranco. mai mult la cerere. şi avantaje prin organizarea frontierei militare. antrenând în mişcare slovaci. Spahii.

în schimb. aromâni. adică palatele Schonbrunn şi Luxemburg.fiul acesteia. apoi la Pesta) se predau cursuri de fizică şi chimie. se înfrumuseţează. cu interioare decorate de artişti străini şi autohtoni. Szeged. neuitând sprijinul acordat de aceştia în 1740.erau ostili dezvoltării oraşelor. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. sticlărie. tot din Austria veneau. Nadasdy. partial traduceri din latină. Szechenyi. care în esenţă rămăsese o ţară agrară. vin în contact cu aristocratia austriacă şi cehă. în maghiară. începuse să ia măsuri împotriva nobilimii maghiare. acordarea de domenii. la obiceiuri. În orice caz. evrei. 87% din exportul maghiar era îndreptat spre Austria. care. Mai mult. primesc titluri de conţi şi baroni. Acest sistem de seductie a dus la germanizarea unei părti a marilor magnati maghiari. în sensul diminuării. unde satele şi micile burguri cu aspect dezolant: se măresc. dependenţa economică a Ungariei. organ central guvernamental. încă din secolul al XVII-lea pătrund sârbi. mai ales a celei române. În secolele XVII-XVIII se publică tot mai multe cărţi în maghiară. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea. iar Janos Molnar predă fizică. era nemultumită de provinciile care evoluau rapid industrial. Szekesfehervar. aristocraţia maghiară a înfiinţat o serie de manufacturi de postavuri. Civilizatia barocă îşi pune amprenta tot mai pregnant în Ungaria. iar în urma pierderii Sileziei. recensământul proprietătilor agrare. al cărui creier era printul Kaunitz. turci.) faţă de aspiraţiile unui popor care detinuse pozitii-cheie în centrul Europei. succesorul Mariei Tereza . renunţă treptat la costumele nationale. sprijinind statutul de privilegii al oraşelor Buda. Alături de negustorii băştinaşi. Kohary. în calitate de supuşi ai sultanului. Pesta. plus abolirea autonomiei comitatelor. vârfurile aparţinând familiilor Esterhazy. contractează căsătorii cu nemaghiare. Forgach. iar sub influenta discretă şi delicată a împărătesei. sfidând opoziţia nobilimii maghiare. până la 1526. provincia cea mai dezvoltată (1748). curentul liberal. armeni. apar castele. introdu cerea unui impozit plătit de nobili. Universitătii i se adaugă o facultate de inginerie. introducerea administratiei centralizate. majoritatea era protes tantă. săpunuri etc. practic se încadrează în atmosfera şi cultura germană. pe la mijlocul secolului al XVIII-lea atinsese gradul când guvernul de la Viena îşi putea permite. Viena s-a axat pe industrializarea Cehiei . greci. Este drept că în politica centralizării Imperiului Habsburgic. Maria Tereza (17401780) i-a favorizat pe maghiari. încercând să se afirme tot mai puternic în cadrul dietelor locale. catedrale şi palate fastuoase. ca şi a celorlalte bunuri şi a populatiei (1785-1787). în locul celei latine. Toate aceste reforme. făceau comerţ activ pe ruta Belgrad-Buda-Viena. Erdod. la nivel european. pentru a limita autonomia maghiară. Csaky. când Frideric al II-lea a invadat Silezia. Viena a impulsionat întârirea burgheziei. În 1782. prelucrarea fierului. Pe la 1770. faiantă. Se impun tot mai 42 .mărind şi mai mult antagonismul cu maghiarii. iritau tot mai mult vârfurile nobilimii maghiare. refuzând să convoace Dieta maghiară. să aplice metodele moderne ale absolutismului luminat. nu s-a încoronat ca rege al Ungariei. ca şi obligativitatea limbii gennane. mica nobilime a rămas incoruptibilă pe pozitii. Debretin (din 1693).cuprinde păturile intelectuale laice şi ecleziastice. iar prin desfiintarea şerbiei (1785) şi-a atras simpatia tărănimii. Nobilii unguri încep să frecventeze tot mai des Viena. Nobilimea forma circa 5% din populatie. comparativ cu alte popoare. Staatrat-ul (Consiliul de Stat). Ungaria. Iosif al II-lea (1780-1790). Zichy. iar 85% din produsele importate. Esztergom. Gyor (1743). Bathyany. Istoriografia maghiară consideră că aceste favornri erau minore (vizite frecvente. Palffy. organizarea unei gărzi maghiare etc. prin publicarea Edictului de tolerantă a admis ocuparea de funcţii de stat de către protestanti şi catolici. În Universitatea din Nagyszombat (transferată ulterior la Buda. sub influenta universitătilor germane şi a unor opere apărute mai ales în Franţa . iar apoi a abrogării imunităţilor fiscale.

După cum am văzut mai sus. Prin politica capricioasă a acestei regine. 43 . în 1657.000. spe riat de pericolul ce-l ameninţa pe aliatul suedez şi de o eventuală repunere în discuţie a Tratatelor Westphalice. Portugalia şi Principatul Transilvaniei). regele repurtează câteva victorii strălucite asupra Poloniei. Aspecte din istoria statelor nord -europene (Suedia. majoritatea domeniilor coroanei au încăput în mâinile marii aristocratii. pace pe care o mediază Mazarin. Anglia. care renunta în favoarea Poloniei. Totuşi. Wollin şi Usedom. Intervine însă o pace generală. rolul conducător în problemele de stat l-a avut cancelarul Oxenstierna. frescele lui Maulbertsch. Carol al XI-lea (1660-1697) semneaza Tratatul de pace de la Oliva (1660.Neva. a fost nevoit să se stabilească la Dresda. numită Pacea Nordului . Mai mult. Suedia devenea. cât şi în întreaga Scandinavie.4 şi 5). Oder.ca şi talentatul portretist de origine maghiară Adam Manyoki care. ale generalilor săi. în Prusia. după ce obtinuse ca vărul ei Carol Gustav (din dinastia PalatinăZweibrucken) să ocupe tronul. în cel mai scurt timp. Suedia devenea fact-totum atât în Marea Baltică. dar se loveşte de rezistenţa polonă. căci dobândeşte sau i se garantează: sudul Scaniei pe seama Dane marcei. fără să aibă însă pentru aceasta simţ politic. Cracovia. pacea valorificând strălucitele victorii militare ale regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) şi.toţi de origine austriacă . revenindu-i următoarele teritorii: Pomerania occidentală. Danemarca) în secolele XVII-XVIII Din istoria Suediei .X). care a întărit economic şi politic nobilimea şi elementele de vârf ale burgheziei în formare. ulterior. astfel. Austria şi Brandenburgul. . Urmaşul său. alaturi de aliaţii săi (Olanda. voturi în Dietă şi dreptul de a înfiinţa o Curte de justitie la Wismar şi a unei Universităti la Greifswald (art. Suedia e marea beneficiară a acestei Păci a Nordului. statuile lui Donner . insulele Rügen. Astfel. Detinând toate insulele importante ale Mării Baltice şi gurile fluviilor navigabile . Principalele prevederi erau următoarele: regele Poloniei renunţa la orice pretenţii asupra regatului Suediei. Carol X Gustav. şi nici geniu militar.000 taleri). ocupând chiar capitala. Suedia semna. concretizată în diverse tratate semnate în 1660 şi 1661. culte dar risipitoare. silit de împrejurări. în sfârşit. plătibilă în trei tranşe (5. să elibereze toate oraşele şi teritoriile ocupate în cursul războiului. din cadrul Păcii Nordului!) cu Polonia. o indemnizatie de război considerabilă. Estonia şi cea mai mare parte din Livonia intrau în stăpânirea Suediei.Mecklemburg-Schwerin şi porturile Bremen şi Verden. Regina Cristina abdică de la tron în 1654 şi se stabileşte în Italia. Suedia este atacată simultan de ruşi şi polonezi în Livonia. susţinut curând de Olanda şi Branden burg. Narva.mult operele arhitectului Hildebrant. a ducatului Finlandei şi a celorlalte posesiuni ale Coroanei suedeze (art. şi de electorul de Brandenburg. adică până în 1644. încheind armistitiul cu Rusia. Ingria şi Carelia pe seama Rusiei Carol al X-lea Gustav (1654-1660) a fost nevoit sa faca faţă unei situaţii dificile. devenit rege al Suediei în 1654. Elveţia. Livonia maritimă pe seama Poloniei. ca şi abilităţile diplomatice ale cancelarului Oxenstiema. devenind pictorul Curţii. Elba şi Weser. El invadează Po lonia în 1655. Prusia. părţile contractante se obligau ca. la Livonia meridională (art. cetatea şi portul Wismar din ducatul. îşi pro pune să reia vastele proiecte ale lui Gustav Adolf în Europa continentală. Prusia devenea independentă. prin Pacea westphalică. trebuie să facă faţă unui atac al regelui Danemarcei. primind noi domenii în Finlanda şi în noile provincii cucerite. Până la majoratul reginei Cristina (1632-1654). El a fost autorul modificării Constitutiei (1634).3). cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania.

care forma majoritatea populatiei. impulsionând şi sectorul demografic. când. a Rikstagului şi a Senatului. în care intrau: Danemarca.500. Temerarul Carol al XII-lea. în 1709. statul avea militari echipaţi pe contul propriu al combatanţilor. iese din competitia puterilor militare de prim rang. încoronându-se pompos la catedrala din Uppsala. va fi stăpân în Polonia şi în Saxonia. se recunoaşte. indiferent de originea socială. partizanul puterii absolutiste autoritare. populaţia ajungând la 1. dornic sa-şi măsoare fortele cu oricine ar fi îndrăznit să-l atace. biserica este pusă sub control regal (1686). . apoi. Creşterea terenurilor arabile. Saxonia (în acel timp având acelaşi suveran cu Polonia) şi Rusia. spre înfiinţarea unor întreprinderi de tip capitalist.Liga Nordului. aramă. Îi bate pe danezi. baronul de Gortz. Dar temerarul rege Carol al XII-lea. . Înregistrează o serie de succese spectaculoase în lupte cu ruşii. timp de 7 ani. care puteau să pătrundă în nobilime. Gotteborg şi Norkoping . se introduce sistemul de cultivare în trei câmpuri: o tarla de refacere. toate acestea ducând la revigorarea economiei. lemne). Sfetnicul regelui defunct. Iar pădurile întinse şi bogatele resurse de minereuri de fier au dus la dezvoltarea industriei de constructii navale şi a celei metalurgice. asanarea mlaştinilor. Carol al XII-lea (1697-1718) intră în Războiul Nordic cu un stat bine centralizat. avântul industriei metalurgice. una cu semănături de primăvară (orz) şi alta cu semănături de toamnă (grâu).000) şi la bunăstarea tărănimii libere. 44 . prin pacea de la Altranstadt (1706). la moartea regelui Carol al XI-lea (1697).fiecare cu 10. echipaţi cu harnaşamentul respectiv. va fi omorât la asediul cetăţii Frederikschall (după unii. încât. unde îşi va pierde aproape întreaga armată. Marea parte a ţărănimii libere.000 locuitori. Pătrunderea capitalismului se răsfrânge şi în sectorul agricol. Astfel. lăsând o ţară ruinată şi epuizată. a grăbit decăderea statului suedez. Se introduc pluguri cu rotile. micşorându-i-se renta feudală. a fost condamnat la moarte şi executat (1719). construirea unei puternice flote militare şi comerciale a dus la popularea oraşelor (Stockholm . dar a angrenat şi o parte din nobilime. a cărui vitejie şi pricepere în războaie ajunsese de domeniul legendei. În 1699 se creează o coaliţie antisuedeză . care era la cheremul învingătorilor săi şi care. perioada de pace (1680-1700) a înviorat economia ţării. universităţile trebuiau să predea în spiritul doctrinei puterii absolute. Rickadagurile din 1683 şi 1693 recunosc dreptul de a guverna fără să ţină seama de părerile Consiliului de Stat. catran. nobilii caută să-şi valorifice în special grâul şi produsele animaliere. chiar de cineva din tabăra sa).40. Legăturile dintre domeniul feudal şi piată devin mai strânse. Pe plan politic. Acordarea dreptului de răscumpărare ţăranilor de pe domeniile regale (1710) a contribuit. iar regina Ulrika-Eleonora acordă o Constituţie în 1719 . îl sileşte pe August al II-lea să renunţe la tron. o armată perfect echipată şi instruită şi o balantă excedentară de peste 7 milioane taleri. avea recunoscut din partea statului titlu de “nobil scutit de impozitul funciar". pe de o parte. În orice caz. furnizând soldati şi cai. cu caracter oligarhic. valabilitatea decretelor regale în sectoarele legislativ şi administrativ. a fost denumită de nobimilea suedeză "era libertăţii". nobilimea n-a îndrăznit să pretindă noului monarh sa revină la vechile obiceiuri. paradoxal. în mod definitiv. Noul rege se proclamă major la vârsta de 15 ani (1697). aceasta nerămânând o castă închistată.000 locuitori. la dezvoltarea gospodăriei tărăneşti libere. silindu-i să încheie pacea de la Travendal (1700). va fi înfrânt la Poltava. se introduce cartoful. creşterea exportului (fier.Şi în regatul Suediei are loc procesul de întărire a monarlriei. Rikstagul rezervându-i doar dreptul de a hotărî în problema impozitelor. dar. Perioada de la moartea lui Carol al XII-lea (1718) şi până la lovitura de stat a lui Gustav al III-lea (1772). fără să întâmpine opozitia Rikstagului şi a nobilimii. de pe urma căreia aristocraţia a profitat din plin. treptat. se defrişează mai eficient pădurile prin ardere.

a numit ca prim-ministru pe Ulrik Scheffer (adică Kanslipresident). tradiţiile şi realităţile ţării. regele Gustav al III-lea (1771-1792) a dat . urmaşii lui Carol al XlI-lea fiind germani (Frederic 1. 45 . Ingria. Prima împărţire a Poloniei. cărţi străine şi suedeze etc. care formau cele două stări ale Parlamentului danezo-norvegian. Atrăgându-şi burghezia.Pacea cea mai grea pentru Suedia a fost cea iscalită cu Rusia. a laicizării vieţii spirituale. funcţionari. Karelia Răsăriteană şi o parte din Finlanda. primind suma infimă de 2. primirea unor subventii din partea Rusiei. Regele s-a înconjurat de oameni capabili. Olandei.în mare parte . imediat după moartea lui Carol al XII-lea. Sistemul liberal instaurat în 1718. Angliei. Lovitura de stat (cunoscută în istoriografia suedeză sub numele de „Revolutia paşnică ") din august 1772. „Pă1ărille" erau partidul nobilimii şi al marii burghezii comerciale şi cămătăreşti. În Suedia se constituiseră şi două partide – „Pălăriile ” şi „Bonetele ”. a liderilor din Dietă şi a vârfurilor partidului „Bonetelor". a sprijinit cultivarea limbii literare suedeze.artificială. „Bonete1e" reprezentau interesele nobilimii mici şi birocratice (ofiteri. o lovitură de stat . Adolf Frederic). a întărit armata şi flota. În plus. preluându-şi prerogativele pierdute. vorbea limba poporului şi a ştiut să se facă iubit de mase.000. mărind nemultumirile. a fost speculată în presă de partizanii regelui. în sensul că lipsa unei puteri centrale oferea Suediei perspectiva insucceselor Varşoviei. în frunte cu primatul Rans Nansen şi episcopul Rans Swan au cerut contributie egală din partea nobilimii. bazându-se pe experienta proprie a poporului şi pe doctrina lui Montesqieu. cenzura (1774). Estonia. coruptia cercurilor conducătoare. în august 1772. reprezentaţiile teatrale (prima trupă franceză a jucat la Stockholm în 1699). primul ziar după model englez. când pierdea Livonia. Noul suveran se considera suedez . deputatii celor trei stari (fără ţărănime) s-au întrunit la Copenhaga spre a găsi solutia acoperirii deficitului din bugetul statului. de proastă calitate. Cu toate intenţiile bune. a infiintat Academia Suedeză (1786). Orăşenii şi clerici. rivalitatea cu celălalt partid. Anglia. necunoscând limba. a distribuit gratuit medicamente. a permis străinilor neluterani să-şi exercite cultul în mod liber. Franţa.000 taleri. creând o industrie . 1719). a permis sa se facă paşi importanţi în domeniul culturii. au agravat criza din ţară. intelectuali). care îşi se vindea produsele la adăpostul unei legi protectioniste. Contribuţii la aceste domenii au adus prima societate ştiinţifică din Suedia (Societatea Regală de Ştiinţe din Uppsala. care a practicat o politică mercantilistă. a dus la arestarea membrilor Consiliului de Stat. la Nystadt (Usikaupunki). După semnarea primelor tratate din “Pacea Nordului”. sfârşitul Războiului Nordului a fost şi sfârşitul Suediei ca mare putere. Constituţia din 1772 este primul document suedez care prevede separarea puterii în stat . a desfiintat tortura. “Then swanska Argus” ("Argusul suedez"). viata politică a încăput pe mâna unor oameni venali care dirijau Riksdagul ţării. învăţământului. Din istoria Regatului danezo-norvegian “Bilanţul” istoric al Danemarcei în epocă a fost mult mai “modest” de cât al preponderenţa!). tărănimea şi mica nobilime. care avusese loc cu câteva luni înainte. în 1721. în toamna anului 1660. care a răsturnat guvernul "Bonetelor". studenţi suedezi care studiază în Olanda. Astfel. a curmat pozitia dominantă a Dietei. cu oraşul Vîborg şi insulele Dago şi Osel. făcută fără vărsare de sânge.se născuse la Stockholm (1746). a burgheziei orăşeneşti şi a vârfurilor ţărănimii. Versailles-ul care seduce mulţi nobili tineri. a scutit de orice impozit familiile sărace care aveau cel putin 4 copii. tribunalele extraordinare. pe coasta Finlandei. reforme şi întărirea puterii regale. Frantei. a înfiintat grânare publice pentru nevoiaşi. a unui nou sistem judiciar. a artelor (făcând din castelul Gripsholm un al doilea Versailles în nordul Europei).

ulterior Prusia. De altfel.). posesorii de mici terenuri plăteau dări asemănătoare ţăranilor. Totuşi.Frederic al III-lea (1648-1670) sprijinea din umbră pe orăşeni şi chiar a adus trupe la marginea capitalei. conduşi de hatmanul Bogdan Hmelniţki şi exprimând interesele poporului ucrainean. unde şleahta încerca să-şi asigure influenta decisivă în conducerea statului. a decăderii politice şi economice. Polonia. prin luptă armată se emancipează de sub tutelă străină (1648). cu repercursiuni negative asupra gospodăriilor micilor producători. deoarece majoritatea nobilimii nu era de origine norvegiană. să reintroducă şerbia şi cu posibilitatea pentru nobil de a cere executarea clăcilor. Unele reforme. profitând de conjunctură. Radziwil ş. Chiar dacă. în detrimentul puterii regale şi a magnaţilor. practic. a obligat pe rege. magnaţii şi restul nobilimii se bucurau de aceleaşi drepturi politice şi juridice. iar în 1702 a fost anulată şerbia în părţile răsăritene ale ţării. sprijinit de burghezul Schumacher. Din1569. În timp ce absolutismul se întărea în Austria. O lovitură în plus primeşte statul polonez din partea cazacilor zaporojeni. 46 . Legea daneză (1683) şi Legea Norvegiană (1687) au uniformizat organizarea administrativă şi juridică a diferitelor provincii şi au proclamat egalitatea tuturor în fata legii. iar cei fără posesiuni funciare erau privaţi de dreptul de a ocupa funcţii oficiale şi de a se bucura de inviolabilitatea persoanei. mazăre. puterea a trecut din mâinile aristocraţiei locale în mâinile funcţionari1or regali. S-a uşurat situatia tărănimii (1682). cu excepţia unui locţiitor regal. prestigiul international al Poloniei va fi într-o vizibilă . fiind nevoiţi să-şi găsească îndeletniciri pe lângă marii magnaţi (Czartoryski. Statul norvegian nu avea autorităţi centrale autonome. capitala Cracovia fiind plasată la extremitatea vestică a ţării. Prin întărirea absolutismului în Norvegia. Nobilimea. Primele legi publi cate din istoria ţării. Dacă la începutul secolului al XVII-lea. Mutaţii se produc chiar şi în sânul clasei dominante . care permiteau burgheziei şi ţărăni locale să se afirme. orăşenii obtinând anularea şi limitarea unor privilegii nobiliare. la sfârşitul Războiului de 30 de ani. secară.scădere. Polonia rămâne un stat feudal prin excelentă. Potocki. Totuşi. deşi suveranul făcuse numeroase încercări de a-şi plasa patria în fruntea celorlalte state europene. devenit conte. statul polonez se prezenta ca o confederaţie între regatul polonez şi Marele Principat al Lituaniei. trupele poloneze reuşi seră să ocupe temporar Moscova. puterea regelui a devenit ereditară. a instaurat absolutismul în Danemarca şi Norvegia. iar impozitele strânse luau drumul capitalei Danemarcei. ales pe baze elective. orz. în Rusia. evident. continua să păşească pe drumul fărâmitării feudale. Acest stat nobilar multinaţiona1 a primit numele de republică. mei). iar Frederic al III-lea şi urmaşul său Cristian al V-lea (1670-1699). hrişcă. nobilimea a întărit exploatarea ţărănimii. La moartea ambitiosului rege Vladislav al IV-lea (1648). în Brandenburg . Aspecte din istoria Poloniei de la Pacea westphalică la dispariţia acesteia ca stat (1648-1795 ) Păstrâdu-şi caracteristicele regimului politic propriu (care-i vor precipita sfârşitul!). în 1733. care. Liubomirski. creşterea puterii functionarilor regali măreau dependenta Norvegiei fată de autoritătile de la Copenhaga. Varşovia fiind desemnată ca sediu comun pentru deliberările Seimului. Principiile organizării monarlriei absolutiste au fost reflectate încă în Legea regală din 1665. teoretic.mulţi şleahtici au sărăcit. elaborată de Schumacher. au fost luate sub regii Frederic al Vlea (1746-1766) şi Cristian al VII-lea (1766-1808). tara era într-o situatie deplorabilă. obţinând astfel cantităţi sporite de cereale.a. când cererea de grâne pe piaţa apuseană luase amplaore (în Polonia se cultiva grâu. şi ca formă de organizare nu reprezenta un regim republican. devenit ulterior cancelar al Statului. prin organizarea sa politică. Pentru ţară a fost un lucru pozitiv. deşi avea în fruntea sa un rege. însă suprematia de clasă a nobilimii a fost menţinută. şi-n secolul al XVII-lea. alţii şi-au pierdut complet pământurile. S-a creat o situatie revoluţionară.

la care se adaugă şi Smolenskul. uitând pe parcurs de polonezi. August al II -lea. Imperiul Otoman renunţa la toate cuceririle făcute în 1672. anarhia lua proporţii. trebuia învinsă nu numai rezistenţa nobililor şi a magnaţilor autohtoni. ceea ce va influenta pozitiv şi factorul demografic. Marea majoritate a nobilimii poloneze îl alege pe acesta. când o mare parte din Ucraina trece la Rusia şi. acestea având să-şi plătească poliţile mai vechi. cu populaţie eterogenă (unde polonezii deţineau o pondere de circa 40%). care fusese impus polonezilor de către Carol al XII-lea. urmărea obiective personale. repurtată asupra suedezilor. Pentro a crea o monarhie puternică. care erau interesate să menţină statu-quo-ul în Europa Centrală. a dus la mutatii spectaculoase în Europa.000. îndreptată exclusiv asupra Imperiului Otoman. în special Franţa şi Anglia. Polonia pierde o serie de teritorii: Prusia ducală (1657). Ucraina din stânga Niprului. în urma păcii de la Andrussovo. ieşită din unirea unui mic principat absolut (Saxonia) şi o mare republică oligarlrică. candidatul ales. în urma ocupării unor teritorii de otomani şi de suedezi. la moartea acestuia (1694). Polonia urmând să plătească un tribut de 20. din cauza opoziţiei nobilimii de frica întăririi puterii centrale. îl obligă pe suveranul Poloniei să renunţe la tron. În anul următor. Pacea încheiată imediat prevedea intrarea Cameniţei şi a Podoliei în deplina stăpânirea sultanului. fiul lui August al II-lea. preocupate de succesiunea spaniolă.000. statul se prezentându-se cu o democraţie nobiliară. le deteriorează pe cele cu Imperiul Otoman. principalii protagonişti fiind Rusia şi Suedia. De-abia spre sfârşitul secolului. Tratatul de la Andrussovo (1667) stabileşte relaţii paşnice cu Moscova. August al IIlea îşi reia tronul. Livonia (1660). după Poltava (el locuia în Alsacia. la Wissemburg. creşte considerabil influenţa Rusiei pe care regele Poloniei o suportă cu multă seninătate. Seismul polonez avea de ales între doi candidaţi. Cu toate succesele repurtate pe plan extern în timpul domniei lui Jan Sobieski. în 1683. ambasadorul francez acreditat la Varşovia având un rol important în această actiune. Categoric. teritoriul statului scade la 730.000 locuitori.Dacă în 1634. Între fostul rege Stanislas Lesszcinski. n-au acordat importanţa cuvenită răsăritului Europei. Cracovia şi Varşovia şi. dar Carol al XII-lea. în schimb. În urma războaielor cu Suedia şi Rusia. 47 . în vederea împiedicării lucrărilor Seimului. inclusiv Kievul (1667). iar populaţia la 7. Polonia va face parte din Liga Sfântă (alături de Austria şi Veneţia şi sub patronajul papei. August al II-lea. ca şi suzeranitatea asupra Ucrainei. care s-au soldat cu ocuparea puternicei cetăţii Cameniţa (octombrie 1672). fiind preferat electorul Saxoniei (sub denumirea de August al II-lea). victoriile lui lan Sobieski îmbunătăţesc politic pozitia europeană a Poloniei. Podolia şi o zonă a Ucrainei apusene.000 km2 şi o populaţie în jur de 10. se alătură ruşilor. unde fiecare şleahtic îl putea folosi. cât şi principatele româneşti). era socrul lui Ludovic al XVlea şi era candidatul partidului francez). cunoscut şi sub numele de August cel Puternic (datorită forţei sale fizice). Diplomaţia habsburgică atrage Polonia într-un sistem de alianţă ofensivă şi defensivă (1683). nu este ales rege. în schimb. Coroana fiind electivă. Prin moartea lui August al II-lea (1733) se deschide o criză de succesiune.000 km2. În această nouă ipostază îl găsim pe regele polon Jan Sobieski ajutând Habsburgilor la despresuarea Vienei. în 1697. după ce-i bate pe danezi şi pe ruşi.conflict care. Prin pacea de la Karlowitz (1699). afectând şi burghezia natională care se înfiripa.000 galbeni. în care vor fi angrenate marile puteri europene. în 1672. Dar minoritatea Seimului polonez apelează la Rusia şi trupele acesteia impun ca rege pe noul elector de Saxonia. teritoriul Poloniei avea o suprafaţă de 990. ci şi a marilor puteri. În urma victoriei ţarului Petru I. prin epilogul său. se îndreaptă asupra Poloniei. de la Poltava (1709). la Narva. unde se derula Războiul Nordului (1700-1721). Franta recunoaşte ca rege al Poloniei pe August al III-lea şi lasă mână liberă în această ţară Rusiei. Marile puteri din apusul Europei.000 locuitori. din 1666 a fost extins şi asupra organelor legislative locale. Până la urmă. unde puterea de stat era slabă. şi anume: la Camenita. care devine rege sub denumirea de August al III-lea (1733-1763). Dacă dreptul de veto a fost folosit pentru prima dată în 1652. ocupă cele două capitale. dar care a fost înlocuit cu August al II-lea. în anul 1667. dorind să reia Livonia de la suedezi. urmând ca în Ligă să fie atrasă atât Rusia. fapt ce a dus la declanşarea operaţiunilor militare împotriva Poloniei. prin pacea de la Altranstad (1706). fiul său. în care a fost angrenată şi Po1onia.

era firesc ca la tron să-i succeadă fiul său şi ca Rusia şi Austria (aşa cum l-au sprijinit pe tată) să-l sprijine şi pe fiu.mai ales mine cu sare. foarte curând nu va mai fi pe placul Rusiei. rămânea totuşi unul dintre statele mari ale Europei. În 1765. ci şi pentru o nouă administratie. În schimb. ca să influenteze în acest sens Viena şi Berlinul. Prusia. anarlria şi sugera actiuni pentru centralizarea statului. în primul rând. Austria a obtinut teritorii dens populate. va fonda şcoala de cadeti . Deşi încântat de fastul de la Versailles şi Petersburg. Polonia se declară neutră. de o inteligenţă remarcabilă şi foarte instruit.000 km2.consemna Gaston Zeller . În 1772 are loc prima împărtire a Poloniei. în vârstă de 32 de ani. în vederea dezmembrării Poloniei. De altfel. în calitate şi de elector al Saxoniei. depăşind Spania şi fiind sensibil egală ca suprafaţă cu Franţa (520. prin prisma suprafetei obtinute. iar suveranul său Frideric al II-lea urzeşte diverse combinaţii. punând mâna pe gurile Vistulei.000 km2.000 locuitori. în frunte cu familia Czartoryski. dar această neutralitate a fost încălcată flagrant de Rusia. în calitatea lor de vasali ai Porţii otomane. toate teritoriile. iar regele-elector August al III-lea şi-a datorat coroana Rusiei şi Austriei. intră în posesiunea Toscanei. Dintre vecini este ascultat cu mult interes mai ales de Ecaterina a II-a. oraşele cresc. ia amploare comertul. care era duce de Lorena. La sugestia Ecaterinei a II-a. trupele ruse pătrund în Polonia în martie 1767. în 1764. cu o populatie de 1. trupele ţariste. paradoxul problemei constă în faptul că cele trei state vecine absolutiste sprijină anarhia şi institutiile acesteia. sotul viitoarei împărătese Maria Tereza. metalurgie). iar un vice-rege reprezenta la Varşovia autoritatea Petersburgului. cursuri de apă mari) care s-o ferească de apetitul mereu în creştere al celor trei vecini: Rusia. Cu toată anarhia.650. era un admirator sincer al sistemului de guvernare englez şi al respectivului sistem constituţional. arlriducele Francisc. conservatorismul. aducând mari prejudicii materiale ţării. care urma să pregătească nu numai cadre militare.prima şcoală cu caracter total laic din Polonia. realipirea teritoriilor ucrainiene şi bieloruse aflate încă sub jurisdicţia poloneză. Prusia şi Austria. se dezvoltă meseriile. Prusia şi Rusia privind împărţirea Poloniei se prelungesc circa un an. iar Rusia 92. controla întregul comert din această zonă. Noul rege. Cu această alegere a fost de acord şi Frederic al II-lea. interesati în lichidarea anarhiei şi a creării unui stat puternic centralizat. Achizitiile nu trebuie privite mecanic. Între Petersburg şi Berlin se ajungea la un acord. Deşi Polonia pierduse circa 30% din teritoriul său şi 35% din populatie. (o lege nu putea fi adoptată. Imediat după terminarea Războiului de 7 ani. Însă Austria era suspectată de Rusia. Negocierile dintre Austria.Austriei şi Prusiei. se extinde piata internă. deoarece avea intenţia să ţină sub tutela sa exclusiv republica amputată. Nobilimea începe să fie şi ea angrenată în deschiderea de noi manufacturi (textile. care era deţinută de tătari.acest mic stătuleţ de limbă franceză – ar fi trebuit să revină lui Stanislas Lessczinski. cu o populatie de 2.000 locuitori. din necesităţi militare. Polonia . bancherii. ceea ce a provocat nemultumirea Angliei şi a Ţărilor de Jos.000 km2 şi o populatie de 580. Prusia obtinea 36. Este aţâtat astfel un război civil. negustorii. În timpul Războiului de 7 ani. care izbucneşte pe fundalul unor mişcări ţărăneşti. Petersburgul urmărind achizitii teritoriale moderate. îşi dă seama că practica folosirii "liberum veto"-ului este deosebit de dăunătoare. candidatul ales este Stanislas Poniatowski (1764). care critica ignoranta. apar noi manufacturi şi întreprinderi. în timpul războiului de 7 ani (1756-1763).000 km2). Dacă administratia poloneză încearcă să pună capăt anarhiei. chiar dacă avea şi un singur vot contra). au exploatat resursele ţării. socrul regelui Franţei. mica Prusie este recunoscută ca o putere militară de prim rang în Europa. sprijinindu-i pe dizidenti. cu bogătii subterane . După moartea regelui August al III-lea (1763). iar spre sud.300. Însă. această primă împărţire a statului polonez îi şubrezea considerabil pozitia pe plan 48 . ia parte la conflictul privind succesiunea austriacă şi este invadat de două ori de trupele prusiene. Austria 83. o parte a marii nobilimi. mai ales pe spinarea Poloniei şi a Suediei. meseriaşii bogati încep să ruleze capitaluri tot mai mari. Austria. mai ales că Polonia nu avea hotare naturale (munti înalti.000 locuitori. Regele August al III-lea. care descindea dintr-o veche şi ilustră familie poloneză. pentro a-şi extinde teritoriul. inclusiv Crimeea. iar viitorul ducat de Lorena . Sub pretextul apărării ortodocşilor şi a mentinerii cu orice pret a dreptului de "liberum veto". Se editează revista "Le Moniteur" (1765). care. De peste 30 de ani. trebuie să facem remarca că burghezia poloneză se dezvoltă. căci cel mai avantajat era Frideric al II-lea.era un stat satelit pentru Imperiul ţarist. care urmăreşte. deoarece începuse să cocheteze cu Franţa.

decât Prusia şi Rusia să ia singure totul. lucernă etc. unde ridică la rangul de ofiţer un soldat care s-a 49 . iar guvernul (Consiliul Permanent) începe să-şi exercite mai operativ atribuţiile. când forţa şi agresivitatea îşi spuneau cuvântul. prin cinci ministere: Afaceri Exteme.5 milioane locuitori. considerând-o ca una dintre actiunile cele mai odioase ale politicii marilor puteri din secolul al XVIII-lea. Noua constitutie poloneză a nemultumit nu numai marea nobilime. Rusia ia o parte din Bielorusia şi Podolia şi întreaga Volhinie. argumentează autorul. Mizând pe sprijinul Franţei revolutionare. Desigur. Se intensifică agricultura . cu centrele Gdansk. Thorun şi Poznan). În 1773 a fost creat primul Minister al Instructiunii Publice din Europa. în perioada 1772-1793. Iar din punctul de vedere al politicii austriece. într-o asemenea conjunctură. ca şi alegerea monarhului. De altfel. are loc a doua împărţire a Poloniei (1793). fortele fiind inegale. Prusia se alătură Rusiei şi. în cadrul Casei de Saxonia. aducând tării un venit anual de 16 milioane de zloţi Dieta de 4 ani (1788-1792) a jucat un rol major în limitarea puterii marii nobilimi. li se facilitau avantaje în acest sens. tronul să devină ereditar. Compania comertului din Marea Neagră. spre Marea Neagră şi Moldova. În scopul angrenării nobilimii în comert. care la data amputării (1772) rămăsese cu o populatie de 7. urmând ca după moartea lui Stanislas-August Poniatowski. Tadeusz Kosciusko. insurectia.apar primele lucrări pe teme agricole şi se popularizează noile culturi (cartofi. profitând de faptul că în Varşovia se găseau numai 182 deputaţi. În baza unui acord comercial cu Rusia. la 3 mai 1791 a fost adoptată o Constitutie progresistă. care manifesta idei radicale. este centrul economic şi comercial al ţării. în 1792. Justitie.000 km2 (o mare parte din Polonia Mare şi o parete din Mazowia. meşteşugari bogati care îşi construiesc case somptuoase rivalizând (şi chiar întrecând) pe cele ale multor nobili. îşi au sediul tot mai multi negustori. la 24 martie 1794. împărtirea unui stat catolic echivala cu o monstruozitate. în ciuda unor succese militare repurtate de generalul Iosif Poniatowski (viitor mareşal al lui Napoleon) şi de către eroul Războiului de independenţă american.000 km2 şi circa 4 milioane locuitori) între cele trei puteri. care în câteva decenii şi-a triplat populatia (120. bancheri. . care vor încerca solutii. Intră victorios în vechea capitală Cracovia. a ajuns la 9 miliioane în decurs de douăzeci de ani. măsuri iniţiate mai ales de mica nobilime sărăcită. ci şi pe vecini. faiantă) şi întreprinderi. centralizat. trifoi. reforme pentru a opri anarhia tării şi a crea un stat modern. Dieta finantează. Încă din martie 1789 a fost votat un impozit pe proprietătile funciare (10%) şi pe cele ecleziastice (20%). pe lângă nobilime. a „intelighenţiei" şi a burgheziei. în scopul evitării abuzurilor.international. proprietarii de domenii. tranzacţii bancare. fiind prima oară când nobilimea este obligată să plătească direct impozite . industrie.). amputarea Poloniei în 1772 a fost un şoc pentru întreaga tară. şi-a atras o parte din armată şi. Istoricul austriac Erich Zollner condamnă împărţirea Poloniei din 1772. Elementele provenite din burghezie puteau opta pentru orice carieră în administratie. Politie. iar Prusia 57. deoarece Prusia îi barase gurile Vistulei. celebrul „soldat al libertătii". dar mai ales pe moralul patriotic al polonezilor. Varşovia. Finante. începea. se deschide un consulat la Kerson. fabricanti. în 1792). dar mai ales pentru elementele progresiste ieşite din cadrul nobilimii. reformele preconizate spre sfârşitul secolului al XVIIIIea aveau ca scop democratizarea statului prin măsuri luate în primul rând împotriva oligarhiei. „în numele întregului popor". Burghezia a scos masele în stradă.în concepţia Petersburgului era necesară mentinerea unui stat polonez tampon (îi mai rămăseseră 212. Apar noi manufacturi (postav. Constitutia evitând abolirea şerbiei. care garanta contractele dintre aceştia şi. comertul ia amploare. era logică. mai ales după declanşarea Revolutiei din Franţa (1789). "Liberum veto" este anulat. Apărare. O parte din prevederile Constituţiei din 1791 s-au păstrat . cu o administratie centralizată. armată şi cler şi puteau poseda proprietăti rurale. mai ales spre sud. Ţărănimea era pusă sub protecţia statului. Sub aspect economico-social. iar ceea ce era mult mai grav. societatea poloneză face progrese notabile pe calea dezvoltării relatiilor capitaliste. dar. unde. dar unde ambasadorul Rusiei să fie factotum. Polonia. justitie. Oraşele aveau dreptul să-şi trimită reprezentanti în Seim şi li se recunoştea vechea autonomie administrativă şi judecătorească. Kosciuszko. se crea un precedent în istorie.000 locuitori. şi participarea Vienei.

din a doua jumătate a secolului al XVII-lea încearcă să treacă la monarhia absolutistă. Însuşi ţarul. nu fără greutăţi. iar trădarea marii nobilimi duce nu numai la înfrângerea insurecţiei. Recurgând la originea divină a puterii suveranului. la Tula). Stepan Razin şi Emilian Pugaciov.în curs de formare fiind încă foarte puţin numeroasă. austriece şi prusiene înaintează din trei direcţii. boierii) sau ca militari. instaurată în 1613. nici la Marea Neagră. În cadrul domeniului sporeşte rezerva seniorială. în 1798. ei se bucură de drepturi foarte importante pe seama ţăranilor lor. de sub conducerea lui Ivan Bolotnikov. În 1696. în ciuda serviciilor aduse. ea e divizată în două clase. Printr-un document (datat ianuarie 1797). Rusia nu ajunsese încă nici la Baltica. dar se întindea de la Nipru până la ţărmul de la Pacific al Siberiei şi de la Marea Albă până la Caucaz şi Marea Caspică. populatia ajunge la circa 11-12 milioane locuitori. Kiev. etc. deşi acestea poartă un pronunţat caracter feudal. Regele Stanislas-August a fost silit să abdice. Aspecte din istoria Rusiei în secolele XVII-XVIII Dinastia Romanovilor. ţăranii fiind obligati. ca şi Boiarskaea Duma. Incontestabil. Ceva mai târziu. Vologda. ci şi la lichidarea statului polonez (1795). la 25 noiembrie 1795. la Petersburg. legaţi de glie. armatele ruse. spre sfârşitul secolului al XVII-lea. prin modernizare. instituţiile medievale ca Zemski Sobor (convocat ultima dată în 1653). fie prin danii acordate de către stat în noile teritorii cucerite. sub domnia lui Petru cel Mare. Petru îşi propune un dublu scop: transformarea internă a Rusiei şi deschi derea ei spre Baltica şi Marea Neagră.distins în mod deosebit în luptă. Prusiei îi revenea partea centrală. La mijlocul secolului al XVIIlea. cu capitala Varşovia şi regiunile nord-estice până la Niemen (48. lipsiţi de majoritatea drepturilor civile. Astrahan. care a realizat reforme remarcabile. Nobilii. din dinastia Romanovilor.000km2). Are loc întărirea continuă a domeniului feudal. figura cea mai marcantă s-a dovedit a fi Petru I (16821725).000 km2. şi a murit în captivitate. o încăpăţâna re şi o cruzime ieşite din comim. demnitatea de patriarh a fost desfiinţată. creşte populaţia orăşenească. cu tot eroismul legendar al polonezilor. Dar. în ce priveşte societatea rusă. nobilimea şi ţărănimea. Administraţia centrală a statului era dirijată de către Pricazuri (circa 40) care ulterior vor primi denumirea de colegii (pe timpul lui Petru cel Mare). Vistula şi Bug. existau în Rusia circa 225 de oraşe. în urma unui război care a durat 21 de ani (1700-1721).negustorii . pe care o 50 . capitala Moscova având circa 200. se dezvoltă comerţul. capul bisericii ruse Nikon este surghiunit la o mânăstire din nordul îndepărtat. apar manufacturi (în 1632 iau fiinţă trei manufacturi de metalurgie. Iniţiativele lui Aleksei de a face din acest uriaş ansamblu un stat mai bine centralizat rămăseseră cu totul insuficiente. În această perioa dă. iar restul de 120. Austriei îi reveneau teritoriile sudice până la Pilica. la diferite servitutii. a căror bogăţie e de natură funciară. Prin dezvoltarea forţelor de productie. în schimb. Şi o face cu o inteligenţă. care funcţionează concomitent şi alături de putrerea ţarului îşi pierd importanţa. simbolizând prin aceasta accesul poporului la orice funcţie în aparatul de stat şi în armată. Situatia grea a ţărănimii şi procesul de intensificare a legării de glie au generat războaiele tărăneşti din secolele XVII-XVIII. angajându-se într-un articol secret . dintre care 3% reprezenta populatia orăşenească. o mare parte a latifundiilor bisericeşti a fost trecută în patrimoniul statului. Kostroma. copleşiţi de corvezi. pe Marea de Azov. care începe să se deschidă timid spre influenţele europene. iar pe plan extern să înfrângă Suedia. iar la începutul secolului al XIX-lea. sunt obligaţi să-I slujească pe ţar ca func ţionari (mai ales.000 km2 Rusiei. dar. în afară de clacă şi dijmă. a contribuit în cea mai mare măsură la înfăptuirea acestora. Prin lichidarea statului polonez. cele trei puteri îşi reglau toate diferendele care decurgeau din lichidarea statului.ca numele de Polonia să nu fie pomenit în nici un document al dreptului internaţional. pune stăpânire. care grupează şi cele mai bune terenuri. vor deveni ministere. burghezia . iar pe timpul Ecaterinei a II-a. urmată de Iaroslavl. Absolutismul în ascensiune se izbeşte de pretenţiile bisericii de a avea întâietate faţă de puterea laică. prin calitătile sale. Prin alipirea Ucrainei la statul rus (1654) şi extinderea spre Siberia. cu o suprafaţă de 47.000 locuitori. care sporeşte fie prin presiuni asupra lărani1or.

mizând că hatmanul Mazeppa îi va oferi oameni şi alimente cu multă larghete. concret cine se va răscula şi cu ce forţe îl va sprijini s-a trezit înconjurat şi cu putine şanse de a scăpa. Petru I. reia campania împotriva turcilor. a plecat ca zălog la Constantinopol. apoi în douăsprezece gubernii circumscripţii militare şi fiscale . ca otomanii să aibă siguranţa că tratatul iscălit va fi respectat. Senatul îi oferă ţarului titlul de împărat. În vederea ieşirii la Marea Neagră. Toate aceste reforme întreprinse cu o mână de fier. în acelaşi an (1721). chemată să cuprindă întreaga societate. care. ca să o scoată din stagnare. Propunându-şi "să îmbrace în oameni turma sa de vite". În urma eforturilor Rusiei (crearea unei cavalerii. colegiu de prelaţi.şi creează o biro craţie omniprezentă. Dimitrie Cantemir. la Luţk. armata rusă necunoscând suficient terenul. fiecare 50 de case erau obligate să dea câte un recrut). industriile necesare nevoilor unei armate moderne.ia de la turci. nu se mai amesteca în probleme statului polonez ca şi în viata cazacilor care mai erau sub jurisdictia poloneză. Petru cel Mare lasă moş tenire un stat puternic şi deschis către Europa. demola o serie de forturi construite. ca urmare a unor relatii de bună vecinătate între cele 51 . Inspirându-se în acelaşi timp din absolutismul bizantin şi fran cez. Pentru a con trola Biserica. inter zice bărbaţilor să poarte barbă şi păr lung. în cadrul căruia este el însuşi reprezentat de un funcţionar laic. prin teritoriile ruseşti se întorceau în patrie. care s-a hazardat spre adâncurile Rusiei. luati sub protectia Portii. hotărăşte să profite de tinereţea lui Carol XII ca să pună mâna pe provinciile baltice. Estonia cu Revel. În urma unei lungi călătorii în Europa Centrală şi Occidentală. toate teritoriile din Golful Finic şi o parte din Finlanda sudică cu oraşul Vîborg. Drept recompensă. oraşul e deja un port activ. dar. până la terminarea cu succes a războiului cu Suedia. împarte Rusia în opt. asupra temerarului Carol al XII-lea. Rusia înapoia otoma nilor fortăreata Azov. în 1709. fereastră a Rusiei spre Baltica. ruso. Suedia a fost nevoită. Dacă Petru cel Mare a repurtat o strălucită victorie la Poltava. în 1720. se ajunge la tratatul de amiciţie de la Constantinopol (1720). dar transformarea economiei şi a societăţii ruseşti pe care se strădui se s-o ducă la bun sfărşit abia începuse. printr-o reglementa re de tip colbertist. începe edificarea noii sale capitale. Prin înfrângerea de la Stănileşti (1711). îşi dă silinţa să ridice nivelul de instruire şi dispune traducerea în limba rusă a unor cărţi de ştiinţă din cultura europeană. Vicecancelarul statului rus Şafirov. în schimb. foarte legaţi de tradiţiile lor. Pe această linie. iar regele Suediei şi ostaşii săi. a sistemului de recrutare regulată: din 1702. reorganizează apara tul de stat.turc. a unei flote militare maritime şi a vointei de fier a ţarului Petru I. în 1703. se inspiră din modele occidentale. a primelor regimente de artilerie. Când moare. îmbunătăţeşte sistemul de impozite. la Stănileşti rolurile s-au inversat. va număra 20 000 de oameni. în 1725. tolerând. obligă femeile nobile să renunţe la izolare. potentialul militar turco-tătar. Conti nuând politica lui Aleksei. Petru emite o serie de ucazuri care au în vedere trans formarea profundă a ţării. Din punct de vedere economic. ca şerbia să ia proporţii şi săse adâncească. Sankt-Petersburg. procu rorul general. să le cedeze tot bazinul răsăritean al Mării Baltice: Livonia cu portul Riga. armata rusă urma să se întoarcă în patrie pe drumul cel mai scurt. Linia diplomatiei ruse era nici o acţiune împotriva otomanilor. Ca ultimă clauză. Nu reuşeşte s-o facă decât în urma unui lung război. ca şi din experienţele practice suedeză şi prusacă. prin Tratatul de la Nystadt (1721). iar Rusia devine oficial imperiu . cu împrejurimile. suscită curând numeroase rezistenţe şi alimentează opoziţia dintre adep ţii occidentalizării şi slavofili. leagă şi mai strâns nobilimea de serviciul admi nistraţiei sau de armată. în 1711. Cu începere din 1698. dezvoltă. după ce în prealabil iscăleşte un tratat cu domnitorul Moldovei. la sfârşitul domniei sale. că vor sprijini acest război. în mlaştinile estuarului Nevei. îl înlocuieşte pe patriarhul Moscovei cu Sfântul Sinod. şi primeşte asigurări din partea lui Constantin Brâncoveanu şi a unor căpetenii balcanice. multe dintre ele lovin du-se de sentimentul naţional şi religios al ruşilor.

a fost ierarhizată în 14 trepte. la zona Azovului. la Crimeea. o academie navală. acest om de geniu. Concomitent cu manufacturile ce apartineau statului. ţarul şi-a axat privirile spre armată. ca şi folosirea prizonierilor suedezi la tehnica oţelului şi a minereului de fier. iar din 1703 se editează primul ziar din Rusia. iar nobilimea. alături de nobili. S-au deschis tipografii (4 numai la Petersburg). 52 - . ştiinte umanistice. practic. s-au înfiintat manufacturi şi de către negustori. cea de armament şi a construcţiilor navale. În 1702 a fost înfiinţat primul teatru public. printr-un ucaz. apoi cea din zona Astrahanului (1705-1706). care absorbea în continuare. cu 3 secţii matematică. Apar şi nobili care înfiinţează manufacturi. au apărut peste 200 de manufacturi noi. Astfel că. la ca1muci etc. care reuşise să transforme Rusia. Numai în perioada 1700-1725. prin ieşirea la Marea Baltică. la Moldova. a izbucnit răscoala din Siberia. în 1718 primul muzeu. Astfel. care taie totul din rădăcină. Încă din 1714. care a intrat în vigoare din 1724. una de artilerie (1701). meşteşugari sau chiar de tăranii obrocari îmbogătiti. Concomitent cu războiul dus împotriva Suediei. la Petersburg. prin Marea Albă. a lui Petru I n-a fost scutită de seisme sociale. mai ales în timpul verii. o şcoală militară de geniu. la finele secolului al XVII -lea.două state. fizică. elaborându-se un tarif vamal protecţionist. Crearea Petersburgului şi deschiderea acestuia la traficul internaţional. s-o încadreze între marile puteri europene. privind moştenitorul unic. denumit "Vedomosti" (Informaţia). lucrau 10. În acest scop. a cazacilor şi a tăranilor de sub conducerea lui Kondrati Bulavin (1707-1708). 50 de şcoli eparhiale bisericeşti etc. de utilitate. cele două state angajându-se să se respecte reciproc în zonele considerate vulnerabile. exportând mai ales fontă şi fier.000 de muncitori. În primul rând. Rusia va dispune de peste 100 de întreprinderi metalurgice. era incapabil să-şi domine pasiunile şi să procedeze cu opera sa de regenerare ca un tăietor de lemne din pădure. Învăţământul creat de Petru I. Tratatul făcea referiri la cazaci. În regiunea Uralului se construiesc primele întreprinderi mari pentru a acoperi necesităţile statului privind productia metalurgică. obligând-o să ocupe funcţii în armată şi în administraţie. se deschideau noi şi importante perspective. Desigur. având un caracter practic.. deoarece un singur copil avea dreptul să moştenească averea părinţilor. nobilii erau obligati să ocupe fimctii în armată şi în aparatul administrativ. Totuşi. altfel. manuale. indiferent de mărimea ei. hărţi. Ei puteau concura cu succes pe ceilalti. deoarece şerbii lor le ofereu mână de lucru gratuită. ca şi penetraţia atât spre Marea Neagră cât şi a drumului spre Pacific au dat un nou impuls comertului rusesc. Rusia îşi dezvoltă industria grea. La şantieml naval al Amiralitătii. din noul oraş Petersburg. printr-un decret. şcoli în fiecare gubernie pentru fii de nobili care se pregăteau să intre în serviciul statului. Astfel. paralel cu Arhanghelskul. domnia deosebit de tumultoasă şi în acelaşi timp autoritară. Rusia recruta numeroşi specialişti cu ocazia călătorilor ţarului în străinătate. o şcoală de medicină. încep să se publice cărţi. şi-a subordonat nobilimea turbulentă. Toate aceste realizări s-au datorat în cea mai mare măsură voinţei şi perseverenţei lui Petru I. a permis multor tineri proveniti din rândurile orăşenimii şi ale satelor să beneficieze de acesta. înfiintând o şcoală de tragere (1699). unde aceasta avea traditie. Tarul a egalizat. prin Decretul (Ucazul) din 1722. concomitent cu drumul Volgăi şi al Mării Caspice. la regiunile mărginaşe ale teritoriilor poloneze. concurând deci Suedia. proprietatea conditionată cu cea boierească de votcină. În 1750. producţia textilă fiind ce-a de-a doua. iar din 1725 a început să functioneze Academia de Ştiinţe. Petru cel Mare a căutat prin toate mijloacele să încurajeze şi să protejeze industria. iar domeniile le furnizau materiile prime necesare. s-o modernizeze. o parte din comertul cu Olanda şi Anglia. nu mai aveau din ce să se întretină. ramură ce căpăta o mare dezvoltare. mai ales din Olanda şi Anglia.

Sophia de Anhalt. îşi asigură notorietatea europeană întreţinând excelente relaţii cu filozofii francezi. în jurul Palatului imperial. fie în fiare. după cum s-a mai arătat. nepot al lui Pe tru cel Mare şi al Ecaterinei I. s-a înfiinţat o şcoală militară specială pentru fiii de nobili (pe timpul lui Petru cel Mare. unde. unica proprietară a pământului. datorită amestecului nobililor .Astfel. În acest context. a primit o educaţie franceză. în ciuda unor urmaşi slabi la tronul Rusiei şi a deselor lovituri de palat. de a-i deporta în Siberia pe cei recalcitranţi (1760) etc. toate teritoriile . Istoricul rus V.inclusiv Crimeea. devine ţarină în 1741. îl obligă pe Petru III să abdice (înainte de a dispune să fie executat) şi se proclamă ţarină sub numele de Ecaterina II (1762). Foarte ascunsă şi vicleană. care îşi câştigase popularitatea învăţând rusa şi convertindu-se la religia ortodoxă. Dar. Ecaterina II îşi asumă în întregi me conducerea treburilor statului.dintre care 2 au fost asasinati”. atât împotriva Imperiului Otoman (1736-1739). de a. Această acţiune ia proporţii în timpul lungii domnii a Ecaterinei a II-a (17621796). acuzat de trădare de patrie). dovedeşte toleranţă religioasă. obligaţia fiecărui ţăran de a avea un stăpân ducea la consolidarea şerbi ei. Se cuvine de făcut precizarea că Petru cel Mare. Totuşi. Anterior. cât şi în Europa Centrală. dând un puternic imbold întregii societăţi ruse. astfel că trupele lor. Acest avânt are loc în folosul nobilimii. nu întâmplător Al. Inteligentă. a doua zi puteau fi văzuţi. La moartea Elisabetei. la presiunile nobilimii. în primul rând. după numai câteva luni. Este foar te şireată şi legată de religia ortodoxă. Kliucevski a caracterizat perioada de la moartea ţarului Petru cel Mare (1725) şi până la urcarea pe tron a Ecaterinei a II-a (1762) "epoca loviturilor de palat. De altfel.O. garda călare şi Ismailovsk) . îi primeşte pe iezuiţii alungaţi din ţările catolice şi acordă libertate 53 . în timpul războiului de 7 ani (1756-1763).care îşi vedeau ştirbite interesele din cauza puterii centrale autoritare. care mai era încă detinută de tătari (până în 1783) . prin efecte. progresiste. fie duşi la locul de executie. suveranii au renunţat la legea moştenitorului unic.în calitate de vasali ai Porţii otomane.lucru de care au profitat nobilii. domnia ei este marcată în aceeaşi măsură de pătrunderea masivă a influenţei cultu rale franceze în rândul elitelor şi de o reacţie naţională rusă. mai ales Diderot.I. soţia sa. nobilii obtineau dreptul exclusiv de a stăpâni pământul şi iobagii respectivi (1746).formată din nobili (regimentele Semeonovsk şi Preobrajensk. teritoriile ţariste au crescut. care va deveni Petru III. realipirea teritoriilor ucrainene şi bieloruse. fiecare făcea un stagiu la trupă). în perioada cât a stat pe tronul Rusiei. industria cunoaşte un avânt remarcabil. dacă nu era agreat de aceste unităţi de elită ce staţionau în capitală. datorită monopolurilor acor date de suveran. rară să se lase dominată de favoriţii ei suc cesivi. s-au schimbat 7 monarlri . Petru de Holstein. la care în 1731 s-au adăugat încă două. Elisabeta. a emis o lege care dădea dreptul fiecărui suveran să-şi desemneze urmaşul . reformele înfăptuite de Petru I au fost. Ea apare într-adevăr ca un suveran luminat: favorizează învăţământul. după un şir de cinci ţari sau ţarine în şaisprezece ani (1725-1741). iar spre sud. îndreptându-se spre Siberia".era atotputernică şi nici un suveran nu se putea menţine. De altfel. neavând moştenitori (fiul său Alexei a fost condamnat la moarte şi executat în 1718. urma şul ei desemnat este un principe german. garda imperială . Hertzen nota: "Miniştrii şi generalii care sunt astăzi la putere. moare în 1762. Rusia fiind implicată în numeroase războaie. în decurs de 37 de ani. vinde ţăranii fără pământ (1747). care urmărea. dis punând încetarea persecuţiilor împotriva credincioşilor de rit vechi (raskolnici). sârguincioasă şi autoritară. se dezvoltă mai ales industria minieră şi cea metalurgică în Ural. Încât. au pătruns în Berlin (1760). fiica lui Pe tru cel Mare şi a Ecaterinei I. care o celebrează ca pe Semiramida Nordului şi model de rege-filozof . aflate încă sub jurisdictie poloneză. nobilii deschid şi exploatează mine şi manufacturi în care fo losesc ca mână de lucru ţărani şerbi.

Evident. subordonând riguros nobilimea. populatia a crescut cu 1/3 numai în 50 de ani. Din această perspectivă. prin anexiuni. Politica dusă faţă de ţărani provoacă numeroase răscoale. şi participă la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772. spre sfârşitul domniei Ecaterinei a II-a. sprijinită pe nobilimea posesoare de pământ. Iar în călătoriile pe care le efectua în Rusia. Georgia Răsăriteană. navele lor circulând sub pavilion.000. a corespondat cu Voltaire.în secolul al XVIII-lea nu previzionase încă influenta ce-ar fi putut-o exercita Rusia la Constantinopol. nu au importanţă decât raţiunea de stat şi misiunea pe care şi-a asumat-o: să continue opera lui Petru cel Mare de deschidere a Rusiei spre vest şi spre sud şi de desăvârşire a edificării unei monarhii autocratice şi birocratice. nu puteau fi supuşi la pedepse corporale etc. Dar paralel cu teritorii ruseşti şi necesităti obiective.. în ce priveşte dezvoltarea indus triei. În schimb. Ecaterina cea Mare încheiase reunirea pământurilor ruseşti. rusesc! Aceasta-i ratiunea că. cum erau Crimeea. aceştia au primit suprafete întinse de pământ. în speţă ieşirea la Marea Neagră. făcând din imperiul ei. dar şi din restul Europei (mai ales germani). la Imperiul rus s-au adăugat 7. guvernatorilor. Alături de nobilime. ţarismul a atras mulţi balcanici creştini. Reforma socială din 1785 defineşte statutul legal al nobilimii. Pentru ea . La sfârşitul domniei. în expansiunea sa. dintre care cel mai grav mo ment este războiul ţărănesc condus de Emelian Pugaciov (1773-1775). care pot fi din acel moment vânduţi şi cumpăraţi. care în 1785 a obtinut "Charta privilegiilor" (serviciul de stat nu mai era obligatoriu. Încă din 1737.000 suflete. 1795). în scopul atragerii nobilimii. Statisticile relevă că. zona Volgăi. se rezolvau şi probleme de politică internatională. mai mult. 1793. unde nu există încă. aceasta are loc în avantajul din ce în ce mai evident al nobilimii. diferiti ambasadori cu care. invita capete încoronate. hotatul Imperiului ajungând la Nistru. o mare putere europeană. mai populat şi mai vast. De altfel. De asemenea. atrăgând totodată atentia Frantei că un eventual "atac asupra flotei ruse. considerând Imperiul ţarului doar ca pe un client comercial ce nu trebuie iritat. în decursul perioadei 1742-1796. Grimm şi alti reprezentanti ai iluminismului. Rusia s-a folosit cu ingeniozitate de rivalitatea manifestă a marilor puteri. devenise gubernia rusă Taurida. codificând toate privilegiile care-i fuseseră acordate anterior. alături de Austria şi Prusia.religioa să musulmanilor din ţările cucerite de la turci.tratat care prevedea clauze importante şi pentru Ţările Române. care . "diplomatia europeană privea indiferentă la asemenea grave evenimente”. care au populat sudul Rusiei.ca şi pentru Fre deric II -.a primit concursul Amiralitătii britanice. Ecaterina a II-a a acordat o atentie deosebită propagandei politice peste hotare. Caucazul etc. trece sub administratie proprie. din 1783. în 1792. ea extinde şerbia în regiu nile din sudul Rusiei. care deţine diversele puteri locale. toată Ucraina revenise Rusiei ţariste. mai ales în noile regiuni încorporate. Deci. Rusia. ca şi a Hanatului Crimeii care. deci. Afară de populatia băştinaşă. fostul Hanat al Crimeii. sperând ca cu propriile vase să se facă un comerţ avantajos cu ruşii. cum a fost împăratul Iosif al II-lea. atunci când flota rusă a ieşit din Baltică în Mediterană . Acelaşi autor scuză diplomatia engleză. două reforme sunt deosebit de importante. între distractii şi banchete. încă din 1783.. statul ajungând la o populatie de 20 milioane. Ataşamentul pentru Lumini. Re forma administrativă din 1775 sporeşte numărul guberniilor de la 12 la 50. numiţi de suveran şi care depind doar de el. ca şi de amestecul tot mai evident al acesteia în afacerile Imperiului Otoman. problema ieşirii la Marea Neagră a fost rezolvată încă prin tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774) . ţarina refuză limitarea drepturilor pro prietarilor asupra şerbilor lor. Diderot. după expresia lui Jacques Droz. englezii încheiaseră un tratat comercial cu ruşii. Profitând de noile teritorii care au fost încorporate la Imperiul rus. ar însemna un atac împotriva Angliei”. se infiltrează în Asia centrală şi în Extremul Orient.în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 . ca şi liberalismul ei sunt mai ales de faţadă.. De asemenea.) şi burghezia rusă 54 . agravând situaţia acestora din urmă. prin pacea de la Iaşi.

evoluează înseşi condiţiile muncii ştiinţifice. se pun bazele ştiinţei modeme. mai întotdeauna. Tatiscevo. în secolul precedent. a Dialogului despre cele două mari sis teme ale lumii . încât Rusia a fost nevoită să încheie pacea de la Kuciuk Kainargi (1774). de către Inchiziţia romană. Cu toate succesele repurtate în domeniul politicii externe. acestea în judete. mergând pe urma intuiţiilor lui Copemic. până la Ein stein. Paralel. francezului Rene Descartes (1596-1650) şi englezului Isaac Newton (1642-1727). În 1589. deschizând astfel calea astronomiei bazate pe observaţie. în mod independent. declanşarea Revolutiei din Franţa (1789) deschidea noi şanse pentru ţarism.000 km2 şi o populatie ce depăşea 20 milioane. Această lucrare a lui Descartes pune bazele unei adevărate revoluţii inte lectuale: gândirii idealiste şi prelogice. pe care observaţia şi cxperimentarea ne obligă să-l respingem. Opinia publică nu se interesează deloc de lucrările lor. care i-a acordat numeroase privilegii. La patru ani după condamnarea lui Galilei. Începând de la mijlocul veacului al XVII-lea însă. În 1687. prin tarife vamale protecţioniste a ferit-o de concurenţă străină. Căci e momentul când. fizicii calitative a oamenilor Renaş terii el le opune marile lecţii de îndoială metodică. de necesitate a limbajului matematic. Nicolaus Copemic nu i-a fost decât un timid precursor. respingând teoria lui Aristotel de spre mişcare. Matematician.a fost zguduită de puternicul război ţărănesc de sub conducerea lui Emilian Pugaciov (1773-1775). unde nucleul forţei militare l-au jucat cazacii din Ural şi cei din zona Donului. a descoperirilor lui Galilei şi ale succesorilor săi. Discours de la me thode pour bien conduire sa raison et chercher la verite dans les sciences . În epoca lui Galilei. Extremul Orient. În secolul al XVIII-lea. în lucrarea sa Philosophiae naturalis principia mathematica . Civilizaţia europeană în veacurile al XVII -lea şi al XVIII –lea Sumare date despre progresele ştiinţifice şi tehnice (naşterea ştiinţei moderne).în formare a profitat de puterea autocrată a tarilor.ca organe aparte. pune la punct luneta astronomică. de primat al raţiunii şi al experienţei. sunt. Kazan. Desigur. Folosind sistematic experimentul şi limbajul matematic. în care apără heliocentrismullui Copernic. are ca rezultat con damnarea sa. oamenii de ştiinţă lucrează încă. care. Dar publicarea. Ţaritîn. La Orenburg. care-i permite să facă remarcabile descoperiri. el efectuează ex perienţe legate de mişcarea proiectilelor. regi şi prinţi încep să le acorde o aten tie care sporeşte continuu. dar de o importanţă deosebită. victorioasă pentru Rusia. în anul următor. Secolul al XVII-lea are importanţă fundamen tală în istoria gândirii europene. el enunţă o lege matematică simplă. Pugaciov a ţinut în frâu şi chiar a distrus unităti de elită ale armatei tariste. legea gravitaţiei universale. Transcaucazia). sistemul lui Newton învinge toate rezistenţele şi va rămâne. Galilei este adevăratul întemeietor al ştiinţei moderne. În 55 . protejaţi de câte un “Mecena”. iar oraşele . i-a asigurat piata internă şi a ajutat-o prin forţă armată să-şi asigure o bună piaţă de desfacere în Orient (Asia Centrală. Newton este mai ales creatorul unui nou sistem al lumii. căreia. spre a aduce forţe în vederea reprimării răscoalei Cu ocazia acestui război ţărănesc. se substituie sistemului lui Aristotel. în 1632. cel mult. În 1609. apare la Paris. cu o suprafaţă de 913. Autorităţile îi ignoră sau îi privesc cu neîncre dere. guvernul şi-a dat seama că aparatul administrativ trebuie consolidat. cadrul în care se vor înscrie descoperirile ştiinţifice ulterioare. fizician. domnia Ecaterinei II. teritoriul împărţindu-se în 50 de gubemii. datorită mai ales italianului Galilei (1564-1642). în limba franceză. geometru.

condiţiile de activitate ale savanţilor. Marii astronomi din secolul al XVIII-lea. desigur. cu începere din anii 1780. progresul înregistrat de predarea ştiinţelor în colegii. barometrul. englezul Halley. care va juca un rol determinant în progresul ştiinţific şi tehnic din Anglia. Maupertuis şi. Descartes. scriitor şi savant cu preocupări universale. În secolul urmă tor. Descartes. Kepler). Mai există şi alte mărturii ale aces tei admiraţii nemăsurate: succesul primelor experienţe de electricitate. în cazul unor ştiinţe. Reaumur şi Celsius îi permit 56 . Matematica devine limbajul ştiinţei mo deme. Multă vreme. puţin câte puţin. În 1665. remarcabil utilat. între altele. aproape toţi amatori.1662. Ştiinţa e conside rată de acum esenţială într-un stat. fără excepţie. astfel încât progresele pe care le înregistrează îi condiţionează dezvoltarea. Lagrange). Prin studiile sale privind mişcarea. fraţii Bernulli. Diferitele ştiinţe nu se dezvoltă astfel încât să interzică aceluiaşi cercetător să lucreze în mai multe sectoare deo sebite. Colbert întemeiază la Paris Academie des Sciences şi patronează publicaţia Journal des Savants . susţinut de interesul public. Astfel. apoi Kepler şi Huygens. microscopul. mai ales cele de la Stockholm. omul de ştiinţă nu este încă limitat de o specializare riguroasă. sub patrona jul regelui Carol II. Minţile cele mai remarcabile dovedesc un interes dintre cele mai mari pentru problemele ştiinţifice: Voltaire e cel care. Newton. înmulţirea instru mentelor din ce în ce mai perfecţionate şi costisitoare. în 1667. analiza infinitezimală sau calculul diferenţial şi integral (Fer mat şi Descartes. forma Pământului. Dar inventarea sau perfecţionarea aparatelor de măsu ră şi observaţie îi înzestrează acum cu instrumente fără de care cea mai mare parte a descoperirilor n-ar fi putut fi realizate: luneta astronomică. În secolul al XVII-lea. înmul ţirea cabinetelor de fizică în castele sau casele burgheze. ştiinţa cucereşte. De-a lungul celor două veacuri. În schimb. descoperiri fundamentale: logaritmii (Napier. progresele ştiinţelor au drept con secinţă inevitabilă specializarea şi. Astronomia bazată pe observaţie face. ca şi cea din SanktPetersburg. demonstrează existenţa vidului şi a presiunii atmosferice. Dar Newton e cel care pune cu adevărat bazele astronomiei modeme: legea gravitaţiei universale îi per mite explicarea. ceea ce modifică. un sector din ce în ce mai larg al opiniei publice. Newton şi Leibniz. telesco pul. se străduiesc să confirme sistemul newtonian. academiile de ştiinţe patronate de suverani se înmulţesc în Europa. În toate ţările europene. deseori simultan. Îmbunătăţirile aduse termometrului de către Fahren heit. Astfel. Lavoisier nu-şi poate organiza laboratorul de chimie. detaliile miş cărilor lunii. ei nu fac decât să traducă un sentiment general. uriaşe pro grese datorită lui Galilei. Absenţa specializării. înfiinţată în 1725 de Petru cel Mare şi devenită celebră prin Lomonosov (1711-1765). Regii îşi dispută savanţii şi iau iniţiati va marilor proiecte de cercetare ştiinţifică. la Londra este întemeiată. decât datorită averii sale de fermier general. originea mareelor. Leibniz se preocupă de aproape întreaga ştiinţă a epocii lor. la sfâşitul secolului al XVIII-lea. meca nica raţională (D' Alembert. geometria analitică (Fennat. întrepătrunderea ştiinţelor uşurează dialogul şi se dovedesc rodnice. termometrul. a mişcărilor eliptice ale planetelor. faptul de a vorbi despre ştiinţă în saloane devenise o cerinţă a bunelor maniere. Laplace. el de termină autorităţile să înceapă construirea Observatorului. mari matematicieni fac. francezii Bouguer. Euler. aceste instrumen !e sunt. În veacul al XVIII-lea. mai ales. calculul pro babilităţilor (Pascal). într-adevăr. Royal Society. apoi Clairaut şi Monge). Sprijinit de autorităţi. reluând experienţele lui Torricelli. în secolul al XVII-lea. aparate cu o construcţie simplă şi având un preţ accesibil. spre 1735. Pascal. Lagrange). Berlin (întemeiată în 1700 de Fre deric I şi reorganizată în 1743 de Frederic II). încetul cu încetul. Galilei a fost unul dintre primii care a folosit modele matematice pentru a încerca să explice fenomenele fizice. face cunoscute în Franţa lucrările lui Newton. Copenhaga. Savanţii rămân.

legătura dintre ştiinţă şi tehnică nu este încă sistematică. Oricare ar fi importanţa lucră rilor britanicilor Boyle. Marile descoperiri tehnice din secolul al XVIII-lea (veacul precedent e destul de sărac în acest domeniu) sunt rezultatul mai degrabă al ingeniozităţii unor meşteri şi specialişti.scoţianului Black să determine căldura specifică a unui anumit număr de corpuri şi să pună bazele calorimietriei. mai ales de către Franklin şi Musschenbroek. cu cât are drept consecinţă accelerarea decalajului din tre Europa şi restul lumii. realizând. în Asia şi Europa aceasta din urmă accentuează brutal. În general. punerea la punct a maşinii cu abur: Iată de ce. combustia. experimentale şi cantitative revine francezu lui Lavoisier (1743-1794). numit butelia de Leyda.fiind obţinută abia în 1796. în timp ce cartoful este cultivat din ce în ce mai mult pe terenurile sărace. decât al aplică rii în cazul respectivei probleme a unor date ştiinţifice. În agricultură. Dar progresele cele mai importante şi mai bogate în urmări se petrec în in dustrie. mai ales cea a circulaţiei sângelui. Clasificarea zoologică şi bo tanică propusă de suedezul Linne are cel puţin meritul de a fi simplificat vo cabularul naturaliştilor. înlocuirea lemnului cu cocsul în procesul topirii minereu lui de fier şi. Priestley sau ale suedezului Scheele. abia în secolul al XIX-lea. importante descoperiri sunt făcute în domeniul electricităţii statice. consecinţele revoluţionare ale acestor inovaţii au privit aproape în exclusivitate Anglia. mai ales prin selecţionarea raselor. aşa cum va deveni cu începere din secolul al XIX-lea. confruntaţi cu câte o problemă practică. iar. avansul pe care marile descoperiri ma ritime ale secolului al XV-lea i-l asiguraseră pe plan economic şi politic. În acelaşi timp. În timp ce până atunci progresul înregistrase ace iaşi paşi. inventatorul primului condesator electric. prima mare victorie asupra unei boli e vor ba de variolă . a flamanzilor şi englezilor. britanicilor: inventarea unor noi maşini textile (de ţesut şi filat). analiza şi sinteza apei. Ele se datoresc. Paralel cu succesele repurtate de ştiinţă. toate. Ştiinţele naturii evoluează mai puţin repede. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cea mai importantă constă în introducerea de culturi furajere în ciclul de producţie. Faptul este cu atât mai important. opu ne cu prudenţă ideii unei lumi create o dată pentru totdeauna concepţia re voluţionară a unei "istorii" a naturii. analiza aerului. până la sfârşitul secolului. la rândul său. Terapeutica foloseşte în continuare reme dii cât se poate de ineficiente. De asemenea. mai ales. Baroc şi clasicism 57 . meritul de a fi pus bazele chimiei moderne. primul care a definit. în urma unor experienţe con cludente. importanţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea în istoria Eu ropei e considerabilă: este epoca în care sunt puse bazele pe care se va edi fica întreaga civilizaţie ştiinţifică şi tehnică a secolului al XIX-lea. care subli niază valoarea "artelor mecanice". cu lanţul ei de efecte. în pofida unor descoperiri în domeniul anatomiei şi fiziologiei. în 1783. aceasta rămâne stânjenită de teorii false şi prejudecăţi. se caută ameliorarea calităţii speciilor de vite. În privinţa măiestriei de a vindeca. Cu toate acestea. atât de dispreţuite de unii şi totuşi atât de folositoare. pe planul ştiinţei şi tehnicii. un anu mit număr de inovaţii încep să se răspândească foarte lent în Europa. sub influenţa olandezilor. mai ales. dar ideea fixităţii speciilor nu pierde teren decât foarte lent în faţa noţiunii de variabilitate şi evoluţie: francezul Buffon. revo luţia industrială. ceea ce îngăduie eliminarea pârloagelor şi dezvolta rea creşterii animalelor. sau aproape aceiaşi. în 1777. data primei vaccinări practicate de scoţianul Jenner. asistăm la o reabilitare a tehnicilor din partea minţilor luminate ale epocii. pusă în evidenţă de Harvey încă din 1628. Continentul va cunoaşte.

căutarea a ceea ce este limpede. În Peninsula Iberică. de pildă. E o artă a mişcării. realizatorul sistematizării pieţei San Pietro de la Roma şi al decoră rii interioare a bazilicii cu acelaşi nume. spontan. alegoriile mitologice sunt mai apreciate ca nici odată. stăpânire de sine. rămasă spaniolă şi cato lică. mai ales Veneţia. Racine. ca şi portretele realizate în stil antic. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. o pleiadă de scriitori. în 1682. Pascal. Alte ţări. model inegalat. mai ales. ca întreaga civilizaţie a Europei cu începere din Quattro cento. de asemenea. unde Rubens e cel mai mare pictor al vremii sale. iar imensa faţadă a palatului e realizată după canoane cât se poate de clasice. folosindu-se de admirabilul instrument care devenise limba france ză. ici şi colo. pe cultul Antichităţii. Este. arta barocă găsindu-şi cu adevărat aici un spaţiu predilect abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. barocul. de la numele 58 . o artă a spectacolu lui şi a ostentaţiei. Iniţiatorii noii arte sunt romanii Borromini şi. În acelaşi timp. care se lasă călăuzit con stant de raţiune. Maiesta te. dimpotrivă. la formulele an tice revăzute de Renaştere. barocul se afirmă în stilul "churrigueresc". vero simil şi care are valoare generală. Elaborat încetul cu încetul în prima jumătate jumătate a secolului al XVII-lea. Versailles este cea mai grandioasă manifestare a artei clasice. idealul clasic triumfă în Franţa cu începere din 1660.iată caracteristicile unui ansamblu în care totul con cură la gloria suveranului. în cele două regate iberice. Barocul nu triumfă totuşi în aceeaşi măsură în toată Europa. un ideal de viaţă. ea e sfăşiată. mai ales în Italia de sud şi Sicilia. cel al omului bine educat. Vermeer şi Rembrandt. fronton triunghiular. barocul. anumite ţări refuză aproape cu totul noua artă: Anglia puritană. dincolo de fantezia pe care o introdusese. Provinciile Unite. îi opun o estetică diferită: e cazul Franţei. Moliere. În sfârşit. În pofida anumitor rămăşiţe ale esteticii baroce în decorul efemer al serbărilor şi în multe elemente ale decoraţiei interioarelor sau a grădini lor. Bernini. anumiţi artişti cu greu pot fi încadraţi în aceas tă artă. iraţionalul. măsură . mai ales. se revine. caracterizează cu atât mai mult idea lul clasic. şi. chiar şi după ce curtea se instalează aici defmitiv. arta barocului continuă să se impu nă. în partea meridională a Ţărilor de Jos. chiar dacă acceptă barocul. ca de pildă spaniolul Velasquez. excesiv. între 1618 şi 1648. cu jocuri de umbre şi lumini. Clasicismul este. Acest cult se regăseşte în literatură. simetrie. E. în sens strict. în vedere gran diosul şi maiestuosul. În arhitectură. ce refuză echilibrul şi raţiunea şi propovăduieşte pateticul. În ce priveşte Europa Centrală . Cla sicismui se sprijină. În afara Franţei. în aproape întreaga Peninsu lă Italică.Mişcare artistică originală. La Fontaine. fără să se cadă totuşi în exagerare. datorată controlului exercitat de raţiune. El răspunde. cu o arhitectură a faţadelor ondulate şi decroşate şi a co loanelor răsucite. în sfârşit. strălucesc în genurile cele mai diverse. Cu începere din 1662. în ceeaşi măsură. cupole. măsură. în general. Clădiri şi grădini se dispun de-a lungul unei mari axe. Supunerea în faţa raţiunii şi a regulilor pe care le dictează ea în seamnă eliminarea a tot ceea ce este excepţional. ce nu poate fi separată de succesul Bisericii romane de după Trento şi de glorificarea marilor dogme re afirmate de conciliu. Spania şi Portugalia. cu succesul unor pictori intimişti ca Hals. în imitarea genurilor şi a stilului scrierilor anticilor. În sculptură şi pictură. de asemenea. barocul se răspândeş te în celelalte centre italiene. cu o dezlănţuire de culori. o artă catolică. Bossuet. stiluri suprapuse.Germania şi ţările dună rene -. colonade. Grija pentru claritate şi rigoare. devenind modele pentru întreaga Europă: Corneille. De la Roma. Chiar în ţă rile unde pare să câştige teren. sobru. Versailles este un imens şantier. unde idealul clasic începe să-şi facă loc în literatură (Malherbe) şi în pictură (Nicolas Poussin). netrecut prin filtrul raţiunii şi. excesivul. preocupării pentru ordine şi unitate a lui Ludovic XIV şi gusturilor unei burghezii ale cărei bogăţie şi influenţă sporesc neîncetat. În anii 1660-1685. Ludovic XIV cere celor mai buni artişti ai epocii să-i con struiască o reşedinţă demnă de el. Trebuie avute. de război. în Franţa lui Ludovic XIII şi a lui Mazarin. ia naştere în Italia spre 1600 şi de aici pătrunde în ţările vecine. cu o pictură cu efecte de trompe l'oeil .

ţări de civilizaţie catolică. Cartea. Este adevărat că. Diderot (1713-1784). Revelaţie. picturilor. Aufklärung. în acelaşi timp. lemnăriei sculptate. uneori contradictorie. dar se deschide spre o religiozitate profundă şi sinceră. începând cu mica broşură şi până la marea operă colectivă pe care o reprezintă Enciclopedia . Dar ideile filozofilor nu se răspândesc doar prin intermediul căr ţilor. so cial. care prezintă viaţa pe Pământ ca pe o vale a plângerii. monarhică şi seniorială. Au pro fitat însă. ridică la Viena şi Praga biserici şi palate. des arts et des techniques . Baro cul înfloreşte cu adevărat în Europa Centrală. Cei doi fumtaşi ai acestei acţiuni.. ci şi prin presă. această mare mişcare intelectuală a secolului al XVIII-lea. cu Voltaire în frunte. cler. 59 . Diderot şi D'Alambert. a autorităţii şi tradiţiei. din 1715. mai ales în Franţa. larg deschise influenţelor italiene. dintre care 11 conţinând planşe. e necesară "poporului de rând". mai ales Montesquieu (1689-1755). Diderot îi opune ideea că . cum e cazul palatului de la Wilanow. saloane. Răspândirea „luminilor” (sec. mişca rea e confirmată şi accelerată de victoria asupra turcilor. e însoţit de acelaşi refuz al Bisericilor instituite. începută în anumite medii intelectuale euro pene în anii 1680-1715. Sculptorii şi decoratorii dau viaţă statuilor. (şi Domul din Timişoara. unde tradiţiile locale îşi pun amprenta speci fică pe arta poloneză. mai cald.Enlightment. mai ales în statele Habsburgilor. Dar acest Dumnezeu nu intervine în is toria umană. Rousseau (1712-1778). cu cele 33 de volu me ale sale. loji masonice. a instituţiilor politice şi a ideilor religioase şi o apologie prudentă a progre sului uman şi a fericirii pământeşti prin respingerea dogmelor. dar va sosi cli pa în care progresul Luminilor va îngădui eliberarea generală. publicate între 1751 şi 1772. rezervată încă doar unora. ca şi a monarhiei absolute. Mari ar hitecţi. mijlocul privile giat de difuzare a ideilor noi. consideră că reli gia. Începută după Pacea Westfalică. E semnificativ că un cuvânt asemănător . cuiburi de neştiinţă şi fanatism. sunt variaţii originale pe teme baroce. în 1683. în epocă. marii filozofi. tradiţie. în scopul realizării fericirii supreme a omenirii. politic. în ţările din jur. pe toate planurile: religios. economic. au vrut iniţial să ofere contemporanilor un Dictionnaire raisonne des sciences. construit de Fischer von Er lach. prin societăţile ştiinţifice. sub toate formele sale. între 1650 şi 1730. departe de a fi imitaţii servile ale operelor lui Bor romini sau Bernini. Biserici.nu există decât o datorie. În văţăturii Bisericii romane. Cu rare excepţii. Voltaire (1694-1778). filozofii admit existenţa unui Dumnezeu creator şi organizator al universului.denumeş te. al XVIII-lea) Lumini „filozoficeşti” Conform unei idei deseori citate a Doamnei de Lam bert. dogme n-au nici o valoare. marii scriitori numiţi "filozofi" vizează înlocuirea „tenebrelor” prin „luminile” ra ţiunii. se consacră unei critici sistema tice. garantă a ordinii sociale. pentru a face o critică ingenioasă şi ocolită. Deismul lui Rousseau.familiei de arhitecţi şi decora lori Churriguera. adică sumumul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice ale vremii. Ideile pentru care pledează. Asemenea obiective nu fac decât să continue lecţiile de raţionalism ale lui Descartes sau Spinoza (1632-1677) şi critica tuturor credinţelor tradiţio nale. simplă trecere spre viaţa veşnică. care multiplică la nesf'arşit motivele ornamentale. Cu toate nuanţele legate de diferenţele opţiunilor personale şi de tempera ment. decoraţiunilor somptuoase din spatele altare lor. aceea de a fi fericit". între 1736 şi 1754). literare şi artistice din provin cie. ca Josef-Emmanuel Fischer von Erlach sau Franz-Anton Hildebrandt. Illuminismo . "a filozofa înseamnă să redai raţiunii întreaga demnitate şi să o repui în drepturile ei. concertate a societăţii epocii lor. rămâne. cea mai mare parte a filozofilor. iar pe Dunăre complexul mânăstiresc de la Melk. Acelaşi lucru e valabil şi în Polonia catolică. înseamnă să scuturi jugul tradiţiei şi al autorită ţii”. tuturor edificiilor care.

visare şi iraţional. a oratoriului şi a operei (Orfeo de Monteverdi. compozitorii ita lieni. În Germania. Revenirea la vechile tradiţii artistice se traduce prin con strucţii mai sobre şi mai severe sau prin tablourile realizate de David. Influenţa acestor autori englezi e mare în Franţa. peisa je nocturne şi exotism. Ca şi în secolul anterior. mai ales. romanele lui Richardson şi Goldsmith sunt reprezentative în privinţa afirmării compensatorii a sentimentului. Pe de altă parte. David Hume. devine preponderentă. strălucind în toate genuri le şi dând dovadă de o claritate de expresie conformă lecţiilor clasicismului. cei mai mari din tre ei. unde răspund evoluţiei sensibilităţii publicului.Francmasoneria. filozof şi economist. odată cu răspândire a ideilor filozofi lor. Lumini „artistice” . în acelaşi timp istoric. Franţa însăşi se deschide din ce în ce mai mult În faţa influenţelor străine. de către clasele sus-puse. o dublă mişcare afectează arhitectura şi artlele plastice. respingerea influenţei franceze şi revenirea la Antichita te merg mână în mână: arhitectul Langhans ridică la Berlin. necesitatea fraternităţii. 1746). cu o preocupare pen tru urbanism. În Germania. emoţiei şi imaginaţiei. Lisabona. de Schiller şi Goethe ( Wert he r. influ enţa franceză se îmbină cu o tradiţie barocă persistentă. După apariţia. rococoul lasă loc neoclasicismului. urbanismul se inspiră din stilul arhitecturii regale franceze la Bruxelles. poemele lui Young şi Macpherson. ca de pildă Vivaldi 60 . Rousseau obţine un succes răsunător prin publicarea romanului de dragos te La Nouvelle Heloise . Co penhaga. care se manifestă în sistematizarea unor pieţe regale. Para lel. proslăvire a fericirii neprihănite în sânul naturii. apar concertul. triumfă în decoraţie. cu con strucţii programate. 1607). o literatură în limba germană înce pe puţin câte puţin să intre în competiţie cu o literatură în limba latină ori fran ceză. Aceştia contribuie la răspândirea gustului pentru ruine şi morminte. spre 1770. prezentă nu doar în decoraţiunile interioare. 1719). autoritatea franceză scade. Începând de pe la 1750. inspirându-se exclusiv din modele antice. de la începutul secolului. răspândirea "luminilor" în întreaga Europă e uşurată de folosirea limbii franceze. care preferă liniei drepte conturul sfâşiat şi forma frământată. În 1761. e ilustrată. o amplă mişcare literară în favoarea unei literaturi naţionale: Sturm und Drang . unde. mai ales a celei engleze. asemănătoare cu rococoul francez. Acesta triumfă şi în Anglia. stilurile rocaille sau rococo. Poarta Brandenburg. simfonia. foarte pronunţată la începutul veacului. limba în care îşi publică filozoful Immanuel Kant Critica raţiunii pure (1781) şi Critica raţiunii practice (1788). întemeiată în Anglia la începutul secolului. cvartetul. a căror in fluenţă va fi capitală în gândire a secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a secolului. Regi şi principi îşi construiesc reşedinţe copiate mai mult sau mai puţin direct după Versailles. o reacţie împotri va raţionalismului acestora. ornamenta ţie şi chiar în pictură (Watteau. este germana. alături de sonata propriu-zisă. mai ales Voltaire. îşi face apariţia. Dimpotrivă. în secolul al XVIII-lea asistăm la înflorirea artei sonatei. în 1788. în numele imperativelor sentimentului. care se afirmă ca re acţie împotriva raţionalismului prezent în Aufklärung şi revendică drepturi pentru universul sentimentului. dincolo de elita cultivată a societăţii franceze. încât e imitată aproape pretutindeni în Europa. iar supremaţia franceză reacţiilor naţionale. Boucher). Filozofii francezi nu sunt doar gânditori. 1774). din cea mai mare parte a ţărilor europene. în care muzica e realizată exclusiv de instrument. În Anglia. ci şi în cazul anu mitor exterioare. mai ales în Franţa. propovăduieşte credinţa într-un Dumnezeu arhitect al universului. transfonnându-se în angloma nie. sunt remarcabili scriitori. în secolul al XVII-lea. încrederea în progresul uman prin raţiune. În sfâr şit. În Germania de sud şi în întreaga Europă Centrală. Arhitectura rămâne fidelă tradiţiilor clasice. se conturează. Această şcoală. de pildă pavilionul palatului Zwinger de la Dresda. Arta europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII -lea apare ca sinteză a clasicismului arhitectural şi a barocului decorativ. cu Daniel Defoe (Robinson Crusoe . considerat prea arid.Prestigiul artei franceze este atât de mare. Swift ( Călătoriile lui Gulliver. care.

Triumful monarhiei absolute în Franţa a coincis cu epoca supremaţiei ei în Europa. În realitate. e că el a rămas stapân pe alegerea miniştrilor săi şi a ştiut să le coordoneze activitatea. competenţa lor s-a lărgit considerabil. arbitrar. Regele era legislator suveran. ei se ocupă de totul. în mîinile consiliilor regale şi dacă. Instituţia monarhică. vienezul Joseph Haydn (1732-1809). Miniştrii pierd orice stabilitate. ele sunt rezolvate de birouri.ci o instituţie judiciară. intervin pretutindeni. în srarşit. Mozart. fiecare ministru îşi are politica sa. fără a lua în consideraţie capacitatea şi competenţa lor. să coordoneze activitatea colegilor săi. nici o categorie socială nu mai era în stare să reziste regelui. Stările generale n-au mai fost convocate din 1614.al XVIII-lea). După domnia lui Ludovic al XlV-lea. acaparează un număr aşa de mare de chestiuni. aşa cum a fost organizată de Richelieu şi de Ludovic al XIVlea. Astfel se constituie o puternică birocraţie care acaparează toate afacerile statului. Franţa a avut 19 controlori generali (miniştri de finanţe) în 25 de ani. ca în Anglia. născut la Salzburg în 1756. mai ales în sec. . un roi. cu toate acestea. Distanţa de la centru şi dificultăţile comunicaţiilor le lasă o largă iniţiativă pe care o folosesc pentru a se face aproape independenţi. care avea o vagă putere de control asupra activităţii guvernului. Coteriile de la curte sau intrigile favoritelor decid în alegerea miniştrilor. putea fi silit să înregistreze edictele în şedinţe regale. angajează în 1780 cheltuieli de milioane fără ştirea şi aprobarea colegului său de la finanţe. Cu tot autoritarismul său.într-un cuvînt. oricât de excepţional ar fi fost. Ma rii muzicieni ai veacului provin însă din ţările germane: Johann Sebastian Bach (1685-1750). dintre care. şi nu o dată a fost vorba de desfiinţarea lor (Parlamentul nu era un corp reprezentativ şi legislativ. care iau în provincie o dezvoltare tot aşa de mare ca şi la centru. aceeaşi evoluţie. Parlamentul. Ei n-aveau birouri şi administrau prin subdelegaţi. Ludovic al XIV-lea a trebuit să recurgă la ajutorul birourilor şi al comişilor. În toată Franţa nu-i decât un strigăt contra „despotismului ministerial". Rezultatul e haos. încât nu le mai pot rezolva fără avizul subordonaţilor lor. Sartine. autorul unui imens repertoriu în toate genurile şi geniu fără egal. secretarii de stat devin mai influenţi şi birourile mai independente. "cantorul de la Leipzig". urmaşii lui Ludovic al XIV-lea nu mai comandau nici anturajului lor imediat. intendenţii nu erau la început decît nişte simpli anchetatori. Cum înmulţirea necontenită a afacerilor nu mai permite regelui să-şi dea avizul asupra tuturor chestiunilor. comandant suprem al armatei şi stăpân absolut al tuturor veniturilor statului. dar care se stabileşte definitiv în Anglia. Vechiul regim şi cauzele Revoluţiei Veacuri de-a rândul. adică al birourilor. fiecare vrea sa inoveze. cel din Paris a jucat un rol politic important.(1678-1741). În administraţia provincială. Pe măsură ce monarhia se centralizează. Centrul puterii trece din mîinile regelui. ci în întreaga Europă occidentală. Domnitor într-o ţară unificată de 25 de milioane de locuitori. născut în Sa xonia. La sfîrşitul vechiului regim. Ludovic al XIVlea şi-a păstrat pînă la sfârşit autoritatea. Dar la siîrşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea. Existau treisprezece parlamente. mort la Viena în 1791. une loi. Material documentar referitor la Revoluţia franceză I. Despre monarhia absolută franceză. Succesorii săi pierd şi acest privilegiu. Din precedente acumulate. Treptat-treptat. nici o instituţie. În absenţa iniţiativei regale. fiecare procedează după bunul său plac. principalul corp de justiţie al vechiului regim francez. primul ministru ar fi putut. Poporul a acceptat absolutismul şi a fost mândru de regele său. Dar Ludovic al XV-lea desfiinţează acest post şi prin aceasta agravează anarhia ministerială. continuă să joace un rol esenţial. fără să ţină seamă de programul şi de activitatea colegilor sai. Cauza dinastiei s-a identificat cu cauza naţiunii. în 1726. Patriotismul nu era decât expresia lealismului: une foi. regele Franţei pare un adevărat „împărat". Coroana a fost pentru francezi o chezăşie o unităţii naţionale şi un instrument de progres. supraveghează corporaţiile industriale şi asumă tutela comunelor rurale. Reprezentanţi şi organe ale puterilor centrale. intendenţa îşi creează 61 . implica o concentrare a afacerilor care întrecea puterile fizice ale unui om. Handel (1685-1759). Ministrul marinei. nu numai în regatul său. repartizează impozitele.

şi vai de cel ce n-avea. Necker a instituit. în 1778. după viaţa capitalei. „Administraţia justiţiei. au făcut din această instituţie cel mai odios mijloc de opresiune al vechiului regim. Franţa s-a alcătuit din provincii cu origine. regele n-avea să-şi potrivească 62 . Reforma era impopulară. cu excepţia unora dintre provinciile periferice sau recent anexate. imprecizia sferei lor de competenţă. populaţie. îngreuiat de numărul excesiv al funcţionarilor. Coexistenţa. creând adunări provinciale care să repartizeze şi să perceapă impozitele. Franţa ajunge astfel să fie guvernată de treizeci de intendenţi. gestiunea financiară pusă sub controlul intendentului. cu cât autoritatea cotropitoare a intendenţilor n-a fost îngrădită de nici o putere locală. în Berry şi Haute-Guyenne. care în ochii supuşilor reprezentau statul şi regimul monarhic. nu s-a putut adapta cu destulă uşurinţă şi energie la greutăţile cu care avea să lupte. a unor justiţii senioriale. . Procedura penală. cel mai ilustru dintre toţi. Potrivit unei declaraţii a contelui d'Artois. pe cale paşnică. De aceste defecte suferea îndeosebi organizarea justiţiei. Mai ales în perioade de criză. eclesiastice şi municipale. La fel s-a întîmplat cu instituţiile municipale.tradiţia şi regulile ei. într-o monarhie constituţională. şi reforma a fost extinsă. au contribuit din toate puterile la ridicarea nivelului de cultură şi de bunăstare a populaţiei. asupra tuturor provinciilor în care nu existau stări provinciale. iar nobilul decapitat. fiindcă venea de sus. pentru a-şi cîştiga bunăvoinţa judecătorilor. să execute lucrările publice şi să exprime dorinţele provinciei. Evoluţia aceasta a fost cu atât mai rapidă şi mai completă. creaţi prin sistemul venalităţii. Regele poate cita pe oricine înaintea unei comisii extraordinare şi poate condamna la închisoare pe oricine şi fără judecată prin aşa-numite lettres de cachet. venea prea tîrziu şi a fost prea limitată pentru a mai putea transforma Franţa. Unii din conducătorii ei. Dar evoluţia istorică a statului francez a nivelat aceste diferenţe şi a modelat viaţa provincială. birocraţia s-a dovedit incapabilă de-a face faţă situaţiei. Dar Parlamentul a răsculat poporul şi a împiedicat constituirea adunărilor. regele le-a susţinut. cu un patriotism local. ca d'Aguesseau. era infam de parţială şi de coruptă . stările. şi urmarea a fost că statul a fost făcut responsabil de toate relele de care suferea societatea. Cu toate acestea. În comparaţie cu administraţia altor ţări. n-a fost decât un prilej de teribile umiliri pentru Coroană. două adunări provinciale. au fost desfiinţate. Înseşi binefacerile regelui deveniseră suspecte şi de aceea proiectul. numărul excesiv al gradelor de jurisdicţie. când nemulţumirile izbucneau în revolte. Atâta vreme cât oraşele au avut de luptat cu feudalitatea. Regele considera ţara ca domeniul său propriu. Dreptul de suveran judecător al regelui nu mai serveşte decât pentru a adăuga la viciile magistraturii inconvenientele arbitrariului regal. neprevederea şi incoerenţa guvernului regal n-apar mai limpede decît în istoria finanţelor. Întreaga Franţă a ajuns. Încercarea de a asocia poporul la opera de guvernământ. Dar când feudalitatea a încetat de a mai fi primejdioasă. era odioasă îndeosebi prin regimul de favoare aplicat privilegiaţilor: caietul stării a treia de la Rochelle cere egalitatea pedepsei capitale. viciile sistemului au fost enorme şi grave. multiplicitatea neînchipuită a tribunalelor. în aproape toate cauzele decidea interesul. durata indefinită a proceselor şi „tâlhăria'' oamenilor justiţiei. Acţiunea cotropitoare a statului a înăbuşit iniţiativa particulară şi a împiedicat asociaţia spontană. Mecanismul ei. constituţiile municipale modificate. birocraţia franceză a fost luminată şi progresistă. Astfel s-a înrădăcinat obiceiul de-a aştepta totul de la stat. El le-a înzestrat cu libertăţi şi le-a încurajat efortul spre autonomie. Organele vieţii provinciale. Coroana n-a mai lăsat oraşelor decât o umbră de autonomie. . el cheltuia fără să numere. şi. Dupont de Nemours şi. complicaţia procedurii. astfel. indignat că omul de rând era spânzurat. ca orice mare senior. dar ele au fost înăbuşite. Funcţiile municipiilor au fost scoase la mezat întocmai ca celelalte funcţii ale statului. scria Arthur Young. o femeie frumoasă sau altceva". în 1787. repartiţia inegală a jurisdicţiilor inferioare. izvorât din intenţiile cele mai bune. pătrunşi de spiritul umanitar şi ştiinţific al secolului. sub stăpânirea unei birocraţii cu competenţa nelimitată. Nicăieri însă arbitrariul. Din mijlocul intendenţilor s-au ridicat toţi miniştrii de finanţe din secolul al XVIII-lea şi o seamă de economişti de valoare. de administrarea căreia n-avea să dea nimănuia socoteală. Elemente pentru o autonomie provincială au existat. pe lângă justiţia regală. tradiţie şi economie diverse. barbară şi arhaică. Turgot.

a fost principalul susţinător al monarhiei absolute. unanim pătrunsă de necesitatea unei reorganizări a statului. În schimb. consacrarea religioasă şi ia proclamat reprezentanţi ai autorităţii divine pe pământ. În rezumat. alienări de domenii. Compus din circa 130. care exprimă mai fidel sentimentele ţării în preajma revoluţiei. Puterea a trecut în mâna secretarilor de stat. i-a comunicat idealul său de disciplină şi de autoritate.cheltuielile după veniturile sale. Domnia lui Ludovic al XV-lea şi a lui Ludovic al XVI-Iea n-au fost decât un şir neîntrerupt de greşeli şi de umiliri. monarhia a confirmat situaţia privilegiată a clerului. încercat de Necker şi de Calonne. din anarhia feudală. Biserica i-a protejat adolescenţa şi i-a călăuzit primii paşi ai maturităţii. erau ruinate la bază. respectând „drepturile omului" şi guvernînd după legi. De aceea. consolidări forţate şi reduceri de rente. pătrunsă de adevărul cuvintelor lui Mirabeau că „deficitul e tezaurul naţiunii". absolut şi inviolabil în teorie. fără ca o schimbare corespondentă să se fi săvârşit în constituţia politică a ţării. Primul ordin al societăţii şi cel mai bine organizat. Catolicismul era singura religie recunoscută de lege. Credinţa universal răspîndită e că răul vine de la anturajul regelui şi că toate abuzurile ar fi îndreptate dacă ele ar ajunge la urechile regelui: Ah. Monarhia franceză a distrus ea însăşi forţele pe care s-ar fi putut sprijini în momentul crizei supreme. Starea a treia. El dispunea de jurisdicţii particulare şi era reprezentat pe lângă suveran de o instituţie autonoma. sub presiunea opiniei publice. de teama unui război civil.000 de membri (70. Nici un ţăran. dar. din ce în ce mai des. dar totdeauna ocolit de privilegiaţi: repartizarea impozitelor asupra tuturor cetăţenilor. preconizat deja de Vauban în La dîme royale. clerul catolic a susţinut năzuinţele poporului francez spre cultură. Regele a încetat de a mai fi un factor de progres înăuntru. „adunarea generală a clerului". a pierdut direcţia şi controlul administraţiei publice. s-a ridicat monarhia modernă. Iar când. puterea militară şi disciplina socială. o situaţie preeminentă. dominaţi şi ei de coteriile de la curte. Refuzând în 1788. nu conţin nici o critică la adresa regelui. clerul poseda o avere imobilă de 4 63 . s-a folosit de strâmtoarea financiară a Monarhiei pentru a lua garanţii contra despotismului şi pentru a obţine o constituţie naţională. Falimentul general era pe buzele tuturor. Soarta lor era indisolubil legată. Nimeni nu-şi închipuia că o ţară mare ca Franţa ar putea trăi ca republică. Aşadar. instituţia monarhică nu mai păstrează decît aparenţele puterii şi strălucirii de odinioară. deşi de mai bine de un secol au pierdut direcţia activităţii economice şi intelectuale a naţiunii. cu toată prosperitatea necontenita a economiei franceze în sec. nici un muncitor nu se gândeşte să-i atribuie relele de care suferă sau să-1 facă răspunzător de abuzurile agenţilor săi. Înlăturînd orice rezistenţă şi orice opoziţie. 1-a format după tradiţia romană. prin ungerea din catedrala de la Reims. unitate şi putere. mijloacele de existenţă şi e silit. ci veniturile după cheltuielile sale. nici în timp de pace. anticipaţii. demoralizaţi sau atinşi de spiritul de libertate. Dar ea visa o monarhie organizată şi raţională. Clerul era singurul ordin înzestrat cu instituţii autonome. din punct de vedere juridic. Veacuri de-a rîndul.000 de preoţi şi vicari. să facă apel la împrumut şi să uzeze de expediente ca vînzări de slujbe. clerul şi nobilimea. toate expedientele au fost epuizate.000 de călugări şi călugăriţe). regele. Iar aceia care ar fi avut interesul şi dorinţa să apere monarhia au fost dezarmaţi de mai înainte prin politica tradiţională care ia scos din viaţa publică. de influenţă şi de cultură a diferitelor clase. Caietele. al XVIII-lea. Rămânea remediul. biserica a dat regilor Franţei. Tot aşa de puternic era clerul prin bogăţia lui. clerul. guvernul nu mai găseşte. nici un ministru nu îndrăznea să-1 propună. Pentru marea majoritate a poporului francez. prestigiul regelui e încă imens. si le roi le savait! Pătura cultă a societăţii nu era mai puţin monarhistă. regele e încă şeful apărării naţionale. Cele două ordine privilegiate. Forţele care susţineau clădirea impozantă a vechiului regim. înregistrarea unor noi impozite şi împrumuturi. O subversiune tot aşa de radicală s-a produs în raporturile de avere. în momentul crizei hotărâtoare. păstrează. proteguitorul natural al celor năpăstuiţi. decît o voinţă şovăielnică şi o totală lipsă de înţelegere a situaţiei. El ţinea registrele stării civile şi poseda monopolul învăţământului public. La sfârşitul vechiului regim. şi în mâna intendenţilor. un instrument de glorie în afară. Parlamentul a silit Monarhia să convoace stările generale. Şi totuşi. Principiile de bază ale monarhiei şi ale bisericii erau aceleaşi. În faţa naţiunii. regele nu va putea opune. prin forţa tradiţiei. 60. paznicul liniştii dinăuntru.

În mijlocul acestor privilegiaţi. valoarea intrinsecă a unui franc aur. regele acordă protestanţilor starea civilă şi drepturile cetăţeneşti. În realitate.000 în nobilime. de a mai constitui baza esenţială a nobilimii. posturi administrative. în medie. nobilimea de rasă. Taine evaluează numărul privilegiaţilor la 270. de la sfîrşitul evului mediu. iar130. În termenii actelor oficiale. ca în secolul precedent. de o vie simpatie pentru poporul de jos cu care se simţea solidar. Ei consumă jumătate din bugetul bisericii şi a şasea parte din bugetul statului. transformarea stărilor generale în Adunare naţională. o prăpastie s-a săpat între clerul de sus şi clerul de jos. Dacă unii prelaţi „liberali" şi „naţionali" visează o monarhie temporală e că miniştrii reformatori ca Turgot i-au ameninţat privilegiile.000 persoane) prezentate regelui. În realitate. la sfârşitul secolului al XVIII-lea. primele zile ale revoluţiei. confereau calitatea de nobil. Clerul ramâne strâns legat de vechiul regim. la care se adaugă 120 milioane livre. şi chiar de 800. frivol. imensa majoritate a preoţilor de la ţară sunt reduşi la „congrua" de 700 livre pe an pentru preoţi şi 350 pentru vicarii lor. cele 4000 de familii (circa 20. pe de alta.000 în cler. în 1788. iar în 1787. Toate sinecurile. însoţite de dotaţii splendide. Clerul era scutit de impozite şi nu contribuia la sarcinile publice decât cu o parte infimă în raport cu veniturile sale: 5-6 milioane consimţite voluntar şi acoperite prin împrumuturi ale căror interese le plătea. Preoţii de la ţară formau un adevărat proletariat ecleziastic. La fel cu beneficiile laice.un venit egal cu jumătate din bugetul statului. dacă clerul de jos. Membrii ei posedă domeniile cele mai întinse şi se bucură de favorurile cele mai mari. adică admise la curte. declara. nobilimea forma „al doilea ordin”.000 livre. judiciare şi financiare. adică tot statul. Toate funcţiile importante şi lucrative sunt pentru ei. Locul ei 1-a luat nobilimea nouă. din. laic. Câtă vreme episcopii dispun. şi în adevăr. o aristocraţie în mijlocul unei aristocraţii. El refuză să recunoască protestanţilor existenţa legală şi continuă. dintre care 140. Talleyrand a distins şapte sau opt nobilimi: o nobilime militară şi una administrativă (noblesse d'epee et noblesse de robe). clerul rămâne tot aşa de intolerant. iar. Repartiţia acestor bogăţii a constituit un adevărat obiect de scandal. de la sfârşitul evului mediu. aducând un venit anual de 80-100 de milioane livre. „Interesul poporului şi al preoţilor este inseparabil. Aceste bogăţii erau cu atât mai invidiate. nobilimea nu era decît o masă inorganică şi amorfă. dar puterea ei de cumpărare era de două sau de trei ori mai mare). să ceară închiderea templelor. regele. Astfel. de care se vede exploatat şi dispreţuit. dizolvarea adunărilor protestante şi arestarea pastorilor. fără cadre bine definite şi fără conştiinţa unor interese colective. 4000 de funcţii administrative. Naşterea încetase. dar mai riguros aplicată". în 17 iunie 1789. formează o categorie aparte. Cauza intoleranţei e definitiv pierdută. o nobilime veche şi una nouă. animat pe de o parte de puternice resentimente contra clerului înalt. către 1770 ultimii protestanţi condamnaţi la galere sunt puşi în libertate. ascensiunea clasei de mijloc către nobilime a fost neîntreruptă. şi antagonismul care-i desparte va permite. în mare parte de origine parlamentară. diviziunea nobilimii era şi mai mare. preoţii se vor ridica şi ei din starea de degradare în care i-a aruncat clerui înalt". din resentiment pentru clerul înalt. în mare parte. clerul înţelege să rămână primul ordin al ţării şi să-şi conserve intacte privilegiile. Venalitatea funcţiilor şi preţul relativ mic al diplomelor de nobleţe permiteau oricărui îmbogăţit să pătrundă în mijlocul nobilimii. Contra împietărilor „despotismului luminat". fără obligaţia pentru titular de-a presta vreun serviciu util societăţii sau retribuite în afară de orice proporţie cu serviciul prestat. laice sau ecleziastice. sunt pentru ei sau pentru ai lor. a dispărut în mare parte. unii de 200. Cu tot progresul spiritului „filosofic". Dacă poporul scapă de opresiune. provenind din dijme . până la revoluţie. Vechea nobilime militară. o nobilime mare şi una mică.000. şi de aceea ar fi făcut bloc contra revoluţiei.000 livre. 300. n-ar fi făcut cauză comună cu starea a treia. „braţul drept” şi „cel mai puternic sprijin al Coroanei". de un venit anual de 100. cu cât erau privilegiate.miliarde livre (livra avea. Dar legile contra ereticilor au devenit inaplicabile şi biserica însăşi e silită s-o recunoască şi să ceară o altă legislaţie mai „puţin severă. egoist şi asupritor. În afară de dreptul regelui de a acorda sau de a vinde scrisori de nobleţe. clerul din Dauphine. o nobilime de curte şi una de provincie. Curtea şi Administraţia sunt pline de posturi considerate oficial ca sinecure: demnităţi de Curte.000. slujbe îndeplinite de 64 . care nu mai sunt decât titluri onorifice.

Ea continua de. ordinul al treilea. şambelani. dame de onoare. În virtutea serviciilor publice. căprioari. Nobilii au procedat la fel cu dreptul de jurisdicţie care le-a rămas. încât ele ocupă locul întii în doleanţele caietelor.totul e taxat şi reglementat. copiii lor. Condiţia ei nu se deosebeşte de a ţăranilor decât prin scutirea de impozite. nobilii şi-l apără cu o vigilenţă şi o gelozie feroce. erau. Marii ofiţeri ai palatului. să fie plătită pentru o funcţie pe care nu o mai îndeplinea şi să impună ţarii sarcinile unui guvern suplimentar. Comerţul şi industria. au sporit considerabil bogăţia şi influenţa acestei clase. duhovnici. pe lîngă rege. Dar cum principalele interese ale sătenilor erau legate de aceste drepturi. împreună cu proletariatul urban şi cu ţărănimea. opera burgheziei ajunsă la maturitate politică. surorile. Nobilimea nu mai avea o funcţie socială proprie care s-o distingă de restul naţiunii. cei mai mulţi o duceau greu. guvernatorii caselor regale. mătuşile regelui. La fel cu dreptul de porumbar. capelani. islazuri. care nu mai guverna. e uşor de înţeles că nobilimea a căutat să-şi încaseze cu toată asprimea redevenţele senioriale. conte de Artois. în necontenită dezvoltare de la moartea lui Ludovic al XIV-lea. secretarii camerei. judecător şi protector. — funcţii de paradă. conte de Provense. După calculele lui Necker. Mii de porumbei cutreieră toate regiunile. plătite între 16 şi 160. care petrece o parte a anului la oraş. apoi se consacra agriculturii şi. gentilomi ordinari. în Franţa clasa mijlocie era esenţialmente urbană. Avantajele nobilimii par cu atât mai neîndreptăţite cu cât nici un serviciu real nu le mai compensa. dar aceste obligaţii au devenit fictive de când regele a înlocuit miliţiile feudale prin armata profesională. literelor. 1/16 din bugetul statului. din cele mai vechi timpuri.000 livre şi lipsite de orice atribuţie. Burghezia forma. ogorul e acoperit de mii de porumbei. regină. Cutare senior posedă până la 50. medici. Puterea de jurisdicţie a nobilimii a fost redusă de autoritatea regală la anumite categorii de litigii: cele ce priveau drepturile feudale. Toate încercările vechiului regim de a obliga clasele privilegiate să contribuie la sarcinile publice au rămas zadarnice. mistreţi sunt atât de mari. paji. Considerat ca sportul nobil prin excelenţă şi ca un semn distinctiv al rasei.suplinitori în timp ce titularul rezidă la Curte şi încasează cea mai mare parte din leafă. Dar nobilimea mică trăia în mizerie. În asemenea condiţii. Revoluţia franceză a fost. Cel mai odios dintre privilegiile nobilimii şi cel mai vexatoriu e însă dreptul de vînătoare.000 de porumbei care se hrănesc din avutul sătenilor. prestate odinioară. întrebuinţate în comun de toţi locuitorii satului. uneori. Cea mai mare parte din acest capital era în mîinile burgheziei. le tiers Etat. Franţa deţinea jumătate din capitalul mobiliar al Europei. în primul rând. Regele a dispensat-o de serviciile publice pe care le aducea în calitate de administrator. „Domeniile comunale". ei au fost scutiţi de cele mai multe şi mai grele impozite care au căzut astfel asupra claselor muncitoare. De îndată ce au aruncat seminţe. Împotriva sistemului de arbitrar şi de privilegii al vechiului regim se ridică două forţe revoluţionare: burghezia şi „spiritul filozofic". hrănindu-se pe toate proprietăţile şi în toat anotimpurile. Feudele comportau încă anume obligaţii militare. pescuitul . depozitarea mărfurilor în piaţă. lectorii şi scriitorii cabinetului. Ea a permis îndeosebi acapararea de către nobili a terenurilor comunale. Cu tot traiul lor „nobil". unui pod. Lor le sînt rezervate 44 posturi de guvernatori generali de provincie. jurisdicţia seniorială continuă să fie un instrument de jaf şi de opresiune. unui lac. căpitanii căpităniilor. cele 407 posturi de guvernatori particulari. cerbi. Spre deosebire de Anglia. iepuri. Nu există act în viaţa ţăranului din care seniorul sa nu tragă profit: întrebuinţarea unui drum. Pagubele cauzate de toate aceste animale: porumbei. cele 66 locotenenţe generale etc. iar restul la ţară. servea un timp în armată sau în marină. Nobilimea mijlocie. Actele de succesiune şi de mutaţie (lods et ventes) apasă greu asupra proprietăţii ţărăneşti. fără ca cineva să-i poată prinde sau omorî. burghezie în înţelesul strict al cuvîntului. potîrnichi. toţi aparţin nobilimii mari şi costă 30 milioane pe an. păduri şi bălţi. droit de grand-colombier. membrii casei militare. 65 . deci.

Monarhia franceză. comerţul exterior al Franţei a crescut de cinci ori. Cursul Senei e regularizat şi fixat între cheiuri de piatră. Comerţul mare. al XVIII-lea.000 de clădiri. Cantitatea mărfurilor exportate în Italia. prin varietatea şi întinderea operaţiilor sale. În ajunul revoluţiei. trăsuri. în 1786. Celebrele uzine Creuzot iau fiinţă în 1781. Parisul joacă rolul principal. al XVI-lea. papetăria în Dauphine. Comerţul oriental. mobile. Îmbogăţită prin muncă şi economie. Dar chiar şi în domeniul sau propiu. Abbeviile şi Elbeuf. Din cele 25. La Paris erau cartiere întregi în care industria era complet liberă. al XVIII-lea îl constituie apariţia marii industrii. libertatea comerţului de grâne înăuntru şi a exportului în alte ţări se impune definitiv în 1789. care adăpostesc o populaţie de 700. Acesta n-a putut deci împiedica formarea marii industrii şi dezvoltarea comerţului. Marea industrie era abia la începuturile ei. fizionomia clasică a Franţei industriale şi miniere. industria şi comerţul au luat un avînt prodigios în secolul al XVIII-lea. după o perioadă de declin la începutul veacului. toalete. Cotonadele se introduc în Normandia. Abolite de Turgot în 1775. lucrează la modernizarea oraşului. Legăturile comerciale cu ţările străine se strîng. muncitorii industriilor rurale erau prin însăşi izolarea lor ocrotiţi contra regulamentelor regimului corporativ. Astfel. Financiarii. încheind tratate de comerţ cu Statele Unite. Capitalurile acumulate de comerţul maritim şi colonial încep să fie investite în întreprinderile industriale şi să înlesnească concentrarea reclamată de invenţiile tehnice. s-a emancipat de sub tutela acestui regim. încă din sec. Rostul revoluţiei va fi nu atât să cucerească această libertate. Dar el nu forma nicăieri grupuri compacte. Calfele corporaţiilor. s-o consacre şi s-o garanteze. Marile întreprinderi.000 de suflete. Maşinismul importat din Anglia transformă industria textilă şi dă un mare avînt industriei metalurgice. Germania. bijuterii. apar unele din cartierele şi squarele elegante de azi. Burghezia comercială şi industrială a atins deci în secolul al XVIII-lea un grad aşa de înalt de dezvoltare economică şi socială încât e matură pentru conducerea politică. şi cu Anglia. Aşa se constituie. Această clasă concepe. care se înmulţesc şi în care capitalismul începe să predomine. opere de artă. rup cadrele înguste ale regimului corporativ. Franţa era aproape de regimul libertăţii muncii şi a comerţului. Clugny. Restauratorul lor. În locul mlaştinilor de pe malul drept al Senei. De altfel. prezenta aspectul paradoxal al unui stat centralizat şi modern. Părăsind ideile prea înguste ale mercantilismului. care era nevoit săşi satisfacă necesităţile cu sistemul de venituri al unui stat feudal. pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. ingineri şi antreprenori bine organizaţi. Comerţul de librărie atinge în 1774 cifra de 45 de milioane. Stofele de lînă se dezvoltă la Sedan. aşa cum s-a constituit în sec. în industria mică urbană şi în comerţul mijlociu şi mic. de patru ori mai mare decît a librăriei londoneze. Guvernul a acordat apoi unor manufacturi privilegii de fabricaţie care le scoteau de sub controlul regimului corporativ. finanţează şi execută lucrările care vor face din Parisul medieval. Restul e în mâna burgheziei. El deţine deja monopolul tuturor articolelor cunoscute sub numele de „articole de Paris". In acest prodigios efort de invenţie şi de muncă. regimul corporativ a fost atenuat sau ocolit. cu străzi întortochiate şi strâmte. obiecte de modă. boneteria se stabileşte la Troyes. în 1778.Cu toate prescripţiile regimului corporativ. burghezia pune stâpânire pe capitală. De la 1715 la 1789. însăşi evoluţia monarhiei moderne a stabilit între guvern şi capital legături care aveau să ducă fatal la supremaţia politică a burgheziei. Pe de altă parte. Proletariatul ar fi putut împiedica libertatea de mişcare a burgheziei. Guvernul francez inaugurează o nouă politică comercială. industriaşii şi comercianţii bogaţi îşi construiesc palate care întrec în frumuseţe şi confort tot ceea ce vechea nobilime a putut concepe. Operaţiile de bancă pe care se întemeiază îi împrumută ceva din varietatea şi libertatea de acţiune a băncii. un oraş modern cu bulevarde largi şi drepte. ai XVIII-lea. trecînd de la 210 la 1062 milioane. corporaţiile n-au fost restabilite în forma lor primitivă. a trebuit să facă concesii spiritului timpului: numărul corporaţiilor a fost redus şi regulamentele lor au fost simplificate. paralizate de 66 . Ţările Scandinave. dacă ar fi fost organizat şi stăpânit de o puternică conştiinţă de clasă. ia un puternic avînt şi elimină aproape cu desăvîrşire concurenţa engleză. cât s-o completeze. industria metalurgică şi minieră în nord şi în jurul Masivului Central. Industria lyoneză de mătăsuri fine şi de stofe de aur devine exportatoare. Rusia creşte necontenit în sec. abia câteva sute aparţin nobilimii. Un corp de arhitecţi. Dar fenomenul capital al vieţii economice din sec.

Proclamând prin manifestul lui Sieyes: Qu'est-ce que le Tiers Etat?. Proletarii n-au făcut nici o încercare serioasă pentru a obţine dreptul de vot. Guvernul şi particularii arată o înţelegere din ce în ce mai luminată pentru datoria de asistenţă a societăţii. Artois şi Flandra. burghezia a exprimat. ei n-au conştiinţa că formează o categorie socială distinctă de starea a treia. Urcarea preţurilor articolelor alimentare le-a permis multora să se elibereze. Ideile de libertate şi de egalitate care răzbat pînă la el. că lumea muncitoare reprezintă naţiunea. nu se gîndeau decît să ajungă patroni. Şi totuşi. Patru cincimi din populaţia ţării. Picardia. Cu excepţia unor provincii din nord ca Normandia. cei mai mulţi erau ţărani care nu vedeau în salariul industrial decît un supliment la veniturile lor agricole. Şi cu toate acestea. care citesc scrierile filozofilor şi cunosc scandalurile vieţii privilegiaţilor.ilor englezi.o nouă concepţie despre viaţa naţională şi a găsit formula decisivă a cugetării revoluţionare. Justiţia seniorială era un pretext nesfârşit de şicane. ea adaugă avantajul de-a reprezenta interesele colective ale naţiunii întregi. Preoţii. ca aceia a yeomen. cu atît mai intolerabil cu cât ideile înaintate ale timpului o condamnau mai sever. ci mai ales fiindcă elementele producătoare singure contează în calculul real al forţelor şi drepturilor unei naţiuni. cu toată diversitatea elementelor care o compun. contra ingerinţelor unui cler intolerant şi steril. orice sarcină şi servitute feudală îi par intolerabile. Corvoada părea mult mai apăsătoare de când Turgot a încercat în zadar s-o suprime. înlăturarea unor abuzuri făcu să apară şi mai intolerabile abuzurile care rămâneau. starea a treia nu formează în faţa privilegiaţilor decât o singură clasă. proletari şi ţărani explică forţa revoluţionară şi elanul irezistibil al burgheziei. nu numai fiindcă în ordinea numerică ea constituie 98°/o din ansamblul populaţiei. numărul acestora din urmă e relativ mic. burghezia apare investită cu deplinele puteri ale naţiunii. nici un caiet nu reclamă extinderea dreptului de vot asupra celor săraci. nu clăcaş. constituie un teren prielnic pentru propaganda revoluţionară şi burghezia întreţine nemulţumirea pentru a o îndrepta în contra claselor privilegiate. niciodată protestele şi plângerile ţărănimii n-au fost mai violente. Dintre muncitorii industriilor rurale. şi contra arbitrariului monarhic. Imensa majoritate a ţăranilor francezi se compunea din mici proprietari. De aceea. Fiziocraţii atrag atenţia publicului asupra importanţei economice a ţărănimii. Cei care în 1789 au putut să voteze. îi strecoară în spirit ceva din revolta care clocoteşte în sufletele lor. Astfel. douăzeci din cele douăzeci şi cinci de milioane de suflete trăiesc la ţară. Pătura conducătoare începe să se intereseze de soarta lor. Proletarii nu constituie o forţă revoluţionară decît în măsura în care se asociază acţiunii clasei burgheze. Mişcarea generală de prosperitate le-a folosit şi lor. atunci cînd un ţăran ajunge să se simtă proprietar. au votat pentru ei. Cum marile exploatări sunt rare. Însăşi lipsa revendicărilor proletare în caietele stărilor generale dovedeşte că numai burghezia era pregătită pentru o acţiune revoluţionară în vederea unei noi ordini legale. burghezia exprimă resentimentele întregii lumi muncitoare contra unei minorităţi neproductive.rivalităţile intestine. nici un caiet nu lasă să se întrevadă o cît de palidă licărire de idee socialistă sau de tendinţă de emancipare proletară. Agitaţia socială care tulbură spiritul ţăranilor. Franţa nu posedă o clasă ţărănească mijlocie. unii au ajuns să-şi cumpere o bucată de pământ. Experienţa de pretutindeni a dovedit că. Cu toată agitaţia lor periodică pentru sporirea salariilor. soarta ţăranilor e mai puţin nenorocită decît cu un secol mai înainte. Protestând contra tutelei insolente a unei nobilimi parazitare. în momentul hotărâtor al izbucnirii revoluţiei. asupra muncitorilor şi salariaţilor. La viziunea clară a intereselor ei. Acest sentiment de solidaritate între burghezi. 67 . Printr-un efort necontenit de muncă şi de economie. din metayers (mici arendaşi cu cîştigul pe jumătate) şi din muncitori cu ziua. îl dezgustă de prezent şi-l fac să aspire şi el la o nouă rânduială socială. Dar cu toată prosperitatea şi importanţa populaţiei urbane. Franţa rămâne în ajunul revoluţiei o ţară de agricultori. Ei n-au încercat măcar să-şi însereze doleanţele lor printre revendicările celorlalte categorii ale stării a treia. Ei se simţeau atît de solidari cu antreprenorii care le dădeau de lucru încît îi considerau ca reprezentanţii lor. Astfel.

nu autorii situaţiei revoluţionare care a rezultat din aceasta nepotrivire. când nu respectă pactul social poate fi detronat. şi au ridicat pe nesimţite. Programul abuzurilor de înlăturat s-a constituit încetul cu încetul. monarhia şi naţiunea s-au format şi s-au dezvoltat împreună. criza a fost provocată de fapte. şi toate programele de reforme se vor autoriza de acest dualism. Dezastrele ultimelor războaie au dezvelit viciile profunde ale regimului şi au acreditat ideea că dezorganizarea administraţiei. indivizibilă şi absolută. Dar. Scriitorii au fost interpreţii. Statul. ameliorarea necontenită pe care aplicarea invenţiilor ştiinţifice o aduc în condiţia omului şi sporul de lumină pe care răspândirea ştiinţelor îl lasă în sufletul omenesc îndreaptă destinul 68 . nu de idei. după anarhia şi ruinele războaielor religioase. fiind o societate instituită prin contract. În sensul acestei teorii. Filozofia secolului al XVIII-lea i l-a elaborat. cu superioritatea ei materială şi cu puternica ei conştiinţă de clasă. Prin atacurile lor convergente şi repetate. deci.Burghezia franceză. omul dobândeşte prin însăşi naşterea sa unele drepturi inalienabile şi imprescriptibile. pentru a conserva şi dezvolta aceste drepturi. de un nou program de valori. din conflictul zilnic al nevoilor vremii cu instituţiile. În sensul acestei teorii. Autoritatea Monarhiei franceze era cu atît mai solidă cu cât istoria ei se confunda cu istoria naţiunii. evoluţia către o stare mai bună e legea naturală a oricărei societăţi. de un nou ideal. Alianţa regalităţii cu burghezia şi cu ţărănimea contra feudalităţii a constituit fondul istoriei Franţei pînă-n secolul al XVIII-lea. în acest proces de cristalizare a unei noi mentalităţi. În adevăr. ceea ce alţii pot sa-i ia fără voia lui. care o poate modifica şi revoca. în locul respectului pentru autoritate şi tradiţie. întemeiată pe norme neschimbătoare. Din situaţia revoluţionară. Două teorii domină doctrinele epocii. egali şi independenţi. Nici o putere nu există în stat decât prin voinţa naţională. ei au degajat spiritul revoluţionar. enunţată de Althusius şi Grotius. ei au surpat. dezordinea finanţelor. avea nevoie. Ea răspundea unei nevoi de pace şi de ordine adînc simţite de toate păturile societăţii. De aceea. ca dreptul la existenţă. nimeni nu poate considera ca proprietate. în mod logic. fondul de veneraţie spontană şi de supunere ereditară pe care se rezemau instituţiile vechiului regim.Dreptul de insurecţie derivă. la proprietate şi la libertate. Ei analizează şi pun în lumină viciile monarhiei şi ale organizaţiei sociale pe măsură ce realitatea li le revelă. Pentru acelaşi motiv. În Franţa. Tot aşa de riguros sunt limitate puterile autorităţii publice prin noţiunea de contract. Toată lumea a crezut în dogma monarhiei de drept divin. dar dezvoltată în toată amploarea ei de John Locke. Suveranul însuşi. În asemenea cazuri. instituirea monarhiei absolute a fost primită ca o binefacere. Teoria dreptului natural opune. au acreditat ideea că filozofii ar fi cauza dezordinelor care au provocat căderea vechiului regim. Dar încă înainte de moartea lui Ludovic al XlV-lea. al XVIII-lea e teoria progresului . pentru a deveni o forţă revoluţionară. revolta e legitimă şi necesară. spune Locke. începând cu reprezentanţii clerului. foametea şi mizeria sunt consecinţele directe ale despotismului monarhic. Prima e aceea a dreptului natural. incapabile de-a le mai satisface. căci altfel s-ar viola dreptul natural la libertate şi la proprietate. din principiul suveranităţii naţionale. nici o lege nu-i valabilă şi nici un impozit nu-i legal fără aprobarea reprezentanţilor poporului. Un dualism se creează astfel între ordinea legală şi ordinea naturală. fără consimţămîntul său puterii politice a altui om". Adversarii revoluţiei. ireductibile şi eterne care ţin de însăşi natura omenească. prestigiul universal al raţiunii. rolul filozofilor a fost considerabil. parcelă cu parcelă. Tendinţele care au condus regalitatea să combată feudalismul se întîlneau cu năzuinţele naţiunii de a-şi strînge elementele care o compuneau. A doua teorie care a exercitat o puternică influenţă asupra doctrinelor filozofice din sec. se produce o mişcare în sens invers. În realitate. „Oamenii fiind din natură liberi. povara noilor impozite. ei au făcut dintr-o nemulţumire surdă o forţă activă. Exprimând în formule clare şi izbitoare sentimentele contemporanilor. Cauzele adânci ale revoluţiei trebuie căutate în nepotrivirea dintre instituţiile existente şi realităţile economice şi sociale.Progresul idefinit al ştiinţelor. exerciţiul autorităţii publice nu e legitim decât în măsura în care răspunde acestui scop. nici un om nu poate fi supus. creată de împrejurări. ordinei legale o ordine superioară.

care acţionează într-o monarhie. patriotismul şi subordonarea intereselor particulare faţă de interesul general. dar ea s-a mărginit. şi monarhia mai mult decît toate. Orice regim politic e legitim dacă corespunde condiţiilor în mijlocul cărora trăieşte. El condamnă creştinismul ca incompatibil cu raţiunea şi Biblia ca o colecţie de fabule absurde şi imorale. şi mijlocul cel mai sigur e separarea celor trei puteri: legislativă. El s-a făcut avocatul tuturor victimelor. nedreptăţilor sociale şi erorilor judiciare. care învrăjbeşte societatea. Cu asemenea idei despre religie. ci în coruperea sau exagerarea principiului lor. întotdeauna. decît „exagerarea ideii de progres justificată prin teoria dreptului natural". adică dezinteresarea. Statul lui Montesquieu e produsul istoric al acestor „cauze generale". Influenţa lui Voltaire a fost universală. resortul regimului monarhic e onoarea. Principiul regimului democratic e „virtutea". Apoi comparând regimul monarhic şi cel republican şi atribuind acestuia din urmă ca resort virtutea iar celui dintâi o onoare de convenţie. posibilitatea unei forme ideale de guvernământ aplicabilă oricărei societăţi în oricare moment al evoluţiei ei. nici originalitatea lui Montesquieu. Montesquieu începe prin a zeflemisi principalele instituţii ale vechiului regim: monarhia degenerată „care reduce la post cetăţenii activi pentru a-i îngraşa pe cei inutili". nobilimea. e firesc ca Montesquieu să nege caracterul divin al autorităţii monarhice şi să caute în istorie „cauzele generale. Influenţa lui Montesquieu a fost puternică şi durabilă. Aceste idei fac din schimbare o condiţie a progresului social şi stimulează elaborarea programelor de reforme. executivă şi judiciară. pe care o confundă cu „un corp de lachei din care se aleg boierii mari". o ură pe care a conservat-o toată viaţa şi care-i domină opera întreagă. al XVIII-lea. El vrea să conserve şi să amelioreze monarhia. Principiul regimului aristocratic e moderaţia. care degradează naţiunea. în ce condiţii trăieşte. Montesquieu surpă din temelie principiul monarhiei de drept divin. şi aceste atacuri nu s-au mărginit la critica abuzurilor. Constituţia şi filozofia engleză exercita o puternică atracţie asupra scriitorilor din prima jumătate a sec. nu s-o distrugă. în sfârşit. la o elită. Papa. Principalele lui atacuri aii fost îndreptate contra bisericii. şi contra fanatismului. care previne tendinţa naturală a aristocraţiei spre inegalitate. e tot aşa de îndreptăţită ca Republica olandeză. Idealul revoluţionar nu e. Principiile trebuie deci aplicate după împrejurări. fiind produsul istoric al poporului francez. El a cunoscut dezastrele de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea şi a asistat la violenţa luptelor dintre jansenişti şi iezuiţi. o ridică. El n-a avut nici profunzimea. Viaţa lui a fost o luptă necontenită contra superstiţiei. deci. El nu admite. aristocratic şi monarhic. produsul altor „cauze generale".societăţii spre perfecţiune. el aşază toate religiile pe acelaşi plan pentru a nu fi obligat să recunoască nici una. adică năzuinţa spre distincţii. Toate regimurile sînt expuse acestei primejdii. Acest spectacol i-a inspirat contra despotismului. Reprezentantul cel mai remarcabil al acestei generaţii e Montesquieu . Dar prin explicaţia istorică a originii monarhiei şi prin teoria separaţiei puterii. Printr-o incertitudine afectată. El combate apoi religia pentru efectele sale. o menţin sau o prăbuşesc". Montesquieu nu-şi ascunde preferinţa pentru regimul democratic. Scrierile lui politice sunt opere de circumstanţă. Montesquieu distinge trei regimuri: democratic. de altfel. monarhia franceză. „Monarhia e o stare violentă care degenerează totdeauna în despotism sau în republică". după expresia unui sociolog. De la publicarea Scrisorilor engleze (1734) se poate data campania filozofilor contra instituţiilor Vechiului regim. Care-i statul de care-i vorba. Scopul oricărei constituţii este să evite despotismul. Ideile lui Voltaire nu formează un sistem. clerul „o societate de avari care iau mereu şi nu dau niciodată". Montesquieu e monarhist şi conservator. Montesquieu ridică prestigiul republicii în ochii contemporanilor săi şi le procură noi arme contra regalităţii. să determine puternice curente de opinie şi să le îndrepte contra instituţiilor existente. care pune în mişcare toate elementele corpului politic. unde-i situat. fizice sau morale. „un idol tămâiat prin obişnuinţă". el a reuşit să transforme în convingere generală ideile timide şi vagi ale contemporanilor. care-i „resortul ce-i dă impulsiune"? După acest resort. fanatismului şi despotismului. dar prin claritatea şi verva lui minunată. dintre care cel mai 69 . Potrivit spiritului Regenţei. răul nu stă în cutare sau cutare regim. după el. În acest sens. totuşi.

Voltaire e moderat. pactul social e violat. consistă în „a găsi o forţă de asociaţie care să apere şi să ocrotească cu toată puterea comună persoana şi averea fiecărui asociat. Rousseau trage concluzii practice de o importanţă extremă şi în contradicţie cu instituţiile existente. ci punerea bisericii sub autoritatea şi controlul statului. Aceste drepturi. ci un bun public. Rousseau răstoarnă principiul fundamental al monarhiei absolute. Invers. Opera lui Voltaire a fost mai mult negativă. nici inegalitatea socială nu-i par incompatibile cu progresul. şi astfel. prin care participanţii acceptă direcţia unei voinţe care emană de la ei toţi. Şi-n adevăr. Problema care se pune. Legea supremă a libertăţii e de a veghea la propria ei conservare. Când regele nu se mărgineşte la executarea legilor. şi de aceea. Concepţiei absolutiste rezumată în 70 . nici o doctrină n-a contribuit mai mult decât aceea a Contractului social la distrugerea absolutismului şi la biruinţa ideilor republicane. mişcarea intelectuală ia un caracter mai violent. în statul constituit pe această bază.funest e intoleranţa. şi prin care unindu-se cu toţii să nu fie supus decât sieşi şi să rărnînă tot aşa de liber ca mai înainte" ( cf. pactul social e rupt. El n-a adus un crez nou. al XVIII-lea. ci vrea să concentreze toată puterea în mâinile sale şi să reducă poporul la supunere. reclamă reorganizarea totală a statului şi a societăţii. Rousseau conchide că rostul oricărei organizaţii de stat nu poate fi decât garantarea libertăţii individuale. sînt revocabili dacă nu respectă „voinţa generală" sau nu garantează averea şi persoana cetăţenilor. şi ca orice magistraţi. Mably şi Condorcet sunt unanimi în a proclama că suveranul a primit de la supuşii săi autoritatea pe care o are asupra lor şi că această autoritate e limitată de legea naturii şi a statului. Contratul social ). d'Holbach. Ea implică condamnarea categorică a absolutismului. Cum voinţa generală conţine voinţa fiecăruia. El nu mai are pentru instituţiile vechiului regim menajamentele pe care le-au avut Montesquieu şi Voltaire. Cu toate deosebirile de opinie care-i separă. individul nu-i supus decât sie însuşi. „profetul prin excelenţă al revoluţiei". Voltaire nu cere numai separarea bisericii de stat şi introducerea stării civile. din comunitatea socială nu mai rămâne decât un stăpân şi o ceată de sclavi. iar legea. Afirmînd că adevăratul suveran e poporul. în care opinia publică a văzut apărătorii drepturilor individuale. Expresia „despotism legal" e o contradicţie în termeni. În a doua jumătate a sec. Eşecul diverselor tentative de reformă spulberă nădejdea într-o reformă paşnică. Cu toată violenţa campaniei sale contra bisericii. îi par chiar mai bine garantate de un guvern puternic. Prin urmare. devine tema fundamentală a tuturor scriitorilor care au format generaţia revoluţionară. s-au dovedit instituţii retrograde şi preocupate exclusiv de interesele membrilor lor. Soluţia acestei probleme e pactul social. Plecând de la principiul că libertatea e un drept inseparabil şi inalienabil al omului. Regii înşişi nu-s decât magistraţii popoarelor pe care le conduc. care poate schimba forma de guvernămînt şi înlocui guvernanţii. Parlamentele. când individul nu se supune voinţei generale. nici cedată. numai autorităţile care emană de la naţiune sînt legitime. fiindcă funcţia guvernului se reduce la executarea legilor. oricare ar fi forma de guvernământ. expresia voinţei generale. Idealul lui Voltaire e libertatea reglementată de un cod şi proprietatea garantată de un stăpân. Ideea că naţiunea e mai presus de rege şi că legea nu poate fi decât expresia voinţei naţionale. Reprezentantul generaţiei care intră acum în luptă e Jean Jacques Rousseau . nici nu poate fi considerat ca o formă de guvernământ. De aceea. Despotismul. El nu vrea să răstoarne bazele societăţii. Chiar ereditară într-o familie. Helvetius. respectul proprietăţii şi al libertăţii conştiinţei. el le declară nedrepte şi corupătoare. Democraţia e. Diderot. suveranitatea nu e un bun particular. dar nimeni n-a contribuit mai mult decât el la discreditarea instituţiilor vechiului regim. Suveranitatea fiind exerciţiul voinţei generale nu poate fi nici delegată. Dar Voltaire cere cu insistenţă îndreptarea abuzurilor. de care poporul nu poate fi niciodată deposedat. nu poate fi decât o decizie comună a poporului suveran. deci. Din aceste premise raţionale. drepturile naturale ale omului. principiul libertăţii e salvat. nici împărţită. forma raţională şi naturală a oricărei asociaţii politice întemeiate pe pactul social. fiind negaţia oricărei reguli şi oricărei autorităţi legitime. Nici monarhia absolută. astfel. revizuirea procedurii criminale şi a legislaţiei penale. El nu le găseşte numai incoerente şi supărătoare.

să traducă în „acte declarative" legile nescrise ale naturii. Statul. a servit de bază „subvenţiei teritoriale" a lui Calonne şi reformei financiare a Constituantei. se întemeia pe credinţa că un stat nu se poate îmbogăţi decât prin exploatarea statelor vecine (cantitatea de metale preţioase fiind constantă) şi a coloniilor. Ideile marilor publicişti şi filozofi din secolul al XVIII-lea. ei reclamă o autoritate cât mai puternică. Astfel economiştii. ca şi particularul. Progresul instrucţiunii şi spiritul de nemulţumire generală a asigurat acestor publicaţii un succes prodigios. scrie Necker. înaintea porţii. chiar şi în materie politică. Ideea impozitului unic şi general. suveranul n-are alt rol decât să recunoască legile naturale. rezuma. al XVIII-lea: Ce n'est pas l'Etat qui appartient au prince. Ei contestă că „cîştigul unuia implică pierderea altuia". Şi totuşi. Colaborarea tuturor personalităţilor marcante ale timpului şi complicitatea lui Malesherbes. a asigurat acestei opere masive şi scumpe o răspmdire şi o influenţă pe care cu greu putem să ne-o închipuim azi. Enciclopedia. în trăsură. triumfă şi în economie tendinţele individualiste. fiziocraţii sunt pentru limitarea funcţiunilor statului. Sub pretextul unui tablou general al tuturor cunoştinţelor din vremea aceea. domină capitala. nu contribuie mai puţin decât scriitorii politici la discreditul şi ruina instituţiilor existente. ci în cantitatea de lucruri folositoare vieţii. importul lor va aduce un spor de bună stare si de fericire. în 35 de volume.expresia l'Etat. c'est le prince qui appartient a l'Etat. să critice din ce în ce mai liber instituţiile existente. Astfel. fără gardă şi fără armata. toate ideile şi aspiraţiile novatorilor din sec. În timp ce filozofii şi publiciştii combat absolutismul în religie şi politică. fără buget. Enciclopedia a avut 4000 de subscriptori. la teatru. Aspecte din desfăşurarea evenimentelor 71 . în parcuri. Ei nu înţeleg ce înseamnă o forţă invizibilă. Funcţia lui se reduce în a nu împiedica binele care se face singur şi în a pedepsi pe cei. cât mai mult. Rezultatul e că omul de rând începe să înţeleagă şi. De aceea vechiul regim a căutat să restrângă. „Străinii nu pot să-şi închipuie autoritatea pe care o exercită în Franţa opinia publică. al XVIII-lea. Cuvântul lor de ordine: laisser faire. al cenzurei). n-are interes să fie înconjurat de vecini săraci. c'est moi. potrivit înclinării naturale a geniului naţional. D'Alembert şi Diderot au făcut din Enciclopedie o formidabilă maşină de război contra instituţiilor şi oamenilor Vechiului regim. care. atribuită lui Ludovic al XIV-Iea. puţin accesibile marelui public. În locul concepţiei colectiviste a mercantilismului. în prăvălii. ce ar atenta la siguranţa proprietăţii. Prin legăturile lor cu curtea. şi a suscitat o mişcare comercială de opt milioane de livre. deşi sunt cei mai conservativi dintre reformatori. nimic mai adevărat. scrie un călător german. Politica economică a vechiului regim. importul mărfurilor străine pentru a împiedica ieşirea metalelor preţioase şi să favorizeze cât mai mult exportul pentru a determina intrarea aurului străin. un alt grup de cercetători. care. Idealul lor politic e despotismul luminat. Fiziocraţii se ridică contra teoriei mercantilismului. Acest despotism nu e dealtfel decât acela al Ordinei naturale care se impune fiecărui om rezonabil. „gazetine" şi foi volante care au avut un rol considerabil în formarea spiritului revoluţionar. economiştii îl atacă în domeniul economic. printre care Ludovic al XV-lea. În Franţa. Dar dacă ei cer cât mai puţine legi. Dacă unele din aceste lucruri sunt aiurea mai ieftine şi mai bune. se citeşte pretutindeni: pe stradă. la cafenea. Ei aduc argumente noi şi eficace în favoarea libertăţii muncii şi comerţului. Diderot îi opune fraza care rezumă întregul progres realizat de spiritul public în sec. repartizat asupra tuturor proprietarilor şi substituit impozitelor complicate şi nedrepte ale Vechiului regim. după fiziocraţi e baza şi garanţia tuturor libertăţilor. la baie. mai ales de la Colbert. fiziocraţii exercită o puternică influenţă asupra politicii economice a guvernului. Pentru ei bogăţia nu consistă în cantitatea de metale preţioase. laisser passer. pentru motivul că cu vecinii bogaţi poate face afaceri mai bune. Astfel se formează o opinie publică a cărei forţă invizibilă începe să preocupe guvernul. curtea şi chiar palatul regal. De aceea fiziocraţii sunt pentru abolirea oricărei restricţii în comerţ şi a oricărei reglementări în industrie. II. directorul general al librăriei (cu alte cuvinte. au fost vulgarizate şi răspândite în păturile largi ale poporului prin nenumărate broşuri. nimic mai remarcabil". apărută între 1751 şi 1772. care pretinde că „bogăţia e banul".

După cum s-a văzut şi istoriografia o arată, Revoluţia a izbucnit în Franţa, având drept cauză fundamentală anacronismul structurilor politice, sociale şi economice ale ţării. Monarhia franceză, ceea ce se cheamă "Vechiul Regim", n-a fost capabilă să găsească soluţii de înlăturare a acestui anacronism, de adaptare a instituţiilor şi legilor la imperativele dezvoltării obiective a societăţii. Această "lipsă de voinţă politică" a făcut să se declanşeze, de prin anii '70 ai secolului al XVIII-lea, o "criză de sistem". Ea a alimentat creşterea nemulţumirilor celor mai largi straturi sociale până la un asemenea grad, încât nici o tentativă reformistă schiţată "de sus" nu le va mai mulţumi. Monarhia, aristocraţia şi clerul superior, factorii politico-sociali dominanţi, vor scăpa situaţia de sub control. Iniţiativa reformelor va fi luată de un mic grup de nobili liberali, flancaţi de masa clasei burgheze, aceasta din urmă sprijinită de ţărănime şi de elementele disparate din stratul inferior al populaţiei urbane, pe care revoluţia însăşi le va imortaliza sub porecla de "sanchiloţi". Dar iniţiativele acestor categorii nu vor mai preconiza reforme "de adaptare" a structurilor vechi, ci de desfiinţare a lor. La fel ca în Ţările de Jos şi în Anglia (în secolele XVI - XVII), şi în Franţa sfârşitului de veac XVIII, sistemul politic absolutist era cel ce provoca o parte însemnată din nemulţumirea generală. Arbitrarul actelor puterii regale şi ale aparatului ei politico-administrativ erau criticate ca încălcări ale drepturilor naturale, ale libertăţii, iar absolutismul în sine - ca o concepţie şi o practică perimată, injustă, contrară genezei şi funcţionării fireşti a puterii politice, pe temeiul contractului social dintre suveran şi supuşi. La fel de intolerabilă era considerată persistenţa împărţirii populaţiei în stări sociale, adică în categorii care se defineau prin drepturile pe care le aveau două dintre ele, şi de care cea de-a treia era lipsită. Franţa se împărţea în privilegiaţi (cei cu drepturi speciale - nobilii şi clerul) şi nonprivilegiaţi ("starea a treia" - burghezia şî ţărănimea). După cum împotriva absolutismului era invocată ideea libertăţii, sistemului privilegiilor îi era opusă ideea egalităţii tuturor cetăţenilor din punct de vedere legal, al drepturilor lor civile şi politice, precum şi obligaţiilor. Privilegiile nobilimii şi ale clerului comportau monopolizarea de către membrii acestor categorii a accesului la funcţiile şi demnităţile superioare. Mai aduceau beneficiarilor şi importante avantaje materiale: proprietatea sau posesiunea celor mai mari părţi din fondul funciar al ţării şi scutirea de impozite. Ideea egalităţii revendica şi presupunea o societate "deschisă", a şanselor egale, diferenţiate doar prin merit, iar nu prin naştere, prin rezervarea de favoruri exclusive în favoarea unei minorităţi sociale. Împărţirea pe stări şi-a relevat anacronismul şi culpabilitatea în declanşarea crizei generale, ce s-a manifestat la suprafaţă ca o criză financiară a regimului. Privilegiaţii constituiau în Franţa cel mult 10% din populaţie, dar deţineau, sub diverse titluri de drept, aproximativ 80% din fondul funciar. Aceasta însemna că o minoritate socială extrem de bogată nu contribuia la susţinerea statului pe plan economic, fiind scutită de impozite, pe când marea majoritate, în medie săracă, suporta toate impozitele. Sistemul era neproductiv pentru monarhie: impozitele aduceau relativ puţin, cu preţul împovărării excesive a majorităţii populaţiei - ţărani, burghezi - deci ai agravării cotidiene a nemulţumirilor, pe când resurse imense de bogăţie nu erau puse la contribuţie, ci rezervate proprietarilor şi posesorilor - nobilii şi clerul. În secolul al XVIII-lea evoluţia naturală a societăţii ridicase cheltuielile statului la cote mult superioare faţă de trecut: administraţie, lucrări publice, armată, etc. De aici a apărut fenomenul deficitului financiar endemic: încasările nu mai acopereau cheltuielile. S-au încercat, în timp de vreo 15 ani, felurite paleative: sporuri la impozite, câteva taxe impuse şi privilegiaţilor, vânzări de funcţii, împrumuturi interne. În scurt timp, unii miniştri ai regelui au ajuns ei înşişi la concluzia că finanţele nu pot fi însănătoşite şi bugetul reechilibrat decât printr-o reformă radicală: restructurarea sistemului impozitelor, instituind impunerea averilor privilegiaţilor. Propunerile de acest gen au fost însă respinse de aristocraţie, ca fiind contrare tradiţiilor străvechi ale regatului. Cu o totală necunoaştere a realităţii şi lipsă de prevedere, reprezentanţii aristocraţiei au sfătuit pe rege să convoace Adunarea Stărilor Generale, convinşi că va găsi aici soluţii de remediere a crizei financiare, evitând de a constrânge nobilimea şi clerul să renunţe la acea însemnată parte a privilegiilor, care erau scutirile de impozite. Cele două categorii social-politice dominante ignorau adâncimea tensiunilor sociale şi se legănau cu iluzia că se bucură de respectul populaţiei; Or, Franţa fusese pe parcursul secolului al XVIII-lea teritoriul de dezvoltare al unei largi mişcări cultural-filosofîce (luminismul), care susţinea reorganizarea societăţii şi a statului pe baze raţionale, ceea ce - în concepţia exponenţilor acesteia - însemna "în conformitate cu legile naturii". Capacitatea de a cunoaşte, a descoperi adevărul şi a construi un om mai bun şi o societate 72

mai bună erau ideea ce ajunsese a stăpâni gândirea oamenilor secolului. "Raţiunea - spunea filosoful Diderot - este pentru filosof ceea ce starea de graţie este pentru creştin". "În interiorul societăţii cultivate - scrie istoricul Francois Furet, într-o magistrală lucrare asupra revoluţiei franceze - se întrupeză. puţin câte puţin, alternativa politică a secolului.Viaţa mondenă, academiile, lojile francmasonice, cafenelele şi teatrele, pe scurt «oraşul», opus «Curţii», au ţesut treptat o societate a spiritului luminist, foarte aristocratică, dar deschisă de asemenea talentului şi banului nenobililor. O societate a elitelor, care exclude pe de o parte clasele populare, dar şi cea mai mare parte a aristocraţiei. Amestec instabil şi seducător de inteligenţă şi de rang, de spirit şi de snobism, această lume e capabilă să critice totul, inclusiv şi mai ales pe ea însăşi: ea prezidează, fără a-şi da seama, o operă de remaniere profundă a elitelor şi a valorilor”. Marea majoritate a poporului francez dorea o schimbare fundamentală a cadrului socialpolitic în care trăia; era pregătită pentru ea, era conştientă ce are de făcut. La 5 mai 1789, la Versailles, s-a întrunit Adunarea Stărilor Generale. Deputaţii stării a treia s-au înfăţişat cu. un program sintetizat din doleanţele exprimate de alegătorii lor: constituţie, desfiinţarea privilegiilor, apărarea dreptului de proprietate, o reformă a justiţiei, retrocedarea pământurilor răpite ţăranilor în mod abuziv de către nobili, abolirea prestaţiilor către feudali şi stat. etc. Din acceptarea acestor revendicări şi a altora, ar fi rezultat o altă Franţă, în care puterea regelui ar fi fost limitată de lege şi exercitată sub controlul reprezentanţilor naţiunii, în care toate clasele societăţii ar fi beneficiat de drepturi egale şi ar fi fost supuse la obligaţii publice egale. Adunarea Stărilor Generale s-a împărţit în susţinători şi adversari ai acestui program. Deputaţii stării a treia, pentru a dezarma împotrivirea privilegiaţilor, au recurs la o acţiune îndrăzneaţă, care se poate considera drept începutul propriu-zis al revoluţiei: La 17 iunie 1789, ei s-au proclamat Adunare Naţională, numită la 9 iulie şi "Constituantă". Act de o covârşitoare importanţă, semnificând că deputaţii stării a treia se considerau singurii îndreptăţiţi a vorbi în numele naţiunii franceze (fiindcă, argumentau ei, reprezentau imensa majoritate a cetăţenilor), că în această ipostază ei nu mai acceptau ordine de la rege; că scopul lor de căpetenie era de a da Franţei o constituţie, misiune întru îndeplinirea căreia s-au angajat printr-un jurământ solemn, depus la 20 iunie 1789. Regele şi Curtea au făcut preparative de a. dizolva prin forţă Adunarea, concentrând trupe în împrejurimile capitalei. Populaţia Parisului s-a răsculat, în sprijinul Adunării. La 14 iulie, ea a cucerit fortăreaţa Bastilia, închisoare mai ales pentru deţinuţii politici, a răsturnat conducerea capitalei şi a ridicat în locul ei o municipalitate favorabilă cauzei revoluţionare. Regele şi miniştrii n-au avut curajul să rişte un război civil. Au retras trupele şi au acceptat starea de fapt, adică atribuţiile legislative asumate de Adunarea Naţională Constituantă. Aceasta, într-o memorabilă şedinţă desfăşurată în seara şi noaptea de 4 spre 5 august 1789, a votat şi proclamat că în Franţa "orânduirea feudală este desfiinţată pentru totdeauna” , ceea ce a însemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, desfiinţarea prestaţiilor, a dijmei către cler, secularizarea pământurilor bisericii ş.a. Dacă insurecţia victorioasă de la 14 iulie simboliza cucerirea libertăţii, noaptea de 4-5 august a instaurat egalitatea. Iar peste un an, când în prezenţa delegaţilor din toată Franţa s-a celebrat, într-un cadru grandios, prima aniversare a căderii Bastiliei, revoluţia s-a flatat cu gândul că ea a instaurat fraternitatea cetăţenilor sub steagul ideilor sale şi, în curând, aceleaşi idei vor da semnalul înfrăţirii universale a popoarelor eliberate de tiranie. Aceste trei cuvinte: libertate, egalitate, fraternitate au devenit deviza Revoluţiei. La 26 august 1789, Adunarea a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, o expunere de principii ale viitoarei Constituţii, ce va deveni document de referinţă pentru toate mişcările democratice din lume în secolul ce a urmat, păstrându-şi până azi actualitatea. Ea enunţă, în definiţii lapidare, drepturile naturale ale omului - libertatea, proprietatea, rezistenţa în faţa asupririi - suveranitatea poporului, egalitatea cetăţenilor, atribuţiile fundamentale ale guvernării şi câmpul de acţiune al legilor, ş.a. Aceste principii au fost puse în aplicare prin Constituţia intrată în vigoare în 1791 (Constituţia anului I). Ea a consfiinţit egalitatea cetăţenilor în faţa legii, a abolit discriminările pe criterii etnice sau religioase (evreii, protestanţii), a instituit separaţia puterilor. Dreptul de vot era acordat cetăţenilor care plăteau un anumit impozit după venit. Ei erau numiţi cetăţeni activi, ceilalţi - cetăţeni pasivi. Toate vechile unităţi administrative au fost desfiinţate şi înlocuite cu o 73

unitate administrativ-teritorială unică - departamentul. Au fost create 83 de departamente, apropiate ca întindere, număr al populaţiei şi potenţial economic. Adoptarea Constituţiei a părut a fi evenimentul cu care revoluţia se încheia, întrucât ea realizase obiectivul principal, înscris în programul Adunării Naţionale. Ceea ce s-a încheiat în 1791 a fost, însă, doar o etapă din revoluţia politică. Ea nu reuşise să rezolve problemele economice şi sociale care continuau să nemulţumească majoritatea locuitorilor. Din acest motiv, revoluţia a continuat, împinsă înainte de interesele şi revendicările unor pături sociale mai largi şi situate pe o treaptă tot mai modestă a stării materiale. În 1791-1792, problema cea mai acută care stătea în faţa Adunării legislative, aleasă conform Constituţiei, era cea economică. Ea consta în scăderea producţiei şi a distribuţiei bunurilor de consum, rarefierea şi scumpirea acestora, speculaţiile asupra lor, deprecierea monetară. Toate aceste probleme au fost primul efect al încetării controlului şi dirijării economiei din partea statului, a liberalizării economiei, a sentimentului de nesiguranţă care-i făcea pe producători să stocheze produsele, ori să le vândă la preţuri foarte ridicate. Condiţiile de trai ale populaţiei orăşeneşti au devenit extrem de grele. Au avut loc manifestări de revoltă. S-a întrevăzut pericolul îndepărtării populaţiei de o revoluţie care, după cum se arăta, nu aducea decât o înrăutăţire a situaţiei economice. O parte din "liderii" revoluţionari au preconizat atunci revenirea la sistemul de intervenţie a statului, de dirijare a proceselor economice, prin instituirea obligativităţii predării de către producători a surplusurilor de produse spre a fi atribuite reţelei comerciale, pentru ca aceasta, la rândul ei, să aibă obligaţia a le vinde la preţuri maximale. Majoritatea Adunării legislative a respins însă soluţia, motivând că ea ar fi reprezentat abandonarea unuia din principiile de bază proclamate de revoluţie, acela al libertăţii economice. Exponenţii majorităţii au lansat teoria că dificultăţile economice prin care trecea Franţa erau urmarea stării sale de izolare politică, a ostilităţii din partea altor ţări, a uneltirilor agenţilor acestora spre a-i destabiliza economia şi a produce astfel eşecul revoluţiei. Concluzia era că Franţa revoluţionară trebuie să frângă bariera din jurul ei, să ajute popoarele să se elibereze de tirani şi atunci, în cadrul fraternizării popoarelor libere, se vor crea şi condiţiile prosperităţii generale. S-a născut, astfel, în rândul revoluţionarilor francezi, mentalitatea şi doctrina "mesianică", a datoriei Franţei de a porni un război revoluţionar de eliberare a popoarelor. În 1792, Franţa însăşi era cea care provoaca războiul. Cu toate apelurile lui Robespierre la circumspecţie (,,misionarii înarmaţi nu sunt iubiţi de nimeni"), girondinii speră că un conflict va înlesni propagarea ideilor revoluţionare în Europa. La 20 aprilie 1792, Adunarea legislativă votează declaraţia de război adresată ,,regelui Boemiei şi Ungariei"; formularea are în vedere un suveran, şi nu un popor, evitând orice aluzie la Sfântul Imperiu. Insuccesul primelor ofensive franceze accelerează desfăşurarea Revoluţiei: Adunarea proclamă, la 11 iulie, că “Patria este în pericol"; batalioanele de "federaţi" se adună la Paris şi adoptă Cântecul de război al armatei Rinului , pe care marsiliezii l-au popularizat în marşul lor. La 1 august, Parisul ia cunoştinţă de manifestul conducătorului coaliţiei, ducele de Brunswick, care promite parizienilor "o răzbunare exemplară" dacă se ating de familia regală. O parte a istoriografiei actuale consideră că declanşarea razboaielor Revoluţiei franceze, care s-a prelungit, sub diverse forme şi motive, până la 1815 a fost o eroare dintre acelea care survin ori de câte ori analiza obiectivă a unei situaţii politice este substituită printr-o "ideologizare" a termenilor ei, prin apelul la ceea ce omul politic englez William Pitt jr. a numit "opinii înarmate" . În cursul lor, Franţa a repurtat multe succese, a răspândit noile idei în Europa, a dobândit răgazul pentru a-şi dezvolta şi înrădăcina instituţiile şi legile democratice, dar a suferit şi mari pierderi umane şi materiale, sfârşind printr-o grea înfrângere militară şi politică. La început, Franţa era slab pregătită pentru război şi încă în vara anului 1792 a suferit eşecuri, teritoriul ei fiind invadat de armatele austriece şi prusiene. Reacţia în interior, amorsată chiar de cei ce preconizaseră războiul, a fost tipică: înfrângerile - s-a spus - se datorează trădătorilor. În fruntea acestora stă regele. La 10 august 1792, o insurecţie populară, (prezentată ca spontană, în realitate organizată de grupuri ce căutau a se ridica în fruntea revoluţiei pe baza unor programe din ce în ce mai radicale, cum era aşa-numitul 74

"club iacobin"), a detronat monarhia. Franţa a devenit republică, începând cu ziua de 21 septembrie 1792. Regele a fost condamnat la moarte şi decapitat la 21 ianuarie 1793. A fost ales un nou corp legislativ, numit Convenţia Naţională, ca organ executiv figurând nişte comitete numite de aceasta, cum au fost Comitetul Salvării Publice şi Comitetul Siguranţei Generale. În scurt timp, sub impactul primejdiei externe, puterea a fost cucerită, printr-o lovitură de stat, de către gruparea radicală a iacobinilor, sprijinită, încă o dată, de insurecţia unei părţi din populaţia Parisului, mobilizată prin aceleaşi metode: răspândirea panicii, a zvonurilor de trădare, a chemărilor demagogice la "salvarea patriei în pericol". Iacobinii au instaurat o dictatură susţinută prin teroare . Nu se poate tăgădui că această metodă dură le-a permis să realizeze o operă impresionantă. Au înfăptuit cea dintâi "mobilizare totală" a populaţiei unei ţări şi a resurselor sale economice. Au putut, astfel, pune în linie de bătaie o armată uriaşă (de circa 1 milion de combatanţi), cu care au respins invazia străină dincolo de graniţele Franţei. Au instaurat o "economie dirijată", cu metodele pe care tot ei încercaseră a le preconiza încă prin 1791-1792, şi au reuşit să întrerupă temporar criza alimentară, specula, inflaţia, şi să restabilească încrederea maselor în revoluţie, în preocuparea conducerii revoluţionare pentru soarta lor. Au decretat o întinsă împroprietărire a ţăranilor, desfiinţând fără răscumpărare orice drept de origine feudală. Ei au dat, prin urmare, o lovitură puternică marii proprietăţi, nobilimii şi au făcut din Franţa o ţară de mici proprietari agrari. Iacobinismul a însemnat experienţa unei dictaturi democratice "de jos" (reale, nu doar proclamate propagandistic), atente la satisfacerea nevoilor maselor orăşeneşti şi ţărăneşti. Acestei dictaturi i se potriveşte expresia aceluiaşi Francois Furet: "politică democratică ridicată la rang de o ideologie naţională'', o "invenţie fără precedent...”. Ea a insuflat francezilor acel spirit eroic, fără seamăn în istoria modernă, pe care istoricul şi eseistul politic Alexis de Tocqueville 1-a evocat în fraze avântate: " . . . timpuri de tinereţe şi de entuziasm, de mândrie, de pasiuni generoase şi sincere, a căror amintire - în pofida erorilor lor - oamenii o vor păstra veşnic şi care, încă multă vreme, vor tulbura somnul tuturor celor ce vor voi să-i corupă şi să-i aservească”. Si totuşi, din partea iacobinilor guvernarea prin teroare a fost o greşală. Ea a însemnat suspendarea garanţiilor legii şi ale procedurilor legale, pentru cei acuzaţi de lipsă de fidelitate faţă de revoluţie. Sub această acuzaţie se putea înţelege aproape orice: de la trădare până la colportarea unui zvon, de la nerespectatrea unui preţ maximalizat până la frecventarea neregulată a şedinţelor organizaţiilor de cartier şi pasivitatea în cadrul lor. Sentinţele se pronunţau după o procedură extrem de sumară, (uneori, în absenţa oricărei probe, judecătorul fiind autorizat să-şi formeze opinia asupra persoanei inculpatului "în conformitate cu convingerea sa intimă") şi însemnau, aproape întodeauna, moartea prin ghilotinare. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea şi permanenţa primejdiei invaziei străine şi a uneltirilor contra-revoluţionare în interior. Argumentul nu avea suficientă acoperire. S-au văzut ţări şi naţiuni în situaţii la fel de grave cu ale Franţei în 1793-1794, care însă n-au adoptat astfel de metode de guvernare şi totuşi au reuşit să treacă peste dificultăţile respective. În primăvara anului 1794, lumea a început să murmure împotriva acestor excese. Chiar din interiorul conducerii iacobinilor s-au ridicat proteste, cerându-se revenirea la normalitate în interior şi încheierea păcii cu adversarii din exterior. Aceşti protestatari au fost şi ei etichetaţi ca trădători şi ghilotinaţi. Printre ei s-au aflat şi oameni care-şi creaseră reputaţia de eroi ai revoluţiei. Nemulţumirile au făcut atunci loc indignării. În Convenţia Naţională s-a format un complot, care, la 27-28 iulie 1794, a reuşit să răstoarne de la putere şi să trimită la eşafod nucleul iacobinilor intransigenţi. În fruntea lor, Maximilian Robespierre, care a întruchipat în toată măreţia, dar şi în toata oroarea, fanatismul doctrinar al iacobinilor, amestec inextricabil de idei democratice generoase, de patriotism fierbinte şi de terorism sângeros. În faţa istoriei, pe acest om, supranumit "incoruptibilul", sub a cărui conducere Revoluţia franceză a mers până la formularea - şi în parte aplicarea - celor mai avansate precepte ale democratismului politic şi social din veacul al XVIII-lea, îl salvează - nimeni nu i-a. putut contesta 75

să-i zdrobească pe duşmanii revoluţiei. precum în acel "an teribil" 1793. reaşezarea sistemului fiscal. alimentate de la dreapta de regalişti şi dinspre stânga de încă nepotolitul radicalism de tip iacobin. o serie de crize interne au dovedit că. fiindcă în fruntea republicii a fost instituit un prezidiu din 5 membri. Robespierre a fost un profet. puneau acum pe prim plan stabilizarea regimului. revoluţia şi-a rostit discursul ei cel mai tragic şi cel mai pur". ci lăsând să acţioneze liber legile economice (de exemplu. au stabilizat situaţia internă în Franţa şi au implantat irevocabil în societatea franceză legile şi instituţiile noi. Ceea ce face din Robespierre o figură nemuritoare nu este faptul că a «domnit» câteva luni asupra revoluţiei. prin care generalul Napoleon Bonaparte a pus mâna pe putere şi a instaurat o dictatură militară. slab. având titlul de "directori" (26 octombrie 1795). dar în timpul cărora multe din revendicările de la 1789 fuseseră împlinite. un mare istoric. pe bună dreptate. inseparabilă de ceea ce numim «politică». ci că. "aşa cum era". care au făcut din Franţa. apreciază. ci s-a complicat în noi acţiuni militare. la un moment dat. elaborarea unei legislaţii complete . de reintrare în normal. o parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului a ajuns la concluzia că Franţa şi revoluţia nu vor putea fi salvate decât de un regim de "mână forte". noul regim nu avea autoritatea şi nici abilitatea de a instaura un climat de ordine. ţara era din nou ameninţată de invazia forţelor armate ale Austriei şi Rusiei. în timp ce pe mare continua războiul început în februarie 1793 cu Anglia. n-a reuşit să încheie pacea cu adversarii Franţei. determinată de necesităţile susţinerii războiului. "Ceea ce este excepţional în cazul său. îi apropia concepţia linei politice moderate. Supraevaluând resursele materiale. a crezut exclusiv în posibilitatea 76 . mobilizat cu lozinci patriotice şi democratice. aşa-numiţii "thermidorieni". din care şapte agravaţi prin starea de război. Altele s-au soldat cu eşecuri. Pe când. inerente până în cele din urmă oricărei dictaturi personale. deghizată la început sub aparenţe constituţionale. puterea dominantă în Europa. şi. Instrumentul pe care se putea sprijini un regim autoritar şi stabil era armata. ignorând aprecierea realistă. În general. a fost sprijinită de cercurile mai sus menţionate ale Directoratului lovitura de stat din 9-10 noiembrie 1799. în anul 1799. de consolidare a economiei. el n-a rezolvat criza externă. A fost o şansă (poate că în acelaşi timp şi o neşansă. libertatea economică. creşterea producţiei meşteşugăreşti şi manufacturiere. până la iacobini renegaţi. spiritul de iniţiativă încurajat de libertatea politică. După zece ani de revoluţie. sinceritatea lui. în cadrul cărora e de menţionat. Spre a face faţă primejdiei externe şi frământărilor interne. au spulberat posibilitatea de restaurare a vechiului regim prerevoluţionar. în primul rând. şi numită regimul Consulatului. umane şi morale ale Franţei. unele chiar depăşite. etc). care la 1804 s-a proclamat împărat. Pe unele. de stabilitate socială. a fost desfiinţată legea maximalizării preţurilor şi obligativitatea predării către stat a surplusurilor de produse). văzându-şi satisfăcute principalele deziderate economice şi politice. După prăbuşirea iacobinilor. respingând atât restaurarea monarhiei cât şi o nouă deschidere democratică. datorate mai mult efectelor schimbărilor structurale anterioare (proprietatea ţărănească. poporul francez nu mai era dominat de elanul politic iniţial. penale şi comerciale . În consecinţă. Adoptând o nouă Constituţie. Sub acest regim. Credea tot ce spunea şi exprima tot ce spunea în limbajul revoluţiei. voind să se menţină în cadrul metodelor legale de guvernare. este că el nu se poate exprima altfel decît într-o limbă sacerdotală. generalii săi (de exemplu Napoleon Bonaparte) le-au câştigat în chip strălucit.) pentru Franţa că acest general. din care un concurs de împrejurări a făcut stăpânul ei. Napoleon Bonaparte. oscilant şi corupt. de la monarhisti nemărturisiţi. Franţa a făcut oarecari progrese. Era o coaliţie de elemente cu convingeri diverse. nici un alt contemporan n-a interiorizat ca el codajul ideologic al fenomenului revoluţionar. în legalitate. la ridicarea poporului care. Iniţiativele sale de organizare şi reorganizare a statului. fără a mai recurge la măsuri excepţionale. Extraordinarele sale victorii militare. alţi virtuozi ai cuvântului revoluţionar erau artişti dedublaţi. bilingvi ai acţiunii. a comis însă şi mari greşeli.pe baza principiilor de drept promovate de gândirea juridico-politică a veacului al XVIII-lea şi a Revoluţiei.. E străin folosirii dublei claviaturi. A acţionat adeseori sub imboldul ambiţiei proprii.civile.. thermidorienii au organizat regimul numit "Directorat". prin el.această calitate. s-a dovedit un geniu militar şi un mare om politic. obiectivă. fie ea exercitată şi de un om excepţional. Această idee era împărtăşită cu deosebire de păturile superioare ale burgheziei care. a situaţiilor cu care se confrunta. La fel. Nu se mai putea şi nu se mai voia să se facă apel la recrudescenţa spiritului şi elanului revoluţionar. În acelaşi timp însă. puterea politică a fost deţinută în Franţa de cei care-i răsturnaseră.

Câteva încercări anterioare din Elveţia. Curţile europene sunt preocupate. de riscurile contaminării. mai cu seamă. care trăieşte până astăzi şi va mai trăi cu siguranţă multă vreme între coordonatele principiilor de drept şi ale instituţiilor economico-sociale şi politice proclamate şi create în clocotul unuia din cele mai extraordinare evenimente ale istoriei. aşadar. Franţa număra. începînd din anul 1789. de luptele lor interne: Austria şi Rusia luptă împotriva Imperiului Otoman încă din 1786.Adunarea Naţională declară că Naţiunea franceză renunţă pentru totdeauna la orice război de cucerire şi că nu-şi va folosi niciodată forţele împotriva libertăţii vreunui alt popor" (mai 1790). într-o Europă locuită esenţialmente de o populaţie ţărănească. Într-adevăr. Carol III. în felul acesta. Olanda şi. Dar răsunetul profund al anului 1789 nu se explică doar prin ponderea materială a Franţei în Europa. învingătorii n-au socotit oportun să impună revenirea la vechea ordine socială şi la vechea structură a proprietăţii. nobilimea se entuziasmează uneori pentru marile principii ale lui 1789. este. dar care nu înţelege deloc să-şi sacrifice privilegiile. Poeţi ca Wordsworth sau Coleridge. Exemplul englezesc este o excepţie. după câteva decenii de lupte politice şi naţionale . în 1789. Celelalte mişcări europene nu i-au egalat niciodată amploarea. În alte părţi ale Europei. ci drepturile omului.. cu toată înfrângerea din 1814.în întreaga Europă. Societăţile de reflecţie răspândesc ştirile venite de pe continent. dar adeziunea e mai mult retorică şi sentimentală decât profundă. întru totul noi. Prusia şi Austria. în majoritatea ei. În perioada evenimentelor revoluţionare. este adevărat că Revoluţia alimentează pentru mult timp radicalismul englez. Evenimentele care survin în Franţa. Puterile străine . Revoluţia Franceză nu poate fi analizată ca un simplu element al unei mari mişcări atlantice. un rezultat al acesteia. emanciparea coloniilor englezeşti din America puseseră deja în cauză vechea ordine. fiică a Epocii Luminilor. din 1789. iar mesianismul său universalist îi conferă o inconfundabilă originalitate. Principiile şi opera Revoluţiei nu mai puteau fi dezrădăcinate: în ultimă instanţă. Încă din 1789. Proclamarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele repune însă în cauză dreptul monarhic european. publicişti ca Thomas Paine salută acest început. ceea ce. Aceste fapte răstoarnă tradiţiile celei mai importante monarhii europcne. iar împărăteasa renunţă. în pofida geniului său militar. temându-se. Revoluţia şi Europa Revoluţia Franceză încununează gândirea iluministă. într-o perioadă în care populaţia Marii Britanii este încă sub 10 milioane. l-a dus la înfrângere şi la pierderea tronului. deşi reacţiile sunt comparabile în câteva mari oraşe comerciale din vest. la un liberalism de faţadă. împiedică accesul ştirilor venite din Franţa în regatul său. Iar dacă. Abolirea privilegiilor şi a servituţilor feudale îi prejudiciază pe principii 77 . fără a mai menţiona şi statele mai mici care se alăturaseră coaliţiei antinapoleoniene . prin a le coaliza împotriva lui pe toate. Anglia lui Pitt încearcă să folosească Prusia ca să oprească inaintarea spre apus a Rusiei. Şi. ele au triumfat în Franţa şi. ca Hamburg.Anglia. Ideile propagate de Revoluţie. încă de la primele violenţe. au un mare răsunet în Europa şi în întreaga lume. foarte curând. Cu toate acestea. A sfârşit. mai ales. Franţa însăşi îşi afirmă intenţiile pacifice: . îşi regăseşte cu uşurinţă patriotismul insular. cel puţin în Franţa. mesajul e receptat mai ales de elite. cărora li se fac ecou gazetele din câteva mari oraşe europene. în cea mai mare parte. opinia. Dar. într-adevăr. astfel. III. 28 milioane de locuitori. din ţările renane. cu precădere o nobilime cosmopolită ce are impresia că e continuatoarea dezbaterilor iluministe. peste 20% din populaţia totală a Europei.soluţionării prin forţă a raporturilor dintre ea şi statele europene. mesajul revoluţionar nu putea nicidecum influenţa decât o mică parte a populaţiei instruite. Suveranii europeni au privit. Revoluţia Franceză. ea îndeplineşte dorinţele elitelor luminate ale secolului al XVIII-lea. Ea nu defineşte doar drepturile noi ale cetăţenilor francezi. În Rusia ţărănească a Ecaterinei II.au invadat cu armatele lor Franţa şi au ocupat Parisul (1814). nu sunt. Polonia continuă să fie râvnită de cele trei mari monarhii continentale. Londra încuviinţează evenimentele de la 14 iulie. cu neîncredere evenimentele din Franţa. Valul ideilor revoluţionare se face simţit pe întregul continent. Pacea pe care au impus-o a prevăzut retragerea Franţei la frontierele din 1792 şi restaurarea dinastiei regale detronate de revoluţie. "prietena filozofilor". regele Spaniei. deoarece Franţa instituie principii care se vor universale . Rusia. savanţi precum chimistul Priestley.

La Valmy. electorul Saxoniei. Războiul şi-a dobândit propria logică. pe lângă entuziasmul revoluţionar. elogiu al tradiţiei. Spania. împăratul. li se opun preoţii . Tratatul de la Campoformio. conscripţia asigură efective pe care nu le ating adversarii Franţei şi care îi permit să ducă lupte pe mai multe fronturi. discută despre o intervenţie în Franţa. Coaliţia I se destramă încă din 1795. posesiuni pontificale. Franţa contează pe numărul ostaşilor. aceasta e departe de a fi perfectă: ţarul Pavel I îşi retrage armata care lupta alături de austrieci în Italia. care-i permite să fie general de brigadă la douăzeci şi patru de ani. Înrolările. se lasă păgubaşi în faţa entuziasmului voluntarilor francezi. Finalitatea esenţială a cuceririlor pentru cea mai mare parte a revoluţionarilor. în 1791. Răspunsurile istoriografiei speciale sunt deconcertante. nu prea dornici. de la Danton la Carnot. e dispersată într-o baie de sânge. să lupte. e dovada evoluţiei Europei culte. ei apelează la Tratatele Westphalice. membrii coaliţiei. la 20 septembrie 1792. votată în iulie 1790.să reunească totalitatea ţărilor europene. mulţimea care. din anul II. născut în 1769. Dar." La sfârşitul anului 1792. în urma elanului victorios din Belgia. victoriile Franţei s-au datorat şi lipsei de unitate a adversarilor ei. Voluntariatul este desigur un mit. Monarhiile europene. dar şi fratele lui Ludovic XVI. Scopurile războiului sunt descrise în mod diferit. Austria semnează. beneficiază de acea accelerare a istoriei. În august 1791. făuritorul acestei armate. Din 1793 până în 1802. Biserica se divizează. la Pillnitz. doar Franţa duce un război naţional. adică Rinul. A avut Republica revoluţionară franceză o strategie europeană?. e condamnată de papă. pe de altă parte. De asemenea. care nu-şi uită nici o clipă disensiunile. Revoluţia nu se mai interesează de unitatea politică afirmată la 14 iulie 1790 (Fete de la Federation). dar aceste dure afirmaţii ideologice nu împiedică deloc Republica să negocieze cu regii. Schisma contribuie la realizarea bazei contrarevoluţiei. contele d'Artois. arestată la Varennes.refactari". inculcat infanteriei fac din armata franceză un instrument militar superior armatelor europene. încercarea de fugă în străinătate a familiei regale. Goethe e prezent şi va spune mai târziu că a remarcat importanţa istorică a acestei victorii a unui popor împotriva armatelor regilor: "În acest loc şi în această zi a început o nouă epocă a istoriei lumii. dar o subordonează unirii puterilor europene.. Republica nu fusese salvată prin elanul spontan al cetăţenilor. sau "depunătorii de jurământ'. nu duc acelaşi tip de război cu cel dus de Franţa. whig-ul Edmund Burke îşi publică Reflecţiile despre Revoluţia Franceză. La 17 iulie. care-i reuneşte în jurul lui la Koblenz pe cei care emigraseră. exclamă montagnardul Chaumette. În iunie 1791. tot aşa cum îi hrăneşte Republica şi pe toţi generalii ambiţioşi. cu baioneta la armă. Preoţilor "constituţionali". Unii proclamă necesitatea unei lupte neîndurătoare împotriva Vechiului regim al Curţilor europene: "Spaţiul care separă Parisul de Petersburg şi de Moscova va fi curând francizat. pe Cârnpul lui Marte. propaganda politică. este de a atinge "graniţele fireşti". în perioada imperială. Cât despre coeziunea aliaţilor. Războiul se hrăneşte însă din propria substanţă. În mai 1791. care celebra alianţa regelui şi a naţiunii. cerea instaurarea Republicii. regele Prusiei. Constituţia civilă a clerului. în privinţa unirii lor cu Franţa. coaliţiile succesive nu reuşiseră în nici un moment . în 1797. Adunarea hotărăşte să-i consulte pe locuitorii ţinutului Venaissin (Comtat) şi ai Avignon-ului. ia naştere în martie 1799. În sfărşit. este în acea perioadă aliata Franţei. la care participă mase de soldaţi. când Prusia şi Spania tratează cu Franţa. În aprecierile istoriografiei recente. în timp ce războiul purtat de regi are un caracter monarhic şi nu caută să se sprijine pe popoarele din statele respective. Napoleon Bonaparte. doar Anglia rămâne un adversar permanent. municipalizat. Înregimentarea tinerilor recruţi alături de veterani.în afară de anul 1813 . în Mediterana. Coaliţia a II-a. Convenţia declară că " va acorda un ajutor frăţesc tuturor popoarelor care vor voi să-şi recucerească libertatea". La sfârşitul anului 1790. pe care o finanţează tot Anglia. Cartea. iacobinizat". iar Prusia rămâne în expectativă. ambiţiile sale îi irită pe englezi. Lazare Carnot este. ale cărei succese se datoresc unei organizări militare radical schimbate faţă de tradiţiile Vechiului Regim. traduse curând în franceză şi apoi în germană. după succesele obţinute cu ocazia asedierii 78 . armata îi reprezintă pe cetăţeni. pune punct ficţiunii unui suveran considerat emanaţie respectată a unei naţiuni fratern reunite.germani cu posesiuni în Alsacia. însă. data păcii de la Amiens. se pare. promovările rapide acordate celor mai valoroşi dintre soldaţi. spiritul ofensiv dus până în pânzele albe.

Astfel. mai întâi. În inima lui. spre indignarea patrioţilor italieni. el îşi plămădeşte imaginea atent. La Tilsit. Marele-Ducat al Varşoviei e 79 . e învinsă la Jena. Bonaparte pune. prin instituţiile pe care le regândeşte. Napoleon şi ţarul Alexandru par să-şi împartă Europa. sunt necesare adeziunea pasivă a poporului şi concursul elitelor. la Amiens. E nevoie de geniul lui Bonaparte ca să-i confere aura gloriei şi să adauge piramidele la propria legendă. având în vedere că lista emigraţilor e închisă. duşman înverşunat al facţiunilor. Austria. după bătălia de la Wagram. împăratul este un despot luminat. în 1809. trebuie să accepte pacea. în iulie 1807. cedarea către Franţa a malului stâng al Rinului e subordonată însă unei hotărâri a Dietei şi. arhiducesa Maria Luisa. amintirea lui Alexandru. capătă dimensiuni onirice. Pe soldaţii "goi" ai armatei sale îi ademeneşte cu "cele mai roditoare câmpii din lume". unde. de la Hamburg la Roma. mai întâi mocnite. fixând-o "la principiile care au declanşat-o". în 1799.Toulonului. care constituie însăşi baza instituţiilor pe care le-a realizat. Berlinul e ocupat. au ca rezultat apariţia unor coaliţii succesive. pe care ştie s-o seducă şi s-o înflăcăreze. încă nelămurit. Expediţia vizează duşmanul cel mai important şi din totdeauna al Republicii. dincolo de aceasta. la Campoformio. după care Bonaparte îi alungă pe austrieci din Milano. În fruntea departamentelor. În 1810. cu obstinaţie. Fratele său. Napoleon este protectorul Confederaţiei Rinului. Napoleon încoronează principiile lui 1789. pe continent. consacră libertatea individuală. angajându-se în Italia centrală în fructuoase incursiuni de pradă: îşi însuşeşte bani şi opere de artă. Încoronându-se pe el însuşi. Europa cruciadelor şi. Dar campania din Italia (1796-1797) e cea care-l transformă pe general în erou. numeşte prefecţi. în 1802. Pacificare internă. garantează proprietatea şi ordinea. la 18 brumar 1799. a fost primul care a utilizat transferul de mesianism revoluţionar al sanculoţilor la soldat. iar republicile-surori se înmulţesc în Italia. jefuit. Franţa. anul în care imperiul cunoaşte cea mai mare extindere a sa. Consulatul a reprezintat. care trebuie să recunoască "Repuhlica Cisalpină" şi ocuparea franceză a Belgiei. Împăratul e primit în Polonia ca eliberator. În acelaşi timp. naţiunea devine o anexă a persoanei sale. Anglia. în 1798. Paradoxul acestei puteri este că ea suprimă libertăţile din 1789. În 1799. Napoleon Bonaparte. victoria franceză de la Austerlitz asupra austriecilor şi ruşilor. teritoriul supus de Napoleon înglobează jumătate din Europa. în aceeaşi măsură. în primul rând. iar Concordatul cu papa. la expediţie participă Europa savantă. Pacificare externă. care intră în război în 1806. domneşte în Westphalia. Campania constituie pentru Franţa un eşec total. Dar Anglia îşi păstrează dominaţia pe mare şişi sporeşte imperiul colonial. un acord care-i lasă mână liberă pe continent. din Egipt. după ce restabilise situaţia în Italia şi-i impusese Austriei pacea. victoriei navale de la Trafalgar a englezilor îi răspunde. este monarhul republican pe care şi-l caută. Republica Parthenopeană ia locul Bourbonilor din Neapole. căci. Ostilităţile. căreia ar vrea să-i mineze puterea maritimă în Mediterana. implicit. bazele noii societăţi apărute ca urmare a Revoluţiei. într-adevăr. Pacea cu Anglia nu avea cum să dureze. ca singurul care poate finaliza Revoluţia. Europa napoleoniană şi. Papa e izgonit din Roma. Erou modern. organizator al statului. încheiat în 1801. Naţiunea se poate identifica într-un om. Înlăturând Consiliile. Totul evocă. Actele “generalului revoluţiei”. în pofida reorganizărilor posterioare gândite de împărat la Sfănta Elena. cu austriecii. generalul armatei italiene negociază din proprie iniţiativă. se proclamă republica. naţiune domesticită. Veneţia e cedată Austriei. în 1811. în 1793. e învins. parvenitul Revoluţiei o aduce în patul său pe fiica Habsburgilor. despot ce a edificat un aparat de stat de o redutabilă eficacitate. Piemontul. Prusia. din 1804. Codul Civil. În octombrie 1797. al talentului şi al bogăţiei. din 1798-1799. o pacificare. Dar. Primul Consul semnează cu Anglia. Directoratul îşi continuă politica. Pentru conducerea acestui stat. Jerome. domoleşte disensiunile religioase (în detrimentul Bisericii constituţionale). care-şi trimite în Orient învăţaţii şi artiştii. se află Franţa cu cele 130 de departamente. În 1805. el se impune. create de Adunarea Constituantă. “Marele imperiu” s-au dovedit construcţii efemere. executanţi docili ai ordinelor puterii centralizate. elite întrunite sub semnul originii. izolat. Imperiul e mai mult rodul întâmplării decât al logicii. pe râul Niemen.

abolirea Inchiziţiei. El constituie. aşa-numiţii afrancesados. În Germania. iar împăratul este rege al Italiei. să aducă teritoriilor ocupate libertatea şi egalitatea civilă ale anului 1789. care-şi demonstrează în această perioadă coeziunea morală şi naţională. popoarele au devenit conştiente că viaţa lor comună le conferă poate un destin istoric comun.război pentru cucerirea independenţei" împotriva lui Napoleon şi lansează un apel "către poporul meu". Dominaţia “Marii Naţiuni” în Europa suscită un dublu reflex. anularea privilegiilor. datorită ei . Revoluţia şi Imperiul au reuşit să întărească particularismul rusesc şi. vibrant apel la scuturarea lanţurilor sclaviei. prezenţa franceză e violent contestată. Blocada continentală provoacă o reducere drastică a exporturilor ruseşti. reînnoadă legăturile cu pământul şi poporul de jos. locuitorii Moscovei îi opun împăratului o rezistenţă pasivă. să înscrie Rusia în concertul civilizaţiei europene. mai mult în Apusul Europei decât în Răsărit. să se piardă în imensitatea rusească. îi cheamă la realizarea Sfintei Alianţe pe suveranii creştini ai Europei sub egida Sfitei Treimi . Cu toate acestea. într-adevăr. Astfel. ai cărei combatanţi adoptă simboluri pioase. Franţa desăvârşeşte. declara că dispreţuieşte grosolănia ţăranilor şi că nu vrea să vorbească decât franţuzeşte. Ea n-a inventat liberalismul. aşa cum a spus Hegel. apoi. în Regatul Neapolelui. În încercarea prin care trece. Cu începere din 1807. Iar împotriva puterii uzurpatorului Joseph se ridică Spania provinciilor. Curând vine vremea eşecurilor. când autoritare. ţăranii îl hărţuiesc pe ereticul ce întinează măicuţa Rusie. Şi. Imperiul Otoman trebuie să cedeze Basarabia). sânge şi limbă mai mult decât adunare de cetăţeni. cu începere din 1810. în acelaşi timp. în Tirol şi mai ales în Spania. 80 .000 de oameni din "armata naţiunilor". Cu toate acestea. de tradiţia şi apartenenţa religioasă ale Spaniei. în marea ei majoritate. iar fratele său Joseph este. se pare că în Germania nu masele populare au stat la originea elanului patriotic. încercările de debarcare nu-şi ating scopul. Astfel. la contactul cu brutala prezenţă franceză. iar ţarul joacă rolul de arbitru al Europei.sau împotriva ei -. când mistice. diversitatea înclinaţiilor sale. în sfârşit. cu începere din 1808. începe reforma statului. Volk-ul germanic nu este le peuple francez. el vine.croit din zona prusiană a Poloniei. apoi a marelui reflux. a învăţământului. ce-şi apără libertăţile tradiţionale. adepte ale ideilor iluministe. ambiguitatea personalităţii ţarului Alexandru I. modelul alternativ al unui regim liberal. Pe Murat l-a aşezat pe tronul Regatului Neapolelui. O parte a elitelor. Fichte pronunţă la Universitatea din Berlin prima Cuvântare către naţiunea germană. fac ca încercările de reformă ale lui Napoleon să se întoarcă împotriva acestuia. cu toată rezistenţa claselor privilegiate. când liberale. cu începere din 1807. dar propun o Constituţie întemeiată pe suveranitatea naţională. În Prusia. Dimpotrivă. un manifest imperial vorbeşte de "pedeapsa înspăimântătoare care-i loveşte pe cei ce îndrăznesc să pătrundă cu gânduri de război în sânul puternicei Rusii". e "Spania neagră". în fruntea a 450. Prusia e prima care găseşte în umilire forţa redresării. Când Napoleon se hotărăşte să ordone retragerea Marii Armate. în 1815. renaşte măreţia Reich-ului medieval. să-şi regăsească locul în chiar inima continentului. dar a dat consistenţă statului-naţiune. de asemenea.fac ca bătrâna Rusie.. Franţa nu se mulţumeşte. regele Prusiei declară . în 1813. Rusia se teme de renaşterea unei Polonii independente şi. Este comunitate de suflet. Războiul din Spania nu este o mişcare univocă. iar Napoleon are de înfruntat un alt popor: în 1812. Cu toate acestea. Cuvintele nu au chiar aceeaşi semnificaţie ca în Franţa. exprimându-se în guerillas. Simultan însă. în aceeaşi măsură ca şi popoarele aliate. dar şi succesele ruseşti . Regatul Unit. în 1811-1812. de admiraţie şi de respingere. În faţa invaziei. cazacii campează pe ChampsElysees. care n-are nevoie de arme ca să se impună.în 1814. în septembrie 1812. Cortes-urile de la Cadiz ţin desigur seama. care. Relaţiile sale cu ţarul Alexandru I s-au deteriorat treptat. este inspiratorul şi agentul esenţial al rezistenţei în faţa tiranului de pe continent. mult timp izolată în răsăritul Europei. Napoleon nu e deloc mulţumit de ambiţiile Rusiei privitoare la Strâmtori (cu toate acestea. Ele alimentează războiul. o altă Spanie se revoltă. a armatei. aristocraţia rusă. Franţa nu are mijloacele care să-i permită să rivalizeze cu Anglia pe mare. istoria Europei. definindu-se prin supunerea faţă de o autoritate materialăşi spirituală superioară. rege al Spaniei. popoarele supuse sunt datoare cu contribuţii şi soldaţi.

de îndată ce opinia publică a găsit în ele mijlocul de-a se exprima liber. dar şi forţa irezistibilă care 1-a impus. Revoluţia oferă şi un alt model: edificarea unui stat care să reprezinte naţiunea (sau ceea ce se numeşte aşa) permite utilizarea şi controlarea forţelor eliberate ale popoarelor. să transfere proprietatea clerului şi a Coroanei unui mare număr de orăşeni şi de săteni. şi. au simţit încă de la mijlocul secolului că. Emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor. Evocînd în faţa Adunării naţionale. evenimentele anului precedent. IV. armata atinsă de spiritul de revoltă. la 13 iulie 1789. Lally-Tollendal a făcut bilanţul definitiv al vechiului regim: regele „înşelat".şi sistemul privilegiilor au fost răsturnate. ca d'Argenson. a dorinţei vii şi uneori antagoniste de egalitate. ajutată de reformele efective realizate de ocupantul francez: Codul Civil a fost impus în numeroase state (Italia.dacă. particularismul provincial redeşteptat şi ameninţând unitatea naţională. Renania). cu cât Revoluţia franceză a determinat apariţia. serviciile publice dezorganizate. poporul fără altă nădejde de salvare decât convocarea stărilor generale şi fără mijloace legale de-a sili regele să le convoace! Deopotrivă de incapabil de-a se reforma sau de-a se menţine cu forţa. să asigure triumful proprietăţii burgheze contra proprietăţii feudale. Vechiul regim a intrat în descompunere înainte ca termenul de revoluţie să fi fost pronunţat. Dacă Adunarea constituantă a reuşit. statul se năruie din temelie şî că totul se desface în bucăţi. sau.Europa a fost. evenimentele perioadei 1789-1815. e că reformele acestea au fost determinate de adânci necesităţi economice şi pregătite de efortul intelectual al unui secol întreg.puse sub semnul întrebării. mai bine zis. În loc de concluzii şi alte aprecieri calificate despre Revoluţie Revoluţia franceză care. Astfel. remanierea sistemului fiscal şi abolirea redevenţelor feudale care nu lăsau majorităţii ţărănimii decât ceea ce-i trebuia pentru a nu muri de foame. în 1789. Din aceste necesităţi a izvorât nu numai întregul program al liberalismului francez. al toleranţei contra fanatismului . Revoluţia a izbutit în doi ani să suprime aproape întreg Vechiul regim. să desăvârşească unitatea ţării. burghezia a căutat să extindă debuşeele interne şi să mărească puterea de consumaţie a ţărănimii. să întemeieze libertatea şi egalitatea civilă. Ridicarea popoarelor nu mai constituie revoltasacrilegiu împotriva unei ordini veşnice. Vechiul regim era condamnat. Ele oferă elemente de referinţă. în doi ani. Această organizare a statului este cu atât mai necesară. deci. a fost. Dezvoltarea comerţului şi a industriei au ruinat proprietatea feudală. romantismul va contribui la exaltarea tuturor aspectelor insurecţiei săvârşite în numele libertăţii popoarelor reunite în naţiuni. La 1788. în orice fel s-ar fi scris istoria. exemple moderne care nu mai sunt funizate de Antichitatea greco-romană. ca un model şi. absolutismul şi privilegiile milenare. adică ostil avertismentelor şi aspiraţiilor supuşilor săi. a surprins prin spontaneitatea şi prin forţa sa. autorităţile fără respect pentru libertăţile particularilor şi incapabile de a menţine ordinea. Epuizarea ultimelor expediente financiare şi defecţiunea trupelor a silit guvernul să convoace stările generale. se prăbuşiră din cauza propriei lor decrepitudini. ruina regimului era completă. Pentru a desface produsele unei activităţi industriale din ce în ce mai intense. libertatea muncii şi a concurenţei deveniseră condiţii esenţiale pentru dezvoltarea comerţului şi a industriei. Revoluţia descătuşează istoria Europei: memoria furtunii devine atunci instrument al unui destin. chiar dacă se încearcă ocultarea lor. falimentul iminent. Spirite perspicace. obsedează întreaga Europă. a fost abolită starea de dependenţă a ţăranilor. uneori. 81 . douăzeci şi cinci de milioane de francezi fără judecători (din cauza grevei declarate de parlamente). absolutismul monarhic. iar privilegiile . în istoria veacului al XIX-lea european. pregătită de transformarea economică şi de progresul intelectual al unui secol întreg. într-un cuvînt. al muncii contra trândăviei „eroice". regimul corporaţiilor şi monopolurile comerciale în care s-a încadrat viaţa economică a vechiului regim. Prăbuşirea Vechiului regim s-a produs paralel cu dispariţia bazei lui economice. Influenţele Revoluţiei franceze se exercită. reclamînd suprimarea barierelor interne. să decreteze egalitatea tuturor înaintea impozitelor. tezaurul vid. legile fără putere executorie. să suprime feudalitatea. alături de dragostea pentru libertate.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful