UNIVERSITATEA "AL.I.

CUZA" IAŞI Facultatea de Istorie Catedra de Istorie Modernă

EUROPA MODERNĂ (I)
(Note dintr-un curs de Istorie modernă europeană, jum. sec. al XVI-lea – începutul sec. al XIX-lea, an univ. 2009-20010)
Nota Aceste Note de curs au la bază o documentaţie diversă, printre care lucrările redate cu “bold” în bibliografia selectivă ataşată Programei analitice a Cursului (v. Sumare recomandări bibliografice) au oferit substanţiale informaţii, folosite cu prioritate. Atrag atenţia că textul de faţă nu a fost elaborat cu respectul deplin al regulilor de redactare ştiinţifică (mai ales în ceea ce priveşte aparatul critic), dat fiind interesul limitat urmărit – cel de a pune la dispoziţia studenţilor minime informaţii în legătură cu respectivele teme, informaţii pe care studenţii pot să le completeze prin extinderea efortului propriu de documentare

Europa în prima parte a perioadei moderne
"ÎNTRU-NCEPUT A FOST REVOLUŢIA"

Preponderenţa spaniolă în Europa şi Revoluţia din Ţările de Jos. Implicaţii internaţionale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Altfel de „revoluţii”:Umanismul şi reformele religioase. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Posibile cauze, justificări, explicaţii şi spiritul reformelor. . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 14 Reformele protestante . . . . . . . . …… . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Reforma catolică (contrareforma) …. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

Dezvoltarea Angliei în secolele XVI-XVIII. Revoluţia şi reformele constituţionale
Parlamentarismul britanic şi instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică a statului modern. Anglia (Marea Britanie) mare putere a lumii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . .16 Restauraţia …. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23 “Glorioasa” revoluţie. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24 Prima revoluţia agrară şi industrială . . .. . . . .. . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 26

Războiele religioase şi războiul de 30 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . .27
Războiul de treizeci de ani începuse. . . . . . . . . . . . . ... . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..29 Tratatele westphalice . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .30

Spania după Tratatele din Westphalia: decădere internă, expansiune externă şi începutul gravelor probleme în colonii . . . .. .. . . .. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .31
1

Portugalia şi aspecte din istoria sa colonială.. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . 34 Imperiul Romano-German de la Pacea westphalică la desfiinţare (1648-1806). .. . . 35 Situaţia din teritoriile Casei de Habsburg de la Pacea westphalică (1648) până la crearea Imperiului Austriei (1806) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 36 Cehia de la Pacea westphalică (1648) la desfiinţarea Imperiului RomanoGerman (1806) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .39 Aspecte din istoria Ungariei de la Mohacs la Revoluţia franceză (1526-1789). . . . . 40 Aspecte din istoria statelor nord-europene (Suedia, Danemarca) în secolele XVII-XVIII . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 Aspecte din istoria Poloniei de la Pacea westphal ică la dispariţia acesteia ca stat (1648-1795) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . 46 Aspecte din istoria Rusiei în secolele XVII-XVIII. . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . .. . . . .50 De spre Civilizaţia europeană în veacurile XVII-XVIII
Sumare date despre progresele ştiinţifice şi tehnice (naşterea ştiinţei moderne) Baroc şi clasicism . . 55

Răspândirea “Luminilor” (sec. al XVIII-lea
Lumini “filozoficeşti” Lumini “artistice”.

) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . 59

Material documentar referitor la Revoluţia franceză
I. Despre monarhia absolută franceză. Vechiul regim şi cauzele Revoluţiei . . . . . . . . .61 II. Aspecte din desfăşurarea evenimentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 III. Revoluţia şi Europa. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .77 III. În loc de concluzii şi alte aprecieri calificate despre Revoluţia franceză . . . . . . . . .. . . . . . . . 81

2

"ÎNTRU-NCEPUT A FOST REVOLUŢIA" În istoriografie se apreciază, ca o firească teză predominantă, că progresul societăţii se realizează, cu precadere, prin performanţele spiritului uman. Dar acestea sunt susţinute şi de schimbările care se produc în structura economico-socială şi politică. Ele au loc, de obicei, in perioade îndelungate de timp, în mod lent, evolutiv. Intervenţiile conştiente în acest proces organic sunt numite reforme. Dar aceleaşi schimbări se produc, uneori, în timp scurt şi cu violenţă, prin lupte pentru acapararea pârghiilor puterii între două sau mai multe grupuri social-politice. Sunt convulsiile numite revoluţii. În istoria Europei, între mijlocul secolului al XVI-lea şi primele două decenii ale celui de al XX-lea, s-au declanşat mai multe asemenea fenomene explozive, cu consecinţe notabile nu doar în istoria spaţiului circumscris, în care s-au produs, ci şi în al întregului continent, chiar al întregii lumi. Deşi există, în istoriografia specială, şi opinii contrare (vezi, de exemplu, Martyn Rady, De la REVOLTĂ la INDEPENDENŢĂ: ŢĂRILE DE JOS, 1550-1650, Ed. All, Bucureşti, 2001), în general, se apreciază că întâia veritabilă revoluţie politico-socială din istoria europeană a fost aceea izbucnită în Ţările de Jos, la 1566. Antecedentele şi contextul istoric se cer a fi evocate (măcar rezumativ, vezi mai jos), pentru a reda conjuctura explicativă, întotdeauna necesară. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Europa a fost confruntată cu probleme discordante în raport cu ordinea politică tradiţională. În Evul mediu, se încercase organizarea lumii pe dublul principiu, al unităţii creştine şi al ierarhiei puterilor. Papa şi împaratul trebuiau să vegheze la unitatea lumii creştine şi să-şi exercite autoritatea spirituală şi temporală, ei constituind instanţa supremă care judeca abuzurile savârşite de miile de atentatori la suveranitatea fărâmiţată de regimul feudal. În realitate, papa, deşi găsise o putere considerabilă în sancţiunile religioase, datorită intensităţii credinţei, şi-a văzut ştirbită autoritatea, inclusiv morală, din cauza abuzurilor repetate ale membrilor ierarhiei ecleziastice (la fel, şi-n Răsăritul continentului) şi a amestecului în conflictele internaţionale. La rându-i, rareori împaratul a dispus de o putere reală asupra celorlalţi suverani, dar şi mai rar de voinţa necesară a face să domnească ordinea şi justiţia peste pasiunile feudale. Renaşterea a reînviat vechile teorii ale antichitatii asupra suveranităţii de stat, distrugând, pentru totdeauna, idealul Bisericii romano-catolice de unire a popoarelor europene într-o monarhie universală (Republica Christiana sau Ecclesia Universalis). Pe ruinele ,,Republicii Creştine" s-au ridicat, mai târziu, statele moderne Franţa, Anglia şi Spania sub forma monarhiilor naţionale centralizate şi unificate. Condamnată de Renaştere şi Reformă, unitatea religioasă şi politică a Europei medievale a fost desfiinţată definitiv prin naţiuni, ceea ce ,,faţă de situaţia Evului mediu, a însemnat o “revoluţie politică". Renaşterea, Reforma, închegarea relaţiilor capitaliste au exercitat o influenţă profundă asupra vieţii diferitelor ţări, pregătind trecerea spre perioada modernă a istoriei. La sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul celui urmator, noi puteri intră în arena politică europeană. În Occident, statul spaniol a înglobat, într-un singur bloc monarhic, Castilia si Aragonul, iar formarea Imperiului hispano-german, în prima jumatate a veacului al XVI-lea, va pune sub semmul întrebarii destinul Europei, extraordinara putere a împaratului Carol Quintul (1519-1556), constituind, prin forţa lucrurilor, o tentativă târzie pentru realizarea ideii medievale a ,,monarhiei universale". Din Orient, Imperiul otoman al lui Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566), ameninţa lumea creştină cu o noua invazie a Islamului; tot acum, Imperiul moscovit, caruia teoria succesiunii Imperiului bizantin (translatio imperii), îi dădea o semnificaţie universală, face primele încercări de a pătrunde în concertul european. Descoperirea Americii şi a drumului maritim direct din Occident spre India accelerează deplasarea centrului de greutate al comerţului mondial de la est la vest (din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic), declanşând, totodată, expansiunea spre alte continente a unor state ca Spania, Portugalia, Marea Britanie, Franţa. Consecinţele acestor profunde mutaţii au determinat decăderea unor state şi ridicarea celor situate în apropierea noilor drumuri comerciale (Portugalia, Spania, Ţările 3

de Jos, Franţa, Anglia), iar alcătuirea marilor imperii coloniale portughez şi spaniol va avea urmări nebănuite asupra echilibrului de forte pe continentul european. Cu toate acestea, până în secolul al XVIII-lea, nu expansiunea colonială a reprezentat dominanta diplomaţiei europene, ci expansiunea unor puteri europene la “ele acasă”, pe continent. Vreme de încă două secole, marile puteri au consumat o însemnată parte a potenţialului lor economic si militar în războaiele de cucerire în Europa, chiar dacă aici acaparările teritoriale s-au dovedit, de cele mai multe ori, efemere.

Preponderenţa spaniolă în Europa şi Revoluţia din Ţările de Jos. Implicaţii internaţionale
Cu un an înainte de excomunicarea lui Luther de către papă, trei competitori candidează pentru coroana imperială, după moartea, în ianuarie 1519, a împăratul Maximilian: regele Spaniei, regele
Franţei şi prinţul-elector de Saxa. Carol de Habsburg (viitorul Carol Quintul), născut la Gent/Gand în 1500 şi crescut în Flandra, era prinţ burgund de limbă franceză. Cârmuitor al Ţărilor de Jos şi al provinciei Franche-Comte, iar din 1516, la moartea bunicului său dinspre mamă şi din cauza incapacităţii mamei sale, Ioana Nebuna, el devine rege al Aragonului, Castiliei, Siciliei, Neapolelui şi suveran al coloniilor spaniole din America, a căror cucerire abia începuse. În sf'arşit, moartea bunicului său dinspre tată, Maximilian, îi asigură posesiunile ereditare ale familiei Habsburg: Austria, Ducatele alpine, landgrafiatul Alsaciei. Astfel, regele Spaniei (termenul devine, din acel moment, curent) nu e câtuşi de puţin un prinţ german; cel puţin, faptul de a fi capul Casei de Austria îi asigură un anumit avantaj, având în vedere că, din 1438, cei şapte prinţi-electori au ales întotdeauna împăratul din această Casă. Pe de altă parte, Francisc I, regele Franţei, născut în 1495, e suveranul celui mai puternic regat din Europa. A obţinut în 1515 strălucitoarea victorie de la Marignano, care, după cei douăzeci de ani de război purtat în Italia de predecesorii săi, asigură prezenţa franceză la Milano şi în Italia de nord, în timp ce spaniolii deţin Neapole şi sudul peninsulei. Candidatura lui se explică în acelaşi timp prin preocuparea de a asigura prestigiul coroanei imperiale şi prin teama de a vedea puterea regelui Spaniei întărită de acelaşi prestigiu. În ce-l priveşte pe prinţul-elector de Saxa, el e singurul candidat german, dar şansele sunt neînsemnate în comparaţie cu mijloacele puse în joc de Carol şi Francisc pentru cumpărarea voturilor celor şapte electori. În cele din urmă, cumpăraţi de aurul bancherilor Függer, din serviciul regelui Spaniei, ei îl aleg pe acesta din urmă ca împărat, la 27 iunie 1519, sub numele de Carol V sau Carol Quintul. Puterea noului împărat, pe posesiunile căruia "soarele nu apune", pare considerabilă, justificând o ambiţie exprimată elocvent de deviza "Plus oultre". Carol Quintul îşi propune mai întâi să recupereze resturile moştenirii burgunde, anexate de Ludovic XI la moartea lui Carol Temerarul (Burgundia, Picardia) şi să-i alunge pe francezi din Italia. Mai mult, visează, cel puţin până spre 1530, să realizeze "monarhia universală şi creştină", scumpă lui Erasmus, acel imperium mundi pe care-l presupune titlul său imperial, şi să exercite astfel, alături de puterea spirituală a papei, puterea temporală pentru binele lumii creştine. Acest vis medieval al celor două puteri devenise însă anacronic în Europa începutului de secol al XVI-lea, fapt de care-şi va da curând seama. În cele din urmă, ros de gută, epuizat de neîncetatele călătorii, profund decepţionat de eşecurile pe care le suferise, conştient de imposibilitatea de a guverna singur posesiuni atât de dispersate şi eterogene, Carol Quintul hotărăşte, în 1555, nu numai să renunţe la putere, ci să-şi împartă "împărăţia". În septembrie 1555-ianuarie 1556, renunţă la suveranitatea ţinuturilor burgunde (Ţările de Jos, Franche-Comté) şi la coroanele spaniole în avantajul fiului său Filip, care devine Filip II, regele Spaniei. În septembrie 1556, renunţă la demnitatea imperială în favoarea fratelui său Ferdinand, deja suveran al domeniilor austriece şi rege al Boemiei şi Ungariei. E adevărat că, de-a lungul lungii sale domnii, dificultăţile nu l-au ocolit. Apariţia pe harta Europei, la începutul secolului al XVI-lea, a formidabilului complex politic hispano-german (după cum am arătat imediat mai sus, în 1519, regele Spaniei, Carlos I, a fost ales şi împărat al Germaniei, sub numele de Carol Quintul. El moştenise de la bunicul său, Maximilian de Habsburg, domeniile ereditare ale Habsburgilor - Austria, Carintia, Carniolia şi Stiria - de la bunica sa, Maria de Burgundia, Ţările de Jos; ca rege al Spaniei stăpânea coloniile americane şi posesiunile italiene - Sicilia, Sardinia, Neapole - , iar ca împărat german deţinea suveranitatea asupra statelor 4

un adevarat . trebuia să-şi disperseze forţele. relaţiile sale conf1ictuale cu Anglia protestantă. cel puţin onorabilă. fapt ce-i permite să continue să ameninţe virtual Franţa. nu e vorba decât de o uniune personală a două coroane. trei sferturi ale Americii sunt spaniole (Brazilia e portugheză). depăşit de evoluţia istorică. Alianţa cu Poarta a reprezentat mai mult decât o simplă diversiune a lui Francisc I împotriva Imperiului germano-spaniol. în mod deschis.. Apropierea franco-turcă a fost dictată de interesele ambelor state. Diversiunea otomană ia permis să pună capăt razboaielor cvasiinterminabile cu Habsburgii şi să semneze la CateauCambresis (3 aprilie 1559) o pace . Filip II devine. ameninţate. Nu poate fi contestat însă faptul că marele beneficiar al alianţei a fost Franţa. în acelaşi timp. în totală contradicţie cu statele moderne. naţiunea ataşată . ţel ce ajunge să se confunde cu însăşi apărarea catolicismului. el posedă Ţările de Jos şi Franche-Comté. lungile razboaie cu Franţa şi Imperiul otoman au măcinat şi. Franţa îşi păstra portul Calais şi orasele Tours. cauza profundă a rivalităţii dintre Imperiu si Franţa trebuie căutată în incompatibilitatea politicii dinastice a lui Carol Quintul cu politica naţională a lui Francisc I. În primul rând. Francisc I având de ales între desfiinţarea regatului sau alianţa cu Imperiul otoman. Carol Quintul. Nevoită să renunţe la orice pretenţii asupra Italiei. interesele statului au avut prioritate. care timp de un secol (1559-1659) va dirija afacerile importante ale Europei. facilitând penetraţia otomană spre centrul Europei.utopie pură". Suveran cvasiabsolut. Carol Quintul şi-a sleit imperiul în războaie interminabile şi simultane). iar principiul comunităţii egalitare a naţiunilor libere înlocuise conceptul politic medieval al ierarhiei regatelor. Filip îşi propune să întărească unitatea politică şi religioasă a Spaniei şi să apere interesele spaniole în întreaga Europă. regele făgăduind să respecte libertăţile portughezilor. planurile de dominaţie universală ale Habsburgilor erau nimicite pentru totdeauna. slăbind astfel capacitatea de aparare a Imperiului şi. ceea ce răsturna echilibrul forţelor în favoarea Habsburgilor. precum şi intervenţiile sale în Franţa în perioada ultimelor episoade ale războaielor 5 . legată de coroana imperială. obligat sa lupte pe mai multe fronturi.libertăţilor germanice" neezitând să denunţe servitutea spaniolă. pentru prima oară. Carol Quintul. Cu toate că tatăl său. încat nu exista riscul apariţiei unor divergenţe în privinţa rezultatului. reforma protestantă din Germania.. amenimţând grav libertatea popoarelor şi securitatea Franţei. în 1580.. au rupt unitatea dinastică a Habsburgilor. apelează la ajutorul Sublimei Porţi şi.monarhia universală" apare ca o reminiscenţă feudală. acest act semnifica sfirşitul Evului mediu. .. Lipsa de unitate internă. dar şi Soliman Magnificul a întrezărit multiplele avantaje pe care le putea obţine din aceasta combinaţie. în februarie 1536. în ciuda protestului unanim al suveranilor Europei.direct ameninţată şi. chiar dacă n-a reuşit să preia iniţiativa militară pe frontul din apus. Încercarea lui Carol Quintul de a restabili vechiul imperiu universal a constituit o . Metz si Verdun. de la Marea Nordului până la Marea Mediterană. în schimb.declanşează războaiele italiene (1494-1559). În aceste împrejurări. ca monarhie naţională mai puternică şi mai închegată . Pe ruinele monarhiei lui Carol Quintul sa ridicat Spania.imperiu". nici domeniile austriece şi nici coroana imperială. Franta s-a aliat făţiş. Franţa se găsea la o asemenea distanţă de Imperiul otoman. Obsedat de ideea politică a monarhiei universale. Născut din contopirea a doua state. care nu aveau nici un fel de interese comune. în vreme ce poporul spaniol a rămas mult timp refractar ideii imperiale. ameninţat de protestanţi şi turci în acelaşi timp. în al doilea rând. implicit. nu fără o constantă ambiguitate generată de însăşi această confuzie. ridică coaliţie după coaliţie. deopotrivă. Filip II rămâne suveranul cel mai puternic al vremii sale. din punct de vedere al relaţiilor internationale. Dincolo de fruntariile Europei. Aşa se şi explică. Este adevarat că interesul Franţei a prevalat. deoarece acţiunea era tardivă şi se dorea realizată într-o Europă răscolită de ideile Renaşterii si de disputele religioase. Împotriva încercărilor repetate ale Habsburgilor de a reface unitatea creştină. în 1556.imperiului. deoarece. prin faptul că posedă la nord Ducatul Milanez. de uriaşa putere a lui Carol Quintul. iar în cele din urmă.dacă nu glorioasă. în cele din urmă. constituite la sfârşitul Evului mediu. planurile de dominaţie universală ale acestora fiind foarte aproape de realizare. ci şi a celor mai mari două imperii coloniale existente la acea dată. Imperiului germano-spaniol i-a lipsit unitatea organică necesară marilor înfăptuiri. Franţa . se realizează astfel unirea nu numai a Peninsulei Iberice. faţă de interesele religioase şi. care duc la eşecul Armadei trimise împotriva insulelor britanice în 1588. Tocmai de aceea. cu Imperiul otoman contra ameninţătoarei puteri a lui Carol Quintul. În afară de aceasta. ca şi arhipelagul Filipinelor. regele Portugaliei (vezi mai jos!). la sud Regatele Neapolelui şi al Siciliei. În afară de Spania. nu-i lăsase. El domină Peninsula ltalică.

Columbia. iar anexarea Portugaliei (în anul 1578. aproximativ 3 milioane km2 .soarele nu apunea niciodată". dar nici poporul. 160 000 de colonisti spanioli la ferme şi pe plantaţii. dintre care aproximativ 100 în America de Sud. mauriscos din vechiul regat al Granadei. se generalizează. Regatul portughez rămâne la discreţia Spaniei. Sebastian. portughezii cuceresc Angola si Ceylonul. în ciuda dominaţiei spaniole. nici puterile străine Franta. ci şi prosperitatea economică (cel puţin până spre 1590). iar regele. conversos sau evrei convertiţi oficial. din care 1. Antile. mai ales cu ocazia victoriei creştine de la Lepanto. de băştinaşi. Spania atinge apogeul puterii sale. În schimb.forţele Angliei şi un important punct de sprijin pentru combaterea Franţei. iar expediţiile trimise să caute mine de aur anexează noi teritorii Mozambicului ş. Tone de argint de la Potosi sosesc la Sevilla începând cu 1545. cu aproximaţie. deşi. în urma unei revolte înăbuşite în sânge (1568-1571).religioase.puritate a sângelui". însă în bătălia de la Alcazar-el-Kebir armata i-a fost distrusă.. tânărul rege al Portugaliei. După semnarea păcii cu Franţa. Cervantes. se constată în societatea spaniolă o tendinţă de încremenire şi închistare. Rio de la Plata. lupta pentru putere dintre Spania şi Franţa explică aproape toate complicaţiile politice si militare ale Europei. în Ţările de Jos. Această prosperitate se datoreşte precumpănitor Castiliei..Mexic. Lunga sa domnie (1556-1598) se înscrie în întregime în ceea ce s-a numit "Secolul de Aur" spaniol (între anii 1530 şi 1640). iar el şi-a pierdut viaţa. întreţinerea celei mai bune armate şi a celei mai bune flote din Europa. a întreprins o cruciadă în Maroc. în timp ce marele comerţ maritim cu Europa şi America îmbogăţeşte oraşele Cadiz şi Sevilla. ataşat al Consiliului Indiilor. Anglia . Portugalia a continuat să rămână. .regilor catolici" era. într-adevăr. Chile. iar coloniile americane îi furnizau nenumarate bogatii. a. în avantajul "vechilor creştini". Spania îi asigura superioritatea militară. Juan de la Cruz. Filip II suferă eşecul cel mai dureros. Ţările de Jos faceau din el stăpânul celor mai bogate şi înfloritoare regiuni din Europa. contemporanii puteau să spună că pe imensele domenii ale monarhului spaniol. mai ales. aprecia domeniul colonial al Spaniei la urmatoarele dimensiuni: 200 de cetăţi sau oraşe. Noţiunea de . Când Filip al II-lea (1556-1598) s-a urcat pe tronul .1581 . Peru. cel mai puternic şi bogat suveran din Europa: căsătoria cu Maria de Tudor (1554) i-a pus la dispozitie . participarea la lupta împotriva turcilor. El Greco). între 15-60 ani. După cum se va mai vedea. musulmani convertiţi care se împotriveau oricărei asimilări şi care. E adevărat că regele dispune de mijloace la înălţimea ambiţiilor sale. care încasează a cincea parte din aceste transporturi. Filip al II-lea a promis respectarea instituţiilor şi privilegiilor autohtone şi a jurat că unirea Portugaliei cu Spania nu era decît pur personală. Noul Mexic (1583) si Jamaica (1590). Venezuela. dar Lumea Nouă devine pentru regele Spaniei un adevărat izvor de bogăţie. fie că e exportată spre Flandra ori Italia. America Centrală. Regele Spaniei a infrânt însă opoziţia cu ajutorul armelor şi Portugalia a fost alipită Regatului spaniol. Filipinele (1565-1571).cu noi achiziţii: Florida (1565). Dar. care nu lasase moştenitori direcţi.5 mil. Statul şi Biserica ajung să controleze îndeaproape opinia publică.) Pe bună dreptate. De la Cateau-Cambresis până la . în pofida deschiderii Spaniei lui Carol Quintul spre curente venite din întreaga Europă. care produce cereale şi lână ce fie că se prelucrează intern. poate face astfel faţă parţial enormelor cheltuieli pe care le presupune o diplomaţie foarte activă şi.deşi pentru scurtă vreme şi mai mult teoretic . În faţa Cortesurilor întrunite la Thomar . 8-9 000 de sate în Indiile Spaniole.. din 1571. Filip al II-lea avea drepturi legitime asupra succesiunii. cosmograful şi istoricul spaniol Juan Lopez de Velasco.. stăpânirea Neapolului şi Milanului îi deschidea drumul spre Germania. Se urmăreşte extirparea fără milă a oricăror disidenţe religioase. câţiva ani mai tirziu. Nu numai că Ţările de Jos şi Ducatul Milanez sunt regiunile cete mai bogate şi cele mai active din întreaga Europă (fără a mai vorbi de strălucirea civilizaţiei lor).pacea Pirineilor".. Prin dispariţia regelui. plateau tribut (aceasta însemna. o populaţie de indigeni de 5-6 mil. (Vezi mai jos o sinteză specială în problemă!) 6 . necesara protejarii marelui port Havana. sunt dispersaţi în întreaga Spanie.nu voiau sa-l accepte ca suveran. Preponderenţa spaniolă a generat în lume o permanentă fierbere şi a aprins pretutindeni razboaie civile. Expresia se referă nu doar la înflorirea civilizaţiei (Teresa din Avila. un stat distinct de Spania şi a imensului său imperiu colonial. acelaşi monarh extinde teritoriile controlate de spanioli pe cea mai mare parte a globului. Filip al II-lea şi-a completat moştenirea colonială . În anul1576. mai ales prin tribunalul Inchiziţiei: creştini suspectaţi de luteranism. La rândul lor.

istoriografiei speciale. dar eforturile unite ale lui Wilhelm de Orania (supranumit . Strălucirea Imperiului spaniol a fost grav compromisă şi de situaţia financiară precară moştenita de la Carol Quintul. Pentru moment. fiul contelui Wilhelm al VIII-lea de NassauDillenburg. În sfirsit. Reacţiunea împotriva Ţărilor de Jos. Din punct de vedere politic. în 1555. Belgia şi Luxemburg. dovedind mari calitati de diplomat şi organizator. sub suzeranitatea unui singur principe. iar Franţa devine un adevarat câmp de bătaie între Biserica catolică si forma cea mai agresivă a protestantismului. s-au introdus pe rând unele institutii politice 7 . Filip al II-lea a suspendat plăţile. la sfârşitul secolului al XV-lea au ajuns sub stăpânirea Casei imperiale de Habsburg. prosperitatea lor susţinând. Apariţia Republicii Provinciilor Unite (Olanda). ci doar atenuarea lui. o fisură iremediabilă în grandiosul edificiu social-politic al “preacatolicului” Filip al II-lea. în opinia unor istoriografi) în Ţările de Jos (1566) a agravat si mai mult starea financiară a Monarhiei spaniole. iluzia izvorului nesecat al bogăţiilor de peste mari a condamnat o mare parte din populaţie la inactivitate si. La începutul domniei. calvinismul. în mare măsură. Mai mult.Taciturnul" – 1533-1584). Afluenţa de metale preţioase în Spania. să recurgă la expediente prea puţin onorabile (vânzarea de slujbe şi titluri nobiliare). Rezultatul a fost dependenţa tot mai strânsă a statului de bancheri şi creşterea spectaculoasă a balanţei deficitare (Cf. a diminuat valoarea cumpărăturilor cu numerar. lupta dintre catolici si reformaţi va reîncepe cu şi mai mare violenţă în Germania şi Ţările de Jos. regiunea cea mai dezvoltată din Europa. El era compus din 17 provincii autonome. Nu numai că statul spaniol a fost privat de bogatele contribuţii provenite din aceste provincii sub forma de impozite. în ciuda dobânzilor. iar de la 1516 şi în Spania. În a doua jumatate a secolului al XVI-lea. graţie argintului şi aurului din colonii. iar a treia în 1579). aceasta solutie i-a permis regelui să facă faţă greutăţilor financiare. continuând politica razboaielor neîntrerupte şi simultane. prima bancrută a statului spaniol a avut loc între 1557 şi 1560. care. a doua între 1574 şi 1575. creditul acestuia şi i-a permis să-şi ramburseze datoriile. În primul rând. constituirea lor într-un corp politic unitar. crescut la Curtea lui Carol Quintul. dar reprimarea sângeroasă a opoziţiei şi a devierilor de la catolicism nu a însemnat lichidarea conflictului. a fost nevoit să recurgă la împrumuturi înrobitoare. În curând.. semnificaţia acestei revoluţii burgheze. creditorii fiind obligaţi să renunţe la concesiunile obţinute asupra monopolurilor statului şi să se mulţumească cu o renta de 5%. producând. totodată. sau chiar ceva mai înainte. guvernator al Olandei. Declanşarea Revoluţiei (“revoltei”. lungul efort militar obligindu-1 pe împărat să perceapă impozite exagerate. Administrate de catre autohtoni. Ţările de Jos erau. va fi ales stathuder al provinciilor calvine Olanda şi Zeelanda. calvinismul). Revoltat de metodele spaniole de guvernamânt a preluat conducerea miscării de eliberare a Ţărilor de Jos. dar el s-a văzut nevoit să depună serioase eforturi financiare pentru echiparea şi întreţinerea trupelor de represiune. În 1572. însă modul în care şi-a tratat creditorii îl vor lipsi în viitor de subvenţiile necesare pentru întreprinderi de amploare. Filip al II-lea a reuşit să lichideze datoriile contractate de împarat la bancile Függer. va marca începuturile istoriei moderne. combaterea Angliei şi amestecul în războaiele civile din Franţa au fost încercări menite să asigure preponderenţa Spaniei. Carol Quintul legiferase. din punct de vedere socialeconomic. În pofida impozitelor substanţiale percepute de împarat.o grindină ce cade pe un acoperiş de tablă" a avut pentru ea consecinţe mai mult negative. şi ale Elisabetei I şi Henric al IV-lea au triumfat asupra diplomaţiei şi armatelor lui Filip al II-lea. cu stralucitul lor elan economic şi cultural. urmarea fiind un haos general al preţurilor. datorită sistemului economic neperformant. În 1557. aceste provincii beneficiaseră de o mare libertate şi de o perioadă de pace favorabilă tuturor afacerilor. prima de pe continentul european.Triumful absolutismului spaniol a coincis cu victoria catolicismului în urma ofensivei Contrareformei. implicit. care se ridicau între 12 şi 50%. comparată plastic cu . ori la bancherii florentini şi genovezi. datoria publică crescând în Spania de la 18 milioane la 99 milioane de maravedis). "Ţările de Jos" era numit pe atunci teritoriul actualelor state Olanda. ea sancţionând triumful relaţiilor capitaliste. Welser. să contracteze împrumuturi fabuloase (între 1504 şi 1539. Sub dominaţia habsburgică. el însuşi convertindu-se la noua confesiune protestantă. la sărăcie. În al doilea rand. falimentele succesive ale Spaniei lui lui Filip al II-lea vor pune capăt alianţei dintre capitalismul privat şi politica monarhică. Filip al II-lea. având implicaţii profunde asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale. domnitoare în Imperiul Romano-German. devine.. carora însă nu le-a putut face faţă numai cu resursele sale. este şi mai profundă. printr-o Pragmatica Sancţiune.

din momentul cand a dispus de soarta lui. La începutul veacului al XVI-lea. În 1566. În practică. proiectul rezerva Ţărilor de Jos rolul unei citadele înaintate împotriva Franţei şi al unei baze de operaţii. astfel. Harnici şi întreprinzatori. Malines. pentru a-i expune revendicarile lor. în bună parte. adoptând. întinsele posesiuni coloniale ale acesteia din America erau exploatate iraţional. de interese dintre locuitorii acestora şi regatul Spaniei a dus inevitabil la conflict. Geldren. Opoziţia netă de structură. În timp de pace. fără a mai apela la concursul obişnuit al adunărilor representative. Frisia şi Utrecht. Groningen. mai urbanizate. iar un recensamânt din 1557 indica o densitate de 40 locuitori/kmp. o condiţie necesară desfăşurarii ocupaţiilor urbane era libertatea politică şi libertatea individuală a celor ce le practicau. Olanda. Când reprezentanţii acestui grup s-au prezentat în audienţă oficială la guvernatoarea spaniolă. un nobil din anturajul acesteia a exclamat cu dispret: "Ce vor aceşti calici!?" Jigniţi de tratament. provinciile vărsau în tezaurul spaniol 1. Hainaut.cărăuşii mărilor". a însemnat transformarea definitivă a acestei moşteniri burgunde în posesiune spaniolă. amintesc doar că. membrii opoziţiei nobiliare au început organizarea unei rezistenţe antispaniole. cu orice preţ. Louvain si Bruxelles furnizau vestitul postav de Flandra. a ţinut. Cum am mai arătat mai sus. Namur. Filip al II-lea nutrea pentru acesta o profunda antipatie şi. arhicatolică. pentru secolul al XVI-lea. el neînţelegând niciodată că locuitorii Ţărilor de Jos alcatuiau o naţiune distinctă şi. spre a sublinia umilinţa la care fusesera supuşi. Vestite erau şantierele navale din provinciile nordice. ajungându-se. dar mai cu seamă în meserii şi comerţ. încredinţându-le unor demnitari spanioli. având un caracter antispaniol si anticatolic. iar orasele Gand. ce nu putea fi integrată vastului său imperiu.comune celor 17 provincii. la 15 octombrie 1556. într-un spaţiu atât de restrâns. Brabant. în chip ostentativ. Geusen). porecla de calici (gueux. libertăţile existente. la o situaţie politico-juridică extrem de delicată. în toate ramurile. mai "burgheze" şi mai libere ca tradiţie a regimului lor intern. În timpul domniei lui Carol Quintul. acţiunea lor a fost devansată de o revoltă populară spontană. Renunţarea lui Carol Quintul la Ţările de Jos în favoarea lui Filip al II-lea. Provinciile cele mai dezvoltate economiceste. suveranitatea urmând să şi-o exercite cu ajutorul unor funcţionari docili. Ţările de Jos se compuneau din: Artois.. sub conducerea amintitului deja Wilhelm de Orania. ori provinciile trebuiau să lupte pentru a-şi păstra individualitatea Spre deosebire de tatăl său. Limburg. iar negustorii din acea zonă erau intermediari ai comerţului european pe toate mările din nordul şi din vestul continentului. cele mai importante centre financiare din Europa. respectiv al Statelor Generale. Bruges. supranumiţi . Dar. aristocratică şi cu o economie predominant agrară. Ţările de Jos erau. A fost violentă mai ales în oraşe.5 milioane de ducati pe an. Monarhia spaniolă a încercat să-şi extindă sistemul de guvernare şi asupra Ţărilor de Jos. o concepţie coerentă de politică economică. erau mari antrepozite. locuitorii Tarilor de Jos. Franche-Comte. au intrat. deci. Overijssel. Ea s-a grupat într-o partidă de opoziţie moderată. Zeelanda. Din punct de vedere politic şi militar. la nivel decisional. de ocupaţii. Flandra. Anvers. Nicaieri în Europa vremii nu se întâlneau atâtea oraşe. ca şi de respingerea cererilor lor. unde fierbea nemulţumirea şi împotriva impozitelor grele aruncate de spanioli asupra veniturilor provenite din comerţ. intolerantă. o mare parte erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor spaniole. Filip al II-lea concepuse un proiect de supunere a respectivelor provincii prin intermediul unui cler dependent direct de autoritatea sa. caracteristica acestui teritoriu a fost intensa lui dezvoltare economică. foarte dezvoltată. în consecinţă. Porturile Anvers si Amsterdam. Pentru a confirma aceaste. ce reclama o soluţionare grabnică şi anume: ori noul suveran recunoştea vechiul statut al Ţărilor de Jos şi. ceea ce s-ar numi astăzi o "zonă industrializată" sau "dezvoltată". controlau o mare parte din comerţul Spaniei cu propriile ei colonii. un ambasador veneţian estima populaţia Ţărilor de Jos la trei milioane de locuitori. Nobilimea autohtonă din Ţările de Jos era nemultumiţă. să-1 supună unui regim politic şi religios similar cu cel din Spania. din care. Textilele si dantelăriile din provinciile Flandra si Brabant erau comercializate în toată Europa. Luxemburg. sub dominaţia unei monarhii absolutiste. astfel. Ţările de Jos au contribuit la cheltuielile militare ale Spaniei cu suma enormă de 17 milioane de ducaţi. politica monarhului spaniol s-a lovit de rezistenţa îndârjită a poporului 8 . . Încă din plin Ev mediu. numai între 1551 şi 1558. şi nici un număr aşa de mare de orăşeni şi de ocupaţii specifice lor. Viaţa urbană era. prădalnic. de o altă confesiune. pentru că Spania o înlătura de la funcţiile politice din provincii. destul de receptiv faţă de interesele poporului flamand. în perspectiva unei îmbogăţiri imediate şi fără a se constitui. necesară menţinerii supremaţiei spaniole în nordul Europei.

mai ales. introducerea impozitului .s-au pronunţat deschis pentru înlăturarea dominaţiei spaniole cu ajutorul armatelor străine. el a sosit. în frunte cu Wilhelm de Orania. la Bruxelles cu misiunea să restabilească ordinea şi supunerea absolută a Ţărilor de Jos faţă de voinţa suveranului) este trimisă în Ţările de Jos cu misiunea de a lichida pentru totdeauna germenii revoluţiei. cauzele revoltei provinciilor. având în vedere că Margareta de Parma reuşise să restabilească situaţia. Cum am arătat mai sus. prin "compromisul de la Breda" (abolirea legilor speciale impotriva ereziei) şi prin rezoluţia favorabilă pusă pe petiţia nobililor în aprilie 1566 (desfiinţarea Inchizitiei. Dacă provinciile din sud – predominant catolice! . Având o mare influenţă asupra regelui Carol al IX-lea (15609 .flamand. Trebuie precizat de la început că. provinciile Ţărilor de Jos s-au împărţit în două grupuri cu interese contradictorii. cauzele imediate ale declanşării revoluţiei în Ţările de Jos au fost: înlăturarea nobilimii autohtone de la conducerea provinciilor. formele şi amploarea măsurilor represive luate de puterea suverană. vor prelua pe cont propriu lupta de eliberare. conduse de Ludovic de Nassau şi La Noue.a însemnat o lovitură cumplită dată circulaţiei mărfurilor.de 10% pe vânzarea bunurilor mobiliare . au reaprins flăcările insurecţiei şi au grăbit cristalizarea scopurilor revoluţiei. Dorinţa arzătoare a lui Filip al II-lea de a face din înăbuşirea revoluţiei şi stârpirea protestantismului în Ţările de Jos triumful reacţiunii catolice în Europa a alarmat serios puterile străine şi. ca protestul să ia forme violente. amnistie pentru nobili etc. introducerea Inchizitiei şi proclamarea legilor exceptionale împotriva ereziei. Acestea vedeau cauza tuturor nenorocirilor sale întruchipată în monarhia spaniolă şi. mizeria maselor. Demersurile repetate ale opozitiei nobiliare. cum catolicismul era sprijinul moral al guvernanţilor de la Madrid. mai ales prin Declaraţia de la Haga.tribunalul singeros"). Franţa şi Anglia.alcabala" (pentru burghezia Ţărilor de Jos. în 29 aprilie 1572. treptat. Prezenţa unei armate spaniole în Ţările de Jos era nu numai inoportună. trufaş.. s-au răsculat mai multe oraşe. amiralul Hoorne si Egmond. Intervenţia neoficială a acestora era consecinţa tratatului defensiv franco-englez încheiat la Londra. provinciile din nord. Învestit cu puteri dictatoriale. Războiul dus de Carol Quintul şi apoi de Filip al II-lea împotriva Franţei până la pacea de la Cateau-Cambresis agravase considerabil fiscalitatea şi. iar Mons şi Valencienne şi-au deschis porţile trupelor de hughenoţi francezi. se remarcase ca un mare general şi un excelent diplomat.alcabala" . ca pretutindeni in Europa acelui timp. o mare greşeală politică. la 11 august 1566. Opoziţia faţă de acest impozit a fost atat de categorică. relevate de marea criza politicoreligioasă din secolul al XVI-lea. introducerea impozitului . Cucerirea portului Briel (aprilie 1572) de catre calviniştii refugiaţi în străinătate şi transformarea lui în prima bază navală a răsculaţilor a însemnat începutul fazei hotărâtoare a războiului de eliberare a Ţărilor de Jos de sub dominatia Spaniei (război care. catolic intolerant. scopurile răsculaţilor. în primul rând. nepăsător şi crud.Consejo de los tumultos" (supranumit şi . despărţite de adânci diferenţe de temperament. în funcţie de atitudinea pe care înţelegeau s-o adopte faţă de puterea suverană şi de modul cum trebuia dusă lupta armată. Imensa corespondenţă din timpul revoluţiei dintre Filip al Il-lea şi guvernatorii Ţărilor de Jos relevă. declanşând o represiune violentă. mai ales. O armată spaniolă. Eroarea lui Filip al II-lea. nemulţumirea a îmbrăcat şi haina religioasă a protestantismului. libertatea cultului calvin. pentru ameliorarea situaţiei n-au avut nici un ecou la Madrid. cele doua grupe alcatuiau două popoare distincte. arestările şi execuţiile masive. în frunte cu neînduplecatul duce de Alba (Fernando Alvarez de Toledo. Margareta de Parma. A fost suficient ca Filip al Il-lea să introducă unele legi împotriva “ereziei calvine”. a fost nevoită să şi le asume în 1564. religie si interese. dar. Zelul nemăsurat al ducelui de Alba în înăbuşirea revoltei. cu lux de amanunte.. angrenând în focul rezistentei toate categoriile sociale. implicit. în ciuda angajamentelor pe care guvernatoarea Ţărilor de Jos. va deveni prima revoluţie social-politică din Europa!). duce de Alba –15071582 -. Concomitent.. în 1567. care nu întelegea să renunţe câtuşi de puţin la planul său iniţial. încât ducele de Alba a trebuit să ceară lui Filip al II-lea desfiinţarea lui).. profitind de excesele calviniştilor. instituirea tribunalului extraordinar . mobilurile intervenţiei străine şi. din momentul în care flăcările insurecţiei antispaniole s-au aprins în Flandra. În realitate. Numai luptele dintre hughenoţii si catolicii francezi şi tulburările din Irlanda şi Scoţia au oprit intervenţia faţişă a puterilor amintite. va avea aceleaşi consecinţe asupra Spaniei ca şi războaiele religioase din Germania pentru Imperiul lui Carol Quintul.). Politica conciliatoare a Margaretei de Parma a fost însă discreditată de voinţa inflexibila a suveranului spaniol. după câteva experienţe nefericite.

sancţionat de Filip al II-lea cu acel prilej. astfel. iar dezvăluirea lor în faţa Statelor Generale a însemnat mobilizarea tuturor forţelor pentru bătălia decisivă. Noua orientare a politicii franceze după noaptea St.împăcarea" era sortită să ramână în limitele unei manevre diplomatice. Renunţarea diplomaţiei engleze şi franceze la intervenţia în favoarea Ţărilor de Jos a survenit chiar in momentul când revoluţia intrase într-o faza decisivă. . a cunoscut (dat fiind faptul că o mare parte a corespondenţei diplomatice dintre Filip al II-lea şi Don Juan de Austria a fost interceptată de Henric de Navarra şi pusă la dispoziţia lui Wilhelm de Orania) .1574).gândurile ascunse ale spaniolilor a fost Wilhelm de Orania.pacificaţiei de la Gand". Multă vreme. Bartolomeu. recunoaşterea solemnă a suveranităţii Spaniei etc. amiralul Coligny. dacă nu printr-o alianţă matrimonială. În afara protestului diplomatic.Decretul veşnic".. fapt ce poate fi interpretat ca o veritabilă declaraţie de independenţă a provinciei. înainte de 1604. învingătorul de la Lepanto a reuşit să convingă majoritatea provinciilor să accepte împacarea de la Bruxelles (februarie 1577). în prealabil. Bartolomeu a obligat Anglia să-şi revizuiască obiectivele politicii externe. Se împlinea. guvernul englez a fost atent să nu compromită Anglia în conflictele religioase şi politice de pe continent. previziunea ducelui de Alba cu privire la o înţelegere anglo-franceză.. însă cea mai mare parte a nobilimii şi burgheziei s-a pronunţat hotărât pentru intervenţia Angliei. Stările Generale din Olanda. calviniştii nu puteau ierta regilor Frantei noaptea St. Pentru suveranul spaniol . Raporturile au devenit brusc încordate in 1568.. dupa ce. Drept represalii. Intenţiile ei au fost dejucate însă de intrarea în Consiliul Regal (1571) a şefului hughenoţilor. sub conducerea lui John Hawkins. Excluderea influenţei partidului hughenot şi revenirea Franţei la o politică catolică s-au resimţit imediat asupra relaţiilor franco-engleze si franco-flamande. în persoana lui Don Juan de Austria. întrunite la Dordrecht. Atâta timp cât balanţa forţelor înclina categoric în favoarea lui Filip al II-lea. Deşi nobilimea din Ţările de Jos a continuat să facă apel la ajutorul principilor străini. au ales. retragerea trupelor spaniole din Ţările de Jos. însă argumentele experimentatului general nu au putut birui resentimentele lui Filip al II-lea faţă de Franţa. Negocierile dintre provinciile revoltate şi Spania sânt reluate (în ianuarie 1577). ca stathuder pe Wilhelm de Orania. Amestecul lui Filip al II-lea în afacerile interne ale Angliei şi complicitatea ambasadorului său. în ciuda câtorva incidente minore. se baza pe concesii reciproce (recunoasterea de către Spania a . prin surprindere. La 4 august 1571. pentru ultima oară. Anglia a întreţinut cu ea relaţii bune. Elisabeta I era nevoită să menajeze Spania. în secret. care s-a impus tot mai mult in dirijarea afacerilor răsculaţilor. don Guerau de Espes. în Franţa). care nu şi-a ascuns îndoiala faţă de rege în privinţa rezultatului. rămâne consecventă în privinţa ajutorului francez. în iulie 1572. ea singură neputând să înfrunte colosul spaniol.mai precis. Elisabeta I a pus embargo pe vasele genoveze care transportau spre Ţările de Jos solda trupelor ducelui de Alba şi se refugiaseră în apele engleze. Bartolomeu (24 august 1572) trebuie căutat în dorinţa Caterinei de Medici de a împiedica un razboi cu Spania. tratatul de la Bristol (august 1574) restabilind. Filip al II-lea numise un alt guvernator general. cel puţin printr-un tratat politic şi comercial (1572). Spania nu a reacţionat în nici un fel. Încercând să sporească şansele întreprinderii. promotorul unei acţiuni comune franco-engleza în sprijinul Ţărilor de Jos. Îndrăzneala acestui proiect l-a uimit până şi pe temerarul duce. la complotul ducelui de Norfolk. Gruparea condusă de Wilhelm de Orania. zădărnicind. când Inchiziţia spaniolă a condamnat pe toţi marinarii englezi care participaseră. el a ordonat ducelui de Alba să pregatească.) şi putea fi socotit ca o baza solidă pentru viitoarele tratative în vederea normalizării relaţiilor dintre beligeranţi. până când Spania putea să dea lovitura de graţie provinciilor răsculate. ca să scape de urmărirea corsarilor din La Rochelle (sediu al rezistenţei protestante. astfel. manifestarea solidarităţii protestante. un corp expediţionar destinat debarcării în Anglia la momentul oportun. 10 . bunele raporturi dintre cele doua state. Singurul care a bănuit . la jefuirea oraşsului Vera Cruz. Alba a propus suveranului său o actiune comună hispano-franceză. renunţarea provinciilor la trupele de mercenari străini. Aşa se face că unul din motivele masacrării hughenoţilor în noaptea St. dar pentru Filip al II-lea acesta a fost prilejul ca să conceapă planul fantastic de invadare a Angliei. Prin abile manevre diplomatice. Încălcând autoritatea guvernatorului general şi nesocotind puterea suverană. nedorind să rupă relaţiile cu Spania catolică. a determinat diplomaţia engleză să-şi schimbe radical poziţia faţă de Spania şi să se apropie tot mai hotarât de Franţa. Caterina de Medici se opusese mult timp acestei alianţe. Neavând încă litigii serioase cu Spania.

o mai largă libertate a conştiinţei şi a cuvântului. prin care spera să ruineze Provinciile Unite. şi a-l sluji ca nişte sclavi. Concomitent. În plină dezvoltare a doctrinei şi practicii monarhiei absolute. el poate fi depus. fără ei. printre care libera iniţiativă economică. fără a cădea în greşeală (mai ales când hotărârea e luată de Adunarea Stărilor ţării. la Gembloux. şi n-a făcut decât să confirme rolul vechilor instituţii politice ale provinciilor. după ce. cu peste 200 de ani înainte de fi “sanctificat” prin cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului cetăţeanului a Revoluţiei franceze (vezi mai jos). . precum datoria păstorului este de a-şi ocroti oile sale. Profitând de conjunctură. ci . cum arată autorul citat). un război de independenţă. un stat înlatura. lăsând. documentul de mai sus face trecerea de la doctrina politică întemeiată pe preceptele religioase. cu atribuţiile lărgite. în locul celui anterior de autonomie locală..continua documentul . în prealabil... în secolul al XVlI-lea. şi din istoriografia specială.cum i s-a spus. ceea ce a provocat ruperea relaţiilor comerciale dintre Provinciile Unite şi Spania şi izbucnirea unei crize economice fără precedent). ţara cu o bogată producţie intelectuală. Drept aceea.spuneau autorii documentului justificativ . ci. deopotrivă. ceea ce a echivalat cu o nouă declarare a independenţei. iar in locul său ales un altul .ataşaţi catolicismului -. Provinciile nordice au acţionat într-o conjunctură diplomatică favorabilă. pentru întaia dată în istorie (cf.. nu mai sunt obligaţi să-l recunoască de principe şi. din proprie voinţă. Republica Provinciilor Unite.. La 31 ianuarie 1578.a fost îndepărtat definitiv din provincii.principele unei ţări a fost statornicit de Dumnezeu spre a-i apăra şi ocroti pe supuşi . la aceea a drepturilor naturale. ce o voi sublinia mai jos (preluând... Astfel. motivând gestul prin dreptul poporului de a depune pe un conducător "tiran". Filip al II-lea a pus în aplicare un plan mai vechi. dintr-o singura lovitură. ordonând confiscarea tuturor navelor olandeze din porturile spaniole. La 26 iulie 1581. care a creat un stat nou. pe suveran. forţele Stărilor Generale şi unitatea provinciilor proclamată la Gand.. până atunci.". lipsindu-i de vechile lor libertăţi. Ea a fost.un act politic cu semnificaţii deosebite în evoluţia gândirii politice. în general. sau a Olandei. de asemenea. În acest sens. care au facut din Olanda.Filip al II-lea şi-a dezvăluit adevăratele intenţii atunci când a ordonat armatei din Italia. Declaraţia de la Haga a fost – după cum s-a subliniat deja în istoriografie . care valorizeză corespunzător documentul respectiv)! -decăderea lui Filip al II-lea din drepturile sale de suveran al provinciilor din nord. în plus. pentru a distruge uniunea provinciilor proclamată la Gand şi a institui autoritatea regelui Spaniei) să invadeze Ţările de Jos. comandată de ducele de Parma. pentru a-i asculta poruncile . Iar supuşii . "nonconformiste" faţă cu regimurile monarhice absolutiste şi cu intoleranţa religioasă. arhiducele Matei .şi dacă nu face aşa. ci ca un tiran. Provinciile Unite au replicat în acelaşi mod. se afirma dreptul natural al supuşilor de a se opune opresiunii şi de a înlătura pe conducătorul opresor: "După cum toată lumea ştie . dobândite "ipso facto" prin statutul de independenţă. Alessandro Farnese (strălucit militar şi abil diplomat.n-au fost creaţi de Dumnezeu de dragul principelui. fiul Margaretei de Parma a profitat de opozitia dintre olandezi .. datorită căreia Olanda va deveni.aprecierii lui Camil Mureşanu). se asiguraseră de sprijinul financiar şi diplomatic al Angliei şi de concursul Franţei. pentru a-i guverna potrivit cu legea şi cu înţelepciunea .. Acest caracter de "tranziţie" este pus in evidenţă şi de înseşi rezultatele Revoluţiei din Ţările de Jos. supunându-i poruncilor. Dar. Ea a fost frecventată sau aleasă ca loc de azil de gânditori şi literaţi cu idei avansate. revoluţia din Ţările de Jos trebuia să înfrângă încă multiplele adversităţi. desigur. Tendinţele acaparatoare ale Franţei. mână liberă corsarilor 11 . În gândirea europeană. atunci el nu mai trebuie privit ca principe. document cu o valoare simbolică deosebită.. A instaurat libertatea religioasă şi. principele a fost statornicit de dragul supuşilor (căci.valoni si flamanzi . "prima naţiune capitalistă" .de religie protestantă .acuzat că avea legături cu Guvernul spaniol . după succese şi insuccese atât militare cât şi diplomatice. dimpotrivă. Stările Generale ale Uniunii de la Utrecht au proclamat – prin Declaraţia de la Haga. încearcă să-i oprime şi să-i chinuiască. şi folosindu-i ca pe nişte sclavi. Ea a consolidat. cum s-a intitulat noul stat. Farnese a sfărâmat. vechile "libertăţi". privilegii şi obiceiuri. îndeobşte cunoscut sub numele de Olanda. Na modificat însă structura societăţii şi relaţiile de proprietate. Ultima speranţă era intervenţia Angliei sau a Franţei. în sistemul statelor europene şi-a facut apariţia Republica Provinciilor Unite. asasinarea lui Wilhelm de Orania (la 10 iulie 1584. n-ar putea fi principe). în secolul al XVII-lea. supuşii lui. cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii.. însă ambele puteri incercau să evite amestecul făţiş în afacerile Ţărilor de Jos.

o vor duce. regina sprijinea . a unui comptuar pentru comerţul cu Rusia şi fundarea Companiilor Indiilor de Est şi de Vest. ci şi economică. În faţa acestei situaţii. după moartea lui Henric al III-lea). expansiunea comercială a Angliei luase un mare avânt. Filip al II-lea a instituit. în detrimentul puterii spaniole. Însă. Vremelnic. fiind obligată să caute noi debusee. impunând regelui conducătorii. ea s-a refugiat în Anglia. iar prin tratatul de la Nemours (7 iulie 1585).Uniunii protestante". înfrântă la Langside . dar incompetenţa şi incapacitatea acestuia de a stăpâni situaţia a determinat ca interventia Angliei sa fie sortită eşecului. Statele Generale 1-au proclamat pe Leicester guvernator general. după stingerea ultimului Valois. iar un corp expeditionar de 6 000 de soldaţi. în frunte cu contele de Leicester. "Sfânta Ligă Carolică" va fi un stat în stat. pe linga marile prejudicii. urmaş prezumtiv fiind conducatorul . că trebuiau să renunţe pentru totdeauna la patronajul unui suveran străin şi să pretindă suveranitatea pentru propriile lor State Generale. Bazându-se pe ajutorul Spaniei. pe ţărmul Marii Albe. marele avantaj al Angliei a fost războiul religios din Franţa şi posibila succesiune a unui rege protestant. programul şi armatele sale. semnat la 2 ianuarie 1585. partidul catolic 1-a obligat pe regele Henric al III-lea să adere la Ligă. care nu era numai de natura politico-religioasă.lor să coopereze cu cei englezi împotriva vaselor spaniole. ea a avut şi de câştigat. 12 . survenită la 10 iulie 1584. La 18 iulie 1585. lui Filip al II-lea nu-i mai rămânea decât să-1 sprijine. Cedând presiunilor spaniole. Astfel se explica prezenta activă a olandezilor în Mediterana şi Baltică. în 1584. în timpul domniei sale în Scoţia. Amestecul Angliei în revoluţia Ţărilor de Jos a ascuţit şi mai mult antagonismul anglo-spaniol. Olandezii au înţeles. actul lui Filip al II-lea a lovit crunt Olanda. debarca în Olanda (Intervenţia militară a Angliei în Ţările de Jos a reprezentat o decizie îndrazneaţă a Elisabetei. Stapâni pe două poziţii strategice de maximă importanţă. ceea ce a provocat revolta nobilimii. papa Pius al V-lea a excamunicat-o pe regină. în mai 1585. Actele represive ale lui Filip al II-lea. atât de necesară nenumaratelor sale manufacturi şi întreg comerţul Spaniei cu coloniile sale.în ascuns expediţiile corsarilor englezi împotriva . ducele d'Anjou. Adeseori ea a investit capitaluri serioase în acest tip de întreprinderi.. un edict regal interzicea exercitarea cultului reformat în tot regatul. în condiţiile pe care le-am arătat mai sus). a pus capat ezitărilor Elisabetei. însă. sporind concomitent şi ajutorul dat catolicilor englezi şi Mariei Stuart (După cum se ştie. Maria Stuart a încercat să înăbuşe Reforma şi să consolideze autoritatea regală pe o bază catolică.flotelor de argint" spaniole. prin care îşi ceda toate drepturile lui Filip al II-lea . dar mai ales scrisorile trimise ambasadorului Mendoza. pe lângă măsurile oficiale de construire a unei importante flote care sa elimine concurenta Spaniei. la sfârşitul secolului al XVI-lea. care a pierdut dintr-o dată lâna spaniolă. urmată imediat de ocuparea Azorelor (1582-1583). dar mai ales politica sa catolică şi amestecul în treburile interne ale Regatului englez au incitat naţiunea engleză şi i-au accentuat orientarea spre protestantism. să-i cedeze o parte din putere.13 mai 1568 -. Intrigile pentru detronarea acesteia. Moartea moştenitorului lui Henric al III-lea. antrena deschiderea sigură a succesiunii la tronul Franţei. Spania găsise în Irlanda şi Scoţia puncte de sprijin preţioase pentru propaganda catolică împotriva Elisabetei. sub protecţia reginei Elisabeta. împotriva dorinţei Elisabetei. 1609. pe ducele de Guise. însă Parlamentul englez a votat o severă legislaţie anticatolică. emabargo asupra tuturor navelor engleze aflate în porturile spaniole şi portugheze. fără rezerve. dar mai ales ocuparea de către Farnese a Anversului şi a tuturor poziţiilor controlate de revoluţionari în sudul Ţărilor de Jos. activitatea acestor companii şi a celor similare din Anglia a pus repede capăt monopolului iberic. la Arhanghelsk. la Joinville. în 1602 şi. Tratatul de alianţă cu Provinciile Unite este semnat la 20 august 1585. Henric de Navarra. respectiv. Pentru moment. prin intermediul cărora Filip al II-lea a creat serioase dificultăţi suveranului englez. urmarea fiind dezlănţuirea unui nou razboi civil între hughenoti şi catolici. relaţiile cu ducele de Guise şi cu complotul lui Francis Throckmorton –1583 -.. Anexarea Portugaliei la Regatul spaniol (în 1581. întrucât exista posibilitatea unei alianţe francospaniole pentru întronarea Mariei Stuart. prin care trebuie să mai înţelegem şi comerţul cu negrii de pe coastele Guineei. în sfârşit. aşa ajungându-se la tratatul secret de alianţă dintre Spania şi Liga Catolică. ca răspuns la expediţia contelui de Leicester. crearea.. spaniolii au putut să lupte cu succes în Atlantic împotriva corsarilor şi piraţilor englezi. care considera trădare orice act ce recunoştea autoritatea pontificală.scrisori interceptate de Walsingham . va pune însă succesele Angliei sub semnul întrebării. între anii 1561 şi 1568. pe Maria Stuart la eşafod). În timpul Elisabetei. în cele din urmă. Mai mult.

Dacă tratatul de la Joinville i-a permis lui Filip al II-lea să intervină direct în afacerile Franţei. fireşte. care. însemna. Inventarea tipografului de către strassburghezul Gutenberg. din care 64 de linie. cuvântul franţuzesc humaniste (ce provine din latinescul renascentist humanista) se aplică erudiţilor. fericire. Slăbită de furtună. afirmându-se în secolul al XV-lea. redau vechea faimă studierii directe a literaturilor antice . căci omul este în mod fundamental bun. cu rezerva ca. Recunoasterea de drept a acestui statut se va realiza prin Tratatele de pace din Westphalia. măsură a tuturor lucrurilor. pentru a prelua initiativa operaţiunilor militare. aventurându-se într-o expediţie plină de riscuri. mai întâi italieni. care strânge în jurul lui câteva din marile spirite ale timpului. latină -. armata Provinciilor Unite. de-abia decapitarea acesteia. o epocă total nouă. Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. a cedat provinciile meridionale fiicei sale Isabella. atât de olandezi. cea mai mare escadră din secolul al XVI-lea a revenit după trei luni în patrie total lipsită de glorie. care a divizat fortele lui Filip al Il-lea. 13 . liber şi responsabil. respect de sine. în centrul universului. regele spaniol va şi muri). de pildă. iată marile valori ale unei morale individuale direct legate de o morală colectivă intemeiată pe toleranţă şi pe pacea intre oameni. într-adevăr. în cele din urmă. Din 1539. fapt ce presupune greutăţi. Spania a recunoscut olandezilor liberul acces la toate marile. părând să fie în contradicţie cu unele dintre fundamentele creştinismului. şi. umaniştii rămân tributari moştenirii Evului mediu şi. Oricât de mare ar fi fost admiraţia lor faţă de înţelepciunea antică şi de oricâtă independenţă spirituală ar fi dat dovadă. creştinismului. a fost vehement contestată. este. servindu-i drept pretext pentru vechiul proiect de invazie a insulelor britanice. prin raţiunea ajutată de harul divin. Libertate. În pofida certitudinii lor că trăiesc o "renaştere". din anul 1648. profite de pe urma razboiului franco-spaniol (1595-1598). dăruit tuturor. Victoria flotei olandeze la Gibraltar (1607) şi necesitatea presantă de pace a obligat. în 1455. capitală a umanismului în epoca lui Lorenzo de Medici (1449-1492). frumuseţe. chemată să realizeze scopurile lui Dumnezeu. Mişcarea apare in Italia prin Petrarca (1304-1374). dezastrul Invincibilei Armade însemnând prăbuşirea proiectelor lui Filip al II-lea şi începutul declinului supremaţiei spaniole. deşi apărea ca o posibilitate de autonomie. în primul rând. profund religioşi şi. Această intervenţie a harului. aproape toţi. căsătorită cu arhiducele Albert de Austria. Stările Generate au ştiut să. o creatură privilegiată. după umanişti însă. nu pune stavilă libertăţii umane. Totodată. În 1598 Filip al II-lea s-a resemnat provizoriu cu pierderea părţii de nord a Ţărilor de Jos. două sute treizeci şi şase de oraşe europene posedă una sau mai multe tipografii. urmărită de piraţi şi corsari şi înfrântă de flota engleză. Politica Spaniei a eşuat pe toate fronturile. această renunţare. cât şi de spanioli (în scurtă vreme. Altfel de „revoluţii”: Umanismul şi reformele religioase Răspândirea umanismului. O asemenea morală nu se prea potriveşte cu dogma păcatului originar. încheiat la 43 de ani de la izbucnirea revoltei care a devenit revoluţie. va recuceri treptat toate regiunile şi oraşele ocupate de ducele de Parma. cu 8 000 de marinari şi 19 000 soldaţi) a părăsit Lisabona. Cele doua state îşi garantau reciproc libertatea comerţului. acesta trebuie reformat pentru a se reveni la puritatea Scripturilor şi a mesajului evanghelic. pentru o mai buna asigurare a poziţiilor din sud. care puneau capăt îndelungatului conflict internaţional numit "războiul de treizeci de ani" (1618-1648). prin optimismul său fundamental: omul. Spania să încheie cu Provinciile Unite un armistitiu pe 12 ani (9 aprilie 1609) şi să le recunoască independenţa. oferă umaniştilor un incomparabil instrument de difuzare: în 1500. greacă. din secolul al XIV-lea până la începutul celui de al XVI-lea. Umanismul se caracterizează. recunoaşterea "de facto" a independenţei Provinciilor Unite (Olandei). ei sunt.ebraică. la 8 februarie 1587. chiar contradicţii. bine organizată de Mauriciu de Nassau. Invincibila Armada (130 de vase. în Anglia amestecul său se va limita doar la intrigile {eşuate) în jurul Mariei Stuart. mai ales la Florenţa. creştini. în coloniile iberice olandezii să nu efectueze nici un trafic fără încuviinţare. Armistiţiul. La 20 mai 1588. ca. pe care îşi întemeiază concepţia despre om şi lume. deci. Cu toate că războiul din Ţările de Jos a continuat şi după moartea lui Alessandro Farnese (1592).

a încetat brusc în secolul al XVI-lea. şi nici papa n-au reuşit să realizeze reformarea Bisericii. în colegii: studiile umaniste vor constitui. ca Erasmus ori Martin Luther. în parte. cu schisma din sânul Bisericii catolice şi conflictele dintre papi şi concilii au apărut multora ca pedepse ale lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri şi mai mari. secolul al XVI-lea nu e marcat de mari descoperiri ştiinţifice. aceasta apărea din ce în ce mai necesară. dar e şi moralist. lumea creştină occidentală a fost zguduită de un şir de dezastre şi încercări. un eşec al umanismului. Pentru a pune capăt schismei din sânul Bisericii catolice şi pentru a declanşa reformele dorite. multor membri ai clerului simplu ignoranţa. În schimb.Vehiculate de latină. în secolul al XV-lea au fost reunite mai multe concilii. oricât de importante ar fi intuiţiile unui Leonardo da Vinci. îşi face apariţia un climat de teamă colectivă: frica de ciumă. s-a ocupat de publicarea a numeroase texte vechi. din Anglia până în Polonia. Cu toate acestea. Apar pretutindeni o profundă nelinişte religioasă şi o mare dorinţă de a reforma Biserica. Doar heliocentrismul lui Nicolaus Copemic (1473-1543). prin viaţa şi opera lui. În locul revenirii la Evanghelia pe care o propovăduia în pace şi toleranţă. de la Aristotel la Ptolemeu şi Galenus. are efecte paralizante. doar credinţa în 14 . până în secolul al XX-lea. este un cler ai cărui membri să nu fie doar distribuitori de sacramente. de Judecata de Apoi şi de infern. Camoes în Portugalia. "Războiul de o sutăde ani" şi cortegiul lui de suferinţe. Mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei. până la un anume punct. Rabelais. e însă condamnat de teologi şi recuzat de savanţi În sfârşit. călugăr la mânăstirea germană de la Wittenberg. Petrarca şi Boccaccio. Ariosto şi Machiavelli în Italia (după Dante. dacă umanismul. în faţa căreia oamenii se simţeau cu desăvârşire dezarmaţi. importanţa tot mai mare a limbilor şi literaturilor naţionale constituie. Ele au restabilit unitatea sub autoritatea unui papă unic. ci oameni capabili să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi să răspundă astfel neliniştilor şi preocupărilor timpului.i pe autorii greci şi latini nu numai maeştri în arta de a gândi. Desigur. în secolul al XIV-lea). esenţialul metodelor şi idealurilor sale a pătruns în învăţământul din universităţi şi. Cervantes în Spania. Posibile cauze. din Spania până în Ungaria. De asemenea. cu ruguriIe şi masacrele lor. că faptele omeneşti (şi cu deosebire indulgenţele) nu joacă nici un rol în mântuirea individuală. Shakespeare în Anglia "apără şi dau strălucire" limbii "vulgare" din ţările lor. Dar ceea ce reclamă cu precădere cei mai valoroşi creştini. ucenicia obligatorie a oricărui european cultivat. la moartea lui Erasmus. Reformele protestante. la începutul secolului al XVI-lea. în mai multe ţări europene. idealismul excesiv al unora poate duce la neglijarea observării lumii sensibile. marii scriitori care. nici conciliile. idealul umanist: filolog. care merge împotriva geocentrismului lui Ptolemeu şi al Scripturilor. hotărăsc să se exprime în limba "poporului" nutresc aceeaşi admiraţie pentru moştenirea Antichităţii. legaţi de un ideal comun. sfetnic al suveranilor. vânduţi lui. teolog. reprezintă un progres decisiv. dar şi modele de compoziţie şi stil. Papei i se reproşează luxul şi impozitele foarte grele la care supunea întreaga lume creştină apuseană. în 1536. considerându. nenorocirile care au lovit Biserica la nivelul papei însuşi. Pe un alt plan. acest ideal este. ideile umaniste se răspândesc. Montaigne în Franţa. episcopilor absenteismul prea frecvent. Martin Luther (1483-1546). explicaţii şi spiritul reformelor Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea. Dorinţa lor de a se întemeia pe o limbă şi o cultură naţionale marchează însă o ruptură cu cosmopolitismul umaniştilor. Marea ciumă din 1318 şi numeroasele epidemii care-au urmat-o. în Saxonia. în privinţa unui aspect esenţial. dobândeşte convingerea. frica de Satana şi de vrăjitori. citind anumite scrieri ale Sfăntului Pavel şi ale Sfântului Augustin. Ronsard. latina. Erasmus din Rotterdam (1469-1536) este cel care ilustrează cel mai bine. pe întregul continent. Admiraţia neţărmurită faţă de marii savanţi ai Antichităţii. justificări. bilanţul umanismului apare negativ. mai ales frica de moarte. implacabil dezminţit de fapte. cu precădere. dar şi de un limbaj comun. condamnând de la bun început orice ipoteză ori concluzie contrară aserţiunilor anticilor. e momentul rupturii unităţii creştine şi începutul războaielor religioase. dincolo de oraşele italieneşti. limba comună a tuturor europenilor cultivaţi. cu care se străduiesc să rivalizeze. Cu toate acestea. De aceea. Or.

dar cu consubstanţiaţiune. în Confesiunea de la Augsburg. adică "sfatul veşnic al lui Dumnezeu. nu păstrează decât două sacramente. în care expune esenţa doctrinei pe care a elaborat-o încetul cu încetul sub influenţa ideilor lui Luther. Cu toate acestea. Anglia şi Franţa. reformă catolică. începând din 1530. unde se stabileşte Calvin în 1541. mai ales. În sfărşit. legată de anumite curente milenariste medievale. pentru care papa îl excomunică în 1520. menţine celibatul ecleziastic şi latina ca limbă liturgică. Pentru el. Consideră. El răspunde. apoi în limba franceză. a episcopilor şi a clerului în general. într-un fel. În privinţa disciplinei. adică răspuns original dat aşteptării credincioşilor şi comparabil în această privinţă diferitelor reforme protestante. prin care a stabilit ce voia să facă cu fiecare om în parte". condamnându-i pe aceştia fără echivoc. Scoţia. E cazul lui Bucer. Europa Centrală. acţiunea întreprinsă este în acelaşi timp contrareformă şi reformă catolică: contrareformă. care introduce reforma la Strassburg/Strasbourg în 1523. reforma luterană pătrunde în ţările scandinave (şi în Ungaria. a căror funcţie este de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. pornind de la iustificatio prin credinţă (act prin care Dumnezeu determină trecerea sufletului din starea de păcat în starea de graţie). Spre 1520. Biserica romană s-a dovedit incapabilă să promoveze şi să realizeze ea însăşi profunda reformă religioasă atât de aşteptată: ea are loc în afara şi împotriva ei. protestanţi. sunt simpli credincioşi. Luther respinge rolul clerului: pastorii. El reafirmă rolul faptelor în mântuire. cum sunt nonrezidenţa episcopilor ori cumulul mai multor funcţii episcopale. defineşte mult mai limpede decât până atunci punctele dogmei puse în cauză de protestanţi. anglicanismul. reunit în 1545. aşteptării multora dintre contemporanii săi. ce fac din ei. fiecare credincios trebuie să poată avea acces la ea printr-o lectură directă şi zilnică. Calvin organizează temeinic fiecare Biserică locală: dacă nu există un cler special. idei mai mult sau mai puţin inspirate din cele ale lui Luther. francezul Jean Calvin (1509-1564) publică în latineşte. credo al luteranilor. începând cu 1540. Ca şi acesta. care nu sunt constrânşi la celibat. adică slujbe diverse cuvenite de drept diferitelor persoane însărcinate cu cultul. nu transsubstanţiaţiune). recunoscând că Tradiţia are o anumită valoare. Cât despre anabaptism. superioritatea spirituală a papei. astfel. Din această cauză. prezenţa reală nu trebuie înţeleasă decât într-un sens pur spiritual. Reforma catolică (Contrareforma) În pofida aspiraţiilor credincioşilor şi a câtorva reuşite izolate. existenţa a şapte sacramente. Melanchton. Ideile sale sunt formulate în mod sistematic în 1530 de unul dintre discipoli. caracterul sacru al membrilor clerului. care o instituie la Ziirich. În împărtăşanie. condamnă abuzurile. Recuză. inclusiv). la iniţiativa papei Paul III. răspândirea ideilor lui Calvin se loveşte de o violentă represiune. este un compromis între calvinism şi catolicism.Dumnezeu îl poate face pe om drept şi-l poate izbăvi. el întemeiază religia creştină pe anularea prin credinţă a vinovăţiei. şi. partea cea mai importantă a acestei opere e realizată de conciliul de la Trento. adică reacţie de apărare (nu numai doctrinară. care-şi ţine ultima sesiune în 1563. De altminteri. de asemenea. În afara creării Companiei lui Isus de către Ignacio de Loyola. Zwingli se deosebeşte de Luther în privinţa sacramentelor (el neagă prezenţa reală).al căror prim gest este de a desfiinţa clerul şi de a-i seculariza bunurile -. pe sacerdoţiul universal şi autoritatea Bibliei şi numai a ei. Zwingli. că toţi creştinii sunt egali prin botez. acesta e nu atât o încercare de a reforma creştinismul. Biblia fiind singura păstrătoare a Revelaţiei. calvinismul se răspândeşte în Germania. locul Tradiţiei. recomandând. Conciliul. Luteranismul se răspândeşte în Germania cu sprijinul unui număr de principi . mai ales cel al Fecioarei. cât o aspiraţie religioasă. În sfarşit. De la Geneva. afirmă că Revelaţia e conţinută în întregime în Biblie. instituit de Elisabeta I (1559-1563). mai ales. valoarea cultului sfinţilor. cărora Luther le recunoaşte drepturi foarte ample. în Transilvania. astfel. există funcţii preoţeşti. fără efecte prin ele însele: botezul şi împărtăşania (admite prezenţa reală. În Franţa. În afara Germaniei. în 1541. Roma se hotărăşte în sfărşit să ia atitudine. şi alţi reformatori dezvoltă. care se dezvoltă cu începere din 1523. În Anglia. întemeierea câte unui seminar în fiecare dioceză pentru formarea 15 . dar modificând întru-câtva aceste trei principii. fiind aşadar cu toţii preoţi (e vorba de sacerdoţiul universal). ca element al Revelaţiei. dar deseori violentă) faţă de poziţiile adoptate de cei pe care-i numim. după mai multe întreruperi şi reluări. iustificatio prin credinţă postulează predestinarea. El neagă rolul de intermediari al Fecioarei şi al sfinţilor. simple rituri exterioare. În sfârşit. Institutio religionis christianae (Institution de la religion chretienne). conducători spirituali ai statului lor. Ca urmare a acestor trei principii. Preot şi umanist. alături de Biblie. În 1536.

respectiv. au făcut să apară într-o serie de zone ale Europei Apusene relaţii capitaliste (Ţările de Jos. circa 1000 de mânăstiri închise. Anglia poseda deja o clasa de fermieri capitalişti bogaţi pentru condiţiile de atunci. Dezvoltarea Angliei în secolele XVI-XVIII. datorită poziţiei sale insulare. Deoarece papa nu i-a aprobat anularea căsătoriei. s-a afirmat şi se afirmă ca un loc comun în istoriografie. fie calvinistă. corespundea într-o măsură destul de largă intereselor nobilimii noi şi a burgheziei. ei (englezii-n. a fost cuprins de scrupule. în pofida încercărilor de reunire. 16 . a naţiunii asupra provincialismului. Şi în Anglia. regii Angliei şi-au aliat Biserica propie. Proprietarii şi arendaşii de ferme foloseau. Avântul economic şi tehnic. Tradiţia revoluţionară inaugurată de Wyclif. comercial-capitaliste. abolirea relativ timpurie a dependenţei personale (şerbiei) ţărănesti.morală. a concurenţei asupra sistemului breslelor. ele au fost revoluţii europene cu influenţe universale. care a exercitat o influenţă puternică pe plan mondial. marcând profund sensibilitatea colectivă a popoarelor europene . victoria proprietăţii burgheze asupra celei feudale. mătuşa împăratului Carol Quintul. 1789. simpli lucratori agricoli. proprietari. în ordine cronologică (sau chiar prima. "Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi. Revoluţia franceză fiind aceea care a dus la victoria deplină a capitalismului în majoritatea statelor de pe continent. Dacă regii Franţei. Anglia). mulţumită ei.după cum trecuseră la protestantism ori rămăseseră credincioase Romei. Prilejul s-a ivit când Henric al VIII-lea (1509-1547). să-şi organizeze pe îndelete instituţii originale". iar bunurile acestora impărţite protejaţilor regelui. (Instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică ale statului modern. intelectuală şi religioasă a viitorilor clerici. a principiilor dreptului modern asupra privilegiilor medievale. Condamnarea fără drept de apel a protestantismului pronunţată de conciliu şi autoritatea sporită pe care o dobândeşte papalitatea în urma succesului înregistrat de acesta sfârşesc prin consacrarea divizării lumii creştine occidentale. Parlamentul votează "Actul de supremaţie"(1534). că se căsătorise cu văduva fratelui sau. Parlamentul şi burghezia spre a bara pretenţiile de universalitate ale Bisericii catolice. Ele nu au constituit doar victoria unei anumite categorii a societăţii asupra vechii predominante politice. Revoluţia şi reformele constituţionale. iar la polul opus al societăţii rurale creşterea numărului ţăranilor fără pamânt. secularizate averile acestora. cu scopul de a-i face mai apţi să transmită credinţa prin catehism şi predică. ci au marcat trecerea definitivă la pasajul modern în dezvoltarea societăţii europene. s-a dezvoltat comerţul maritim. pentru a crea monarhii absolute. ceea ce a determinat modificări în structura socială: întarirea orăşenimii. încât. Revoluţiile începute la 1642 şi. Spaniei şi Austriei şi-au găsit aliaţi în biserica de la Roma. unele state italiene. dar victoria burgheziei a însemnat atunci victoria capitalismului.ns. munca lucratorilor agricoli salariaţi.în afara unei Europe ortodoxe la est . influenţa lui Erasmus şi a umaniştilor englezi în a critica abuzurile bisericii au creat un climat favorabil rupturii. formarea în interiorul nobilimii a unei pături cu interese lucrative. la sfârşitul secolului al XVI-lea. dupa 18 ani de viaţă conjugală. nu au constituit doar o “revoluţie engleză” şi una “franceză”. În aceste revoluţii burghezia a ieşit biruitoare. s-a desfăşurat în Anglia. destrămarea structurilor societăţii feudale. i se opune . creşterea producţiei şi schimbului. proclamând pe rege protector şi şef suprem al Bisericii care devine anglicană. de orice temeri care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat.o Europă protestantă sub formă fie luterană. Spre 1600. ascensiunea unei pături de ţărani liberi. fără a întâmpina mari primejdii. Politica monarhiei absolutiste.) au putut. fie anglicană. în opinia unei bune părţi a istoriografiei de specialitate). Au fost desfiinţate ordinele câlugâreşti. sub dinastia Tudorilor (1485-1603). Uni istorici (vezi Bibliografia) apreciază că doar Revoluţia din Anglia a fost prima revoluţie burgheză de anvergură europeană. în sensul subminarii regimurilor feudale. Ecaterina de Aragon. intensificarea circulaţiei baneşti. unei Europe rămase catolice. Această divizare se menţine în veacurile următoare. alături de noua nobilime. între 1640 şi 1660. Anglia ‹‹Marea Britanie›› mare putere a lumii) A doua revoluţie modernă.

casa de la ţară. fiii micilor nobili de ţară formau un element important nu numai in şcoli. oraşeni. dar nici Parlamentul nu era dispus sa-l sprijine. dar mai ales pe gentry şi pe comercianţi. creşterea cererii de lână pe piaţa internă. yeomenii . Ucenicia -consemneaza G. societatea engleză pe timpul Tudorilor . cartof etc. era cu totul ignorant în privinţa cunoaşterii Angliei. freeholderi . dar nu ating 20 livre. amabil.manor . cât şi pe comerciantul bogat. Prin Statutul meseriaşilor . regele a adus Angliei un frumos dar. ca meşter. Însă lucrurile se schimbă. Noua nobilime se completeaza în permanenţă cu elemente provenite din alte stări (arendaşi. colibă). Politica Tudorilor corespundea. În 1603. trifoi. iar din secolul al XIV-lea să devină judecător de pace. până nu facea 7 ani de ucenicie. Mai târziu. ţăranii liberi. Trevelyan – “era cheia vieţii naţionale”.O caracteristică specifică în evoluţia feudalismului englez a fost pătrunderea timpurie a raporturilor capitaliste în agricultură.partea înstărită a freeholderilor. devenea şi proprietar funciar. Structura socială a Angliei cunoaşte schimbări deosebit de importante. şi Tudorii şi-au sprijinit pe ei edificiul statal. Iar in privinţa instrucţiunii.aprobat şi intrat în vigoare pe timpul Elisabetei I. 17 . care îşi putea permite la Edinburg să ia hotarâri de unul singur. cel mult posedau o căsuţă şi eventual grădină (cottage .unde se practica atat agricultura cât şi industria-. situaţia se prezenta astfel: a. dar dependenţi de obligaţia posesiunii lotului Sintetizând detaliile cuprinse în istoriografia specială. nimeni nu-şi putea deschide prăvălie. intereselor noii nobilimi şi burgheziei. nerăzbunător.de altfel. Iacob al Vl-lea era fiul Mariei Stuart (vezi mai sus). o parte din locuitori erau meşteşugari calificaţi. În sfârşit. El cuprindea şi pe descendentul cavalerului. Această clasă avea ca limită inferioară un cens funciar de 20 livre venit. c.aflată în posesiunea nobilimii. superiori foştilor vilani (ar corespunde la noi răzeşilor sau moşnenilor). îi lipseau şi banii ca să se înarmeze.a regelui Iacob al VI-lea al Scoţiei. apoi mai faţişă. care odinioara dadea dreptul la titlu de cavaler. sau intra ca lucrător. Deosebirea dintre meşter şi lucrător era de rang. a bisericii si a coroanei regale este tot mai subminată de relaţiile capitaliste. În târguri şi sate . Însă acestui scoţian. cumparându-şi o bucată de pământ. iar o parte din vlăstarele aristocratice fac drumul invers ajungând în alte stări. Gentry constituia totalitatea gentelmenilor care trăiau la ţară.deţinători ai lotului pe temeiul unei copii din registrul manorial (document de evidenţă a ţăranilor ce deţineau un lot dintr-o moşie – manor – cu importante obligaţii faţă de proprietar).era întreprinzătoare. au cel puţin 40 de şilingi venit. Deşi încep sa se cultive culturi noi: sfecla. în largă măsură. Noua nobilime a profitat îndeosebi de secularizarea şi scoaterea la licitaţie a averilor ecleziastice. În parte. Din punct de vedere juridic. b. dar şi in universitaţi. ţarani înstăriţi). cât şi la creşterea suprafeţelor de păşunat. Cromwell pe aceştia îşi va baza puterea.dupa moartea Elisabetei (1603) . majoritatea ţăranilor erau liberi. De altfel. cât şi pe cea externă. nu de clasă şi erau frecvente cazurile cand ucenicul londonez se mândrea ca este mai nobil decât patronul. cât şi de declinul vechii nobilimi. negustori. care îi aparţinea: unirea cu Scoţia. obţinând noi terenuri în condiţii avantajoase.M. Cult. Filosoful şi omul de litere englez Francis Bacon (1561-1626) îi definea ca o clasa intermediară între gentelmeni şi ţărani. d. dar principiul "Rex est Lex". duce. ca să facă din ei gentelmeni. în Palatul Whitehall i se opunea rezistenţă mai intai voalată. pe de-o parte. copyholderi . ca şi pe avocatul celebru care. sub numele de Iacob I (1603-1625). ei îşi pot limita cultura la ceea ce invaţasera în copilărie cu perceptori particulari la castel şi la întrecerile de la turniruri. Marea proprietate agrară . tineretul ţării căpăta educaţia tehnică şi disciplina socială .şi mai ales pe timpul Elisabetei (1558-1603) . cu care guvernase Scoţia.care compensau lipsa sistemului de educaţie şcolară pe scara naţională. Iacob I era un rege pacifist şi îi displăceau oamenii de arme. la exproprierea forţată a ţăranilor de pe pamânturile pe care le lucrau. Astfel.deţinatori liberi (obligaţiile faţă de marii proprietari erau mai uşoare). cotteri . Aristocraţia considera că din moment ce secretarii lor terminasera Oxfordul sau Cambridge-ul. prin urcarea pe tron . Lor nu le era frica nici să muncească cu braţele şi nici să lupte. era cu totul incompatibil la Londra şi însemna o ofensă la adresa Camerei Comunelor. iar flota comerciala engleză. cât şi corsarii puteau fi vazuţi tot mai des navigând pe mări şi oceane.ţărani fără lot. hamei.

Carol I (1625-1649). de unde. Regele nu s-a putut resemna cu diminuarea prerogativelor sale. care i-au opus rezistenţa în vederea perceperii unor noi impozite. distins. Portugalia avea o colonie numai in America de Sud. care părea serios. prin care el se angaja. prin Marea Albă. În 1628. având majoritatea în Parlament şi conştientă de poziţia avantajoasă în care o plasau erorile şi greutăţile regelui. Regalitatea a căutat să înlăture mişcările protestatare. regele a căutat să guverneze fără Parlament. regelui să semneze o serie de legi care. În ciuda liniei Casei Regale. a dizolvat Parlamentul. Buckingham este ucis de un fanatic puritan. Parlamentul a mai avut răgazul de a vota o lege care prevedea că toţi aceia care vor institui . Astfel. Profitand de dificultatile regelui Carol I Stuart în politica externă. Dar dupa 11 ani. Drept condiţie prealabilă a colaborării. a fost o simplă spectatoare. în ansamblu. regele va exercita puterea sprijinindu-se pe două personaje care au jucat un rol nefast: arhiepiscopul Laud si Thomas Wentworth (ulterior. În 1607 a fost întemeiată Virginia (Jamestown). în 1625. vor fi organizate cele 13 colonii. în 1640. printr-un manifest. oameni dârzi deschideau colonizării engleze America de Nord. conte de Stradfford. persecutând pe puritani. iar in perioada 16291640 a condus fără Parlament. curajos şi înclinat spre ştiinte şi arte frumoase. în Anglia a izbucnit razboiul civil.un impozit neaprobat de Parlament se vor face vinovaţi de crimă împotriva libertăţilor şi drepturilor poporului englez (martie 1629). englezii fiind eliminaţi de olandezi şi din comerţul cu Rusia. până când regele nu avea sa semneze actul intitulat The Petition of Right („Petiţia Dreptului"). Deşi a convocat Parlamentul în 1604. Maroc. cu intenţia de a nu-1 mai reconvoca şi a aduce astfel Anglia la un regim absolutist total Înainte de a primi ordinul de dizolvare. totodată creşteau şi acţiunile în Orientul Apropiat. în anul 1628 (7 iunie) Parlamentul. decedat. după o încercare nereuşită de-a aresta căpeteniile opoziţiei. Până în 1629.la luptă împotriva "rebeliunii" Parlamentului. s-a arătat intransigentă. în varsta de 25 ani. dar. a ajuns într-o situatie financiară (şi militară) atât de grea. Compania Engleză a Indiilor Orientale îşi înarma corăbiile pentru luptă. regele mărturisea ca nu-i putea suferi. ea a cerut condamnarea la moarte a miniştrilor care dăduseră regelui concursul lor în timpul celor 11 ani de guvernare fără Parlament.cu un conflict armat cu Scoţia. în care s-au confruntat majoritatea statelor europene. în repetate rânduri. manifesta curajul şi încăpăţânarea timizilor. favoritul său atotputemic. Iacob I a neglijat complet flota. avea practic puterea în mână. a refuzat să aprobe noi impozite. dizolvând. În 1618 a izbucnit razboiul de 30 de ani (1618-1648). Cu tot acest boicot fiscal. ambiţiosul Buckingham. Parlamentul şi arestând căpetenii ale opoziţei.din propria sa vină . a chemat poporul – fără ca acesta să i se alăture . la Curtea feudalilor localnici indieni era înlăturat monopolul otoman. Buckingham. locotenentul Felton. a dizolvat patru parlamente. executat în 1641). să respecte libertatea individuală şi drepturile Parlamentului. încât nu mai aveau nevoie de protecţia unui regim absolutist. Piraţii arabi din zona Magherbului (Alger. de asemenea. după scurtă vreme. confruntat . Aceasta. 18 .sau vor consimţi să plătească . Regele a semnat actul. spre satisfacţia opiniei publice engleze. iniţiase o serie de acţiuni razboinice pripite şi nereuşite împotriva Spaniei şi în sprijinul hughenoţilor de la Rochelle. care îşi depăşea metropola de circa 90 de ori (Brazilia). In practică. apoi. prima aşezare permanentă engleză din America de Nord . Tunis) au avut îndrăzneala să facă raiduri în zona Canalului Mânecii. în decurs de un secol. pentru că nu-i vota dreptul de a percepe noi impozite.zona unde. devenit confident al regelui. era un intim al suveranului. În ianuarie 1642. iar Spania şi Franţa o ameninţau şi pe cale navală. a rupt relaţiile cu Parlamentul şi a plecat din Londra în centrul Angliei. În perioada 1629-1640. Pe plan intern. iar Anglia. În locul regelui.Burghezia şi noua nobilime ajunsesera atat de puternice sub aspect financiar. totuşi. A impus. ultimul Parlament (al 4-lea) al lui Iacob I l-a trimis in faţa justiţiei pe ministrul de finanţe Middlesex care. dorind să conducă autocrat. iar prin diplomaţie. în timp ce micuţa Olandă strangea averi fabuloase din cărăuşie. practic. îi limitau drastic puterea şi instituiau supremaţia politică a Parlamentului în stat. făcând uz de prerogativele sale fiscale. îndepărtând astfel orice control constitutional asupra faptelor sale. a urcat pe tron fiul acestuia. din nou. încât s-a văzut silit să convoace iarăşi Parlamentul şi să încerce un compromis cu opoziţia.

spre a unifica ritul. "Thomas.Taberele care s-au înfruntat erau compuse. în Scoţia. regele a mai semnat un act. care urmărea păstrarea şi apărarea bisericii presbiteriene. potrivit căruia Parlamentul nu putea fi dizolvat decat prin propriul său consimţământ. La 12 mai 1641. din cauza programului lor de purificare a Bisericii anglicane de elementele păstrate din catolicism. Strafford. Un semnal al maturizării acestor tensiuni l-a constituit pătrunderea în ţară a calvinismului. lărgirea drepturilor parlamentului. pătrunşi de lealism faţă de rege. După trei săptămâni. Întrunit la 13 aprilie 1640 si dominat de opoziţia condusa de John Pym (politician înzestrat. Parlamentul nu avea de gând sa-i acorde noi subsidii în vederea continuării războiului cu Scoţia. "contele negru" . subminând dominaţia spirituală a anglicanismului şi. se întrunea Parlamentul. A fost o adevarată cotitură în istoria politica a Angliei. chiar practicând consultarea periodică a Parlamentului. era necesar de data aceasta sa cedeze în faţa englezilor şi să convoce Parlamentul. un sistem fiscal concordant cu interesele şi posibilităţile tuturor păturilor sociale si profesionale. capul lui Strafford cădea retezat. studiase la Oxford). pentru că. în aprilie 1640. cerând lui Carol I executarea lui Strafford. Acest Parlament va juca un rol excepţional în desfaşurarea Revoluţiei. Practic. revolta scoţiană (1638-1640) a fost începutul revoluţiei britanice. încât mulţi istorici britanici numesc aceste evenimente "revoluţia puritană". dorind să aducă cele doua biserici la acelaşi numitor. a fost nevoit să convoace un nou Parlament. Între timp. Şi astfel. de partea regelui. pentru înarmarea si întreţinerea unei armate. văzând în această o ştirbire a autonomiei s-au ridicat la luptă. Nobilii. voia doar sa exploateze impasul în care se afla Carol I. Absolutismul regal. Ei au jucat în evenimentele care au zguduit ţara. nuanţa radicală a Reformei religioase. fiind sufletul şi centrul organizatoric al tuturor forţelor care luptau împotriva absolutismului regal. în 1640 avea 56 de ani şi participase şi la parlamentele anterioare.cum fusese denumit de irlandezi . încât a cerut pedeapsa capitală. sărbătorile . nu mai corespundea cu noul raport al fortelor sociale din Anglia. implicit. organizându-şi şcoli în fiecare parohie şi comunitatea răspunzând de purtarea credincioşilor. va răsturna şi va executa pe rege şi va schimba forma de guvernamânt a Angliei.în afară de duminici . Biserica a fost organizată dupa modelul celei din Geneva.suprimate. Iar ca să procure bani. politic şi militar. iar de partea Parlamentului din nobilimea provincială. de loc era din Sommerset şi se trăgea dintr-o familie de nobili rurali. regele a dizolvat Parlamentul (intrat in istorie sub denumirea de "cel scurt"). din marea nobilime. clerul anglican şi unele grupuri ale burgheziei. Dar ambitiosul Stuart vedea în pacea încheiată numai un răgaz. iar marele aliat i-a fost populaţia Londrei. Pym acuza de înaltă trădare pe favoritul regelui. lord-locotenent al Irlandei" Atât el cât şi arhiepiscopul Laud au fost intemniţaţi în Turnul Londrei. la mijlocul secolului al XVlI-lea. 19 . treptat. pe plan ideologic.a fost judecat în Sala mare a palatului Westminister. în urma înfrângerilor suferite din partea Scoţiei. John Knox. la Newburn (ostilităţile se reluaseră) şi. unul din marile şi activele oraşe ale lumii. dupa 11 ani de abuzuri regale. În aceeaşi zi. un discipol al lui Calvin. cea mai mare parte a burgheziei şi ţăranii liberi. Scoţienii. Întreaga ţară a urmarit dezbaterile. Calviniştii din Anglia au fost numiti "puritani". Carol I. însă. a şefului acestei confesiuni . politice şi de conştiinţă. şi ţăranii liberi au constituit. incomod. nenutrind alte ganduri ascunse fata de rege. Liturghia catolică a fost desfiinţată. a fost nevoit sa semneze pacea cu scoţienii la Berwick. a fost înfrânt din nou de scoţieni. înfrânt în 1639. nobilimea provincială cu ocupaţii şi interese burgheze. un bloc social care a ajuns să formuleze revendicari politice comune: limitarea absolutismului regal. Opozitia a cunoscut atunci vigoarea insolentă a acestui politician. a libertăţilor economice. conte de Strafford. a elaborat o Carte de rugaciuni comune (Common Prayer Book). Curtea regală era ca asediată. până la înfruntarea cu arma în mână a scoţienilor.000 oameni. a asigurat triumful acestei confesiuni (varianta presbiteriană) în secolul al XVI-lea.regele. un rol aşa de preeminent. Arhiepiscopul englez Williams Laud. ar fi putut restaura puterea despotică a Coroanei. care. recunoscandule drepturile în materie politică şi religioasă. Burghezia. iscălind "Convenant national". devenise un cadru strâmt. în faţa unei multimi de circa 200. acesta avea o bogată experienţă parlamentară. avea nevoie de bani. averile bisericeşti confiscate. civile. în faţa refuzului Spaniei de a-i acorda subsidii. intrat in istorie drept "cel lung" (1640-1653). englezii nu aveau potenţial militar să-i opună regelui. iar burghezia obsedată de a restabili legalitatea. prin intrigile sale. Camera Comunelor a acestui Parlament va conduce Revoluţia burgheză.

fiica regelui Ludovic al XIII-lea. prin care regele şi familia sa erau proprietarii suprafeţelor împădurite . care deveniseră cei mai zeloşi luptători. deoarece atât unitaţile regelui. Parlamentul "cel lung" a contribuit în mod hotărât la cosolidarea noului regim constituţional. cu un efectiv de 27. Aceasta armată. iar în Camera Lorzilor era lansată acuzaţia de înaltă trădare împotriva lordului Kimbolton şi a deputaţilor Pym. să solicite sprijinul Franţei. îndreptand tunurile asupra Londrei. deoarece în fiecare comitat. mai ales cei din regimentele de călăreţi din East England conduse de Oliver Cromwell. desfiinţarea drepturilor Casei regale de a cumpăra prima. Camera Comunelor (ianuarie 1645) a votat crearea unei armate de tip nou (New Model Army). unde Parlamentul prezenta noul. echipat pe cheltuiala sa. succesul de la Marston Moor ducea la urmatoarele învăţăminte: lupta împotriva regelui trebuia dusă cu întreaga capacitate posibilă. de Spania şi de Franţa. În jurul lui Cromwell se schiţează un curent mai radical. Pentru tabăra Parlamentului. era un rechizitoriu la adresa tuturor abuzurilor savârşite de rege în perioada 1625-1641. Era prima armată engleză. reacţiunea feudalo-monarhica s-a grupat in jurul regelui. l-au obligat pe rege să nu reacţioneze. în octombrie 1641. se ridica. care conţinea 204 articole şi constituia programul politic al burgheziei şi al noii nobilimi. ci înfrângerea acestuia. Hampden. Parlamentul hotăra: dizolvarea armatei regale. cât şi unităţile de mercenari din serviciul acestuia formau unitaţi de cavalerie. forţele regaliste repurtaseră o serie de succese militare.500 oameni. care au avut un rol deosebit în primii ani ai războiului. El a înţeles valoarea cavaleriei şi necesitatea unei bune pregătiri. Printre altele. abrogarea legii asupra pădurilor. ocupaseră importantele porturi Hull şi Bristol. membru al Parlamentului din 1629 (când a şi luat cuvântul prima dată). împotriva Parlamentului puritan. iar nucleul cavaleriei îl formau "coastele de fier" ale lui Cromwell. concomitent încercând şi o conspiraţie cu aristocraţia regalistă din Scoţia şi o insurecţie în Irlanda. Irlanda (vezi mai jos!). pentru a găsi sprijinul necesar în mijlocul nobilimii din provincie şi stabilindu-şi cartierul general la Oxford. formată 20 . iar conţii Essex. La sfârşitul lunii noiembrie 1641. desfiinţarea Camerei Înstelate şi a Curţii Înaltei Comisiuni. începe să se impună din 1643. el va parasi Londra. Armata acestora.000 oameni au înfrant cavaleria prinţului Rupert (18. prin soţia sa.instigată şi de papalitate. cu 159 voturi pentru şi 148 contra).Prin actele normative adoptate. la luptă . care nu dorea un compromis cu regele. încurajat de cele 148 de voturi ale moderaţilor şi regaliştilor din Parlament. Haseirig. unde trupele conduse de Cromwell au jucat rolul decisiv. dintre care o treime o formau regimentele de cavalerie. care până în acest moment repurtase numai victorii. Abia acum. la 10 ianuarie 1642. Războiul civil nu însemna prabuşirea unei societaţi uzate.000). În timp ce în Camera Comunelor se citea o declaraţie pacifistă a regelui (3 ianuarie 1642). regelui îi este înmânată Mustrarea cea Mare (sosise cu câteva zile înainte din Scotia). după modelul unităţilor lui Cromwell. De fapt. în fiecare oraş existau "cavaleri" (susţinatorii ai regelui) şi "capete rotunde" (susţinatori ai Parlamentului). Arena de lupta devenise întreaga ţară. care stateau în spatele Parlamentului. Baza armatei Parlamentului o formau acei fermieri liberi (yeomani). Urma să aibă un efectiv de 21. Născut în 1599. luptând cu abnegaţie şi pricepere în calitate de căpitan al escadronului 67 de cavalerie. cu o strictă centralizare. organizata pe baze moderne. dar acesta a refuzat să o sancţioneze. În anii 1642-1643.lege datând din epoca cuceririi normande. Strode şi Holies. garda regală lua măsuri speciale. Dar această frumoasă victorie a fost întunecată de capitularea contelui Essex şi a întregii sale infanterii. cu buget propriu. Încercarea regelui de a-i aresta pe cei cinci fruntaşi ai opoziţiei eşuând. ci o disputa în jurul unor idealuri politice şi religioase. S-au gasit şi "cavaleri" în rândurile susţinatorilor Parlamentului. În acest sens. plus intreaga partidă romano-catolică din jurul reginei. Manchester şi lordul Brooke au comandat armate ale "capetelor rotunde". Masele Londrei. Gruparea lui Pym elaborează actul "Mustrarea cea Mare" (adoptat de Palament după o şedinţa care a durat 14 ore. la preţuri preferenţiale. dar suferiseră o puternică înfrângere la Marston Moor (2 iulie 1644). cucerită de englezi la sfarşitul secolului al XII-lea şi supusă unei crunte exploatări (Strafford a fost unul dintre guvernatorii cei mai cruzi). Carol I a intenţionat. iar elementele populare canalizate spre un cadru organizat. Este drept ca în tabara Parlamentului s-au aflat şi trupe scoţiene comandate de Alexander si David Leslie (în septembrie 1634 se incheiase o alianţă cu Parlamentul scoţian) şi puritanii din Yorkshire comandaţi de Fairfax.

care deţinea poziţiile cheie în armată şi.. ideea unei repartitii egalitare. din 1649. creată. menite să determine pe ostaşi să lupte conştienţi de justeţea cauzei pentru care se înrolaseră şi să accepte disciplina dintr-o convingere fondată pe rigoarea morală a credinţei puritane. va deveni. Purta uniformă şi era supusă unei discipline severe.din ţărani. a olandezilor fiind cea mai de temut. cu sprijinul direct al acesteia. Aceste măsuri au încurajat pe negustorii englezi şi pe constructorii de corabii. dar şi unei educaţii politice. Revolutia engleză a înfăptuit. prizonier şi fără trupe.000 lire . evident. prerogativele legislative. la adapost de concurenţa străinilor. în majoritatea cazurilor. pentru vot universal – susţinând. cea mai interesanta. calfe si ucenici era armata revoluţiei. De acuma. o limitare a întinderii marilor proprietăţi agrare şi luarea unor masuri care sa dea câte o mica proprietate şi celor săraci. astfel. sistem unitar de instruire si de tactică şi o structură unitară de organizare pe mari unităţi (regimente) şi subunităţi. iar comerţul maritim al Angliei putea fi desfaşurat. Cromwell . la o pozitie dominantă a ajuns gruparea zisă a "independenţilor". un Consiliu de Stat. în varsta de 35 ani. Între iunie 1646 (capitularea Oxfordului) şi ianuarie 1649 (execuţia regelui). Hewson. victoria Parlamentului a fost dobândită cu ajutorul "armatei de tip nou". democratice. Adjunctul sau era Cromwell. Levellerii au reprezentat ideea republicii democratice. Exponentă a vederilor şi intereselor micii burghezii.şi armata. a proprietăţii funciare. În ianuarie 1647. Pride. era acum la discreţia Parlamentului. Războiul civil a scos în evidentă marile însuşiri de conducator militar si de om politic ale lui Oliver Cromwell. Parlamentul păstra.care se detaşase tot mai mult de celelalte vârfuri ale revoluţiei . regele prizonier. ca organ al puterii executive. 21 . datorită victoriilor obţinute asupra regalistilor. scoţienii 1-au predat pe rege englezilor. A fost constituită prin recrutarea de voluntari.reprezentând cheltuielile armatei scoţiene în timpul războiului. iar în iunie 1646 a capitulat şi Oxfordul. asigurandu-le mari profituri. Levellerii au vehiculat. Dupa judecarea regelui. Astfel organizată şi cu ofiţeri ridicaţi la gradul de colonei din oameni simpli. Cele doua provincii . cuvântul Parlamentului era singura lege pe întregul teritoriu al Angliei. Levellerii au preconizat. Armata avea un comandament unic. la nord de satul Naseby. pentru Parlament unicameral (desfiintarea Camerei Lorzilor). de asemenea. meseriaşi. Comandant suprem a fost numit Thomas Farifax. gruparea levellera a militat pentru republică. unitatea politica deplină a Insulelor Britanice. selectionaţi pe criteriul ataşamentului pentru cauza revoluţionară. în frunte cu Cromwell. în Anglia a fost abolită monarhia şi proclamată republica.Irlanda şi Scotia. a ocupat aceleaşi poziţii şi in instituţiile politice ale statului. dupa ce Parlamentul le achitase suma de 400. Regele. pentru întaia dată. Fox. cea mai influentă personalitate în partida parlamentară. În războiul civil. Ofiţerii erau promovaţi pe baza meritelor.Ch. numai de corabii engleze cu echipaje engleze. care se distinsese într-o serie de lupte. . modernă. am văzut. Harrison etc. introducand riguroase prevederi "protecţioniste" (vezi mai jos): coloniile engleze erau obligate să întreţina relaţii comerciale numai cu metropola. pentru alegerea anuală a Parlamentului. dar înalta sa calificare militara se îmbina cu indeferenţa totală faţă de politică şi religie. exclusiv pe baza meritelor militare . au fost integrate sub autoritatea instituţiilor guvernamentale şi a Parlamentului din Londra. Dintre ele. Dar prin programul ei. cetaţile asediate s-au predat una dupa alta. Tot în această partidă s-au format în cursul războiului mai multe curente politice. un nobil de la ţară care. Ei sunt precursorii "iacobinilor" francezi şi ai radicalismului politic din secolele XIX şi XX. care comanda întreaga cavalerie. cea mai modernă grupare constituită în cursul revoluţiei din Anglia a fost cea numita a "levellerilor" (nivelatorilor). teza ca dreptul politic este un drept natural al oricarei persoane născute pe pământul ţării. Batalia de la Naseby a pecetluit soarta armatei regelui. patru părţi erau interesate în a stabili viitorul Angliei: Parlamentul victorios. în care se confundau atributiile unui prezidiu al statului şi ale unui guvern. a soldaţilor şi a ţăranilor liberi. pusă sub controlul aripii de stanga a Parlamentului (independent).va da o bătălie hotărâtoare în iunie 1645. totodată. În fruntea ei a fost instituit. Republica a legiferat doua acte de reglementare a comertului maritim al Angliei. Armata Parlamentului va reprima răscoala proregalistă a irlandezilor (cu o cruzime ce n-a fost uitată până astăzi) şi a scoţienilor. Ea a fost o prima armată "naţională". în 1644-1645.

Într-un secol. colonială şi comercială a lumii (după 1750. Cromwell voia sa apropie varfurile claselor dominante din Irlanda şi mai ales din Scoţia. care nu primiseră nici pamânt nici drepturi politice. pentru a fi în stare să consolideze noua ordine socială şi de stat din Anglia. Puterea legislativă era împarţita între Lordulprotector şi un Parlament unicameral. la corabiile engleze pentru marfurile ce urmau să fie aduse în Portugalia. în Asia. de peste 15. Aceasta era combatută atat de nostalgicii monarhiei şi ai aristocraţiei. aceasta recunoscându-şi subordonarea economică şi politică. rivalul cel mai puternic era Olanda. Cromwell dispunea de o putere mult mai mare decat regele Carol I. cu ajutorul armatei a dizolvat Parlamentul.excludea de la vot pe catolici şi pe cei care luptasera împotriva Parlamentului în timpul razboiului civil şi încredinţa puterea Lordului-protector şi Consiliului de Stat. sub titlul de "lord-protector". plantaţiile sau teritoriile aparţinând Commonwealthului sau care erau în posesia sa. în perioada 1629-1640. Actul de navigatie (9 octombrie 1651). ea a propus olandezilor realizarea unei "uniuni". cu alte vase decât cele ale sale.000 de corabii. Dintre aceştia. Franţa. Scoţiei şi Irlandei". Pentru olandezi. Negustorii englezi obţinuseră condiţii preferenţiale în coloniile portugheze. posesoarea unei flote impozante. burghezia şi noua nobilime engleză erau dornice să pună în aplicare programul combaterii principalilor adversari navali şi comeiciali ai Angliei: Olanda. între Consiliul de Stat. noua Constituţie . care concurau pretutindeni vasele engleze. cât şi de nemulţumirile păturilor populare. care a dat Angliei Noul Amsterdam (New York) şi toată coasta care unea Virginia de Noua Anglie. S-au ivit şi dispute privind prerogativele puterii. întrecand Olanda. în 1654 Anglia a încheiat un tratat cu Portugalia. Anglia va deveni cea mai mare putere navală. Spania. iar actul de navigaţie era modificat întrucâtva în favoarea ei. compus din 400 deputaţi ai Angliei (plus 30 din partea Irlandei şi 30 din partea Scoţiei). insulele. spre sfârşitul anului 1653. în anul urmator. al carui şef necontestat va deveni. care s-a numit "protectorat". Olanda a refuzat. la nevoie. dictatura militară atinsese apogeul. Regimul republican s-a dovedit curând prea slab. Triumfând asupra regalităţii şi sprijinitorilor ei. Totodată. Îmbinând forţa cu toleranţa. În 1651. Al doilea razboi anglo-olandez s-a încheiat prin Tratatul de la Breda (31 iulie 1667). Republica intrase în impas. pe care de altfel o va si invinge în două războaie provocate de rivalitatea lor comercială şi colonială (1652-1654 şi 1665-1667. Olanda recunoştea Actul de navigaţie. care se afla în sesiune neîntreruptă din 1640. Anglia nu urmarea altceva decât să constrangă Olanda să-i accepte supremaţia navală şi comercială. De asemenea. 22 . "cărăuşii mărilor". În ciuda declaraţiilor de prietenie. mărfurile ţarilor producatoare nu puteau intra in Anglia sau în coloniile sale decât pe vasele statelor respective sau ale Angliei. care stipula că nici o marfă nu putea fi importată sau exportată din ţarile. Practic. consolidandu-şi astfel poziţiile şi în Marea Baltica. bombardează Tunisul şi îi obligă pe corsarii arabi din Magreb să nu mai atace vasele engleze.elaborata de Consiliul Ofiterilor . expulza pe Stuarţi de pe teritoriile sale şi înlătura pe partizanii Casei de Orania. englezii au încheiat un tratat comercial cu Suedia. această masură a fost o lovitura cumplită şi ea a declanşat razboaiele navale cu Anglia (1652-1654 şi 1665-1667). Raspunsul Angliei a fost prompt. El a instituit un regim de dictatură militară. Doua escadre engleze (sub comanda lui Blake şi William Penn) parasesc Anglia şi acţionează.statele papale şi Malta. divizand Anglia şi Walesul în 11 regiuni militaro-administrative. Deja. fără să se comită o fraudă. ancorează în portul Livorno şi obligă pe marele duce de Toscana să-i plătească despăgubiri . vezi în continuare). plătea o îndemnizaţie de război. când a desfiinţat Parlamentul şi dorea să conducă în mod absolutist. Primul război s-a încheiat prin pacea de la Westminster (5 aprilie 1654). Cromwell. conducerea armatei şi Parlament. Revenind. "stările generale" din Olanda urmând ca în anumite cazuri sa accepte neconditionat deciziile Parlamentului englez. Dar. De aceea. i-au oferit lui Cromwell titlul şi demnitatea de "Lord protector al Angliei. favorabil lor. în Mediterana apuseană. conduse de generali-maiori cu puteri nelimitate (din 1655). iar Lisabona şi Compania braziliană se obligau să recurgă. motivul fiind ţinerea unor vase şi mărfuri. în care problemele păcii şi ale războiului trebuiau stabilite în comun. Olanda recapata Surinamul. Instrumentul de guvernare. America şi Africa. şi industrială). Tot in 1654. În 1653. Încheierea păcii cu Olanda a constituit un mare succes pentru politica lui Cromwell.

provenind de la numele celor cinci membri ai Cabinetului. fire închisă şi încapaţanată. armata îi impune lui Richard Cromwell să demisioneze. primeşte dreptul de a-şi alege urmaşul la funcţia de lord-protector. Cu tot sfârşitul neaşteptat al revoluţiei . În mai 1659. În ciuda încercarilor regelui de a-şi impune politica personală.evenimentele derulate între anii 1642-1660 au avut importanţă istorică deosebită pentru Anglia. a desfiinţat şi Parlamentele urmatoare. noul rege îşi revelase aptitudinile militare în războaiele navale impotriva Olandei.dictatura lui Cromwell şi restauraţia . Arlington. cabal = cabală . care îşi atinsese punctul culminant în 1655.În domeniul politicii interne. Generalul Monk. iar în 24 ore să i se comunice cauzele arestării. nu era dispus sa-l secundeze pe 23 . prin Declaraţia de la Breda (aprilie 1660). 1-a ponderat pe Carol al II-lea până în 1667. Contele Clarendon. a desemnat şi un succesor. îl obligase să dizolve Parlamentul. fugind în Franţa. regele mai dispunea de câteva regimente aflate în posesiunile de peste mări. Ansley şi Landerdale). a promis . Restauraţia Condus cu energie de Cromwell. comandantul forţelor armate din Scoţia (fost regalist. Acesta. Ana. energic. dar. convocat în 1685. celebru în istoria luptei constituţionale. anul când părăseşte viaţa politica a Angliei.o largă amnistie pentru toţi adversarii monarhiei. În ultima clipă. ducele de York. a reuşit să se menţină până în 1679 (denumit Parlamentul cel lung al Stuarţilor). În perioada 1667-1673. politic si cultural. trebuia pus imediat în libertate. pe baza unui acord socotit a oferi suficiente garanţii de păstrare a înfăptuirilor Revoluţiei. înrudit cu Stuarţii (fiica lui. prudenţi. prin care erau excluşi din funcţiile publice toţi cei care refuzau sa-şi declare apartenenţa la Biserica anglicană (ceea ce a dus la căderea Ministerului Cabal). Cromwell se eliberează tot mai mult de militarii care 1-au secondat în perioadele dificile. Opoziţia din cadrul armatei s-a intensificat. biserică şi nobilii regalişti. recunoasterea legalitaţii bunurilor confiscate de la familia regală. în Olanda. nu i-au permis regelui să-şi formeze o armată numeroasă. care va urca pe tron sub numele de Carol al II-lea. deşi regalist prin sentimente. În 1673.Capitalismul din Anglia a avut în Cromwell un promotor tenace. Parlamentul. În faţa pericolului izbucnirii unui nou război civil între aderenţii regimului militar şi ai celui civil. conducatorii armatei şi ai Parlamentului au intrat în tratative cu fiul regelui detronat în 1649 şi.1-a surprins fără a-şi fi desavârşit opera. cunoscut oportunist). luate promt. Cromwell aproape a lichidat mişcarea revoluţionară. devine antipatic. Prin rezonanţa sa şi influenţa internatională. iar Parlamentul. Prin soluţiile practice. iar dupa ce devine lord protector. care urmărea instaurarea absolutismului. imprevizibila (avea doar 59 ani). Moartea. Prin dictatura militară. regimul a falimentat însă după moartea sa. dorind sa doboare regimul autoritar. social. prin împărţirea ţării în regiuni militaroadministrative conduse de cate un general cu puteri discretionare. întrunit în septembrie 1656. care i-au venit ca zestre de la soţia sa. Buckingham.în caz de revenire . reinstalându-i pe Stuarţi. ducele de York. Parlamentul. tronul a fost ocupat de fratele său. În caz contrar. o personalitate de prima marime. sub numele de Iacob al II-lea (1685-1688). pe fiul său Richard.organizaţie în scopuri de intriga murdară. pe plan economic. Revoluţia engleza a avut o semnificaţie deosebită pentru istoria universală. prinţesa portugheză Caterina Braganza. trecând peste metodele folosite. cu o luna mai inainte. Afară de o trupa mică. iar în 1679. reinstituie Camera Lorzilor (1657) şi. spre a nu fi ispitit la o conduită arbitrară. regelui i s-a impus Test Act (Marturisirea credinţei). survenită la 3 septembrie 1658. ca şi toleranţă religioasă pentru puritani. intrat in serviciul lui Cromwell. în raport cu fratele sau uşuratic. prin Constitutia promulgată în mai 1657. după cum se ştie. Cromwell a dizolvat rămaşiţele Parlamentului cel Lung încă din 1653. careia i s-au alaturat şi republicanii. Carol al II-lea murind în 1685. fără să întâmpine vreo dificultate. s-a aratat un instrument docil. potrivit căruia nimeni nu putea fi arestat fără a i se arata o ordonanţă scrisă din partea judecatorului. care erau: Clifford. viitorul suveran). Englezii. A convocat un nou Parlament. ca Tangerul şi Bombey-ul. oferindu-i chiar coroana regală. era casatorită cu fratele regelui. Deşi serios. iar emisarii săi au dus tratative cu fiul regelui decapitat. Scoţia şi Irlanda si o mare putere maritimă comercială. regele a încredinţat conducerea ţării unui grup de nobili devotaţi lui.scria un contemporan la moartea acestuia. "Copacul pare mai mare când e prăbuşit" . cunoscutul şi faimosul Habeas Corpus Act. a intrat cu trupele în Londra. convocat în 1661. au restaurat regimul monarhic (1660). perseverent. În anii 1657-1658. cunoscuţi in istorie sub denumirea "Ministerul Cabal” (joc de cuvinte. după ce. a creat un stat centralizat din Anglia.

englezi şi unităţi de cavalerie din Würtemberg conduse de mareşalul Schomberg. i s-a născut un fiu. întruniţi la Westminster. trebuie să se întruneasca cât mai des. Prusia şi în Anglia. Atât el.rege în încercările acestuia de convertire a ţării la catolicism. mai mult un simbol al autorităţii şi al unităţii statului. ca şi Camera Comunelor. la începutul anului 1689. a acordat drepturi politice catolicilor şi i-a numit in funcţii importante în stat. a Franţei şi Irlandei ca şi a teritoriilor care depind de ele. Wilhelm era ginerele lui Iacob al II-lea. devenind principiu constituţional. În cursul celor aproape trei decenii ale restauraţiei monarhiei. care au înţeles necesitatea uitarii vechilor certuri. s-au adresat în taină lui Wilhelm de Orania al Olandei să ocupe tronul Angliei. astfel. în faţa intenţiilor vădite ale regelui de a reinstaura absolutismul. Regele rămânea. un nou act parlamentar a reglementat succesiunea la tronul Angliei ( Act of Settlement). celei mai apropiate linii colaterale a dinastiei. Astfel. Din 1689 pâna astăzi foarte rar un rege al Angliei a mai schiţat o încercare de a abate în favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin "Declaratia drepturilor". în iunie 1688. primiţi cu multa simpatie. ramanând vacant. câţiva conducatori whingi şi episcopul suspendat Compton. în timp ce Ludovic al XIV-lea al Franţei revocase Edictul de la Nantes (1685) şi a început persecutia hughenoţilor. . în condiţiile acestui document. precursor al celui conservator de mai târziu) şi "whig" (mai avansat. Pe langă garda olandeză. erau mercenari elveţieni. în detalii. Suveranul a abrogat Habeas Corpus Act. nu aveau nici un scrupul în detronarea sclerozatului şi încapaţanatului Iacob. Atributele efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului si Cabinetului ministerial. în al doilea rând. în caz de stingere a liniei directe. răspunderea pentru conţinutul şi consecinţele sale (regele pierdea în continuare din autoritatea efectivă. încât s-a produs o apropiere între whigi şi tory. brandenburghezi. Danby. comparabile cu cele din secolul al XVII-lea. prinţ şi prinţesa de Orania. Parlamentul a mai introdus în el două articole importante: orice document semnat de rege trebuia contrasemnat de un ministru. sunt şi ramân proclamaţi rege şi regina a Angliei. în 1688. controversele politice au generat constituirea în Anglia a primelor partide politice din istoria europeană. Parlamentul l-a oferit lui Wilhelm de Orania. părăsit. Astăzi. de ciudă şi-a aruncat sceptrul în Tamisa şi s-a refugiat în Franţa. Liderul partidului tory. în sensul ca ea se putea atribui. Astfel. încercările au fost timide şi n-au mai provocat disensiuni majore. Noii suverani au semnat celebrul act supus lor de catre Parlament sub titlul "Declaraţia (Legea. limitarea puterii regelui şi prerogativele Parlamentului. aduna armata fără aprobarea Parlamentului care. mai ales că regele începuse să atace pe faţa bunurile şi proprietaţile clerului anglican. cat si soţia lui Maria. sistemul lui Iacob nu va dispare prin moartea sa. declaraţiei pe care Wilhelm şi Maria o făcuseră în momentul debarcării în Anglia şi detronarii lui Iacob al II-lea Stuart. Cu prilejul votării actului. dar câştiga în inviolabilitate). prin confirmarea Parlamentului. anunţând liberalismul din veacul al XlX-lea). În 1701. După cum s-a arătat mai sus. Tronul. scoţieni. cruzimile ducelui de Alba în Ţarile de Jos. balanţa între puterea parlamentară si cea regală a fost reglementată în favoarea Parlamentului. dădea putere de lege. El a prevăzut. Lorzii ecleziastici şi mireni. spre a păzi legile şi a le îndrepta. se poate aprecia că a fost cel mai important act cu caracter constitutional din istoria de până atunci a Angliei. nemaicunoscută până atunci. statornicesc ca Wilhelm şi Maria. forţele politice din Anglia s-au coalizat impotriva lui şi 1-au detronat printr-o lovitura de stat pe care istoricii englezi o numesc "Revoluţia glorioasă".o alta institutie specifica a sistemului politic modern. “Legea Drepturilor” (Bill of Rights) votată în februarie 1689. cu condiţia ca reprezentanţii ei să fie de confesiune protestantă. Ele au fost partidele denumite "tory" (moderat. iar alegerile acestuia să fie libere. Regele. suedezi. Cateva sute de mii au găsit azil în Olanda. Bill-ul) drepturilor". Glorioasa revoluţie Când. Revocarea Edictului de la Nantes a adus în memoria englezilor masacrele "nopţii Sfantului Bartolomeu”. se prevedea că judecatorii nu puteau fi traşi la răspundere 24 . englezii şi-au dat seama că prin naşterea acestui principe de Walles. care-şi asumă. autoritatea regală nu putea suspenda legile sau dispensa de lege sau executarea lor fără acordul Parlamentului. Corpul expeditionar comandat de Wilhelm de Orania a debarcat la Torbay în 5 noiembrie 1688 şi s-a îndreptat spre Londra. fiica regelui Angliei. Nu putea fixa contribuţii baneşti.

în detrimentul ţăranimii irlandeze şi scoţiene. Era un sacrificiu dureros pentru scoţieni ca Edinburgul nu mai este sediul puterii centrale (rămâne capitală legală şi culturală). Cucerirea Irlandei şi Scoţiei au sfârşit centralizarea şi unitatea politică a Insulelor Britanice. Cabinetul ministerial a demisionat în totalitatea sa. Evenimentele din 1689 readucând Scoţia în stare de dependenţă. Dar lucrul esential. că Stathuderul lor devenise şi regele Angliei. Acesta a dat dovadă de capacitate extraordinară în menajarea intereselor supuşilor celor două 25 . Renunţarea la cenzura presei în 1695. se integrau instituţiilor ţarii si nu nutreau nici o ostilitate politică. ca şi actul emis în 1701. mică şi izolată. obişnuite de secole sa fie rivale. dar au fost dezamagiţi. Astfel. pentru sentinţele pronunţate. Pronuntandu-se Parlamentul împotriva unui act al politicii sale externe. a parlamentarismului. Parlamentului din Edinburg i se lua aproape întreaga putere. exprimată prin votul favorabil al majorităţii deputaţilor. factotum pe mapamond. pe timpul reginei Ana (1702-1714). prin care hotarârea regelui devenea valabilă dacă actul era contrasemnat de un ministru. Ramura puterii executive. i se deschide piaţa internă si cea coloniala a Angliei. a devenit astfel si ea strict dependentă de Parlament. neputand rămâne în funcţie decât atâta vreme cât se bucura de încrederea acestuia. deschide calea spre liberalizare şi punea o temelie solidă instituţiilor din Anglia. sub nici o formă. avea circa un milion de locuitori. mulţi şi-au părăsit ţara. a demonstrat. cu recolte slabe. bazate pe un interesant şi echilibrat amestec de legi. bastinaşii au sperat sa li se înapoieze domeniile. viguroşi şi sclipind de inteligenţa. au profitat din plin de noua situaţie. astăzi. A facut din Anglia. Acest deziderat al Revoluţiei s-a făcut în folosul burgheziei şi al noii nobilimi engleze. ţara model al libertăţilor. Irlandezii au fost mai puţin norocoşi decât scoţienii. acum. Acest gest a fost repetat. A facut. câtă vreme ei respectaseră legile si procedurile cuvenite.de nimeni. "inamovibilitatea judecatorească". A pus bazele monarhiei constitutionale. precedente juridice şi tradiţii. scoţienilor li s-a deschis calea spre prosperitate economica şi culturală. prin aceasta. pentru multă vreme. indiferent dacă erau tory sau whigi. cu o populate copleşită de sărăcie. atat celor laice cât şi celor ecleziastice. dar ridică hotarat nivelul de trai al acestor ţarani munteni. ci faţa de Parlament. şi. anticipându-l şi pe acela că participarea la viaţa şi la decizia politică este un drept cuvenit tuturor cetăţenilor. micii fermieri păstrau în parte graiul celtic. Ca să scape de asuprirea socială şi naţională. Este clauza numită. a respectului pentru legi. care de pe timpul Tudorilor făcea parte integrantă din Anglia. talentele şi energiile scoţiene. revoluţia engleză a proclamat principiul că nimeni nu este mai presus de legi şi nu se poate sustrage efectelor lor. Anglia şi Provinciile Unite (Olanda). asigurandu-le. Scoţia. suverani şi peste ei. o hrană variată. facând din scoţieni beneficiarii unor privilegii în întreaga lume. unde puterea executiva din ambele ţari era asigurata de Wilhelm. Ea a completat aplicarea în viaţa publică engleză a principiului separării puterilor. Mulţi iau calea Americii. din 1707 sunt folosite în scopuri comune. în situatie similara. pe lânga berea şi terciul de ovaz traditional. În istoria Angliei. prin asuprirea celor două popoare. îndreptandu-se în special spre America de Nord. pastori şi crescători de vite. “Pericolul francez” cerea crearea unui front comun. La prabuşirea regimului lui Cromwell. iar pentru cei din târguri şi oraşe locuri de munca în întreprinderi. Marea Britanie fiind. a constitutionalismului. Mai târziu. Cu toata toleranţa religioasa manifestata de Wilhelm de Orania. cârmuitorii englezi aflaţi în Irlanda se abăteau în mod voit de la perceptele regelui. În ţara Galilor. teren neproductiv. am văzut. care este Cabinetul ministerial. fixa responsabilitatea acestora nu faţa de monarh. au statornicit rolul Parlamentului ca putere eminentă în stat. Toleranţa religioasă a lui Wilhelm a dus la diminuarea diferendelor religioase. în secolele XVIII-XIX. eficienţa “modelului englez”. irlandezii vor plăti niste poliţe acumulate de secole. acceptand unirea efectiva cu Anglia în 1707 (de atunci se poate folosi denumirea de Marea Britanie ). de asemenea. iar utilizarea tuturor oamenilor capabili. Wilhelm al III (1689-1702). în loc sa fie aruncate împotriva Angliei. în timp ce clasa superioara devenea treptat engleza. să încline balanta în favoarea Camerei Comunelor (aleasă) şi în detrimentul Camerei Lorzilor (cu membri de drept. în timp. Revolutia de la 1640 şi evenimentele care i-au urmat. dar mândri. ereditari sau numiţi). după ce au acceptat pe Wilhelm şi Maria. iar când cele 13 colonii se răscoală împotriva metropolei. fiind până atunci o naţiune saracă. În planul gândirii politice universale. de toate guvernele care au urmat. timp de un secol. principiul ca puterea emana de la popor şi se exercită prin reprezentanţii aleşi de el.

Secolul al XVIII aduce pentru Anglia profunde transformari sociale şi economice. După cum am arătat. suveranii urmând să fie de religie protestantă. crescut şi educat în Marea Britanie. devin caracteristicile Angliei secolului al XVIII-lea. în 1701. noul rege britanic George I (1714-1727). tronul a revenit cumnatei sale. În acest context.în urma unui accident de călărie). ca de altfel şi Parlamentul. Cabinetul lui Pitt-junior. Pierzând o serie de poziţii în America. Revoluţia industrială are loc în Anglia în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi continuă în primele decenii ale celui urmator. cu ministrii sai înţelegându-se destul de greu în latină. care datează şi acuma cu aceeaşi destinaţie). tronul a revenit dinastiei germane de Hanovra. regina Anna (1702-1714). murind fara urmaşi. prin care a exclus de la domnie ramura directă a Stuarţilor. se folosesc îngrăşămintele. Cu aceasta frază şi-a căpătat o popularitate enormă. necunoscut în alte ţări. În timp ce sistemul fermelor capitaliste.ajuns la putere. ori se angajeaza în industrie. Când George al III-lea s-a urcat pe tronul Angliei (1760). era maritată cu prinţul Ernst August. privite cu invidie de popoarele europene. iar utilizând Britain în loc de England şi-a atras şi supuşii scoţieni. Reprezentantul acesteia. hârtoape şi terenuri năpadite de spini . Hanovra. oi. creând importantul procedeu constitutional în raporturile dintre Parlament şi Guvern. iar în locul animalelor cu picioare lungi care fuseseră folositoare când Anglia avea extrem de multe mlastini.10 (vestitia reşedintă a primului-ministru britanic. când într-o anumită situaţie majoritatea deputaţilor au votat impotriva lui Walpole. va remonta situaţia . "Born and educated in this country. violent şi avar. şi chiar i-a facut cadou imobilul din Downing Street nr. devine practic un cerşetor care ori migrează în strainatate (mai ales. L-a menţinut totuşi pe Walpole. O populatie mai numeroasă are nevoie de mai multă hrană. principesa Sofia. George al II-lea (1727-1760). fără colţul de păşune unde îşi paştea vaca şi colţul de pădure. la mari nemulţumiri interne. fiecare act al acestuia urmand a fi contrasemnat de un ministru. acesta şi-a dat demisia cu întregul Cabinet. totodată al Camerei Comunelor.acum sunt preferate rasele bogate în carne. ţaranul fără peticul său de pământ. au 26 .în calitate de conducator al Cabinetului şi. britanicii şi-au intensificat eforturile în stăpânirea Indiei. Relaţiile capitaliste de producţie devenind predominante. Se apreciază că încapaţanarea lui George al III-lea de a guverna autoritar a dus la dezastrul din America de Nord. ţara se bucura de o mare stimă în lume. A guvernat însă fără partid. Actul mai cuprindea câteva garanţii constituţionale care limitau puterea regelui. unde găsea ghinda pentru porc şi lemne pentru încălzit şi pentru bucatărie. nu cunoştea limba ţării. acesta. interesandu-se mai mult de principatul sau de baştină. în decembrie 1783. era un adevarat gentleman.ţări. capre. vezi mai sus!). asista sporadic la şedintele miniştrilor lui. aceeaşi politică înţeleaptă a fost continuată de conducătorii Cabinetului de miniştri englez. În 1742. I glory in the name of Britain". Prima revoluţie agrară şi industrială. americanii încă nu începuseră să se agite. primul ministru Walpole a introdus principiul de raspundere comună a Cabinetului şi supremaţia primuluiministru . adică desăvârşirea transformării întregii proprietăti funciare în proprietate de tip burghez. Are loc şi o revoluţia agrară. ştiintifică. la moartea lui Wilhelm al III-lea (1702 . Cabinetul devenind un simplu instrument al voinţei sale. Este la modă cultivarea pamântului şi creşterea vitelor. iar tatăl său foarte slab. liderul tinerilor tory s-a menţinut în funcţie până în 1801. Începe să se practice agricultura intensivă. primul ministru (avea numai 24 de ani). care devenise centrul vital al comerţului şi al materiilor prime. Dacă bunicul său nu stia deloc engleza. instituţiile erau liberale. Aceasta. care s-ar fi sfârşit lamentabil pentru ţară dacă Parlamentul n-ar fi reuşit sa-i controleze puterea. care a fost apreciat la superlativ şi de Voltaire în Scrisori filosofice despre Anglia (1734). ori devine muncitor agricol pentru o sumă derizorie. irlandezii stateau liniştiţi. se ameliorează rasele de vite. iar dupa moartea sa (1702). În acest context. Parlamentul englez a adoptat Act of Settlement (Actul de succesiune. Apelul constant facut de oratorii whing şi tory la parerea publicului faţă de elocvenţa Parlamentului a dat naştere acelui climat propice de libera exprimare a ideilor. din respectiva dinastie. in America). deoarece o verisoara a lui Iacob al II-lea. arendate sau în regie personală. nu se înţelegea cu tatăl său şi se credea ca va face schimbări multe la venirea pe tron.

în mod iremediabil.revoluţie tehnică fără precedent în Europa . În plus. radicală pe viitor. Jefuirea Romei. mai ales. mai întâi în cadrul protoindustriei sau al aşa-numitului domestic system (producţie realizată la domiciliu. Lui Henric II însă. înlocuirea în metalurgie a carbunelui de lemn cu huila. iar obiceiul tot mai raspândit de a scrie în engleză în loc de latină a creat trăsături mai distincte literaturii. Această violenţă a pasiunilor religioase antagoniste dă naştere unei dezlănţuiri de fanatism şi cruzime şi explică durata şi dimensiunile conflictului. îi urmcază fiul său mai mare. plus imense rezerve de capital provenit şi din exploatările coloniale. maşina cu abur. drumurile "macadam". ideea celor două puteri în stare. învăţământului. artei. devenise socială şi politică. şi.Black Country). necesare productiei de masă. din religioasă. gândirii în general. bazată pe bumbac. bolnav. arhitectură. de asemenea. topirea fierului ("meleagul negru" . confecţionarea pe scară largă a produselor din textile de bumbac. bancare. Trecerea de la producţla manuală la mecanizare .dezvoltat fortele de producţie. cumplitul război ţărănesc (1525). mai întâi de mama acestuia. Prima aflată în această situaţie e industria bumbacului. care recunoaşte cele două confesiuni. fier şi maşina cu abur. în folosul unui negustor fabricant). Trecerea de la domestic system la factory system e caracterizată şi de separarea. industriale. dar şi pe o producţie industrială ce sporeşte neîncetat în cursul secolului. apoi în cel al revoluţiei industriale aflate la începuturile ei. dintre capitalul reprezentat de proprietarii uzinei. conjugate ca materii prime (carbuni. (pavate cu straturi de piatra sparta şi nisip. Victoria lui Carol Quintul la Mühlberg. formarea Uniunii/Ligii de la Schmalkalden a principilor trecuţi la luteranism (1531). în mai 1527. îndesate puternic. definită ca o concentrare în acelaşi spaţiu a unui număr însemnat de mijloace de producţie (maşini cu abur. Extinderea calvinismului în Franţa până în 1559. Carol IX (15601574). războiul pe care-l poartă împotriva acestora împăratul şi principii catolici (1531-1547) sunt principalele episoade ale acestei crize.fapt constatat. cărbune. şi muncă. regenta 27 . topirea cu cocs a minereului de fier şi. mai cu seamă. dificultăţile economice. şi sporirea puterii pe care principii luterani o obţin din secularizări. nu-şi ascund . maşinile de ţesut). ştiinţa era “exploatată” atent ca orice descoperire să fie fructificată. data primului sinod naţional de la Paris. gustul pentru literatură. să impună Europei propriul arbitraj. Într-adevăr. şi la adversarii lor. nu se dovedeşte suficientă pentru restabilirea unităţii religioase şi politice a imperiului. Totuşi. după care urmează industria metalurgică. Germania e zguduită de o redutabilă criză provocată de ecoul pe care-l au aici ideile lui Luther. obţinuse deja un avans de o jumătate de secol faţă de ţările continentului Războiele religioase şi Războiul de 30 de ani Începând din 1520. calviniştii. Toleranţa n-o vor propovădui decât câteva rare voci izolate. O putere regală autoritară ar fi putut eventual să joace un rol de arbitru. moare după optsprezece luni de domnie. intervenţia din străinătate. Puterea comercială se sprijinea nu numai pe cea mai valoroasă flotă militară şi comercială din Europa. fier. marea industrie englezească. care. împăratul trebuind să accepte pacea de la Augsburg (1555). de către mercenarii luterani aflaţi în serviciul lui Carol Quintul compromite.voinţa de a-şi impune credinţa în rândurile tuturor francezilor.permite apariţia fabricii (factory). convertirea multor nobili constituie o ameninţare directă pentru pacea şi unitatea regatului. Punctul de pornire al acestei revoluţii se găseşte în descoperirile realizate în Anglia cu începere din anii 1730: maşinile textile (suveica zburătoare a lui John Kay. Franţa trece printr-o foarte lungă criză naţională. pictură şi decoraţie interioară era influenţat încă puternic de ideile franceze şi italiene. Fratele său. acesta nu are decât şaisprezece ani şi. lână. spre a ameliora operatiunile manufacturiere. deşi în număr foarte mic. de transport etc. pusă la punct de James Watt. lipsa de tărie a autorităţii regale. în 1769. La gravitatea şi complexitatea acestei crize contribuie mai mulţi factori: violenţa pasiunilor religioase. are abia unsprezece ani. miniere.. Francisc II. în pofida unei reconcilieri ulterioare. adică muncitorii ce-şi vindeau forţa de muncă în schimbul unui salariu. alaturi de cele de lână au devansat cu decenii Anglia de restul statelor avansate. cunoscută sub numele de "războaiele religioase". maşini-unelte) şi de muncitori necesari mânuirii acestora. astfel încât puterea este exercitată. În cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. dupa sistemul inventat de inginerul scoţian John Mc Adam (1756-1836). singurii beneficiari ai profitului. introducerea maşinismului. Răscoala cavalerilor renani (1522-1523). minele de cărbuni (acesta era transportat prin sistemul de canale). de altfel. Spre 1780. bumbac). fiecare în sfera sa. în 1547. Invenţiile mecanice. mort accidental în iulie 1559.

eliminarea protestantismului şi transformarea posesiunilor sale ereditare. Coligny. cele două ramuri ale Casei de Austria rămânând pe mai departe foarte unite. Într-adevăr.Acesta. apoi fiul său Henri. Ales rege al Boemiei încă din 1617. coabitează pe picior de egalitate supuşi catolici şi supuşi reformaţi.. în Imperiu. teoretic şi legal. Henric III. Dornic să restabilească pacea civilă. Pacea e cu atât mai ameninţată cu cât. a coroanelor sale elective (Boemia. Până în 1572. catolic intransigent. libertatea de a-şi alege religia şi de a o impune supuşilor lor. la crearea. Asistăm. Un incidcnt . o redutabilă ameninţare pentru pacea europeană. în Imperiu îşi fac apariţia ligi înarmate: Uniunea Evanghelică protestantă. În sfârşit. Compromisul de la Augsburg punea capăt. ales în 1619. moştenitorul tronului devenea Henric de Navarra. susţinuţi deseori de stările provinciale. în pofida divizării din 1555. În afară de cehi şi unguri. de a-i pune capăt demonstrează slăbiciunea autorităţii regale în faţa conducătorilor partidelor adverse. şi unora. apoi a fratelui său Henric III (1574-1589). după 1552. nu poate decât să neliniştească Franţa. criza pare să reînceapă. hughenoţii. pentru foştii săi coreligionari. Desigur. spre 1600. lipsiţi de vlagă. la englezi şi la prinţii protestanţi germani – iar dificultăţile economice se adaogă crizei politice. ameninţaţi. simplu incident local. mai mult. nu rezolvă nimic. german şi catolic. Dezlănţuirea războiului civil şi incapacitatea lui Carol IX. aşadar. iar principii protestanţi cu atât mai mult. dintre catolici şi protestanţi constituie. astfel. pentru partidul protestant sau hughenot. 1561). devenit Henric IV. Ferdinand II. dată a dus la punerea în evidenţă a lipsurilor acestui compromis. care eşuează în politica pe care o promovează în scopul apropierii celor două confesiuni (colocviul de la Poissy. Această situaţie explozivă devine şi mai periculoasă din cauza personalităţii noului împărat. lupta rămâne indecisă. la Praga. în 1555. acest proiect. în 1598. atentă la pericolul extrem pe care l-ar reprezenta o asemenea sporire a puterii Habsburgilor. a unei situaţii cu totul originale în Europa acelor vremi şi foarte prost primită de cea mai mare parte a francezilor. la 23 mai 1618.aruncarea pe fereastră (“defenestrarea"). la 23/24 august 1572. când se pune problema succesiunii la tron a unui protestant (la moartea lui Henric al III. libertatea cultului (sub anumite rezerve) şi accesul neîngrădit la toate funcţiile. Francçois de Guise. rege al Navarrei. care le asigură libertatea de conştiinţă. Religia va sluji curând ca paravan pentru ambiţia politică.pune paie pe foc. În 1584. succesorii acestora. cu atât mai mult cu cât. care nu avea urmaşi direcţi. Perspectiva de a vedea un hughenot urcând pe tronul Franţei nu place marii majorităţi a francezilor. căci Franţa devine un stat în care. îşi întăresc poziţiile faţă de catolici. revolta cehă. n-a reuşit să se impună majorităţii supuşilor săi decât abjurând protestantismul. Edictul din Nantes. şi celorlalţi.Cehii răsculaţi proclamă decăderea din drepturi a lui Ferdinand şi îl aleg rege pe electorul palatin. asupra celor mai multe state vecine. în 1593. iar rapida extindere a calvinismului în Germania în ultimul pătrar al veacului al XVI-lea ridică o gravă problemă: principii calvinişti sau reformaţi solicită aplicarea în folosul lor a clauzelor păcii de la Augsburg. acesta. a trei locotenenţi ai regelui de către o grupare de nobili protestanţi . toţi principii din Imperiu se simt. după ce-l recunoscuse pe Henric de Navarra ca succesor. în 1608-1609. acordându-le. ce au în vedere. prin voinţa regelui. din rândul cărora cei mai radicali se constitue în Liga Sfântă. 28 . nu-şi ascunde ambiţiile. el semnează. pentru partidul catolic.Caterina de Medici. sprijinit de regele Filip II al Spaniei. Modul în care a evoluat însă situaţia. evenimentele favorizează afirmarea autonomiei provinciilor (a autonomiilor locale). Eliminarea principalelor conducători protestanţi la Paris în timpul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Interzicerea. ţinute în frâu în timpul lui Francisc I şi Henric II. Guvematorii anumitor Provincii. odată cu abdicarea lui Carol Quintul (1556) şi moartea lui Ferdinand I(1564). începând cu această. descendent al ultimului fiu al lui Ludovic cel Sfânt). considerat de membrii Ligii prea lipsit de energie. Ungaria) şi a Imperiului germanic întrun singur şi vast stat centralizat. e asasinat în 1589. au contribuit la slăbirea autorităţii imperiale. se poartă ca nişte conducători semiindependenţi. determinând Liga Sfântă să poarte un război înverşunat împotriva protestanţilor. apoi Henri de Bourbon. Înfruntarea. a oricărei secularizări n-a fost respectată. de multe ori. Ferdinand s-a lovitt imediat de rezistenţa supuşilor săi cehi. În acelaşi timp. principe calvinist şi conducător al Uniunii Evanghelice. Situaţia se agravează şi datorită intervenţiilor din exterior – hughenoţii fac apel. devine o problemă ce se repercutează asupra întregului Imperiu şi. într-o perioadă mai mult sau mai puţin scurtă. înfruntării armate dintre principii catolici şi principii luterani. Sfânta Ligă Catolică. exasperaţi. Astfel.

principi protestanţi germani. se lasă convins de principii protestanţi şi de Franţa. cu câteva luni înaintea lui Ludovic XIII (1643). până când. 1618-1625. La 19 mai 1643. ştie să se supună împrejurărilor. în 1624. care voia să “resupună” Provinciile Unite şi să sporească puterea spaniolă. De aceea. .) suedezo-franceză. în ultima parte a domniei sale.) suedeză. înaintând până în Renania. dar şi catalani. îi reduce la tăcere pe protestanţi. În acelaşi timp.) daneză. abolirea sistemului intendenţilor etc. caută sprijin în afara Imperiului.faza (răzb. De fapt. răsculaţi împotriva Madridului cu începere din 1640. Richelieu consideră că sosise momentul să se angajeze deschis împotriva Habsburgilor. acesta continuă şi duce la bun sfârşit războiul împotriva Habsburgilor.. în 1642. prim-ministru al lui Filip IV. pe toţi adversarii Habsburgilor . ca şi ambiţiile lui Ferdinand III. Când moare. tânăruI Ludovic XIII încearcă să ţină piept intrigilor de Curte şi răscoalelor protestanţilor. în aceeaşi măsură. reluându-i politica pe cont propriu. În timpul regenţei mamei sale. preocupat să extindă dominaţia suedeză în Europa de nord (vrea "să facă din Baltica un lac suedez") şi. convins că e în joc însăşi existenţa Franţei ca mare putere. Richelieu. 1630-1635. învinge trupele imperiale. portughezi.faza (răzb. mai întâi . cum va scrie mai târziu regelui. a cărui putere depinde în întregime de încrederea pe care i-o acordă regele. Roussillon. război civil mult mai grav decât i-o arată numele şi în cadrul căruia toţi nemulţumitji se ridică împotriva tânărului rege. împotriva detestatului Mazarin.războiul (faza) boemian (ă). 1650-1653: Fronda prinţilor constituie ultima revoltă a marii nobilimi franceze împotriva absolutismului regal). confiscându-i bunurile şi privându-l de înalta funcţie electorală în folosul ducelui de Bavaria. Învingător al cehilor în bătălia de la Muntele Alb. Gustav Adolf. . succesorul său. a reginei-mamă şi. dar e ucis la Lützen la 6/16 noiembrie 1632. eliberat provizoriu de pericolul suedez. mai ales de germanizare parţială şi de eliminare a protestantismului. Principii protestanţi. destinate să-l răpună. în 29 . În cadrul unei impresionante campanii în Germania de nord. să oblige toţi supuşii săi să-şi facă datoria şi să-i înalţe numele în rândul naţiunilor străine acolo unde trebuia să se afle". el se răzbună pe electorul palatin.nedeclarat". dar cărora le menţine privilegiile religioase şi civilc înscrise în Edictul din Nantes. de asasinarea regelui. marcate de luarea cetăţii Corbie de către spanioli în 1636. mai întâi la regele Danemarcei (intervenţia acestuia fiind însă un eşec). mai ales. tocmai Spania e cea căreia îi declară Franţa război în 1635. pe care ministrul a hotărât să-l ducă până la capăt şi cu orice preţ împotriva Habsburgilor. Opera de restabilire a autorităţii monarhice şi de creştere economică întreprinsă de Henric IV. În Franţa însă. în pofida Frondei (1648-1653) (august 1648martie 1649: Fronda Parlamentului cere introducerea impozitelor numai prin edicte înregistrate.tatălui său în 1637. regentă în numele minorului Ludovic XIV. Istoriografia detaliază cele 4 faze ale războiului (ceea ce nu voi face în cele de faţă!). e brutal întreruptă. reprimă numeroasele răscoale populare datorate fiscalităţii excesive. o armată spaniolă ce se îndrepta spre Paris. trupele franceze obţin succese în Alsacia. 1625-1629. În general însă. susţinându-I. şi . în 1634. propune principilor germani o pace de compromis. "să nimicească partidul hughenot. Richelieu îi încredinţează sarcina de a continua opera începută italianului Mazarin. Într-adevăr.olandezi. Ferdinand II. să apere luteranismul. . în faţa cetăţii Rocroi. din 1620. pe care-l numeşte şef al Consiliului. Artois. napolitani. regele Spaniei. să umilească aroganţa înaltei nobilimi. hotărăşte să facă apel la episcopul de Luçon.Războiul de treizeci de ani începuse. care exercită puterea unui prim-ministru mulţumită încrederii şi prieteniei pe care i-o arată regina Ana de Austria. Maria de Medici. După o perioadă de greutăţi. din ce în ce mai neliniştiţi. în acelaşi timp. apoi la regele Suediei. cărora le ruinează puterea politică şi economică punând stăpânire pe La Rochelle. Ferdinand II declanşează în Boemia o violentă reacţie politică şi religioasă. în 1610.. care a urmat. nu e vorba de un plan prestabilit executat punct cu punct: Richelieu. În 1646 şi. el duce la bun sfârşit programul pe care şi-l fixase: zădărniceşte diversele conspiraţii ale nobilimii. Aceasta e ea însăşi rezultat al războiului. catolic şi conducător al Sfmtei Ligi. hotărând să intervină. suedezi. din nou. 1635-1648 Pe Richelieu îl nelinişteau la fel de mult intrigile lui Olivares. în seara în care repurtase o nouă victorie. apoi singur.faza (răzb. viitorul prinţ de Condé zdrobeşte. apoi "pe faţă". Acesta îşi propune ca scopuri.

În ce priveşte Suedia. amintite mai sus. Asigurată din această direcţie. alte ţări europene se consolidau. recruta soldaţi. -Franţa primea cele trei episcopate din Lorena. dar s-au desfăşurat cu încetineală. într-o încercare de sinteză. blocată prin intrarea în vigoare a acestor tratate. Condé îi bate pe spanioli la Lens. sporindu-le pe cele ale celor 350 de state germane. Reluând. Câteva săptămâni mai târziu. fiul electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan. pacea generală în Europa. practic. În materie de "satisfacţii teritoriale".peste 300 (343. adversarul cel mai ferm al Habsburgilor. fără acceptul celor peste 300 de state şi oraşe libere Tratatele westphalice (de la Münster şi Osnabrück). de fapt) de stătuleţe germane suverane (sau aproape!) au căpătat dreptul de a desfăşura o diplomaţie proprie şi de a încheia tratate cu statele străine. cred că putem aprecia că principalele prevederi ale “păcii din Westphalia” constau în: -reînnoirea termenilor păcii de la Augsburg. primite cu uşurare într-o Germanie epuizată şi devastată de treizeci de ani de război necruţător. războaiele religioase s-au încheiat (deşi componenta religioasă în viaţa internă şi internaţională mai 30 . generalul Turenne şi suedezii îi înving pe imperiali în Bavaria şi ameninţă Viena. În numele "libertăţilor germanice". Rinul de către Olanda. Franţa şi aliaţii ei reduc cât pot puterile împăratului în Imperiu. nu aduc. În timp ce Germania “se întorcea în haosul feudal”. totuşi. fie ca împărat. deja) li se recunoaşte independenţa şi li se acordă privilegii comerciale şi avantaje teritoriale. dar calviniştii se bucură pe viitor de toate avantajele acordate luteranilor. -regele Suediei primea Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei. fie în calitate de cap al Casei de Austria. Tratatele Westphalice. Halberstadt şi Magdeburg. ajungâdu-se la situaţia generatare de conflicte mai târziu. o parte din Pomerania Orientală (cu portul Stettin/Szczecin) şi Episcopatele Bremen şi Verden. aceasta primeşte Pomerania Occidentală. s-a apreciat pe bună dreptate. iar problemele Europei de nord nu sunt rezolvate. fixa taxe şi impozite. a Brisach-ului şi a celei mai mari părţi din Alsacia (cu excepţia oraşului liber Strassburg şi a republicii Mühlhausen). iar Brandenburgul. a “Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”. cum s-a apreciat in istoriografie. Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele Westphalice consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. şi drepturi în Alsacia (care vor provoca atâtea tulburări. de fapt.1648. Elba şi Weser. Spania decide să continue lupta împotriva Franţei. Într-adevăr. -Olanda şi Elveţia sunt recunoscute ca suverane (independente). Bavaria obţimea o parte din Palatinat şi un loc în Colegiul electoral. Spania semnează o pace separată cu Provinciile Unite în ianuarie 1648. se semnează Pacea Westfalică. Negocierile au început între beligeranţi încă din 1644. în acest fel. -în interior. acestora (după cum am arătat. ea controlează gurile marilor fluvii germane Oder. confirma dezintegrarea lumii germane. -calvinismul se adaogă lutheranismului şi catolicismului ca drept confesiuni recunoascute. Imperiul avînd de acum 8 electori. primeşte cea mai mare parte din Pomerania Orientală şi Episcopatele secularizate Minden. Bradenburgul primea Pomerania de Est. Arhiepiscopatul de Magdeburg şi 2 episcopate mai mici. aliaţii săi. mai târziu). Pe de altă parte. La 20 august 1648. Franţa obţine recunoaşterea oficială a celor Trei Episcopate şi cedarea de către Ferdinand III. adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul de a-şi stabili propria-i confesiune. la stăruinţele principilor catolici germani. -protestanţii rămân în posesia bisericilor şi teritoriilor secularizate după 1552 (ceea ce. Elba şi Weser de Suedia. . războiul continuă între Franţa şi Spania. Dar împăratul. ca gurile principalelor râuri germane să fie cotrolate de non-germani – Oder. Contrareforma (sau Reforma catolică) era. tratatele cer din partea lui Ferdinand III să menţină divizarea religioasă a Imperiului şi să slăbească autoritatea imperială. cum am arătat deja. cetralizîndu-se sub regimul monarhiilor absolutiste. Clauzele păcii de la Augsburg sunt nu numai confirmate. semnează pacea cu Franţa şi Suedia la 24 octombrie 1648. Imperiul nu putea impune legi.

Bolnav şi fără moştenitori direcţi. bazat pe “balanţa puterilor” (sau “echilibrul de forţe”).000 de soldati licenţiaţi de către împărat şi un mare geneal. Savoia. Războaiele privind succesiunea spaniolă au durat 12 ani (1700-1712). e semnat contractul de căsătorie al lui Ludovic XIV şi al infantei Maria Tereza. se prevedea: Ludovic al XIV-lea să se căsătorească cu infanta Maria Tereza. pe de altă parte. însă. Faptul esenţial rămâne însă întâietatea dobândită de Franţa. Brabant. îngăduindu-i să continuie lupta. căci îşi întărise fortele cu 30. Limburg si o serie de colonii asiatice. În urma victoriei portugheze de la Monteselaros (1668) se încheie pacea de la Lisabona. Spania după Tratatele din Westphalia: decădere internă. expansiune externă şi începutul gravelor probleme în colonii După cum s-a arătat. care consfinţeşte (re)separarea celor două state latine iberice. Provinciile Unite. Începea epoca hegemoniei franceze în Europa. însă. la nord de Pirinei . împreună cu Provinciile Unite. nefavorabil Spaniei. Spania recunoştea independenţa Olandei şi îi ceda părţi din Flandra. bătând în retragere în privinţa Germaniei. independente şi extinse teritorial. totodată. Din punct de vedere politic. meşteşugurile. Prin acest tratat. Rezultatele negocierilor finale s-au concretizat în semnarea următoarelor tratate: Tratatul de la Utrecht (1713). începe să preocupe cabinetele europene. prin pacea westfalică (prin Tratatul încheiat la Münster. Războiul a continuat încă 11 ani. în care se prevede că infanta renunţă la drepturile pe care le avea la coroana Spaniei şi se mijloceşte plata unei zestre de 500 000 de scuzi de aur.rămâne importantă!). Prin tratatul de la Pirinei. executarea regelui Carol I (1649). sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia. englezii şi francezii sprijinindu-l pe Juan al IV-lea. prin contenciosul istoric cunoscut sub numele de “conflictul pentru succesiunea spaniolă”. sunt mari puteri. încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime. Hainaut şi Luxemburg. Europa după Pacea din Westphalia. cu intermitenţe până în 1668. Agricultura. dintre Franţa şi Austria. pace cu Franţa. În aceeaşi zi. Spania ceda Franţei Artois şi anumite părţi din Flandra. care va duce la separarea şi proclamarea ca rege al Portugaliei a ducelui de Braganza. Tratatul de la Baden (1713) dintre Franţa şi Imperiul German şi Tratatul de la Anvers (1712). proscris de regalitatea franceză. e foarte diferită de cea a anilor 1560 sau 1600: Casa de Austria nu mai reprezintă un pericol pentru pacea europeană. Condé. Tratatul de la Rastadt (1714). Cu puţin mai înainte. dar dispune de adepţi ce cuprind aproape toate statele europene. Nu încheia. în 30 ianuarie 1648). Războiul cu Portugalia va dura. dintre 31 . îi promite ajutor militar. Carol al II-lea (1665-1700). pe care vocaţia maritimă le face concurente. Imediat după sfârşitul tulburărilor. republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660). Regatul pe care Mazarin îl lasă la moarte tânărului Ludovic XIV (1661) este nu doar mai mare şi mai bine apărat. ieşită din izolare după războiul civil (1642-1648). ce domină zona Balticii. pe lângă altele. axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de extindere spre est pe seama Imperiului Otoman. sub ultimul Habsburg. renunţa şi la două regiuni bogate. Spania se hotărăşte să încheie pacea. aproape întreaga provincie Artois şi o serie de oraşe din Flandra până în Luxemburg. slăbită şi amputată. ea cedează Franţei comitatul Roussillon. mizând în continuare pe victorie. dintre Franţa şi Spania. semnat pe insula de pe râul Bidassoa la 7 noiembrie 1659. în ciuda izolării şi epuizării sale. un nou sistem european – sistemul statelor suverane. Izolată şi învinsă. englezii reuşiseră să smulgă Spaniei importantul port Dunkerque şi insula Jamaica. pentru cel puţin 300 de ani (de fapt. tulburările provocate de Frondă în Franţa slujesc Spaniei. şi s-a încheiat prin Tratatul Pirineilor (1659) (vezi mai sus!). comerţul. Chiar şi puterea regală. iar portughezii să declanşeze o insurectie (1640). Pacea în sine şi evenimentele permise de prevederile tratatelor de la Münster şi Osnabrück au determinat importante schimbări în peisajul politic european post-westphalian Astfel. Mazarin contând pe faptul că o asemenea sumă nu va putea fi niciodată plătită. pe de o parte. în schimbul portului Dunkerque. în general întreaga viaţă economică este în declin. Spania. Pe de altă parte. Portugalia şi Prusia. Mazarin caută alianţa cu Anglia lui Cromwell. care. care va sfârşi (şi va triumfa!) în colapsul regenerator al Revoluţiei. Anglia. şi Anglia. mai mult!). prestigiul intelectual şi artistic al Franţei sporeşte necontenit.Roussilon şi Cardagne. şi a impus. Suedia.

prin care erau cedate Marii Britanii Gibraltarul şi insula Minorca din Arhipelagul Baleare. Portul Cadix era ocupat de o escadră franceză. dar şi oamenii politici. prin concesiunea dreptului de a introduce şi vinde sclavi negri în America de Sud. Ţările de Jos spaniole (Belgia). Tratatul franco-spaniol. încă din 1737. au fost transportaţi în statele papale. care a îmbunătăţit finanţele ţării. la 70. stopând extinderea terenurilor de păşunat pentru oi. sfidau nu numai poporul.000 locuitori. o pleiadă strălucită de miniştri. Inchizitia a fost factotum. Au suprimat rigida şi învechita etichetă a Curţii. la Rastadt. Economistul şi omul de stat Pedro Rodriguez. partea estică a Milanului. Spania va pierde.000. a lui Carol al III-lea (1759-1788). foarte bogati. suveranul pontif fiind pus în fata unui fapt împlinit. sistemul de impozite al vistierei spaniole şi abuzurile cu proprietăţile bisericii. tratate având o importantă covârşitoare asupra evolutiei relaţiilor internationale în secolul al XVIII-lea şi pentru viitorul Spaniei. Franţei şi Luxemburg-ului. a fost încheiat la 6 martie 1714. şcoli. Filip al V-lea semnează un tratat cu regina Ana. Valencia. iar ultima victimă a acesteia a fost în 1781 . că urmărea să înlăture produsele manufacturiere engleze şi olandeze de pe piaţa spaniolă. Cadiz. Dacă Habsburgii au guvernat tara cu ajutorul nobililor. în 1767.adică ultima ardere pe rug. adică devin efectiv miniştri şi nu nişte simpli privados. totuşi. o serie de teritorii. dar fără popor". dar erau mult mai liberali şi realişti decât fuseseră habsburgii. a hârtiei etc. până la 1808. pierderea teritoriilor europene o scutea să ţină garnizoane costisitoare. concesiona. cu condiţia ca acelaşi Bourbon să nu poate fi rege al Spaniei şi al Franţei. pentru 30 de ani. După urcarea pe tron a lui Filip al V-lea.partea integrantă a Peninsulei Iberice -. adică "totul pentru popor. în secolul al XVIII-lea. Iezuiţii deveniseră aroganţi. între Franţa şi Imperiul Habsburgic. Filip al V-lea a fost recunoscut rege al Spaniei. Bourbonii o guvernează cu ajutorul funcţionarilor. care a pus efectiv capăt războiului de succesiune la tronul Spaniei. În iulie 1713. Franţa demonstrase. ci. în schimb. Ludovic al XIV-lea restituia împăratului toate cuceririle de pe malul drept al Rinului (Brisach. iar biserica obligată să întreţină spitale. prin cedarea (la Rastadt) a posesiunilor din Italia. fabrici de prelucrarea mătăsii. Acest lucru a însemnat nu numai lezarea intereselor comerciale ale puterilor maritime. Granada. anual. a expluzat pe iezuiţi. impopulari. De altfel. consilierii încep să-şi spună deschis şi în mod critic părerile. a combătut cu hotărâre privilegiile nobilimii. Malaga. din 17 august 1701. la Sevilla. 5000 de negri din Africa şi garanţia că nu va ceda nici unei alte naţiuni privilegiul pentru comerţul Indiilor. Pe plan social-economic este importantă Ordonanta din 1765. După pierderea Gibraltarului . Franţei îi era confirmată posesia Alsaciei şi Strassbourgului. printr-o repartizare mai justă şi a protejat industria natională de concurenţa străină. deschisese comerţului francez o poartă închisă altor puteri maritime ale Europei. iar alte vase ocupaseră principalele puncte ale Indiilor Spaniole. Neapole şi Sardinia trec sub jurisdicţie habsburgică. practic dispărea Imperiul spaniol din Europa.000 şi 60.000. pur şi simplu. S-au dezvoltat oraşele . Regii dinastiei bourbone conduceau absolutist şi tindeau spre crearea unui stat centralizat. Trebuie spus că Spania prea-catolică unde. a pieilor. ca Jose Patino (16661736). Expu1zarea s-a făcut în mare secret. secole. care decreta libera circulatie a cerealelor. Tratatul de pace. Zaragoza peste 50. creându-şi postăvării. ajungându-se la întreprinderi unde lucrau între 30. bunurile ecleziastice au fost impuse la impozite regale. ca şi institutiile lor. Freiburg şi Kehl). Astfel. subordonarea şi umi1irea Spaniei. Tradiţia centralizatoare a Bourbonilor îşi va pune amprenta şi pe viaţa politică spaniolă. dreptul de asiento. Ferdinand al VI-lea (1746-1758) şi.adică înfiinţarea a peste 5000 de magazii comune de cereale care să fie utilizate pentru hrana săracilor ori în timp de secetă. Se cuvine de precizat că bunurile Inchiziţiei au rămas intacte. mai ales. cu prisosinţă. Deşi afirmaţia-i (aparent) paradoxală. Totodată. Se inaugurează era despotismului luminat. Decretul din 1772 privind ameliorarea situaţiei ţărănimii şi măsurile luate . în timpul domniilor lui Filip al V-lea (17001746).000 de lucrători. să acorde azil săracilor. conte de Campomanes (17021781). adică de a transporta în coloniile spaniole din America. care reprezenta o profundă umilire. 32 .Madridul şi Barcelona ating 100. de porţelanuri. Proprietarii de manufacturi au obtinut avantaje de la stat. a sprijinit agircultura prin măsuri severe.Provinciile Unite şi Împărat. Spania a avut.

privind lucrurile global. 2. În 1714 a fost fondată Academia Regală. care va răbufni foarte curând. era utilizată tot mai des expresia "Yo no soy espanol. Economistul Antonio de Ullea scria. Prin tratatele de familie. ţara era în declin . o grădină botanică pentru studii. erau o adevărată revoluţie. pieile. partizan al despotismului luminat. ca marea răscoală din 1781. drumuri date în folosintă. în 1753: "Este vorbn de un fapt care. prin sistemul de recrutare. treptat. în contrast cu metropola. Merită de reţinut ideea creării unui bloc al celor trei naţiuni latine (spaniolă. fată de forţa flotei sale. pentru Revoluţia franceză. Tot în acel an. la sfârşitul secolului al XVIII1ea. iscălite cu Franţa în anii 1761-1762. a fost abrogat monopolul negustorilor din Cadiz şi introduse taxe vamale protecţioniste la o serie de produse. îmbinând coexistenţa credinţei religioase cu entuziasmul raţional. s-au deschis şcoli noi şi universităti.221 locuitori. pare straniu. care a călătorit mult şi ne-a lăsat volume de însemnări. şi alături de generalul Doumouriez. Cultura a primit un puternic impuls. Statisticile consemnează.A. şi contele de Aranda (1719-1789). tipografii.creolii s-au identificat. Manino. la prima vedere. Sebastian Francisco de Miranda (născut în 1750. văzând în Spania mama vitregă care-i asupreşte. chipeş "erou al celor două lumi". Acest ofiter creol. Cu toate reformele efectuate în Spania secolului al XVIII-lea. pentru a-i detesta pe spanioli". Numărul porturilor hispano-americane autorizate să facă comert cu metropola au crescut la 24 (nu aveau dreptul să întreţină relatii comerciale cu alte ţări). a fost creată o nouă flotă (modernă pentru acel timp).000 de peninsulari. începând din 1789. Începe să-şi desfăşoare activitatea marele precursor şi părintele independentei. poduri noi. care a luptat alături de George Washington pentru independenţa S. în 1778 au fost înlăturate ultimele piedici din calea liberului schimb între metropolă şi colonii. iar Consiliul de 6 miniştri de la Madrid coordona întreaga activitate a statului. Spania avea o populatie de 10. 33 . în sens de emancipare. în special. soy americane (criolo)". iar drapelul spaniol (bandera espanola) este la loc de cinste în întregul Levant. Havana. Spania obtine o serie de avantaje în politica mediteraniană şi musulmană.a. principalele posturi politice şi administrative şi controlul asupra economiei. întors în Venezuela în 1784. adept al reformelor. este suficient de a fi născut în America. în 1744 Academia de Arte Frumoase (Nobles Artes). aplica principii care. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. a negustorilor din Barcelona. cum se zice aici. şi anume. revenind la politica restrictivă anterioară. o şcoală de mine în Mexic (Escuola de Minas). S-au construit şosele. Humboldt. că între oamenii aceleiaşi naţiuni există atâtă vrăjmăşie şi ură. pentru a fi considerat duşmanul creolilor. A fost reorganizată armata. coloniile americane manifestă o mare mobilitate economică şi politică. pentru Spania bigotă. Pe plan extern. important pentru navigatie şi economie). impunând tratate Marocului şi Algerului. Carnea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea (conform rencensământului din 1797). mai densă în Mexic şi Peru şi mai puţin numeroasă în imensul triunghi Argentina-Uruguay-Paraguay. cu interesele Americii. Burghezia creoală se considera urmaşa de drept a spaniolilor. ceaiul erau scutite de taxe vamale. Carol al III-lea. portugheză). careia i se cuvin. Se crează un curent revoluţionar. iar oraşele sunt un teatru de discordie şi de continuă opoziţie între spanioli şi creoli. nota că. traduse în spaniolă şi portugheză) atrăgând tot mai multi aderenţi. Astfel. Carol al IV-lea (în 1788). începe să ceară deschis independenta coloniilor. Pe piaţa spanioIă apar tot mai multe mărfuri produse în America Latină. Totodată. devenind a treia flotă maritimă în cadrul Europei Apusene. cu avantaje pentru negustorii spanioli. vinul.suveranul spaniol nutrea o profundă antipatie faţă de Anglia. la presiunea granzilor (nobili spanioli). cât şi fată de Imperiul colonial britanic. imediat după moartea regelui.U. se tncearcă şi o apropiere. Ensenada ş. remarcându-se. tot mai mult. în mod natural. pe lângă oamenii politici amintiti. spre satisfacţia. a anulat majoritatea acestor reforme. la Caracas). Din păcate. în coloni se radicalizează agitaţiile pentru libertate şi au loc o serie de mişcări împotriva absolutimsului spaniol. Se crează o puternică burghezie creolă. Spania îşi întăreşte poziţii1e în bazinul occidental al Mării Mediterane. Totodată. (folosind documentele reprezentative ale Revoluţiei Americane.541. din viceregatuI Noua Granada. urmaşul său.650. mai ales în America Latină (la Santiago de Chile. ziare.În coloni – şi nu numai .000 creoli şi 250. o atragere a Portugaliei. Regele Carol al III-lea a luat o serie de măsuri liberale. Este suficient să fii european sau nou venit din Europa. . canale (mai ales canalul Castiliei.comparativ cu alte multe state europene. contele de Floridablanca. franceză. Quito).

comandanţi de forturi şi diferiţi funcţionari. dar aduc şi imense bogătii (aur. într-o ciocnire cu localnicii. în aprilie 1521. În metropolă. mergând de la conifere la plante tropicale. periclitat de Imperiul otoman şi ameninţat de piraţii din Magreb. De fapt. în fruntea insurecţiei afIându-se ducele de Braganza. tânărol regel al Portugaliei. Sebastian. a pregătit ţara pentru război de durată şi pentru recunoaşterea actului de către statele europene. punând bazele unui gigantic imperiu: Insulele Capului Verde. cu climă blândă care permite o agricultură diferenţiată. Portugalia şi-a dat seama că. El şi-a concentrat eforturile pentru consolidarea noii dinastii. Deoarece Portugalia a fost ajutată în recucerirea independenţei mai ales de către Anglia. regatul portughez rămâne la discreţia Spaniei. a întreprins o cruciadă în Maroc. prinse în aceeaşi configuraţie etnică şi geografică. să recunoască independenta Portugaliei. Coasta Sclavilor indică şi natura comertului practicat. ajutat de guvernatori. Această populatie. cortesurile. Portugalia devine una din marile puteri maritime europene. înfruntând primejdii pe mări şi oceane şi purtând falnic blazonul regilor Portugaliei. înainte de a fi conştientă de unitatea sa naţională. Profitând de angrenarea Spaniei în Războiul de 30 de ani. cu un sol sărac şi fără bogăţii minerale. însă în bătălia de la Alcazar el Kebir.000 km2. care au organizat instituţii şi forme de stat moderne. armata i-a fost distrusă. Conducerea coloniilor era exercitată de viceregi (care “domneau” în viceregatele Indiilor). legislatia. iar prin portughezul Fernao de Magellan (intrat în serviciul Spaniei) s-a efectuat primul ocol al lumii. prin care Portugalia îşi păstra autoritatea. structura socială era alcătuită ca şi în Spania. conducerea efectivă era exercitată de un vicerege sau un guvernator. Spania a fost nevoită. Ceylon şi uriaşa Brazilie. cât şi înflorirea economică şi culturală. din partea Spaniei. inspectori. care prin flota sa 34 . ultima bucată de pământ portughez aflată sub dominaţie arabă. Coasta de Aur. Corăbiile conduse de Vasco da Gamma. Astfel. chiar dacă pe parcurs şeful expeditiei a fost ucis în Filipine. Franţa s-a angajat să acorde ajutor naval Portugaliei. sclavi etc. dirija riguros administrarea acestor vaste teritorii. Peninsula Malacca. s-a opus oricărei încercări de subjugare din partea Castiliei. Portugalia şi aspecte din istoria sa colonială Pe o suprafată ce nu atinge 90. Aceasta era direcţia firească de expansiune. din anul 1139 si a instituit Regatul independent al Portugaliei. limba. Anglia) nu voiau să-l accepte ca suveran.Istoriografia spaniolă afirmă că transplantarea peste Ocean a unui potenţial de oameni cu un înalt nivel de cultură. Regele Spaniei a înfrânt însă opoziţia cu ajutorul armelor (1580-1581) şi Portugalia a fost alipită regatului spaniol. descoperă noi teritorii. mătase. secundat de un consiliu. răspândit pe coastele Africii. suveranul Spaniei fiind nevoit să acorde o Chartă (1582). cu o mare varietate a formelor de relief . este o parte a ţăranilor creoli.munti. Angloa. Apogeul acestei expansiuni. De altfel. În anul 1578. De altfel. care nu lăsase moştenitori direcţi. iar el şi-a pierdut viaţa. cuprinde Portugalia pe timpul lui Manuel I (1495-1521). dar totuşi. Toţi aceştia şi-au găsit "unas nuevas patrias". Imperiul colonial portughez. prin "Casa de India". Denumirile date de ei unor tinuturi din vestul Africii: Coasta de Fildeş. Filip al II-lea având drepturi legitime asupra succesiunii. ambele de limbă romanică. iar pentru patrimoniul universal au constituit "Iberoamerica". căci comerţul mediteranean era monopolizat de Genua şi Veneţia. Magellan şi alti navigatori vestiţi. proclamat rege sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). mirodenii. . la 1 decembrie 1640 începe alungarea spaniolilor din Lisabona şi din întreaga ţară. prin Vasco da Gamma a fost realizat obiectivul urmărit de europeni: găsirea căii maritime directe între Europa Apuseană şi India. nici puterile străine (Franţa. fildeş. Mozambic. dealuri. iar în 1249 provincia Algarve.). câmpii. Prin dispariţia regelui. avea nevoie mai ales de sprijinul Angliei. politic sunt şi rămân două entităţi deosebite. era numai o unire dinastică. părţile sudice ale Arabiei. în 1668. în speţă. dar nici poporul. pentru a supravietui ca stat de sine stătător. deşi aceasta o va domina tot mai mult economic. în 1147 este recucerită Lisabona. Până la urmă. Spania şi Portugalia. Asiei şi Americii depindea direct de Coroană care. vegetatie extrem de variată. populaţia romanică lusitană s-a impus în istorie şi prin cucerirea şi organizarea unuia dintre primele şi marile imperii coloniale. puncte numeroase pe coastele Indiei. În timpul războiului de succesiune pentru tronul Spaniei (1700-1713). ea va intra în sfera politicii sale.

datorită bunelor relatii cu Spania. sunt interzise interpretările exagerate date de biserică (1769). căruia Otto I i-a pus bazele în 962. Numărul statelor care alcătuiau Imperiul a fost fixat la 343 (dintre care: 158 laice. iar din secolul al XV -lea "Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană".1759 etc. iar o mare parte din reforme au fost anulate. Toul şi Verdun. a porturilor Bremen. Imperiul ieşind micşorat teritorial în favoarea adversarilor săi. Comerţul este declarat meserie onorabilă. deşi Voltaire i-a reproşat că a fost prea dur cu nobilimea şi instituţiile tradiţionale ale ţării. din 1703. Africa. După ce a lucrat în diplomaţie. Totodată. a rupt relaţiile cu Vaticanul (1760). Franta obtinea trei episcopate: Metz. licee şi institute de rang superior. Portugalia va cunoaşte o perioadă de pace şi început de prosperitate. prin moartea lui Jose I (1777). Dar. sunt expulzati iezuiţii. Levantul etc.devenea cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania.1735. 35 . a desfiinţat deosebirile dintre creştinii vechi şi noi.prin ocuparea Pomeraniei occidentale. rezultatul cel mai real a fost eşecul politicii Habsburgilor (care deţineau coroana Imperiului din 1438). încercând să atragă cât mai mulţi în această ocupatie. numite şi imperiale). iar Suedia . Pombal a reuşit să reconstituie Lisabona. Istoricul Oliviera Marques consemnează că Portugalia îşi dăduse seama că prietenia cu Anglia îi limita acţiunile pe mări şi oceane. în Camera Imperială de Justiţie intrau 26 de catolici şi 24 protestanţi. Supranumit "Richelieu al Portugaliei" şi. Compania pentru Pernambuco . Pacea westphalică stabilea un nou raport de forte în Europa. acceptată ca Pombal să fie dat în judecată şi exilat. Chiar şi papa Clement al XIV-lea l-a apreciat ca mare om de stat. unde efectuează reforme. nu mai conta printre puterile maritime de prim rang. sustinut de regele Jose (1750-1777). mai ales în Brazilia. 123 ecleziastice şi 62 oraşe libere. s-au găsit circa 30. numit după secolul al XI-lea "Sfântul Imperiu" (Sacrum Imperium). Este iniţiată o academie de Comerţ cu 3 facultăţi (matematică. au mai fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri protestanti. cenzura este laicizată. produse obţinute prin prelucrarea lemnului etc. inclusiv schimbul de mărfuri din Brazilia. Datorită unei politici de strictă economie şi a fluxului de aur venit din Brazilia. (Compania Asiatică . practic. două capitale deosebit de importante pentru acel timp. bazat pe preponderenta franceză. toţi putând ocupa funcţii în stat. Casa de Austria ocupa Alsacia. contabilitate şi schimb de mărfuri).000 de cadavre.1756. a cetăţii Wismar şi a unor insule . În 1788. numai din Brazilia i-a sosit aproape 1 milion kilograme de aur) şi datorită politicii duse de remarcabilul om de stat Carvalho (16991782). Asia. când. distrusă de cutremur în 1755.). Din punct de vedere politic. de la început a fost o entitate hibridă. în imposibilitatea de a concura cu Anglia. a limitat privilegiile nobilimii şi ale clerului înalt. industria manufacturieră din Portugalia face vizibil paşi înainte (ţesături. bijuterii. influenţa atotputernicului sfetnic începe să apună. în ajunul Revolutiei franceze (1789). Imperiul Romano-German de la Pacea westphalică la desfiinţare (1648-1806) Imperiul Romano-German. Măsuri de liberalizare. Activitatea Inchiziţiei este limitată. majoritatea de tip artizanal. căruia Pacea westphalică i-a dai o lovitură în plus. Regina Maria (l777-1789). maşinile fiind total absente. confecţii. Prin tratatul negociat de lordul Methuen. Pombal a fost o figură strălucită a istoriei Portugaliei. marchiz de Pombal.). ci doar că poseda colonii vaste. sub dărâmături. Pombal a reformat . dar mai ales cele cu Anglia (în secolul al XVIII-lea. influenţată de aristocratia reactionară şi de cler. ca şi serviciile vamale. A înfiinţat companii comerciale pentru intensificarea schimburilor de mărfuri cu America. cea mai depărtată în Europa". dintre mauri şi evrei creştinaţi. Werden. numeroase şcoli şi în mediul sătesc. Iorga "această ţară latină. la Londra şi Viena. vopsele. porţelanuri. deci. Compania de pescuit din Insulele Baleare .controla toate drumurile maritime. întregul comert portughez. de renovare a societăţii au fost extinse şi în colonii. erau în Portugalia 425 de manufacturi. vine la Lisabona. Sectorul juridic este modernizat. va fi dirijat de către englezi.după expresia lui N. Astfel. După Utrecht (1713). Franţa şi Suedia. iar în domeniul politicii exteme caută să profite la maximum de conjunctură. De asemenea. reoganizată armata şi marina.

episcopatele Halberstadt. ca reprezentanţi ai puterii supreme. Astfel a dispărut de pe arena istoriei acest edificiu hibrid. Francisc al II-lea. adică Leopold I. Prin toate acestea – redate pe scurt în cele de faţă . situaţia s-a rezolvat astfel: principele palatin reintra în posesia Palatinului Inferior. Banatul. adică îngrădirile puterii sale. aliaţii lui Napoleon. Rudolf de Habsburg (1273-1291). Carintia. Napoleon îl somează pe împăratul Sfântului Imperiu Roman de Natiune Germană. îşi măresc posesiunile . nobil din Zurich. viteaz şi priceput organizator. În urma înfrângerii de la Austerlitz (decembrie 1805) a trupelor austriece şi prin pacea de la Presburg (1805). a fost recunoscut împărat Francisc I (1745-1765). soţul Mariei Tereza.domeniile ereditare ale Casei de Austria. Puterea efectivă o avea Colegiul prinţilor din cadrul Reichstagului (erau 98. devin regi. Galitia. perceperea vămilor etc. cu centrul Viena. Împăraţii Iosif al II-lea (1765-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792) s-au ocupat mai mult de posesimrile austriece.IV). imediat. şi îşi ia titulatura de împărat al Austriei. Austria intra în rândul marilor puteri europene. ales şi împărat al Germaniei. Problemele importante ale Imperiului intrau în competenta Dietei imperiale (Reichstag). Rezultatele au fost minore. a fost ales tot un Habsburg.ca şi Prusia. deoarece. Carol I de Luxemburg. care i-au rămas.XI). ducele de Mecklemburg primea episcopatele Ratzburg şi Schwerin (art. la moartea acestuia (1740). electorul de Brandenburg obţinea Arhiepiscopatul de Magdeburg (la moartea episcopului de Saxa) şi. împăratul lasă moştenire toate posesiunile sale austriece fiicei sale. Rastadt (1714) şi Passarowitz (1718). Peste câteva luni. Maria Tereza. împăratul era ales de Consiliul celor 9 prinţi electori. înglobând Austria.XIII).salvându-le de farâmiţare . împăratul Carol al VI-lea (1711-1740) va fi preocupat de menţinerea dinastiei. baterea monedei. Insuccesele Austriei din deceniul 4 al secolului al XVIII-lea au dăunat mult şi împăratului. Până la urmă. Bucovina etc. Stiria. după lupte care au cuprins o mare parte din statele germane. care s-a mentinut 844 de ani (962-1806). Astfel. dar structura pe verticală rămânea următoarea: în fruntea Imperiului se afla împăratul. sub numele de Carol al IV-lea (1347-1378). în 1806. Carniolia (1278) .teritorii revendicate şi de regii cehi din dinastia Premysl. Pe baza Tratatelor din Westphalia. Transilvania. a făcut 36 . Habsburgii pierd numeroase teritorii. o dietă specială a fost convocată la Nüremberg (1653) spre a statua noua situatie creată şi de a face unele reforme. cât şi cele europene. Transilvania. Carol al VII-lea (1745). ocupând cursul mijlociu al Dunării. să renunţe la titlu. iar după moartea lui Leopold I (1705) şi a fiului său Iosif I (1705-1711). care avusese şansa ca să moară rivalul său.XIII). demnitatea electorală şi Palatinatul Superior revenind Bavariei (art. bun diplomat. Camin şi Pomerania Orientală (art. care adoptau şi capitulaţiile electorale. Francisc al II-lea s-a mulţumit cu posesiunile Casei de Austria.). consfinţându-se dezintegrarea politică a Germaniei. care aproba numirea generalilor şi funcţionarilor superiori. făcând concesii statelor europene şi propriilor săi subordonati. iar langraful de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abaţiile secularizate (art. Colegiul oraşelor era format din reprezentantii oraşelor imperiale şi avea ca scop să-şi apere interesele. După stingerea dinastiei Premysl (1306).Pentru statele germane din Imperiu. mai mult decât de unitatea Imperiului. Prin Pragmatica Sanctiune. Prin păcile de la Karlowitz (1699). ales pe viaţă (în continuare. Imperiul şi-a extins posesiunile ereditare ale Casei de Habsburg (Ungaria. dintre care: 62 laici şi 36 ecleziastici). în cazul stingerii liniei bărbăteşti a Casei de Habsburg. Situaţia din teritoriile Casei de Habsburg de la Pacea westphalică (1648) până la crearea Imperiului Austriei (1806) Austria propriu-zisă a fost feudă a Habsburgilor. regele Cehiei.s-a stabilit egalitatea religioasă şi politică în Imperiu. care primeşte Hanovra. pe care le vor amplifica ulterior (Ungaria.1658-1705). Banatul. a extins teritoriile Germaniei de est. în persoana celui de Hanovra). alături de împărat erau cei 8 prinţi electori (din 1692 a apărut şi al 9-lea. Prusia şi principii cei mai importanţi ai Imperiului vor ridica armele împotriva propriului suveran. Serbia şi zone din teritoriul Italiei). dar intervenţia străină a fost stopată la Va1my (1792). în timp ce electorii de Würtenberg şi Bavaria. Este drept că Habsburgii au reuşit să-şi păstreze . din care se va forma viitorul Imperiu austriac. Minden. ultimul amestecându-se şi în reprimarea Revolutiei franceze. sub numele de Francisc I.

din Praga centrul său politic şi a inclus Cehia în cadrul Imperiului. sultanul se obliga să distrugă fortificaţiile Lugojului. în mod categoric. Venetia şi Rusia. Belgia şi Luxemburgul). Habsburgii au fost norocoşi. Cehia. necesare susţinerii armatei şi războiului. a favorizat apariţia şi dezvoltarea mercantilismului în Imperiul Habsburgic. în schimb. Lipovei. Carintia. cehă.2). locul Dietelor locale pe stări scade vizibil (Landtag). o parte din Croaţia şi Cehia (Boemia şi Moravia). Se realiza astfel conlucrarea între finanţarea de războaie şi obtinerea de noi teritorii. Tratatul de la Karlowitz semnifica. Carniolia). decăderea puterii otomane şi marca răsturnarea raportului de forte între ei şi Habsburgi.tot mai vizibilă . tendinta spre o monarhie . când asediul Vienei (1683) întreprins de otomani a eşuat. breşa deschisă spre sud-estul Europei la Karlowitz luând acuma proportii: Banatul Timişoarei. în 1716. Astfel. iar generalul Eugeniu de Savoia. În politica externă. furnizând Habsburgilor importante sume de bani. reuşeşte să ocupe Belgradul (18 septembrie 1717). Stiria. care ar fi putut cocheta cu otomanii şi sabota pe imperiali. Tratatul de pace de la Passarowitz (1718) a încununat o nouă victorie a Habsburgilor asupra Imperiului Otoman. în secolul al XVIII-lea deveneau tot mai mult dependenti de puterea centrală. în aliantă cu Polonia. părţi din Ungaria. cea maghiară. dublată de o vastă campanie diplomatică pentru obiectivarea proiectelor sale de expansiune teritorială în sud-estul Europei. aceasta păstrându-şi statutul politic de regat aparte. Pacea westphalică a diminuat considerabil rolul împăratului în cadrul statelor germane. într-o serie de situatii.după pacea de la Rastadt nu mai respectă clauzele Tratatului de pace de la Karlowitz. a supunerii treptate. puterea efectivă pe lângă suveran era Consiliul de Stat . un nou război împotriva Imperiului Otoman. materializat prin Tratatul de pace de la Karlowitz (1699). ca şi administrării noilor provincii.principalii beneficiari ai tratatelor impuse de coaliţia victorioasă împotriva Bourboni1or din Franta şi Spania . cât şi în extinderea granitelor spre Est şi Sud-Est. Finanţarea deselor şi grelelor războaie ale Austriei în această primă jumătate a secolului al XVIIIlea. Cenadului (art. Creşte importanţa instituţiilor centrale în detrimentul celor locale. erau obligati să menajeze nobilimea croată. pornind. Habsburgii recuperează tronul Imperiului. or erau schimbaţi cu persoane agreiate de cabinetul de la Viena. intrau direct sub dominaţia Vienei. În 1438. Încă pe timpul lui Leopold I (1658-1705). încep o politică de limitare a autonomiei feudale.ca organ consultativ. dar. Campaniile Austriei împotriva Imperiului Otoman. care erau exploatate în stil mercantilist. cu Belgradul. dându-şi seama că nu mai pot exercita controlul eficient asupra statelor germane . părţi din Croatia. îşi canalizează eforturile atât în întărirea puterii asupra posesiunilor ereditare.ca organ executiv şi Consiliul Militar. Guvematorii provinciilor (Landeshauptmann). Oltenia şi partea nordică a Serbiei. Cu ajutorul nobilimi mici şi mijlocii. desfăşurate între 1683-1697. Austria Inferioară. Transilvaniei şi a tinutului Bacsa (art. Austria a dezlănţuit o serie de acţiuni militare ofensive. Tirolul. Cancelaria austriacă a Curţii . Habsburgii. în stăpânirea austriecilor trece o parte din Slovacia. a magnaţilor maghiari. la Mohacs (1526). Astfel. nucleul de bază în jurul Austriei se lărgea (Austria Superioară. Silezia.cu caracter absolutist. se dezvoltă un puternic aparat administrativ. Habsburgii . care de multe ori erau apărătorii subiectivimsului regional. la posesiunile ereditare s-au adăugat: Ungaria de Nord-Vest. iar prevederile tratatelor de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714) au adus Habsburgilor austrieci noi achizitii în Italia (arătate la capitolul respectiv) şi Ţările de Jos spaniole (în linii mari. una dintre cele mai puternice fortificaţii din Europa. Ungaria. s-au soldat cu un succes deplin. Dacă Tratatul din Westphalia a izolat Habsburgii austrieci de Imperiu şi de Spania. cu accesul spre Belgrad şi provincia românească Transilvania.1 şi 3). iar în urma dezastrului trupelor ungaro-cehe. totuşi. pentru siguranţa graniţelor habsburgice. în conjunctura luptelor şi hărtuielilor permanente cu otomanii şi a politicii provocatoare a lui Ludovic al XIV-lea. le-a asigurat o completă libertate de actiune în ţările dunărene.deşi deţineau titlul de împărat. Casa de Austria ajungând să aibă frontieră comună cu Ţara Românească şi Moldova. . învingător la Petrovaradin şi Timişoara. mai ales. sloveni şi croaţi. Statul centralizat austriac se formase ca un stat multinaţional. începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Caransebeşului. ca şi a burgheziei în formare. şi desfiinţarea Regatului maghiar (1541). au trecut la contraofensivă. Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1700-1713) a angrenat o serie de state din Europa Apuseană şi Centrală. Tratatul 37 . Principalele clauze ale tratatului austro-otoman prevedeau intrarea în stăpânirea Austriei a Ungariei. Habsburgii.

a fost înfiinţată Cancelaria aulică şi de stat. Bucovina (1775). A doua lovitură este legată de "Pragmatica Sanctiune". Din 1742. puternic ancorată în centrul Europei. Iar acest aparat administrativ a fost osatura solidă pe care s-a bazat Imperiul Habsburgic. în 1790. Prusiei. din ale cărei profituri să acopere în primul rând costul staţionării armatei şi acoperirea plăţilor administraţiei din Ţările de Jos. murindu-i unicul fiu (1716). apoi fiul său Iosif al II-lea (1765-1790) . Maria-Tereza (1740-1780) deşi va pierde Silezia. în 1768 a fost adoptat un cod penal Constitutio criminalis Thereziana.aflate sub jurisdictie otomană). În jurul anului 1780. precum erau Galitia şi Bucovina. în special de von Kaunitz. înconjurată de sfetnici buni. mare duce de Toscana) a fost nevoit să facă fată. Incontestabil. a luat fiintă prima Companie comercială cu Orientul (în sensul Imperiului Otoman). reorganizând. a functionat o organizare modernă pentru acel timp. secularizate o parte din domeniile bisericeşti şi desfiintate peste 400 de mânăstiri şi ordine călugăreşti. Kaunitz detinând functia-cheie de cancelar. că o serie de actiuni ale lui Iosif al II-lea au fost spectaculoase. ţesături şi importa lână şi vite. Acest stat eterogen. Crimeea. din nordul Africii. Este drept că împăratul a obţinut acordul Angliei. Danemarcei. prin vicleşug. concurent la bogăţiile din celelalte continente. mai întâi sotul MarieiTereza. fiind presat de timp. 38 . profund catolic. A fost introdusă o legislatie uniformă pentru întregul regat (1753). Ţările de Jos şi pe unguri. fin. Prin intermediul acestei companii comerciale. şcolile devin de stat (1749). va primi două lovituri. iar de acolo la Istanbul. austriece). mai ales pentru. participând la prima împărţire a Poloniei (1772) şi. Franţei. totuşi. că Maria Tereza a fost nevoită să reorganizeze întregul sistem administrativ al tării. prin pacea de la Belgrad (1739) pierde Oltenia şi întreaga provincie a Serbiei. acaparând o nouă provincie românească. care exporta produse de fier. Francisc I (1745 1765). reglementat regimul presei. cu efective de până la 300. Cehia. modernizând şi centralizând instituţiile. dorea sanctionarea Pragmaticei pentru fiica sa. dar şi în Mediterana . făcând compromisuri ori cedând pozitii deja câştigate. Spaniei. Tunisia . iar din 1770 întregul învătământ va fi controlat de puterea centrală. dar subtil condus. Încă din 1667.au favorizat teritoriile Casei de Austria. o armată bine echipată. toate acestea obligau la o politică de anvergură în afara continentului. născută în 1717. se fac primele încercări de expansiune colonială ale Austriei. care stabilea posibilitatea succesiunii la tronul Austriei şi pe linie feminină.detinând şi demnitatea supremă în Imperiul Romano-German. suprafata statului austriac era de circa 600. a fost reorganizat şi modernizat Consiliul aulic de război (1746). separate finantele de administratie (1760). Reformele se încadrau în spiritul absolutismului luminat. au fost făcute concesii unor provincii proprii: Ungaria. până la furtuna dezlănţuită de Revolutia din 1848. soţ şi tată ideal. emisă de Carol al VI-lea. a luat fiintă a doua Companie comercială cu Orientul. cu Persia. în Peninsulele Apenină şi Balcanică. Carol al VI-lea (1711-1740). iar cenzura scoasă din atributiile clerului (1781). Acelaşi istoric afirmă. Se facilita chiar negustorilor austrieci posibilitatea unui comert pe uscat şi mare cu Persia. Înfrântă. În 1719. Maroc. Monarlria habsburgică devine o mare putere. Această companie urmărea o intensificare a comertului cu Istanbulul. cultivat. învăţând din înfrângerile militare şi dându-şi seama de superioritatea sistemului centralizat prusaian. va câştiga noi teritoriis. Măsura va atrage imediat mânia Olandei şi Angliei. Triestul şi Fiume capătă statutul de porto-franco şi erau folosite activ Livomo şi porturile din sudul Italiei. abolită şerbia (1783-1785). Totodată.era completat cu unul de comert şi navigatie. numită de cartografii timpului Europa austriacă.000 militari şi 12 nave de cursă lungă pentru comertul oceanic (în 1763). unei succesiuni de compromisuri. arhiducesa Maria-Tereza. în aprilie 1713. dând posibilitatea Habsburgilor să aibă liberă navigatie pe Dunărea inferioară. iar în noile provincii anexate. practicat de Maria Tereza şi Iosif al IIlea. ieşind la Marea Neagră. Habsburgii . încât fratele său mai mic (Leopold.aprovizionarea Vienei. văzând aparitia unui nou stat rival. Croatia etc. dar au nemulţumit profund biserica.000 km2. întinzându-se de la Canalul Mânecii până în sudul Italiei şi din Tirol până în Silezia şi Oltenia. cu ieşire la Atlantic prin Ţările de Jos spaniole (acuma. Portugalia şi zona Magrebului (Alger. pe bună dreptate. Trapezunt. Carol al VI-lea a favorizat crearea Companiei comerciale de la Ostende (1722). Istoricul austriac Erich Zollner arată. Belgradul jucând rolul unei importante pieţe de schimb. într-un nou război cu otomanii (17361739). abolită tortura (1777).cu Spania. Provinciilor Unite.

locul de înfruntare fiind iniţial Cehia. inclusă în teritoriile de baştină ale Casei de Austria. În . alături de cea cehă.. al cărei rege. în noiembrie 1620.iunie 1621. alcătuit din 30 de directori în frunte cu Wencelas Ruppa. Ciocnirea decisivă a avut loc la Muntele Alb (Bila Hora). Rudolf al II-lea îi simpatiza pe cehi. în senul că riposta Angliei şi Olandei ar fi fost mai palidă. a înfrumuseţat oraşul (numeroase edificii.sud de Madras. mai ales germane. cât şi nepotul acestuia. irlandezi. iar clasa feudalilor s-a completat. iar germana a fost impusă ca limbă oficială. la Sadatpatuam . au străbătut Moravia ajungând până sub zidurile Vienei. împăratul Rudolf al ll-lea (1583-1611) a ales Praga ca reşedinţă permanentă a Imperiului. În scurt timp. socotită mai accesibilă. într-o mare măsură. păstrându-şi. statutul politic de regat aparte. acordându-le libertate religioasă (1609). Cehia a fost inclusă în cadrul Imperiului. a mutat capitala Imperiului la Praga. fratele său Matei. Cehia de la Pacea westphalică (1648) la desfiinţarea Imperiului Romano-German (1806) În Evul Mediu. stabilit la Praga. coroana Boemiei. Cele două puteri rivale au conditionat recunoaşterea Pragmaticei Sancţiuni de lichidarea Companiei şi a factoriilor austriece. stimulată de meşteşugari. Se făcea comert cu ceai. Cehia a fost transfonnată într-o provincie a Imperiului (privilegiile "Scrisorii de Majestate" anulate). şi s-a terminat cu o grea înfrângere pentru cehi. care deveneau neîncăpătoare. luând măsuri energice de expluzare a iezuitilor şi de înarmare generală a poporului. a dezIănuţuit o aprigă represiune. 728 de nobili fiind despuiati de bunuri. iar doi consilieri imperiali catolici. încearcă să limiteze puterea Dietei cehe şi. Wilhelm Slavata şi Gheorghe Martinic sunt aruncati pe fereastra castelului Hradcany. comert şi de exploatarea minelor. o explicaţie pentru faptul că Imperiul Habsburgic nu a ajuns o mare putere maritimă şi nici o putere colonială. va lua fiintă o colonie şi pe teritoriul Indiei. italiene şi spaniole. Pot fi. cu toate organele centrale de administraţie şi sediul corpului diplomatic. îndeosebi de argint. 27 dintre capii răsculatilor. cehii. De acum înainte. închid şi demolează două biserici protestante (1617). În faţa acestei situatii. în secolele XIII-XV are loc o intensă dezvoltare urbană. francezi. nobili şi orăşeni. iar cele 8 fregate cărau mărfuri spre depozitele de la Ostende. Carol I (1346-1378) a fost ales şi împărat al Imperiului Romano-German. Noul împărat. germani formau echipajele. Cehia era împărtită în trei provincii mari: Cehia (Boemia). făcându-se uz de principiul liberului schimb. După moartea lui Rudolf al II-lea (1612). iar catolicismul. De asemenea. e drept. iar 30.care încorporase la posesiunile sale Ungaria de Nord şi de Nord-Vest. Ca o caracteristică a Cehiei. adică drepturi egale bisericii protestante cu cea catolică şi largă autonomie în administratie şi în justiţie. ca şi navele acestora. Cehia se revoltă. Revolta s-a transfonnat într-un război între protestanti şi catolici din Imperiu. arlriducele Ferdinand de Stiria. căreia îi revine un vot (principe-elector) în alegerea împăratului. Nu întâmplător. erau supuse în permanenţă şicanelor şi atacurilor din partea vaselor engleze şi olandeze. Dieta cehă având rol de decizie. în schimb. Noile factorii austriece. Moravia şi Slovacia. Marinari şi negustori flamanzi. vestitul pod de peste Vâltava. conduşi de contele Thum. în Cehia s-a instaurat dinastia germană Luxemburg. au fost decapitati în Piata Oraşului Vechi din Praga. sub numele de Carol al IV-lea (1347-1378). cu elemente străine. în zona Cantonului. În iunie 1619. Universitatea . incident cunoscut sub numele de "defenstrarea de la Praga". fiind apoi nevoiti să se retragă. începutul insurecţei antihasburgice în Boemia este şi prima fază a războiului de 30 de ani. cehi de origine. care devine împărat. De altfel. mătăsuri şi porţelanuri. drapelul austriac nefiind tolerat pe oceanele lumii. cele de mai sus.1348). propagat de Anglia şi Olanda. mirodenii. scoţieni. Ferdinand I (1526-1564) .000 familii silite să părăsească tara. joacă un rol tot mai important în viaţa politică.Ţinta a fost Asia. După stingerea dinastiei Premysl (1306). Răsculatii şi-au ales un guvern provizoriu. 39 . demonstrativ. au luat fiinţă primele baze pe teritoriul Chinei. Folosind o avangardă iezuită. decretat singura religie legală. O comisie specială a confiscat bunurile participantilor la războiul antihabsburgic. pe teritoriul Indiei au mai luat fiinţă câteva factorii habsburgice. care au avut o istorie zbuciumată. Ferdinand. ca şi o parte din Slovacia – este ales rege al Cehiei (Boemia şi Moravia). ceh după mamă.

iar postavurile. cu un trafic comercial şi meşteşugăresc modest. a scăderii extragerii argintului. trecuseră vremurile prigoanei religioase şi politice. stic1a au căutare nu numai pe piaţa internă. 1673). în Cehia apar tot mai multi negustori străini. Venetia etc. pe primele locuri situându-se germanii şi evreii. să extragă cât mai multe minerale din adâncurile pământului. ca şi introducerea limbii germane. cu precădere în Cehia. ca unica limbă oficială în stat. Ţărănimea. Autonomia orăşenească a fost desfiinţată. iar contactele se reduceau la vizita perceptorului turc. de asemenea. Din păcate. pânzeturile. Se face. ca proprietate condiţionată. dar şi pe cea externă. muncitori. drepturile oraşelor în Dietă reduse la maximum. cu tot fastul. a rechiziţiilor militare. dar şi cultural. Ferdinand al II-lea (16201637). dirijat de Viena. în general prin întregul folclor. mai ales că majoritatea autohtonilor s-au refugiat pe teritoriile habsburgice. vite şi vin. Iosif I (1705-1711). toti au tinut să fie încoronaţi. Avântul Cehiei. traditiile transmise din generatie în generatie. ca Buda. Ferdinand al III-lea (1637-1657). în schimb. al cadiului şi a comandantului militar. de diferitele boli . Încorporarea teritoriilor maghiare într-un paşalâc. Austria. tot mai mulţi cehi fiind angrenati în activităţi multiple. legende.a fost exilat şi vestitul pedagog Ian Amos Komensky (Comenius). După dezastrul pricinuit de război. Aspecte din istoria Ungariei de la Mohacs la Revoluţia franceză (1526-1789) Dezastrul de la Mohacs şi disparitia Regatului maghiar au provocat mutaţii spectaculoase în această zonă a Europei. pierzând Silezia cu profil industrial dezvoltat şi Glatzul (invadat de către Prusia în 1740) au stimulat industria. Meşteşugurile şi comerţul au fost. fiind recunoscute ca legale şi celelalte confesiuni. împăratul Leopold I a intervenit. în folosinţa spahiilor. Astfel. devine colonii militare. Ţăranii iobagi cultivau mai departe pământurile. să apară tot mai multe manufacturi. fratele său Leopold (1790-1792).Universitatea din Praga (cea mai veche din Europa Centrală). după dezastrul din 1620 şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea. faţă de alte regiuni ale Europei. când flăcările răzmeritei au cuprins aproape jumătate din Cehia şi au durat jumătate de an. Treptat. a trecutului glorios din zona Europei Centrale. concomitent fiind puse sub controlul unor functionari numiti de puterea regală. Leopold I (1657-1705). a devalorizării banilor. breslele includ în rândurile lor tot mai multi străini. Dominatia a fost în esentă o ocupaţie militară. prin cântece.mai ales de ciumă. ţara supusă unui puternic proces de germanizare. Revoluţie ce va aduce( am văzut) şi sfârşitul Imperiului Romande Naţiune Germană din care făcuse parte.cehii. lovite în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Pesta. cărţi1e cehe distruse. se va manifesta îndeosebi în timpul absolutismului luminat. După alungarea meseriaşilor cehi care nu doriseră să treacă la catolicism. Curând Cehia va deveni o provincie înfloritoare a Habsburgilor. din cauza războiului. care să 40 . ca Boemia. Edictul de toleranţă din 1781 a pus capăt dominaţiei bisericii romano-catolice. angrenate într-un schimb activ cu vestul continentului. Această ilustră institutie de învăţământ superior a fost dată pe mâna iezuiţilor. Carol al VI-lea (1711-1740). În curând. obiceiurile. oameni modeşti. fondatorul pedagogiei moderne şi multi alţii. populatia majoritară a Cehiei. mai ales în 1680. dând o patentă în 1680 care limita claca la maximum 3 zile pe săptămână. Pământurile au trecut în proprietatea sultanului. şi-a păstrat nealterată limba. Cehia va deveni provincia cea mai industrializată a posesiunilor Casei de Austria. 1652. Szeged ocupate de otomani. de reînviere a limbii cehe. Totuşi. centrul opozitiei împotriva bisericii catolice. speriat şi de Revolutia franceză care se declanşase atât de violent. Dintre toti Habsburgii care au ocupat tronul Cehiei. formându-se cu această ocazie o burghezie natională cehă. Din păcate. Habsburgii. Szekesfehervar. Aceeaşi ţărănime s-a răsculat de nenumărate ori (1625. adică a perioadei de domnie a Mariei Tereza (1740-1780) şi a lui Iosif al II-lea (1780-1790). ca suverani şi ai Cehiei. care a făcut multe victime . Majoritatea marilor oraşe. a fost epurată de profesorii cei mai talentati . sobri. tesăturile de bumbac. a conştiintei valorilor. s-a răsfrânt negativ din punct de vedere social-economic asupra evolutiei ulterioare. aceste reforme au fost umbrite de un centralism excesiv de rigid. în mod special.. nu numai economic. ceramica. de foametea din anii de secetă. hârtia. Silezia. au început să-şi refacă satele şi oraşele. 1668. a aşezămintelor religioase musulmane (vacufuri) şi. unde va avea lor o revigorare economică după 1680. Pentru a îmbunătăţi condiţiile sociale din Cehia. a anulat o parte din reforme. Esztergom. începe să se impună un curent tot mai puternic de renaştere naţională. succesorul lui Iosif al II-lea. trafic cu cereale.

erau interesati să aibă cât mai multe produse. în schimbul amnistiei generale şi a unor libertăţi pentru nobilimea ungară. care în Ungaria a domnit sub numele de Carol al III-lea (1711-1740). Maria Tereza numea un ungur ca locotenent regal. Heissler. susţine istoriografia maghiară. apreciază un istoric ungur. reiau Buda în 1686. votează urcarea pe tronul Ungariei a Casei de Austria (dinastia Habsburg) şi abolirea Bulei de Aur (1222). Deşi subventionat de Franţa şi sprijinit de otomani. care pleca de la Marea Adriatică. desfăşurat pe un interval de 16 ani. fiind asociat direct la tronul Ungariei. Încă din 1687 au convocat o Dietă în acest scop care. nu se amestecau în problemele de tehnică agricolă. Deşi Dieta de la Pressburg (Bratislava. individualitatea istorică a Ungariei avea şanse să se perpetueze.a. dorea ca aceştia să-l accepte pe ginerele său. orice autonomie feudală era practic iluzorie. ca Buda. care să regleze proprietatea funciară. pe lângă recunoaşterea fiicei sale. nu a mai fost numit un nou titular în această demnitate maghiară . ca să se reinstaureze în Ungaria şi Transilvania. nobilul Sandor Karolyi. apoi. iar unul din ajutoarele sale. cu Imperiul Habsburgic ori cu alte zone ale Europei. Dacă feudalii maghiari 41 . Carol. ori a funcţionarilor imperiali. semnează Tratatul de la Satu Mare (1711). arătându-se toleranti. spre a rezolva plângerile.locul era girat de Francisc de Lorena cu titlul de locotenent regal. sârbi şi români. Francisc de Lorena. care permitea nobilimii.constate că totul e în regulă. În urma expluzării otomanilor. recunoştea toate privilegiile nobilimii. o anexă în cadrul statelor Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. în Ungaria. adică. recunoscând dominatia habsburgică. Au fost şi cazuri sporadice de trecere la islamism. aceasta risca să devină o simplă provincie. armatele conduse de Carol de Lorena. cedarea portului Fiume (Rijeka). mai mult la cerere. croati. Guvernul imperial a constituit Neoaquistica commissio. o mare parte din domenii au intrat în mâinile aristocraţiei vieneze (Eugeniu de Savoia. de printul Eugeniu de Savoia. iar splendidele palate ale lui Matei Corvin. cel târziu o dată la 3 ani. înfrângerea de la Zenta (1697) fiind hotărâtoare în perspectiva încheierii păcii de la Karlowitz. antrenând în mişcare slovaci. cu regim de portofranco. Otomanii n-au încercat să-şi impună nici limba. să se ocupe de problemele maghiare. După moartea palatinului Pa1ffy (1732). Rakoczy este nevoit să fugă în Polonia (1708). Spahii. Habsburgii profită de acest război. Un Consiliu prezidat de Palatin trebuia să rezolve problemele majore curente. ca regină de către unguri. în ianuarie 1699. le acordă dreptul de a convoca Dieta natională. cu exceptia art. legal. sub presiunea armatei austriece. să contracareze unele actiuni ale regelui. din cadrul Imperiului Habsburgic. Dacă Francisc de Lorena ar fi devenit împărat (ceea ce s-a şi întâmplat). atâta timp cât trupele imperiale staţionau pe teritoriul Ungariei.dreptul de insurecţie. Esztergom. Cum majoritatea familiilor pierduseră hârtiile de proprietate. Dacă coroana Sfântului Ştefan era pusă pe capul Mariei Tereza. majoritatea bisericilor au fost transformate în geamii. căci stabilitatea era ceva relativ pentru ei”. şi avantaje prin organizarea frontierei militare. De altfel. După încercarea nereuşită a marelui vizir Kara Mustafa de a lua cu asalt Viena (1683). în schimbul recunoaşterii Pragmaticii Sanctiuni. Starhemberg ş. 1687) recunoaşte Ungaria ca monarhie ereditară a Habsburgilor. Ungaria era integrată în sistemul ereditar al Habsburgilor. Pecs. Regiunile din nord şi nord-est au revenit Casei de Austria. Francisc Rakoczy se răscoală împotriva acestora (1703). repunerea în drepturi a familiilor foştilor proprietari de dinainte de 1541. curbura Dunării şi până în muntii Slovaciei. personal. de la Buda şi Visegrad au devenit o paragină. Maria Tereza. Este drept că în oraşele mari. Punându-i-se coroana Sfântului Ştefan (singura femeie din istoria Ungariei care s-a bucurat de acest privilegiu). traversa o parte din Croatia. sub denumirea de "Regatul Ungariei".31 din Bula de Aur . nici civilizaţia şi nici religia (cum au fost convertirile în masă din Bosnia ori din Albania). promite să vină ori de câte ori este nevoie. a stabilizat mult timp frontiera. prin nordul lacului Balaton. Linia de fortărete. Juridic vorbind. care erau militari prin excelentă. pentru obţinerea de bunuri materiale ori de funcţii. Otomanii n-au pus piedici supuşilor din paşalâcul Buda. ruteni.). ocupanţii limitându-se la constructii de fortificaţii şi la băi publice. în contactul acestora cu Principatul Transilvaniei. Carol al VI-lea. care le-ar fi lezat drepturile.

iritau tot mai mult vârfurile nobilimii maghiare. Bathyany. Staatrat-ul (Consiliul de Stat). cu interioare decorate de artişti străini şi autohtoni. când Frideric al II-lea a invadat Silezia. tot din Austria veneau. introdu cerea unui impozit plătit de nobili. Pesta. Pe la 1770. Erdod. Alături de negustorii băştinaşi. încercând să se afirme tot mai puternic în cadrul dietelor locale. majoritatea era protes tantă. provincia cea mai dezvoltată (1748). al cărui creier era printul Kaunitz. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. introducerea administratiei centralizate. În secolele XVII-XVIII se publică tot mai multe cărţi în maghiară. săpunuri etc. organ central guvernamental. succesorul Mariei Tereza . Csaky. Palffy. curentul liberal. unde satele şi micile burguri cu aspect dezolant: se măresc. la obiceiuri. Istoriografia maghiară consideră că aceste favornri erau minore (vizite frecvente. în locul celei latine. dependenţa economică a Ungariei. iar Janos Molnar predă fizică. partial traduceri din latină. în schimb. evrei. catedrale şi palate fastuoase. Gyor (1743). Acest sistem de seductie a dus la germanizarea unei părti a marilor magnati maghiari. să aplice metodele moderne ale absolutismului luminat. care în esenţă rămăsese o ţară agrară. făceau comerţ activ pe ruta Belgrad-Buda-Viena. Nadasdy. Szekesfehervar. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea. până la 1526. neuitând sprijinul acordat de aceştia în 1740. iar 85% din produsele importate. 87% din exportul maghiar era îndreptat spre Austria. În 1782. faiantă. începuse să ia măsuri împotriva nobilimii maghiare. Szechenyi. sprijinind statutul de privilegii al oraşelor Buda. Se impun tot mai 42 . practic se încadrează în atmosfera şi cultura germană. în maghiară. Forgach. Szeged. în calitate de supuşi ai sultanului. în sensul diminuării. prelucrarea fierului. Civilizatia barocă îşi pune amprenta tot mai pregnant în Ungaria. Toate aceste reforme. iar apoi a abrogării imunităţilor fiscale. apar castele. primesc titluri de conţi şi baroni. acordarea de domenii. Nobilii unguri încep să frecventeze tot mai des Viena. Debretin (din 1693). pentru a limita autonomia maghiară. refuzând să convoace Dieta maghiară. Kohary. comparativ cu alte popoare.fiul acesteia. adică palatele Schonbrunn şi Luxemburg. Universitătii i se adaugă o facultate de inginerie. vârfurile aparţinând familiilor Esterhazy. În Universitatea din Nagyszombat (transferată ulterior la Buda. turci. era nemultumită de provinciile care evoluau rapid industrial. la nivel european. iar sub influenta discretă şi delicată a împărătesei. Maria Tereza (17401780) i-a favorizat pe maghiari. Zichy. ca şi obligativitatea limbii gennane. renunţă treptat la costumele nationale. prin publicarea Edictului de tolerantă a admis ocuparea de funcţii de stat de către protestanti şi catolici. iar în urma pierderii Sileziei. vin în contact cu aristocratia austriacă şi cehă. sfidând opoziţia nobilimii maghiare. mica nobilime a rămas incoruptibilă pe pozitii. aristocraţia maghiară a înfiinţat o serie de manufacturi de postavuri. Este drept că în politica centralizării Imperiului Habsburgic. plus abolirea autonomiei comitatelor.cuprinde păturile intelectuale laice şi ecleziastice. contractează căsătorii cu nemaghiare. apoi la Pesta) se predau cursuri de fizică şi chimie. armeni. iar prin desfiintarea şerbiei (1785) şi-a atras simpatia tărănimii. Iosif al II-lea (1780-1790). greci. pe la mijlocul secolului al XVIII-lea atinsese gradul când guvernul de la Viena îşi putea permite.) faţă de aspiraţiile unui popor care detinuse pozitii-cheie în centrul Europei. Ungaria. În orice caz. sticlărie. Viena a impulsionat întârirea burgheziei. mai ales a celei române. aromâni. încă din secolul al XVII-lea pătrund sârbi. care. ca şi a celorlalte bunuri şi a populatiei (1785-1787). Viena s-a axat pe industrializarea Cehiei . nu s-a încoronat ca rege al Ungariei. organizarea unei gărzi maghiare etc. Nobilimea forma circa 5% din populatie. se înfrumuseţează. recensământul proprietătilor agrare.mărind şi mai mult antagonismul cu maghiarii. sub influenta universitătilor germane şi a unor opere apărute mai ales în Franţa .erau ostili dezvoltării oraşelor. Esztergom. Mai mult.

voturi în Dietă şi dreptul de a înfiinţa o Curte de justitie la Wismar şi a unei Universităti la Greifswald (art.Mecklemburg-Schwerin şi porturile Bremen şi Verden. ocupând chiar capitala. fără să aibă însă pentru aceasta simţ politic. adică până în 1644. şi nici geniu militar. în 1657. părţile contractante se obligau ca. rolul conducător în problemele de stat l-a avut cancelarul Oxenstierna. Carol X Gustav. Danemarca) în secolele XVII-XVIII Din istoria Suediei . din cadrul Păcii Nordului!) cu Polonia.X). Aspecte din istoria statelor nord -europene (Suedia. silit de împrejurări. 43 . culte dar risipitoare. Austria şi Brandenburgul. plătibilă în trei tranşe (5. cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania. El invadează Po lonia în 1655. statuile lui Donner .ca şi talentatul portretist de origine maghiară Adam Manyoki care. numită Pacea Nordului . ulterior. regele repurtează câteva victorii strălucite asupra Poloniei. cât şi în întreaga Scandinavie. îşi pro pune să reia vastele proiecte ale lui Gustav Adolf în Europa continentală. care a întărit economic şi politic nobilimea şi elementele de vârf ale burgheziei în formare. Prusia devenea independentă. Mai mult. El a fost autorul modificării Constitutiei (1634).4 şi 5). Suedia semna. alaturi de aliaţii săi (Olanda. Urmaşul său. în Prusia. la Livonia meridională (art. încheind armistitiul cu Rusia. spe riat de pericolul ce-l ameninţa pe aliatul suedez şi de o eventuală repunere în discuţie a Tratatelor Westphalice. după ce obtinuse ca vărul ei Carol Gustav (din dinastia PalatinăZweibrucken) să ocupe tronul. Detinând toate insulele importante ale Mării Baltice şi gurile fluviilor navigabile . să elibereze toate oraşele şi teritoriile ocupate în cursul războiului. Totuşi.toţi de origine austriacă . Cracovia. pace pe care o mediază Mazarin. devenit rege al Suediei în 1654. frescele lui Maulbertsch.000 taleri). Anglia. Suedia devenea. majoritatea domeniilor coroanei au încăput în mâinile marii aristocratii. susţinut curând de Olanda şi Branden burg. pacea valorificând strălucitele victorii militare ale regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) şi. ca şi abilităţile diplomatice ale cancelarului Oxenstiema. a ducatului Finlandei şi a celorlalte posesiuni ale Coroanei suedeze (art. Livonia maritimă pe seama Poloniei. concretizată în diverse tratate semnate în 1660 şi 1661. Carol al XI-lea (1660-1697) semneaza Tratatul de pace de la Oliva (1660. cetatea şi portul Wismar din ducatul. trebuie să facă faţă unui atac al regelui Danemarcei. Prin politica capricioasă a acestei regine. . a fost nevoit să se stabilească la Dresda. Wollin şi Usedom. Suedia e marea beneficiară a acestei Păci a Nordului. o indemnizatie de război considerabilă. şi de electorul de Brandenburg.3). astfel. căci dobândeşte sau i se garantează: sudul Scaniei pe seama Dane marcei. După cum am văzut mai sus. Elveţia. Suedia este atacată simultan de ruşi şi polonezi în Livonia. revenindu-i următoarele teritorii: Pomerania occidentală. Astfel. Până la majoratul reginei Cristina (1632-1654). primind noi domenii în Finlanda şi în noile provincii cucerite. Portugalia şi Principatul Transilvaniei). Suedia devenea fact-totum atât în Marea Baltică. în cel mai scurt timp. Prusia. dar se loveşte de rezistenţa polonă. devenind pictorul Curţii. ale generalilor săi. Ingria şi Carelia pe seama Rusiei Carol al X-lea Gustav (1654-1660) a fost nevoit sa faca faţă unei situaţii dificile. prin Pacea westphalică. Elba şi Weser. Regina Cristina abdică de la tron în 1654 şi se stabileşte în Italia. Narva. în sfârşit. Oder. Estonia şi cea mai mare parte din Livonia intrau în stăpânirea Suediei. Intervine însă o pace generală. care renunta în favoarea Poloniei. Principalele prevederi erau următoarele: regele Poloniei renunţa la orice pretenţii asupra regatului Suediei.000.mult operele arhitectului Hildebrant. insulele Rügen.Neva.

În 1699 se creează o coaliţie antisuedeză .000) şi la bunăstarea tărănimii libere.000 locuitori. la dezvoltarea gospodăriei tărăneşti libere. partizanul puterii absolutiste autoritare. construirea unei puternice flote militare şi comerciale a dus la popularea oraşelor (Stockholm . baronul de Gortz. când. Rikstagul rezervându-i doar dreptul de a hotărî în problema impozitelor. se defrişează mai eficient pădurile prin ardere. încoronându-se pompos la catedrala din Uppsala. a cărui vitejie şi pricepere în războaie ajunsese de domeniul legendei. îl sileşte pe August al II-lea să renunţe la tron. Pătrunderea capitalismului se răsfrânge şi în sectorul agricol. paradoxal. aramă. În orice caz. Rickadagurile din 1683 şi 1693 recunosc dreptul de a guverna fără să ţină seama de părerile Consiliului de Stat. în mod definitiv. furnizând soldati şi cai. Sfetnicul regelui defunct. lăsând o ţară ruinată şi epuizată. Marea parte a ţărănimii libere. unde îşi va pierde aproape întreaga armată. populaţia ajungând la 1. aceasta nerămânând o castă închistată.Liga Nordului. în 1709. fără să întâmpine opozitia Rikstagului şi a nobilimii. . va fi stăpân în Polonia şi în Saxonia. micşorându-i-se renta feudală. Creşterea terenurilor arabile. de pe urma căreia aristocraţia a profitat din plin. Dar temerarul rege Carol al XII-lea. Astfel. va fi înfrânt la Poltava. Iar pădurile întinse şi bogatele resurse de minereuri de fier au dus la dezvoltarea industriei de constructii navale şi a celei metalurgice. timp de 7 ani. chiar de cineva din tabăra sa). încât. Temerarul Carol al XII-lea. a fost condamnat la moarte şi executat (1719). . care forma majoritatea populatiei. se introduce sistemul de cultivare în trei câmpuri: o tarla de refacere. la moartea regelui Carol al XI-lea (1697). va fi omorât la asediul cetăţii Frederikschall (după unii. una cu semănături de primăvară (orz) şi alta cu semănături de toamnă (grâu). se recunoaşte. nobilimea n-a îndrăznit să pretindă noului monarh sa revină la vechile obiceiuri. în care intrau: Danemarca. valabilitatea decretelor regale în sectoarele legislativ şi administrativ. cu caracter oligarhic. 44 . Legăturile dintre domeniul feudal şi piată devin mai strânse. catran. se introduce cartoful. care era la cheremul învingătorilor săi şi care.40. Se introduc pluguri cu rotile. a grăbit decăderea statului suedez. dar. Acordarea dreptului de răscumpărare ţăranilor de pe domeniile regale (1710) a contribuit. Pe plan politic. asanarea mlaştinilor. statul avea militari echipaţi pe contul propriu al combatanţilor. impulsionând şi sectorul demografic.000 locuitori. iar regina Ulrika-Eleonora acordă o Constituţie în 1719 . avântul industriei metalurgice. echipaţi cu harnaşamentul respectiv.fiecare cu 10. Înregistrează o serie de succese spectaculoase în lupte cu ruşii. nobilii caută să-şi valorifice în special grâul şi produsele animaliere. prin pacea de la Altranstadt (1706). universităţile trebuiau să predea în spiritul doctrinei puterii absolute. a fost denumită de nobimilea suedeză "era libertăţii". Gotteborg şi Norkoping . indiferent de originea socială. perioada de pace (1680-1700) a înviorat economia ţării. dar a angrenat şi o parte din nobilime. toate acestea ducând la revigorarea economiei. spre înfiinţarea unor întreprinderi de tip capitalist. pe de o parte. Noul rege se proclamă major la vârsta de 15 ani (1697). avea recunoscut din partea statului titlu de “nobil scutit de impozitul funciar". silindu-i să încheie pacea de la Travendal (1700). dornic sa-şi măsoare fortele cu oricine ar fi îndrăznit să-l atace. care puteau să pătrundă în nobilime. o armată perfect echipată şi instruită şi o balantă excedentară de peste 7 milioane taleri. biserica este pusă sub control regal (1686). Perioada de la moartea lui Carol al XII-lea (1718) şi până la lovitura de stat a lui Gustav al III-lea (1772). iese din competitia puterilor militare de prim rang.500. Saxonia (în acel timp având acelaşi suveran cu Polonia) şi Rusia. treptat.Şi în regatul Suediei are loc procesul de întărire a monarlriei. creşterea exportului (fier. a Rikstagului şi a Senatului. lemne). apoi. Îi bate pe danezi. Carol al XII-lea (1697-1718) intră în Războiul Nordic cu un stat bine centralizat.

a numit ca prim-ministru pe Ulrik Scheffer (adică Kanslipresident). Franţa. făcută fără vărsare de sânge. a sprijinit cultivarea limbii literare suedeze. studenţi suedezi care studiază în Olanda. Constituţia din 1772 este primul document suedez care prevede separarea puterii în stat . Olandei.Pacea cea mai grea pentru Suedia a fost cea iscalită cu Rusia. Estonia. pe coasta Finlandei. Din istoria Regatului danezo-norvegian “Bilanţul” istoric al Danemarcei în epocă a fost mult mai “modest” de cât al preponderenţa!). imediat după moartea lui Carol al XII-lea. În Suedia se constituiseră şi două partide – „Pălăriile ” şi „Bonetele ”.000. în toamna anului 1660. viata politică a încăput pe mâna unor oameni venali care dirijau Riksdagul ţării. a înfiintat grânare publice pentru nevoiaşi.artificială.se născuse la Stockholm (1746). a liderilor din Dietă şi a vârfurilor partidului „Bonetelor". Contribuţii la aceste domenii au adus prima societate ştiinţifică din Suedia (Societatea Regală de Ştiinţe din Uppsala. a curmat pozitia dominantă a Dietei. reprezentaţiile teatrale (prima trupă franceză a jucat la Stockholm în 1699). Anglia. Atrăgându-şi burghezia. primul ziar după model englez. 1719). a desfiintat tortura. „Bonete1e" reprezentau interesele nobilimii mici şi birocratice (ofiteri. a fost speculată în presă de partizanii regelui. în august 1772. primirea unor subventii din partea Rusiei. au agravat criza din ţară. cu oraşul Vîborg şi insulele Dago şi Osel. vorbea limba poporului şi a ştiut să se facă iubit de mase. învăţământului. Angliei. reforme şi întărirea puterii regale. când pierdea Livonia. creând o industrie . Versailles-ul care seduce mulţi nobili tineri. sfârşitul Războiului Nordului a fost şi sfârşitul Suediei ca mare putere. Ingria. a permis străinilor neluterani să-şi exercite cultul în mod liber. care a răsturnat guvernul "Bonetelor". Adolf Frederic). a laicizării vieţii spirituale. tradiţiile şi realităţile ţării. a infiintat Academia Suedeză (1786). a dus la arestarea membrilor Consiliului de Stat. a scutit de orice impozit familiile sărace care aveau cel putin 4 copii. de proastă calitate. Orăşenii şi clerici. a distribuit gratuit medicamente. Lovitura de stat (cunoscută în istoriografia suedeză sub numele de „Revolutia paşnică ") din august 1772. care avusese loc cu câteva luni înainte. Cu toate intenţiile bune. Karelia Răsăriteană şi o parte din Finlanda. a permis sa se facă paşi importanţi în domeniul culturii. primind suma infimă de 2. funcţionari. care îşi se vindea produsele la adăpostul unei legi protectioniste. în sensul că lipsa unei puteri centrale oferea Suediei perspectiva insucceselor Varşoviei. a artelor (făcând din castelul Gripsholm un al doilea Versailles în nordul Europei). în 1721. a întărit armata şi flota. „Pă1ărille" erau partidul nobilimii şi al marii burghezii comerciale şi cămătăreşti. intelectuali). Astfel. Prima împărţire a Poloniei. deputatii celor trei stari (fără ţărănime) s-au întrunit la Copenhaga spre a găsi solutia acoperirii deficitului din bugetul statului. a unui nou sistem judiciar. După semnarea primelor tratate din “Pacea Nordului”. 45 .000 taleri. Frantei. preluându-şi prerogativele pierdute. în frunte cu primatul Rans Nansen şi episcopul Rans Swan au cerut contributie egală din partea nobilimii. Noul suveran se considera suedez . cenzura (1774). a burgheziei orăşeneşti şi a vârfurilor ţărănimii. “Then swanska Argus” ("Argusul suedez"). tărănimea şi mica nobilime. Sistemul liberal instaurat în 1718. bazându-se pe experienta proprie a poporului şi pe doctrina lui Montesqieu. cărţi străine şi suedeze etc. rivalitatea cu celălalt partid. Regele s-a înconjurat de oameni capabili. mărind nemultumirile. care a practicat o politică mercantilistă.în mare parte . care formau cele două stări ale Parlamentului danezo-norvegian. necunoscând limba. În plus. o lovitură de stat . regele Gustav al III-lea (1771-1792) a dat . la Nystadt (Usikaupunki). coruptia cercurilor conducătoare. tribunalele extraordinare. urmaşii lui Carol al XlI-lea fiind germani (Frederic 1.

prin organizarea sa politică. a obligat pe rege. iar cei fără posesiuni funciare erau privaţi de dreptul de a ocupa funcţii oficiale şi de a se bucura de inviolabilitatea persoanei. S-a creat o situatie revoluţionară. care. deoarece majoritatea nobilimii nu era de origine norvegiană. posesorii de mici terenuri plăteau dări asemănătoare ţăranilor. creşterea puterii functionarilor regali măreau dependenta Norvegiei fată de autoritătile de la Copenhaga. care permiteau burgheziei şi ţărăni locale să se afirme. la sfârşitul Războiului de 30 de ani.mulţi şleahtici au sărăcit. La moartea ambitiosului rege Vladislav al IV-lea (1648). Unele reforme. capitala Cracovia fiind plasată la extremitatea vestică a ţării. iar în 1702 a fost anulată şerbia în părţile răsăritene ale ţării. Polonia. a instaurat absolutismul în Danemarca şi Norvegia. şi-n secolul al XVII-lea. Dacă la începutul secolului al XVII-lea.ulterior Prusia. teoretic. 46 . Potocki. mazăre. să reintroducă şerbia şi cu posibilitatea pentru nobil de a cere executarea clăcilor. fiind nevoiţi să-şi găsească îndeletniciri pe lângă marii magnaţi (Czartoryski. iar Frederic al III-lea şi urmaşul său Cristian al V-lea (1670-1699). sprijinit de burghezul Schumacher. obţinând astfel cantităţi sporite de cereale. deşi avea în fruntea sa un rege. nobilimea a întărit exploatarea ţărănimii. însă suprematia de clasă a nobilimii a fost menţinută. S-a uşurat situatia tărănimii (1682). continua să păşească pe drumul fărâmitării feudale. Prin întărirea absolutismului în Norvegia. Aspecte din istoria Poloniei de la Pacea westphalică la dispariţia acesteia ca stat (1648-1795 ) Păstrâdu-şi caracteristicele regimului politic propriu (care-i vor precipita sfârşitul!).scădere. orăşenii obtinând anularea şi limitarea unor privilegii nobiliare. iar impozitele strânse luau drumul capitalei Danemarcei. unde şleahta încerca să-şi asigure influenta decisivă în conducerea statului. Legea daneză (1683) şi Legea Norvegiană (1687) au uniformizat organizarea administrativă şi juridică a diferitelor provincii şi au proclamat egalitatea tuturor în fata legii. Primele legi publi cate din istoria ţării. în Brandenburg . Acest stat nobilar multinaţiona1 a primit numele de republică. Totuşi. Nobilimea. hrişcă. În timp ce absolutismul se întărea în Austria.a. în 1733. în detrimentul puterii regale şi a magnaţilor. în Rusia. trupele poloneze reuşi seră să ocupe temporar Moscova. profitând de conjunctură. elaborată de Schumacher. Mutaţii se produc chiar şi în sânul clasei dominante . Principiile organizării monarlriei absolutiste au fost reflectate încă în Legea regală din 1665. şi ca formă de organizare nu reprezenta un regim republican. tara era într-o situatie deplorabilă. Polonia rămâne un stat feudal prin excelentă. Chiar dacă. Totuşi. devenit ulterior cancelar al Statului. prin luptă armată se emancipează de sub tutelă străină (1648). statul polonez se prezenta ca o confederaţie între regatul polonez şi Marele Principat al Lituaniei. Pentru ţară a fost un lucru pozitiv. O lovitură în plus primeşte statul polonez din partea cazacilor zaporojeni. Din1569. cu repercursiuni negative asupra gospodăriilor micilor producători. când cererea de grâne pe piaţa apuseană luase amplaore (în Polonia se cultiva grâu. evident. secară. conduşi de hatmanul Bogdan Hmelniţki şi exprimând interesele poporului ucrainean. Statul norvegian nu avea autorităţi centrale autonome. De altfel. cu excepţia unui locţiitor regal.Frederic al III-lea (1648-1670) sprijinea din umbră pe orăşeni şi chiar a adus trupe la marginea capitalei. mei). alţii şi-au pierdut complet pământurile. au fost luate sub regii Frederic al Vlea (1746-1766) şi Cristian al VII-lea (1766-1808). Varşovia fiind desemnată ca sediu comun pentru deliberările Seimului. puterea regelui a devenit ereditară.). practic. deşi suveranul făcuse numeroase încercări de a-şi plasa patria în fruntea celorlalte state europene. a decăderii politice şi economice. puterea a trecut din mâinile aristocraţiei locale în mâinile funcţionari1or regali. devenit conte. orz. Liubomirski. magnaţii şi restul nobilimii se bucurau de aceleaşi drepturi politice şi juridice. prestigiul international al Poloniei va fi într-o vizibilă . ales pe baze elective. Radziwil ş.

candidatul ales. De-abia spre sfârşitul secolului. August al IIlea îşi reia tronul. în 1697. Cu toate succesele repurtate pe plan extern în timpul domniei lui Jan Sobieski. inclusiv Kievul (1667). cunoscut şi sub numele de August cel Puternic (datorită forţei sale fizice). Seismul polonez avea de ales între doi candidaţi. Pentro a crea o monarhie puternică. În urma războaielor cu Suedia şi Rusia. statul se prezentându-se cu o democraţie nobiliară. fapt ce a dus la declanşarea operaţiunilor militare împotriva Poloniei. în vederea împiedicării lucrărilor Seimului. acestea având să-şi plătească poliţile mai vechi. Prin pacea de la Karlowitz (1699). Ucraina din stânga Niprului.conflict care. dar Carol al XII-lea. unde puterea de stat era slabă. se îndreaptă asupra Poloniei. Diplomaţia habsburgică atrage Polonia într-un sistem de alianţă ofensivă şi defensivă (1683). la care se adaugă şi Smolenskul. Podolia şi o zonă a Ucrainei apusene. în schimb. uitând pe parcurs de polonezi. prin pacea de la Altranstad (1706). în anul 1667. afectând şi burghezia natională care se înfiripa. şi anume: la Camenita. era socrul lui Ludovic al XVlea şi era candidatul partidului francez). În această nouă ipostază îl găsim pe regele polon Jan Sobieski ajutând Habsburgilor la despresuarea Vienei. August al II -lea. În urma victoriei ţarului Petru I. În anul următor. urmărea obiective personale. când o mare parte din Ucraina trece la Rusia şi. Categoric. care devine rege sub denumirea de August al III-lea (1733-1763).000 locuitori. în care a fost angrenată şi Po1onia. unde se derula Războiul Nordului (1700-1721). Polonia va face parte din Liga Sfântă (alături de Austria şi Veneţia şi sub patronajul papei. prin epilogul său. în 1672. ieşită din unirea unui mic principat absolut (Saxonia) şi o mare republică oligarlrică. care erau interesate să menţină statu-quo-ul în Europa Centrală. Polonia urmând să plătească un tribut de 20. care s-au soldat cu ocuparea puternicei cetăţii Cameniţa (octombrie 1672). la moartea acestuia (1694). trebuia învinsă nu numai rezistenţa nobililor şi a magnaţilor autohtoni. se alătură ruşilor. Polonia pierde o serie de teritorii: Prusia ducală (1657). repurtată asupra suedezilor. teritoriul statului scade la 730.000 km2 şi o populaţie în jur de 10. ci şi a marilor puteri. fiind preferat electorul Saxoniei (sub denumirea de August al II-lea).000. Prin moartea lui August al II-lea (1733) se deschide o criză de succesiune.Dacă în 1634. dorind să reia Livonia de la suedezi. Marile puteri din apusul Europei. Livonia (1660). cu populaţie eterogenă (unde polonezii deţineau o pondere de circa 40%). le deteriorează pe cele cu Imperiul Otoman. a dus la mutatii spectaculoase în Europa. principalii protagonişti fiind Rusia şi Suedia. anarhia lua proporţii. ocupă cele două capitale. în urma ocupării unor teritorii de otomani şi de suedezi. ceea ce va influenta pozitiv şi factorul demografic. August al II-lea. la Wissemburg. în special Franţa şi Anglia.000 galbeni. Imperiul Otoman renunţa la toate cuceririle făcute în 1672. iar populaţia la 7. ca şi suzeranitatea asupra Ucrainei. Între fostul rege Stanislas Lesszcinski. Dacă dreptul de veto a fost folosit pentru prima dată în 1652. fiul său. Până la urmă. cât şi principatele româneşti).000 locuitori. care fusese impus polonezilor de către Carol al XII-lea.000 km2. ambasadorul francez acreditat la Varşovia având un rol important în această actiune. Marea majoritate a nobilimii poloneze îl alege pe acesta. Dar minoritatea Seimului polonez apelează la Rusia şi trupele acesteia impun ca rege pe noul elector de Saxonia. îl obligă pe suveranul Poloniei să renunţe la tron. fiul lui August al II-lea. preocupate de succesiunea spaniolă. Tratatul de la Andrussovo (1667) stabileşte relaţii paşnice cu Moscova. în 1683. teritoriul Poloniei avea o suprafaţă de 990. Cracovia şi Varşovia şi. după Poltava (el locuia în Alsacia. după ce-i bate pe danezi şi pe ruşi. din 1666 a fost extins şi asupra organelor legislative locale. în urma păcii de la Andrussovo. n-au acordat importanţa cuvenită răsăritului Europei.000. nu este ales rege. Coroana fiind electivă. urmând ca în Ligă să fie atrasă atât Rusia. dar care a fost înlocuit cu August al II-lea. de la Poltava (1709). la Narva. Pacea încheiată imediat prevedea intrarea Cameniţei şi a Podoliei în deplina stăpânirea sultanului. victoriile lui lan Sobieski îmbunătăţesc politic pozitia europeană a Poloniei. Franta recunoaşte ca rege al Poloniei pe August al III-lea şi lasă mână liberă în această ţară Rusiei. 47 . unde fiecare şleahtic îl putea folosi. în care vor fi angrenate marile puteri europene. îndreptată exclusiv asupra Imperiului Otoman. în schimb. din cauza opoziţiei nobilimii de frica întăririi puterii centrale. creşte considerabil influenţa Rusiei pe care regele Poloniei o suportă cu multă seninătate.

din necesităţi militare.mai ales mine cu sare. ci şi pentru o nouă administratie.000 km2. Noul rege. chiar dacă avea şi un singur vot contra). în frunte cu familia Czartoryski. de o inteligenţă remarcabilă şi foarte instruit. Cu toată anarhia.300. sprijinindu-i pe dizidenti. Polonia . Polonia se declară neutră. Prusia obtinea 36. căci cel mai avantajat era Frideric al II-lea. Nobilimea începe să fie şi ea angrenată în deschiderea de noi manufacturi (textile. care critica ignoranta. negustorii.000 km2. au exploatat resursele ţării. prin prisma suprafetei obtinute. Însă Austria era suspectată de Rusia. intră în posesiunea Toscanei. După moartea regelui August al III-lea (1763). aducând mari prejudicii materiale ţării. ca să influenteze în acest sens Viena şi Berlinul. Dintre vecini este ascultat cu mult interes mai ales de Ecaterina a II-a. arlriducele Francisc. trebuie să facem remarca că burghezia poloneză se dezvoltă. iar spre sud. care descindea dintr-o veche şi ilustră familie poloneză. candidatul ales este Stanislas Poniatowski (1764). cu o populatie de 1. Austria a obtinut teritorii dens populate. Regele August al III-lea.650. Dacă administratia poloneză încearcă să pună capăt anarhiei. Prusia şi Rusia privind împărţirea Poloniei se prelungesc circa un an. În 1772 are loc prima împărtire a Poloniei. care era deţinută de tătari. metalurgie). o parte a marii nobilimi. sotul viitoarei împărătese Maria Tereza. în vârstă de 32 de ani. Austria 83. în timpul războiului de 7 ani (1756-1763). care urma să pregătească nu numai cadre militare. cu bogătii subterane . care. Deşi Polonia pierduse circa 30% din teritoriul său şi 35% din populatie.000 locuitori. Este aţâtat astfel un război civil. (o lege nu putea fi adoptată. ia parte la conflictul privind succesiunea austriacă şi este invadat de două ori de trupele prusiene. pentro a-şi extinde teritoriul. toate teritoriile. apar noi manufacturi şi întreprinderi. iar Rusia 92. Cu această alegere a fost de acord şi Frederic al II-lea. în calitate şi de elector al Saxoniei. Prusia şi Austria. Austria. era un admirator sincer al sistemului de guvernare englez şi al respectivului sistem constituţional. Achizitiile nu trebuie privite mecanic. Petersburgul urmărind achizitii teritoriale moderate. iar regele-elector August al III-lea şi-a datorat coroana Rusiei şi Austriei.era un stat satelit pentru Imperiul ţarist. Deşi încântat de fastul de la Versailles şi Petersburg. ia amploare comertul. se dezvoltă meseriile.acest mic stătuleţ de limbă franceză – ar fi trebuit să revină lui Stanislas Lessczinski. oraşele cresc.000 locuitori. mica Prusie este recunoscută ca o putere militară de prim rang în Europa. depăşind Spania şi fiind sensibil egală ca suprafaţă cu Franţa (520. Însă. socrul regelui Franţei. rămânea totuşi unul dintre statele mari ale Europei. se extinde piata internă. De altfel. cursuri de apă mari) care s-o ferească de apetitul mereu în creştere al celor trei vecini: Rusia. mai ales că Polonia nu avea hotare naturale (munti înalti. care urmăreşte. meseriaşii bogati încep să ruleze capitaluri tot mai mari. care izbucneşte pe fundalul unor mişcări ţărăneşti. deoarece avea intenţia să ţină sub tutela sa exclusiv republica amputată.consemna Gaston Zeller . în primul rând. iar viitorul ducat de Lorena . La sugestia Ecaterinei a II-a.000 km2 şi o populatie de 580. va fonda şcoala de cadeti .000 km2). anarlria şi sugera actiuni pentru centralizarea statului. foarte curând nu va mai fi pe placul Rusiei. Sub pretextul apărării ortodocşilor şi a mentinerii cu orice pret a dreptului de "liberum veto". Se editează revista "Le Moniteur" (1765). această primă împărţire a statului polonez îi şubrezea considerabil pozitia pe plan 48 . paradoxul problemei constă în faptul că cele trei state vecine absolutiste sprijină anarhia şi institutiile acesteia. controla întregul comert din această zonă. cu o populatie de 2. bancherii. De peste 30 de ani. Imediat după terminarea Războiului de 7 ani. în vederea dezmembrării Poloniei. care era duce de Lorena. mai ales pe spinarea Poloniei şi a Suediei.000 locuitori. Prusia. iar un vice-rege reprezenta la Varşovia autoritatea Petersburgului. în 1764. iar suveranul său Frideric al II-lea urzeşte diverse combinaţii. interesati în lichidarea anarhiei şi a creării unui stat puternic centralizat. era firesc ca la tron să-i succeadă fiul său şi ca Rusia şi Austria (aşa cum l-au sprijinit pe tată) să-l sprijine şi pe fiu. trupele ţariste. Între Petersburg şi Berlin se ajungea la un acord. În schimb.Austriei şi Prusiei. dar această neutralitate a fost încălcată flagrant de Rusia. Negocierile dintre Austria. în calitatea lor de vasali ai Porţii otomane. În 1765. îşi dă seama că practica folosirii "liberum veto"-ului este deosebit de dăunătoare.prima şcoală cu caracter total laic din Polonia. inclusiv Crimeea. conservatorismul. deoarece începuse să cocheteze cu Franţa. trupele ruse pătrund în Polonia în martie 1767. realipirea teritoriilor ucrainiene şi bieloruse aflate încă sub jurisdicţia poloneză. punând mâna pe gurile Vistulei. În timpul Războiului de 7 ani. ceea ce a provocat nemultumirea Angliei şi a Ţărilor de Jos.

). prin cinci ministere: Afaceri Exteme. argumentează autorul. care garanta contractele dintre aceştia şi. Desigur. comertul ia amploare. la 24 martie 1794. Noua constitutie poloneză a nemultumit nu numai marea nobilime. îşi au sediul tot mai multi negustori. societatea poloneză face progrese notabile pe calea dezvoltării relatiilor capitaliste. în scopul evitării abuzurilor. faiantă) şi întreprinderi. în 1792). dar mai ales pe moralul patriotic al polonezilor. iar Prusia 57. meşteşugari bogati care îşi construiesc case somptuoase rivalizând (şi chiar întrecând) pe cele ale multor nobili. În scopul angrenării nobilimii în comert. Apar noi manufacturi (postav. tranzacţii bancare. şi participarea Vienei. mai ales spre sud. se deschide un consulat la Kerson. urmând ca după moartea lui Stanislas-August Poniatowski. unde. industrie. dar unde ambasadorul Rusiei să fie factotum. Intră victorios în vechea capitală Cracovia. proprietarii de domenii. care la data amputării (1772) rămăsese cu o populatie de 7. Ţărănimea era pusă sub protecţia statului. iar ceea ce era mult mai grav. justitie. celebrul „soldat al libertătii". armată şi cler şi puteau poseda proprietăti rurale. era logică. începea. decât Prusia şi Rusia să ia singure totul. a ajuns la 9 miliioane în decurs de douăzeci de ani. Istoricul austriac Erich Zollner condamnă împărţirea Poloniei din 1772. mai ales după declanşarea Revolutiei din Franţa (1789). fabricanti. ca şi alegerea monarhului. lucernă etc.000 km2 (o mare parte din Polonia Mare şi o parete din Mazowia. trifoi. dar mai ales pentru elementele progresiste ieşite din cadrul nobilimii. într-o asemenea conjunctură.000 locuitori. care vor încerca solutii. bancheri. aducând tării un venit anual de 16 milioane de zloţi Dieta de 4 ani (1788-1792) a jucat un rol major în limitarea puterii marii nobilimi. amputarea Poloniei în 1772 a fost un şoc pentru întreaga tară. "Liberum veto" este anulat. insurectia. De altfel. Thorun şi Poznan). Mizând pe sprijinul Franţei revolutionare. Finante. centralizat. în ciuda unor succese militare repurtate de generalul Iosif Poniatowski (viitor mareşal al lui Napoleon) şi de către eroul Războiului de independenţă american. dar. unde ridică la rangul de ofiţer un soldat care s-a 49 . este centrul economic şi comercial al ţării. li se facilitau avantaje în acest sens. în 1792. la 3 mai 1791 a fost adoptată o Constitutie progresistă. Politie.în concepţia Petersburgului era necesară mentinerea unui stat polonez tampon (îi mai rămăseseră 212. iar guvernul (Consiliul Permanent) începe să-şi exercite mai operativ atribuţiile. Compania comertului din Marea Neagră. În baza unui acord comercial cu Rusia. ci şi pe vecini. Prusia se alătură Rusiei şi. spre Marea Neagră şi Moldova. tronul să devină ereditar.000 km2 şi circa 4 milioane locuitori) între cele trei puteri. care în câteva decenii şi-a triplat populatia (120. . considerând-o ca una dintre actiunile cele mai odioase ale politicii marilor puteri din secolul al XVIII-lea. şi-a atras o parte din armată şi. în cadrul Casei de Saxonia. Apărare. reforme pentru a opri anarhia tării şi a crea un stat modern. Se intensifică agricultura . profitând de faptul că în Varşovia se găseau numai 182 deputaţi. Dieta finantează. împărtirea unui stat catolic echivala cu o monstruozitate. pe lângă nobilime.international. măsuri iniţiate mai ales de mica nobilime sărăcită. Varşovia. are loc a doua împărţire a Poloniei (1793). care manifesta idei radicale. Polonia. a „intelighenţiei" şi a burgheziei. cu o administratie centralizată. Justitie. Iar din punctul de vedere al politicii austriece. când forţa şi agresivitatea îşi spuneau cuvântul. reformele preconizate spre sfârşitul secolului al XVIIIIea aveau ca scop democratizarea statului prin măsuri luate în primul rând împotriva oligarhiei. Rusia ia o parte din Bielorusia şi Podolia şi întreaga Volhinie. Sub aspect economico-social. fortele fiind inegale. În 1773 a fost creat primul Minister al Instructiunii Publice din Europa. Încă din martie 1789 a fost votat un impozit pe proprietătile funciare (10%) şi pe cele ecleziastice (20%). Tadeusz Kosciusko.5 milioane locuitori. „în numele întregului popor". Kosciuszko. Oraşele aveau dreptul să-şi trimită reprezentanti în Seim şi li se recunoştea vechea autonomie administrativă şi judecătorească. Burghezia a scos masele în stradă. deoarece Prusia îi barase gurile Vistulei. fiind prima oară când nobilimea este obligată să plătească direct impozite . O parte din prevederile Constituţiei din 1791 s-au păstrat . se crea un precedent în istorie.apar primele lucrări pe teme agricole şi se popularizează noile culturi (cartofi. Elementele provenite din burghezie puteau opta pentru orice carieră în administratie. cu centrele Gdansk. în perioada 1772-1793. Constitutia evitând abolirea şerbiei.

nu fără greutăţi. Ceva mai târziu. cu tot eroismul legendar al polonezilor. Rusia nu ajunsese încă nici la Baltica. o mare parte a latifundiilor bisericeşti a fost trecută în patrimoniul statului. prin calitătile sale. pune stăpânire. dintre care 3% reprezenta populatia orăşenească. capul bisericii ruse Nikon este surghiunit la o mânăstire din nordul îndepărtat. Prin dezvoltarea forţelor de productie. fie prin danii acordate de către stat în noile teritorii cucerite. Iniţiativele lui Aleksei de a face din acest uriaş ansamblu un stat mai bine centralizat rămăseseră cu totul insuficiente. instaurată în 1613. la diferite servitutii. Nobilii. a căror bogăţie e de natură funciară. urmată de Iaroslavl. nobilimea şi ţărănimea. ei se bucură de drepturi foarte importante pe seama ţăranilor lor. Vistula şi Bug. care sporeşte fie prin presiuni asupra lărani1or. creşte populaţia orăşenească. o încăpăţâna re şi o cruzime ieşite din comim. în ce priveşte societatea rusă. dar se întindea de la Nipru până la ţărmul de la Pacific al Siberiei şi de la Marea Albă până la Caucaz şi Marea Caspică. iar pe plan extern să înfrângă Suedia.negustorii . care a realizat reforme remarcabile. instituţiile medievale ca Zemski Sobor (convocat ultima dată în 1653). spre sfârşitul secolului al XVII-lea. legaţi de glie. în schimb. care grupează şi cele mai bune terenuri. Prin alipirea Ucrainei la statul rus (1654) şi extinderea spre Siberia. în urma unui război care a durat 21 de ani (1700-1721). care începe să se deschidă timid spre influenţele europene. ci şi la lichidarea statului polonez (1795). iar pe timpul Ecaterinei a II-a. din dinastia Romanovilor. deşi acestea poartă un pronunţat caracter feudal. Kostroma. la Petersburg. iar restul de 120. Şi o face cu o inteligenţă. Prusiei îi revenea partea centrală. populatia ajunge la circa 11-12 milioane locuitori. Regele Stanislas-August a fost silit să abdice. Dar. dar. Prin lichidarea statului polonez. pe care o 50 . ea e divizată în două clase. figura cea mai marcantă s-a dovedit a fi Petru I (16821725). în afară de clacă şi dijmă.000 km2. existau în Rusia circa 225 de oraşe. Incontestabil. în 1798. copleşiţi de corvezi. care funcţionează concomitent şi alături de putrerea ţarului îşi pierd importanţa. Printr-un document (datat ianuarie 1797). a contribuit în cea mai mare măsură la înfăptuirea acestora. În această perioa dă. la 25 noiembrie 1795. ca şi Boiarskaea Duma. iar trădarea marii nobilimi duce nu numai la înfrângerea insurecţiei. cu o suprafaţă de 47. Are loc întărirea continuă a domeniului feudal. la Tula). capitala Moscova având circa 200. etc. Austriei îi reveneau teritoriile sudice până la Pilica. armatele ruse. şi a murit în captivitate. apar manufacturi (în 1632 iau fiinţă trei manufacturi de metalurgie. demnitatea de patriarh a fost desfiinţată.ca numele de Polonia să nu fie pomenit în nici un document al dreptului internaţional.în curs de formare fiind încă foarte puţin numeroasă. din a doua jumătate a secolului al XVII-lea încearcă să treacă la monarhia absolutistă. cu capitala Varşovia şi regiunile nord-estice până la Niemen (48. prin modernizare. În cadrul domeniului sporeşte rezerva seniorială. Absolutismul în ascensiune se izbeşte de pretenţiile bisericii de a avea întâietate faţă de puterea laică.000 km2 Rusiei. sunt obligaţi să-I slujească pe ţar ca func ţionari (mai ales. Stepan Razin şi Emilian Pugaciov. austriece şi prusiene înaintează din trei direcţii. simbolizând prin aceasta accesul poporului la orice funcţie în aparatul de stat şi în armată. în ciuda serviciilor aduse. Kiev. vor deveni ministere. cele trei puteri îşi reglau toate diferendele care decurgeau din lichidarea statului.000 locuitori. Aspecte din istoria Rusiei în secolele XVII-XVIII Dinastia Romanovilor. Astrahan. Vologda. lipsiţi de majoritatea drepturilor civile. Însuşi ţarul. de sub conducerea lui Ivan Bolotnikov. Recurgând la originea divină a puterii suveranului. Petru îşi propune un dublu scop: transformarea internă a Rusiei şi deschi derea ei spre Baltica şi Marea Neagră. se dezvoltă comerţul. boierii) sau ca militari. La mijlocul secolului al XVIIlea. pe Marea de Azov.000km2). angajându-se într-un articol secret . burghezia . Administraţia centrală a statului era dirijată de către Pricazuri (circa 40) care ulterior vor primi denumirea de colegii (pe timpul lui Petru cel Mare). nici la Marea Neagră. iar la începutul secolului al XIX-lea. ţăranii fiind obligati. În 1696. Situatia grea a ţărănimii şi procesul de intensificare a legării de glie au generat războaiele tărăneşti din secolele XVII-XVIII. sub domnia lui Petru cel Mare.distins în mod deosebit în luptă.

ca otomanii să aibă siguranţa că tratatul iscălit va fi respectat. la Luţk. a unei flote militare maritime şi a vointei de fier a ţarului Petru I. Vicecancelarul statului rus Şafirov. Ca ultimă clauză. Sankt-Petersburg. mizând că hatmanul Mazeppa îi va oferi oameni şi alimente cu multă larghete. dar. tolerând. Pentru a con trola Biserica. la sfârşitul domniei sale. îl înlocuieşte pe patriarhul Moscovei cu Sfântul Sinod. oraşul e deja un port activ. la Stănileşti rolurile s-au inversat. cu împrejurimile. demola o serie de forturi construite. Estonia cu Revel. colegiu de prelaţi. inter zice bărbaţilor să poarte barbă şi păr lung. Cu începere din 1698. ca şerbia să ia proporţii şi săse adâncească. se ajunge la tratatul de amiciţie de la Constantinopol (1720). Senatul îi oferă ţarului titlul de împărat. care s-a hazardat spre adâncurile Rusiei. a sistemului de recrutare regulată: din 1702. ruso. reia campania împotriva turcilor. ca şi din experienţele practice suedeză şi prusacă. concret cine se va răscula şi cu ce forţe îl va sprijini s-a trezit înconjurat şi cu putine şanse de a scăpa. Prin înfrângerea de la Stănileşti (1711). a primelor regimente de artilerie. dezvoltă. începe edificarea noii sale capitale. potentialul militar turco-tătar. Petru I. după ce în prealabil iscăleşte un tratat cu domnitorul Moldovei. obligă femeile nobile să renunţe la izolare. În vederea ieşirii la Marea Neagră. luati sub protectia Portii. în 1709. îşi dă silinţa să ridice nivelul de instruire şi dispune traducerea în limba rusă a unor cărţi de ştiinţă din cultura europeană. ca urmare a unor relatii de bună vecinătate între cele 51 . Din punct de vedere economic. prin Tratatul de la Nystadt (1721). industriile necesare nevoilor unei armate moderne. va număra 20 000 de oameni. Propunându-şi "să îmbrace în oameni turma sa de vite". foarte legaţi de tradiţiile lor.turc. în 1725. şi primeşte asigurări din partea lui Constantin Brâncoveanu şi a unor căpetenii balcanice. Drept recompensă. Nu reuşeşte s-o facă decât în urma unui lung război. armata rusă urma să se întoarcă în patrie pe drumul cel mai scurt. îmbunătăţeşte sistemul de impozite. că vor sprijini acest război. chemată să cuprindă întreaga societate. în 1711. nu se mai amesteca în probleme statului polonez ca şi în viata cazacilor care mai erau sub jurisdictia poloneză. asupra temerarului Carol al XII-lea. Dimitrie Cantemir. în cadrul căruia este el însuşi reprezentat de un funcţionar laic. În urma unei lungi călătorii în Europa Centrală şi Occidentală. în 1720. toate teritoriile din Golful Finic şi o parte din Finlanda sudică cu oraşul Vîborg. Dacă Petru cel Mare a repurtat o strălucită victorie la Poltava. a plecat ca zălog la Constantinopol. hotărăşte să profite de tinereţea lui Carol XII ca să pună mâna pe provinciile baltice. iar Rusia devine oficial imperiu . se inspiră din modele occidentale. Suedia a fost nevoită. leagă şi mai strâns nobilimea de serviciul admi nistraţiei sau de armată. dar transformarea economiei şi a societăţii ruseşti pe care se strădui se s-o ducă la bun sfărşit abia începuse. prin teritoriile ruseşti se întorceau în patrie. Petru emite o serie de ucazuri care au în vedere trans formarea profundă a ţării. până la terminarea cu succes a războiului cu Suedia. Petru cel Mare lasă moş tenire un stat puternic şi deschis către Europa. Toate aceste reforme întreprinse cu o mână de fier. în 1703. printr-o reglementa re de tip colbertist. ca să o scoată din stagnare. reorganizează apara tul de stat. Când moare.ia de la turci. armata rusă necunoscând suficient terenul. în acelaşi an (1721). Conti nuând politica lui Aleksei. În urma eforturilor Rusiei (crearea unei cavalerii. apoi în douăsprezece gubernii circumscripţii militare şi fiscale . iar regele Suediei şi ostaşii săi. să le cedeze tot bazinul răsăritean al Mării Baltice: Livonia cu portul Riga. în schimb. Pe această linie. Linia diplomatiei ruse era nici o acţiune împotriva otomanilor. împarte Rusia în opt. care. multe dintre ele lovin du-se de sentimentul naţional şi religios al ruşilor. fiecare 50 de case erau obligate să dea câte un recrut). în mlaştinile estuarului Nevei. fereastră a Rusiei spre Baltica. Inspirându-se în acelaşi timp din absolutismul bizantin şi fran cez. suscită curând numeroase rezistenţe şi alimentează opoziţia dintre adep ţii occidentalizării şi slavofili. procu rorul general. Rusia înapoia otoma nilor fortăreata Azov.şi creează o biro craţie omniprezentă.

care a intrat în vigoare din 1724. deoarece un singur copil avea dreptul să moştenească averea părinţilor. care reuşise să transforme Rusia. nobilii erau obligati să ocupe fimctii în armată şi în aparatul administrativ. În regiunea Uralului se construiesc primele întreprinderi mari pentru a acoperi necesităţile statului privind productia metalurgică. a fost ierarhizată în 14 trepte. 52 - . Tratatul făcea referiri la cazaci. altfel. prin Decretul (Ucazul) din 1722. la Moldova. înfiintând o şcoală de tragere (1699). În 1702 a fost înfiinţat primul teatru public. Totuşi. şi-a subordonat nobilimea turbulentă. Învăţământul creat de Petru I. 50 de şcoli eparhiale bisericeşti etc. a izbucnit răscoala din Siberia. la finele secolului al XVII -lea. la Crimeea. La şantieml naval al Amiralitătii. proprietatea conditionată cu cea boierească de votcină. Numai în perioada 1700-1725. concomitent cu drumul Volgăi şi al Mării Caspice.000 de muncitori. s-au înfiintat manufacturi şi de către negustori. o academie navală. unde aceasta avea traditie. Concomitent cu manufacturile ce apartineau statului. iar din 1725 a început să functioneze Academia de Ştiinţe. a permis multor tineri proveniti din rândurile orăşenimii şi ale satelor să beneficieze de acesta. nu mai aveau din ce să se întretină. obligând-o să ocupe funcţii în armată şi în administraţie. din noul oraş Petersburg. Ei puteau concura cu succes pe ceilalti. alături de nobili. exportând mai ales fontă şi fier. printr-un decret. denumit "Vedomosti" (Informaţia). au apărut peste 200 de manufacturi noi. domnia deosebit de tumultoasă şi în acelaşi timp autoritară. şcoli în fiecare gubernie pentru fii de nobili care se pregăteau să intre în serviciul statului. cele două state angajându-se să se respecte reciproc în zonele considerate vulnerabile. lucrau 10. cea de armament şi a construcţiilor navale. o şcoală militară de geniu. se deschideau noi şi importante perspective. Rusia recruta numeroşi specialişti cu ocazia călătorilor ţarului în străinătate. În 1750. practic. printr-un ucaz. a lui Petru I n-a fost scutită de seisme sociale. una de artilerie (1701).. care taie totul din rădăcină. ramură ce căpăta o mare dezvoltare. Încă din 1714. acest om de geniu. Astfel. producţia textilă fiind ce-a de-a doua. Toate aceste realizări s-au datorat în cea mai mare măsură voinţei şi perseverenţei lui Petru I. ştiinte umanistice. a cazacilor şi a tăranilor de sub conducerea lui Kondrati Bulavin (1707-1708). Concomitent cu războiul dus împotriva Suediei. În primul rând. iar nobilimea. încep să se publice cărţi. În acest scop. elaborându-se un tarif vamal protecţionist. ţarul şi-a axat privirile spre armată. Rusia îşi dezvoltă industria grea. la Petersburg. ca şi penetraţia atât spre Marea Neagră cât şi a drumului spre Pacific au dat un nou impuls comertului rusesc. o parte din comertul cu Olanda şi Anglia. indiferent de mărimea ei. apoi cea din zona Astrahanului (1705-1706). meşteşugari sau chiar de tăranii obrocari îmbogătiti. s-o modernizeze. Tarul a egalizat. paralel cu Arhanghelskul. cu 3 secţii matematică. la zona Azovului. iar din 1703 se editează primul ziar din Rusia. Astfel că. care absorbea în continuare. Astfel. ca şi folosirea prizonierilor suedezi la tehnica oţelului şi a minereului de fier. iar domeniile le furnizau materiile prime necesare.două state. mai ales în timpul verii. deoarece şerbii lor le ofereu mână de lucru gratuită. Apar şi nobili care înfiinţează manufacturi. de utilitate. mai ales din Olanda şi Anglia. o şcoală de medicină. la ca1muci etc. era incapabil să-şi domine pasiunile şi să procedeze cu opera sa de regenerare ca un tăietor de lemne din pădure. prin ieşirea la Marea Baltică. S-au deschis tipografii (4 numai la Petersburg). Petru cel Mare a căutat prin toate mijloacele să încurajeze şi să protejeze industria. Desigur. Rusia va dispune de peste 100 de întreprinderi metalurgice. fizică. prin Marea Albă. manuale. hărţi. Crearea Petersburgului şi deschiderea acestuia la traficul internaţional. în 1718 primul muzeu. concurând deci Suedia. s-o încadreze între marile puteri europene. privind moştenitorul unic. având un caracter practic. la regiunile mărginaşe ale teritoriilor poloneze.

Inteligentă. rară să se lase dominată de favoriţii ei suc cesivi. astfel că trupele lor. de a. în decurs de 37 de ani.I. care o celebrează ca pe Semiramida Nordului şi model de rege-filozof . fie în fiare.dintre care 2 au fost asasinati”. neavând moştenitori (fiul său Alexei a fost condamnat la moarte şi executat în 1718.formată din nobili (regimentele Semeonovsk şi Preobrajensk. în timpul războiului de 7 ani (1756-1763). Ea apare într-adevăr ca un suveran luminat: favorizează învăţământul. nepot al lui Pe tru cel Mare şi al Ecaterinei I. a emis o lege care dădea dreptul fiecărui suveran să-şi desemneze urmaşul . în ciuda unor urmaşi slabi la tronul Rusiei şi a deselor lovituri de palat. obligaţia fiecărui ţăran de a avea un stăpân ducea la consolidarea şerbi ei. Se cuvine de făcut precizarea că Petru cel Mare. Dar. industria cunoaşte un avânt remarcabil. Rusia fiind implicată în numeroase războaie. reformele înfăptuite de Petru I au fost. acuzat de trădare de patrie). sârguincioasă şi autoritară. dis punând încetarea persecuţiilor împotriva credincioşilor de rit vechi (raskolnici). În acest context. nu întâmplător Al. a doua zi puteau fi văzuţi. fiecare făcea un stagiu la trupă). realipirea teritoriilor ucrainene şi bieloruse. vinde ţăranii fără pământ (1747).care îşi vedeau ştirbite interesele din cauza puterii centrale autoritare. dând un puternic imbold întregii societăţi ruse. fiica lui Pe tru cel Mare şi a Ecaterinei I. s-au schimbat 7 monarlri . nobilii deschid şi exploatează mine şi manufacturi în care fo losesc ca mână de lucru ţărani şerbi. în jurul Palatului imperial. după numai câteva luni. urma şul ei desemnat este un principe german. au pătruns în Berlin (1760). la presiunile nobilimii. Elisabeta. Sophia de Anhalt. prin efecte. care mai era încă detinută de tătari (până în 1783) . soţia sa. s-a înfiinţat o şcoală militară specială pentru fiii de nobili (pe timpul lui Petru cel Mare. îl obligă pe Petru III să abdice (înainte de a dispune să fie executat) şi se proclamă ţarină sub numele de Ecaterina II (1762). Petru de Holstein. cât şi în Europa Centrală. care va deveni Petru III. în primul rând. teritoriile ţariste au crescut. datorită amestecului nobililor .în calitate de vasali ai Porţii otomane. garda imperială . la care în 1731 s-au adăugat încă două. moare în 1762. suveranii au renunţat la legea moştenitorului unic. datorită monopolurilor acor date de suveran. îi primeşte pe iezuiţii alungaţi din ţările catolice şi acordă libertate 53 . progresiste. Ecaterina II îşi asumă în întregi me conducerea treburilor statului. Hertzen nota: "Miniştrii şi generalii care sunt astăzi la putere. dacă nu era agreat de aceste unităţi de elită ce staţionau în capitală. unica proprietară a pământului. unde.lucru de care au profitat nobilii.inclusiv Crimeea. Acest avânt are loc în folosul nobilimii. Este foar te şireată şi legată de religia ortodoxă. Kliucevski a caracterizat perioada de la moartea ţarului Petru cel Mare (1725) şi până la urcarea pe tron a Ecaterinei a II-a (1762) "epoca loviturilor de palat. iar spre sud. aflate încă sub jurisdictie poloneză. îşi asigură notorietatea europeană întreţinând excelente relaţii cu filozofii francezi.era atotputernică şi nici un suveran nu se putea menţine. atât împotriva Imperiului Otoman (1736-1739). garda călare şi Ismailovsk) . care urmărea. Această acţiune ia proporţii în timpul lungii domnii a Ecaterinei a II-a (17621796). după cum s-a mai arătat. fie duşi la locul de executie.O. de a-i deporta în Siberia pe cei recalcitranţi (1760) etc.Astfel. De altfel. îndreptându-se spre Siberia". Anterior. Foarte ascunsă şi vicleană. a primit o educaţie franceză. De altfel. mai ales Diderot. domnia ei este marcată în aceeaşi măsură de pătrunderea masivă a influenţei cultu rale franceze în rândul elitelor şi de o reacţie naţională rusă. toate teritoriile . nobilii obtineau dreptul exclusiv de a stăpâni pământul şi iobagii respectivi (1746). dovedeşte toleranţă religioasă. Istoricul rus V. devine ţarină în 1741. Totuşi. în perioada cât a stat pe tronul Rusiei. Încât. după un şir de cinci ţari sau ţarine în şaisprezece ani (1725-1741). La moartea Elisabetei. care îşi câştigase popularitatea învăţând rusa şi convertindu-se la religia ortodoxă. se dezvoltă mai ales industria minieră şi cea metalurgică în Ural.

fostul Hanat al Crimeii. ţarina refuză limitarea drepturilor pro prietarilor asupra şerbilor lor. invita capete încoronate. Georgia Răsăriteană. toată Ucraina revenise Rusiei ţariste. guvernatorilor. devenise gubernia rusă Taurida. care pot fi din acel moment vânduţi şi cumpăraţi. Alături de nobilime. prin anexiuni.în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 . Iar în călătoriile pe care le efectua în Rusia. aceasta are loc în avantajul din ce în ce mai evident al nobilimii. sprijinită pe nobilimea posesoare de pământ. considerând Imperiul ţarului doar ca pe un client comercial ce nu trebuie iritat. trece sub administratie proprie. Ecaterina a II-a a acordat o atentie deosebită propagandei politice peste hotare. în speţă ieşirea la Marea Neagră.tratat care prevedea clauze importante şi pentru Ţările Române. problema ieşirii la Marea Neagră a fost rezolvată încă prin tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774) .în secolul al XVIII-lea nu previzionase încă influenta ce-ar fi putut-o exercita Rusia la Constantinopol.000. ar însemna un atac împotriva Angliei”. mai ales în noile regiuni încorporate. încă din 1783. dintre care cel mai grav mo ment este războiul ţărănesc condus de Emelian Pugaciov (1773-1775).. care . în expansiunea sa.. Ecaterina cea Mare încheiase reunirea pământurilor ruseşti. La sfârşitul domniei. prin pacea de la Iaşi.religioa să musulmanilor din ţările cucerite de la turci. care deţine diversele puteri locale. englezii încheiaseră un tratat comercial cu ruşii. cum erau Crimeea. Rusia. numiţi de suveran şi care depind doar de el. Din această perspectivă. Acelaşi autor scuză diplomatia engleză. cum a fost împăratul Iosif al II-lea. mai populat şi mai vast. ca şi de amestecul tot mai evident al acesteia în afacerile Imperiului Otoman. Pentru ea . De asemenea. 1793. din 1783. ea extinde şerbia în regiu nile din sudul Rusiei. după expresia lui Jacques Droz.) şi burghezia rusă 54 . subordonând riguros nobilimea. diferiti ambasadori cu care. ţarismul a atras mulţi balcanici creştini. care au populat sudul Rusiei. De asemenea. Evident. se infiltrează în Asia centrală şi în Extremul Orient.. în decursul perioadei 1742-1796. la Imperiul rus s-au adăugat 7. alături de Austria şi Prusia. Statisticile relevă că. Politica dusă faţă de ţărani provoacă numeroase răscoale. nu au importanţă decât raţiunea de stat şi misiunea pe care şi-a asumat-o: să continue opera lui Petru cel Mare de deschidere a Rusiei spre vest şi spre sud şi de desăvârşire a edificării unei monarhii autocratice şi birocratice. populatia a crescut cu 1/3 numai în 50 de ani.ca şi pentru Fre deric II -. Încă din 1737. sperând ca cu propriile vase să se facă un comerţ avantajos cu ruşii. statul ajungând la o populatie de 20 milioane. mai mult. Profitând de noile teritorii care au fost încorporate la Imperiul rus. "diplomatia europeană privea indiferentă la asemenea grave evenimente”. între distractii şi banchete. Diderot. Re forma administrativă din 1775 sporeşte numărul guberniilor de la 12 la 50. În schimb. Rusia s-a folosit cu ingeniozitate de rivalitatea manifestă a marilor puteri. Afară de populatia băştinaşă. ca şi liberalismul ei sunt mai ales de faţadă. în scopul atragerii nobilimii. atunci când flota rusă a ieşit din Baltică în Mediterană . Caucazul etc. Reforma socială din 1785 defineşte statutul legal al nobilimii. două reforme sunt deosebit de importante. codificând toate privilegiile care-i fuseseră acordate anterior. 1795). aceştia au primit suprafete întinse de pământ. se rezolvau şi probleme de politică internatională.a primit concursul Amiralitătii britanice. atrăgând totodată atentia Frantei că un eventual "atac asupra flotei ruse. navele lor circulând sub pavilion. spre sfârşitul domniei Ecaterinei a II-a. nu puteau fi supuşi la pedepse corporale etc. a corespondat cu Voltaire. Ataşamentul pentru Lumini. agravând situaţia acestora din urmă. ca şi a Hanatului Crimeii care. dar şi din restul Europei (mai ales germani). rusesc! Aceasta-i ratiunea că. unde nu există încă. Dar paralel cu teritorii ruseşti şi necesităti obiective. o mare putere europeană. Deci. şi participă la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772. hotatul Imperiului ajungând la Nistru. zona Volgăi. deci. Grimm şi alti reprezentanti ai iluminismului.000 suflete. făcând din imperiul ei. în ce priveşte dezvoltarea indus triei. De altfel. care în 1785 a obtinut "Charta privilegiilor" (serviciul de stat nu mai era obligatoriu. în 1792.

sistemul lui Newton învinge toate rezistenţele şi va rămâne. spre a aduce forţe în vederea reprimării răscoalei Cu ocazia acestui război ţărănesc. încât Rusia a fost nevoită să încheie pacea de la Kuciuk Kainargi (1774). care-i permite să facă remarcabile descoperiri. teritoriul împărţindu-se în 50 de gubemii. În epoca lui Galilei. Începând de la mijlocul veacului al XVII-lea însă. Matematician. care. În secolul al XVIII-lea. cel mult. fizician. Newton este mai ales creatorul unui nou sistem al lumii. La patru ani după condamnarea lui Galilei. pune la punct luneta astronomică. victorioasă pentru Rusia. iar oraşele . francezului Rene Descartes (1596-1650) şi englezului Isaac Newton (1642-1727). se substituie sistemului lui Aristotel. în mod independent. în lucrarea sa Philosophiae naturalis principia mathematica . fizicii calitative a oamenilor Renaş terii el le opune marile lecţii de îndoială metodică. În 1687.ca organe aparte. legea gravitaţiei universale. Extremul Orient. de către Inchiziţia romană. Discours de la me thode pour bien conduire sa raison et chercher la verite dans les sciences . Autorităţile îi ignoră sau îi privesc cu neîncre dere. mai întotdeauna. Paralel. pe care observaţia şi cxperimentarea ne obligă să-l respingem. i-a asigurat piata internă şi a ajutat-o prin forţă armată să-şi asigure o bună piaţă de desfacere în Orient (Asia Centrală. acestea în judete. guvernul şi-a dat seama că aparatul administrativ trebuie consolidat. în anul următor. Cu toate succesele repurtate în domeniul politicii externe. a Dialogului despre cele două mari sis teme ale lumii . Nicolaus Copemic nu i-a fost decât un timid precursor. Pugaciov a ţinut în frâu şi chiar a distrus unităti de elită ale armatei tariste. sunt. Kazan. Secolul al XVII-lea are importanţă fundamen tală în istoria gândirii europene. în care apără heliocentrismullui Copernic. Civilizaţia europeană în veacurile al XVII -lea şi al XVIII –lea Sumare date despre progresele ştiinţifice şi tehnice (naşterea ştiinţei moderne). În 55 . el enunţă o lege matematică simplă. datorită mai ales italianului Galilei (1564-1642). Dar publicarea. Desigur. unde nucleul forţei militare l-au jucat cazacii din Ural şi cei din zona Donului. La Orenburg. el efectuează ex perienţe legate de mişcarea proiectilelor. oamenii de ştiinţă lucrează încă. evoluează înseşi condiţiile muncii ştiinţifice. regi şi prinţi încep să le acorde o aten tie care sporeşte continuu. prin tarife vamale protecţioniste a ferit-o de concurenţă străină. În 1609. cadrul în care se vor înscrie descoperirile ştiinţifice ulterioare. care i-a acordat numeroase privilegii.în formare a profitat de puterea autocrată a tarilor. Ţaritîn. domnia Ecaterinei II. se pun bazele ştiinţei modeme. a descoperirilor lui Galilei şi ale succesorilor săi. Galilei este adevăratul întemeietor al ştiinţei moderne. mergând pe urma intuiţiilor lui Copemic. Opinia publică nu se interesează deloc de lucrările lor. cu o suprafaţă de 913. Folosind sistematic experimentul şi limbajul matematic. geometru. În 1589.a fost zguduită de puternicul război ţărănesc de sub conducerea lui Emilian Pugaciov (1773-1775). deschizând astfel calea astronomiei bazate pe observaţie. până la Ein stein. în limba franceză. Transcaucazia). Căci e momentul când. căreia. respingând teoria lui Aristotel de spre mişcare. dar de o importanţă deosebită. protejaţi de câte un “Mecena”. Această lucrare a lui Descartes pune bazele unei adevărate revoluţii inte lectuale: gândirii idealiste şi prelogice. apare la Paris. Tatiscevo. de primat al raţiunii şi al experienţei. declanşarea Revolutiei din Franţa (1789) deschidea noi şanse pentru ţarism. în secolul precedent.000 km2 şi o populatie ce depăşea 20 milioane. în 1632. de necesitate a limbajului matematic. are ca rezultat con damnarea sa.

astfel încât progresele pe care le înregistrează îi condiţionează dezvoltarea. în 1667. în secolul al XVII-lea. De-a lungul celor două veacuri. Mai există şi alte mărturii ale aces tei admiraţii nemăsurate: succesul primelor experienţe de electricitate. Descartes. Euler. întrepătrunderea ştiinţelor uşurează dialogul şi se dovedesc rodnice. Regii îşi dispută savanţii şi iau iniţiati va marilor proiecte de cercetare ştiinţifică. barometrul. ca şi cea din SanktPetersburg. fără excepţie. În toate ţările europene. Colbert întemeiază la Paris Academie des Sciences şi patronează publicaţia Journal des Savants . Dar inventarea sau perfecţionarea aparatelor de măsu ră şi observaţie îi înzestrează acum cu instrumente fără de care cea mai mare parte a descoperirilor n-ar fi putut fi realizate: luneta astronomică. fraţii Bernulli. înmul ţirea cabinetelor de fizică în castele sau casele burgheze. Diferitele ştiinţe nu se dezvoltă astfel încât să interzică aceluiaşi cercetător să lucreze în mai multe sectoare deo sebite. la Londra este întemeiată. Sprijinit de autorităţi. ceea ce modifică.1662. Berlin (întemeiată în 1700 de Fre deric I şi reorganizată în 1743 de Frederic II). mai ales. aproape toţi amatori. deseori simultan. Îmbunătăţirile aduse termometrului de către Fahren heit. omul de ştiinţă nu este încă limitat de o specializare riguroasă. În 1665. În veacul al XVIII-lea. încetul cu încetul. Royal Society. Astfel. Maupertuis şi. face cunoscute în Franţa lucrările lui Newton. Pascal. progresele ştiinţelor au drept con secinţă inevitabilă specializarea şi. aparate cu o construcţie simplă şi având un preţ accesibil. Galilei a fost unul dintre primii care a folosit modele matematice pentru a încerca să explice fenomenele fizice. Descartes. în cazul unor ştiinţe. În secolul urmă tor. înmulţirea instru mentelor din ce în ce mai perfecţionate şi costisitoare. Savanţii rămân. într-adevăr. detaliile miş cărilor lunii. Lagrange). el de termină autorităţile să înceapă construirea Observatorului. ştiinţa cucereşte. microscopul. Lavoisier nu-şi poate organiza laboratorul de chimie. apoi Clairaut şi Monge). francezii Bouguer. care va juca un rol determinant în progresul ştiinţific şi tehnic din Anglia. Leibniz se preocupă de aproape întreaga ştiinţă a epocii lor. telesco pul. Reaumur şi Celsius îi permit 56 . Minţile cele mai remarcabile dovedesc un interes dintre cele mai mari pentru problemele ştiinţifice: Voltaire e cel care. scriitor şi savant cu preocupări universale. Dar Newton e cel care pune cu adevărat bazele astronomiei modeme: legea gravitaţiei universale îi per mite explicarea. Absenţa specializării. originea mareelor. Copenhaga. între altele. înfiinţată în 1725 de Petru cel Mare şi devenită celebră prin Lomonosov (1711-1765). geometria analitică (Fennat. progresul înregistrat de predarea ştiinţelor în colegii. termometrul. mari matematicieni fac. Multă vreme. ei nu fac decât să traducă un sentiment general. Astronomia bazată pe observaţie face. la sfâşitul secolului al XVIII-lea. În schimb. Lagrange). se străduiesc să confirme sistemul newtonian. Newton şi Leibniz. reluând experienţele lui Torricelli. mai ales cele de la Stockholm. sub patrona jul regelui Carol II. faptul de a vorbi despre ştiinţă în saloane devenise o cerinţă a bunelor maniere. apoi Kepler şi Huygens. decât datorită averii sale de fermier general. meca nica raţională (D' Alembert. Kepler). forma Pământului. În secolul al XVII-lea. Prin studiile sale privind mişcarea. puţin câte puţin. aceste instrumen !e sunt. Astfel. desigur. demonstrează existenţa vidului şi a presiunii atmosferice. Laplace. uriaşe pro grese datorită lui Galilei. Newton. Marii astronomi din secolul al XVIII-lea. analiza infinitezimală sau calculul diferenţial şi integral (Fer mat şi Descartes. calculul pro babilităţilor (Pascal). a mişcărilor eliptice ale planetelor. condiţiile de activitate ale savanţilor. remarcabil utilat. Matematica devine limbajul ştiinţei mo deme. Ştiinţa e conside rată de acum esenţială într-un stat. un sector din ce în ce mai larg al opiniei publice. susţinut de interesul public. spre 1735. cu începere din anii 1780. academiile de ştiinţe patronate de suverani se înmulţesc în Europa. englezul Halley. descoperiri fundamentale: logaritmii (Napier.

dar ideea fixităţii speciilor nu pierde teren decât foarte lent în faţa noţiunii de variabilitate şi evoluţie: francezul Buffon. În general. care subli niază valoarea "artelor mecanice". În timp ce până atunci progresul înregistrase ace iaşi paşi. pe planul ştiinţei şi tehnicii. asistăm la o reabilitare a tehnicilor din partea minţilor luminate ale epocii. înlocuirea lemnului cu cocsul în procesul topirii minereu lui de fier şi. ceea ce îngăduie eliminarea pârloagelor şi dezvolta rea creşterii animalelor. experimentale şi cantitative revine francezu lui Lavoisier (1743-1794). în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. toate. iar. meritul de a fi pus bazele chimiei moderne. în timp ce cartoful este cultivat din ce în ce mai mult pe terenurile sărace. opu ne cu prudenţă ideii unei lumi create o dată pentru totdeauna concepţia re voluţionară a unei "istorii" a naturii. În privinţa măiestriei de a vindeca. în pofida unor descoperiri în domeniul anatomiei şi fiziologiei. abia în secolul al XIX-lea. cu cât are drept consecinţă accelerarea decalajului din tre Europa şi restul lumii. Continentul va cunoaşte. combustia. se caută ameliorarea calităţii speciilor de vite. mai ales de către Franklin şi Musschenbroek. Faptul este cu atât mai important. analiza aerului. Priestley sau ale suedezului Scheele. un anu mit număr de inovaţii încep să se răspândească foarte lent în Europa. atât de dispreţuite de unii şi totuşi atât de folositoare. decât al aplică rii în cazul respectivei probleme a unor date ştiinţifice.scoţianului Black să determine căldura specifică a unui anumit număr de corpuri şi să pună bazele calorimietriei. pusă în evidenţă de Harvey încă din 1628. Paralel cu succesele repurtate de ştiinţă. Terapeutica foloseşte în continuare reme dii cât se poate de ineficiente. mai ales cea a circulaţiei sângelui. aceasta rămâne stânjenită de teorii false şi prejudecăţi. în 1783. numit butelia de Leyda. importante descoperiri sunt făcute în domeniul electricităţii statice. Clasificarea zoologică şi bo tanică propusă de suedezul Linne are cel puţin meritul de a fi simplificat vo cabularul naturaliştilor. aşa cum va deveni cu începere din secolul al XIX-lea. Dar progresele cele mai importante şi mai bogate în urmări se petrec în in dustrie. consecinţele revoluţionare ale acestor inovaţii au privit aproape în exclusivitate Anglia. în urma unor experienţe con cludente. realizând. în Asia şi Europa aceasta din urmă accentuează brutal. De asemenea. sau aproape aceiaşi. Ele se datoresc. mai ales prin selecţionarea raselor. sub influenţa olandezilor. legătura dintre ştiinţă şi tehnică nu este încă sistematică. data primei vaccinări practicate de scoţianul Jenner. inventatorul primului condesator electric. confruntaţi cu câte o problemă practică. Marile descoperiri tehnice din secolul al XVIII-lea (veacul precedent e destul de sărac în acest domeniu) sunt rezultatul mai degrabă al ingeniozităţii unor meşteri şi specialişti. Baroc şi clasicism 57 . Cea mai importantă constă în introducerea de culturi furajere în ciclul de producţie. avansul pe care marile descoperiri ma ritime ale secolului al XV-lea i-l asiguraseră pe plan economic şi politic. importanţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea în istoria Eu ropei e considerabilă: este epoca în care sunt puse bazele pe care se va edi fica întreaga civilizaţie ştiinţifică şi tehnică a secolului al XIX-lea. În acelaşi timp. Ştiinţele naturii evoluează mai puţin repede. primul care a definit. Cu toate acestea. la rândul său. până la sfârşitul secolului. în 1777. prima mare victorie asupra unei boli e vor ba de variolă . cu lanţul ei de efecte. revo luţia industrială. britanicilor: inventarea unor noi maşini textile (de ţesut şi filat). Oricare ar fi importanţa lucră rilor britanicilor Boyle.fiind obţinută abia în 1796. mai ales. mai ales. În agricultură. a flamanzilor şi englezilor. analiza şi sinteza apei. punerea la punct a maşinii cu abur: Iată de ce.

spontan. Versailles este un imens şantier. netrecut prin filtrul raţiunii şi. iraţionalul. care se lasă călăuzit con stant de raţiune. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. se revine. În acelaşi timp. în imitarea genurilor şi a stilului scrierilor anticilor. Cla sicismui se sprijină. Elaborat încetul cu încetul în prima jumătate jumătate a secolului al XVII-lea. o artă a spectacolu lui şi a ostentaţiei. unde idealul clasic începe să-şi facă loc în literatură (Malherbe) şi în pictură (Nicolas Poussin). La Fontaine. arta barocului continuă să se impu nă. Racine. în Franţa lui Ludovic XIII şi a lui Mazarin. de la numele 58 . cu succesul unor pictori intimişti ca Hals. în vedere gran diosul şi maiestuosul. unde Rubens e cel mai mare pictor al vremii sale. Ludovic XIV cere celor mai buni artişti ai epocii să-i con struiască o reşedinţă demnă de el. în sfârşit. Chiar în ţă rile unde pare să câştige teren. Clădiri şi grădini se dispun de-a lungul unei mari axe. În ce priveşte Europa Centrală . simetrie. fronton triunghiular. stăpânire de sine. Bossuet. model inegalat. ia naştere în Italia spre 1600 şi de aici pătrunde în ţările vecine. între 1618 şi 1648. în general. de pildă. măsură. vero simil şi care are valoare generală. măsură . o artă catolică. în ceeaşi măsură. Este. În arhitectură. o pleiadă de scriitori. cu o pictură cu efecte de trompe l'oeil . Moliere. Grija pentru claritate şi rigoare. În sculptură şi pictură. în 1682. de război. Provinciile Unite. în cele două regate iberice. Vermeer şi Rembrandt. barocul se afirmă în stilul "churrigueresc". rămasă spaniolă şi cato lică. barocul. În Peninsula Iberică. îi opun o estetică diferită: e cazul Franţei. ca întreaga civilizaţie a Europei cu începere din Quattro cento. chiar dacă acceptă barocul. ce refuză echilibrul şi raţiunea şi propovăduieşte pateticul. anumite ţări refuză aproape cu totul noua artă: Anglia puritană. realizatorul sistematizării pieţei San Pietro de la Roma şi al decoră rii interioare a bazilicii cu acelaşi nume. iar imensa faţadă a palatului e realizată după canoane cât se poate de clasice. mai ales în Italia de sud şi Sicilia. Pascal. cupole. pe cultul Antichităţii. Maiesta te. În sfârşit. la formulele an tice revăzute de Renaştere. mai ales. Bernini. El răspunde. colonade. caracterizează cu atât mai mult idea lul clasic. devenind modele pentru întreaga Europă: Corneille. în sens strict. Barocul nu triumfă totuşi în aceeaşi măsură în toată Europa. dimpotrivă. anumiţi artişti cu greu pot fi încadraţi în aceas tă artă. de asemenea. cu jocuri de umbre şi lumini. strălucesc în genurile cele mai diverse. dincolo de fantezia pe care o introdusese. Iniţiatorii noii arte sunt romanii Borromini şi. arta barocă găsindu-şi cu adevărat aici un spaţiu predilect abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. de asemenea. cu o arhitectură a faţadelor ondulate şi decroşate şi a co loanelor răsucite. În afara Franţei. De la Roma.Mişcare artistică originală. căutarea a ceea ce este limpede. Clasicismul este. preocupării pentru ordine şi unitate a lui Ludovic XIV şi gusturilor unei burghezii ale cărei bogăţie şi influenţă sporesc neîncetat. excesiv. Versailles este cea mai grandioasă manifestare a artei clasice. chiar şi după ce curtea se instalează aici defmitiv. fără să se cadă totuşi în exagerare. E. datorată controlului exercitat de raţiune. un ideal de viaţă. Acest cult se regăseşte în literatură. În pofida anumitor rămăşiţe ale esteticii baroce în decorul efemer al serbărilor şi în multe elemente ale decoraţiei interioarelor sau a grădini lor. Alte ţări. mai ales. sobru. Trebuie avute. şi. Spania şi Portugalia.iată caracteristicile unui ansamblu în care totul con cură la gloria suveranului.Germania şi ţările dună rene -. folosindu-se de admirabilul instrument care devenise limba france ză. cel al omului bine educat. idealul clasic triumfă în Franţa cu începere din 1660. ca de pildă spaniolul Velasquez. excesivul. Cu începere din 1662. ca şi portretele realizate în stil antic. ici şi colo. În anii 1660-1685. alegoriile mitologice sunt mai apreciate ca nici odată. E o artă a mişcării. barocul. ce nu poate fi separată de succesul Bisericii romane de după Trento şi de glorificarea marilor dogme re afirmate de conciliu. barocul se răspândeş te în celelalte centre italiene. Supunerea în faţa raţiunii şi a regulilor pe care le dictează ea în seamnă eliminarea a tot ceea ce este excepţional. în partea meridională a Ţărilor de Jos. mai ales Veneţia. cu o dezlănţuire de culori. ea e sfăşiată. stiluri suprapuse. în aproape întreaga Peninsu lă Italică.

mişca rea e confirmată şi accelerată de victoria asupra turcilor. Revelaţie. cea mai mare parte a filozofilor. 59 . "a filozofa înseamnă să redai raţiunii întreaga demnitate şi să o repui în drepturile ei. iar pe Dunăre complexul mânăstiresc de la Melk. des arts et des techniques . mai ales în Franţa. Mari ar hitecţi. pe toate planurile: religios. Voltaire (1694-1778). e necesară "poporului de rând". care prezintă viaţa pe Pământ ca pe o vale a plângerii. literare şi artistice din provin cie.denumeş te. Diderot şi D'Alambert. tuturor edificiilor care. Cu rare excepţii. cu cele 33 de volu me ale sale. Asemenea obiective nu fac decât să continue lecţiile de raţionalism ale lui Descartes sau Spinoza (1632-1677) şi critica tuturor credinţelor tradiţio nale. cuiburi de neştiinţă şi fanatism. Cartea. între 1736 şi 1754). al XVIII-lea) Lumini „filozoficeşti” Conform unei idei deseori citate a Doamnei de Lam bert. între 1650 şi 1730. construit de Fischer von Er lach. departe de a fi imitaţii servile ale operelor lui Bor romini sau Bernini. au vrut iniţial să ofere contemporanilor un Dictionnaire raisonne des sciences. în ţările din jur. Baro cul înfloreşte cu adevărat în Europa Centrală. dogme n-au nici o valoare. cu Voltaire în frunte. ţări de civilizaţie catolică. ca Josef-Emmanuel Fischer von Erlach sau Franz-Anton Hildebrandt. în epocă. dintre care 11 conţinând planşe. Acelaşi lucru e valabil şi în Polonia catolică. Este adevărat că. garantă a ordinii sociale. lemnăriei sculptate. Sculptorii şi decoratorii dau viaţă statuilor. mai cald. în acelaşi timp. publicate între 1751 şi 1772. ridică la Viena şi Praga biserici şi palate. a autorităţii şi tradiţiei. marii filozofi. concertate a societăţii epocii lor. politic. simplă trecere spre viaţa veşnică. începând cu mica broşură şi până la marea operă colectivă pe care o reprezintă Enciclopedia . e însoţit de acelaşi refuz al Bisericilor instituite. ci şi prin presă. Dar ideile filozofilor nu se răspândesc doar prin intermediul căr ţilor. rezervată încă doar unora. sunt variaţii originale pe teme baroce. Dar acest Dumnezeu nu intervine în is toria umană. începută în anumite medii intelectuale euro pene în anii 1680-1715. cler. picturilor. consideră că reli gia. saloane. ca şi a monarhiei absolute.Enlightment. sub toate formele sale. marii scriitori numiţi "filozofi" vizează înlocuirea „tenebrelor” prin „luminile” ra ţiunii. pentru a face o critică ingenioasă şi ocolită. Ideile pentru care pledează. decoraţiunilor somptuoase din spatele altare lor. larg deschise influenţelor italiene.familiei de arhitecţi şi decora lori Churriguera. Deismul lui Rousseau. se consacră unei critici sistema tice. filozofii admit existenţa unui Dumnezeu creator şi organizator al universului. loji masonice. Răspândirea „luminilor” (sec. prin societăţile ştiinţifice. mai ales în statele Habsburgilor. Aufklärung. uneori contradictorie. (şi Domul din Timişoara. monarhică şi seniorială. această mare mişcare intelectuală a secolului al XVIII-lea. E semnificativ că un cuvânt asemănător . mijlocul privile giat de difuzare a ideilor noi. rămâne. a instituţiilor politice şi a ideilor religioase şi o apologie prudentă a progre sului uman şi a fericirii pământeşti prin respingerea dogmelor. înseamnă să scuturi jugul tradiţiei şi al autorită ţii”. economic. mai ales Montesquieu (1689-1755). so cial.. tradiţie. Diderot (1713-1784). dar se deschide spre o religiozitate profundă şi sinceră. adică sumumul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice ale vremii. Rousseau (1712-1778). în scopul realizării fericirii supreme a omenirii. aceea de a fi fericit". Biserici. Începută după Pacea Westfalică. care multiplică la nesf'arşit motivele ornamentale. Au pro fitat însă. Cei doi fumtaşi ai acestei acţiuni. unde tradiţiile locale îşi pun amprenta speci fică pe arta poloneză. În văţăturii Bisericii romane. Diderot îi opune ideea că . în 1683. Illuminismo . din 1715. cum e cazul palatului de la Wilanow.nu există decât o datorie. Cu toate nuanţele legate de diferenţele opţiunilor personale şi de tempera ment. dar va sosi cli pa în care progresul Luminilor va îngădui eliberarea generală.

Ca şi în secolul anterior. alături de sonata propriu-zisă. limba în care îşi publică filozoful Immanuel Kant Critica raţiunii pure (1781) şi Critica raţiunii practice (1788). foarte pronunţată la începutul veacului. ci şi în cazul anu mitor exterioare. Arta europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII -lea apare ca sinteză a clasicismului arhitectural şi a barocului decorativ. se conturează. în secolul al XVIII-lea asistăm la înflorirea artei sonatei. întemeiată în Anglia la începutul secolului. Rousseau obţine un succes răsunător prin publicarea romanului de dragos te La Nouvelle Heloise . Poarta Brandenburg. Dimpotrivă. de către clasele sus-puse. stilurile rocaille sau rococo. unde răspund evoluţiei sensibilităţii publicului. visare şi iraţional. iar supremaţia franceză reacţiilor naţionale. filozof şi economist. Influenţa acestor autori englezi e mare în Franţa. În Germania de sud şi în întreaga Europă Centrală. o reacţie împotri va raţionalismului acestora. În Anglia. încât e imitată aproape pretutindeni în Europa. Această şcoală. triumfă în decoraţie. În a doua jumătate a secolului. asemănătoare cu rococoul francez. cu o preocupare pen tru urbanism. proslăvire a fericirii neprihănite în sânul naturii. Filozofii francezi nu sunt doar gânditori. prezentă nu doar în decoraţiunile interioare. a oratoriului şi a operei (Orfeo de Monteverdi. Începând de pe la 1750. În 1761. necesitatea fraternităţii. considerat prea arid. 1746). sunt remarcabili scriitori.Francmasoneria. Lumini „artistice” . emoţiei şi imaginaţiei. care se manifestă în sistematizarea unor pieţe regale. a căror in fluenţă va fi capitală în gândire a secolului al XIX-lea. strălucind în toate genuri le şi dând dovadă de o claritate de expresie conformă lecţiilor clasicismului. cvartetul. Aceştia contribuie la răspândirea gustului pentru ruine şi morminte. mai ales. inspirându-se exclusiv din modele antice. peisa je nocturne şi exotism. cu con strucţii programate. Franţa însăşi se deschide din ce în ce mai mult În faţa influenţelor străine. răspândirea "luminilor" în întreaga Europă e uşurată de folosirea limbii franceze. propovăduieşte credinţa într-un Dumnezeu arhitect al universului. care. care preferă liniei drepte conturul sfâşiat şi forma frământată. îşi face apariţia. simfonia. încrederea în progresul uman prin raţiune. În Germania.Prestigiul artei franceze este atât de mare. compozitorii ita lieni. o amplă mişcare literară în favoarea unei literaturi naţionale: Sturm und Drang . de Schiller şi Goethe ( Wert he r. unde. în acelaşi timp istoric. în 1788. devine preponderentă. mai ales în Franţa. este germana. influ enţa franceză se îmbină cu o tradiţie barocă persistentă. în secolul al XVII-lea. 1607). mai ales a celei engleze. poemele lui Young şi Macpherson. autoritatea franceză scade. respingerea influenţei franceze şi revenirea la Antichita te merg mână în mână: arhitectul Langhans ridică la Berlin. Para lel. ca de pildă Vivaldi 60 . urbanismul se inspiră din stilul arhitecturii regale franceze la Bruxelles. Boucher). Swift ( Călătoriile lui Gulliver. odată cu răspândire a ideilor filozofi lor. apar concertul. În Germania. de pildă pavilionul palatului Zwinger de la Dresda. în care muzica e realizată exclusiv de instrument. Acesta triumfă şi în Anglia. Regi şi principi îşi construiesc reşedinţe copiate mai mult sau mai puţin direct după Versailles. mai ales Voltaire. Co penhaga. 1774). rococoul lasă loc neoclasicismului. Pe de altă parte. Revenirea la vechile tradiţii artistice se traduce prin con strucţii mai sobre şi mai severe sau prin tablourile realizate de David. 1719). romanele lui Richardson şi Goldsmith sunt reprezentative în privinţa afirmării compensatorii a sentimentului. spre 1770. o dublă mişcare afectează arhitectura şi artlele plastice. care se afirmă ca re acţie împotriva raţionalismului prezent în Aufklärung şi revendică drepturi pentru universul sentimentului. în numele imperativelor sentimentului. După apariţia. ornamenta ţie şi chiar în pictură (Watteau. din cea mai mare parte a ţărilor europene. În sfâr şit. o literatură în limba germană înce pe puţin câte puţin să intre în competiţie cu o literatură în limba latină ori fran ceză. transfonnându-se în angloma nie. Lisabona. Arhitectura rămâne fidelă tradiţiilor clasice. David Hume. cu Daniel Defoe (Robinson Crusoe . de la începutul secolului. cei mai mari din tre ei. dincolo de elita cultivată a societăţii franceze. e ilustrată.

intendenţii nu erau la început decît nişte simpli anchetatori. Treptat-treptat. După domnia lui Ludovic al XlV-lea. adică al birourilor. primul ministru ar fi putut. Ei n-aveau birouri şi administrau prin subdelegaţi. dar care se stabileşte definitiv în Anglia. cu toate acestea. În absenţa iniţiativei regale. născut la Salzburg în 1756.într-un cuvînt. Domnitor într-o ţară unificată de 25 de milioane de locuitori. În realitate. aşa cum a fost organizată de Richelieu şi de Ludovic al XIVlea. şi nu o dată a fost vorba de desfiinţarea lor (Parlamentul nu era un corp reprezentativ şi legislativ. mort la Viena în 1791. mai ales în sec. . autorul unui imens repertoriu în toate genurile şi geniu fără egal. intendenţa îşi creează 61 . une loi. Franţa a avut 19 controlori generali (miniştri de finanţe) în 25 de ani. Existau treisprezece parlamente. un roi. putea fi silit să înregistreze edictele în şedinţe regale. În administraţia provincială. născut în Sa xonia. "cantorul de la Leipzig". dintre care. Poporul a acceptat absolutismul şi a fost mândru de regele său. Succesorii săi pierd şi acest privilegiu. implica o concentrare a afacerilor care întrecea puterile fizice ale unui om. Vechiul regim şi cauzele Revoluţiei Veacuri de-a rândul. oricât de excepţional ar fi fost. Handel (1685-1759). În toată Franţa nu-i decât un strigăt contra „despotismului ministerial". Patriotismul nu era decât expresia lealismului: une foi. Parlamentul. principalul corp de justiţie al vechiului regim francez. intervin pretutindeni.(1678-1741). care iau în provincie o dezvoltare tot aşa de mare ca şi la centru. Miniştrii pierd orice stabilitate. fiecare ministru îşi are politica sa. aceeaşi evoluţie. regele Franţei pare un adevărat „împărat". secretarii de stat devin mai influenţi şi birourile mai independente. ci în întreaga Europă occidentală. în mîinile consiliilor regale şi dacă. nu numai în regatul său. ca în Anglia. Stările generale n-au mai fost convocate din 1614. acaparează un număr aşa de mare de chestiuni. fiecare vrea sa inoveze. angajează în 1780 cheltuieli de milioane fără ştirea şi aprobarea colegului său de la finanţe. să coordoneze activitatea colegilor săi. supraveghează corporaţiile industriale şi asumă tutela comunelor rurale.al XVIII-lea). vienezul Joseph Haydn (1732-1809). Pe măsură ce monarhia se centralizează. Ludovic al XIVlea şi-a păstrat pînă la sfârşit autoritatea. Din precedente acumulate. încât nu le mai pot rezolva fără avizul subordonaţilor lor. Mozart. Cum înmulţirea necontenită a afacerilor nu mai permite regelui să-şi dea avizul asupra tuturor chestiunilor. Coroana a fost pentru francezi o chezăşie o unităţii naţionale şi un instrument de progres. Coteriile de la curte sau intrigile favoritelor decid în alegerea miniştrilor. La sfîrşitul vechiului regim. continuă să joace un rol esenţial. Sartine.ci o instituţie judiciară. fără să ţină seamă de programul şi de activitatea colegilor sai. Triumful monarhiei absolute în Franţa a coincis cu epoca supremaţiei ei în Europa. fără a lua în consideraţie capacitatea şi competenţa lor. ei se ocupă de totul. Cu tot autoritarismul său. nici o categorie socială nu mai era în stare să reziste regelui. Centrul puterii trece din mîinile regelui. în srarşit. competenţa lor s-a lărgit considerabil. Astfel se constituie o puternică birocraţie care acaparează toate afacerile statului. urmaşii lui Ludovic al XIV-lea nu mai comandau nici anturajului lor imediat. Regele era legislator suveran. arbitrar. nici o instituţie. e că el a rămas stapân pe alegerea miniştrilor săi şi a ştiut să le coordoneze activitatea. Material documentar referitor la Revoluţia franceză I. Distanţa de la centru şi dificultăţile comunicaţiilor le lasă o largă iniţiativă pe care o folosesc pentru a se face aproape independenţi. comandant suprem al armatei şi stăpân absolut al tuturor veniturilor statului. Dar la siîrşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea. în 1726. Ludovic al XIV-lea a trebuit să recurgă la ajutorul birourilor şi al comişilor. ele sunt rezolvate de birouri. fiecare procedează după bunul său plac. Cauza dinastiei s-a identificat cu cauza naţiunii. Ministrul marinei. Ma rii muzicieni ai veacului provin însă din ţările germane: Johann Sebastian Bach (1685-1750). Instituţia monarhică. Rezultatul e haos. cel din Paris a jucat un rol politic important. Dar Ludovic al XV-lea desfiinţează acest post şi prin aceasta agravează anarhia ministerială. repartizează impozitele. Reprezentanţi şi organe ale puterilor centrale. care avea o vagă putere de control asupra activităţii guvernului. Despre monarhia absolută franceză.

durata indefinită a proceselor şi „tâlhăria'' oamenilor justiţiei. era infam de parţială şi de coruptă . Mai ales în perioade de criză. care în ochii supuşilor reprezentau statul şi regimul monarhic. şi. El le-a înzestrat cu libertăţi şi le-a încurajat efortul spre autonomie. constituţiile municipale modificate. când nemulţumirile izbucneau în revolte. birocraţia s-a dovedit incapabilă de-a face faţă situaţiei. Dreptul de suveran judecător al regelui nu mai serveşte decât pentru a adăuga la viciile magistraturii inconvenientele arbitrariului regal. Dar când feudalitatea a încetat de a mai fi primejdioasă. şi reforma a fost extinsă. în Berry şi Haute-Guyenne. au făcut din această instituţie cel mai odios mijloc de opresiune al vechiului regim. Regele poate cita pe oricine înaintea unei comisii extraordinare şi poate condamna la închisoare pe oricine şi fără judecată prin aşa-numite lettres de cachet. stările. Unii din conducătorii ei. Dar Parlamentul a răsculat poporul şi a împiedicat constituirea adunărilor. . gestiunea financiară pusă sub controlul intendentului. Din mijlocul intendenţilor s-au ridicat toţi miniştrii de finanţe din secolul al XVIII-lea şi o seamă de economişti de valoare. Coroana n-a mai lăsat oraşelor decât o umbră de autonomie. La fel s-a întîmplat cu instituţiile municipale. neprevederea şi incoerenţa guvernului regal n-apar mai limpede decît în istoria finanţelor. multiplicitatea neînchipuită a tribunalelor. în 1787. Franţa ajunge astfel să fie guvernată de treizeci de intendenţi. au fost desfiinţate. Acţiunea cotropitoare a statului a înăbuşit iniţiativa particulară şi a împiedicat asociaţia spontană. populaţie. nu s-a putut adapta cu destulă uşurinţă şi energie la greutăţile cu care avea să lupte. două adunări provinciale. după viaţa capitalei. Atâta vreme cât oraşele au avut de luptat cu feudalitatea. complicaţia procedurii. creaţi prin sistemul venalităţii. indignat că omul de rând era spânzurat. Întreaga Franţă a ajuns. Evoluţia aceasta a fost cu atât mai rapidă şi mai completă. Mecanismul ei. Dar evoluţia istorică a statului francez a nivelat aceste diferenţe şi a modelat viaţa provincială. viciile sistemului au fost enorme şi grave. şi urmarea a fost că statul a fost făcut responsabil de toate relele de care suferea societatea. repartiţia inegală a jurisdicţiilor inferioare. îngreuiat de numărul excesiv al funcţionarilor. cel mai ilustru dintre toţi. numărul excesiv al gradelor de jurisdicţie. Franţa s-a alcătuit din provincii cu origine. venea prea tîrziu şi a fost prea limitată pentru a mai putea transforma Franţa. Încercarea de a asocia poporul la opera de guvernământ. Potrivit unei declaraţii a contelui d'Artois. birocraţia franceză a fost luminată şi progresistă. era odioasă îndeosebi prin regimul de favoare aplicat privilegiaţilor: caietul stării a treia de la Rochelle cere egalitatea pedepsei capitale. Turgot. şi vai de cel ce n-avea. a unor justiţii senioriale. pătrunşi de spiritul umanitar şi ştiinţific al secolului. să execute lucrările publice şi să exprime dorinţele provinciei. . creând adunări provinciale care să repartizeze şi să perceapă impozitele. Dupont de Nemours şi. ca orice mare senior. Necker a instituit. imprecizia sferei lor de competenţă. „Administraţia justiţiei. asupra tuturor provinciilor în care nu existau stări provinciale. tradiţie şi economie diverse. n-a fost decât un prilej de teribile umiliri pentru Coroană. În comparaţie cu administraţia altor ţări. Organele vieţii provinciale. astfel. Elemente pentru o autonomie provincială au existat. izvorât din intenţiile cele mai bune. într-o monarhie constituţională. Coexistenţa. De aceste defecte suferea îndeosebi organizarea justiţiei. Astfel s-a înrădăcinat obiceiul de-a aştepta totul de la stat. ca d'Aguesseau. regele le-a susţinut. Procedura penală. regele n-avea să-şi potrivească 62 . pentru a-şi cîştiga bunăvoinţa judecătorilor. în 1778.tradiţia şi regulile ei. Funcţiile municipiilor au fost scoase la mezat întocmai ca celelalte funcţii ale statului. scria Arthur Young. el cheltuia fără să numere. cu excepţia unora dintre provinciile periferice sau recent anexate. Regele considera ţara ca domeniul său propriu. de administrarea căreia n-avea să dea nimănuia socoteală. fiindcă venea de sus. au contribuit din toate puterile la ridicarea nivelului de cultură şi de bunăstare a populaţiei. Nicăieri însă arbitrariul. Înseşi binefacerile regelui deveniseră suspecte şi de aceea proiectul. sub stăpânirea unei birocraţii cu competenţa nelimitată. eclesiastice şi municipale. cu cât autoritatea cotropitoare a intendenţilor n-a fost îngrădită de nici o putere locală. o femeie frumoasă sau altceva". Cu toate acestea. cu un patriotism local. în aproape toate cauzele decidea interesul. barbară şi arhaică. pe lângă justiţia regală. iar nobilul decapitat. dar ele au fost înăbuşite. pe cale paşnică. Reforma era impopulară.

decît o voinţă şovăielnică şi o totală lipsă de înţelegere a situaţiei.cheltuielile după veniturile sale. toate expedientele au fost epuizate. paznicul liniştii dinăuntru. Nici un ţăran. consolidări forţate şi reduceri de rente. înregistrarea unor noi impozite şi împrumuturi. Aşadar. nici un ministru nu îndrăznea să-1 propună. anticipaţii. Caietele. Iar aceia care ar fi avut interesul şi dorinţa să apere monarhia au fost dezarmaţi de mai înainte prin politica tradiţională care ia scos din viaţa publică. absolut şi inviolabil în teorie. Rămânea remediul. cu toată prosperitatea necontenita a economiei franceze în sec. clerul poseda o avere imobilă de 4 63 . În rezumat. si le roi le savait! Pătura cultă a societăţii nu era mai puţin monarhistă. instituţia monarhică nu mai păstrează decît aparenţele puterii şi strălucirii de odinioară. Primul ordin al societăţii şi cel mai bine organizat. prin ungerea din catedrala de la Reims. consacrarea religioasă şi ia proclamat reprezentanţi ai autorităţii divine pe pământ. Înlăturînd orice rezistenţă şi orice opoziţie. din punct de vedere juridic. Soarta lor era indisolubil legată. să facă apel la împrumut şi să uzeze de expediente ca vînzări de slujbe. s-a ridicat monarhia modernă. regele nu va putea opune. i-a comunicat idealul său de disciplină şi de autoritate. Forţele care susţineau clădirea impozantă a vechiului regim. Tot aşa de puternic era clerul prin bogăţia lui. fără ca o schimbare corespondentă să se fi săvârşit în constituţia politică a ţării. 60. Parlamentul a silit Monarhia să convoace stările generale. nu conţin nici o critică la adresa regelui. biserica a dat regilor Franţei. clerul catolic a susţinut năzuinţele poporului francez spre cultură. Clerul era singurul ordin înzestrat cu instituţii autonome. încercat de Necker şi de Calonne. De aceea. al XVIII-lea. 1-a format după tradiţia romană. din ce în ce mai des. de influenţă şi de cultură a diferitelor clase. regele. Biserica i-a protejat adolescenţa şi i-a călăuzit primii paşi ai maturităţii. proteguitorul natural al celor năpăstuiţi. unitate şi putere. puterea militară şi disciplina socială. păstrează. În faţa naţiunii. Veacuri de-a rîndul. Iar când. un instrument de glorie în afară. clerul şi nobilimea. unanim pătrunsă de necesitatea unei reorganizări a statului. preconizat deja de Vauban în La dîme royale. Domnia lui Ludovic al XV-lea şi a lui Ludovic al XVI-Iea n-au fost decât un şir neîntrerupt de greşeli şi de umiliri. O subversiune tot aşa de radicală s-a produs în raporturile de avere. pătrunsă de adevărul cuvintelor lui Mirabeau că „deficitul e tezaurul naţiunii". deşi de mai bine de un secol au pierdut direcţia activităţii economice şi intelectuale a naţiunii. Principiile de bază ale monarhiei şi ale bisericii erau aceleaşi. Compus din circa 130. El dispunea de jurisdicţii particulare şi era reprezentat pe lângă suveran de o instituţie autonoma. din anarhia feudală. a pierdut direcţia şi controlul administraţiei publice. prestigiul regelui e încă imens. Pentru marea majoritate a poporului francez. nici un muncitor nu se gândeşte să-i atribuie relele de care suferă sau să-1 facă răspunzător de abuzurile agenţilor săi. regele e încă şeful apărării naţionale. Puterea a trecut în mâna secretarilor de stat. în momentul crizei hotărâtoare. a fost principalul susţinător al monarhiei absolute. alienări de domenii. care exprimă mai fidel sentimentele ţării în preajma revoluţiei. clerul. mijloacele de existenţă şi e silit. ci veniturile după cheltuielile sale. Credinţa universal răspîndită e că răul vine de la anturajul regelui şi că toate abuzurile ar fi îndreptate dacă ele ar ajunge la urechile regelui: Ah. nici în timp de pace. El ţinea registrele stării civile şi poseda monopolul învăţământului public. Catolicismul era singura religie recunoscută de lege. dominaţi şi ei de coteriile de la curte. demoralizaţi sau atinşi de spiritul de libertate. Nimeni nu-şi închipuia că o ţară mare ca Franţa ar putea trăi ca republică. Regele a încetat de a mai fi un factor de progres înăuntru. Falimentul general era pe buzele tuturor. monarhia a confirmat situaţia privilegiată a clerului. „adunarea generală a clerului".000 de membri (70. dar totdeauna ocolit de privilegiaţi: repartizarea impozitelor asupra tuturor cetăţenilor. Refuzând în 1788. sub presiunea opiniei publice.000 de preoţi şi vicari. şi în mâna intendenţilor.000 de călugări şi călugăriţe). dar. prin forţa tradiţiei. Dar ea visa o monarhie organizată şi raţională. de teama unui război civil. La sfârşitul vechiului regim. o situaţie preeminentă. Şi totuşi. Starea a treia. guvernul nu mai găseşte. erau ruinate la bază. În schimb. Monarhia franceză a distrus ea însăşi forţele pe care s-ar fi putut sprijini în momentul crizei supreme. s-a folosit de strâmtoarea financiară a Monarhiei pentru a lua garanţii contra despotismului şi pentru a obţine o constituţie naţională. Cele două ordine privilegiate. respectând „drepturile omului" şi guvernînd după legi.

adică tot statul. n-ar fi făcut cauză comună cu starea a treia. aducând un venit anual de 80-100 de milioane livre. provenind din dijme . o aristocraţie în mijlocul unei aristocraţii. fără obligaţia pentru titular de-a presta vreun serviciu util societăţii sau retribuite în afară de orice proporţie cu serviciul prestat. Ei consumă jumătate din bugetul bisericii şi a şasea parte din bugetul statului. iar. Naşterea încetase. Aceste bogăţii erau cu atât mai invidiate. în 17 iunie 1789. nobilimea nu era decît o masă inorganică şi amorfă. În realitate. imensa majoritate a preoţilor de la ţară sunt reduşi la „congrua" de 700 livre pe an pentru preoţi şi 350 pentru vicarii lor. Clerul ramâne strâns legat de vechiul regim. unii de 200. Membrii ei posedă domeniile cele mai întinse şi se bucură de favorurile cele mai mari. Contra împietărilor „despotismului luminat". La fel cu beneficiile laice. din resentiment pentru clerul înalt. „braţul drept” şi „cel mai puternic sprijin al Coroanei". 4000 de funcţii administrative. în medie. la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Taine evaluează numărul privilegiaţilor la 270. dizolvarea adunărilor protestante şi arestarea pastorilor. din. dintre care 140.000 în nobilime. nobilimea forma „al doilea ordin”. de care se vede exploatat şi dispreţuit. de la sfîrşitul evului mediu. nobilimea de rasă. Dacă unii prelaţi „liberali" şi „naţionali" visează o monarhie temporală e că miniştrii reformatori ca Turgot i-au ameninţat privilegiile. o nobilime veche şi una nouă. Astfel. regele acordă protestanţilor starea civilă şi drepturile cetăţeneşti. preoţii se vor ridica şi ei din starea de degradare în care i-a aruncat clerui înalt". posturi administrative.000 livre. În termenii actelor oficiale. în mare parte. de a mai constitui baza esenţială a nobilimii. clerul înţelege să rămână primul ordin al ţării şi să-şi conserve intacte privilegiile. Cauza intoleranţei e definitiv pierdută. de la sfârşitul evului mediu. 300. ascensiunea clasei de mijloc către nobilime a fost neîntreruptă. cele 4000 de familii (circa 20. primele zile ale revoluţiei. şi de aceea ar fi făcut bloc contra revoluţiei. confereau calitatea de nobil. Dar legile contra ereticilor au devenit inaplicabile şi biserica însăşi e silită s-o recunoască şi să ceară o altă legislaţie mai „puţin severă. pe de alta. Vechea nobilime militară. clerul rămâne tot aşa de intolerant. şi în adevăr. să ceară închiderea templelor. a dispărut în mare parte. În mijlocul acestor privilegiaţi.un venit egal cu jumătate din bugetul statului. ca în secolul precedent. şi antagonismul care-i desparte va permite. Toate sinecurile. o nobilime de curte şi una de provincie. iar130. Toate funcţiile importante şi lucrative sunt pentru ei. animat pe de o parte de puternice resentimente contra clerului înalt. laice sau ecleziastice. declara. transformarea stărilor generale în Adunare naţională. judiciare şi financiare. Preoţii de la ţară formau un adevărat proletariat ecleziastic. dacă clerul de jos. laic. în mare parte de origine parlamentară. clerul din Dauphine. dar puterea ei de cumpărare era de două sau de trei ori mai mare).000 livre. formează o categorie aparte. Dacă poporul scapă de opresiune.000. Repartiţia acestor bogăţii a constituit un adevărat obiect de scandal. Clerul era scutit de impozite şi nu contribuia la sarcinile publice decât cu o parte infimă în raport cu veniturile sale: 5-6 milioane consimţite voluntar şi acoperite prin împrumuturi ale căror interese le plătea. de un venit anual de 100. adică admise la curte. iar în 1787. Câtă vreme episcopii dispun. care nu mai sunt decât titluri onorifice. Cu tot progresul spiritului „filosofic". sunt pentru ei sau pentru ai lor. de o vie simpatie pentru poporul de jos cu care se simţea solidar. Curtea şi Administraţia sunt pline de posturi considerate oficial ca sinecure: demnităţi de Curte. regele. slujbe îndeplinite de 64 . Venalitatea funcţiilor şi preţul relativ mic al diplomelor de nobleţe permiteau oricărui îmbogăţit să pătrundă în mijlocul nobilimii. În realitate.000 în cler. până la revoluţie. însoţite de dotaţii splendide.000. cu cât erau privilegiate. diviziunea nobilimii era şi mai mare. „Interesul poporului şi al preoţilor este inseparabil. către 1770 ultimii protestanţi condamnaţi la galere sunt puşi în libertate. şi chiar de 800. o nobilime mare şi una mică.000 persoane) prezentate regelui. Talleyrand a distins şapte sau opt nobilimi: o nobilime militară şi una administrativă (noblesse d'epee et noblesse de robe). la care se adaugă 120 milioane livre. În afară de dreptul regelui de a acorda sau de a vinde scrisori de nobleţe. dar mai riguros aplicată".miliarde livre (livra avea. în 1788. o prăpastie s-a săpat între clerul de sus şi clerul de jos. fără cadre bine definite şi fără conştiinţa unor interese colective. El refuză să recunoască protestanţilor existenţa legală şi continuă. egoist şi asupritor. Locul ei 1-a luat nobilimea nouă. frivol. valoarea intrinsecă a unui franc aur.

ordinul al treilea. Revoluţia franceză a fost. gentilomi ordinari. 65 . în primul rând. secretarii camerei. Dar nobilimea mică trăia în mizerie. Nobilii au procedat la fel cu dreptul de jurisdicţie care le-a rămas. judecător şi protector. Cutare senior posedă până la 50. ei au fost scutiţi de cele mai multe şi mai grele impozite care au căzut astfel asupra claselor muncitoare. capelani. încât ele ocupă locul întii în doleanţele caietelor. şambelani. plătite între 16 şi 160. „Domeniile comunale". islazuri. cele 66 locotenenţe generale etc. surorile. în necontenită dezvoltare de la moartea lui Ludovic al XIV-lea. conte de Artois. erau. nobilii şi-l apără cu o vigilenţă şi o gelozie feroce. Puterea de jurisdicţie a nobilimii a fost redusă de autoritatea regală la anumite categorii de litigii: cele ce priveau drepturile feudale. să fie plătită pentru o funcţie pe care nu o mai îndeplinea şi să impună ţarii sarcinile unui guvern suplimentar. jurisdicţia seniorială continuă să fie un instrument de jaf şi de opresiune. burghezie în înţelesul strict al cuvîntului. Cea mai mare parte din acest capital era în mîinile burgheziei. care petrece o parte a anului la oraş. medici. Avantajele nobilimii par cu atât mai neîndreptăţite cu cât nici un serviciu real nu le mai compensa. au sporit considerabil bogăţia şi influenţa acestei clase. Nobilimea mijlocie. dame de onoare. lectorii şi scriitorii cabinetului. le tiers Etat.suplinitori în timp ce titularul rezidă la Curte şi încasează cea mai mare parte din leafă. întrebuinţate în comun de toţi locuitorii satului. din cele mai vechi timpuri. unui pod. păduri şi bălţi. După calculele lui Necker. De îndată ce au aruncat seminţe. Spre deosebire de Anglia. cei mai mulţi o duceau greu. regină. potîrnichi. Condiţia ei nu se deosebeşte de a ţăranilor decât prin scutirea de impozite. cerbi. Ea a permis îndeosebi acapararea de către nobili a terenurilor comunale. Pagubele cauzate de toate aceste animale: porumbei. literelor. conte de Provense. unui lac. membrii casei militare. Regele a dispensat-o de serviciile publice pe care le aducea în calitate de administrator. prestate odinioară. guvernatorii caselor regale. droit de grand-colombier. în Franţa clasa mijlocie era esenţialmente urbană. fără ca cineva să-i poată prinde sau omorî. depozitarea mărfurilor în piaţă. Nu există act în viaţa ţăranului din care seniorul sa nu tragă profit: întrebuinţarea unui drum. apoi se consacra agriculturii şi. Franţa deţinea jumătate din capitalul mobiliar al Europei. paji. La fel cu dreptul de porumbar. iar restul la ţară. 1/16 din bugetul statului. pe lîngă rege. Toate încercările vechiului regim de a obliga clasele privilegiate să contribuie la sarcinile publice au rămas zadarnice. Nobilimea nu mai avea o funcţie socială proprie care s-o distingă de restul naţiunii. Cu tot traiul lor „nobil".totul e taxat şi reglementat. Mii de porumbei cutreieră toate regiunile. uneori. duhovnici. Comerţul şi industria. Cel mai odios dintre privilegiile nobilimii şi cel mai vexatoriu e însă dreptul de vînătoare. ogorul e acoperit de mii de porumbei. pescuitul . hrănindu-se pe toate proprietăţile şi în toat anotimpurile.000 de porumbei care se hrănesc din avutul sătenilor. opera burgheziei ajunsă la maturitate politică. Burghezia forma. iepuri. deci. Considerat ca sportul nobil prin excelenţă şi ca un semn distinctiv al rasei. copiii lor. cele 407 posturi de guvernatori particulari. Împotriva sistemului de arbitrar şi de privilegii al vechiului regim se ridică două forţe revoluţionare: burghezia şi „spiritul filozofic". împreună cu proletariatul urban şi cu ţărănimea. toţi aparţin nobilimii mari şi costă 30 milioane pe an. În virtutea serviciilor publice.000 livre şi lipsite de orice atribuţie. Actele de succesiune şi de mutaţie (lods et ventes) apasă greu asupra proprietăţii ţărăneşti. căprioari. e uşor de înţeles că nobilimea a căutat să-şi încaseze cu toată asprimea redevenţele senioriale. servea un timp în armată sau în marină. Feudele comportau încă anume obligaţii militare. Lor le sînt rezervate 44 posturi de guvernatori generali de provincie. mătuşile regelui. Dar cum principalele interese ale sătenilor erau legate de aceste drepturi. mistreţi sunt atât de mari. — funcţii de paradă. căpitanii căpităniilor. În asemenea condiţii. Ea continua de. dar aceste obligaţii au devenit fictive de când regele a înlocuit miliţiile feudale prin armata profesională. care nu mai guverna. Marii ofiţeri ai palatului.

al XVIII-lea îl constituie apariţia marii industrii. Monarhia franceză. Burghezia comercială şi industrială a atins deci în secolul al XVIII-lea un grad aşa de înalt de dezvoltare economică şi socială încât e matură pentru conducerea politică. libertatea comerţului de grâne înăuntru şi a exportului în alte ţări se impune definitiv în 1789. In acest prodigios efort de invenţie şi de muncă. finanţează şi execută lucrările care vor face din Parisul medieval. aşa cum s-a constituit în sec. în industria mică urbană şi în comerţul mijlociu şi mic. lucrează la modernizarea oraşului. în 1778. industria metalurgică şi minieră în nord şi în jurul Masivului Central. Rostul revoluţiei va fi nu atât să cucerească această libertate. şi cu Anglia. În locul mlaştinilor de pe malul drept al Senei. În ajunul revoluţiei. Această clasă concepe. care adăpostesc o populaţie de 700. toalete.000 de suflete. cu străzi întortochiate şi strâmte. Restauratorul lor. Pe de altă parte. Comerţul oriental. ia un puternic avînt şi elimină aproape cu desăvîrşire concurenţa engleză. paralizate de 66 . Industria lyoneză de mătăsuri fine şi de stofe de aur devine exportatoare. Maşinismul importat din Anglia transformă industria textilă şi dă un mare avînt industriei metalurgice. însăşi evoluţia monarhiei moderne a stabilit între guvern şi capital legături care aveau să ducă fatal la supremaţia politică a burgheziei. Parisul joacă rolul principal. care era nevoit săşi satisfacă necesităţile cu sistemul de venituri al unui stat feudal. opere de artă. Germania. bijuterii. Abbeviile şi Elbeuf. în 1786. prezenta aspectul paradoxal al unui stat centralizat şi modern. al XVI-lea. s-o consacre şi s-o garanteze. de patru ori mai mare decît a librăriei londoneze. Din cele 25. Calfele corporaţiilor. industria şi comerţul au luat un avînt prodigios în secolul al XVIII-lea. De la 1715 la 1789. care se înmulţesc şi în care capitalismul începe să predomine. trecînd de la 210 la 1062 milioane. Rusia creşte necontenit în sec. De altfel. ai XVIII-lea. Îmbogăţită prin muncă şi economie. Financiarii. dacă ar fi fost organizat şi stăpânit de o puternică conştiinţă de clasă. Dar el nu forma nicăieri grupuri compacte.Cu toate prescripţiile regimului corporativ. muncitorii industriilor rurale erau prin însăşi izolarea lor ocrotiţi contra regulamentelor regimului corporativ. Operaţiile de bancă pe care se întemeiază îi împrumută ceva din varietatea şi libertatea de acţiune a băncii. Proletariatul ar fi putut împiedica libertatea de mişcare a burgheziei. trăsuri. Ţările Scandinave. s-a emancipat de sub tutela acestui regim. Guvernul francez inaugurează o nouă politică comercială. El deţine deja monopolul tuturor articolelor cunoscute sub numele de „articole de Paris". apar unele din cartierele şi squarele elegante de azi. Abolite de Turgot în 1775. un oraş modern cu bulevarde largi şi drepte. papetăria în Dauphine. mobile. al XVIII-lea. rup cadrele înguste ale regimului corporativ. Comerţul mare. Dar fenomenul capital al vieţii economice din sec. Cantitatea mărfurilor exportate în Italia. regimul corporativ a fost atenuat sau ocolit. Acesta n-a putut deci împiedica formarea marii industrii şi dezvoltarea comerţului. burghezia pune stâpânire pe capitală. pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Guvernul a acordat apoi unor manufacturi privilegii de fabricaţie care le scoteau de sub controlul regimului corporativ. prin varietatea şi întinderea operaţiilor sale. Legăturile comerciale cu ţările străine se strîng. comerţul exterior al Franţei a crescut de cinci ori. fizionomia clasică a Franţei industriale şi miniere. Astfel. încă din sec. boneteria se stabileşte la Troyes. Comerţul de librărie atinge în 1774 cifra de 45 de milioane.000 de clădiri. abia câteva sute aparţin nobilimii. Dar chiar şi în domeniul sau propiu. obiecte de modă. Cursul Senei e regularizat şi fixat între cheiuri de piatră. Franţa era aproape de regimul libertăţii muncii şi a comerţului. Un corp de arhitecţi. Restul e în mâna burgheziei. Stofele de lînă se dezvoltă la Sedan. Capitalurile acumulate de comerţul maritim şi colonial încep să fie investite în întreprinderile industriale şi să înlesnească concentrarea reclamată de invenţiile tehnice. Celebrele uzine Creuzot iau fiinţă în 1781. Marile întreprinderi. corporaţiile n-au fost restabilite în forma lor primitivă. ingineri şi antreprenori bine organizaţi. Cotonadele se introduc în Normandia. Părăsind ideile prea înguste ale mercantilismului. Clugny. încheind tratate de comerţ cu Statele Unite. a trebuit să facă concesii spiritului timpului: numărul corporaţiilor a fost redus şi regulamentele lor au fost simplificate. cât s-o completeze. Marea industrie era abia la începuturile ei. La Paris erau cartiere întregi în care industria era complet liberă. industriaşii şi comercianţii bogaţi îşi construiesc palate care întrec în frumuseţe şi confort tot ceea ce vechea nobilime a putut concepe. Aşa se constituie. după o perioadă de declin la începutul veacului.

Proletarii nu constituie o forţă revoluţionară decît în măsura în care se asociază acţiunii clasei burgheze. starea a treia nu formează în faţa privilegiaţilor decât o singură clasă. cu toată diversitatea elementelor care o compun. Corvoada părea mult mai apăsătoare de când Turgot a încercat în zadar s-o suprime. Guvernul şi particularii arată o înţelegere din ce în ce mai luminată pentru datoria de asistenţă a societăţii. Mişcarea generală de prosperitate le-a folosit şi lor. nu numai fiindcă în ordinea numerică ea constituie 98°/o din ansamblul populaţiei. cu atît mai intolerabil cu cât ideile înaintate ale timpului o condamnau mai sever. ca aceia a yeomen. nu clăcaş. Ei se simţeau atît de solidari cu antreprenorii care le dădeau de lucru încît îi considerau ca reprezentanţii lor.rivalităţile intestine. 67 . Fiziocraţii atrag atenţia publicului asupra importanţei economice a ţărănimii. La viziunea clară a intereselor ei. Cu excepţia unor provincii din nord ca Normandia. constituie un teren prielnic pentru propaganda revoluţionară şi burghezia întreţine nemulţumirea pentru a o îndrepta în contra claselor privilegiate. Şi cu toate acestea. soarta ţăranilor e mai puţin nenorocită decît cu un secol mai înainte. ci mai ales fiindcă elementele producătoare singure contează în calculul real al forţelor şi drepturilor unei naţiuni. Şi totuşi. înlăturarea unor abuzuri făcu să apară şi mai intolerabile abuzurile care rămâneau. Pătura conducătoare începe să se intereseze de soarta lor. Astfel. nici un caiet nu reclamă extinderea dreptului de vot asupra celor săraci. ea adaugă avantajul de-a reprezenta interesele colective ale naţiunii întregi. îi strecoară în spirit ceva din revolta care clocoteşte în sufletele lor. niciodată protestele şi plângerile ţărănimii n-au fost mai violente. Astfel. Printr-un efort necontenit de muncă şi de economie. care citesc scrierile filozofilor şi cunosc scandalurile vieţii privilegiaţilor. nici un caiet nu lasă să se întrevadă o cît de palidă licărire de idee socialistă sau de tendinţă de emancipare proletară. Franţa nu posedă o clasă ţărănească mijlocie. Cum marile exploatări sunt rare. burghezia exprimă resentimentele întregii lumi muncitoare contra unei minorităţi neproductive. burghezia a exprimat. De aceea. Experienţa de pretutindeni a dovedit că. Acest sentiment de solidaritate între burghezi. douăzeci din cele douăzeci şi cinci de milioane de suflete trăiesc la ţară. unii au ajuns să-şi cumpere o bucată de pământ. Preoţii. Proclamând prin manifestul lui Sieyes: Qu'est-ce que le Tiers Etat?.ilor englezi. Protestând contra tutelei insolente a unei nobilimi parazitare. atunci cînd un ţăran ajunge să se simtă proprietar. îl dezgustă de prezent şi-l fac să aspire şi el la o nouă rânduială socială. Imensa majoritate a ţăranilor francezi se compunea din mici proprietari. Picardia. Ideile de libertate şi de egalitate care răzbat pînă la el. nu se gîndeau decît să ajungă patroni. proletari şi ţărani explică forţa revoluţionară şi elanul irezistibil al burgheziei. în momentul hotărâtor al izbucnirii revoluţiei.o nouă concepţie despre viaţa naţională şi a găsit formula decisivă a cugetării revoluţionare. Ei n-au încercat măcar să-şi însereze doleanţele lor printre revendicările celorlalte categorii ale stării a treia. numărul acestora din urmă e relativ mic. din metayers (mici arendaşi cu cîştigul pe jumătate) şi din muncitori cu ziua. Proletarii n-au făcut nici o încercare serioasă pentru a obţine dreptul de vot. Dar cu toată prosperitatea şi importanţa populaţiei urbane. asupra muncitorilor şi salariaţilor. Patru cincimi din populaţia ţării. Justiţia seniorială era un pretext nesfârşit de şicane. Însăşi lipsa revendicărilor proletare în caietele stărilor generale dovedeşte că numai burghezia era pregătită pentru o acţiune revoluţionară în vederea unei noi ordini legale. Dintre muncitorii industriilor rurale. ei n-au conştiinţa că formează o categorie socială distinctă de starea a treia. Agitaţia socială care tulbură spiritul ţăranilor. au votat pentru ei. şi contra arbitrariului monarhic. Cei care în 1789 au putut să voteze. că lumea muncitoare reprezintă naţiunea. Cu toată agitaţia lor periodică pentru sporirea salariilor. contra ingerinţelor unui cler intolerant şi steril. Franţa rămâne în ajunul revoluţiei o ţară de agricultori. burghezia apare investită cu deplinele puteri ale naţiunii. orice sarcină şi servitute feudală îi par intolerabile. cei mai mulţi erau ţărani care nu vedeau în salariul industrial decît un supliment la veniturile lor agricole. Artois şi Flandra. Urcarea preţurilor articolelor alimentare le-a permis multora să se elibereze.

după anarhia şi ruinele războaielor religioase. de un nou program de valori. Dezastrele ultimelor războaie au dezvelit viciile profunde ale regimului şi au acreditat ideea că dezorganizarea administraţiei. Dar încă înainte de moartea lui Ludovic al XlV-lea. Dar.Dreptul de insurecţie derivă. Statul. pentru a conserva şi dezvolta aceste drepturi. indivizibilă şi absolută. în acest proces de cristalizare a unei noi mentalităţi. din principiul suveranităţii naţionale. evoluţia către o stare mai bună e legea naturală a oricărei societăţi. al XVIII-lea e teoria progresului . Ea răspundea unei nevoi de pace şi de ordine adînc simţite de toate păturile societăţii. se produce o mişcare în sens invers. Autoritatea Monarhiei franceze era cu atît mai solidă cu cât istoria ei se confunda cu istoria naţiunii. au acreditat ideea că filozofii ar fi cauza dezordinelor care au provocat căderea vechiului regim. prestigiul universal al raţiunii. în locul respectului pentru autoritate şi tradiţie. exerciţiul autorităţii publice nu e legitim decât în măsura în care răspunde acestui scop.Burghezia franceză. Două teorii domină doctrinele epocii. avea nevoie. când nu respectă pactul social poate fi detronat. dezordinea finanţelor. enunţată de Althusius şi Grotius. care o poate modifica şi revoca. Teoria dreptului natural opune. ei au surpat. pentru a deveni o forţă revoluţionară. nici un om nu poate fi supus. instituirea monarhiei absolute a fost primită ca o binefacere. începând cu reprezentanţii clerului. ordinei legale o ordine superioară. monarhia şi naţiunea s-au format şi s-au dezvoltat împreună. ceea ce alţii pot sa-i ia fără voia lui. fiind o societate instituită prin contract. Exprimând în formule clare şi izbitoare sentimentele contemporanilor. Alianţa regalităţii cu burghezia şi cu ţărănimea contra feudalităţii a constituit fondul istoriei Franţei pînă-n secolul al XVIII-lea. spune Locke. Toată lumea a crezut în dogma monarhiei de drept divin. incapabile de-a le mai satisface. Adversarii revoluţiei. omul dobândeşte prin însăşi naşterea sa unele drepturi inalienabile şi imprescriptibile. deci. dar dezvoltată în toată amploarea ei de John Locke. Pentru acelaşi motiv. şi toate programele de reforme se vor autoriza de acest dualism. Filozofia secolului al XVIII-lea i l-a elaborat. Tendinţele care au condus regalitatea să combată feudalismul se întîlneau cu năzuinţele naţiunii de a-şi strînge elementele care o compuneau. revolta e legitimă şi necesară. Ei analizează şi pun în lumină viciile monarhiei şi ale organizaţiei sociale pe măsură ce realitatea li le revelă. la proprietate şi la libertate. ameliorarea necontenită pe care aplicarea invenţiilor ştiinţifice o aduc în condiţia omului şi sporul de lumină pe care răspândirea ştiinţelor îl lasă în sufletul omenesc îndreaptă destinul 68 . în mod logic. din conflictul zilnic al nevoilor vremii cu instituţiile. şi au ridicat pe nesimţite. ca dreptul la existenţă. criza a fost provocată de fapte. povara noilor impozite. În sensul acestei teorii. Suveranul însuşi. fără consimţămîntul său puterii politice a altui om". Din situaţia revoluţionară. În adevăr.Progresul idefinit al ştiinţelor. ireductibile şi eterne care ţin de însăşi natura omenească. Prin atacurile lor convergente şi repetate. În realitate. În Franţa. nu de idei. Tot aşa de riguros sunt limitate puterile autorităţii publice prin noţiunea de contract. creată de împrejurări. Scriitorii au fost interpreţii. Prima e aceea a dreptului natural. fondul de veneraţie spontană şi de supunere ereditară pe care se rezemau instituţiile vechiului regim. De aceea. parcelă cu parcelă. căci altfel s-ar viola dreptul natural la libertate şi la proprietate. cu superioritatea ei materială şi cu puternica ei conştiinţă de clasă. nici o lege nu-i valabilă şi nici un impozit nu-i legal fără aprobarea reprezentanţilor poporului. ei au degajat spiritul revoluţionar. rolul filozofilor a fost considerabil. întemeiată pe norme neschimbătoare. nimeni nu poate considera ca proprietate. de un nou ideal. Nici o putere nu există în stat decât prin voinţa naţională. Programul abuzurilor de înlăturat s-a constituit încetul cu încetul. În asemenea cazuri. În sensul acestei teorii. Un dualism se creează astfel între ordinea legală şi ordinea naturală. foametea şi mizeria sunt consecinţele directe ale despotismului monarhic. „Oamenii fiind din natură liberi. ei au făcut dintr-o nemulţumire surdă o forţă activă. Cauzele adânci ale revoluţiei trebuie căutate în nepotrivirea dintre instituţiile existente şi realităţile economice şi sociale. A doua teorie care a exercitat o puternică influenţă asupra doctrinelor filozofice din sec. nu autorii situaţiei revoluţionare care a rezultat din aceasta nepotrivire. egali şi independenţi.

el aşază toate religiile pe acelaşi plan pentru a nu fi obligat să recunoască nici una. de altfel. nedreptăţilor sociale şi erorilor judiciare. al XVIII-lea. nobilimea. nici originalitatea lui Montesquieu. la o elită. dintre care cel mai 69 . aristocratic şi monarhic. produsul altor „cauze generale". În acest sens. o menţin sau o prăbuşesc". e firesc ca Montesquieu să nege caracterul divin al autorităţii monarhice şi să caute în istorie „cauzele generale. o ură pe care a conservat-o toată viaţa şi care-i domină opera întreagă. El vrea să conserve şi să amelioreze monarhia. care degradează naţiunea. care acţionează într-o monarhie. întotdeauna. în ce condiţii trăieşte. după el. care pune în mişcare toate elementele corpului politic. El s-a făcut avocatul tuturor victimelor. care învrăjbeşte societatea. Montesquieu nu-şi ascunde preferinţa pentru regimul democratic. Scopul oricărei constituţii este să evite despotismul. Ideile lui Voltaire nu formează un sistem. Constituţia şi filozofia engleză exercita o puternică atracţie asupra scriitorilor din prima jumătate a sec. Cu asemenea idei despre religie. resortul regimului monarhic e onoarea. Montesquieu surpă din temelie principiul monarhiei de drept divin. care-i „resortul ce-i dă impulsiune"? După acest resort. dar prin claritatea şi verva lui minunată. ci în coruperea sau exagerarea principiului lor. Viaţa lui a fost o luptă necontenită contra superstiţiei. Idealul revoluţionar nu e. totuşi. Principiul regimului aristocratic e moderaţia.societăţii spre perfecţiune. şi monarhia mai mult decît toate. Apoi comparând regimul monarhic şi cel republican şi atribuind acestuia din urmă ca resort virtutea iar celui dintâi o onoare de convenţie. şi contra fanatismului. El n-a avut nici profunzimea. Acest spectacol i-a inspirat contra despotismului. Papa. fizice sau morale. El condamnă creştinismul ca incompatibil cu raţiunea şi Biblia ca o colecţie de fabule absurde şi imorale. e tot aşa de îndreptăţită ca Republica olandeză. să determine puternice curente de opinie şi să le îndrepte contra instituţiilor existente. fanatismului şi despotismului. Principiul regimului democratic e „virtutea". Principiile trebuie deci aplicate după împrejurări. unde-i situat. El nu admite. Montesquieu distinge trei regimuri: democratic. el a reuşit să transforme în convingere generală ideile timide şi vagi ale contemporanilor. fiind produsul istoric al poporului francez. Potrivit spiritului Regenţei. Statul lui Montesquieu e produsul istoric al acestor „cauze generale". care previne tendinţa naturală a aristocraţiei spre inegalitate. Toate regimurile sînt expuse acestei primejdii. dar ea s-a mărginit. posibilitatea unei forme ideale de guvernământ aplicabilă oricărei societăţi în oricare moment al evoluţiei ei. Reprezentantul cel mai remarcabil al acestei generaţii e Montesquieu . Montesquieu e monarhist şi conservator. El a cunoscut dezastrele de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea şi a asistat la violenţa luptelor dintre jansenişti şi iezuiţi. „un idol tămâiat prin obişnuinţă". Influenţa lui Voltaire a fost universală. patriotismul şi subordonarea intereselor particulare faţă de interesul general. Printr-o incertitudine afectată. clerul „o societate de avari care iau mereu şi nu dau niciodată". „Monarhia e o stare violentă care degenerează totdeauna în despotism sau în republică". El combate apoi religia pentru efectele sale. Aceste idei fac din schimbare o condiţie a progresului social şi stimulează elaborarea programelor de reforme. deci. în sfârşit. după expresia unui sociolog. Influenţa lui Montesquieu a fost puternică şi durabilă. o ridică. Dar prin explicaţia istorică a originii monarhiei şi prin teoria separaţiei puterii. Montesquieu ridică prestigiul republicii în ochii contemporanilor săi şi le procură noi arme contra regalităţii. răul nu stă în cutare sau cutare regim. decît „exagerarea ideii de progres justificată prin teoria dreptului natural". Principalele lui atacuri aii fost îndreptate contra bisericii. adică năzuinţa spre distincţii. executivă şi judiciară. De la publicarea Scrisorilor engleze (1734) se poate data campania filozofilor contra instituţiilor Vechiului regim. pe care o confundă cu „un corp de lachei din care se aleg boierii mari". nu s-o distrugă. şi mijlocul cel mai sigur e separarea celor trei puteri: legislativă. Care-i statul de care-i vorba. Orice regim politic e legitim dacă corespunde condiţiilor în mijlocul cărora trăieşte. Scrierile lui politice sunt opere de circumstanţă. şi aceste atacuri nu s-au mărginit la critica abuzurilor. adică dezinteresarea. monarhia franceză. Montesquieu începe prin a zeflemisi principalele instituţii ale vechiului regim: monarhia degenerată „care reduce la post cetăţenii activi pentru a-i îngraşa pe cei inutili".

şi ca orice magistraţi. expresia voinţei generale. sînt revocabili dacă nu respectă „voinţa generală" sau nu garantează averea şi persoana cetăţenilor. şi prin care unindu-se cu toţii să nu fie supus decât sieşi şi să rărnînă tot aşa de liber ca mai înainte" ( cf. şi astfel. care poate schimba forma de guvernămînt şi înlocui guvernanţii. Reprezentantul generaţiei care intră acum în luptă e Jean Jacques Rousseau . Şi-n adevăr.funest e intoleranţa. iar legea. respectul proprietăţii şi al libertăţii conştiinţei. Ea implică condamnarea categorică a absolutismului. nici inegalitatea socială nu-i par incompatibile cu progresul. deci. d'Holbach. el le declară nedrepte şi corupătoare. ci un bun public. Opera lui Voltaire a fost mai mult negativă. Mably şi Condorcet sunt unanimi în a proclama că suveranul a primit de la supuşii săi autoritatea pe care o are asupra lor şi că această autoritate e limitată de legea naturii şi a statului. s-au dovedit instituţii retrograde şi preocupate exclusiv de interesele membrilor lor. El nu vrea să răstoarne bazele societăţii. Voltaire nu cere numai separarea bisericii de stat şi introducerea stării civile. când individul nu se supune voinţei generale. Parlamentele. astfel. Cu toată violenţa campaniei sale contra bisericii. suveranitatea nu e un bun particular. nu poate fi decât o decizie comună a poporului suveran. Plecând de la principiul că libertatea e un drept inseparabil şi inalienabil al omului. Problema care se pune. Soluţia acestei probleme e pactul social. forma raţională şi naturală a oricărei asociaţii politice întemeiate pe pactul social. dar nimeni n-a contribuit mai mult decât el la discreditarea instituţiilor vechiului regim. Rousseau conchide că rostul oricărei organizaţii de stat nu poate fi decât garantarea libertăţii individuale. Afirmînd că adevăratul suveran e poporul. Cum voinţa generală conţine voinţa fiecăruia. Expresia „despotism legal" e o contradicţie în termeni. El nu le găseşte numai incoerente şi supărătoare. prin care participanţii acceptă direcţia unei voinţe care emană de la ei toţi. Nici monarhia absolută. nici împărţită. Helvetius. principiul libertăţii e salvat. Eşecul diverselor tentative de reformă spulberă nădejdea într-o reformă paşnică. Regii înşişi nu-s decât magistraţii popoarelor pe care le conduc. Dar Voltaire cere cu insistenţă îndreptarea abuzurilor. El n-a adus un crez nou. al XVIII-lea. din comunitatea socială nu mai rămâne decât un stăpân şi o ceată de sclavi. nici nu poate fi considerat ca o formă de guvernământ. devine tema fundamentală a tuturor scriitorilor care au format generaţia revoluţionară. Prin urmare. îi par chiar mai bine garantate de un guvern puternic. consistă în „a găsi o forţă de asociaţie care să apere şi să ocrotească cu toată puterea comună persoana şi averea fiecărui asociat. fiind negaţia oricărei reguli şi oricărei autorităţi legitime. „profetul prin excelenţă al revoluţiei". oricare ar fi forma de guvernământ. În a doua jumătate a sec. Idealul lui Voltaire e libertatea reglementată de un cod şi proprietatea garantată de un stăpân. fiindcă funcţia guvernului se reduce la executarea legilor. pactul social e rupt. numai autorităţile care emană de la naţiune sînt legitime. de care poporul nu poate fi niciodată deposedat. Cu toate deosebirile de opinie care-i separă. nici cedată. Ideea că naţiunea e mai presus de rege şi că legea nu poate fi decât expresia voinţei naţionale. mişcarea intelectuală ia un caracter mai violent. reclamă reorganizarea totală a statului şi a societăţii. El nu mai are pentru instituţiile vechiului regim menajamentele pe care le-au avut Montesquieu şi Voltaire. Diderot. Rousseau trage concluzii practice de o importanţă extremă şi în contradicţie cu instituţiile existente. Legea supremă a libertăţii e de a veghea la propria ei conservare. drepturile naturale ale omului. pactul social e violat. Contratul social ). în care opinia publică a văzut apărătorii drepturilor individuale. Concepţiei absolutiste rezumată în 70 . individul nu-i supus decât sie însuşi. Chiar ereditară într-o familie. Din aceste premise raţionale. Aceste drepturi. ci punerea bisericii sub autoritatea şi controlul statului. Rousseau răstoarnă principiul fundamental al monarhiei absolute. în statul constituit pe această bază. Despotismul. Invers. revizuirea procedurii criminale şi a legislaţiei penale. nici o doctrină n-a contribuit mai mult decât aceea a Contractului social la distrugerea absolutismului şi la biruinţa ideilor republicane. Când regele nu se mărgineşte la executarea legilor. Voltaire e moderat. De aceea. şi de aceea. Democraţia e. ci vrea să concentreze toată puterea în mâinile sale şi să reducă poporul la supunere. Suveranitatea fiind exerciţiul voinţei generale nu poate fi nici delegată.

nimic mai adevărat. Colaborarea tuturor personalităţilor marcante ale timpului şi complicitatea lui Malesherbes. importul mărfurilor străine pentru a împiedica ieşirea metalelor preţioase şi să favorizeze cât mai mult exportul pentru a determina intrarea aurului străin. Statul. la baie. chiar şi în materie politică. Rezultatul e că omul de rând începe să înţeleagă şi. după fiziocraţi e baza şi garanţia tuturor libertăţilor. Progresul instrucţiunii şi spiritul de nemulţumire generală a asigurat acestor publicaţii un succes prodigios. la cafenea. ca şi particularul. ei reclamă o autoritate cât mai puternică. potrivit înclinării naturale a geniului naţional. II. c'est moi. În locul concepţiei colectiviste a mercantilismului. mai ales de la Colbert. apărută între 1751 şi 1772. n-are interes să fie înconjurat de vecini săraci. curtea şi chiar palatul regal. cât mai mult. triumfă şi în economie tendinţele individualiste. Prin legăturile lor cu curtea. Enciclopedia a avut 4000 de subscriptori. rezuma. fiziocraţii exercită o puternică influenţă asupra politicii economice a guvernului. în 35 de volume. fără buget. directorul general al librăriei (cu alte cuvinte. ce ar atenta la siguranţa proprietăţii. Sub pretextul unui tablou general al tuturor cunoştinţelor din vremea aceea. economiştii îl atacă în domeniul economic. D'Alembert şi Diderot au făcut din Enciclopedie o formidabilă maşină de război contra instituţiilor şi oamenilor Vechiului regim. a asigurat acestei opere masive şi scumpe o răspmdire şi o influenţă pe care cu greu putem să ne-o închipuim azi. pentru motivul că cu vecinii bogaţi poate face afaceri mai bune. Pentru ei bogăţia nu consistă în cantitatea de metale preţioase. Acest despotism nu e dealtfel decât acela al Ordinei naturale care se impune fiecărui om rezonabil. domină capitala. printre care Ludovic al XV-lea. repartizat asupra tuturor proprietarilor şi substituit impozitelor complicate şi nedrepte ale Vechiului regim. suveranul n-are alt rol decât să recunoască legile naturale. ci în cantitatea de lucruri folositoare vieţii. să critice din ce în ce mai liber instituţiile existente. În Franţa. „Străinii nu pot să-şi închipuie autoritatea pe care o exercită în Franţa opinia publică. fără gardă şi fără armata. Astfel. scrie Necker. al cenzurei). De aceea vechiul regim a căutat să restrângă. nu contribuie mai puţin decât scriitorii politici la discreditul şi ruina instituţiilor existente. nimic mai remarcabil". care pretinde că „bogăţia e banul". deşi sunt cei mai conservativi dintre reformatori. Ei nu înţeleg ce înseamnă o forţă invizibilă. un alt grup de cercetători. Enciclopedia. Diderot îi opune fraza care rezumă întregul progres realizat de spiritul public în sec. Şi totuşi. Astfel se formează o opinie publică a cărei forţă invizibilă începe să preocupe guvernul. înaintea porţii. În timp ce filozofii şi publiciştii combat absolutismul în religie şi politică. Politica economică a vechiului regim. toate ideile şi aspiraţiile novatorilor din sec. Ideea impozitului unic şi general. Aspecte din desfăşurarea evenimentelor 71 . al XVIII-lea. De aceea fiziocraţii sunt pentru abolirea oricărei restricţii în comerţ şi a oricărei reglementări în industrie. puţin accesibile marelui public. se citeşte pretutindeni: pe stradă. se întemeia pe credinţa că un stat nu se poate îmbogăţi decât prin exploatarea statelor vecine (cantitatea de metale preţioase fiind constantă) şi a coloniilor. Astfel economiştii. Fiziocraţii se ridică contra teoriei mercantilismului. în prăvălii. Ei aduc argumente noi şi eficace în favoarea libertăţii muncii şi comerţului. în parcuri. Dacă unele din aceste lucruri sunt aiurea mai ieftine şi mai bune. c'est le prince qui appartient a l'Etat. a servit de bază „subvenţiei teritoriale" a lui Calonne şi reformei financiare a Constituantei. Dar dacă ei cer cât mai puţine legi. Funcţia lui se reduce în a nu împiedica binele care se face singur şi în a pedepsi pe cei. laisser passer.expresia l'Etat. Ei contestă că „cîştigul unuia implică pierderea altuia". Idealul lor politic e despotismul luminat. importul lor va aduce un spor de bună stare si de fericire. Ideile marilor publicişti şi filozofi din secolul al XVIII-lea. atribuită lui Ludovic al XIV-Iea. în trăsură. la teatru. care. al XVIII-lea: Ce n'est pas l'Etat qui appartient au prince. să traducă în „acte declarative" legile nescrise ale naturii. „gazetine" şi foi volante care au avut un rol considerabil în formarea spiritului revoluţionar. şi a suscitat o mişcare comercială de opt milioane de livre. care. scrie un călător german. Cuvântul lor de ordine: laisser faire. fiziocraţii sunt pentru limitarea funcţiunilor statului. au fost vulgarizate şi răspândite în păturile largi ale poporului prin nenumărate broşuri.

După cum s-a văzut şi istoriografia o arată, Revoluţia a izbucnit în Franţa, având drept cauză fundamentală anacronismul structurilor politice, sociale şi economice ale ţării. Monarhia franceză, ceea ce se cheamă "Vechiul Regim", n-a fost capabilă să găsească soluţii de înlăturare a acestui anacronism, de adaptare a instituţiilor şi legilor la imperativele dezvoltării obiective a societăţii. Această "lipsă de voinţă politică" a făcut să se declanşeze, de prin anii '70 ai secolului al XVIII-lea, o "criză de sistem". Ea a alimentat creşterea nemulţumirilor celor mai largi straturi sociale până la un asemenea grad, încât nici o tentativă reformistă schiţată "de sus" nu le va mai mulţumi. Monarhia, aristocraţia şi clerul superior, factorii politico-sociali dominanţi, vor scăpa situaţia de sub control. Iniţiativa reformelor va fi luată de un mic grup de nobili liberali, flancaţi de masa clasei burgheze, aceasta din urmă sprijinită de ţărănime şi de elementele disparate din stratul inferior al populaţiei urbane, pe care revoluţia însăşi le va imortaliza sub porecla de "sanchiloţi". Dar iniţiativele acestor categorii nu vor mai preconiza reforme "de adaptare" a structurilor vechi, ci de desfiinţare a lor. La fel ca în Ţările de Jos şi în Anglia (în secolele XVI - XVII), şi în Franţa sfârşitului de veac XVIII, sistemul politic absolutist era cel ce provoca o parte însemnată din nemulţumirea generală. Arbitrarul actelor puterii regale şi ale aparatului ei politico-administrativ erau criticate ca încălcări ale drepturilor naturale, ale libertăţii, iar absolutismul în sine - ca o concepţie şi o practică perimată, injustă, contrară genezei şi funcţionării fireşti a puterii politice, pe temeiul contractului social dintre suveran şi supuşi. La fel de intolerabilă era considerată persistenţa împărţirii populaţiei în stări sociale, adică în categorii care se defineau prin drepturile pe care le aveau două dintre ele, şi de care cea de-a treia era lipsită. Franţa se împărţea în privilegiaţi (cei cu drepturi speciale - nobilii şi clerul) şi nonprivilegiaţi ("starea a treia" - burghezia şî ţărănimea). După cum împotriva absolutismului era invocată ideea libertăţii, sistemului privilegiilor îi era opusă ideea egalităţii tuturor cetăţenilor din punct de vedere legal, al drepturilor lor civile şi politice, precum şi obligaţiilor. Privilegiile nobilimii şi ale clerului comportau monopolizarea de către membrii acestor categorii a accesului la funcţiile şi demnităţile superioare. Mai aduceau beneficiarilor şi importante avantaje materiale: proprietatea sau posesiunea celor mai mari părţi din fondul funciar al ţării şi scutirea de impozite. Ideea egalităţii revendica şi presupunea o societate "deschisă", a şanselor egale, diferenţiate doar prin merit, iar nu prin naştere, prin rezervarea de favoruri exclusive în favoarea unei minorităţi sociale. Împărţirea pe stări şi-a relevat anacronismul şi culpabilitatea în declanşarea crizei generale, ce s-a manifestat la suprafaţă ca o criză financiară a regimului. Privilegiaţii constituiau în Franţa cel mult 10% din populaţie, dar deţineau, sub diverse titluri de drept, aproximativ 80% din fondul funciar. Aceasta însemna că o minoritate socială extrem de bogată nu contribuia la susţinerea statului pe plan economic, fiind scutită de impozite, pe când marea majoritate, în medie săracă, suporta toate impozitele. Sistemul era neproductiv pentru monarhie: impozitele aduceau relativ puţin, cu preţul împovărării excesive a majorităţii populaţiei - ţărani, burghezi - deci ai agravării cotidiene a nemulţumirilor, pe când resurse imense de bogăţie nu erau puse la contribuţie, ci rezervate proprietarilor şi posesorilor - nobilii şi clerul. În secolul al XVIII-lea evoluţia naturală a societăţii ridicase cheltuielile statului la cote mult superioare faţă de trecut: administraţie, lucrări publice, armată, etc. De aici a apărut fenomenul deficitului financiar endemic: încasările nu mai acopereau cheltuielile. S-au încercat, în timp de vreo 15 ani, felurite paleative: sporuri la impozite, câteva taxe impuse şi privilegiaţilor, vânzări de funcţii, împrumuturi interne. În scurt timp, unii miniştri ai regelui au ajuns ei înşişi la concluzia că finanţele nu pot fi însănătoşite şi bugetul reechilibrat decât printr-o reformă radicală: restructurarea sistemului impozitelor, instituind impunerea averilor privilegiaţilor. Propunerile de acest gen au fost însă respinse de aristocraţie, ca fiind contrare tradiţiilor străvechi ale regatului. Cu o totală necunoaştere a realităţii şi lipsă de prevedere, reprezentanţii aristocraţiei au sfătuit pe rege să convoace Adunarea Stărilor Generale, convinşi că va găsi aici soluţii de remediere a crizei financiare, evitând de a constrânge nobilimea şi clerul să renunţe la acea însemnată parte a privilegiilor, care erau scutirile de impozite. Cele două categorii social-politice dominante ignorau adâncimea tensiunilor sociale şi se legănau cu iluzia că se bucură de respectul populaţiei; Or, Franţa fusese pe parcursul secolului al XVIII-lea teritoriul de dezvoltare al unei largi mişcări cultural-filosofîce (luminismul), care susţinea reorganizarea societăţii şi a statului pe baze raţionale, ceea ce - în concepţia exponenţilor acesteia - însemna "în conformitate cu legile naturii". Capacitatea de a cunoaşte, a descoperi adevărul şi a construi un om mai bun şi o societate 72

mai bună erau ideea ce ajunsese a stăpâni gândirea oamenilor secolului. "Raţiunea - spunea filosoful Diderot - este pentru filosof ceea ce starea de graţie este pentru creştin". "În interiorul societăţii cultivate - scrie istoricul Francois Furet, într-o magistrală lucrare asupra revoluţiei franceze - se întrupeză. puţin câte puţin, alternativa politică a secolului.Viaţa mondenă, academiile, lojile francmasonice, cafenelele şi teatrele, pe scurt «oraşul», opus «Curţii», au ţesut treptat o societate a spiritului luminist, foarte aristocratică, dar deschisă de asemenea talentului şi banului nenobililor. O societate a elitelor, care exclude pe de o parte clasele populare, dar şi cea mai mare parte a aristocraţiei. Amestec instabil şi seducător de inteligenţă şi de rang, de spirit şi de snobism, această lume e capabilă să critice totul, inclusiv şi mai ales pe ea însăşi: ea prezidează, fără a-şi da seama, o operă de remaniere profundă a elitelor şi a valorilor”. Marea majoritate a poporului francez dorea o schimbare fundamentală a cadrului socialpolitic în care trăia; era pregătită pentru ea, era conştientă ce are de făcut. La 5 mai 1789, la Versailles, s-a întrunit Adunarea Stărilor Generale. Deputaţii stării a treia s-au înfăţişat cu. un program sintetizat din doleanţele exprimate de alegătorii lor: constituţie, desfiinţarea privilegiilor, apărarea dreptului de proprietate, o reformă a justiţiei, retrocedarea pământurilor răpite ţăranilor în mod abuziv de către nobili, abolirea prestaţiilor către feudali şi stat. etc. Din acceptarea acestor revendicări şi a altora, ar fi rezultat o altă Franţă, în care puterea regelui ar fi fost limitată de lege şi exercitată sub controlul reprezentanţilor naţiunii, în care toate clasele societăţii ar fi beneficiat de drepturi egale şi ar fi fost supuse la obligaţii publice egale. Adunarea Stărilor Generale s-a împărţit în susţinători şi adversari ai acestui program. Deputaţii stării a treia, pentru a dezarma împotrivirea privilegiaţilor, au recurs la o acţiune îndrăzneaţă, care se poate considera drept începutul propriu-zis al revoluţiei: La 17 iunie 1789, ei s-au proclamat Adunare Naţională, numită la 9 iulie şi "Constituantă". Act de o covârşitoare importanţă, semnificând că deputaţii stării a treia se considerau singurii îndreptăţiţi a vorbi în numele naţiunii franceze (fiindcă, argumentau ei, reprezentau imensa majoritate a cetăţenilor), că în această ipostază ei nu mai acceptau ordine de la rege; că scopul lor de căpetenie era de a da Franţei o constituţie, misiune întru îndeplinirea căreia s-au angajat printr-un jurământ solemn, depus la 20 iunie 1789. Regele şi Curtea au făcut preparative de a. dizolva prin forţă Adunarea, concentrând trupe în împrejurimile capitalei. Populaţia Parisului s-a răsculat, în sprijinul Adunării. La 14 iulie, ea a cucerit fortăreaţa Bastilia, închisoare mai ales pentru deţinuţii politici, a răsturnat conducerea capitalei şi a ridicat în locul ei o municipalitate favorabilă cauzei revoluţionare. Regele şi miniştrii n-au avut curajul să rişte un război civil. Au retras trupele şi au acceptat starea de fapt, adică atribuţiile legislative asumate de Adunarea Naţională Constituantă. Aceasta, într-o memorabilă şedinţă desfăşurată în seara şi noaptea de 4 spre 5 august 1789, a votat şi proclamat că în Franţa "orânduirea feudală este desfiinţată pentru totdeauna” , ceea ce a însemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, desfiinţarea prestaţiilor, a dijmei către cler, secularizarea pământurilor bisericii ş.a. Dacă insurecţia victorioasă de la 14 iulie simboliza cucerirea libertăţii, noaptea de 4-5 august a instaurat egalitatea. Iar peste un an, când în prezenţa delegaţilor din toată Franţa s-a celebrat, într-un cadru grandios, prima aniversare a căderii Bastiliei, revoluţia s-a flatat cu gândul că ea a instaurat fraternitatea cetăţenilor sub steagul ideilor sale şi, în curând, aceleaşi idei vor da semnalul înfrăţirii universale a popoarelor eliberate de tiranie. Aceste trei cuvinte: libertate, egalitate, fraternitate au devenit deviza Revoluţiei. La 26 august 1789, Adunarea a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, o expunere de principii ale viitoarei Constituţii, ce va deveni document de referinţă pentru toate mişcările democratice din lume în secolul ce a urmat, păstrându-şi până azi actualitatea. Ea enunţă, în definiţii lapidare, drepturile naturale ale omului - libertatea, proprietatea, rezistenţa în faţa asupririi - suveranitatea poporului, egalitatea cetăţenilor, atribuţiile fundamentale ale guvernării şi câmpul de acţiune al legilor, ş.a. Aceste principii au fost puse în aplicare prin Constituţia intrată în vigoare în 1791 (Constituţia anului I). Ea a consfiinţit egalitatea cetăţenilor în faţa legii, a abolit discriminările pe criterii etnice sau religioase (evreii, protestanţii), a instituit separaţia puterilor. Dreptul de vot era acordat cetăţenilor care plăteau un anumit impozit după venit. Ei erau numiţi cetăţeni activi, ceilalţi - cetăţeni pasivi. Toate vechile unităţi administrative au fost desfiinţate şi înlocuite cu o 73

unitate administrativ-teritorială unică - departamentul. Au fost create 83 de departamente, apropiate ca întindere, număr al populaţiei şi potenţial economic. Adoptarea Constituţiei a părut a fi evenimentul cu care revoluţia se încheia, întrucât ea realizase obiectivul principal, înscris în programul Adunării Naţionale. Ceea ce s-a încheiat în 1791 a fost, însă, doar o etapă din revoluţia politică. Ea nu reuşise să rezolve problemele economice şi sociale care continuau să nemulţumească majoritatea locuitorilor. Din acest motiv, revoluţia a continuat, împinsă înainte de interesele şi revendicările unor pături sociale mai largi şi situate pe o treaptă tot mai modestă a stării materiale. În 1791-1792, problema cea mai acută care stătea în faţa Adunării legislative, aleasă conform Constituţiei, era cea economică. Ea consta în scăderea producţiei şi a distribuţiei bunurilor de consum, rarefierea şi scumpirea acestora, speculaţiile asupra lor, deprecierea monetară. Toate aceste probleme au fost primul efect al încetării controlului şi dirijării economiei din partea statului, a liberalizării economiei, a sentimentului de nesiguranţă care-i făcea pe producători să stocheze produsele, ori să le vândă la preţuri foarte ridicate. Condiţiile de trai ale populaţiei orăşeneşti au devenit extrem de grele. Au avut loc manifestări de revoltă. S-a întrevăzut pericolul îndepărtării populaţiei de o revoluţie care, după cum se arăta, nu aducea decât o înrăutăţire a situaţiei economice. O parte din "liderii" revoluţionari au preconizat atunci revenirea la sistemul de intervenţie a statului, de dirijare a proceselor economice, prin instituirea obligativităţii predării de către producători a surplusurilor de produse spre a fi atribuite reţelei comerciale, pentru ca aceasta, la rândul ei, să aibă obligaţia a le vinde la preţuri maximale. Majoritatea Adunării legislative a respins însă soluţia, motivând că ea ar fi reprezentat abandonarea unuia din principiile de bază proclamate de revoluţie, acela al libertăţii economice. Exponenţii majorităţii au lansat teoria că dificultăţile economice prin care trecea Franţa erau urmarea stării sale de izolare politică, a ostilităţii din partea altor ţări, a uneltirilor agenţilor acestora spre a-i destabiliza economia şi a produce astfel eşecul revoluţiei. Concluzia era că Franţa revoluţionară trebuie să frângă bariera din jurul ei, să ajute popoarele să se elibereze de tirani şi atunci, în cadrul fraternizării popoarelor libere, se vor crea şi condiţiile prosperităţii generale. S-a născut, astfel, în rândul revoluţionarilor francezi, mentalitatea şi doctrina "mesianică", a datoriei Franţei de a porni un război revoluţionar de eliberare a popoarelor. În 1792, Franţa însăşi era cea care provoaca războiul. Cu toate apelurile lui Robespierre la circumspecţie (,,misionarii înarmaţi nu sunt iubiţi de nimeni"), girondinii speră că un conflict va înlesni propagarea ideilor revoluţionare în Europa. La 20 aprilie 1792, Adunarea legislativă votează declaraţia de război adresată ,,regelui Boemiei şi Ungariei"; formularea are în vedere un suveran, şi nu un popor, evitând orice aluzie la Sfântul Imperiu. Insuccesul primelor ofensive franceze accelerează desfăşurarea Revoluţiei: Adunarea proclamă, la 11 iulie, că “Patria este în pericol"; batalioanele de "federaţi" se adună la Paris şi adoptă Cântecul de război al armatei Rinului , pe care marsiliezii l-au popularizat în marşul lor. La 1 august, Parisul ia cunoştinţă de manifestul conducătorului coaliţiei, ducele de Brunswick, care promite parizienilor "o răzbunare exemplară" dacă se ating de familia regală. O parte a istoriografiei actuale consideră că declanşarea razboaielor Revoluţiei franceze, care s-a prelungit, sub diverse forme şi motive, până la 1815 a fost o eroare dintre acelea care survin ori de câte ori analiza obiectivă a unei situaţii politice este substituită printr-o "ideologizare" a termenilor ei, prin apelul la ceea ce omul politic englez William Pitt jr. a numit "opinii înarmate" . În cursul lor, Franţa a repurtat multe succese, a răspândit noile idei în Europa, a dobândit răgazul pentru a-şi dezvolta şi înrădăcina instituţiile şi legile democratice, dar a suferit şi mari pierderi umane şi materiale, sfârşind printr-o grea înfrângere militară şi politică. La început, Franţa era slab pregătită pentru război şi încă în vara anului 1792 a suferit eşecuri, teritoriul ei fiind invadat de armatele austriece şi prusiene. Reacţia în interior, amorsată chiar de cei ce preconizaseră războiul, a fost tipică: înfrângerile - s-a spus - se datorează trădătorilor. În fruntea acestora stă regele. La 10 august 1792, o insurecţie populară, (prezentată ca spontană, în realitate organizată de grupuri ce căutau a se ridica în fruntea revoluţiei pe baza unor programe din ce în ce mai radicale, cum era aşa-numitul 74

"club iacobin"), a detronat monarhia. Franţa a devenit republică, începând cu ziua de 21 septembrie 1792. Regele a fost condamnat la moarte şi decapitat la 21 ianuarie 1793. A fost ales un nou corp legislativ, numit Convenţia Naţională, ca organ executiv figurând nişte comitete numite de aceasta, cum au fost Comitetul Salvării Publice şi Comitetul Siguranţei Generale. În scurt timp, sub impactul primejdiei externe, puterea a fost cucerită, printr-o lovitură de stat, de către gruparea radicală a iacobinilor, sprijinită, încă o dată, de insurecţia unei părţi din populaţia Parisului, mobilizată prin aceleaşi metode: răspândirea panicii, a zvonurilor de trădare, a chemărilor demagogice la "salvarea patriei în pericol". Iacobinii au instaurat o dictatură susţinută prin teroare . Nu se poate tăgădui că această metodă dură le-a permis să realizeze o operă impresionantă. Au înfăptuit cea dintâi "mobilizare totală" a populaţiei unei ţări şi a resurselor sale economice. Au putut, astfel, pune în linie de bătaie o armată uriaşă (de circa 1 milion de combatanţi), cu care au respins invazia străină dincolo de graniţele Franţei. Au instaurat o "economie dirijată", cu metodele pe care tot ei încercaseră a le preconiza încă prin 1791-1792, şi au reuşit să întrerupă temporar criza alimentară, specula, inflaţia, şi să restabilească încrederea maselor în revoluţie, în preocuparea conducerii revoluţionare pentru soarta lor. Au decretat o întinsă împroprietărire a ţăranilor, desfiinţând fără răscumpărare orice drept de origine feudală. Ei au dat, prin urmare, o lovitură puternică marii proprietăţi, nobilimii şi au făcut din Franţa o ţară de mici proprietari agrari. Iacobinismul a însemnat experienţa unei dictaturi democratice "de jos" (reale, nu doar proclamate propagandistic), atente la satisfacerea nevoilor maselor orăşeneşti şi ţărăneşti. Acestei dictaturi i se potriveşte expresia aceluiaşi Francois Furet: "politică democratică ridicată la rang de o ideologie naţională'', o "invenţie fără precedent...”. Ea a insuflat francezilor acel spirit eroic, fără seamăn în istoria modernă, pe care istoricul şi eseistul politic Alexis de Tocqueville 1-a evocat în fraze avântate: " . . . timpuri de tinereţe şi de entuziasm, de mândrie, de pasiuni generoase şi sincere, a căror amintire - în pofida erorilor lor - oamenii o vor păstra veşnic şi care, încă multă vreme, vor tulbura somnul tuturor celor ce vor voi să-i corupă şi să-i aservească”. Si totuşi, din partea iacobinilor guvernarea prin teroare a fost o greşală. Ea a însemnat suspendarea garanţiilor legii şi ale procedurilor legale, pentru cei acuzaţi de lipsă de fidelitate faţă de revoluţie. Sub această acuzaţie se putea înţelege aproape orice: de la trădare până la colportarea unui zvon, de la nerespectatrea unui preţ maximalizat până la frecventarea neregulată a şedinţelor organizaţiilor de cartier şi pasivitatea în cadrul lor. Sentinţele se pronunţau după o procedură extrem de sumară, (uneori, în absenţa oricărei probe, judecătorul fiind autorizat să-şi formeze opinia asupra persoanei inculpatului "în conformitate cu convingerea sa intimă") şi însemnau, aproape întodeauna, moartea prin ghilotinare. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea şi permanenţa primejdiei invaziei străine şi a uneltirilor contra-revoluţionare în interior. Argumentul nu avea suficientă acoperire. S-au văzut ţări şi naţiuni în situaţii la fel de grave cu ale Franţei în 1793-1794, care însă n-au adoptat astfel de metode de guvernare şi totuşi au reuşit să treacă peste dificultăţile respective. În primăvara anului 1794, lumea a început să murmure împotriva acestor excese. Chiar din interiorul conducerii iacobinilor s-au ridicat proteste, cerându-se revenirea la normalitate în interior şi încheierea păcii cu adversarii din exterior. Aceşti protestatari au fost şi ei etichetaţi ca trădători şi ghilotinaţi. Printre ei s-au aflat şi oameni care-şi creaseră reputaţia de eroi ai revoluţiei. Nemulţumirile au făcut atunci loc indignării. În Convenţia Naţională s-a format un complot, care, la 27-28 iulie 1794, a reuşit să răstoarne de la putere şi să trimită la eşafod nucleul iacobinilor intransigenţi. În fruntea lor, Maximilian Robespierre, care a întruchipat în toată măreţia, dar şi în toata oroarea, fanatismul doctrinar al iacobinilor, amestec inextricabil de idei democratice generoase, de patriotism fierbinte şi de terorism sângeros. În faţa istoriei, pe acest om, supranumit "incoruptibilul", sub a cărui conducere Revoluţia franceză a mers până la formularea - şi în parte aplicarea - celor mai avansate precepte ale democratismului politic şi social din veacul al XVIII-lea, îl salvează - nimeni nu i-a. putut contesta 75

având titlul de "directori" (26 octombrie 1795). ci că. "aşa cum era". reaşezarea sistemului fiscal. În acelaşi timp însă. penale şi comerciale . Extraordinarele sale victorii militare. un mare istoric. de la monarhisti nemărturisiţi. revoluţia şi-a rostit discursul ei cel mai tragic şi cel mai pur". determinată de necesităţile susţinerii războiului. n-a reuşit să încheie pacea cu adversarii Franţei. E străin folosirii dublei claviaturi. îi apropia concepţia linei politice moderate. puterea politică a fost deţinută în Franţa de cei care-i răsturnaseră. dar în timpul cărora multe din revendicările de la 1789 fuseseră împlinite. fiindcă în fruntea republicii a fost instituit un prezidiu din 5 membri. Sub acest regim. poporul francez nu mai era dominat de elanul politic iniţial.) pentru Franţa că acest general. Robespierre a fost un profet. Altele s-au soldat cu eşecuri. prin care generalul Napoleon Bonaparte a pus mâna pe putere şi a instaurat o dictatură militară. o serie de crize interne au dovedit că. a fost sprijinită de cercurile mai sus menţionate ale Directoratului lovitura de stat din 9-10 noiembrie 1799. Spre a face faţă primejdiei externe şi frământărilor interne. şi. spiritul de iniţiativă încurajat de libertatea politică. nici un alt contemporan n-a interiorizat ca el codajul ideologic al fenomenului revoluţionar. mobilizat cu lozinci patriotice şi democratice. Era o coaliţie de elemente cu convingeri diverse. o parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului a ajuns la concluzia că Franţa şi revoluţia nu vor putea fi salvate decât de un regim de "mână forte". alimentate de la dreapta de regalişti şi dinspre stânga de încă nepotolitul radicalism de tip iacobin. "Ceea ce este excepţional în cazul său. prin el. din care şapte agravaţi prin starea de război. au stabilizat situaţia internă în Franţa şi au implantat irevocabil în societatea franceză legile şi instituţiile noi.. A acţionat adeseori sub imboldul ambiţiei proprii. Pe unele.această calitate. aşa-numiţii "thermidorieni". oscilant şi corupt. de reintrare în normal. A fost o şansă (poate că în acelaşi timp şi o neşansă. deghizată la început sub aparenţe constituţionale. libertatea economică. pe bună dreptate. în primul rând. Credea tot ce spunea şi exprima tot ce spunea în limbajul revoluţiei. de stabilitate socială. văzându-şi satisfăcute principalele deziderate economice şi politice. Adoptând o nouă Constituţie. de consolidare a economiei. unele chiar depăşite. au spulberat posibilitatea de restaurare a vechiului regim prerevoluţionar. şi numită regimul Consulatului. În consecinţă. la un moment dat. inseparabilă de ceea ce numim «politică». fie ea exercitată şi de un om excepţional. obiectivă. Iniţiativele sale de organizare şi reorganizare a statului. care la 1804 s-a proclamat împărat. în legalitate. să-i zdrobească pe duşmanii revoluţiei. thermidorienii au organizat regimul numit "Directorat". respingând atât restaurarea monarhiei cât şi o nouă deschidere democratică. elaborarea unei legislaţii complete . ţara era din nou ameninţată de invazia forţelor armate ale Austriei şi Rusiei. alţi virtuozi ai cuvântului revoluţionar erau artişti dedublaţi. etc). Pe când. puneau acum pe prim plan stabilizarea regimului. este că el nu se poate exprima altfel decît într-o limbă sacerdotală. precum în acel "an teribil" 1793. slab. apreciază. în timp ce pe mare continua războiul început în februarie 1793 cu Anglia. ci s-a complicat în noi acţiuni militare. Franţa a făcut oarecari progrese. creşterea producţiei meşteşugăreşti şi manufacturiere. a crezut exclusiv în posibilitatea 76 . În general. ci lăsând să acţioneze liber legile economice (de exemplu.. fără a mai recurge la măsuri excepţionale.pe baza principiilor de drept promovate de gândirea juridico-politică a veacului al XVIII-lea şi a Revoluţiei. până la iacobini renegaţi. noul regim nu avea autoritatea şi nici abilitatea de a instaura un climat de ordine. Nu se mai putea şi nu se mai voia să se facă apel la recrudescenţa spiritului şi elanului revoluţionar. sinceritatea lui. din care un concurs de împrejurări a făcut stăpânul ei. el n-a rezolvat criza externă. la ridicarea poporului care. inerente până în cele din urmă oricărei dictaturi personale. s-a dovedit un geniu militar şi un mare om politic. puterea dominantă în Europa. După zece ani de revoluţie. generalii săi (de exemplu Napoleon Bonaparte) le-au câştigat în chip strălucit. umane şi morale ale Franţei. Această idee era împărtăşită cu deosebire de păturile superioare ale burgheziei care. a comis însă şi mari greşeli. datorate mai mult efectelor schimbărilor structurale anterioare (proprietatea ţărănească. Ceea ce face din Robespierre o figură nemuritoare nu este faptul că a «domnit» câteva luni asupra revoluţiei.civile. Supraevaluând resursele materiale. bilingvi ai acţiunii. Napoleon Bonaparte. care au făcut din Franţa. a fost desfiinţată legea maximalizării preţurilor şi obligativitatea predării către stat a surplusurilor de produse). în anul 1799. în cadrul cărora e de menţionat. a situaţiilor cu care se confrunta. După prăbuşirea iacobinilor. La fel. Instrumentul pe care se putea sprijini un regim autoritar şi stabil era armata. voind să se menţină în cadrul metodelor legale de guvernare. ignorând aprecierea realistă.

Ideile propagate de Revoluţie. ele au triumfat în Franţa şi.în întreaga Europă. Ea nu defineşte doar drepturile noi ale cetăţenilor francezi. Cu toate acestea. este. Londra încuviinţează evenimentele de la 14 iulie. Curţile europene sunt preocupate. Valul ideilor revoluţionare se face simţit pe întregul continent. Olanda şi. prin a le coaliza împotriva lui pe toate. emanciparea coloniilor englezeşti din America puseseră deja în cauză vechea ordine.Adunarea Naţională declară că Naţiunea franceză renunţă pentru totdeauna la orice război de cucerire şi că nu-şi va folosi niciodată forţele împotriva libertăţii vreunui alt popor" (mai 1790). împiedică accesul ştirilor venite din Franţa în regatul său. Rusia. un rezultat al acesteia. mesajul e receptat mai ales de elite. III. dar care nu înţelege deloc să-şi sacrifice privilegiile. Revoluţia Franceză.soluţionării prin forţă a raporturilor dintre ea şi statele europene. nobilimea se entuziasmează uneori pentru marile principii ale lui 1789. Franţa însăşi îşi afirmă intenţiile pacifice: . Poeţi ca Wordsworth sau Coleridge. Dar. astfel. Revoluţia Franceză nu poate fi analizată ca un simplu element al unei mari mişcări atlantice. Şi. Polonia continuă să fie râvnită de cele trei mari monarhii continentale. Câteva încercări anterioare din Elveţia. dar adeziunea e mai mult retorică şi sentimentală decât profundă. Exemplul englezesc este o excepţie. încă de la primele violenţe. întru totul noi. Celelalte mişcări europene nu i-au egalat niciodată amploarea. cu precădere o nobilime cosmopolită ce are impresia că e continuatoarea dezbaterilor iluministe. fiică a Epocii Luminilor. Într-adevăr. publicişti ca Thomas Paine salută acest început. aşadar. Carol III. În Rusia ţărănească a Ecaterinei II. opinia. cărora li se fac ecou gazetele din câteva mari oraşe europene. este adevărat că Revoluţia alimentează pentru mult timp radicalismul englez. într-o Europă locuită esenţialmente de o populaţie ţărănească. Pacea pe care au impus-o a prevăzut retragerea Franţei la frontierele din 1792 şi restaurarea dinastiei regale detronate de revoluţie. fără a mai menţiona şi statele mai mici care se alăturaseră coaliţiei antinapoleoniene . au un mare răsunet în Europa şi în întreaga lume. Încă din 1789. foarte curând. Societăţile de reflecţie răspândesc ştirile venite de pe continent. într-o perioadă în care populaţia Marii Britanii este încă sub 10 milioane. ca Hamburg. Franţa număra. nu sunt. deoarece Franţa instituie principii care se vor universale . savanţi precum chimistul Priestley. ceea ce. cel puţin în Franţa. "prietena filozofilor". după câteva decenii de lupte politice şi naţionale . în majoritatea ei. temându-se. în felul acesta. Aceste fapte răstoarnă tradiţiile celei mai importante monarhii europcne. deşi reacţiile sunt comparabile în câteva mari oraşe comerciale din vest. începînd din anul 1789. peste 20% din populaţia totală a Europei. din ţările renane. din 1789. Principiile şi opera Revoluţiei nu mai puteau fi dezrădăcinate: în ultimă instanţă. mai cu seamă. în 1789. Dar răsunetul profund al anului 1789 nu se explică doar prin ponderea materială a Franţei în Europa. A sfârşit. iar mesianismul său universalist îi conferă o inconfundabilă originalitate. Iar dacă. Anglia lui Pitt încearcă să folosească Prusia ca să oprească inaintarea spre apus a Rusiei. Revoluţia şi Europa Revoluţia Franceză încununează gândirea iluministă. Abolirea privilegiilor şi a servituţilor feudale îi prejudiciază pe principii 77 . mai ales. învingătorii n-au socotit oportun să impună revenirea la vechea ordine socială şi la vechea structură a proprietăţii. cu toată înfrângerea din 1814. În alte părţi ale Europei.. 28 milioane de locuitori. ci drepturile omului. Prusia şi Austria. cu neîncredere evenimentele din Franţa.Anglia. mesajul revoluţionar nu putea nicidecum influenţa decât o mică parte a populaţiei instruite. la un liberalism de faţadă. Proclamarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele repune însă în cauză dreptul monarhic european. Puterile străine . În perioada evenimentelor revoluţionare. iar împărăteasa renunţă. regele Spaniei.au invadat cu armatele lor Franţa şi au ocupat Parisul (1814). l-a dus la înfrângere şi la pierderea tronului. Evenimentele care survin în Franţa. care trăieşte până astăzi şi va mai trăi cu siguranţă multă vreme între coordonatele principiilor de drept şi ale instituţiilor economico-sociale şi politice proclamate şi create în clocotul unuia din cele mai extraordinare evenimente ale istoriei. îşi regăseşte cu uşurinţă patriotismul insular. ea îndeplineşte dorinţele elitelor luminate ale secolului al XVIII-lea. în cea mai mare parte. în pofida geniului său militar. de riscurile contaminării. Suveranii europeni au privit. într-adevăr. de luptele lor interne: Austria şi Rusia luptă împotriva Imperiului Otoman încă din 1786.

ale cărei succese se datoresc unei organizări militare radical schimbate faţă de tradiţiile Vechiului Regim. propaganda politică. whig-ul Edmund Burke îşi publică Reflecţiile despre Revoluţia Franceză. conscripţia asigură efective pe care nu le ating adversarii Franţei şi care îi permit să ducă lupte pe mai multe fronturi. mulţimea care. spiritul ofensiv dus până în pânzele albe. Dar. Războiul se hrăneşte însă din propria substanţă. Voluntariatul este desigur un mit. cerea instaurarea Republicii. doar Franţa duce un război naţional. în urma elanului victorios din Belgia. Biserica se divizează. este în acea perioadă aliata Franţei. La sfârşitul anului 1790. Goethe e prezent şi va spune mai târziu că a remarcat importanţa istorică a acestei victorii a unui popor împotriva armatelor regilor: "În acest loc şi în această zi a început o nouă epocă a istoriei lumii. la Pillnitz. Republica nu fusese salvată prin elanul spontan al cetăţenilor. Austria semnează. în timp ce războiul purtat de regi are un caracter monarhic şi nu caută să se sprijine pe popoarele din statele respective. Convenţia declară că " va acorda un ajutor frăţesc tuturor popoarelor care vor voi să-şi recucerească libertatea". promovările rapide acordate celor mai valoroşi dintre soldaţi.. regele Prusiei. dar aceste dure afirmaţii ideologice nu împiedică deloc Republica să negocieze cu regii. din anul II. coaliţiile succesive nu reuşiseră în nici un moment . Spania. care nu-şi uită nici o clipă disensiunile. posesiuni pontificale. Coaliţia I se destramă încă din 1795. pe de altă parte. sau "depunătorii de jurământ'. data păcii de la Amiens. care celebra alianţa regelui şi a naţiunii. Cartea. electorul Saxoniei. Schisma contribuie la realizarea bazei contrarevoluţiei. adică Rinul. beneficiază de acea accelerare a istoriei. Unii proclamă necesitatea unei lupte neîndurătoare împotriva Vechiului regim al Curţilor europene: "Spaţiul care separă Parisul de Petersburg şi de Moscova va fi curând francizat. inculcat infanteriei fac din armata franceză un instrument militar superior armatelor europene. A avut Republica revoluţionară franceză o strategie europeană?. În aprecierile istoriografiei recente. pe care o finanţează tot Anglia. în perioada imperială. victoriile Franţei s-au datorat şi lipsei de unitate a adversarilor ei. membrii coaliţiei. Napoleon Bonaparte. exclamă montagnardul Chaumette. este de a atinge "graniţele fireşti".refactari". la care participă mase de soldaţi. Revoluţia nu se mai interesează de unitatea politică afirmată la 14 iulie 1790 (Fete de la Federation). arestată la Varennes. Finalitatea esenţială a cuceririlor pentru cea mai mare parte a revoluţionarilor. e dispersată într-o baie de sânge. În mai 1791. dar şi fratele lui Ludovic XVI. pe lângă entuziasmul revoluţionar. împăratul. Cât despre coeziunea aliaţilor. iar Prusia rămâne în expectativă. li se opun preoţii . aceasta e departe de a fi perfectă: ţarul Pavel I îşi retrage armata care lupta alături de austrieci în Italia. În august 1791. Adunarea hotărăşte să-i consulte pe locuitorii ţinutului Venaissin (Comtat) şi ai Avignon-ului. cu baioneta la armă. doar Anglia rămâne un adversar permanent. se lasă păgubaşi în faţa entuziasmului voluntarilor francezi. În sfărşit. Din 1793 până în 1802. La Valmy. de la Danton la Carnot. să lupte.în afară de anul 1813 . Monarhiile europene. care-i permite să fie general de brigadă la douăzeci şi patru de ani. când Prusia şi Spania tratează cu Franţa. elogiu al tradiţiei. Franţa contează pe numărul ostaşilor. tot aşa cum îi hrăneşte Republica şi pe toţi generalii ambiţioşi. Înregimentarea tinerilor recruţi alături de veterani. La 17 iulie. se pare. ei apelează la Tratatele Westphalice. în 1791. Scopurile războiului sunt descrise în mod diferit. Înrolările.germani cu posesiuni în Alsacia. după succesele obţinute cu ocazia asedierii 78 . nu duc acelaşi tip de război cu cel dus de Franţa. armata îi reprezintă pe cetăţeni. încercarea de fugă în străinătate a familiei regale. Războiul şi-a dobândit propria logică. Coaliţia a II-a. discută despre o intervenţie în Franţa. Tratatul de la Campoformio. la 20 septembrie 1792. nu prea dornici. ia naştere în martie 1799. pe Cârnpul lui Marte. În iunie 1791.să reunească totalitatea ţărilor europene. e condamnată de papă. e dovada evoluţiei Europei culte. în 1797. municipalizat. contele d'Artois. Constituţia civilă a clerului. însă. care-i reuneşte în jurul lui la Koblenz pe cei care emigraseră. traduse curând în franceză şi apoi în germană. votată în iulie 1790. născut în 1769. în Mediterana. pune punct ficţiunii unui suveran considerat emanaţie respectată a unei naţiuni fratern reunite. în privinţa unirii lor cu Franţa. ambiţiile sale îi irită pe englezi." La sfârşitul anului 1792. iacobinizat". Preoţilor "constituţionali". dar o subordonează unirii puterilor europene. făuritorul acestei armate. Răspunsurile istoriografiei speciale sunt deconcertante. Lazare Carnot este. De asemenea.

angajându-se în Italia centrală în fructuoase incursiuni de pradă: îşi însuşeşte bani şi opere de artă. Napoleon Bonaparte. Totul evocă.Toulonului. Directoratul îşi continuă politica. În 1799. încheiat în 1801. fixând-o "la principiile care au declanşat-o". victoria franceză de la Austerlitz asupra austriecilor şi ruşilor. izolat. În inima lui. care trebuie să recunoască "Repuhlica Cisalpină" şi ocuparea franceză a Belgiei. încă nelămurit. Dar Anglia îşi păstrează dominaţia pe mare şişi sporeşte imperiul colonial. numeşte prefecţi. pe care ştie s-o seducă şi s-o înflăcăreze. pe râul Niemen. în 1793. în 1798. din 1804. Napoleon şi ţarul Alexandru par să-şi împartă Europa. la Amiens. din 1798-1799. Republica Parthenopeană ia locul Bourbonilor din Neapole. În fruntea departamentelor. Erou modern. al talentului şi al bogăţiei. se proclamă republica. ca singurul care poate finaliza Revoluţia. Fratele său. el se impune. el îşi plămădeşte imaginea atent. teritoriul supus de Napoleon înglobează jumătate din Europa. naţiunea devine o anexă a persoanei sale. după care Bonaparte îi alungă pe austrieci din Milano. Marele-Ducat al Varşoviei e 79 . Franţa. în aceeaşi măsură. în primul rând. Pentru conducerea acestui stat. Împăratul e primit în Polonia ca eliberator. având în vedere că lista emigraţilor e închisă. organizator al statului. duşman înverşunat al facţiunilor. într-adevăr. spre indignarea patrioţilor italieni. căci. iar republicile-surori se înmulţesc în Italia. elite întrunite sub semnul originii. cu austriecii. Astfel. a fost primul care a utilizat transferul de mesianism revoluţionar al sanculoţilor la soldat. amintirea lui Alexandru. În acelaşi timp. la Campoformio. mai întâi. arhiducesa Maria Luisa. iar Concordatul cu papa. în iulie 1807. unde. la expediţie participă Europa savantă. În 1805. după bătălia de la Wagram. Anglia. trebuie să accepte pacea. Napoleon încoronează principiile lui 1789. Bonaparte pune. Campania constituie pentru Franţa un eşec total. Piemontul. dincolo de aceasta. jefuit. La Tilsit. Napoleon este protectorul Confederaţiei Rinului. Papa e izgonit din Roma. implicit. pe continent. parvenitul Revoluţiei o aduce în patul său pe fiica Habsburgilor. Berlinul e ocupat. despot ce a edificat un aparat de stat de o redutabilă eficacitate. Jerome. Expediţia vizează duşmanul cel mai important şi din totdeauna al Republicii. de la Hamburg la Roma. Ostilităţile. un acord care-i lasă mână liberă pe continent. Austria. e învinsă la Jena. Imperiul e mai mult rodul întâmplării decât al logicii. victoriei navale de la Trafalgar a englezilor îi răspunde. o pacificare. “Marele imperiu” s-au dovedit construcţii efemere. Înlăturând Consiliile. Dar. domneşte în Westphalia. la 18 brumar 1799. din Egipt. prin instituţiile pe care le regândeşte. anul în care imperiul cunoaşte cea mai mare extindere a sa. este monarhul republican pe care şi-l caută. au ca rezultat apariţia unor coaliţii succesive. cu obstinaţie. executanţi docili ai ordinelor puterii centralizate. create de Adunarea Constituantă. garantează proprietatea şi ordinea. Primul Consul semnează cu Anglia. care intră în război în 1806. Europa napoleoniană şi. În 1810. Veneţia e cedată Austriei. domoleşte disensiunile religioase (în detrimentul Bisericii constituţionale). în pofida reorganizărilor posterioare gândite de împărat la Sfănta Elena. Pe soldaţii "goi" ai armatei sale îi ademeneşte cu "cele mai roditoare câmpii din lume". generalul armatei italiene negociază din proprie iniţiativă. Paradoxul acestei puteri este că ea suprimă libertăţile din 1789. Europa cruciadelor şi. e învins. care constituie însăşi baza instituţiilor pe care le-a realizat. în 1802. Consulatul a reprezintat. Actele “generalului revoluţiei”. în 1799. se află Franţa cu cele 130 de departamente. căreia ar vrea să-i mineze puterea maritimă în Mediterana. Pacea cu Anglia nu avea cum să dureze. care-şi trimite în Orient învăţaţii şi artiştii. bazele noii societăţi apărute ca urmare a Revoluţiei. Încoronându-se pe el însuşi. În octombrie 1797. Prusia. Pacificare internă. capătă dimensiuni onirice. consacră libertatea individuală. Codul Civil. în 1809. Dar campania din Italia (1796-1797) e cea care-l transformă pe general în erou. sunt necesare adeziunea pasivă a poporului şi concursul elitelor. naţiune domesticită. E nevoie de geniul lui Bonaparte ca să-i confere aura gloriei şi să adauge piramidele la propria legendă. mai întâi mocnite. cedarea către Franţa a malului stâng al Rinului e subordonată însă unei hotărâri a Dietei şi. Naţiunea se poate identifica într-un om. împăratul este un despot luminat. în 1811. după ce restabilise situaţia în Italia şi-i impusese Austriei pacea. Pacificare externă.

Prusia e prima care găseşte în umilire forţa redresării. Este comunitate de suflet. adepte ale ideilor iluministe. se pare că în Germania nu masele populare au stat la originea elanului patriotic. Cu toate acestea. în aceeaşi măsură ca şi popoarele aliate. aşa cum a spus Hegel. prezenţa franceză e violent contestată. în 1813. Când Napoleon se hotărăşte să ordone retragerea Marii Armate. în Tirol şi mai ales în Spania. vibrant apel la scuturarea lanţurilor sclaviei. mai mult în Apusul Europei decât în Răsărit. dar propun o Constituţie întemeiată pe suveranitatea naţională.sau împotriva ei -.în 1814. ce-şi apără libertăţile tradiţionale. apoi a marelui reflux. Fichte pronunţă la Universitatea din Berlin prima Cuvântare către naţiunea germană. În Germania. în fruntea a 450. care n-are nevoie de arme ca să se impună. de asemenea. Dimpotrivă. Simultan însă. ţăranii îl hărţuiesc pe ereticul ce întinează măicuţa Rusie. Astfel. a învăţământului. renaşte măreţia Reich-ului medieval. iar fratele său Joseph este. popoarele supuse sunt datoare cu contribuţii şi soldaţi. iar Napoleon are de înfruntat un alt popor: în 1812. Blocada continentală provoacă o reducere drastică a exporturilor ruseşti. dar şi succesele ruseşti . În încercarea prin care trece. diversitatea înclinaţiilor sale. cu începere din 1810.000 de oameni din "armata naţiunilor". mult timp izolată în răsăritul Europei. datorită ei . rege al Spaniei. îi cheamă la realizarea Sfintei Alianţe pe suveranii creştini ai Europei sub egida Sfitei Treimi . Napoleon nu e deloc mulţumit de ambiţiile Rusiei privitoare la Strâmtori (cu toate acestea. în 1815. încercările de debarcare nu-şi ating scopul. un manifest imperial vorbeşte de "pedeapsa înspăimântătoare care-i loveşte pe cei ce îndrăznesc să pătrundă cu gânduri de război în sânul puternicei Rusii". declara că dispreţuieşte grosolănia ţăranilor şi că nu vrea să vorbească decât franţuzeşte. să-şi regăsească locul în chiar inima continentului. exprimându-se în guerillas. în sfârşit. a armatei. o altă Spanie se revoltă. să aducă teritoriilor ocupate libertatea şi egalitatea civilă ale anului 1789. în Regatul Neapolelui. Războiul din Spania nu este o mişcare univocă.război pentru cucerirea independenţei" împotriva lui Napoleon şi lansează un apel "către poporul meu". definindu-se prin supunerea faţă de o autoritate materialăşi spirituală superioară. Pe Murat l-a aşezat pe tronul Regatului Neapolelui. cazacii campează pe ChampsElysees. popoarele au devenit conştiente că viaţa lor comună le conferă poate un destin istoric comun. cu toată rezistenţa claselor privilegiate. Volk-ul germanic nu este le peuple francez. la contactul cu brutala prezenţă franceză. abolirea Inchiziţiei. modelul alternativ al unui regim liberal. în septembrie 1812. este inspiratorul şi agentul esenţial al rezistenţei în faţa tiranului de pe continent. aristocraţia rusă. într-adevăr. regele Prusiei declară . 80 . O parte a elitelor. Cu toate acestea.fac ca bătrâna Rusie. În faţa invaziei. Iar împotriva puterii uzurpatorului Joseph se ridică Spania provinciilor.. începe reforma statului. Relaţiile sale cu ţarul Alexandru I s-au deteriorat treptat. Cortes-urile de la Cadiz ţin desigur seama. când mistice. Dominaţia “Marii Naţiuni” în Europa suscită un dublu reflex. Revoluţia şi Imperiul au reuşit să întărească particularismul rusesc şi. reînnoadă legăturile cu pământul şi poporul de jos. e "Spania neagră". anularea privilegiilor. în 1811-1812. Franţa nu are mijloacele care să-i permită să rivalizeze cu Anglia pe mare. el vine. care-şi demonstrează în această perioadă coeziunea morală şi naţională. Cu începere din 1807. El constituie. Astfel. când autoritare. să se piardă în imensitatea rusească. apoi. istoria Europei. locuitorii Moscovei îi opun împăratului o rezistenţă pasivă. ai cărei combatanţi adoptă simboluri pioase. ambiguitatea personalităţii ţarului Alexandru I.croit din zona prusiană a Poloniei. când liberale. Franţa desăvârşeşte. Franţa nu se mulţumeşte. Curând vine vremea eşecurilor. cu începere din 1807. în acelaşi timp. Ele alimentează războiul. de admiraţie şi de respingere. dar a dat consistenţă statului-naţiune. iar împăratul este rege al Italiei. de tradiţia şi apartenenţa religioasă ale Spaniei. cu începere din 1808. aşa-numiţii afrancesados. Şi. fac ca încercările de reformă ale lui Napoleon să se întoarcă împotriva acestuia. Regatul Unit. Rusia se teme de renaşterea unei Polonii independente şi. iar ţarul joacă rolul de arbitru al Europei. care. Ea n-a inventat liberalismul. Cu toate acestea. să înscrie Rusia în concertul civilizaţiei europene. în marea ei majoritate. sânge şi limbă mai mult decât adunare de cetăţeni. În Prusia. Imperiul Otoman trebuie să cedeze Basarabia). Cuvintele nu au chiar aceeaşi semnificaţie ca în Franţa.

La 1788. al muncii contra trândăviei „eroice". Spirite perspicace. Din aceste necesităţi a izvorât nu numai întregul program al liberalismului francez. serviciile publice dezorganizate. să întemeieze libertatea şi egalitatea civilă. dar şi forţa irezistibilă care 1-a impus. iar privilegiile . deci. libertatea muncii şi a concurenţei deveniseră condiţii esenţiale pentru dezvoltarea comerţului şi a industriei. ajutată de reformele efective realizate de ocupantul francez: Codul Civil a fost impus în numeroase state (Italia. de îndată ce opinia publică a găsit în ele mijlocul de-a se exprima liber. reclamînd suprimarea barierelor interne. Dacă Adunarea constituantă a reuşit. În loc de concluzii şi alte aprecieri calificate despre Revoluţie Revoluţia franceză care. Vechiul regim a intrat în descompunere înainte ca termenul de revoluţie să fi fost pronunţat. falimentul iminent. Vechiul regim era condamnat. Pentru a desface produsele unei activităţi industriale din ce în ce mai intense. să desăvârşească unitatea ţării. Dezvoltarea comerţului şi a industriei au ruinat proprietatea feudală. ca un model şi. Epuizarea ultimelor expediente financiare şi defecţiunea trupelor a silit guvernul să convoace stările generale. douăzeci şi cinci de milioane de francezi fără judecători (din cauza grevei declarate de parlamente). Ridicarea popoarelor nu mai constituie revoltasacrilegiu împotriva unei ordini veşnice. Lally-Tollendal a făcut bilanţul definitiv al vechiului regim: regele „înşelat". Revoluţia descătuşează istoria Europei: memoria furtunii devine atunci instrument al unui destin. obsedează întreaga Europă. Această organizare a statului este cu atât mai necesară. exemple moderne care nu mai sunt funizate de Antichitatea greco-romană. evenimentele perioadei 1789-1815. statul se năruie din temelie şî că totul se desface în bucăţi. Astfel. IV. absolutismul monarhic. ruina regimului era completă. particularismul provincial redeşteptat şi ameninţând unitatea naţională. tezaurul vid. cu cât Revoluţia franceză a determinat apariţia.şi sistemul privilegiilor au fost răsturnate. într-un cuvînt. romantismul va contribui la exaltarea tuturor aspectelor insurecţiei săvârşite în numele libertăţii popoarelor reunite în naţiuni. burghezia a căutat să extindă debuşeele interne şi să mărească puterea de consumaţie a ţărănimii. Influenţele Revoluţiei franceze se exercită. Revoluţia oferă şi un alt model: edificarea unui stat care să reprezinte naţiunea (sau ceea ce se numeşte aşa) permite utilizarea şi controlarea forţelor eliberate ale popoarelor. a dorinţei vii şi uneori antagoniste de egalitate. remanierea sistemului fiscal şi abolirea redevenţelor feudale care nu lăsau majorităţii ţărănimii decât ceea ce-i trebuia pentru a nu muri de foame. în istoria veacului al XIX-lea european. să suprime feudalitatea. au simţit încă de la mijlocul secolului că. adică ostil avertismentelor şi aspiraţiilor supuşilor săi. evenimentele anului precedent. să asigure triumful proprietăţii burgheze contra proprietăţii feudale. Evocînd în faţa Adunării naţionale. e că reformele acestea au fost determinate de adânci necesităţi economice şi pregătite de efortul intelectual al unui secol întreg.Europa a fost. în doi ani.puse sub semnul întrebării. alături de dragostea pentru libertate.dacă. să transfere proprietatea clerului şi a Coroanei unui mare număr de orăşeni şi de săteni. Revoluţia a izbutit în doi ani să suprime aproape întreg Vechiul regim. pregătită de transformarea economică şi de progresul intelectual al unui secol întreg. sau. a fost abolită starea de dependenţă a ţăranilor. armata atinsă de spiritul de revoltă. Emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor. mai bine zis. uneori. ca d'Argenson. a surprins prin spontaneitatea şi prin forţa sa. Ele oferă elemente de referinţă. chiar dacă se încearcă ocultarea lor. se prăbuşiră din cauza propriei lor decrepitudini. poporul fără altă nădejde de salvare decât convocarea stărilor generale şi fără mijloace legale de-a sili regele să le convoace! Deopotrivă de incapabil de-a se reforma sau de-a se menţine cu forţa. la 13 iulie 1789. absolutismul şi privilegiile milenare. să decreteze egalitatea tuturor înaintea impozitelor. legile fără putere executorie. în orice fel s-ar fi scris istoria. Prăbuşirea Vechiului regim s-a produs paralel cu dispariţia bazei lui economice. 81 . şi. în 1789. a fost. al toleranţei contra fanatismului . autorităţile fără respect pentru libertăţile particularilor şi incapabile de a menţine ordinea. Renania). regimul corporaţiilor şi monopolurile comerciale în care s-a încadrat viaţa economică a vechiului regim.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful