UNIVERSITATEA "AL.I.

CUZA" IAŞI Facultatea de Istorie Catedra de Istorie Modernă

EUROPA MODERNĂ (I)
(Note dintr-un curs de Istorie modernă europeană, jum. sec. al XVI-lea – începutul sec. al XIX-lea, an univ. 2009-20010)
Nota Aceste Note de curs au la bază o documentaţie diversă, printre care lucrările redate cu “bold” în bibliografia selectivă ataşată Programei analitice a Cursului (v. Sumare recomandări bibliografice) au oferit substanţiale informaţii, folosite cu prioritate. Atrag atenţia că textul de faţă nu a fost elaborat cu respectul deplin al regulilor de redactare ştiinţifică (mai ales în ceea ce priveşte aparatul critic), dat fiind interesul limitat urmărit – cel de a pune la dispoziţia studenţilor minime informaţii în legătură cu respectivele teme, informaţii pe care studenţii pot să le completeze prin extinderea efortului propriu de documentare

Europa în prima parte a perioadei moderne
"ÎNTRU-NCEPUT A FOST REVOLUŢIA"

Preponderenţa spaniolă în Europa şi Revoluţia din Ţările de Jos. Implicaţii internaţionale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 Altfel de „revoluţii”:Umanismul şi reformele religioase. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Posibile cauze, justificări, explicaţii şi spiritul reformelor. . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 14 Reformele protestante . . . . . . . . …… . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14 Reforma catolică (contrareforma) …. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

Dezvoltarea Angliei în secolele XVI-XVIII. Revoluţia şi reformele constituţionale
Parlamentarismul britanic şi instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică a statului modern. Anglia (Marea Britanie) mare putere a lumii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . .16 Restauraţia …. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23 “Glorioasa” revoluţie. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24 Prima revoluţia agrară şi industrială . . .. . . . .. . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 26

Războiele religioase şi războiul de 30 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . .27
Războiul de treizeci de ani începuse. . . . . . . . . . . . . ... . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..29 Tratatele westphalice . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .30

Spania după Tratatele din Westphalia: decădere internă, expansiune externă şi începutul gravelor probleme în colonii . . . .. .. . . .. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .31
1

Portugalia şi aspecte din istoria sa colonială.. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . 34 Imperiul Romano-German de la Pacea westphalică la desfiinţare (1648-1806). .. . . 35 Situaţia din teritoriile Casei de Habsburg de la Pacea westphalică (1648) până la crearea Imperiului Austriei (1806) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 36 Cehia de la Pacea westphalică (1648) la desfiinţarea Imperiului RomanoGerman (1806) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .39 Aspecte din istoria Ungariei de la Mohacs la Revoluţia franceză (1526-1789). . . . . 40 Aspecte din istoria statelor nord-europene (Suedia, Danemarca) în secolele XVII-XVIII . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 Aspecte din istoria Poloniei de la Pacea westphal ică la dispariţia acesteia ca stat (1648-1795) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . 46 Aspecte din istoria Rusiei în secolele XVII-XVIII. . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . .. . . . .50 De spre Civilizaţia europeană în veacurile XVII-XVIII
Sumare date despre progresele ştiinţifice şi tehnice (naşterea ştiinţei moderne) Baroc şi clasicism . . 55

Răspândirea “Luminilor” (sec. al XVIII-lea
Lumini “filozoficeşti” Lumini “artistice”.

) . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . 59

Material documentar referitor la Revoluţia franceză
I. Despre monarhia absolută franceză. Vechiul regim şi cauzele Revoluţiei . . . . . . . . .61 II. Aspecte din desfăşurarea evenimentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 III. Revoluţia şi Europa. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .77 III. În loc de concluzii şi alte aprecieri calificate despre Revoluţia franceză . . . . . . . . .. . . . . . . . 81

2

"ÎNTRU-NCEPUT A FOST REVOLUŢIA" În istoriografie se apreciază, ca o firească teză predominantă, că progresul societăţii se realizează, cu precadere, prin performanţele spiritului uman. Dar acestea sunt susţinute şi de schimbările care se produc în structura economico-socială şi politică. Ele au loc, de obicei, in perioade îndelungate de timp, în mod lent, evolutiv. Intervenţiile conştiente în acest proces organic sunt numite reforme. Dar aceleaşi schimbări se produc, uneori, în timp scurt şi cu violenţă, prin lupte pentru acapararea pârghiilor puterii între două sau mai multe grupuri social-politice. Sunt convulsiile numite revoluţii. În istoria Europei, între mijlocul secolului al XVI-lea şi primele două decenii ale celui de al XX-lea, s-au declanşat mai multe asemenea fenomene explozive, cu consecinţe notabile nu doar în istoria spaţiului circumscris, în care s-au produs, ci şi în al întregului continent, chiar al întregii lumi. Deşi există, în istoriografia specială, şi opinii contrare (vezi, de exemplu, Martyn Rady, De la REVOLTĂ la INDEPENDENŢĂ: ŢĂRILE DE JOS, 1550-1650, Ed. All, Bucureşti, 2001), în general, se apreciază că întâia veritabilă revoluţie politico-socială din istoria europeană a fost aceea izbucnită în Ţările de Jos, la 1566. Antecedentele şi contextul istoric se cer a fi evocate (măcar rezumativ, vezi mai jos), pentru a reda conjuctura explicativă, întotdeauna necesară. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Europa a fost confruntată cu probleme discordante în raport cu ordinea politică tradiţională. În Evul mediu, se încercase organizarea lumii pe dublul principiu, al unităţii creştine şi al ierarhiei puterilor. Papa şi împaratul trebuiau să vegheze la unitatea lumii creştine şi să-şi exercite autoritatea spirituală şi temporală, ei constituind instanţa supremă care judeca abuzurile savârşite de miile de atentatori la suveranitatea fărâmiţată de regimul feudal. În realitate, papa, deşi găsise o putere considerabilă în sancţiunile religioase, datorită intensităţii credinţei, şi-a văzut ştirbită autoritatea, inclusiv morală, din cauza abuzurilor repetate ale membrilor ierarhiei ecleziastice (la fel, şi-n Răsăritul continentului) şi a amestecului în conflictele internaţionale. La rându-i, rareori împaratul a dispus de o putere reală asupra celorlalţi suverani, dar şi mai rar de voinţa necesară a face să domnească ordinea şi justiţia peste pasiunile feudale. Renaşterea a reînviat vechile teorii ale antichitatii asupra suveranităţii de stat, distrugând, pentru totdeauna, idealul Bisericii romano-catolice de unire a popoarelor europene într-o monarhie universală (Republica Christiana sau Ecclesia Universalis). Pe ruinele ,,Republicii Creştine" s-au ridicat, mai târziu, statele moderne Franţa, Anglia şi Spania sub forma monarhiilor naţionale centralizate şi unificate. Condamnată de Renaştere şi Reformă, unitatea religioasă şi politică a Europei medievale a fost desfiinţată definitiv prin naţiuni, ceea ce ,,faţă de situaţia Evului mediu, a însemnat o “revoluţie politică". Renaşterea, Reforma, închegarea relaţiilor capitaliste au exercitat o influenţă profundă asupra vieţii diferitelor ţări, pregătind trecerea spre perioada modernă a istoriei. La sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul celui urmator, noi puteri intră în arena politică europeană. În Occident, statul spaniol a înglobat, într-un singur bloc monarhic, Castilia si Aragonul, iar formarea Imperiului hispano-german, în prima jumatate a veacului al XVI-lea, va pune sub semmul întrebarii destinul Europei, extraordinara putere a împaratului Carol Quintul (1519-1556), constituind, prin forţa lucrurilor, o tentativă târzie pentru realizarea ideii medievale a ,,monarhiei universale". Din Orient, Imperiul otoman al lui Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566), ameninţa lumea creştină cu o noua invazie a Islamului; tot acum, Imperiul moscovit, caruia teoria succesiunii Imperiului bizantin (translatio imperii), îi dădea o semnificaţie universală, face primele încercări de a pătrunde în concertul european. Descoperirea Americii şi a drumului maritim direct din Occident spre India accelerează deplasarea centrului de greutate al comerţului mondial de la est la vest (din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic), declanşând, totodată, expansiunea spre alte continente a unor state ca Spania, Portugalia, Marea Britanie, Franţa. Consecinţele acestor profunde mutaţii au determinat decăderea unor state şi ridicarea celor situate în apropierea noilor drumuri comerciale (Portugalia, Spania, Ţările 3

de Jos, Franţa, Anglia), iar alcătuirea marilor imperii coloniale portughez şi spaniol va avea urmări nebănuite asupra echilibrului de forte pe continentul european. Cu toate acestea, până în secolul al XVIII-lea, nu expansiunea colonială a reprezentat dominanta diplomaţiei europene, ci expansiunea unor puteri europene la “ele acasă”, pe continent. Vreme de încă două secole, marile puteri au consumat o însemnată parte a potenţialului lor economic si militar în războaiele de cucerire în Europa, chiar dacă aici acaparările teritoriale s-au dovedit, de cele mai multe ori, efemere.

Preponderenţa spaniolă în Europa şi Revoluţia din Ţările de Jos. Implicaţii internaţionale
Cu un an înainte de excomunicarea lui Luther de către papă, trei competitori candidează pentru coroana imperială, după moartea, în ianuarie 1519, a împăratul Maximilian: regele Spaniei, regele
Franţei şi prinţul-elector de Saxa. Carol de Habsburg (viitorul Carol Quintul), născut la Gent/Gand în 1500 şi crescut în Flandra, era prinţ burgund de limbă franceză. Cârmuitor al Ţărilor de Jos şi al provinciei Franche-Comte, iar din 1516, la moartea bunicului său dinspre mamă şi din cauza incapacităţii mamei sale, Ioana Nebuna, el devine rege al Aragonului, Castiliei, Siciliei, Neapolelui şi suveran al coloniilor spaniole din America, a căror cucerire abia începuse. În sf'arşit, moartea bunicului său dinspre tată, Maximilian, îi asigură posesiunile ereditare ale familiei Habsburg: Austria, Ducatele alpine, landgrafiatul Alsaciei. Astfel, regele Spaniei (termenul devine, din acel moment, curent) nu e câtuşi de puţin un prinţ german; cel puţin, faptul de a fi capul Casei de Austria îi asigură un anumit avantaj, având în vedere că, din 1438, cei şapte prinţi-electori au ales întotdeauna împăratul din această Casă. Pe de altă parte, Francisc I, regele Franţei, născut în 1495, e suveranul celui mai puternic regat din Europa. A obţinut în 1515 strălucitoarea victorie de la Marignano, care, după cei douăzeci de ani de război purtat în Italia de predecesorii săi, asigură prezenţa franceză la Milano şi în Italia de nord, în timp ce spaniolii deţin Neapole şi sudul peninsulei. Candidatura lui se explică în acelaşi timp prin preocuparea de a asigura prestigiul coroanei imperiale şi prin teama de a vedea puterea regelui Spaniei întărită de acelaşi prestigiu. În ce-l priveşte pe prinţul-elector de Saxa, el e singurul candidat german, dar şansele sunt neînsemnate în comparaţie cu mijloacele puse în joc de Carol şi Francisc pentru cumpărarea voturilor celor şapte electori. În cele din urmă, cumpăraţi de aurul bancherilor Függer, din serviciul regelui Spaniei, ei îl aleg pe acesta din urmă ca împărat, la 27 iunie 1519, sub numele de Carol V sau Carol Quintul. Puterea noului împărat, pe posesiunile căruia "soarele nu apune", pare considerabilă, justificând o ambiţie exprimată elocvent de deviza "Plus oultre". Carol Quintul îşi propune mai întâi să recupereze resturile moştenirii burgunde, anexate de Ludovic XI la moartea lui Carol Temerarul (Burgundia, Picardia) şi să-i alunge pe francezi din Italia. Mai mult, visează, cel puţin până spre 1530, să realizeze "monarhia universală şi creştină", scumpă lui Erasmus, acel imperium mundi pe care-l presupune titlul său imperial, şi să exercite astfel, alături de puterea spirituală a papei, puterea temporală pentru binele lumii creştine. Acest vis medieval al celor două puteri devenise însă anacronic în Europa începutului de secol al XVI-lea, fapt de care-şi va da curând seama. În cele din urmă, ros de gută, epuizat de neîncetatele călătorii, profund decepţionat de eşecurile pe care le suferise, conştient de imposibilitatea de a guverna singur posesiuni atât de dispersate şi eterogene, Carol Quintul hotărăşte, în 1555, nu numai să renunţe la putere, ci să-şi împartă "împărăţia". În septembrie 1555-ianuarie 1556, renunţă la suveranitatea ţinuturilor burgunde (Ţările de Jos, Franche-Comté) şi la coroanele spaniole în avantajul fiului său Filip, care devine Filip II, regele Spaniei. În septembrie 1556, renunţă la demnitatea imperială în favoarea fratelui său Ferdinand, deja suveran al domeniilor austriece şi rege al Boemiei şi Ungariei. E adevărat că, de-a lungul lungii sale domnii, dificultăţile nu l-au ocolit. Apariţia pe harta Europei, la începutul secolului al XVI-lea, a formidabilului complex politic hispano-german (după cum am arătat imediat mai sus, în 1519, regele Spaniei, Carlos I, a fost ales şi împărat al Germaniei, sub numele de Carol Quintul. El moştenise de la bunicul său, Maximilian de Habsburg, domeniile ereditare ale Habsburgilor - Austria, Carintia, Carniolia şi Stiria - de la bunica sa, Maria de Burgundia, Ţările de Jos; ca rege al Spaniei stăpânea coloniile americane şi posesiunile italiene - Sicilia, Sardinia, Neapole - , iar ca împărat german deţinea suveranitatea asupra statelor 4

precum şi intervenţiile sale în Franţa în perioada ultimelor episoade ale războaielor 5 . în schimb. obligat sa lupte pe mai multe fronturi. în ciuda protestului unanim al suveranilor Europei. Carol Quintul şi-a sleit imperiul în războaie interminabile şi simultane). Obsedat de ideea politică a monarhiei universale. În afară de Spania. deoarece acţiunea era tardivă şi se dorea realizată într-o Europă răscolită de ideile Renaşterii si de disputele religioase. El domină Peninsula ltalică. la sud Regatele Neapolelui şi al Siciliei. chiar dacă n-a reuşit să preia iniţiativa militară pe frontul din apus. naţiunea ataşată . apelează la ajutorul Sublimei Porţi şi. pentru prima oară. în al doilea rând. încat nu exista riscul apariţiei unor divergenţe în privinţa rezultatului. În primul rând. legată de coroana imperială.direct ameninţată şi. interesele statului au avut prioritate. . Născut din contopirea a doua state. Aşa se şi explică. Împotriva încercărilor repetate ale Habsburgilor de a reface unitatea creştină.imperiu". Încercarea lui Carol Quintul de a restabili vechiul imperiu universal a constituit o . trei sferturi ale Americii sunt spaniole (Brazilia e portugheză). Filip îşi propune să întărească unitatea politică şi religioasă a Spaniei şi să apere interesele spaniole în întreaga Europă. Alianţa cu Poarta a reprezentat mai mult decât o simplă diversiune a lui Francisc I împotriva Imperiului germano-spaniol.. deoarece. ameninţate. care timp de un secol (1559-1659) va dirija afacerile importante ale Europei. dar şi Soliman Magnificul a întrezărit multiplele avantaje pe care le putea obţine din aceasta combinaţie. din punct de vedere al relaţiilor internationale. nu-i lăsase. în februarie 1536. în mod deschis. ţel ce ajunge să se confunde cu însăşi apărarea catolicismului. În afară de aceasta. Franta s-a aliat făţiş. depăşit de evoluţia istorică.. cauza profundă a rivalităţii dintre Imperiu si Franţa trebuie căutată în incompatibilitatea politicii dinastice a lui Carol Quintul cu politica naţională a lui Francisc I. Diversiunea otomană ia permis să pună capăt razboaielor cvasiinterminabile cu Habsburgii şi să semneze la CateauCambresis (3 aprilie 1559) o pace . Carol Quintul.libertăţilor germanice" neezitând să denunţe servitutea spaniolă. Francisc I având de ales între desfiinţarea regatului sau alianţa cu Imperiul otoman. au rupt unitatea dinastică a Habsburgilor. Lipsa de unitate internă. nu e vorba decât de o uniune personală a două coroane. ameninţat de protestanţi şi turci în acelaşi timp. Suveran cvasiabsolut. el posedă Ţările de Jos şi Franche-Comté. în vreme ce poporul spaniol a rămas mult timp refractar ideii imperiale. amenimţând grav libertatea popoarelor şi securitatea Franţei. ridică coaliţie după coaliţie. se realizează astfel unirea nu numai a Peninsulei Iberice. Dincolo de fruntariile Europei. care nu aveau nici un fel de interese comune. relaţiile sale conf1ictuale cu Anglia protestantă. constituite la sfârşitul Evului mediu. ca monarhie naţională mai puternică şi mai închegată .utopie pură". în 1556. trebuia să-şi disperseze forţele. lungile razboaie cu Franţa şi Imperiul otoman au măcinat şi. planurile de dominaţie universală ale Habsburgilor erau nimicite pentru totdeauna.monarhia universală" apare ca o reminiscenţă feudală. acest act semnifica sfirşitul Evului mediu. cel puţin onorabilă. planurile de dominaţie universală ale acestora fiind foarte aproape de realizare. Este adevarat că interesul Franţei a prevalat. Nevoită să renunţe la orice pretenţii asupra Italiei. deopotrivă. nu fără o constantă ambiguitate generată de însăşi această confuzie. prin faptul că posedă la nord Ducatul Milanez. slăbind astfel capacitatea de aparare a Imperiului şi. În aceste împrejurări. în cele din urmă. iar principiul comunităţii egalitare a naţiunilor libere înlocuise conceptul politic medieval al ierarhiei regatelor. nici domeniile austriece şi nici coroana imperială. Carol Quintul. Tocmai de aceea.imperiului. în 1580. ceea ce răsturna echilibrul forţelor în favoarea Habsburgilor. ca şi arhipelagul Filipinelor. iar în cele din urmă. fapt ce-i permite să continue să ameninţe virtual Franţa. Imperiului germano-spaniol i-a lipsit unitatea organică necesară marilor înfăptuiri. regele făgăduind să respecte libertăţile portughezilor. de uriaşa putere a lui Carol Quintul. care duc la eşecul Armadei trimise împotriva insulelor britanice în 1588. Franţa . în acelaşi timp.. regele Portugaliei (vezi mai jos!). implicit. faţă de interesele religioase şi. în totală contradicţie cu statele moderne. reforma protestantă din Germania.declanşează războaiele italiene (1494-1559). Franţa îşi păstra portul Calais şi orasele Tours.. Apropierea franco-turcă a fost dictată de interesele ambelor state. Franţa se găsea la o asemenea distanţă de Imperiul otoman. Filip II rămâne suveranul cel mai puternic al vremii sale.dacă nu glorioasă. Cu toate că tatăl său. facilitând penetraţia otomană spre centrul Europei. un adevarat . de la Marea Nordului până la Marea Mediterană. Filip II devine. Metz si Verdun. Nu poate fi contestat însă faptul că marele beneficiar al alianţei a fost Franţa. Pe ruinele monarhiei lui Carol Quintul sa ridicat Spania. cu Imperiul otoman contra ameninţătoarei puteri a lui Carol Quintul. ci şi a celor mai mari două imperii coloniale existente la acea dată.

Filip al II-lea a promis respectarea instituţiilor şi privilegiilor autohtone şi a jurat că unirea Portugaliei cu Spania nu era decît pur personală. Noul Mexic (1583) si Jamaica (1590). sunt dispersaţi în întreaga Spanie. poate face astfel faţă parţial enormelor cheltuieli pe care le presupune o diplomaţie foarte activă şi. Portugalia a continuat să rămână. Această prosperitate se datoreşte precumpănitor Castiliei. mai ales. fie că e exportată spre Flandra ori Italia.nu voiau sa-l accepte ca suveran. Juan de la Cruz. . La rândul lor. Spania îi asigura superioritatea militară. în avantajul "vechilor creştini". 8-9 000 de sate în Indiile Spaniole. iar expediţiile trimise să caute mine de aur anexează noi teritorii Mozambicului ş. a. El Greco).deşi pentru scurtă vreme şi mai mult teoretic . Sebastian. în Ţările de Jos. Chile. dintre care aproximativ 100 în America de Sud. întreţinerea celei mai bune armate şi a celei mai bune flote din Europa. E adevărat că regele dispune de mijloace la înălţimea ambiţiilor sale. Filip II suferă eşecul cel mai dureros.. Regatul portughez rămâne la discreţia Spaniei. într-adevăr. iar anexarea Portugaliei (în anul 1578. Noţiunea de . Filip al II-lea şi-a completat moştenirea colonială . în urma unei revolte înăbuşite în sânge (1568-1571). iar regele. nici puterile străine Franta. musulmani convertiţi care se împotriveau oricărei asimilări şi care. Cervantes. Prin dispariţia regelui. Rio de la Plata. Peru. Când Filip al II-lea (1556-1598) s-a urcat pe tronul .. cel mai puternic şi bogat suveran din Europa: căsătoria cu Maria de Tudor (1554) i-a pus la dispozitie . iar el şi-a pierdut viaţa. participarea la lupta împotriva turcilor. aproximativ 3 milioane km2 .1581 . din care 1. cu aproximaţie. plateau tribut (aceasta însemna. Lunga sa domnie (1556-1598) se înscrie în întregime în ceea ce s-a numit "Secolul de Aur" spaniol (între anii 1530 şi 1640).religioase. ci şi prosperitatea economică (cel puţin până spre 1590). contemporanii puteau să spună că pe imensele domenii ale monarhului spaniol. se constată în societatea spaniolă o tendinţă de încremenire şi închistare.pacea Pirineilor". dar nici poporul. în pofida deschiderii Spaniei lui Carol Quintul spre curente venite din întreaga Europă. ataşat al Consiliului Indiilor. care încasează a cincea parte din aceste transporturi. Anglia . În faţa Cortesurilor întrunite la Thomar . În schimb.. lupta pentru putere dintre Spania şi Franţa explică aproape toate complicaţiile politice si militare ale Europei. Se urmăreşte extirparea fără milă a oricăror disidenţe religioase. De la Cateau-Cambresis până la .regilor catolici" era. 160 000 de colonisti spanioli la ferme şi pe plantaţii. Tone de argint de la Potosi sosesc la Sevilla începând cu 1545. Spania atinge apogeul puterii sale. care nu lasase moştenitori direcţi. Antile. aprecia domeniul colonial al Spaniei la urmatoarele dimensiuni: 200 de cetăţi sau oraşe. portughezii cuceresc Angola si Ceylonul. După semnarea păcii cu Franţa. Preponderenţa spaniolă a generat în lume o permanentă fierbere şi a aprins pretutindeni razboaie civile. din 1571. După cum se va mai vedea.puritate a sângelui". stăpânirea Neapolului şi Milanului îi deschidea drumul spre Germania. America Centrală. În anul1576. Ţările de Jos faceau din el stăpânul celor mai bogate şi înfloritoare regiuni din Europa. dar Lumea Nouă devine pentru regele Spaniei un adevărat izvor de bogăţie. Venezuela. Filip al II-lea avea drepturi legitime asupra succesiunii. în timp ce marele comerţ maritim cu Europa şi America îmbogăţeşte oraşele Cadiz şi Sevilla. Nu numai că Ţările de Jos şi Ducatul Milanez sunt regiunile cete mai bogate şi cele mai active din întreaga Europă (fără a mai vorbi de strălucirea civilizaţiei lor). Regele Spaniei a infrânt însă opoziţia cu ajutorul armelor şi Portugalia a fost alipită Regatului spaniol.cu noi achiziţii: Florida (1565). între 15-60 ani. câţiva ani mai tirziu. iar coloniile americane îi furnizau nenumarate bogatii.forţele Angliei şi un important punct de sprijin pentru combaterea Franţei. Filipinele (1565-1571). (Vezi mai jos o sinteză specială în problemă!) 6 . mauriscos din vechiul regat al Granadei. un stat distinct de Spania şi a imensului său imperiu colonial. Expresia se referă nu doar la înflorirea civilizaţiei (Teresa din Avila.soarele nu apunea niciodată". care produce cereale şi lână ce fie că se prelucrează intern. o populaţie de indigeni de 5-6 mil. Statul şi Biserica ajung să controleze îndeaproape opinia publică. deşi.. a întreprins o cruciadă în Maroc..5 mil. se generalizează. necesara protejarii marelui port Havana. de băştinaşi. cosmograful şi istoricul spaniol Juan Lopez de Velasco. tânărul rege al Portugaliei. însă în bătălia de la Alcazar-el-Kebir armata i-a fost distrusă. Dar. mai ales cu ocazia victoriei creştine de la Lepanto. conversos sau evrei convertiţi oficial. mai ales prin tribunalul Inchiziţiei: creştini suspectaţi de luteranism. în ciuda dominaţiei spaniole. acelaşi monarh extinde teritoriile controlate de spanioli pe cea mai mare parte a globului.) Pe bună dreptate.Mexic. Columbia.

în 1555. Ţările de Jos erau. la sărăcie. o fisură iremediabilă în grandiosul edificiu social-politic al “preacatolicului” Filip al II-lea. calvinismul). constituirea lor într-un corp politic unitar. continuând politica razboaielor neîntrerupte şi simultane. În primul rând. ori la bancherii florentini şi genovezi. Rezultatul a fost dependenţa tot mai strânsă a statului de bancheri şi creşterea spectaculoasă a balanţei deficitare (Cf. sub suzeranitatea unui singur principe. graţie argintului şi aurului din colonii. aceasta solutie i-a permis regelui să facă faţă greutăţilor financiare. în mare măsură. din punct de vedere socialeconomic. a diminuat valoarea cumpărăturilor cu numerar. Din punct de vedere politic. urmarea fiind un haos general al preţurilor. combaterea Angliei şi amestecul în războaiele civile din Franţa au fost încercări menite să asigure preponderenţa Spaniei. va marca începuturile istoriei moderne. falimentele succesive ale Spaniei lui lui Filip al II-lea vor pune capăt alianţei dintre capitalismul privat şi politica monarhică. Administrate de catre autohtoni. Filip al II-lea a reuşit să lichideze datoriile contractate de împarat la bancile Függer. având implicaţii profunde asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale. el însuşi convertindu-se la noua confesiune protestantă. Apariţia Republicii Provinciilor Unite (Olanda). calvinismul. în opinia unor istoriografi) în Ţările de Jos (1566) a agravat si mai mult starea financiară a Monarhiei spaniole. Carol Quintul legiferase. sau chiar ceva mai înainte. creditorii fiind obligaţi să renunţe la concesiunile obţinute asupra monopolurilor statului şi să se mulţumească cu o renta de 5%. iar Franţa devine un adevarat câmp de bătaie între Biserica catolică si forma cea mai agresivă a protestantismului. În sfirsit. care. este şi mai profundă. datorită sistemului economic neperformant.. istoriografiei speciale. Sub dominaţia habsburgică. lungul efort militar obligindu-1 pe împărat să perceapă impozite exagerate. comparată plastic cu . guvernator al Olandei. totodată. fiul contelui Wilhelm al VIII-lea de NassauDillenburg. devine. cu stralucitul lor elan economic şi cultural. însă modul în care şi-a tratat creditorii îl vor lipsi în viitor de subvenţiile necesare pentru întreprinderi de amploare. a doua între 1574 şi 1575. Revoltat de metodele spaniole de guvernamânt a preluat conducerea miscării de eliberare a Ţărilor de Jos. iar de la 1516 şi în Spania. La începutul domniei. să recurgă la expediente prea puţin onorabile (vânzarea de slujbe şi titluri nobiliare). dovedind mari calitati de diplomat şi organizator. producând. iluzia izvorului nesecat al bogăţiilor de peste mari a condamnat o mare parte din populaţie la inactivitate si. crescut la Curtea lui Carol Quintul. Belgia şi Luxemburg. ci doar atenuarea lui. prosperitatea lor susţinând. El era compus din 17 provincii autonome. carora însă nu le-a putut face faţă numai cu resursele sale. În a doua jumatate a secolului al XVI-lea.o grindină ce cade pe un acoperiş de tablă" a avut pentru ea consecinţe mai mult negative. în ciuda dobânzilor. semnificaţia acestei revoluţii burgheze. printr-o Pragmatica Sancţiune. ea sancţionând triumful relaţiilor capitaliste. datoria publică crescând în Spania de la 18 milioane la 99 milioane de maravedis). Afluenţa de metale preţioase în Spania. s-au introdus pe rând unele institutii politice 7 . prima de pe continentul european. În pofida impozitelor substanţiale percepute de împarat. Pentru moment. regiunea cea mai dezvoltată din Europa. prima bancrută a statului spaniol a avut loc între 1557 şi 1560. Strălucirea Imperiului spaniol a fost grav compromisă şi de situaţia financiară precară moştenita de la Carol Quintul. şi ale Elisabetei I şi Henric al IV-lea au triumfat asupra diplomaţiei şi armatelor lui Filip al II-lea. va fi ales stathuder al provinciilor calvine Olanda şi Zeelanda. creditul acestuia şi i-a permis să-şi ramburseze datoriile. aceste provincii beneficiaseră de o mare libertate şi de o perioadă de pace favorabilă tuturor afacerilor. domnitoare în Imperiul Romano-German.Taciturnul" – 1533-1584). Filip al II-lea. În curând. Nu numai că statul spaniol a fost privat de bogatele contribuţii provenite din aceste provincii sub forma de impozite. dar el s-a văzut nevoit să depună serioase eforturi financiare pentru echiparea şi întreţinerea trupelor de represiune. Mai mult.. Reacţiunea împotriva Ţărilor de Jos. la sfârşitul secolului al XV-lea au ajuns sub stăpânirea Casei imperiale de Habsburg. În 1557. a fost nevoit să recurgă la împrumuturi înrobitoare. să contracteze împrumuturi fabuloase (între 1504 şi 1539. În 1572. dar eforturile unite ale lui Wilhelm de Orania (supranumit . În al doilea rand. Declanşarea Revoluţiei (“revoltei”. iar a treia în 1579). lupta dintre catolici si reformaţi va reîncepe cu şi mai mare violenţă în Germania şi Ţările de Jos. Filip al II-lea a suspendat plăţile. Welser. "Ţările de Jos" era numit pe atunci teritoriul actualelor state Olanda. implicit.Triumful absolutismului spaniol a coincis cu victoria catolicismului în urma ofensivei Contrareformei. dar reprimarea sângeroasă a opoziţiei şi a devierilor de la catolicism nu a însemnat lichidarea conflictului. care se ridicau între 12 şi 50%.

locuitorii Tarilor de Jos. un nobil din anturajul acesteia a exclamat cu dispret: "Ce vor aceşti calici!?" Jigniţi de tratament. în consecinţă. Când reprezentanţii acestui grup s-au prezentat în audienţă oficială la guvernatoarea spaniolă. intolerantă. au intrat. ceea ce s-ar numi astăzi o "zonă industrializată" sau "dezvoltată". libertăţile existente. spre a sublinia umilinţa la care fusesera supuşi. Ţările de Jos au contribuit la cheltuielile militare ale Spaniei cu suma enormă de 17 milioane de ducaţi. cu orice preţ. Textilele si dantelăriile din provinciile Flandra si Brabant erau comercializate în toată Europa. într-un spaţiu atât de restrâns. unde fierbea nemulţumirea şi împotriva impozitelor grele aruncate de spanioli asupra veniturilor provenite din comerţ. Brabant.comune celor 17 provincii. Monarhia spaniolă a încercat să-şi extindă sistemul de guvernare şi asupra Ţărilor de Jos. suveranitatea urmând să şi-o exercite cu ajutorul unor funcţionari docili. A fost violentă mai ales în oraşe. în chip ostentativ. fără a mai apela la concursul obişnuit al adunărilor representative. Nicaieri în Europa vremii nu se întâlneau atâtea oraşe. având un caracter antispaniol si anticatolic.. Ţările de Jos se compuneau din: Artois. Ţările de Jos erau. . în bună parte. ori provinciile trebuiau să lupte pentru a-şi păstra individualitatea Spre deosebire de tatăl său. cele mai importante centre financiare din Europa. pentru a-i expune revendicarile lor. supranumiţi . în toate ramurile. provinciile vărsau în tezaurul spaniol 1. la o situaţie politico-juridică extrem de delicată. astfel. La începutul veacului al XVI-lea. arhicatolică. porecla de calici (gueux. membrii opoziţiei nobiliare au început organizarea unei rezistenţe antispaniole. şi nici un număr aşa de mare de orăşeni şi de ocupaţii specifice lor. Filip al II-lea nutrea pentru acesta o profunda antipatie şi. politica monarhului spaniol s-a lovit de rezistenţa îndârjită a poporului 8 . o mare parte erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor spaniole. În practică. iar negustorii din acea zonă erau intermediari ai comerţului european pe toate mările din nordul şi din vestul continentului. Vestite erau şantierele navale din provinciile nordice.cărăuşii mărilor". Geldren. prădalnic. un ambasador veneţian estima populaţia Ţărilor de Jos la trei milioane de locuitori. Frisia şi Utrecht. pentru că Spania o înlătura de la funcţiile politice din provincii. necesară menţinerii supremaţiei spaniole în nordul Europei. În timp de pace. Louvain si Bruxelles furnizau vestitul postav de Flandra. adoptând. Hainaut. mai "burgheze" şi mai libere ca tradiţie a regimului lor intern. iar un recensamânt din 1557 indica o densitate de 40 locuitori/kmp. numai între 1551 şi 1558. de o altă confesiune. să-1 supună unui regim politic şi religios similar cu cel din Spania. Bruges. Harnici şi întreprinzatori. Zeelanda. respectiv al Statelor Generale. o concepţie coerentă de politică economică. Namur. Ea s-a grupat într-o partidă de opoziţie moderată. de interese dintre locuitorii acestora şi regatul Spaniei a dus inevitabil la conflict. Luxemburg. Renunţarea lui Carol Quintul la Ţările de Jos în favoarea lui Filip al II-lea. Groningen. Viaţa urbană era. sub conducerea amintitului deja Wilhelm de Orania. controlau o mare parte din comerţul Spaniei cu propriile ei colonii. destul de receptiv faţă de interesele poporului flamand. Nobilimea autohtonă din Ţările de Jos era nemultumiţă. Filip al II-lea concepuse un proiect de supunere a respectivelor provincii prin intermediul unui cler dependent direct de autoritatea sa. Pentru a confirma aceaste. la nivel decisional. ce reclama o soluţionare grabnică şi anume: ori noul suveran recunoştea vechiul statut al Ţărilor de Jos şi. Opoziţia netă de structură. ajungându-se. din momentul cand a dispus de soarta lui. Flandra. o condiţie necesară desfăşurarii ocupaţiilor urbane era libertatea politică şi libertatea individuală a celor ce le practicau. Overijssel. încredinţându-le unor demnitari spanioli. În 1566. sub dominaţia unei monarhii absolutiste.5 milioane de ducati pe an. amintesc doar că. Anvers. dar mai cu seamă în meserii şi comerţ. a însemnat transformarea definitivă a acestei moşteniri burgunde în posesiune spaniolă. Provinciile cele mai dezvoltate economiceste. foarte dezvoltată. pentru secolul al XVI-lea. Olanda. la 15 octombrie 1556. Geusen). astfel. el neînţelegând niciodată că locuitorii Ţărilor de Jos alcatuiau o naţiune distinctă şi. mai urbanizate. Malines. Porturile Anvers si Amsterdam. întinsele posesiuni coloniale ale acesteia din America erau exploatate iraţional. aristocratică şi cu o economie predominant agrară. ca şi de respingerea cererilor lor. acţiunea lor a fost devansată de o revoltă populară spontană. Dar. de ocupaţii. deci. caracteristica acestui teritoriu a fost intensa lui dezvoltare economică. Franche-Comte. în perspectiva unei îmbogăţiri imediate şi fără a se constitui. În timpul domniei lui Carol Quintul. ce nu putea fi integrată vastului său imperiu. Limburg. Cum am mai arătat mai sus. erau mari antrepozite. din care. Din punct de vedere politic şi militar. proiectul rezerva Ţărilor de Jos rolul unei citadele înaintate împotriva Franţei şi al unei baze de operaţii. Încă din plin Ev mediu. a ţinut. iar orasele Gand.

cele doua grupe alcatuiau două popoare distincte. cauzele imediate ale declanşării revoluţiei în Ţările de Jos au fost: înlăturarea nobilimii autohtone de la conducerea provinciilor. Politica conciliatoare a Margaretei de Parma a fost însă discreditată de voinţa inflexibila a suveranului spaniol.). nemulţumirea a îmbrăcat şi haina religioasă a protestantismului. mizeria maselor. catolic intolerant. despărţite de adânci diferenţe de temperament. ca protestul să ia forme violente.tribunalul singeros"). Dacă provinciile din sud – predominant catolice! . cauzele revoltei provinciilor. au reaprins flăcările insurecţiei şi au grăbit cristalizarea scopurilor revoluţiei. libertatea cultului calvin. care nu întelegea să renunţe câtuşi de puţin la planul său iniţial. încât ducele de Alba a trebuit să ceară lui Filip al II-lea desfiinţarea lui). o mare greşeală politică. pentru ameliorarea situaţiei n-au avut nici un ecou la Madrid. cu lux de amanunte. în 1567. Zelul nemăsurat al ducelui de Alba în înăbuşirea revoltei. având în vedere că Margareta de Parma reuşise să restabilească situaţia.a însemnat o lovitură cumplită dată circulaţiei mărfurilor. mobilurile intervenţiei străine şi. dar. introducerea Inchizitiei şi proclamarea legilor exceptionale împotriva ereziei. mai ales.. Învestit cu puteri dictatoriale. cum catolicismul era sprijinul moral al guvernanţilor de la Madrid. provinciile din nord. după câteva experienţe nefericite. profitind de excesele calviniştilor. treptat. iar Mons şi Valencienne şi-au deschis porţile trupelor de hughenoţi francezi. nepăsător şi crud. se remarcase ca un mare general şi un excelent diplomat. amiralul Hoorne si Egmond. mai ales. Concomitent. în funcţie de atitudinea pe care înţelegeau s-o adopte faţă de puterea suverană şi de modul cum trebuia dusă lupta armată. la 11 august 1566. Cum am arătat mai sus. O armată spaniolă. el a sosit. arestările şi execuţiile masive. la Bruxelles cu misiunea să restabilească ordinea şi supunerea absolută a Ţărilor de Jos faţă de voinţa suveranului) este trimisă în Ţările de Jos cu misiunea de a lichida pentru totdeauna germenii revoluţiei..alcabala" . Opoziţia faţă de acest impozit a fost atat de categorică. Demersurile repetate ale opozitiei nobiliare. va avea aceleaşi consecinţe asupra Spaniei ca şi războaiele religioase din Germania pentru Imperiul lui Carol Quintul. provinciile Ţărilor de Jos s-au împărţit în două grupuri cu interese contradictorii. În realitate. scopurile răsculaţilor.. din momentul în care flăcările insurecţiei antispaniole s-au aprins în Flandra. introducerea impozitului . Intervenţia neoficială a acestora era consecinţa tratatului defensiv franco-englez încheiat la Londra. Războiul dus de Carol Quintul şi apoi de Filip al II-lea împotriva Franţei până la pacea de la Cateau-Cambresis agravase considerabil fiscalitatea şi. în 29 aprilie 1572. Franţa şi Anglia. în frunte cu Wilhelm de Orania. în ciuda angajamentelor pe care guvernatoarea Ţărilor de Jos. introducerea impozitului . angrenând în focul rezistentei toate categoriile sociale. implicit.de 10% pe vânzarea bunurilor mobiliare . vor prelua pe cont propriu lupta de eliberare. în frunte cu neînduplecatul duce de Alba (Fernando Alvarez de Toledo. relevate de marea criza politicoreligioasă din secolul al XVI-lea.alcabala" (pentru burghezia Ţărilor de Jos. Numai luptele dintre hughenoţii si catolicii francezi şi tulburările din Irlanda şi Scoţia au oprit intervenţia faţişă a puterilor amintite. Trebuie precizat de la început că. Cucerirea portului Briel (aprilie 1572) de catre calviniştii refugiaţi în străinătate şi transformarea lui în prima bază navală a răsculaţilor a însemnat începutul fazei hotărâtoare a războiului de eliberare a Ţărilor de Jos de sub dominatia Spaniei (război care. declanşând o represiune violentă. Având o mare influenţă asupra regelui Carol al IX-lea (15609 . ca pretutindeni in Europa acelui timp. a fost nevoită să şi le asume în 1564. Imensa corespondenţă din timpul revoluţiei dintre Filip al Il-lea şi guvernatorii Ţărilor de Jos relevă. duce de Alba –15071582 -. s-au răsculat mai multe oraşe. formele şi amploarea măsurilor represive luate de puterea suverană. religie si interese. trufaş. în primul rând. instituirea tribunalului extraordinar . Eroarea lui Filip al II-lea. Acestea vedeau cauza tuturor nenorocirilor sale întruchipată în monarhia spaniolă şi. prin "compromisul de la Breda" (abolirea legilor speciale impotriva ereziei) şi prin rezoluţia favorabilă pusă pe petiţia nobililor în aprilie 1566 (desfiinţarea Inchizitiei. A fost suficient ca Filip al Il-lea să introducă unele legi împotriva “ereziei calvine”. va deveni prima revoluţie social-politică din Europa!). Prezenţa unei armate spaniole în Ţările de Jos era nu numai inoportună. Margareta de Parma. conduse de Ludovic de Nassau şi La Noue. Dorinţa arzătoare a lui Filip al II-lea de a face din înăbuşirea revoluţiei şi stârpirea protestantismului în Ţările de Jos triumful reacţiunii catolice în Europa a alarmat serios puterile străine şi. mai ales prin Declaraţia de la Haga.s-au pronunţat deschis pentru înlăturarea dominaţiei spaniole cu ajutorul armatelor străine.flamand..Consejo de los tumultos" (supranumit şi . amnistie pentru nobili etc.

Bartolomeu a obligat Anglia să-şi revizuiască obiectivele politicii externe.mai precis. însă cea mai mare parte a nobilimii şi burgheziei s-a pronunţat hotărât pentru intervenţia Angliei. au ales. Anglia a întreţinut cu ea relaţii bune.. fapt ce poate fi interpretat ca o veritabilă declaraţie de independenţă a provinciei. Multă vreme. sub conducerea lui John Hawkins. în secret. Elisabeta I era nevoită să menajeze Spania. Excluderea influenţei partidului hughenot şi revenirea Franţei la o politică catolică s-au resimţit imediat asupra relaţiilor franco-engleze si franco-flamande.împăcarea" era sortită să ramână în limitele unei manevre diplomatice. calviniştii nu puteau ierta regilor Frantei noaptea St. când Inchiziţia spaniolă a condamnat pe toţi marinarii englezi care participaseră. la jefuirea oraşsului Vera Cruz. previziunea ducelui de Alba cu privire la o înţelegere anglo-franceză. Spania nu a reacţionat în nici un fel. Bartolomeu. dar pentru Filip al II-lea acesta a fost prilejul ca să conceapă planul fantastic de invadare a Angliei. Amestecul lui Filip al II-lea în afacerile interne ale Angliei şi complicitatea ambasadorului său. Renunţarea diplomaţiei engleze şi franceze la intervenţia în favoarea Ţărilor de Jos a survenit chiar in momentul când revoluţia intrase într-o faza decisivă. Stările Generale din Olanda. Caterina de Medici se opusese mult timp acestei alianţe. în prealabil. sancţionat de Filip al II-lea cu acel prilej. Raporturile au devenit brusc încordate in 1568. Filip al II-lea numise un alt guvernator general.pacificaţiei de la Gand". recunoaşterea solemnă a suveranităţii Spaniei etc.gândurile ascunse ale spaniolilor a fost Wilhelm de Orania... nedorind să rupă relaţiile cu Spania catolică. el a ordonat ducelui de Alba să pregatească. care s-a impus tot mai mult in dirijarea afacerilor răsculaţilor. manifestarea solidarităţii protestante. guvernul englez a fost atent să nu compromită Anglia în conflictele religioase şi politice de pe continent. Noua orientare a politicii franceze după noaptea St. don Guerau de Espes. Neavând încă litigii serioase cu Spania. retragerea trupelor spaniole din Ţările de Jos. . iar dezvăluirea lor în faţa Statelor Generale a însemnat mobilizarea tuturor forţelor pentru bătălia decisivă. înainte de 1604. astfel. 10 . zădărnicind. în ciuda câtorva incidente minore. Alba a propus suveranului său o actiune comună hispano-franceză. în Franţa). Singurul care a bănuit . învingătorul de la Lepanto a reuşit să convingă majoritatea provinciilor să accepte împacarea de la Bruxelles (februarie 1577). dupa ce.1574). dacă nu printr-o alianţă matrimonială. rămâne consecventă în privinţa ajutorului francez. Elisabeta I a pus embargo pe vasele genoveze care transportau spre Ţările de Jos solda trupelor ducelui de Alba şi se refugiaseră în apele engleze. a cunoscut (dat fiind faptul că o mare parte a corespondenţei diplomatice dintre Filip al II-lea şi Don Juan de Austria a fost interceptată de Henric de Navarra şi pusă la dispoziţia lui Wilhelm de Orania) . la complotul ducelui de Norfolk. astfel. Gruparea condusă de Wilhelm de Orania. care nu şi-a ascuns îndoiala faţă de rege în privinţa rezultatului. pentru ultima oară.) şi putea fi socotit ca o baza solidă pentru viitoarele tratative în vederea normalizării relaţiilor dintre beligeranţi. Intenţiile ei au fost dejucate însă de intrarea în Consiliul Regal (1571) a şefului hughenoţilor. ca să scape de urmărirea corsarilor din La Rochelle (sediu al rezistenţei protestante. însă argumentele experimentatului general nu au putut birui resentimentele lui Filip al II-lea faţă de Franţa. Aşa se face că unul din motivele masacrării hughenoţilor în noaptea St. ca stathuder pe Wilhelm de Orania. până când Spania putea să dea lovitura de graţie provinciilor răsculate.Decretul veşnic". Îndrăzneala acestui proiect l-a uimit până şi pe temerarul duce. Prin abile manevre diplomatice. Atâta timp cât balanţa forţelor înclina categoric în favoarea lui Filip al II-lea. un corp expediţionar destinat debarcării în Anglia la momentul oportun. Bartolomeu (24 august 1572) trebuie căutat în dorinţa Caterinei de Medici de a împiedica un razboi cu Spania. prin surprindere. Deşi nobilimea din Ţările de Jos a continuat să facă apel la ajutorul principilor străini. cel puţin printr-un tratat politic şi comercial (1572). tratatul de la Bristol (august 1574) restabilind. Pentru suveranul spaniol . bunele raporturi dintre cele doua state. Negocierile dintre provinciile revoltate şi Spania sânt reluate (în ianuarie 1577). ea singură neputând să înfrunte colosul spaniol. întrunite la Dordrecht. Încălcând autoritatea guvernatorului general şi nesocotind puterea suverană. În afara protestului diplomatic. a determinat diplomaţia engleză să-şi schimbe radical poziţia faţă de Spania şi să se apropie tot mai hotarât de Franţa. La 4 august 1571. Se împlinea. amiralul Coligny. în persoana lui Don Juan de Austria. Drept represalii. Încercând să sporească şansele întreprinderii. în iulie 1572. renunţarea provinciilor la trupele de mercenari străini. promotorul unei acţiuni comune franco-engleza în sprijinul Ţărilor de Jos. se baza pe concesii reciproce (recunoasterea de către Spania a .

ce o voi sublinia mai jos (preluând. cum s-a intitulat noul stat. care valorizeză corespunzător documentul respectiv)! -decăderea lui Filip al II-lea din drepturile sale de suveran al provinciilor din nord. încearcă să-i oprime şi să-i chinuiască. ţara cu o bogată producţie intelectuală. principele a fost statornicit de dragul supuşilor (căci. La 31 ianuarie 1578.". Acest caracter de "tranziţie" este pus in evidenţă şi de înseşi rezultatele Revoluţiei din Ţările de Jos. cu peste 200 de ani înainte de fi “sanctificat” prin cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului cetăţeanului a Revoluţiei franceze (vezi mai jos). supuşii lui. deopotrivă. . se afirma dreptul natural al supuşilor de a se opune opresiunii şi de a înlătura pe conducătorul opresor: "După cum toată lumea ştie . Tendinţele acaparatoare ale Franţei. ci ca un tiran. pe suveran. cu atribuţiile lărgite.de religie protestantă . Stările Generale ale Uniunii de la Utrecht au proclamat – prin Declaraţia de la Haga. revoluţia din Ţările de Jos trebuia să înfrângă încă multiplele adversităţi.n-au fost creaţi de Dumnezeu de dragul principelui. "prima naţiune capitalistă" . pentru a-i asculta poruncile . şi a-l sluji ca nişte sclavi. la aceea a drepturilor naturale. în plus. un stat înlatura.. în general.şi dacă nu face aşa. Ea a fost frecventată sau aleasă ca loc de azil de gânditori şi literaţi cu idei avansate... în prealabil.cum i s-a spus. care au facut din Olanda. Filip al II-lea a pus în aplicare un plan mai vechi. din proprie voinţă. se asiguraseră de sprijinul financiar şi diplomatic al Angliei şi de concursul Franţei. datorită căreia Olanda va deveni. îndeobşte cunoscut sub numele de Olanda. forţele Stărilor Generale şi unitatea provinciilor proclamată la Gand. asasinarea lui Wilhelm de Orania (la 10 iulie 1584. în sistemul statelor europene şi-a facut apariţia Republica Provinciilor Unite. ci .. arhiducele Matei . Concomitent. Iar supuşii .. Republica Provinciilor Unite. pentru întaia dată în istorie (cf. după ce. ci. prin care spera să ruineze Provinciile Unite. Dar. în locul celui anterior de autonomie locală. cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii. dintr-o singura lovitură. lipsindu-i de vechile lor libertăţi.Filip al II-lea şi-a dezvăluit adevăratele intenţii atunci când a ordonat armatei din Italia. Astfel. Farnese a sfărâmat. ordonând confiscarea tuturor navelor olandeze din porturile spaniole. în secolul al XVII-lea. privilegii şi obiceiuri. ceea ce a echivalat cu o nouă declarare a independenţei.acuzat că avea legături cu Guvernul spaniol .. şi din istoriografia specială. cum arată autorul citat). pentru a distruge uniunea provinciilor proclamată la Gand şi a institui autoritatea regelui Spaniei) să invadeze Ţările de Jos.spuneau autorii documentului justificativ . un război de independenţă. fiul Margaretei de Parma a profitat de opozitia dintre olandezi . Provinciile Unite au replicat în acelaşi mod. Ultima speranţă era intervenţia Angliei sau a Franţei. comandată de ducele de Parma. La 26 iulie 1581. nu mai sunt obligaţi să-l recunoască de principe şi. şi n-a făcut decât să confirme rolul vechilor instituţii politice ale provinciilor. supunându-i poruncilor. pentru a-i guverna potrivit cu legea şi cu înţelepciunea . lăsând.principele unei ţări a fost statornicit de Dumnezeu spre a-i apăra şi ocroti pe supuşi . şi folosindu-i ca pe nişte sclavi. sau a Olandei. Na modificat însă structura societăţii şi relaţiile de proprietate. de asemenea. Declaraţia de la Haga a fost – după cum s-a subliniat deja în istoriografie . În acest sens. dimpotrivă.un act politic cu semnificaţii deosebite în evoluţia gândirii politice. motivând gestul prin dreptul poporului de a depune pe un conducător "tiran". el poate fi depus.ataşaţi catolicismului -. Profitând de conjunctură. Drept aceea. Alessandro Farnese (strălucit militar şi abil diplomat. fără a cădea în greşeală (mai ales când hotărârea e luată de Adunarea Stărilor ţării.. printre care libera iniţiativă economică.continua documentul . ceea ce a provocat ruperea relaţiilor comerciale dintre Provinciile Unite şi Spania şi izbucnirea unei crize economice fără precedent). "nonconformiste" faţă cu regimurile monarhice absolutiste şi cu intoleranţa religioasă. în secolul al XVlI-lea. iar in locul său ales un altul . la Gembloux. În gândirea europeană. document cu o valoare simbolică deosebită. o mai largă libertate a conştiinţei şi a cuvântului. fără ei. care a creat un stat nou. până atunci. A instaurat libertatea religioasă şi. Ea a fost. precum datoria păstorului este de a-şi ocroti oile sale.. documentul de mai sus face trecerea de la doctrina politică întemeiată pe preceptele religioase.. dobândite "ipso facto" prin statutul de independenţă.. Ea a consolidat. vechile "libertăţi". desigur.aprecierii lui Camil Mureşanu). însă ambele puteri incercau să evite amestecul făţiş în afacerile Ţărilor de Jos.valoni si flamanzi . Provinciile nordice au acţionat într-o conjunctură diplomatică favorabilă. atunci el nu mai trebuie privit ca principe.a fost îndepărtat definitiv din provincii.. după succese şi insuccese atât militare cât şi diplomatice. n-ar putea fi principe). mână liberă corsarilor 11 . În plină dezvoltare a doctrinei şi practicii monarhiei absolute..

crearea. împotriva dorinţei Elisabetei. însă. ci şi economică. survenită la 10 iulie 1584.lor să coopereze cu cei englezi împotriva vaselor spaniole. ceea ce a provocat revolta nobilimii. aşa ajungându-se la tratatul secret de alianţă dintre Spania şi Liga Catolică. În timpul Elisabetei. Mai mult. între anii 1561 şi 1568. după moartea lui Henric al III-lea). Statele Generale 1-au proclamat pe Leicester guvernator general. În faţa acestei situaţii. Intrigile pentru detronarea acesteia. un edict regal interzicea exercitarea cultului reformat în tot regatul. ea s-a refugiat în Anglia. să-i cedeze o parte din putere. prin care trebuie să mai înţelegem şi comerţul cu negrii de pe coastele Guineei. la Arhanghelsk. pe Maria Stuart la eşafod). pe ducele de Guise. papa Pius al V-lea a excamunicat-o pe regină. debarca în Olanda (Intervenţia militară a Angliei în Ţările de Jos a reprezentat o decizie îndrazneaţă a Elisabetei.. La 18 iulie 1585. marele avantaj al Angliei a fost războiul religios din Franţa şi posibila succesiune a unui rege protestant. sub protecţia reginei Elisabeta. în sfârşit. Însă. Amestecul Angliei în revoluţia Ţărilor de Jos a ascuţit şi mai mult antagonismul anglo-spaniol.13 mai 1568 -. a pus capat ezitărilor Elisabetei. lui Filip al II-lea nu-i mai rămânea decât să-1 sprijine. Bazându-se pe ajutorul Spaniei. care a pierdut dintr-o dată lâna spaniolă. în 1584. după stingerea ultimului Valois. ducele d'Anjou. Actele represive ale lui Filip al II-lea. Cedând presiunilor spaniole. Pentru moment. activitatea acestor companii şi a celor similare din Anglia a pus repede capăt monopolului iberic. expansiunea comercială a Angliei luase un mare avânt. la Joinville. iar prin tratatul de la Nemours (7 iulie 1585). urmaş prezumtiv fiind conducatorul . pe linga marile prejudicii. "Sfânta Ligă Carolică" va fi un stat în stat. pe ţărmul Marii Albe. în detrimentul puterii spaniole. dar mai ales ocuparea de către Farnese a Anversului şi a tuturor poziţiilor controlate de revoluţionari în sudul Ţărilor de Jos. regina sprijinea . în mai 1585. pe lângă măsurile oficiale de construire a unei importante flote care sa elimine concurenta Spaniei. care considera trădare orice act ce recunoştea autoritatea pontificală. în timpul domniei sale în Scoţia. iar un corp expeditionar de 6 000 de soldaţi. va pune însă succesele Angliei sub semnul întrebării. antrena deschiderea sigură a succesiunii la tronul Franţei. Vremelnic. partidul catolic 1-a obligat pe regele Henric al III-lea să adere la Ligă. Anexarea Portugaliei la Regatul spaniol (în 1581. ca răspuns la expediţia contelui de Leicester. impunând regelui conducătorii. dar incompetenţa şi incapacitatea acestuia de a stăpâni situaţia a determinat ca interventia Angliei sa fie sortită eşecului. Henric de Navarra.scrisori interceptate de Walsingham . actul lui Filip al II-lea a lovit crunt Olanda. în 1602 şi. urmată imediat de ocuparea Azorelor (1582-1583). însă Parlamentul englez a votat o severă legislaţie anticatolică. Adeseori ea a investit capitaluri serioase în acest tip de întreprinderi. emabargo asupra tuturor navelor engleze aflate în porturile spaniole şi portugheze. relaţiile cu ducele de Guise şi cu complotul lui Francis Throckmorton –1583 -. programul şi armatele sale. prin care îşi ceda toate drepturile lui Filip al II-lea . 12 . fără rezerve. Maria Stuart a încercat să înăbuşe Reforma şi să consolideze autoritatea regală pe o bază catolică. urmarea fiind dezlănţuirea unui nou razboi civil între hughenoti şi catolici.o vor duce. întrucât exista posibilitatea unei alianţe francospaniole pentru întronarea Mariei Stuart. Moartea moştenitorului lui Henric al III-lea.. 1609. că trebuiau să renunţe pentru totdeauna la patronajul unui suveran străin şi să pretindă suveranitatea pentru propriile lor State Generale.flotelor de argint" spaniole. semnat la 2 ianuarie 1585. în cele din urmă. atât de necesară nenumaratelor sale manufacturi şi întreg comerţul Spaniei cu coloniile sale. Astfel se explica prezenta activă a olandezilor în Mediterana şi Baltică. înfrântă la Langside .. care nu era numai de natura politico-religioasă.în ascuns expediţiile corsarilor englezi împotriva . Filip al II-lea a instituit. în frunte cu contele de Leicester. în condiţiile pe care le-am arătat mai sus). dar mai ales politica sa catolică şi amestecul în treburile interne ale Regatului englez au incitat naţiunea engleză şi i-au accentuat orientarea spre protestantism. sporind concomitent şi ajutorul dat catolicilor englezi şi Mariei Stuart (După cum se ştie. Olandezii au înţeles. ea a avut şi de câştigat. spaniolii au putut să lupte cu succes în Atlantic împotriva corsarilor şi piraţilor englezi. Stapâni pe două poziţii strategice de maximă importanţă. dar mai ales scrisorile trimise ambasadorului Mendoza. a unui comptuar pentru comerţul cu Rusia şi fundarea Companiilor Indiilor de Est şi de Vest. prin intermediul cărora Filip al II-lea a creat serioase dificultăţi suveranului englez. Tratatul de alianţă cu Provinciile Unite este semnat la 20 august 1585. fiind obligată să caute noi debusee.Uniunii protestante". la sfârşitul secolului al XVI-lea. Spania găsise în Irlanda şi Scoţia puncte de sprijin preţioase pentru propaganda catolică împotriva Elisabetei. respectiv.

Stările Generate au ştiut să. latină -. în coloniile iberice olandezii să nu efectueze nici un trafic fără încuviinţare. pentru a prelua initiativa operaţiunilor militare. Slăbită de furtună. Totodată. cu 8 000 de marinari şi 19 000 soldaţi) a părăsit Lisabona. greacă. pentru o mai buna asigurare a poziţiilor din sud. 13 . va recuceri treptat toate regiunile şi oraşele ocupate de ducele de Parma. căci omul este în mod fundamental bun. liber şi responsabil. în cele din urmă. Politica Spaniei a eşuat pe toate fronturile. atât de olandezi. creştini. este. încheiat la 43 de ani de la izbucnirea revoltei care a devenit revoluţie. chemată să realizeze scopurile lui Dumnezeu. armata Provinciilor Unite. deşi apărea ca o posibilitate de autonomie. regele spaniol va şi muri). cât şi de spanioli (în scurtă vreme. prin optimismul său fundamental: omul. din care 64 de linie. afirmându-se în secolul al XV-lea. din anul 1648. frumuseţe. a cedat provinciile meridionale fiicei sale Isabella. din secolul al XIV-lea până la începutul celui de al XVI-lea. părând să fie în contradicţie cu unele dintre fundamentele creştinismului. fapt ce presupune greutăţi. profite de pe urma razboiului franco-spaniol (1595-1598).Dacă tratatul de la Joinville i-a permis lui Filip al II-lea să intervină direct în afacerile Franţei. Spania a recunoscut olandezilor liberul acces la toate marile. de-abia decapitarea acesteia. aventurându-se într-o expediţie plină de riscuri. pe care îşi întemeiază concepţia despre om şi lume. umaniştii rămân tributari moştenirii Evului mediu şi. Libertate. creştinismului. urmărită de piraţi şi corsari şi înfrântă de flota engleză. măsură a tuturor lucrurilor. ca. oferă umaniştilor un incomparabil instrument de difuzare: în 1500. capitală a umanismului în epoca lui Lorenzo de Medici (1449-1492). Recunoasterea de drept a acestui statut se va realiza prin Tratatele de pace din Westphalia.ebraică. deci. Cu toate că războiul din Ţările de Jos a continuat şi după moartea lui Alessandro Farnese (1592). prin raţiunea ajutată de harul divin. acesta trebuie reformat pentru a se reveni la puritatea Scripturilor şi a mesajului evanghelic. fericire. în centrul universului. în 1455. Umanismul se caracterizează. Inventarea tipografului de către strassburghezul Gutenberg. Mişcarea apare in Italia prin Petrarca (1304-1374). Altfel de „revoluţii”: Umanismul şi reformele religioase Răspândirea umanismului. chiar contradicţii. nu pune stavilă libertăţii umane. care puneau capăt îndelungatului conflict internaţional numit "războiul de treizeci de ani" (1618-1648). a fost vehement contestată. fireşte. şi. care a divizat fortele lui Filip al Il-lea. mai ales la Florenţa. o epocă total nouă. bine organizată de Mauriciu de Nassau. cea mai mare escadră din secolul al XVI-lea a revenit după trei luni în patrie total lipsită de glorie. Oricât de mare ar fi fost admiraţia lor faţă de înţelepciunea antică şi de oricâtă independenţă spirituală ar fi dat dovadă. Armistiţiul. iată marile valori ale unei morale individuale direct legate de o morală colectivă intemeiată pe toleranţă şi pe pacea intre oameni. în primul rând. În 1598 Filip al II-lea s-a resemnat provizoriu cu pierderea părţii de nord a Ţărilor de Jos. o creatură privilegiată. recunoaşterea "de facto" a independenţei Provinciilor Unite (Olandei). Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola. într-adevăr. Această intervenţie a harului. această renunţare. două sute treizeci şi şase de oraşe europene posedă una sau mai multe tipografii. Din 1539. Spania să încheie cu Provinciile Unite un armistitiu pe 12 ani (9 aprilie 1609) şi să le recunoască independenţa. care strânge în jurul lui câteva din marile spirite ale timpului. profund religioşi şi. aproape toţi. redau vechea faimă studierii directe a literaturilor antice . cu rezerva ca. dăruit tuturor. O asemenea morală nu se prea potriveşte cu dogma păcatului originar. la 8 februarie 1587. de pildă. căsătorită cu arhiducele Albert de Austria. ei sunt. Invincibila Armada (130 de vase. dezastrul Invincibilei Armade însemnând prăbuşirea proiectelor lui Filip al II-lea şi începutul declinului supremaţiei spaniole. servindu-i drept pretext pentru vechiul proiect de invazie a insulelor britanice. în Anglia amestecul său se va limita doar la intrigile {eşuate) în jurul Mariei Stuart. care. Cele doua state îşi garantau reciproc libertatea comerţului. În pofida certitudinii lor că trăiesc o "renaştere". Victoria flotei olandeze la Gibraltar (1607) şi necesitatea presantă de pace a obligat. La 20 mai 1588. cuvântul franţuzesc humaniste (ce provine din latinescul renascentist humanista) se aplică erudiţilor. respect de sine. însemna. mai întâi italieni. după umanişti însă.

în mai multe ţări europene. dar şi de un limbaj comun. în colegii: studiile umaniste vor constitui. Erasmus din Rotterdam (1469-1536) este cel care ilustrează cel mai bine. marii scriitori care. idealismul excesiv al unora poate duce la neglijarea observării lumii sensibile. de Judecata de Apoi şi de infern. îşi face apariţia un climat de teamă colectivă: frica de ciumă. Desigur. din Spania până în Ungaria. justificări. De asemenea. Petrarca şi Boccaccio. Martin Luther (1483-1546). cu precădere. ca Erasmus ori Martin Luther. sfetnic al suveranilor. limba comună a tuturor europenilor cultivaţi. în 1536. Montaigne în Franţa. mai ales frica de moarte. nenorocirile care au lovit Biserica la nivelul papei însuşi. în Saxonia. aceasta apărea din ce în ce mai necesară. explicaţii şi spiritul reformelor Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea. e momentul rupturii unităţii creştine şi începutul războaielor religioase. Cu toate acestea. citind anumite scrieri ale Sfăntului Pavel şi ale Sfântului Augustin. vânduţi lui. secolul al XVI-lea nu e marcat de mari descoperiri ştiinţifice. oricât de importante ar fi intuiţiile unui Leonardo da Vinci. legaţi de un ideal comun. latina. dacă umanismul. Ronsard.Vehiculate de latină. că faptele omeneşti (şi cu deosebire indulgenţele) nu joacă nici un rol în mântuirea individuală. acest ideal este. ideile umaniste se răspândesc. hotărăsc să se exprime în limba "poporului" nutresc aceeaşi admiraţie pentru moştenirea Antichităţii. până la un anume punct. în privinţa unui aspect esenţial. călugăr la mânăstirea germană de la Wittenberg. doar credinţa în 14 . bilanţul umanismului apare negativ. multor membri ai clerului simplu ignoranţa. şi nici papa n-au reuşit să realizeze reformarea Bisericii. Ele au restabilit unitatea sub autoritatea unui papă unic. dincolo de oraşele italieneşti. este un cler ai cărui membri să nu fie doar distribuitori de sacramente. Marea ciumă din 1318 şi numeroasele epidemii care-au urmat-o. care merge împotriva geocentrismului lui Ptolemeu şi al Scripturilor. În schimb. esenţialul metodelor şi idealurilor sale a pătruns în învăţământul din universităţi şi. prin viaţa şi opera lui. condamnând de la bun început orice ipoteză ori concluzie contrară aserţiunilor anticilor. Posibile cauze. cu schisma din sânul Bisericii catolice şi conflictele dintre papi şi concilii au apărut multora ca pedepse ale lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri şi mai mari. Pe un alt plan. Papei i se reproşează luxul şi impozitele foarte grele la care supunea întreaga lume creştină apuseană. Cu toate acestea. în secolul al XV-lea au fost reunite mai multe concilii. frica de Satana şi de vrăjitori. de la Aristotel la Ptolemeu şi Galenus. Pentru a pune capăt schismei din sânul Bisericii catolice şi pentru a declanşa reformele dorite. Shakespeare în Anglia "apără şi dau strălucire" limbii "vulgare" din ţările lor. "Războiul de o sutăde ani" şi cortegiul lui de suferinţe. nici conciliile. implacabil dezminţit de fapte. lumea creştină occidentală a fost zguduită de un şir de dezastre şi încercări. din Anglia până în Polonia. În locul revenirii la Evanghelia pe care o propovăduia în pace şi toleranţă. Reformele protestante. episcopilor absenteismul prea frecvent. Cervantes în Spania. cu ruguriIe şi masacrele lor. Camoes în Portugalia. la începutul secolului al XVI-lea. până în secolul al XX-lea. dar e şi moralist. s-a ocupat de publicarea a numeroase texte vechi. dar şi modele de compoziţie şi stil. Or. considerându. ci oameni capabili să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi să răspundă astfel neliniştilor şi preocupărilor timpului. pe întregul continent. dobândeşte convingerea. e însă condamnat de teologi şi recuzat de savanţi În sfârşit. în faţa căreia oamenii se simţeau cu desăvârşire dezarmaţi. are efecte paralizante. Rabelais. în secolul al XIV-lea). în parte. Dorinţa lor de a se întemeia pe o limbă şi o cultură naţionale marchează însă o ruptură cu cosmopolitismul umaniştilor. Mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei. a încetat brusc în secolul al XVI-lea. un eşec al umanismului. Admiraţia neţărmurită faţă de marii savanţi ai Antichităţii. teolog. Ariosto şi Machiavelli în Italia (după Dante. cu care se străduiesc să rivalizeze. De aceea. Apar pretutindeni o profundă nelinişte religioasă şi o mare dorinţă de a reforma Biserica. Doar heliocentrismul lui Nicolaus Copemic (1473-1543). Dar ceea ce reclamă cu precădere cei mai valoroşi creştini. ucenicia obligatorie a oricărui european cultivat.i pe autorii greci şi latini nu numai maeştri în arta de a gândi. la moartea lui Erasmus. reprezintă un progres decisiv. importanţa tot mai mare a limbilor şi literaturilor naţionale constituie. idealul umanist: filolog.

În sfârşit. condamnă abuzurile. În 1536. apoi în limba franceză. Reforma catolică (Contrareforma) În pofida aspiraţiilor credincioşilor şi a câtorva reuşite izolate. pornind de la iustificatio prin credinţă (act prin care Dumnezeu determină trecerea sufletului din starea de păcat în starea de graţie). Scoţia. Institutio religionis christianae (Institution de la religion chretienne). În afara creării Companiei lui Isus de către Ignacio de Loyola. într-un fel. Biblia fiind singura păstrătoare a Revelaţiei. ca element al Revelaţiei. în Transilvania. care introduce reforma la Strassburg/Strasbourg în 1523. adică răspuns original dat aşteptării credincioşilor şi comparabil în această privinţă diferitelor reforme protestante. superioritatea spirituală a papei. începând din 1530. acesta e nu atât o încercare de a reforma creştinismul. idei mai mult sau mai puţin inspirate din cele ale lui Luther. Zwingli. De altminteri. răspândirea ideilor lui Calvin se loveşte de o violentă represiune. prezenţa reală nu trebuie înţeleasă decât într-un sens pur spiritual. Calvin organizează temeinic fiecare Biserică locală: dacă nu există un cler special. sunt simpli credincioşi. Roma se hotărăşte în sfărşit să ia atitudine. Preot şi umanist. care se dezvoltă cu începere din 1523. condamnându-i pe aceştia fără echivoc. În împărtăşanie. în care expune esenţa doctrinei pe care a elaborat-o încetul cu încetul sub influenţa ideilor lui Luther. El răspunde. Ideile sale sunt formulate în mod sistematic în 1530 de unul dintre discipoli. mai ales.al căror prim gest este de a desfiinţa clerul şi de a-i seculariza bunurile -. existenţa a şapte sacramente. De la Geneva. adică reacţie de apărare (nu numai doctrinară. valoarea cultului sfinţilor. În afara Germaniei. la iniţiativa papei Paul III. Biserica romană s-a dovedit incapabilă să promoveze şi să realizeze ea însăşi profunda reformă religioasă atât de aşteptată: ea are loc în afara şi împotriva ei. credo al luteranilor. francezul Jean Calvin (1509-1564) publică în latineşte. simple rituri exterioare. menţine celibatul ecleziastic şi latina ca limbă liturgică. Consideră. Luther respinge rolul clerului: pastorii. reformă catolică. cât o aspiraţie religioasă. că toţi creştinii sunt egali prin botez. Pentru el. El reafirmă rolul faptelor în mântuire. Ca şi acesta. în 1541. cărora Luther le recunoaşte drepturi foarte ample. protestanţi. locul Tradiţiei. şi alţi reformatori dezvoltă. Cu toate acestea. În Franţa. în Confesiunea de la Augsburg. legată de anumite curente milenariste medievale. recomandând. a episcopilor şi a clerului în general. şi. acţiunea întreprinsă este în acelaşi timp contrareformă şi reformă catolică: contrareformă. reunit în 1545. În sfarşit. astfel. recunoscând că Tradiţia are o anumită valoare. Cât despre anabaptism. este un compromis între calvinism şi catolicism. de asemenea.Dumnezeu îl poate face pe om drept şi-l poate izbăvi. după mai multe întreruperi şi reluări. fără efecte prin ele însele: botezul şi împărtăşania (admite prezenţa reală. El neagă rolul de intermediari al Fecioarei şi al sfinţilor. care-şi ţine ultima sesiune în 1563. reforma luterană pătrunde în ţările scandinave (şi în Ungaria. astfel. În Anglia. dar modificând întru-câtva aceste trei principii. Conciliul. ce fac din ei. anglicanismul. Din această cauză. Recuză. adică "sfatul veşnic al lui Dumnezeu. el întemeiază religia creştină pe anularea prin credinţă a vinovăţiei. pentru care papa îl excomunică în 1520. care nu sunt constrânşi la celibat. În sfărşit. defineşte mult mai limpede decât până atunci punctele dogmei puse în cauză de protestanţi. care o instituie la Ziirich. Zwingli se deosebeşte de Luther în privinţa sacramentelor (el neagă prezenţa reală). fiind aşadar cu toţii preoţi (e vorba de sacerdoţiul universal). întemeierea câte unui seminar în fiecare dioceză pentru formarea 15 . aşteptării multora dintre contemporanii săi. pe sacerdoţiul universal şi autoritatea Bibliei şi numai a ei. Melanchton. Spre 1520. unde se stabileşte Calvin în 1541. alături de Biblie. conducători spirituali ai statului lor. nu păstrează decât două sacramente. afirmă că Revelaţia e conţinută în întregime în Biblie. cum sunt nonrezidenţa episcopilor ori cumulul mai multor funcţii episcopale. caracterul sacru al membrilor clerului. dar cu consubstanţiaţiune. instituit de Elisabeta I (1559-1563). începând cu 1540. partea cea mai importantă a acestei opere e realizată de conciliul de la Trento. există funcţii preoţeşti. mai ales. iustificatio prin credinţă postulează predestinarea. Europa Centrală. fiecare credincios trebuie să poată avea acces la ea printr-o lectură directă şi zilnică. a căror funcţie este de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestor trei principii. adică slujbe diverse cuvenite de drept diferitelor persoane însărcinate cu cultul. inclusiv). prin care a stabilit ce voia să facă cu fiecare om în parte". În privinţa disciplinei. mai ales cel al Fecioarei. nu transsubstanţiaţiune). dar deseori violentă) faţă de poziţiile adoptate de cei pe care-i numim. Anglia şi Franţa. Luteranismul se răspândeşte în Germania cu sprijinul unui număr de principi . E cazul lui Bucer. calvinismul se răspândeşte în Germania.

ceea ce a determinat modificări în structura socială: întarirea orăşenimii. Spaniei şi Austriei şi-au găsit aliaţi în biserica de la Roma. mătuşa împăratului Carol Quintul. Parlamentul votează "Actul de supremaţie"(1534). că se căsătorise cu văduva fratelui sau. a naţiunii asupra provincialismului. secularizate averile acestora. datorită poziţiei sale insulare. marcând profund sensibilitatea colectivă a popoarelor europene . Spre 1600. a concurenţei asupra sistemului breslelor. ei (englezii-n. mulţumită ei. circa 1000 de mânăstiri închise. iar bunurile acestora impărţite protejaţilor regelui.în afara unei Europe ortodoxe la est . Revoluţia franceză fiind aceea care a dus la victoria deplină a capitalismului în majoritatea statelor de pe continent. simpli lucratori agricoli. în ordine cronologică (sau chiar prima. fie anglicană. au făcut să apară într-o serie de zone ale Europei Apusene relaţii capitaliste (Ţările de Jos. fie calvinistă. respectiv. fără a întâmpina mari primejdii. Această divizare se menţine în veacurile următoare.o Europă protestantă sub formă fie luterană. unei Europe rămase catolice. nu au constituit doar o “revoluţie engleză” şi una “franceză”. iar la polul opus al societăţii rurale creşterea numărului ţăranilor fără pamânt. sub dinastia Tudorilor (1485-1603). intensificarea circulaţiei baneşti.ns. i se opune . Deoarece papa nu i-a aprobat anularea căsătoriei. în sensul subminarii regimurilor feudale. proprietari. proclamând pe rege protector şi şef suprem al Bisericii care devine anglicană.) au putut. creşterea producţiei şi schimbului. Uni istorici (vezi Bibliografia) apreciază că doar Revoluţia din Anglia a fost prima revoluţie burgheză de anvergură europeană. pentru a crea monarhii absolute. abolirea relativ timpurie a dependenţei personale (şerbiei) ţărănesti. Revoluţia şi reformele constituţionale. în pofida încercărilor de reunire. Proprietarii şi arendaşii de ferme foloseau. s-a desfăşurat în Anglia.după cum trecuseră la protestantism ori rămăseseră credincioase Romei. dar victoria burgheziei a însemnat atunci victoria capitalismului. Au fost desfiinţate ordinele câlugâreşti. Avântul economic şi tehnic. 16 . care a exercitat o influenţă puternică pe plan mondial. Dacă regii Franţei. regii Angliei şi-au aliat Biserica propie. Condamnarea fără drept de apel a protestantismului pronunţată de conciliu şi autoritatea sporită pe care o dobândeşte papalitatea în urma succesului înregistrat de acesta sfârşesc prin consacrarea divizării lumii creştine occidentale. s-a dezvoltat comerţul maritim. victoria proprietăţii burgheze asupra celei feudale. Şi în Anglia. influenţa lui Erasmus şi a umaniştilor englezi în a critica abuzurile bisericii au creat un climat favorabil rupturii. Politica monarhiei absolutiste. la sfârşitul secolului al XVI-lea. În aceste revoluţii burghezia a ieşit biruitoare. alături de noua nobilime. între 1640 şi 1660. comercial-capitaliste. "Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi. să-şi organizeze pe îndelete instituţii originale". munca lucratorilor agricoli salariaţi. destrămarea structurilor societăţii feudale. în opinia unei bune părţi a istoriografiei de specialitate). Dezvoltarea Angliei în secolele XVI-XVIII. ci au marcat trecerea definitivă la pasajul modern în dezvoltarea societăţii europene. Ele nu au constituit doar victoria unei anumite categorii a societăţii asupra vechii predominante politice. dupa 18 ani de viaţă conjugală. Prilejul s-a ivit când Henric al VIII-lea (1509-1547). Anglia). Tradiţia revoluţionară inaugurată de Wyclif. s-a afirmat şi se afirmă ca un loc comun în istoriografie. 1789. intelectuală şi religioasă a viitorilor clerici. de orice temeri care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat. formarea în interiorul nobilimii a unei pături cu interese lucrative. cu scopul de a-i face mai apţi să transmită credinţa prin catehism şi predică. Ecaterina de Aragon. a principiilor dreptului modern asupra privilegiilor medievale. Anglia poseda deja o clasa de fermieri capitalişti bogaţi pentru condiţiile de atunci. corespundea într-o măsură destul de largă intereselor nobilimii noi şi a burgheziei. Anglia ‹‹Marea Britanie›› mare putere a lumii) A doua revoluţie modernă. ascensiunea unei pături de ţărani liberi. Parlamentul şi burghezia spre a bara pretenţiile de universalitate ale Bisericii catolice. (Instituirea monarhiei constituţionale ca formă politică ale statului modern. Revoluţiile începute la 1642 şi. ele au fost revoluţii europene cu influenţe universale. unele state italiene. a fost cuprins de scrupule.morală. încât.

regele a adus Angliei un frumos dar. dar principiul "Rex est Lex". era cu totul incompatibil la Londra şi însemna o ofensă la adresa Camerei Comunelor.manor . dar nu ating 20 livre. creşterea cererii de lână pe piaţa internă.aprobat şi intrat în vigoare pe timpul Elisabetei I. cotteri . cât şi la creşterea suprafeţelor de păşunat. Însă lucrurile se schimbă. ca şi pe avocatul celebru care. până nu facea 7 ani de ucenicie. cât şi de declinul vechii nobilimi. la exproprierea forţată a ţăranilor de pe pamânturile pe care le lucrau. nerăzbunător. dar mai ales pe gentry şi pe comercianţi.unde se practica atat agricultura cât şi industria-. superiori foştilor vilani (ar corespunde la noi răzeşilor sau moşnenilor). situaţia se prezenta astfel: a. cât şi pe comerciantul bogat. în largă măsură. dar nici Parlamentul nu era dispus sa-l sprijine.ţărani fără lot. Cromwell pe aceştia îşi va baza puterea.deţinatori liberi (obligaţiile faţă de marii proprietari erau mai uşoare).casa de la ţară. ţăranii liberi. Noua nobilime se completeaza în permanenţă cu elemente provenite din alte stări (arendaşi. care îşi putea permite la Edinburg să ia hotarâri de unul singur. cu care guvernase Scoţia. care îi aparţinea: unirea cu Scoţia. copyholderi . Politica Tudorilor corespundea. sau intra ca lucrător. ţarani înstăriţi). cumparându-şi o bucată de pământ.şi mai ales pe timpul Elisabetei (1558-1603) . colibă). cel mult posedau o căsuţă şi eventual grădină (cottage . În parte. şi Tudorii şi-au sprijinit pe ei edificiul statal.care compensau lipsa sistemului de educaţie şcolară pe scara naţională. d. nu de clasă şi erau frecvente cazurile cand ucenicul londonez se mândrea ca este mai nobil decât patronul. hamei. cartof etc. intereselor noii nobilimi şi burgheziei. cât şi pe cea externă. Lor nu le era frica nici să muncească cu braţele şi nici să lupte. Gentry constituia totalitatea gentelmenilor care trăiau la ţară.aflată în posesiunea nobilimii. pe de-o parte. cât şi corsarii puteau fi vazuţi tot mai des navigând pe mări şi oceane. În târguri şi sate . Aristocraţia considera că din moment ce secretarii lor terminasera Oxfordul sau Cambridge-ul.a regelui Iacob al VI-lea al Scoţiei.M. fiii micilor nobili de ţară formau un element important nu numai in şcoli. care odinioara dadea dreptul la titlu de cavaler. Iar in privinţa instrucţiunii. Filosoful şi omul de litere englez Francis Bacon (1561-1626) îi definea ca o clasa intermediară între gentelmeni şi ţărani. iar din secolul al XIV-lea să devină judecător de pace. Deşi încep sa se cultive culturi noi: sfecla. În 1603. trifoi. c. Iacob al Vl-lea era fiul Mariei Stuart (vezi mai sus). apoi mai faţişă.de altfel. Astfel.dupa moartea Elisabetei (1603) . Iacob I era un rege pacifist şi îi displăceau oamenii de arme. devenea şi proprietar funciar. ca să facă din ei gentelmeni. Din punct de vedere juridic.partea înstărită a freeholderilor. Structura socială a Angliei cunoaşte schimbări deosebit de importante. b. au cel puţin 40 de şilingi venit. Deosebirea dintre meşter şi lucrător era de rang. iar o parte din vlăstarele aristocratice fac drumul invers ajungând în alte stări. în Palatul Whitehall i se opunea rezistenţă mai intai voalată. societatea engleză pe timpul Tudorilor . era cu totul ignorant în privinţa cunoaşterii Angliei. prin urcarea pe tron . duce. ei îşi pot limita cultura la ceea ce invaţasera în copilărie cu perceptori particulari la castel şi la întrecerile de la turniruri. a bisericii si a coroanei regale este tot mai subminată de relaţiile capitaliste.era întreprinzătoare. iar flota comerciala engleză. negustori. o parte din locuitori erau meşteşugari calificaţi. Cult. dar şi in universitaţi. Marea proprietate agrară . În sfârşit. yeomenii . El cuprindea şi pe descendentul cavalerului. nimeni nu-şi putea deschide prăvălie. ca meşter. 17 . obţinând noi terenuri în condiţii avantajoase. freeholderi . Prin Statutul meseriaşilor . Ucenicia -consemneaza G. tineretul ţării căpăta educaţia tehnică şi disciplina socială . oraşeni. Această clasă avea ca limită inferioară un cens funciar de 20 livre venit.deţinători ai lotului pe temeiul unei copii din registrul manorial (document de evidenţă a ţăranilor ce deţineau un lot dintr-o moşie – manor – cu importante obligaţii faţă de proprietar). Mai târziu. majoritatea ţăranilor erau liberi. Însă acestui scoţian. De altfel. dar dependenţi de obligaţia posesiunii lotului Sintetizând detaliile cuprinse în istoriografia specială. îi lipseau şi banii ca să se înarmeze. Noua nobilime a profitat îndeosebi de secularizarea şi scoaterea la licitaţie a averilor ecleziastice.O caracteristică specifică în evoluţia feudalismului englez a fost pătrunderea timpurie a raporturilor capitaliste în agricultură. amabil. Trevelyan – “era cheia vieţii naţionale”. sub numele de Iacob I (1603-1625).

Parlamentul şi arestând căpetenii ale opoziţei. A impus. conte de Stradfford. În locul regelui. dizolvând. apoi. Compania Engleză a Indiilor Orientale îşi înarma corăbiile pentru luptă. oameni dârzi deschideau colonizării engleze America de Nord. care părea serios. Regele a semnat actul. cu intenţia de a nu-1 mai reconvoca şi a aduce astfel Anglia la un regim absolutist total Înainte de a primi ordinul de dizolvare. persecutând pe puritani. prima aşezare permanentă engleză din America de Nord . care îşi depăşea metropola de circa 90 de ori (Brazilia).Burghezia şi noua nobilime ajunsesera atat de puternice sub aspect financiar. regele va exercita puterea sprijinindu-se pe două personaje care au jucat un rol nefast: arhiepiscopul Laud si Thomas Wentworth (ulterior. iar Anglia. printr-un manifest. Buckingham este ucis de un fanatic puritan. ambiţiosul Buckingham. în 1625.sau vor consimţi să plătească . Aceasta. Iacob I a neglijat complet flota. executat în 1641). În 1628. totuşi. Pe plan intern. în decurs de un secol. în timp ce micuţa Olandă strangea averi fabuloase din cărăuşie. avea practic puterea în mână. de asemenea. în repetate rânduri. din nou. care i-au opus rezistenţa în vederea perceperii unor noi impozite. În 1618 a izbucnit razboiul de 30 de ani (1618-1648). iar Spania şi Franţa o ameninţau şi pe cale navală. era un intim al suveranului. dorind să conducă autocrat. la Curtea feudalilor localnici indieni era înlăturat monopolul otoman. în anul 1628 (7 iunie) Parlamentul. Deşi a convocat Parlamentul în 1604. practic. a urcat pe tron fiul acestuia. dar. având majoritatea în Parlament şi conştientă de poziţia avantajoasă în care o plasau erorile şi greutăţile regelui. Cu tot acest boicot fiscal. în varsta de 25 ani. Până în 1629. englezii fiind eliminaţi de olandezi şi din comerţul cu Rusia. a fost o simplă spectatoare. îi limitau drastic puterea şi instituiau supremaţia politică a Parlamentului în stat. după scurtă vreme. până când regele nu avea sa semneze actul intitulat The Petition of Right („Petiţia Dreptului"). Parlamentul a mai avut răgazul de a vota o lege care prevedea că toţi aceia care vor institui . regele mărturisea ca nu-i putea suferi. Tunis) au avut îndrăzneala să facă raiduri în zona Canalului Mânecii. îndepărtând astfel orice control constitutional asupra faptelor sale.la luptă împotriva "rebeliunii" Parlamentului. In practică. s-a arătat intransigentă. iar prin diplomaţie. manifesta curajul şi încăpăţânarea timizilor. În ianuarie 1642. să respecte libertatea individuală şi drepturile Parlamentului. Drept condiţie prealabilă a colaborării. Regalitatea a căutat să înlăture mişcările protestatare. în 1640. spre satisfacţia opiniei publice engleze.un impozit neaprobat de Parlament se vor face vinovaţi de crimă împotriva libertăţilor şi drepturilor poporului englez (martie 1629). 18 . iniţiase o serie de acţiuni razboinice pripite şi nereuşite împotriva Spaniei şi în sprijinul hughenoţilor de la Rochelle. pentru că nu-i vota dreptul de a percepe noi impozite. curajos şi înclinat spre ştiinte şi arte frumoase. a ajuns într-o situatie financiară (şi militară) atât de grea. în ansamblu. devenit confident al regelui. regelui să semneze o serie de legi care. Portugalia avea o colonie numai in America de Sud. Regele nu s-a putut resemna cu diminuarea prerogativelor sale. a rupt relaţiile cu Parlamentul şi a plecat din Londra în centrul Angliei. ultimul Parlament (al 4-lea) al lui Iacob I l-a trimis in faţa justiţiei pe ministrul de finanţe Middlesex care. locotenentul Felton. vor fi organizate cele 13 colonii. Maroc. a dizolvat Parlamentul. încât nu mai aveau nevoie de protecţia unui regim absolutist.din propria sa vină . Buckingham. încât s-a văzut silit să convoace iarăşi Parlamentul şi să încerce un compromis cu opoziţia. a chemat poporul – fără ca acesta să i se alăture . distins. totodată creşteau şi acţiunile în Orientul Apropiat. prin care el se angaja. a refuzat să aprobe noi impozite. În perioada 1629-1640. favoritul său atotputemic. Carol I (1625-1649). de unde.cu un conflict armat cu Scoţia. iar in perioada 16291640 a condus fără Parlament. decedat.zona unde. regele a căutat să guverneze fără Parlament. În 1607 a fost întemeiată Virginia (Jamestown). În ciuda liniei Casei Regale. prin Marea Albă. în Anglia a izbucnit razboiul civil. confruntat . după o încercare nereuşită de-a aresta căpeteniile opoziţiei. Astfel. făcând uz de prerogativele sale fiscale. Profitand de dificultatile regelui Carol I Stuart în politica externă. ea a cerut condamnarea la moarte a miniştrilor care dăduseră regelui concursul lor în timpul celor 11 ani de guvernare fără Parlament. Piraţii arabi din zona Magherbului (Alger. Dar dupa 11 ani. în care s-au confruntat majoritatea statelor europene. a dizolvat patru parlamente.

a fost judecat în Sala mare a palatului Westminister. se întrunea Parlamentul. spre a unifica ritul.regele. un discipol al lui Calvin. La 12 mai 1641. pătrunşi de lealism faţă de rege. Nobilii. intrat in istorie drept "cel lung" (1640-1653).Taberele care s-au înfruntat erau compuse. în faţa refuzului Spaniei de a-i acorda subsidii. în Scoţia. unul din marile şi activele oraşe ale lumii. în faţa unei multimi de circa 200. văzând în această o ştirbire a autonomiei s-au ridicat la luptă. Un semnal al maturizării acestor tensiuni l-a constituit pătrunderea în ţară a calvinismului. Ei au jucat în evenimentele care au zguduit ţara. din marea nobilime. la Newburn (ostilităţile se reluaseră) şi. înfrânt în 1639. Pym acuza de înaltă trădare pe favoritul regelui. Camera Comunelor a acestui Parlament va conduce Revoluţia burgheză. acesta avea o bogată experienţă parlamentară. studiase la Oxford). în aprilie 1640. avea nevoie de bani. Dar ambitiosul Stuart vedea în pacea încheiată numai un răgaz. Burghezia. Absolutismul regal. revolta scoţiană (1638-1640) a fost începutul revoluţiei britanice. Opozitia a cunoscut atunci vigoarea insolentă a acestui politician. însă. A fost o adevarată cotitură în istoria politica a Angliei. pentru înarmarea si întreţinerea unei armate. În aceeaşi zi. ar fi putut restaura puterea despotică a Coroanei. a libertăţilor economice. a elaborat o Carte de rugaciuni comune (Common Prayer Book). devenise un cadru strâmt. prin intrigile sale. Şi astfel. lărgirea drepturilor parlamentului. cerând lui Carol I executarea lui Strafford. Arhiepiscopul englez Williams Laud. fiind sufletul şi centrul organizatoric al tuturor forţelor care luptau împotriva absolutismului regal. clerul anglican şi unele grupuri ale burgheziei.000 oameni. subminând dominaţia spirituală a anglicanismului şi. până la înfruntarea cu arma în mână a scoţienilor. nenutrind alte ganduri ascunse fata de rege. va răsturna şi va executa pe rege şi va schimba forma de guvernamânt a Angliei. iar de partea Parlamentului din nobilimea provincială. încât mulţi istorici britanici numesc aceste evenimente "revoluţia puritană". recunoscandule drepturile în materie politică şi religioasă. încât a cerut pedeapsa capitală. averile bisericeşti confiscate. După trei săptămâni. era necesar de data aceasta sa cedeze în faţa englezilor şi să convoce Parlamentul. John Knox. care urmărea păstrarea şi apărarea bisericii presbiteriene. a fost nevoit să convoace un nou Parlament. Calviniştii din Anglia au fost numiti "puritani". dupa 11 ani de abuzuri regale. Curtea regală era ca asediată. la mijlocul secolului al XVlI-lea. "contele negru" . nobilimea provincială cu ocupaţii şi interese burgheze. incomod. pe plan ideologic. Întreaga ţară a urmarit dezbaterile. conte de Strafford. un bloc social care a ajuns să formuleze revendicari politice comune: limitarea absolutismului regal. "Thomas. pentru că. de partea regelui. cea mai mare parte a burgheziei şi ţăranii liberi. a fost înfrânt din nou de scoţieni. iar marele aliat i-a fost populaţia Londrei. Scoţienii. politic şi militar. chiar practicând consultarea periodică a Parlamentului.suprimate. englezii nu aveau potenţial militar să-i opună regelui. iscălind "Convenant national". a şefului acestei confesiuni . 19 .în afară de duminici . dorind să aducă cele doua biserici la acelaşi numitor. un rol aşa de preeminent.cum fusese denumit de irlandezi . treptat. potrivit căruia Parlamentul nu putea fi dizolvat decat prin propriul său consimţământ. voia doar sa exploateze impasul în care se afla Carol I. Iar ca să procure bani. politice şi de conştiinţă. de loc era din Sommerset şi se trăgea dintr-o familie de nobili rurali. în urma înfrângerilor suferite din partea Scoţiei. civile. Practic. un sistem fiscal concordant cu interesele şi posibilităţile tuturor păturilor sociale si profesionale. Strafford. regele a dizolvat Parlamentul (intrat in istorie sub denumirea de "cel scurt"). lord-locotenent al Irlandei" Atât el cât şi arhiepiscopul Laud au fost intemniţaţi în Turnul Londrei. Parlamentul nu avea de gând sa-i acorde noi subsidii în vederea continuării războiului cu Scoţia. în 1640 avea 56 de ani şi participase şi la parlamentele anterioare. nu mai corespundea cu noul raport al fortelor sociale din Anglia. nuanţa radicală a Reformei religioase. iar burghezia obsedată de a restabili legalitatea. din cauza programului lor de purificare a Bisericii anglicane de elementele păstrate din catolicism. Întrunit la 13 aprilie 1640 si dominat de opoziţia condusa de John Pym (politician înzestrat. Între timp. organizându-şi şcoli în fiecare parohie şi comunitatea răspunzând de purtarea credincioşilor. Liturghia catolică a fost desfiinţată. care. Biserica a fost organizată dupa modelul celei din Geneva. implicit. regele a mai semnat un act. şi ţăranii liberi au constituit. capul lui Strafford cădea retezat. a asigurat triumful acestei confesiuni (varianta presbiteriană) în secolul al XVI-lea. Acest Parlament va juca un rol excepţional în desfaşurarea Revoluţiei. Carol I. a fost nevoit sa semneze pacea cu scoţienii la Berwick. sărbătorile .

cu 159 voturi pentru şi 148 contra). În acest sens. Manchester şi lordul Brooke au comandat armate ale "capetelor rotunde".lege datând din epoca cuceririi normande. l-au obligat pe rege să nu reacţioneze. concomitent încercând şi o conspiraţie cu aristocraţia regalistă din Scoţia şi o insurecţie în Irlanda.500 oameni. Parlamentul hotăra: dizolvarea armatei regale. Camera Comunelor (ianuarie 1645) a votat crearea unei armate de tip nou (New Model Army). cât şi unităţile de mercenari din serviciul acestuia formau unitaţi de cavalerie. S-au gasit şi "cavaleri" în rândurile susţinatorilor Parlamentului. în octombrie 1641. care deveniseră cei mai zeloşi luptători. se ridica. Abia acum. care conţinea 204 articole şi constituia programul politic al burgheziei şi al noii nobilimi. Haseirig. unde trupele conduse de Cromwell au jucat rolul decisiv. mai ales cei din regimentele de călăreţi din East England conduse de Oliver Cromwell. echipat pe cheltuiala sa. deoarece în fiecare comitat. Pentru tabăra Parlamentului.000 oameni au înfrant cavaleria prinţului Rupert (18. Încercarea regelui de a-i aresta pe cei cinci fruntaşi ai opoziţiei eşuând. succesul de la Marston Moor ducea la urmatoarele învăţăminte: lupta împotriva regelui trebuia dusă cu întreaga capacitate posibilă. Parlamentul "cel lung" a contribuit în mod hotărât la cosolidarea noului regim constituţional. dar acesta a refuzat să o sancţioneze. iar elementele populare canalizate spre un cadru organizat.Prin actele normative adoptate. cu un efectiv de 27. plus intreaga partidă romano-catolică din jurul reginei. Născut în 1599. El a înţeles valoarea cavaleriei şi necesitatea unei bune pregătiri. care au avut un rol deosebit în primii ani ai războiului. Gruparea lui Pym elaborează actul "Mustrarea cea Mare" (adoptat de Palament după o şedinţa care a durat 14 ore. Printre altele. Masele Londrei. îndreptand tunurile asupra Londrei. reacţiunea feudalo-monarhica s-a grupat in jurul regelui. garda regală lua măsuri speciale. să solicite sprijinul Franţei. ocupaseră importantele porturi Hull şi Bristol. luptând cu abnegaţie şi pricepere în calitate de căpitan al escadronului 67 de cavalerie. abrogarea legii asupra pădurilor. organizata pe baze moderne. care nu dorea un compromis cu regele. Carol I a intenţionat. era un rechizitoriu la adresa tuturor abuzurilor savârşite de rege în perioada 1625-1641. iar nucleul cavaleriei îl formau "coastele de fier" ale lui Cromwell. la 10 ianuarie 1642. iar conţii Essex. membru al Parlamentului din 1629 (când a şi luat cuvântul prima dată). la preţuri preferenţiale. deoarece atât unitaţile regelui. dintre care o treime o formau regimentele de cavalerie. Este drept ca în tabara Parlamentului s-au aflat şi trupe scoţiene comandate de Alexander si David Leslie (în septembrie 1634 se incheiase o alianţă cu Parlamentul scoţian) şi puritanii din Yorkshire comandaţi de Fairfax. Era prima armată engleză.instigată şi de papalitate. la luptă . unde Parlamentul prezenta noul. Baza armatei Parlamentului o formau acei fermieri liberi (yeomani). prin soţia sa. el va parasi Londra. începe să se impună din 1643. ci o disputa în jurul unor idealuri politice şi religioase. care până în acest moment repurtase numai victorii. De fapt. încurajat de cele 148 de voturi ale moderaţilor şi regaliştilor din Parlament. dar suferiseră o puternică înfrângere la Marston Moor (2 iulie 1644). ci înfrângerea acestuia. Irlanda (vezi mai jos!). fiica regelui Ludovic al XIII-lea. Armata acestora. iar în Camera Lorzilor era lansată acuzaţia de înaltă trădare împotriva lordului Kimbolton şi a deputaţilor Pym. Hampden. forţele regaliste repurtaseră o serie de succese militare. cu o strictă centralizare. prin care regele şi familia sa erau proprietarii suprafeţelor împădurite . Dar această frumoasă victorie a fost întunecată de capitularea contelui Essex şi a întregii sale infanterii. În anii 1642-1643. La sfârşitul lunii noiembrie 1641. desfiinţarea drepturilor Casei regale de a cumpăra prima. cucerită de englezi la sfarşitul secolului al XII-lea şi supusă unei crunte exploatări (Strafford a fost unul dintre guvernatorii cei mai cruzi). Strode şi Holies. Urma să aibă un efectiv de 21. În timp ce în Camera Comunelor se citea o declaraţie pacifistă a regelui (3 ianuarie 1642). după modelul unităţilor lui Cromwell. Arena de lupta devenise întreaga ţară. în fiecare oraş existau "cavaleri" (susţinatorii ai regelui) şi "capete rotunde" (susţinatori ai Parlamentului). cu buget propriu. regelui îi este înmânată Mustrarea cea Mare (sosise cu câteva zile înainte din Scotia). pentru a găsi sprijinul necesar în mijlocul nobilimii din provincie şi stabilindu-şi cartierul general la Oxford. Războiul civil nu însemna prabuşirea unei societaţi uzate. În jurul lui Cromwell se schiţează un curent mai radical.000). formată 20 . care stateau în spatele Parlamentului. Aceasta armată. împotriva Parlamentului puritan. desfiinţarea Camerei Înstelate şi a Curţii Înaltei Comisiuni. de Spania şi de Franţa.

pentru vot universal – susţinând. Între iunie 1646 (capitularea Oxfordului) şi ianuarie 1649 (execuţia regelui). Adjunctul sau era Cromwell. în care se confundau atributiile unui prezidiu al statului şi ale unui guvern. Aceste măsuri au încurajat pe negustorii englezi şi pe constructorii de corabii. de asemenea. era acum la discreţia Parlamentului. un Consiliu de Stat. Republica a legiferat doua acte de reglementare a comertului maritim al Angliei. scoţienii 1-au predat pe rege englezilor. patru părţi erau interesate în a stabili viitorul Angliei: Parlamentul victorios. În războiul civil. care se distinsese într-o serie de lupte. În ianuarie 1647. prizonier şi fără trupe. Batalia de la Naseby a pecetluit soarta armatei regelui. la adapost de concurenţa străinilor. De acuma. democratice. pusă sub controlul aripii de stanga a Parlamentului (independent). ca organ al puterii executive. Levellerii au preconizat. Revolutia engleză a înfăptuit. pentru alegerea anuală a Parlamentului. menite să determine pe ostaşi să lupte conştienţi de justeţea cauzei pentru care se înrolaseră şi să accepte disciplina dintr-o convingere fondată pe rigoarea morală a credinţei puritane. creată. numai de corabii engleze cu echipaje engleze. Dintre ele. totodată.000 lire . unitatea politica deplină a Insulelor Britanice. evident. Exponentă a vederilor şi intereselor micii burghezii.din ţărani.. asigurandu-le mari profituri. Cele doua provincii . În fruntea ei a fost instituit. a proprietăţii funciare. Armata avea un comandament unic. Parlamentul păstra. Levellerii au vehiculat.care se detaşase tot mai mult de celelalte vârfuri ale revoluţiei . Dar prin programul ei. sistem unitar de instruire si de tactică şi o structură unitară de organizare pe mari unităţi (regimente) şi subunităţi. Pride. Războiul civil a scos în evidentă marile însuşiri de conducator militar si de om politic ale lui Oliver Cromwell. din 1649. Comandant suprem a fost numit Thomas Farifax. pentru Parlament unicameral (desfiintarea Camerei Lorzilor). iar comerţul maritim al Angliei putea fi desfaşurat.va da o bătălie hotărâtoare în iunie 1645. Regele.şi armata. datorită victoriilor obţinute asupra regalistilor. prerogativele legislative. calfe si ucenici era armata revoluţiei. un nobil de la ţară care. cea mai influentă personalitate în partida parlamentară. care comanda întreaga cavalerie. cea mai modernă grupare constituită în cursul revoluţiei din Anglia a fost cea numita a "levellerilor" (nivelatorilor). în majoritatea cazurilor. în frunte cu Cromwell. Purta uniformă şi era supusă unei discipline severe. pentru întaia dată. cu sprijinul direct al acesteia. Dupa judecarea regelui. o limitare a întinderii marilor proprietăţi agrare şi luarea unor masuri care sa dea câte o mica proprietate şi celor săraci. dar şi unei educaţii politice. iar în iunie 1646 a capitulat şi Oxfordul. a olandezilor fiind cea mai de temut. la o pozitie dominantă a ajuns gruparea zisă a "independenţilor". cuvântul Parlamentului era singura lege pe întregul teritoriu al Angliei. care deţinea poziţiile cheie în armată şi. Astfel organizată şi cu ofiţeri ridicaţi la gradul de colonei din oameni simpli. Cromwell . au fost integrate sub autoritatea instituţiilor guvernamentale şi a Parlamentului din Londra. Harrison etc. am văzut. va deveni. Tot în această partidă s-au format în cursul războiului mai multe curente politice.reprezentând cheltuielile armatei scoţiene în timpul războiului. . a ocupat aceleaşi poziţii şi in instituţiile politice ale statului. 21 .Ch. în Anglia a fost abolită monarhia şi proclamată republica. Levellerii au reprezentat ideea republicii democratice. Hewson. selectionaţi pe criteriul ataşamentului pentru cauza revoluţionară. introducand riguroase prevederi "protecţioniste" (vezi mai jos): coloniile engleze erau obligate să întreţina relaţii comerciale numai cu metropola. Ea a fost o prima armată "naţională". dupa ce Parlamentul le achitase suma de 400. ideea unei repartitii egalitare. cea mai interesanta. meseriaşi. în varsta de 35 ani. dar înalta sa calificare militara se îmbina cu indeferenţa totală faţă de politică şi religie. gruparea levellera a militat pentru republică. modernă.Irlanda şi Scotia. la nord de satul Naseby. Ei sunt precursorii "iacobinilor" francezi şi ai radicalismului politic din secolele XIX şi XX. A fost constituită prin recrutarea de voluntari. Ofiţerii erau promovaţi pe baza meritelor. victoria Parlamentului a fost dobândită cu ajutorul "armatei de tip nou". Fox. exclusiv pe baza meritelor militare . a soldaţilor şi a ţăranilor liberi. teza ca dreptul politic este un drept natural al oricarei persoane născute pe pământul ţării. regele prizonier. astfel. Armata Parlamentului va reprima răscoala proregalistă a irlandezilor (cu o cruzime ce n-a fost uitată până astăzi) şi a scoţienilor. cetaţile asediate s-au predat una dupa alta. în 1644-1645.

America şi Africa. Actul de navigatie (9 octombrie 1651). noua Constituţie . Al doilea razboi anglo-olandez s-a încheiat prin Tratatul de la Breda (31 iulie 1667). S-au ivit şi dispute privind prerogativele puterii. Dar. "stările generale" din Olanda urmând ca în anumite cazuri sa accepte neconditionat deciziile Parlamentului englez. Pentru olandezi. în anul urmator. care stipula că nici o marfă nu putea fi importată sau exportată din ţarile. Încheierea păcii cu Olanda a constituit un mare succes pentru politica lui Cromwell. 22 . El a instituit un regim de dictatură militară. Instrumentul de guvernare. bombardează Tunisul şi îi obligă pe corsarii arabi din Magreb să nu mai atace vasele engleze. Îmbinând forţa cu toleranţa. când a desfiinţat Parlamentul şi dorea să conducă în mod absolutist. iar actul de navigaţie era modificat întrucâtva în favoarea ei. posesoarea unei flote impozante. Puterea legislativă era împarţita între Lordulprotector şi un Parlament unicameral. Republica intrase în impas. Doua escadre engleze (sub comanda lui Blake şi William Penn) parasesc Anglia şi acţionează. Primul război s-a încheiat prin pacea de la Westminster (5 aprilie 1654). Aceasta era combatută atat de nostalgicii monarhiei şi ai aristocraţiei. compus din 400 deputaţi ai Angliei (plus 30 din partea Irlandei şi 30 din partea Scoţiei).000 de corabii. pe care de altfel o va si invinge în două războaie provocate de rivalitatea lor comercială şi colonială (1652-1654 şi 1665-1667. În 1651. în care problemele păcii şi ale războiului trebuiau stabilite în comun. iar Lisabona şi Compania braziliană se obligau să recurgă. conduse de generali-maiori cu puteri nelimitate (din 1655). rivalul cel mai puternic era Olanda. care concurau pretutindeni vasele engleze. cât şi de nemulţumirile păturilor populare. În ciuda declaraţiilor de prietenie. la corabiile engleze pentru marfurile ce urmau să fie aduse în Portugalia. care nu primiseră nici pamânt nici drepturi politice. Totodată. Anglia nu urmarea altceva decât să constrangă Olanda să-i accepte supremaţia navală şi comercială. Anglia va deveni cea mai mare putere navală. întrecand Olanda. Negustorii englezi obţinuseră condiţii preferenţiale în coloniile portugheze. în Mediterana apuseană. divizand Anglia şi Walesul în 11 regiuni militaro-administrative. Olanda recunoştea Actul de navigaţie. în perioada 1629-1640. dictatura militară atinsese apogeul. în Asia. Regimul republican s-a dovedit curând prea slab. ea a propus olandezilor realizarea unei "uniuni". Cromwell. vezi în continuare). Spania. pentru a fi în stare să consolideze noua ordine socială şi de stat din Anglia. plătea o îndemnizaţie de război. aceasta recunoscându-şi subordonarea economică şi politică. favorabil lor. şi industrială). între Consiliul de Stat. În 1653. la nevoie. "cărăuşii mărilor". Practic. Tot in 1654. plantaţiile sau teritoriile aparţinând Commonwealthului sau care erau în posesia sa. mărfurile ţarilor producatoare nu puteau intra in Anglia sau în coloniile sale decât pe vasele statelor respective sau ale Angliei. Franţa. De aceea. al carui şef necontestat va deveni.Într-un secol. de peste 15. fără să se comită o fraudă. colonială şi comercială a lumii (după 1750. burghezia şi noua nobilime engleză erau dornice să pună în aplicare programul combaterii principalilor adversari navali şi comeiciali ai Angliei: Olanda. în 1654 Anglia a încheiat un tratat cu Portugalia.elaborata de Consiliul Ofiterilor . spre sfârşitul anului 1653. Cromwell voia sa apropie varfurile claselor dominante din Irlanda şi mai ales din Scoţia. Deja. care a dat Angliei Noul Amsterdam (New York) şi toată coasta care unea Virginia de Noua Anglie. Olanda recapata Surinamul. insulele. Cromwell dispunea de o putere mult mai mare decat regele Carol I. care s-a numit "protectorat". i-au oferit lui Cromwell titlul şi demnitatea de "Lord protector al Angliei. Revenind. Raspunsul Angliei a fost prompt. consolidandu-şi astfel poziţiile şi în Marea Baltica. englezii au încheiat un tratat comercial cu Suedia.statele papale şi Malta. De asemenea. Olanda a refuzat. expulza pe Stuarţi de pe teritoriile sale şi înlătura pe partizanii Casei de Orania. Scoţiei şi Irlandei". conducerea armatei şi Parlament. Triumfând asupra regalităţii şi sprijinitorilor ei. care se afla în sesiune neîntreruptă din 1640. cu ajutorul armatei a dizolvat Parlamentul. această masură a fost o lovitura cumplită şi ea a declanşat razboaiele navale cu Anglia (1652-1654 şi 1665-1667). ancorează în portul Livorno şi obligă pe marele duce de Toscana să-i plătească despăgubiri . sub titlul de "lord-protector". motivul fiind ţinerea unor vase şi mărfuri.excludea de la vot pe catolici şi pe cei care luptasera împotriva Parlamentului în timpul razboiului civil şi încredinţa puterea Lordului-protector şi Consiliului de Stat. Dintre aceştia. cu alte vase decât cele ale sale.

convocat în 1685. biserică şi nobilii regalişti. dorind sa doboare regimul autoritar. cunoscutul şi faimosul Habeas Corpus Act. luate promt. prin împărţirea ţării în regiuni militaroadministrative conduse de cate un general cu puteri discretionare. Buckingham. nu era dispus sa-l secundeze pe 23 . În 1673. Prin dictatura militară. Carol al II-lea murind în 1685.scria un contemporan la moartea acestuia. care erau: Clifford. Revoluţia engleza a avut o semnificaţie deosebită pentru istoria universală. prudenţi.dictatura lui Cromwell şi restauraţia . pe fiul său Richard. care îşi atinsese punctul culminant în 1655. regelui i s-a impus Test Act (Marturisirea credinţei). cunoscuţi in istorie sub denumirea "Ministerul Cabal” (joc de cuvinte. anul când părăseşte viaţa politica a Angliei. fugind în Franţa. nu i-au permis regelui să-şi formeze o armată numeroasă. după cum se ştie.Capitalismul din Anglia a avut în Cromwell un promotor tenace. politic si cultural. tronul a fost ocupat de fratele său. întrunit în septembrie 1656. iar dupa ce devine lord protector. Cromwell aproape a lichidat mişcarea revoluţionară. a desfiinţat şi Parlamentele urmatoare. prin care erau excluşi din funcţiile publice toţi cei care refuzau sa-şi declare apartenenţa la Biserica anglicană (ceea ce a dus la căderea Ministerului Cabal). prinţesa portugheză Caterina Braganza. reinstituie Camera Lorzilor (1657) şi. regimul a falimentat însă după moartea sa. a creat un stat centralizat din Anglia. Generalul Monk. perseverent. pe baza unui acord socotit a oferi suficiente garanţii de păstrare a înfăptuirilor Revoluţiei.organizaţie în scopuri de intriga murdară. Parlamentul. Acesta. iar Parlamentul.În domeniul politicii interne. 1-a ponderat pe Carol al II-lea până în 1667. devine antipatic. Parlamentul. cu o luna mai inainte. înrudit cu Stuarţii (fiica lui. În anii 1657-1658. pe plan economic. regele a încredinţat conducerea ţării unui grup de nobili devotaţi lui. reinstalându-i pe Stuarţi. provenind de la numele celor cinci membri ai Cabinetului. a desemnat şi un succesor. trecând peste metodele folosite. armata îi impune lui Richard Cromwell să demisioneze. era casatorită cu fratele regelui. s-a aratat un instrument docil. careia i s-au alaturat şi republicanii. Englezii. celebru în istoria luptei constituţionale. În perioada 1667-1673. potrivit căruia nimeni nu putea fi arestat fără a i se arata o ordonanţă scrisă din partea judecatorului. prin Declaraţia de la Breda (aprilie 1660). În ultima clipă. survenită la 3 septembrie 1658. Deşi serios. care i-au venit ca zestre de la soţia sa. Prin soluţiile practice. convocat în 1661. care va urca pe tron sub numele de Carol al II-lea. a intrat cu trupele în Londra. energic. Cromwell a dizolvat rămaşiţele Parlamentului cel Lung încă din 1653. În faţa pericolului izbucnirii unui nou război civil între aderenţii regimului militar şi ai celui civil. În ciuda încercarilor regelui de a-şi impune politica personală. Moartea. prin Constitutia promulgată în mai 1657. trebuia pus imediat în libertate.în caz de revenire . Scoţia şi Irlanda si o mare putere maritimă comercială. Prin rezonanţa sa şi influenţa internatională. iar în 1679. oferindu-i chiar coroana regală. iar emisarii săi au dus tratative cu fiul regelui decapitat. A convocat un nou Parlament. Cromwell se eliberează tot mai mult de militarii care 1-au secondat în perioadele dificile. îl obligase să dizolve Parlamentul. cabal = cabală . Arlington. în Olanda. Opoziţia din cadrul armatei s-a intensificat. fire închisă şi încapaţanată. viitorul suveran). primeşte dreptul de a-şi alege urmaşul la funcţia de lord-protector.o largă amnistie pentru toţi adversarii monarhiei. în raport cu fratele sau uşuratic. ducele de York. Afară de o trupa mică. fără să întâmpine vreo dificultate. Restauraţia Condus cu energie de Cromwell. cunoscut oportunist). noul rege îşi revelase aptitudinile militare în războaiele navale impotriva Olandei. care urmărea instaurarea absolutismului. comandantul forţelor armate din Scoţia (fost regalist. spre a nu fi ispitit la o conduită arbitrară. Ansley şi Landerdale). conducatorii armatei şi ai Parlamentului au intrat în tratative cu fiul regelui detronat în 1649 şi. În mai 1659. recunoasterea legalitaţii bunurilor confiscate de la familia regală. În caz contrar.evenimentele derulate între anii 1642-1660 au avut importanţă istorică deosebită pentru Anglia. a reuşit să se menţină până în 1679 (denumit Parlamentul cel lung al Stuarţilor). "Copacul pare mai mare când e prăbuşit" . după ce.1-a surprins fără a-şi fi desavârşit opera. imprevizibila (avea doar 59 ani). Cu tot sfârşitul neaşteptat al revoluţiei . regele mai dispunea de câteva regimente aflate în posesiunile de peste mări. deşi regalist prin sentimente. ca Tangerul şi Bombey-ul. au restaurat regimul monarhic (1660). iar în 24 ore să i se comunice cauzele arestării. a promis . dar. o personalitate de prima marime. ca şi toleranţă religioasă pentru puritani. social. ducele de York. intrat in serviciul lui Cromwell. sub numele de Iacob al II-lea (1685-1688). Ana. Contele Clarendon.

mai mult un simbol al autorităţii şi al unităţii statului. precursor al celui conservator de mai târziu) şi "whig" (mai avansat. Astăzi. Prusia şi în Anglia. suedezi. se poate aprecia că a fost cel mai important act cu caracter constitutional din istoria de până atunci a Angliei. Liderul partidului tory. După cum s-a arătat mai sus. Astfel. fiica regelui Angliei. Ele au fost partidele denumite "tory" (moderat. În 1701. . Atât el. brandenburghezi. câţiva conducatori whingi şi episcopul suspendat Compton. nemaicunoscută până atunci. cruzimile ducelui de Alba în Ţarile de Jos. anunţând liberalismul din veacul al XlX-lea). trebuie să se întruneasca cât mai des. a acordat drepturi politice catolicilor şi i-a numit in funcţii importante în stat. în condiţiile acestui document. forţele politice din Anglia s-au coalizat impotriva lui şi 1-au detronat printr-o lovitura de stat pe care istoricii englezi o numesc "Revoluţia glorioasă". balanţa între puterea parlamentară si cea regală a fost reglementată în favoarea Parlamentului. ca şi Camera Comunelor. “Legea Drepturilor” (Bill of Rights) votată în februarie 1689. englezi şi unităţi de cavalerie din Würtemberg conduse de mareşalul Schomberg. la începutul anului 1689. iar alegerile acestuia să fie libere. Bill-ul) drepturilor". ramanând vacant. se prevedea că judecatorii nu puteau fi traşi la răspundere 24 . Suveranul a abrogat Habeas Corpus Act. Lorzii ecleziastici şi mireni. spre a păzi legile şi a le îndrepta. autoritatea regală nu putea suspenda legile sau dispensa de lege sau executarea lor fără acordul Parlamentului. Cu prilejul votării actului. devenind principiu constituţional. Glorioasa revoluţie Când. Noii suverani au semnat celebrul act supus lor de catre Parlament sub titlul "Declaraţia (Legea. a Franţei şi Irlandei ca şi a teritoriilor care depind de ele. erau mercenari elveţieni. în faţa intenţiilor vădite ale regelui de a reinstaura absolutismul. încercările au fost timide şi n-au mai provocat disensiuni majore. Parlamentul l-a oferit lui Wilhelm de Orania. Tronul. Nu putea fixa contribuţii baneşti. Din 1689 pâna astăzi foarte rar un rege al Angliei a mai schiţat o încercare de a abate în favoarea lui echilibrul de putere stabilit prin "Declaratia drepturilor". prinţ şi prinţesa de Orania. Corpul expeditionar comandat de Wilhelm de Orania a debarcat la Torbay în 5 noiembrie 1688 şi s-a îndreptat spre Londra. controversele politice au generat constituirea în Anglia a primelor partide politice din istoria europeană. În cursul celor aproape trei decenii ale restauraţiei monarhiei. în detalii. în al doilea rând.o alta institutie specifica a sistemului politic modern. Wilhelm era ginerele lui Iacob al II-lea. de ciudă şi-a aruncat sceptrul în Tamisa şi s-a refugiat în Franţa. limitarea puterii regelui şi prerogativele Parlamentului. El a prevăzut. nu aveau nici un scrupul în detronarea sclerozatului şi încapaţanatului Iacob. care au înţeles necesitatea uitarii vechilor certuri.rege în încercările acestuia de convertire a ţării la catolicism. încât s-a produs o apropiere între whigi şi tory. englezii şi-au dat seama că prin naşterea acestui principe de Walles. Regele. sunt şi ramân proclamaţi rege şi regina a Angliei. astfel. Pe langă garda olandeză. i s-a născut un fiu. prin confirmarea Parlamentului. celei mai apropiate linii colaterale a dinastiei. mai ales că regele începuse să atace pe faţa bunurile şi proprietaţile clerului anglican. Atributele efective ale exercitarii puterii vor apartine Parlamentului si Cabinetului ministerial. scoţieni. aduna armata fără aprobarea Parlamentului care. s-au adresat în taină lui Wilhelm de Orania al Olandei să ocupe tronul Angliei. cat si soţia lui Maria. un nou act parlamentar a reglementat succesiunea la tronul Angliei ( Act of Settlement). Parlamentul a mai introdus în el două articole importante: orice document semnat de rege trebuia contrasemnat de un ministru. Astfel. în iunie 1688. întruniţi la Westminster. comparabile cu cele din secolul al XVII-lea. în caz de stingere a liniei directe. răspunderea pentru conţinutul şi consecinţele sale (regele pierdea în continuare din autoritatea efectivă. care-şi asumă. declaraţiei pe care Wilhelm şi Maria o făcuseră în momentul debarcării în Anglia şi detronarii lui Iacob al II-lea Stuart. Revocarea Edictului de la Nantes a adus în memoria englezilor masacrele "nopţii Sfantului Bartolomeu”. părăsit. primiţi cu multa simpatie. Danby. sistemul lui Iacob nu va dispare prin moartea sa. dădea putere de lege. în timp ce Ludovic al XIV-lea al Franţei revocase Edictul de la Nantes (1685) şi a început persecutia hughenoţilor. dar câştiga în inviolabilitate). statornicesc ca Wilhelm şi Maria. în sensul ca ea se putea atribui. cu condiţia ca reprezentanţii ei să fie de confesiune protestantă. Cateva sute de mii au găsit azil în Olanda. în 1688. Regele rămânea.

indiferent dacă erau tory sau whigi. principiul ca puterea emana de la popor şi se exercită prin reprezentanţii aleşi de el. Acesta a dat dovadă de capacitate extraordinară în menajarea intereselor supuşilor celor două 25 . Scoţia. A facut. Toleranţa religioasă a lui Wilhelm a dus la diminuarea diferendelor religioase. neputand rămâne în funcţie decât atâta vreme cât se bucura de încrederea acestuia. a constitutionalismului. unde puterea executiva din ambele ţari era asigurata de Wilhelm. acum. o hrană variată. au profitat din plin de noua situaţie. eficienţa “modelului englez”. cârmuitorii englezi aflaţi în Irlanda se abăteau în mod voit de la perceptele regelui. dar ridică hotarat nivelul de trai al acestor ţarani munteni. prin aceasta. sub nici o formă. cu o populate copleşită de sărăcie. în timp ce clasa superioara devenea treptat engleza. Cu toata toleranţa religioasa manifestata de Wilhelm de Orania. am văzut. Ca să scape de asuprirea socială şi naţională. acceptand unirea efectiva cu Anglia în 1707 (de atunci se poate folosi denumirea de Marea Britanie ). A facut din Anglia. În planul gândirii politice universale. scoţienilor li s-a deschis calea spre prosperitate economica şi culturală. a demonstrat. astăzi. de asemenea. anticipându-l şi pe acela că participarea la viaţa şi la decizia politică este un drept cuvenit tuturor cetăţenilor. ci faţa de Parlament. irlandezii vor plăti niste poliţe acumulate de secole.de nimeni. Marea Britanie fiind. Wilhelm al III (1689-1702). pentru sentinţele pronunţate. Pronuntandu-se Parlamentul împotriva unui act al politicii sale externe. bastinaşii au sperat sa li se înapoieze domeniile. îndreptandu-se în special spre America de Nord. "inamovibilitatea judecatorească". Evenimentele din 1689 readucând Scoţia în stare de dependenţă. În istoria Angliei. viguroşi şi sclipind de inteligenţa. în detrimentul ţăranimii irlandeze şi scoţiene. Mai târziu. dar au fost dezamagiţi. dar mândri. teren neproductiv. care de pe timpul Tudorilor făcea parte integrantă din Anglia. precedente juridice şi tradiţii. Anglia şi Provinciile Unite (Olanda). se integrau instituţiilor ţarii si nu nutreau nici o ostilitate politică. ereditari sau numiţi). atat celor laice cât şi celor ecleziastice. ţara model al libertăţilor. micii fermieri păstrau în parte graiul celtic. factotum pe mapamond. obişnuite de secole sa fie rivale. a devenit astfel si ea strict dependentă de Parlament. talentele şi energiile scoţiene. din 1707 sunt folosite în scopuri comune. prin asuprirea celor două popoare. bazate pe un interesant şi echilibrat amestec de legi. La prabuşirea regimului lui Cromwell. În ţara Galilor. i se deschide piaţa internă si cea coloniala a Angliei. Cabinetul ministerial a demisionat în totalitatea sa. care este Cabinetul ministerial. Mulţi iau calea Americii. în situatie similara. A pus bazele monarhiei constitutionale. Este clauza numită. ca şi actul emis în 1701. Cucerirea Irlandei şi Scoţiei au sfârşit centralizarea şi unitatea politică a Insulelor Britanice. timp de un secol. avea circa un milion de locuitori. Astfel. să încline balanta în favoarea Camerei Comunelor (aleasă) şi în detrimentul Camerei Lorzilor (cu membri de drept. fiind până atunci o naţiune saracă. au statornicit rolul Parlamentului ca putere eminentă în stat. pentru multă vreme. Irlandezii au fost mai puţin norocoşi decât scoţienii. după ce au acceptat pe Wilhelm şi Maria. pe timpul reginei Ana (1702-1714). asigurandu-le. Ramura puterii executive. exprimată prin votul favorabil al majorităţii deputaţilor. Acest gest a fost repetat. de toate guvernele care au urmat. prin care hotarârea regelui devenea valabilă dacă actul era contrasemnat de un ministru. mică şi izolată. în loc sa fie aruncate împotriva Angliei. iar când cele 13 colonii se răscoală împotriva metropolei. Era un sacrificiu dureros pentru scoţieni ca Edinburgul nu mai este sediul puterii centrale (rămâne capitală legală şi culturală). Parlamentului din Edinburg i se lua aproape întreaga putere. a respectului pentru legi. “Pericolul francez” cerea crearea unui front comun. în timp. şi. fixa responsabilitatea acestora nu faţa de monarh. Ea a completat aplicarea în viaţa publică engleză a principiului separării puterilor. facând din scoţieni beneficiarii unor privilegii în întreaga lume. a parlamentarismului. deschide calea spre liberalizare şi punea o temelie solidă instituţiilor din Anglia. iar pentru cei din târguri şi oraşe locuri de munca în întreprinderi. Dar lucrul esential. pe lânga berea şi terciul de ovaz traditional. suverani şi peste ei. mulţi şi-au părăsit ţara. Renunţarea la cenzura presei în 1695. în secolele XVIII-XIX. că Stathuderul lor devenise şi regele Angliei. iar utilizarea tuturor oamenilor capabili. revoluţia engleză a proclamat principiul că nimeni nu este mai presus de legi şi nu se poate sustrage efectelor lor. cu recolte slabe. pastori şi crescători de vite. Revolutia de la 1640 şi evenimentele care i-au urmat. Acest deziderat al Revoluţiei s-a făcut în folosul burgheziei şi al noii nobilimi engleze. câtă vreme ei respectaseră legile si procedurile cuvenite.

Are loc şi o revoluţia agrară. era maritată cu prinţul Ernst August. A guvernat însă fără partid. În 1742. iar utilizând Britain în loc de England şi-a atras şi supuşii scoţieni. ţara se bucura de o mare stimă în lume. care devenise centrul vital al comerţului şi al materiilor prime. Actul mai cuprindea câteva garanţii constituţionale care limitau puterea regelui. fără colţul de păşune unde îşi paştea vaca şi colţul de pădure. Reprezentantul acesteia. când într-o anumită situaţie majoritatea deputaţilor au votat impotriva lui Walpole. hârtoape şi terenuri năpadite de spini . irlandezii stateau liniştiţi. din respectiva dinastie. Prima revoluţie agrară şi industrială. iar dupa moartea sa (1702). "Born and educated in this country. vezi mai sus!). au 26 . Parlamentul englez a adoptat Act of Settlement (Actul de succesiune. cu ministrii sai înţelegându-se destul de greu în latină. murind fara urmaşi. instituţiile erau liberale. ori devine muncitor agricol pentru o sumă derizorie. interesandu-se mai mult de principatul sau de baştină. capre. După cum am arătat. Aceasta. Hanovra. ori se angajeaza în industrie. Este la modă cultivarea pamântului şi creşterea vitelor. asista sporadic la şedintele miniştrilor lui. regina Anna (1702-1714). O populatie mai numeroasă are nevoie de mai multă hrană. nu se înţelegea cu tatăl său şi se credea ca va face schimbări multe la venirea pe tron. Apelul constant facut de oratorii whing şi tory la parerea publicului faţă de elocvenţa Parlamentului a dat naştere acelui climat propice de libera exprimare a ideilor. arendate sau în regie personală. britanicii şi-au intensificat eforturile în stăpânirea Indiei. ştiintifică. tronul a revenit cumnatei sale. totodată al Camerei Comunelor. nu cunoştea limba ţării. Începe să se practice agricultura intensivă.ţări. violent şi avar. acesta. devine practic un cerşetor care ori migrează în strainatate (mai ales. Pierzând o serie de poziţii în America. fiecare act al acestuia urmand a fi contrasemnat de un ministru.10 (vestitia reşedintă a primului-ministru britanic. I glory in the name of Britain". se folosesc îngrăşămintele. necunoscut în alte ţări. Relaţiile capitaliste de producţie devenind predominante. Când George al III-lea s-a urcat pe tronul Angliei (1760). devin caracteristicile Angliei secolului al XVIII-lea. L-a menţinut totuşi pe Walpole. George al II-lea (1727-1760). suveranii urmând să fie de religie protestantă. acesta şi-a dat demisia cu întregul Cabinet.în calitate de conducator al Cabinetului şi. la moartea lui Wilhelm al III-lea (1702 . oi. în 1701. deoarece o verisoara a lui Iacob al II-lea. unde găsea ghinda pentru porc şi lemne pentru încălzit şi pentru bucatărie. În acest context. Cu aceasta frază şi-a căpătat o popularitate enormă. În timp ce sistemul fermelor capitaliste. crescut şi educat în Marea Britanie. principesa Sofia.în urma unui accident de călărie). se ameliorează rasele de vite. liderul tinerilor tory s-a menţinut în funcţie până în 1801. in America). primul ministru (avea numai 24 de ani). în decembrie 1783.acum sunt preferate rasele bogate în carne. iar în locul animalelor cu picioare lungi care fuseseră folositoare când Anglia avea extrem de multe mlastini. adică desăvârşirea transformării întregii proprietăti funciare în proprietate de tip burghez. la mari nemulţumiri interne. americanii încă nu începuseră să se agite. ţaranul fără peticul său de pământ. aceeaşi politică înţeleaptă a fost continuată de conducătorii Cabinetului de miniştri englez. primul ministru Walpole a introdus principiul de raspundere comună a Cabinetului şi supremaţia primuluiministru . privite cu invidie de popoarele europene. tronul a revenit dinastiei germane de Hanovra. va remonta situaţia . prin care a exclus de la domnie ramura directă a Stuarţilor.ajuns la putere. noul rege britanic George I (1714-1727). creând importantul procedeu constitutional în raporturile dintre Parlament şi Guvern. Dacă bunicul său nu stia deloc engleza. În acest context. Cabinetul lui Pitt-junior. era un adevarat gentleman. care s-ar fi sfârşit lamentabil pentru ţară dacă Parlamentul n-ar fi reuşit sa-i controleze puterea. Revoluţia industrială are loc în Anglia în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi continuă în primele decenii ale celui urmator. iar tatăl său foarte slab. care datează şi acuma cu aceeaşi destinaţie). ca de altfel şi Parlamentul. Secolul al XVIII aduce pentru Anglia profunde transformari sociale şi economice. Se apreciază că încapaţanarea lui George al III-lea de a guverna autoritar a dus la dezastrul din America de Nord. şi chiar i-a facut cadou imobilul din Downing Street nr. Cabinetul devenind un simplu instrument al voinţei sale. care a fost apreciat la superlativ şi de Voltaire în Scrisori filosofice despre Anglia (1734).

gândirii în general. Lui Henric II însă. cunoscută sub numele de "războaiele religioase". iar obiceiul tot mai raspândit de a scrie în engleză în loc de latină a creat trăsături mai distincte literaturii. împăratul trebuind să accepte pacea de la Augsburg (1555). radicală pe viitor. înlocuirea în metalurgie a carbunelui de lemn cu huila. mai întâi de mama acestuia. singurii beneficiari ai profitului. maşina cu abur. învăţământului. alaturi de cele de lână au devansat cu decenii Anglia de restul statelor avansate.voinţa de a-şi impune credinţa în rândurile tuturor francezilor. deşi în număr foarte mic. dar şi pe o producţie industrială ce sporeşte neîncetat în cursul secolului. În cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. formarea Uniunii/Ligii de la Schmalkalden a principilor trecuţi la luteranism (1531). în pofida unei reconcilieri ulterioare. mort accidental în iulie 1559. confecţionarea pe scară largă a produselor din textile de bumbac. şi sporirea puterii pe care principii luterani o obţin din secularizări. Germania e zguduită de o redutabilă criză provocată de ecoul pe care-l au aici ideile lui Luther.revoluţie tehnică fără precedent în Europa . gustul pentru literatură. de transport etc. în 1769. fier. fier şi maşina cu abur. bancare. intervenţia din străinătate. după care urmează industria metalurgică. conjugate ca materii prime (carbuni. dupa sistemul inventat de inginerul scoţian John Mc Adam (1756-1836). care. să impună Europei propriul arbitraj. artei. Invenţiile mecanice. Spre 1780. Prima aflată în această situaţie e industria bumbacului. Victoria lui Carol Quintul la Mühlberg. îndesate puternic.fapt constatat. ştiinţa era “exploatată” atent ca orice descoperire să fie fructificată. obţinuse deja un avans de o jumătate de secol faţă de ţările continentului Războiele religioase şi Războiul de 30 de ani Începând din 1520. lipsa de tărie a autorităţii regale. La gravitatea şi complexitatea acestei crize contribuie mai mulţi factori: violenţa pasiunilor religioase. războiul pe care-l poartă împotriva acestora împăratul şi principii catolici (1531-1547) sunt principalele episoade ale acestei crize. şi muncă. Carol IX (15601574). Francisc II. devenise socială şi politică. plus imense rezerve de capital provenit şi din exploatările coloniale. din religioasă. Trecerea de la producţla manuală la mecanizare . în mod iremediabil. dificultăţile economice. mai ales. care recunoaşte cele două confesiuni. de asemenea. de altfel. dintre capitalul reprezentat de proprietarii uzinei. Trecerea de la domestic system la factory system e caracterizată şi de separarea. Răscoala cavalerilor renani (1522-1523). lână. industriale. drumurile "macadam". Într-adevăr. Puterea comercială se sprijinea nu numai pe cea mai valoroasă flotă militară şi comercială din Europa. mai întâi în cadrul protoindustriei sau al aşa-numitului domestic system (producţie realizată la domiciliu. Jefuirea Romei. calviniştii. (pavate cu straturi de piatra sparta şi nisip. mai cu seamă. adică muncitorii ce-şi vindeau forţa de muncă în schimbul unui salariu. Franţa trece printr-o foarte lungă criză naţională. nu-şi ascund . nu se dovedeşte suficientă pentru restabilirea unităţii religioase şi politice a imperiului. minele de cărbuni (acesta era transportat prin sistemul de canale). şi. astfel încât puterea este exercitată. bumbac). Fratele său. cărbune. spre a ameliora operatiunile manufacturiere. marea industrie englezească. în mai 1527. Această violenţă a pasiunilor religioase antagoniste dă naştere unei dezlănţuiri de fanatism şi cruzime şi explică durata şi dimensiunile conflictului. bolnav. pictură şi decoraţie interioară era influenţat încă puternic de ideile franceze şi italiene. şi la adversarii lor. necesare productiei de masă. moare după optsprezece luni de domnie. în folosul unui negustor fabricant). introducerea maşinismului. maşinile de ţesut). arhitectură. ideea celor două puteri în stare. bazată pe bumbac.permite apariţia fabricii (factory). topirea fierului ("meleagul negru" . cumplitul război ţărănesc (1525). O putere regală autoritară ar fi putut eventual să joace un rol de arbitru. acesta nu are decât şaisprezece ani şi. maşini-unelte) şi de muncitori necesari mânuirii acestora. Punctul de pornire al acestei revoluţii se găseşte în descoperirile realizate în Anglia cu începere din anii 1730: maşinile textile (suveica zburătoare a lui John Kay. are abia unsprezece ani. în 1547. Toleranţa n-o vor propovădui decât câteva rare voci izolate. convertirea multor nobili constituie o ameninţare directă pentru pacea şi unitatea regatului. pusă la punct de James Watt.dezvoltat fortele de producţie. fiecare în sfera sa. topirea cu cocs a minereului de fier şi. definită ca o concentrare în acelaşi spaţiu a unui număr însemnat de mijloace de producţie (maşini cu abur. Totuşi. regenta 27 . îi urmcază fiul său mai mare. data primului sinod naţional de la Paris. apoi în cel al revoluţiei industriale aflate la începuturile ei. Extinderea calvinismului în Franţa până în 1559. În plus.. de către mercenarii luterani aflaţi în serviciul lui Carol Quintul compromite. miniere.Black Country).

ţinute în frâu în timpul lui Francisc I şi Henric II. şi unora. prin voinţa regelui. Desigur. acesta. Ferdinand II. el semnează.. toţi principii din Imperiu se simt. În afară de cehi şi unguri. spre 1600. 1561). teoretic şi legal. În acelaşi timp. cu atât mai mult cu cât. la Praga. Ferdinand s-a lovitt imediat de rezistenţa supuşilor săi cehi. după 1552. a unei situaţii cu totul originale în Europa acelor vremi şi foarte prost primită de cea mai mare parte a francezilor. a trei locotenenţi ai regelui de către o grupare de nobili protestanţi . atentă la pericolul extrem pe care l-ar reprezenta o asemenea sporire a puterii Habsburgilor. moştenitorul tronului devenea Henric de Navarra. Compromisul de la Augsburg punea capăt. la 23/24 august 1572. care le asigură libertatea de conştiinţă. hughenoţii. libertatea de a-şi alege religia şi de a o impune supuşilor lor. Perspectiva de a vedea un hughenot urcând pe tronul Franţei nu place marii majorităţi a francezilor. Religia va sluji curând ca paravan pentru ambiţia politică. considerat de membrii Ligii prea lipsit de energie. catolic intransigent. într-o perioadă mai mult sau mai puţin scurtă. nu rezolvă nimic. revolta cehă. 28 . care eşuează în politica pe care o promovează în scopul apropierii celor două confesiuni (colocviul de la Poissy. e asasinat în 1589. când se pune problema succesiunii la tron a unui protestant (la moartea lui Henric al III. începând cu această. apoi fiul său Henri. Astfel. principe calvinist şi conducător al Uniunii Evanghelice. Henric III. apoi a fratelui său Henric III (1574-1589). din rândul cărora cei mai radicali se constitue în Liga Sfântă. Un incidcnt . Dezlănţuirea războiului civil şi incapacitatea lui Carol IX. susţinuţi deseori de stările provinciale. Guvematorii anumitor Provincii.pune paie pe foc. Această situaţie explozivă devine şi mai periculoasă din cauza personalităţii noului împărat. exasperaţi. lupta rămâne indecisă. Modul în care a evoluat însă situaţia. la englezi şi la prinţii protestanţi germani – iar dificultăţile economice se adaogă crizei politice. coabitează pe picior de egalitate supuşi catolici şi supuşi reformaţi. evenimentele favorizează afirmarea autonomiei provinciilor (a autonomiilor locale). în 1555. pentru foştii săi coreligionari. nu poate decât să neliniştească Franţa. Ales rege al Boemiei încă din 1617. Ungaria) şi a Imperiului germanic întrun singur şi vast stat centralizat. Interzicerea. asupra celor mai multe state vecine. Francçois de Guise. acordându-le. şi celorlalţi. dintre catolici şi protestanţi constituie. ales în 1619. Situaţia se agravează şi datorită intervenţiilor din exterior – hughenoţii fac apel. se poartă ca nişte conducători semiindependenţi. aşadar. Coligny. astfel. care nu avea urmaşi direcţi. În 1584. rege al Navarrei. Până în 1572. criza pare să reînceapă. libertatea cultului (sub anumite rezerve) şi accesul neîngrădit la toate funcţiile.aruncarea pe fereastră (“defenestrarea"). Asistăm. Într-adevăr. german şi catolic. În sfârşit. în 1598. succesorii acestora. în pofida divizării din 1555. Înfruntarea.Caterina de Medici. a oricărei secularizări n-a fost respectată. nu-şi ascunde ambiţiile. la crearea. lipsiţi de vlagă. Dornic să restabilească pacea civilă. odată cu abdicarea lui Carol Quintul (1556) şi moartea lui Ferdinand I(1564). sprijinit de regele Filip II al Spaniei. căci Franţa devine un stat în care. pentru partidul protestant sau hughenot. în 1593. mai mult. ce au în vedere. n-a reuşit să se impună majorităţii supuşilor săi decât abjurând protestantismul. apoi Henri de Bourbon. în Imperiu. de a-i pune capăt demonstrează slăbiciunea autorităţii regale în faţa conducătorilor partidelor adverse. dată a dus la punerea în evidenţă a lipsurilor acestui compromis. ameninţaţi. au contribuit la slăbirea autorităţii imperiale. simplu incident local. Eliminarea principalelor conducători protestanţi la Paris în timpul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu. a coroanelor sale elective (Boemia. iar principii protestanţi cu atât mai mult. descendent al ultimului fiu al lui Ludovic cel Sfânt).Cehii răsculaţi proclamă decăderea din drepturi a lui Ferdinand şi îl aleg rege pe electorul palatin. la 23 mai 1618. devenit Henric IV. în Imperiu îşi fac apariţia ligi înarmate: Uniunea Evanghelică protestantă. o redutabilă ameninţare pentru pacea europeană.Acesta. pentru partidul catolic. în 1608-1609. eliminarea protestantismului şi transformarea posesiunilor sale ereditare. determinând Liga Sfântă să poarte un război înverşunat împotriva protestanţilor. după ce-l recunoscuse pe Henric de Navarra ca succesor. Pacea e cu atât mai ameninţată cu cât. acest proiect. Edictul din Nantes. Sfânta Ligă Catolică. de multe ori. devine o problemă ce se repercutează asupra întregului Imperiu şi. iar rapida extindere a calvinismului în Germania în ultimul pătrar al veacului al XVI-lea ridică o gravă problemă: principii calvinişti sau reformaţi solicită aplicarea în folosul lor a clauzelor păcii de la Augsburg. cele două ramuri ale Casei de Austria rămânând pe mai departe foarte unite. îşi întăresc poziţiile faţă de catolici. înfruntării armate dintre principii catolici şi principii luterani.

principi protestanţi germani. mai ales de germanizare parţială şi de eliminare a protestantismului.tatălui său în 1637. îi reduce la tăcere pe protestanţi.nedeclarat". înaintând până în Renania. viitorul prinţ de Condé zdrobeşte. reprimă numeroasele răscoale populare datorate fiscalităţii excesive. confiscându-i bunurile şi privându-l de înalta funcţie electorală în folosul ducelui de Bavaria. Opera de restabilire a autorităţii monarhice şi de creştere economică întreprinsă de Henric IV. propune principilor germani o pace de compromis. război civil mult mai grav decât i-o arată numele şi în cadrul căruia toţi nemulţumitji se ridică împotriva tânărului rege. De aceea. Când moare. În general însă. apoi la regele Suediei.faza (răzb. cum va scrie mai târziu regelui. suedezi. pe care-l numeşte şef al Consiliului. Richelieu.) daneză. dar e ucis la Lützen la 6/16 noiembrie 1632. Richelieu consideră că sosise momentul să se angajeze deschis împotriva Habsburgilor. învinge trupele imperiale. să apere luteranismul. Principii protestanţi.. hotărăşte să facă apel la episcopul de Luçon. pe toţi adversarii Habsburgilor . şi . a cărui putere depinde în întregime de încrederea pe care i-o acordă regele. Gustav Adolf. portughezi. o armată spaniolă ce se îndrepta spre Paris. În acelaşi timp. în 1610.războiul (faza) boemian (ă). ştie să se supună împrejurărilor. Ferdinand II. Roussillon. cărora le ruinează puterea politică şi economică punând stăpânire pe La Rochelle. catolic şi conducător al Sfmtei Ligi. caută sprijin în afara Imperiului. eliberat provizoriu de pericolul suedez. reluându-i politica pe cont propriu. În cadrul unei impresionante campanii în Germania de nord. din 1620. Richelieu îi încredinţează sarcina de a continua opera începută italianului Mazarin. În 1646 şi. abolirea sistemului intendenţilor etc. 1650-1653: Fronda prinţilor constituie ultima revoltă a marii nobilimi franceze împotriva absolutismului regal). 1630-1635. răsculaţi împotriva Madridului cu începere din 1640. . mai întâi la regele Danemarcei (intervenţia acestuia fiind însă un eşec). dar cărora le menţine privilegiile religioase şi civilc înscrise în Edictul din Nantes. 1625-1629. împotriva detestatului Mazarin. "să nimicească partidul hughenot. mai întâi . să oblige toţi supuşii săi să-şi facă datoria şi să-i înalţe numele în rândul naţiunilor străine acolo unde trebuia să se afle". să umilească aroganţa înaltei nobilimi. în faţa cetăţii Rocroi. tocmai Spania e cea căreia îi declară Franţa război în 1635. în 1634. regele Spaniei. marcate de luarea cetăţii Corbie de către spanioli în 1636. Ferdinand II declanşează în Boemia o violentă reacţie politică şi religioasă. În Franţa însă. în 29 . Aceasta e ea însăşi rezultat al războiului. în 1624. nu e vorba de un plan prestabilit executat punct cu punct: Richelieu.) suedeză. e brutal întreruptă. convins că e în joc însăşi existenţa Franţei ca mare putere. hotărând să intervină. napolitani. După o perioadă de greutăţi. în pofida Frondei (1648-1653) (august 1648martie 1649: Fronda Parlamentului cere introducerea impozitelor numai prin edicte înregistrate.faza (răzb. . de asasinarea regelui. 1635-1648 Pe Richelieu îl nelinişteau la fel de mult intrigile lui Olivares. în ultima parte a domniei sale. în acelaşi timp. În timpul regenţei mamei sale. preocupat să extindă dominaţia suedeză în Europa de nord (vrea "să facă din Baltica un lac suedez") şi. Într-adevăr. prim-ministru al lui Filip IV.faza (răzb. în 1642. trupele franceze obţin succese în Alsacia. .olandezi. Maria de Medici. 1618-1625. a reginei-mamă şi. până când. mai ales. La 19 mai 1643. din nou. se lasă convins de principii protestanţi şi de Franţa. din ce în ce mai neliniştiţi. Istoriografia detaliază cele 4 faze ale războiului (ceea ce nu voi face în cele de faţă!). susţinându-I. succesorul său. regentă în numele minorului Ludovic XIV. apoi "pe faţă". De fapt. pe care ministrul a hotărât să-l ducă până la capăt şi cu orice preţ împotriva Habsburgilor. destinate să-l răpună. care exercită puterea unui prim-ministru mulţumită încrederii şi prieteniei pe care i-o arată regina Ana de Austria. Artois. tânăruI Ludovic XIII încearcă să ţină piept intrigilor de Curte şi răscoalelor protestanţilor.. Acesta îşi propune ca scopuri. ca şi ambiţiile lui Ferdinand III. el duce la bun sfârşit programul pe care şi-l fixase: zădărniceşte diversele conspiraţii ale nobilimii. care voia să “resupună” Provinciile Unite şi să sporească puterea spaniolă. Învingător al cehilor în bătălia de la Muntele Alb.) suedezo-franceză. care a urmat. el se răzbună pe electorul palatin. dar şi catalani. în aceeaşi măsură. acesta continuă şi duce la bun sfârşit războiul împotriva Habsburgilor.Războiul de treizeci de ani începuse. cu câteva luni înaintea lui Ludovic XIII (1643). apoi singur. în seara în care repurtase o nouă victorie.

deja) li se recunoaşte independenţa şi li se acordă privilegii comerciale şi avantaje teritoriale. nu aduc. -Olanda şi Elveţia sunt recunoscute ca suverane (independente). războaiele religioase s-au încheiat (deşi componenta religioasă în viaţa internă şi internaţională mai 30 . fără acceptul celor peste 300 de state şi oraşe libere Tratatele westphalice (de la Münster şi Osnabrück). Bavaria obţimea o parte din Palatinat şi un loc în Colegiul electoral. În numele "libertăţilor germanice". -Franţa primea cele trei episcopate din Lorena.peste 300 (343. Rinul de către Olanda. Elba şi Weser de Suedia. aceasta primeşte Pomerania Occidentală. fixa taxe şi impozite. sporindu-le pe cele ale celor 350 de state germane. blocată prin intrarea în vigoare a acestor tratate. războiul continuă între Franţa şi Spania. Halberstadt şi Magdeburg. mai târziu). ajungâdu-se la situaţia generatare de conflicte mai târziu.1648. a “Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”. iar Brandenburgul. Tratatele Westphalice. amintite mai sus. Negocierile au început între beligeranţi încă din 1644. se semnează Pacea Westfalică. semnează pacea cu Franţa şi Suedia la 24 octombrie 1648. Condé îi bate pe spanioli la Lens. primeşte cea mai mare parte din Pomerania Orientală şi Episcopatele secularizate Minden. adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul de a-şi stabili propria-i confesiune. ea controlează gurile marilor fluvii germane Oder. Franţa obţine recunoaşterea oficială a celor Trei Episcopate şi cedarea de către Ferdinand III. Bradenburgul primea Pomerania de Est. de fapt) de stătuleţe germane suverane (sau aproape!) au căpătat dreptul de a desfăşura o diplomaţie proprie şi de a încheia tratate cu statele străine. Elba şi Weser. Contrareforma (sau Reforma catolică) era. Reluând. cum am arătat deja. a Brisach-ului şi a celei mai mari părţi din Alsacia (cu excepţia oraşului liber Strassburg şi a republicii Mühlhausen). şi drepturi în Alsacia (care vor provoca atâtea tulburări. Imperiul avînd de acum 8 electori. Clauzele păcii de la Augsburg sunt nu numai confirmate. Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele Westphalice consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. dar s-au desfăşurat cu încetineală. de fapt. în acest fel. Imperiul nu putea impune legi. Arhiepiscopatul de Magdeburg şi 2 episcopate mai mici. La 20 august 1648. cetralizîndu-se sub regimul monarhiilor absolutiste. confirma dezintegrarea lumii germane. acestora (după cum am arătat. generalul Turenne şi suedezii îi înving pe imperiali în Bavaria şi ameninţă Viena. În ce priveşte Suedia. pacea generală în Europa. -în interior. În materie de "satisfacţii teritoriale". cred că putem aprecia că principalele prevederi ale “păcii din Westphalia” constau în: -reînnoirea termenilor păcii de la Augsburg. iar problemele Europei de nord nu sunt rezolvate. Spania semnează o pace separată cu Provinciile Unite în ianuarie 1648. -protestanţii rămân în posesia bisericilor şi teritoriilor secularizate după 1552 (ceea ce. . În timp ce Germania “se întorcea în haosul feudal”. alte ţări europene se consolidau. Într-adevăr. -regele Suediei primea Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei. într-o încercare de sinteză. Asigurată din această direcţie. Câteva săptămâni mai târziu. totuşi. la stăruinţele principilor catolici germani. practic. dar calviniştii se bucură pe viitor de toate avantajele acordate luteranilor. recruta soldaţi. aliaţii săi. o parte din Pomerania Orientală (cu portul Stettin/Szczecin) şi Episcopatele Bremen şi Verden. fiul electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan. cum s-a apreciat in istoriografie. ca gurile principalelor râuri germane să fie cotrolate de non-germani – Oder. -calvinismul se adaogă lutheranismului şi catolicismului ca drept confesiuni recunoascute. tratatele cer din partea lui Ferdinand III să menţină divizarea religioasă a Imperiului şi să slăbească autoritatea imperială. Spania decide să continue lupta împotriva Franţei. fie ca împărat. adversarul cel mai ferm al Habsburgilor. primite cu uşurare într-o Germanie epuizată şi devastată de treizeci de ani de război necruţător. Franţa şi aliaţii ei reduc cât pot puterile împăratului în Imperiu. Pe de altă parte. s-a apreciat pe bună dreptate. Dar împăratul. fie în calitate de cap al Casei de Austria.

Pacea în sine şi evenimentele permise de prevederile tratatelor de la Münster şi Osnabrück au determinat importante schimbări în peisajul politic european post-westphalian Astfel.000 de soldati licenţiaţi de către împărat şi un mare geneal. Condé. pe de altă parte. bătând în retragere în privinţa Germaniei. republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660). Chiar şi puterea regală. dar dispune de adepţi ce cuprind aproape toate statele europene. nefavorabil Spaniei. însă. un nou sistem european – sistemul statelor suverane. dintre Franţa şi Austria. axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de extindere spre est pe seama Imperiului Otoman. Mazarin contând pe faptul că o asemenea sumă nu va putea fi niciodată plătită. îi promite ajutor militar. care consfinţeşte (re)separarea celor două state latine iberice. Limburg si o serie de colonii asiatice. Anglia. englezii reuşiseră să smulgă Spaniei importantul port Dunkerque şi insula Jamaica. Spania după Tratatele din Westphalia: decădere internă. şi Anglia. Războiul a continuat încă 11 ani. Portugalia şi Prusia. dintre Franţa şi Spania. Spania recunoştea independenţa Olandei şi îi ceda părţi din Flandra. Prin acest tratat. Imediat după sfârşitul tulburărilor. tulburările provocate de Frondă în Franţa slujesc Spaniei. Tratatul de la Rastadt (1714). Din punct de vedere politic. Agricultura. în 30 ianuarie 1648). Nu încheia. Începea epoca hegemoniei franceze în Europa. e foarte diferită de cea a anilor 1560 sau 1600: Casa de Austria nu mai reprezintă un pericol pentru pacea europeană. totodată. Provinciile Unite. englezii şi francezii sprijinindu-l pe Juan al IV-lea. şi a impus. sub ultimul Habsburg. căci îşi întărise fortele cu 30. pe care vocaţia maritimă le face concurente. Războiul cu Portugalia va dura. la nord de Pirinei . în care se prevede că infanta renunţă la drepturile pe care le avea la coroana Spaniei şi se mijloceşte plata unei zestre de 500 000 de scuzi de aur. prestigiul intelectual şi artistic al Franţei sporeşte necontenit. Izolată şi învinsă. Pe de altă parte. pace cu Franţa. care va duce la separarea şi proclamarea ca rege al Portugaliei a ducelui de Braganza. însă. ea cedează Franţei comitatul Roussillon.Roussilon şi Cardagne. Spania. cu intermitenţe până în 1668. Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia. începe să preocupe cabinetele europene. comerţul. pentru cel puţin 300 de ani (de fapt. în general întreaga viaţă economică este în declin. pe lângă altele. Rezultatele negocierilor finale s-au concretizat în semnarea următoarelor tratate: Tratatul de la Utrecht (1713). pe de o parte. prin contenciosul istoric cunoscut sub numele de “conflictul pentru succesiunea spaniolă”. e semnat contractul de căsătorie al lui Ludovic XIV şi al infantei Maria Tereza. Brabant. îngăduindu-i să continuie lupta. încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime. în schimbul portului Dunkerque. Carol al II-lea (1665-1700). Suedia. mai mult!). mizând în continuare pe victorie. sunt mari puteri. care. meşteşugurile. În aceeaşi zi. Savoia. ce domină zona Balticii. în ciuda izolării şi epuizării sale. semnat pe insula de pe râul Bidassoa la 7 noiembrie 1659. dintre 31 . Regatul pe care Mazarin îl lasă la moarte tânărului Ludovic XIV (1661) este nu doar mai mare şi mai bine apărat. În urma victoriei portugheze de la Monteselaros (1668) se încheie pacea de la Lisabona. iar portughezii să declanşeze o insurectie (1640). Mazarin caută alianţa cu Anglia lui Cromwell. ieşită din izolare după războiul civil (1642-1648). slăbită şi amputată. Hainaut şi Luxemburg. Războaiele privind succesiunea spaniolă au durat 12 ani (1700-1712). şi s-a încheiat prin Tratatul Pirineilor (1659) (vezi mai sus!). Bolnav şi fără moştenitori direcţi. Prin tratatul de la Pirinei. sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). Tratatul de la Baden (1713) dintre Franţa şi Imperiul German şi Tratatul de la Anvers (1712). executarea regelui Carol I (1649). împreună cu Provinciile Unite. Spania se hotărăşte să încheie pacea. proscris de regalitatea franceză. care va sfârşi (şi va triumfa!) în colapsul regenerator al Revoluţiei. renunţa şi la două regiuni bogate. se prevedea: Ludovic al XIV-lea să se căsătorească cu infanta Maria Tereza. Europa după Pacea din Westphalia.rămâne importantă!). Cu puţin mai înainte. independente şi extinse teritorial. prin pacea westfalică (prin Tratatul încheiat la Münster. bazat pe “balanţa puterilor” (sau “echilibrul de forţe”). Spania ceda Franţei Artois şi anumite părţi din Flandra. aproape întreaga provincie Artois şi o serie de oraşe din Flandra până în Luxemburg. expansiune externă şi începutul gravelor probleme în colonii După cum s-a arătat. Faptul esenţial rămâne însă întâietatea dobândită de Franţa.

adică devin efectiv miniştri şi nu nişte simpli privados. conte de Campomanes (17021781). bunurile ecleziastice au fost impuse la impozite regale. Astfel. Regii dinastiei bourbone conduceau absolutist şi tindeau spre crearea unui stat centralizat. Neapole şi Sardinia trec sub jurisdicţie habsburgică.adică înfiinţarea a peste 5000 de magazii comune de cereale care să fie utilizate pentru hrana săracilor ori în timp de secetă. şcoli. sistemul de impozite al vistierei spaniole şi abuzurile cu proprietăţile bisericii. secole. în timpul domniilor lui Filip al V-lea (17001746). iar biserica obligată să întreţină spitale. Dacă Habsburgii au guvernat tara cu ajutorul nobililor. Se inaugurează era despotismului luminat. practic dispărea Imperiul spaniol din Europa. între Franţa şi Imperiul Habsburgic. că urmărea să înlăture produsele manufacturiere engleze şi olandeze de pe piaţa spaniolă. în schimb. Filip al V-lea a fost recunoscut rege al Spaniei. dar şi oamenii politici. Acest lucru a însemnat nu numai lezarea intereselor comerciale ale puterilor maritime. a combătut cu hotărâre privilegiile nobilimii. Filip al V-lea semnează un tratat cu regina Ana. Tratatul franco-spaniol. Economistul şi omul de stat Pedro Rodriguez. cu prisosinţă. pierderea teritoriilor europene o scutea să ţină garnizoane costisitoare. în 1767. până la 1808. impopulari. a fost încheiat la 6 martie 1714. în secolul al XVIII-lea. adică de a transporta în coloniile spaniole din America. creându-şi postăvării. Portul Cadix era ocupat de o escadră franceză. Freiburg şi Kehl). Tradiţia centralizatoare a Bourbonilor îşi va pune amprenta şi pe viaţa politică spaniolă. ca Jose Patino (16661736). la 70. Bourbonii o guvernează cu ajutorul funcţionarilor. totuşi. încă din 1737. ajungându-se la întreprinderi unde lucrau între 30. Malaga. care reprezenta o profundă umilire. Spania va pierde. suveranul pontif fiind pus în fata unui fapt împlinit. a lui Carol al III-lea (1759-1788). o serie de teritorii. a expluzat pe iezuiţi. Proprietarii de manufacturi au obtinut avantaje de la stat. a pieilor. subordonarea şi umi1irea Spaniei. prin cedarea (la Rastadt) a posesiunilor din Italia. Decretul din 1772 privind ameliorarea situaţiei ţărănimii şi măsurile luate .adică ultima ardere pe rug. a hârtiei etc. Granada. fabrici de prelucrarea mătăsii. stopând extinderea terenurilor de păşunat pentru oi. care a pus efectiv capăt războiului de succesiune la tronul Spaniei. dreptul de asiento. Deşi afirmaţia-i (aparent) paradoxală. o pleiadă strălucită de miniştri. După pierderea Gibraltarului . pentru 30 de ani. Ţările de Jos spaniole (Belgia). Tratatul de pace. Franţei şi Luxemburg-ului. a sprijinit agircultura prin măsuri severe. tratate având o importantă covârşitoare asupra evolutiei relaţiilor internationale în secolul al XVIII-lea şi pentru viitorul Spaniei.Madridul şi Barcelona ating 100.000. printr-o repartizare mai justă şi a protejat industria natională de concurenţa străină. Zaragoza peste 50. să acorde azil săracilor. Franţei îi era confirmată posesia Alsaciei şi Strassbourgului. prin care erau cedate Marii Britanii Gibraltarul şi insula Minorca din Arhipelagul Baleare. mai ales. care a îmbunătăţit finanţele ţării. 32 . De altfel.partea integrantă a Peninsulei Iberice -. care decreta libera circulatie a cerealelor. Ludovic al XIV-lea restituia împăratului toate cuceririle de pe malul drept al Rinului (Brisach. dar erau mult mai liberali şi realişti decât fuseseră habsburgii. de porţelanuri. iar alte vase ocupaseră principalele puncte ale Indiilor Spaniole. iar ultima victimă a acesteia a fost în 1781 . Trebuie spus că Spania prea-catolică unde. dar fără popor". sfidau nu numai poporul.000 şi 60. concesiona. la Sevilla. foarte bogati. Ferdinand al VI-lea (1746-1758) şi. S-au dezvoltat oraşele . 5000 de negri din Africa şi garanţia că nu va ceda nici unei alte naţiuni privilegiul pentru comerţul Indiilor. adică "totul pentru popor. Se cuvine de precizat că bunurile Inchiziţiei au rămas intacte. După urcarea pe tron a lui Filip al V-lea. anual. ca şi institutiile lor. deschisese comerţului francez o poartă închisă altor puteri maritime ale Europei. Cadiz. partea estică a Milanului. Valencia. Inchizitia a fost factotum.000 locuitori. consilierii încep să-şi spună deschis şi în mod critic părerile. Au suprimat rigida şi învechita etichetă a Curţii. la Rastadt. Expu1zarea s-a făcut în mare secret.000 de lucrători. cu condiţia ca acelaşi Bourbon să nu poate fi rege al Spaniei şi al Franţei. Franţa demonstrase. prin concesiunea dreptului de a introduce şi vinde sclavi negri în America de Sud.000. Pe plan social-economic este importantă Ordonanta din 1765. din 17 august 1701. au fost transportaţi în statele papale. Spania a avut. pur şi simplu.Provinciile Unite şi Împărat. În iulie 1713. ci. Totodată. Iezuiţii deveniseră aroganţi.

ţara era în declin . chipeş "erou al celor două lumi". tipografii. Merită de reţinut ideea creării unui bloc al celor trei naţiuni latine (spaniolă. începând din 1789. coloniile americane manifestă o mare mobilitate economică şi politică. traduse în spaniolă şi portugheză) atrăgând tot mai multi aderenţi. în 1744 Academia de Arte Frumoase (Nobles Artes). revenind la politica restrictivă anterioară. mai ales în America Latină (la Santiago de Chile. Cultura a primit un puternic impuls. partizan al despotismului luminat. adept al reformelor. s-au deschis şcoli noi şi universităti. spre satisfacţia. Spania îşi întăreşte poziţii1e în bazinul occidental al Mării Mediterane. cum se zice aici. este suficient de a fi născut în America. a negustorilor din Barcelona. în sens de emancipare. Cu toate reformele efectuate în Spania secolului al XVIII-lea. la prima vedere. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. contele de Floridablanca. în 1778 au fost înlăturate ultimele piedici din calea liberului schimb între metropolă şi colonii. care a călătorit mult şi ne-a lăsat volume de însemnări. 2. imediat după moartea regelui. Din păcate. Acest ofiter creol. începe să ceară deschis independenta coloniilor. din viceregatuI Noua Granada.221 locuitori. mai densă în Mexic şi Peru şi mai puţin numeroasă în imensul triunghi Argentina-Uruguay-Paraguay. nota că. Începe să-şi desfăşoare activitatea marele precursor şi părintele independentei. pare straniu. Tot în acel an. 33 . Se crează un curent revoluţionar. pentru a fi considerat duşmanul creolilor. Numărul porturilor hispano-americane autorizate să facă comert cu metropola au crescut la 24 (nu aveau dreptul să întreţină relatii comerciale cu alte ţări). la sfârşitul secolului al XVIII1ea. treptat. Este suficient să fii european sau nou venit din Europa.suveranul spaniol nutrea o profundă antipatie faţă de Anglia. Spania obtine o serie de avantaje în politica mediteraniană şi musulmană. că între oamenii aceleiaşi naţiuni există atâtă vrăjmăşie şi ură.000 creoli şi 250. drumuri date în folosintă. În 1714 a fost fondată Academia Regală.541. portugheză). vinul. A fost reorganizată armata. pentru Spania bigotă. careia i se cuvin. Astfel. care a luptat alături de George Washington pentru independenţa S. a fost abrogat monopolul negustorilor din Cadiz şi introduse taxe vamale protecţioniste la o serie de produse. cât şi fată de Imperiul colonial britanic.A. cu interesele Americii. era utilizată tot mai des expresia "Yo no soy espanol. o atragere a Portugaliei. Burghezia creoală se considera urmaşa de drept a spaniolilor. devenind a treia flotă maritimă în cadrul Europei Apusene. Spania avea o populatie de 10. în 1753: "Este vorbn de un fapt care. iar oraşele sunt un teatru de discordie şi de continuă opoziţie între spanioli şi creoli. Manino. tot mai mult. Pe piaţa spanioIă apar tot mai multe mărfuri produse în America Latină. cu avantaje pentru negustorii spanioli.comparativ cu alte multe state europene. aplica principii care. iscălite cu Franţa în anii 1761-1762. S-au construit şosele. şi alături de generalul Doumouriez. Statisticile consemnează. urmaşul său. remarcându-se. . şi anume. principalele posturi politice şi administrative şi controlul asupra economiei. iar drapelul spaniol (bandera espanola) este la loc de cinste în întregul Levant. a anulat majoritatea acestor reforme. Carnea. ceaiul erau scutite de taxe vamale. Economistul Antonio de Ullea scria. Pe plan extern. Sebastian Francisco de Miranda (născut în 1750. a fost creată o nouă flotă (modernă pentru acel timp). o şcoală de mine în Mexic (Escuola de Minas). Totodată. ca marea răscoală din 1781. la presiunea granzilor (nobili spanioli). în mod natural. erau o adevărată revoluţie. Carol al IV-lea (în 1788). La sfârşitul secolului al XVIII-lea (conform rencensământului din 1797).000 de peninsulari. îmbinând coexistenţa credinţei religioase cu entuziasmul raţional. Prin tratatele de familie.creolii s-au identificat. care va răbufni foarte curând. franceză. canale (mai ales canalul Castiliei. prin sistemul de recrutare. Humboldt. pieile. impunând tratate Marocului şi Algerului. Ensenada ş. soy americane (criolo)". pentru Revoluţia franceză. pentru a-i detesta pe spanioli". întors în Venezuela în 1784. Regele Carol al III-lea a luat o serie de măsuri liberale. în coloni se radicalizează agitaţiile pentru libertate şi au loc o serie de mişcări împotriva absolutimsului spaniol. important pentru navigatie şi economie). ziare. Carol al III-lea. şi contele de Aranda (1719-1789). în contrast cu metropola. la Caracas). fată de forţa flotei sale. poduri noi. Se crează o puternică burghezie creolă. văzând în Spania mama vitregă care-i asupreşte. Havana. privind lucrurile global. se tncearcă şi o apropiere. Totodată. o grădină botanică pentru studii.U.650. pe lângă oamenii politici amintiti.a.În coloni – şi nu numai . Quito). în special. iar Consiliul de 6 miniştri de la Madrid coordona întreaga activitate a statului. (folosind documentele reprezentative ale Revoluţiei Americane.

mergând de la conifere la plante tropicale. Spania a fost nevoită. Conducerea coloniilor era exercitată de viceregi (care “domneau” în viceregatele Indiilor). sclavi etc. Franţa s-a angajat să acorde ajutor naval Portugaliei. Angloa. Filip al II-lea având drepturi legitime asupra succesiunii. iar prin portughezul Fernao de Magellan (intrat în serviciul Spaniei) s-a efectuat primul ocol al lumii. secundat de un consiliu. părţile sudice ale Arabiei. care au organizat instituţii şi forme de stat moderne. Anglia) nu voiau să-l accepte ca suveran. care nu lăsase moştenitori direcţi. s-a opus oricărei încercări de subjugare din partea Castiliei. ea va intra în sfera politicii sale. înainte de a fi conştientă de unitatea sa naţională. În timpul războiului de succesiune pentru tronul Spaniei (1700-1713). comandanţi de forturi şi diferiţi funcţionari. căci comerţul mediteranean era monopolizat de Genua şi Veneţia. cu un sol sărac şi fără bogăţii minerale. Mozambic. Deoarece Portugalia a fost ajutată în recucerirea independenţei mai ales de către Anglia. Regele Spaniei a înfrânt însă opoziţia cu ajutorul armelor (1580-1581) şi Portugalia a fost alipită regatului spaniol. Prin dispariţia regelui. dar nici poporul. vegetatie extrem de variată. legislatia. dar aduc şi imense bogătii (aur. Corăbiile conduse de Vasco da Gamma. În anul 1578. regatul portughez rămâne la discreţia Spaniei. prin "Casa de India". Magellan şi alti navigatori vestiţi. punând bazele unui gigantic imperiu: Insulele Capului Verde. avea nevoie mai ales de sprijinul Angliei. din partea Spaniei. într-o ciocnire cu localnicii. Profitând de angrenarea Spaniei în Războiul de 30 de ani. care prin flota sa 34 . prin Vasco da Gamma a fost realizat obiectivul urmărit de europeni: găsirea căii maritime directe între Europa Apuseană şi India. mirodenii. Spania şi Portugalia. Portugalia devine una din marile puteri maritime europene. iar în 1249 provincia Algarve. Sebastian. în 1668. Această populatie. nici puterile străine (Franţa.Istoriografia spaniolă afirmă că transplantarea peste Ocean a unui potenţial de oameni cu un înalt nivel de cultură. ultima bucată de pământ portughez aflată sub dominaţie arabă. dealuri. Astfel. Portugalia şi-a dat seama că. limba. din anul 1139 si a instituit Regatul independent al Portugaliei. ajutat de guvernatori. tânărol regel al Portugaliei. proclamat rege sub numele de Juan al IV-lea (1640-1656). Ceylon şi uriaşa Brazilie. Coasta de Aur. De altfel. în fruntea insurecţiei afIându-se ducele de Braganza. De altfel. iar pentru patrimoniul universal au constituit "Iberoamerica". politic sunt şi rămân două entităţi deosebite.000 km2. El şi-a concentrat eforturile pentru consolidarea noii dinastii. prin care Portugalia îşi păstra autoritatea. cu climă blândă care permite o agricultură diferenţiată. deşi aceasta o va domina tot mai mult economic. înfruntând primejdii pe mări şi oceane şi purtând falnic blazonul regilor Portugaliei. prinse în aceeaşi configuraţie etnică şi geografică. inspectori. descoperă noi teritorii. . este o parte a ţăranilor creoli. în aprilie 1521. însă în bătălia de la Alcazar el Kebir. populaţia romanică lusitană s-a impus în istorie şi prin cucerirea şi organizarea unuia dintre primele şi marile imperii coloniale. De fapt. dar totuşi. iar el şi-a pierdut viaţa. era numai o unire dinastică. a întreprins o cruciadă în Maroc. Imperiul colonial portughez.munti. Coasta Sclavilor indică şi natura comertului practicat. Denumirile date de ei unor tinuturi din vestul Africii: Coasta de Fildeş. conducerea efectivă era exercitată de un vicerege sau un guvernator. structura socială era alcătuită ca şi în Spania. cortesurile. Până la urmă. Peninsula Malacca. Apogeul acestei expansiuni. în 1147 este recucerită Lisabona. armata i-a fost distrusă. la 1 decembrie 1640 începe alungarea spaniolilor din Lisabona şi din întreaga ţară. cât şi înflorirea economică şi culturală. câmpii.). periclitat de Imperiul otoman şi ameninţat de piraţii din Magreb. dirija riguros administrarea acestor vaste teritorii. cu o mare varietate a formelor de relief . În metropolă. în speţă. Asiei şi Americii depindea direct de Coroană care. suveranul Spaniei fiind nevoit să acorde o Chartă (1582). ambele de limbă romanică. Portugalia şi aspecte din istoria sa colonială Pe o suprafată ce nu atinge 90. Toţi aceştia şi-au găsit "unas nuevas patrias". Aceasta era direcţia firească de expansiune. cuprinde Portugalia pe timpul lui Manuel I (1495-1521). mătase. răspândit pe coastele Africii. puncte numeroase pe coastele Indiei. a pregătit ţara pentru război de durată şi pentru recunoaşterea actului de către statele europene. să recunoască independenta Portugaliei. fildeş. pentru a supravietui ca stat de sine stătător. chiar dacă pe parcurs şeful expeditiei a fost ucis în Filipine.

35 . În 1788. toţi putând ocupa funcţii în stat. Toul şi Verdun. De asemenea. va fi dirijat de către englezi. Este iniţiată o academie de Comerţ cu 3 facultăţi (matematică. Werden. de renovare a societăţii au fost extinse şi în colonii. din 1703. când. sustinut de regele Jose (1750-1777). s-au găsit circa 30. Africa. Totodată. numai din Brazilia i-a sosit aproape 1 milion kilograme de aur) şi datorită politicii duse de remarcabilul om de stat Carvalho (16991782). a porturilor Bremen. iar o mare parte din reforme au fost anulate. produse obţinute prin prelucrarea lemnului etc. Pacea westphalică stabilea un nou raport de forte în Europa. marchiz de Pombal. dintre mauri şi evrei creştinaţi. contabilitate şi schimb de mărfuri). în Camera Imperială de Justiţie intrau 26 de catolici şi 24 protestanţi. vine la Lisabona. a desfiinţat deosebirile dintre creştinii vechi şi noi. majoritatea de tip artizanal. mai ales în Brazilia. a cetăţii Wismar şi a unor insule . întregul comert portughez. deşi Voltaire i-a reproşat că a fost prea dur cu nobilimea şi instituţiile tradiţionale ale ţării. nu mai conta printre puterile maritime de prim rang. Compania de pescuit din Insulele Baleare . acceptată ca Pombal să fie dat în judecată şi exilat. deci. Comerţul este declarat meserie onorabilă. Compania pentru Pernambuco . sub dărâmături. influenţa atotputernicului sfetnic începe să apună.). Imperiul Romano-German de la Pacea westphalică la desfiinţare (1648-1806) Imperiul Romano-German. porţelanuri.controla toate drumurile maritime. Supranumit "Richelieu al Portugaliei" şi. Pombal a fost o figură strălucită a istoriei Portugaliei. Prin tratatul negociat de lordul Methuen. reoganizată armata şi marina. Numărul statelor care alcătuiau Imperiul a fost fixat la 343 (dintre care: 158 laice.). ci doar că poseda colonii vaste.000 de cadavre. a limitat privilegiile nobilimii şi ale clerului înalt. Activitatea Inchiziţiei este limitată. practic. sunt interzise interpretările exagerate date de biserică (1769). Dar. inclusiv schimbul de mărfuri din Brazilia. Asia. căruia Pacea westphalică i-a dai o lovitură în plus. Imperiul ieşind micşorat teritorial în favoarea adversarilor săi. distrusă de cutremur în 1755. Chiar şi papa Clement al XIV-lea l-a apreciat ca mare om de stat. Casa de Austria ocupa Alsacia. iar în domeniul politicii exteme caută să profite la maximum de conjunctură. iar din secolul al XV -lea "Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană". erau în Portugalia 425 de manufacturi. ca şi serviciile vamale. influenţată de aristocratia reactionară şi de cler. vopsele. două capitale deosebit de importante pentru acel timp. bazat pe preponderenta franceză.1735. cea mai depărtată în Europa". 123 ecleziastice şi 62 oraşe libere. Măsuri de liberalizare. datorită bunelor relatii cu Spania. Pombal a reuşit să reconstituie Lisabona. (Compania Asiatică . unde efectuează reforme. Din punct de vedere politic. în imposibilitatea de a concura cu Anglia. Datorită unei politici de strictă economie şi a fluxului de aur venit din Brazilia. sunt expulzati iezuiţii. După Utrecht (1713). Franţa şi Suedia. rezultatul cel mai real a fost eşecul politicii Habsburgilor (care deţineau coroana Imperiului din 1438). industria manufacturieră din Portugalia face vizibil paşi înainte (ţesături. încercând să atragă cât mai mulţi în această ocupatie. în ajunul Revolutiei franceze (1789). După ce a lucrat în diplomaţie. Istoricul Oliviera Marques consemnează că Portugalia îşi dăduse seama că prietenia cu Anglia îi limita acţiunile pe mări şi oceane. Portugalia va cunoaşte o perioadă de pace şi început de prosperitate.1756. A înfiinţat companii comerciale pentru intensificarea schimburilor de mărfuri cu America. au mai fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri protestanti. numite şi imperiale). prin moartea lui Jose I (1777). maşinile fiind total absente. licee şi institute de rang superior.prin ocuparea Pomeraniei occidentale. Pombal a reformat . confecţii. cenzura este laicizată. Regina Maria (l777-1789). numit după secolul al XI-lea "Sfântul Imperiu" (Sacrum Imperium). Franta obtinea trei episcopate: Metz. dar mai ales cele cu Anglia (în secolul al XVIII-lea. căruia Otto I i-a pus bazele în 962. de la început a fost o entitate hibridă. bijuterii. Sectorul juridic este modernizat. Iorga "această ţară latină. iar Suedia . numeroase şcoli şi în mediul sătesc. la Londra şi Viena. Levantul etc. a rupt relaţiile cu Vaticanul (1760).1759 etc.după expresia lui N. Astfel.devenea cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania.

dar structura pe verticală rămânea următoarea: în fruntea Imperiului se afla împăratul. mai mult decât de unitatea Imperiului. perceperea vămilor etc. Galitia. deoarece. Prin Pragmatica Sanctiune.XIII). sub numele de Carol al IV-lea (1347-1378). din care se va forma viitorul Imperiu austriac.domeniile ereditare ale Casei de Austria.XIII). demnitatea electorală şi Palatinatul Superior revenind Bavariei (art.s-a stabilit egalitatea religioasă şi politică în Imperiu. bun diplomat. care i-au rămas. ales şi împărat al Germaniei. regele Cehiei. împăratul era ales de Consiliul celor 9 prinţi electori. sub numele de Francisc I. ales pe viaţă (în continuare.XI). Transilvania. Napoleon îl somează pe împăratul Sfântului Imperiu Roman de Natiune Germană. cât şi cele europene. Austria intra în rândul marilor puteri europene. Maria Tereza. Astfel a dispărut de pe arena istoriei acest edificiu hibrid. Habsburgii pierd numeroase teritorii. nobil din Zurich. Prin toate acestea – redate pe scurt în cele de faţă . în cazul stingerii liniei bărbăteşti a Casei de Habsburg. cu centrul Viena. consfinţându-se dezintegrarea politică a Germaniei. la moartea acestuia (1740). înglobând Austria. episcopatele Halberstadt. care adoptau şi capitulaţiile electorale. îşi măresc posesiunile . o dietă specială a fost convocată la Nüremberg (1653) spre a statua noua situatie creată şi de a face unele reforme. adică Leopold I. viteaz şi priceput organizator. pe care le vor amplifica ulterior (Ungaria.Pentru statele germane din Imperiu. în timp ce electorii de Würtenberg şi Bavaria. în persoana celui de Hanovra). Insuccesele Austriei din deceniul 4 al secolului al XVIII-lea au dăunat mult şi împăratului. Împăraţii Iosif al II-lea (1765-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792) s-au ocupat mai mult de posesimrile austriece. a fost ales tot un Habsburg. care avusese şansa ca să moară rivalul său.1658-1705). alături de împărat erau cei 8 prinţi electori (din 1692 a apărut şi al 9-lea.IV). Imperiul şi-a extins posesiunile ereditare ale Casei de Habsburg (Ungaria. Problemele importante ale Imperiului intrau în competenta Dietei imperiale (Reichstag). baterea monedei. După stingerea dinastiei Premysl (1306). a făcut 36 . Transilvania. Bucovina etc. care primeşte Hanovra. Prin păcile de la Karlowitz (1699). iar langraful de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abaţiile secularizate (art. împăratul lasă moştenire toate posesiunile sale austriece fiicei sale. Stiria. Carintia. Peste câteva luni. dintre care: 62 laici şi 36 ecleziastici). şi îşi ia titulatura de împărat al Austriei. Minden. Pe baza Tratatelor din Westphalia. Carol al VII-lea (1745). ocupând cursul mijlociu al Dunării. Situaţia din teritoriile Casei de Habsburg de la Pacea westphalică (1648) până la crearea Imperiului Austriei (1806) Austria propriu-zisă a fost feudă a Habsburgilor. Serbia şi zone din teritoriul Italiei). aliaţii lui Napoleon. Până la urmă. soţul Mariei Tereza. Banatul. Francisc al II-lea. devin regi. făcând concesii statelor europene şi propriilor săi subordonati. imediat. Colegiul oraşelor era format din reprezentantii oraşelor imperiale şi avea ca scop să-şi apere interesele. Prusia şi principii cei mai importanţi ai Imperiului vor ridica armele împotriva propriului suveran. în 1806. electorul de Brandenburg obţinea Arhiepiscopatul de Magdeburg (la moartea episcopului de Saxa) şi. după lupte care au cuprins o mare parte din statele germane. Este drept că Habsburgii au reuşit să-şi păstreze . care aproba numirea generalilor şi funcţionarilor superiori. care s-a mentinut 844 de ani (962-1806). împăratul Carol al VI-lea (1711-1740) va fi preocupat de menţinerea dinastiei. Camin şi Pomerania Orientală (art. dar intervenţia străină a fost stopată la Va1my (1792). Francisc al II-lea s-a mulţumit cu posesiunile Casei de Austria.). ducele de Mecklemburg primea episcopatele Ratzburg şi Schwerin (art. Banatul. să renunţe la titlu. Rezultatele au fost minore. iar după moartea lui Leopold I (1705) şi a fiului său Iosif I (1705-1711). Rastadt (1714) şi Passarowitz (1718). a fost recunoscut împărat Francisc I (1745-1765). În urma înfrângerii de la Austerlitz (decembrie 1805) a trupelor austriece şi prin pacea de la Presburg (1805). Carniolia (1278) . adică îngrădirile puterii sale.ca şi Prusia. ultimul amestecându-se şi în reprimarea Revolutiei franceze. ca reprezentanţi ai puterii supreme. Rudolf de Habsburg (1273-1291). Astfel. Puterea efectivă o avea Colegiul prinţilor din cadrul Reichstagului (erau 98. situaţia s-a rezolvat astfel: principele palatin reintra în posesia Palatinului Inferior.salvându-le de farâmiţare . Carol I de Luxemburg. a extins teritoriile Germaniei de est.teritorii revendicate şi de regii cehi din dinastia Premysl.

În 1438. care de multe ori erau apărătorii subiectivimsului regional. sloveni şi croaţi. Statul centralizat austriac se formase ca un stat multinaţional. Austria Inferioară. Ungaria. locul Dietelor locale pe stări scade vizibil (Landtag). Habsburgii au fost norocoşi. la Mohacs (1526). mai ales. Astfel.din Praga centrul său politic şi a inclus Cehia în cadrul Imperiului. Cu ajutorul nobilimi mici şi mijlocii. una dintre cele mai puternice fortificaţii din Europa. au trecut la contraofensivă. învingător la Petrovaradin şi Timişoara. Tratatul de la Karlowitz semnifica. tendinta spre o monarhie . părţi din Croatia. la posesiunile ereditare s-au adăugat: Ungaria de Nord-Vest. pornind.1 şi 3). cât şi în extinderea granitelor spre Est şi Sud-Est. Tirolul.ca organ consultativ. iar prevederile tratatelor de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714) au adus Habsburgilor austrieci noi achizitii în Italia (arătate la capitolul respectiv) şi Ţările de Jos spaniole (în linii mari. Transilvaniei şi a tinutului Bacsa (art.tot mai vizibilă . în conjunctura luptelor şi hărtuielilor permanente cu otomanii şi a politicii provocatoare a lui Ludovic al XIV-lea. încep o politică de limitare a autonomiei feudale. în mod categoric. Austria a dezlănţuit o serie de acţiuni militare ofensive. se dezvoltă un puternic aparat administrativ. Habsburgii. începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. când asediul Vienei (1683) întreprins de otomani a eşuat. îşi canalizează eforturile atât în întărirea puterii asupra posesiunilor ereditare. iar generalul Eugeniu de Savoia. Venetia şi Rusia. Încă pe timpul lui Leopold I (1658-1705). cu Belgradul. Guvematorii provinciilor (Landeshauptmann). . Tratatul de pace de la Passarowitz (1718) a încununat o nouă victorie a Habsburgilor asupra Imperiului Otoman. cehă. în 1716. Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1700-1713) a angrenat o serie de state din Europa Apuseană şi Centrală. Casa de Austria ajungând să aibă frontieră comună cu Ţara Românească şi Moldova. în secolul al XVIII-lea deveneau tot mai mult dependenti de puterea centrală. a magnaţilor maghiari. în aliantă cu Polonia. dublată de o vastă campanie diplomatică pentru obiectivarea proiectelor sale de expansiune teritorială în sud-estul Europei. Belgia şi Luxemburgul). Habsburgii . în schimb. Habsburgii. Caransebeşului. desfăşurate între 1683-1697. puterea efectivă pe lângă suveran era Consiliul de Stat . sultanul se obliga să distrugă fortificaţiile Lugojului. aceasta păstrându-şi statutul politic de regat aparte. Principalele clauze ale tratatului austro-otoman prevedeau intrarea în stăpânirea Austriei a Ungariei. s-au soldat cu un succes deplin. Dacă Tratatul din Westphalia a izolat Habsburgii austrieci de Imperiu şi de Spania. erau obligati să menajeze nobilimea croată. şi desfiinţarea Regatului maghiar (1541).2). un nou război împotriva Imperiului Otoman. totuşi. ca şi administrării noilor provincii. a supunerii treptate. a favorizat apariţia şi dezvoltarea mercantilismului în Imperiul Habsburgic. or erau schimbaţi cu persoane agreiate de cabinetul de la Viena. breşa deschisă spre sud-estul Europei la Karlowitz luând acuma proportii: Banatul Timişoarei. Cenadului (art. iar în urma dezastrului trupelor ungaro-cehe.după pacea de la Rastadt nu mai respectă clauzele Tratatului de pace de la Karlowitz. cea maghiară. Carniolia). reuşeşte să ocupe Belgradul (18 septembrie 1717). o parte din Croaţia şi Cehia (Boemia şi Moravia). Cehia. într-o serie de situatii. cu accesul spre Belgrad şi provincia românească Transilvania. care erau exploatate în stil mercantilist. Astfel. intrau direct sub dominaţia Vienei. în stăpânirea austriecilor trece o parte din Slovacia. Se realiza astfel conlucrarea între finanţarea de războaie şi obtinerea de noi teritorii. ca şi a burgheziei în formare.cu caracter absolutist. Creşte importanţa instituţiilor centrale în detrimentul celor locale. Oltenia şi partea nordică a Serbiei. pentru siguranţa graniţelor habsburgice. Campaniile Austriei împotriva Imperiului Otoman. decăderea puterii otomane şi marca răsturnarea raportului de forte între ei şi Habsburgi. le-a asigurat o completă libertate de actiune în ţările dunărene.principalii beneficiari ai tratatelor impuse de coaliţia victorioasă împotriva Bourboni1or din Franta şi Spania . părţi din Ungaria. nucleul de bază în jurul Austriei se lărgea (Austria Superioară. Pacea westphalică a diminuat considerabil rolul împăratului în cadrul statelor germane. dar. necesare susţinerii armatei şi războiului. Habsburgii recuperează tronul Imperiului.ca organ executiv şi Consiliul Militar. furnizând Habsburgilor importante sume de bani. Carintia. Tratatul 37 . În politica externă. Lipovei. materializat prin Tratatul de pace de la Karlowitz (1699). care ar fi putut cocheta cu otomanii şi sabota pe imperiali. Cancelaria austriacă a Curţii .deşi deţineau titlul de împărat. Silezia. dându-şi seama că nu mai pot exercita controlul eficient asupra statelor germane . Finanţarea deselor şi grelelor războaie ale Austriei în această primă jumătate a secolului al XVIIIlea. Stiria.

reorganizând. a luat fiintă prima Companie comercială cu Orientul (în sensul Imperiului Otoman). numită de cartografii timpului Europa austriacă. toate acestea obligau la o politică de anvergură în afara continentului. fin. Istoricul austriac Erich Zollner arată. totuşi.cu Spania. au fost făcute concesii unor provincii proprii: Ungaria. dorea sanctionarea Pragmaticei pentru fiica sa. în 1768 a fost adoptat un cod penal Constitutio criminalis Thereziana. în 1790. Spaniei. Cehia. 38 . Prin intermediul acestei companii comerciale. cu ieşire la Atlantic prin Ţările de Jos spaniole (acuma. Franţei. că Maria Tereza a fost nevoită să reorganizeze întregul sistem administrativ al tării. arhiducesa Maria-Tereza. mare duce de Toscana) a fost nevoit să facă fată. Prusiei. Acest stat eterogen. fiind presat de timp. participând la prima împărţire a Poloniei (1772) şi. iar de acolo la Istanbul. Maroc. Maria-Tereza (1740-1780) deşi va pierde Silezia. Ţările de Jos şi pe unguri. Este drept că împăratul a obţinut acordul Angliei. Acelaşi istoric afirmă. Totodată. concurent la bogăţiile din celelalte continente. pe bună dreptate. întinzându-se de la Canalul Mânecii până în sudul Italiei şi din Tirol până în Silezia şi Oltenia. precum erau Galitia şi Bucovina. Încă din 1667. şcolile devin de stat (1749). suprafata statului austriac era de circa 600. cu efective de până la 300.aflate sub jurisdictie otomană). modernizând şi centralizând instituţiile. va primi două lovituri. învăţând din înfrângerile militare şi dându-şi seama de superioritatea sistemului centralizat prusaian. Trapezunt. cu Persia. Croatia etc. înconjurată de sfetnici buni. dând posibilitatea Habsburgilor să aibă liberă navigatie pe Dunărea inferioară. mai ales pentru. dar au nemulţumit profund biserica. Portugalia şi zona Magrebului (Alger. Provinciilor Unite. prin vicleşug. emisă de Carol al VI-lea. Crimeea.era completat cu unul de comert şi navigatie. murindu-i unicul fiu (1716). În jurul anului 1780. o armată bine echipată. cultivat. a fost înfiinţată Cancelaria aulică şi de stat. Bucovina (1775).000 militari şi 12 nave de cursă lungă pentru comertul oceanic (în 1763). puternic ancorată în centrul Europei. A fost introdusă o legislatie uniformă pentru întregul regat (1753). din nordul Africii. iar din 1770 întregul învătământ va fi controlat de puterea centrală.000 km2. Reformele se încadrau în spiritul absolutismului luminat.au favorizat teritoriile Casei de Austria. în Peninsulele Apenină şi Balcanică. secularizate o parte din domeniile bisericeşti şi desfiintate peste 400 de mânăstiri şi ordine călugăreşti. Kaunitz detinând functia-cheie de cancelar. Iar acest aparat administrativ a fost osatura solidă pe care s-a bazat Imperiul Habsburgic. născută în 1717. unei succesiuni de compromisuri. va câştiga noi teritoriis. în aprilie 1713. prin pacea de la Belgrad (1739) pierde Oltenia şi întreaga provincie a Serbiei. Măsura va atrage imediat mânia Olandei şi Angliei. Înfrântă. într-un nou război cu otomanii (17361739). ieşind la Marea Neagră. dar subtil condus. Belgradul jucând rolul unei importante pieţe de schimb. dar şi în Mediterana . Tunisia . din ale cărei profituri să acopere în primul rând costul staţionării armatei şi acoperirea plăţilor administraţiei din Ţările de Jos. Această companie urmărea o intensificare a comertului cu Istanbulul. abolită tortura (1777). austriece). care exporta produse de fier. Danemarcei. care stabilea posibilitatea succesiunii la tronul Austriei şi pe linie feminină. Din 1742. separate finantele de administratie (1760). abolită şerbia (1783-1785). Carol al VI-lea a favorizat crearea Companiei comerciale de la Ostende (1722). Se facilita chiar negustorilor austrieci posibilitatea unui comert pe uscat şi mare cu Persia.aprovizionarea Vienei. Francisc I (1745 1765). Carol al VI-lea (1711-1740). Monarlria habsburgică devine o mare putere. mai întâi sotul MarieiTereza. până la furtuna dezlănţuită de Revolutia din 1848. ţesături şi importa lână şi vite. apoi fiul său Iosif al II-lea (1765-1790) .detinând şi demnitatea supremă în Imperiul Romano-German. Habsburgii . a luat fiintă a doua Companie comercială cu Orientul. a functionat o organizare modernă pentru acel timp. profund catolic. Triestul şi Fiume capătă statutul de porto-franco şi erau folosite activ Livomo şi porturile din sudul Italiei. În 1719. că o serie de actiuni ale lui Iosif al II-lea au fost spectaculoase. în special de von Kaunitz. A doua lovitură este legată de "Pragmatica Sanctiune". soţ şi tată ideal. se fac primele încercări de expansiune colonială ale Austriei. iar în noile provincii anexate. practicat de Maria Tereza şi Iosif al IIlea. văzând aparitia unui nou stat rival. a fost reorganizat şi modernizat Consiliul aulic de război (1746). reglementat regimul presei. încât fratele său mai mic (Leopold. făcând compromisuri ori cedând pozitii deja câştigate. iar cenzura scoasă din atributiile clerului (1781). Incontestabil. acaparând o nouă provincie românească.

vestitul pod de peste Vâltava. Carol I (1346-1378) a fost ales şi împărat al Imperiului Romano-German. încearcă să limiteze puterea Dietei cehe şi. Pot fi. Ferdinand I (1526-1564) . e drept. luând măsuri energice de expluzare a iezuitilor şi de înarmare generală a poporului. ca şi navele acestora. germani formau echipajele. stabilit la Praga.Ţinta a fost Asia. la Sadatpatuam . cât şi nepotul acestuia. ca şi o parte din Slovacia – este ales rege al Cehiei (Boemia şi Moravia). căreia îi revine un vot (principe-elector) în alegerea împăratului. joacă un rol tot mai important în viaţa politică. în senul că riposta Angliei şi Olandei ar fi fost mai palidă. francezi. Nu întâmplător. o explicaţie pentru faptul că Imperiul Habsburgic nu a ajuns o mare putere maritimă şi nici o putere colonială. incident cunoscut sub numele de "defenstrarea de la Praga". Revolta s-a transfonnat într-un război între protestanti şi catolici din Imperiu. În iunie 1619. conduşi de contele Thum. cele de mai sus. irlandezi. în schimb. statutul politic de regat aparte. Noul împărat. De asemenea. erau supuse în permanenţă şicanelor şi atacurilor din partea vaselor engleze şi olandeze. nobili şi orăşeni.iunie 1621. care au avut o istorie zbuciumată. propagat de Anglia şi Olanda.. Cele două puteri rivale au conditionat recunoaşterea Pragmaticei Sancţiuni de lichidarea Companiei şi a factoriilor austriece. 728 de nobili fiind despuiati de bunuri. Cehia a fost transfonnată într-o provincie a Imperiului (privilegiile "Scrisorii de Majestate" anulate). adică drepturi egale bisericii protestante cu cea catolică şi largă autonomie în administratie şi în justiţie. Folosind o avangardă iezuită. alcătuit din 30 de directori în frunte cu Wencelas Ruppa. cu toate organele centrale de administraţie şi sediul corpului diplomatic. fratele său Matei. cehii. al cărei rege. În scurt timp. comert şi de exploatarea minelor. Răsculatii şi-au ales un guvern provizoriu.sud de Madras. coroana Boemiei. iar doi consilieri imperiali catolici. 39 . O comisie specială a confiscat bunurile participantilor la războiul antihabsburgic. De altfel. Noile factorii austriece.care încorporase la posesiunile sale Ungaria de Nord şi de Nord-Vest. decretat singura religie legală. cu elemente străine. începutul insurecţei antihasburgice în Boemia este şi prima fază a războiului de 30 de ani. în Cehia s-a instaurat dinastia germană Luxemburg. în secolele XIII-XV are loc o intensă dezvoltare urbană. scoţieni. sub numele de Carol al IV-lea (1347-1378). închid şi demolează două biserici protestante (1617). Cehia se revoltă. 27 dintre capii răsculatilor. iar clasa feudalilor s-a completat. iar 30. După stingerea dinastiei Premysl (1306). îndeosebi de argint. care devine împărat. În . Universitatea . drapelul austriac nefiind tolerat pe oceanele lumii. în noiembrie 1620. alături de cea cehă. a mutat capitala Imperiului la Praga. Ciocnirea decisivă a avut loc la Muntele Alb (Bila Hora). au fost decapitati în Piata Oraşului Vechi din Praga. Ca o caracteristică a Cehiei. a dezIănuţuit o aprigă represiune. Cehia era împărtită în trei provincii mari: Cehia (Boemia). Ferdinand. Wilhelm Slavata şi Gheorghe Martinic sunt aruncati pe fereastra castelului Hradcany. Rudolf al II-lea îi simpatiza pe cehi. iar cele 8 fregate cărau mărfuri spre depozitele de la Ostende. şi s-a terminat cu o grea înfrângere pentru cehi. acordându-le libertate religioasă (1609). într-o mare măsură. mirodenii. a înfrumuseţat oraşul (numeroase edificii. demonstrativ. Marinari şi negustori flamanzi. Se făcea comert cu ceai. Dieta cehă având rol de decizie. păstrându-şi. Cehia a fost inclusă în cadrul Imperiului. socotită mai accesibilă. În faţa acestei situatii. După moartea lui Rudolf al II-lea (1612). arlriducele Ferdinand de Stiria. mai ales germane. iar germana a fost impusă ca limbă oficială. ceh după mamă.1348). făcându-se uz de principiul liberului schimb. iar catolicismul. care deveneau neîncăpătoare.000 familii silite să părăsească tara. locul de înfruntare fiind iniţial Cehia. fiind apoi nevoiti să se retragă. va lua fiintă o colonie şi pe teritoriul Indiei. mătăsuri şi porţelanuri. cehi de origine. inclusă în teritoriile de baştină ale Casei de Austria. De acum înainte. italiene şi spaniole. au luat fiinţă primele baze pe teritoriul Chinei. stimulată de meşteşugari. în zona Cantonului. Moravia şi Slovacia. au străbătut Moravia ajungând până sub zidurile Vienei. Cehia de la Pacea westphalică (1648) la desfiinţarea Imperiului Romano-German (1806) În Evul Mediu. împăratul Rudolf al ll-lea (1583-1611) a ales Praga ca reşedinţă permanentă a Imperiului. pe teritoriul Indiei au mai luat fiinţă câteva factorii habsburgice.

a scăderii extragerii argintului. fratele său Leopold (1790-1792).a fost exilat şi vestitul pedagog Ian Amos Komensky (Comenius). unde va avea lor o revigorare economică după 1680. după dezastrul din 1620 şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea.Universitatea din Praga (cea mai veche din Europa Centrală). speriat şi de Revolutia franceză care se declanşase atât de violent. hârtia. a fost epurată de profesorii cei mai talentati . cu precădere în Cehia. mai ales că majoritatea autohtonilor s-au refugiat pe teritoriile habsburgice. stic1a au căutare nu numai pe piaţa internă. Venetia etc. fiind recunoscute ca legale şi celelalte confesiuni. drepturile oraşelor în Dietă reduse la maximum. în general prin întregul folclor. Esztergom. vite şi vin. trecuseră vremurile prigoanei religioase şi politice. Pentru a îmbunătăţi condiţiile sociale din Cehia. Aceeaşi ţărănime s-a răsculat de nenumărate ori (1625. oameni modeşti. În curând. cărţi1e cehe distruse. Leopold I (1657-1705). în Cehia apar tot mai multi negustori străini. Carol al VI-lea (1711-1740). în mod special. ca unica limbă oficială în stat. cu un trafic comercial şi meşteşugăresc modest. şi-a păstrat nealterată limba. Dintre toti Habsburgii care au ocupat tronul Cehiei. devine colonii militare. a conştiintei valorilor. Dominatia a fost în esentă o ocupaţie militară. tot mai mulţi cehi fiind angrenati în activităţi multiple. ca Boemia. Ferdinand al II-lea (16201637). sobri. Din păcate. formându-se cu această ocazie o burghezie natională cehă. în schimb. dar şi cultural.. Se face. împăratul Leopold I a intervenit. Szeged ocupate de otomani. Silezia. Autonomia orăşenească a fost desfiinţată. obiceiurile. pânzeturile. a rechiziţiilor militare. legende. care a făcut multe victime . 1668. să apară tot mai multe manufacturi. ca proprietate condiţionată. Edictul de toleranţă din 1781 a pus capăt dominaţiei bisericii romano-catolice. ceramica. începe să se impună un curent tot mai puternic de renaştere naţională. pierzând Silezia cu profil industrial dezvoltat şi Glatzul (invadat de către Prusia în 1740) au stimulat industria. Revoluţie ce va aduce( am văzut) şi sfârşitul Imperiului Romande Naţiune Germană din care făcuse parte. Această ilustră institutie de învăţământ superior a fost dată pe mâna iezuiţilor. Totuşi. au început să-şi refacă satele şi oraşele. populatia majoritară a Cehiei. în folosinţa spahiilor. Majoritatea marilor oraşe. centrul opozitiei împotriva bisericii catolice. ca suverani şi ai Cehiei. După dezastrul pricinuit de război. Avântul Cehiei. ţara supusă unui puternic proces de germanizare. 1652. dând o patentă în 1680 care limita claca la maximum 3 zile pe săptămână. Din păcate. muncitori. 1673). al cadiului şi a comandantului militar. Habsburgii. ca Buda. traditiile transmise din generatie în generatie. Curând Cehia va deveni o provincie înfloritoare a Habsburgilor. de asemenea. de foametea din anii de secetă. Cehia va deveni provincia cea mai industrializată a posesiunilor Casei de Austria. s-a răsfrânt negativ din punct de vedere social-economic asupra evolutiei ulterioare. a aşezămintelor religioase musulmane (vacufuri) şi. Iosif I (1705-1711). Ferdinand al III-lea (1637-1657). Treptat. Astfel. fondatorul pedagogiei moderne şi multi alţii. dirijat de Viena. tesăturile de bumbac. Ţăranii iobagi cultivau mai departe pământurile. Aspecte din istoria Ungariei de la Mohacs la Revoluţia franceză (1526-1789) Dezastrul de la Mohacs şi disparitia Regatului maghiar au provocat mutaţii spectaculoase în această zonă a Europei. de diferitele boli . Meşteşugurile şi comerţul au fost.cehii. din cauza războiului. să extragă cât mai multe minerale din adâncurile pământului. Pământurile au trecut în proprietatea sultanului. adică a perioadei de domnie a Mariei Tereza (1740-1780) şi a lui Iosif al II-lea (1780-1790). ca şi introducerea limbii germane. Austria. lovite în prima jumătate a secolului al XVII-lea. mai ales în 1680. se va manifesta îndeosebi în timpul absolutismului luminat. succesorul lui Iosif al II-lea. iar postavurile. Încorporarea teritoriilor maghiare într-un paşalâc. când flăcările răzmeritei au cuprins aproape jumătate din Cehia şi au durat jumătate de an. a devalorizării banilor. După alungarea meseriaşilor cehi care nu doriseră să treacă la catolicism. nu numai economic. faţă de alte regiuni ale Europei. de reînviere a limbii cehe. Szekesfehervar. dar şi pe cea externă. Ţărănimea. prin cântece. Pesta. aceste reforme au fost umbrite de un centralism excesiv de rigid. iar contactele se reduceau la vizita perceptorului turc. a trecutului glorios din zona Europei Centrale. cu tot fastul. toti au tinut să fie încoronaţi. pe primele locuri situându-se germanii şi evreii. trafic cu cereale.mai ales de ciumă. care să 40 . concomitent fiind puse sub controlul unor functionari numiti de puterea regală. breslele includ în rândurile lor tot mai multi străini. a anulat o parte din reforme. angrenate într-un schimb activ cu vestul continentului.

Ungaria era integrată în sistemul ereditar al Habsburgilor. în Ungaria. Francisc de Lorena. În urma expluzării otomanilor. nici civilizaţia şi nici religia (cum au fost convertirile în masă din Bosnia ori din Albania). recunoscând dominatia habsburgică. sârbi şi români. ca să se reinstaureze în Ungaria şi Transilvania. apreciază un istoric ungur. Spahii. Maria Tereza. care permitea nobilimii.31 din Bula de Aur . Regiunile din nord şi nord-est au revenit Casei de Austria. pentru obţinerea de bunuri materiale ori de funcţii. recunoştea toate privilegiile nobilimii. a stabilizat mult timp frontiera. o anexă în cadrul statelor Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. nu se amestecau în problemele de tehnică agricolă. Au fost şi cazuri sporadice de trecere la islamism. susţine istoriografia maghiară. croati. apoi. din cadrul Imperiului Habsburgic. care le-ar fi lezat drepturile. de printul Eugeniu de Savoia. în schimbul recunoaşterii Pragmaticii Sanctiuni. 1687) recunoaşte Ungaria ca monarhie ereditară a Habsburgilor. Cum majoritatea familiilor pierduseră hârtiile de proprietate. După încercarea nereuşită a marelui vizir Kara Mustafa de a lua cu asalt Viena (1683). nobilul Sandor Karolyi. desfăşurat pe un interval de 16 ani. Francisc Rakoczy se răscoală împotriva acestora (1703).a. armatele conduse de Carol de Lorena. Carol al VI-lea. arătându-se toleranti. ca regină de către unguri. promite să vină ori de câte ori este nevoie. După moartea palatinului Pa1ffy (1732). spre a rezolva plângerile. Otomanii n-au încercat să-şi impună nici limba. reiau Buda în 1686. sub denumirea de "Regatul Ungariei". Carol.dreptul de insurecţie. iar splendidele palate ale lui Matei Corvin. în ianuarie 1699. personal. ocupanţii limitându-se la constructii de fortificaţii şi la băi publice. Este drept că în oraşele mari. prin nordul lacului Balaton. cel târziu o dată la 3 ani.locul era girat de Francisc de Lorena cu titlul de locotenent regal. curbura Dunării şi până în muntii Slovaciei. care erau militari prin excelentă. individualitatea istorică a Ungariei avea şanse să se perpetueze. fiind asociat direct la tronul Ungariei. Încă din 1687 au convocat o Dietă în acest scop care. aceasta risca să devină o simplă provincie. cu exceptia art. Habsburgii profită de acest război. care pleca de la Marea Adriatică. legal. să contracareze unele actiuni ale regelui. iar unul din ajutoarele sale. De altfel. atâta timp cât trupele imperiale staţionau pe teritoriul Ungariei. Dacă feudalii maghiari 41 . antrenând în mişcare slovaci. Juridic vorbind. de la Buda şi Visegrad au devenit o paragină. Maria Tereza numea un ungur ca locotenent regal. Otomanii n-au pus piedici supuşilor din paşalâcul Buda. căci stabilitatea era ceva relativ pentru ei”. cu regim de portofranco. ca Buda. repunerea în drepturi a familiilor foştilor proprietari de dinainte de 1541. erau interesati să aibă cât mai multe produse. Heissler. care în Ungaria a domnit sub numele de Carol al III-lea (1711-1740). majoritatea bisericilor au fost transformate în geamii. să se ocupe de problemele maghiare. semnează Tratatul de la Satu Mare (1711). traversa o parte din Croatia. mai mult la cerere. în contactul acestora cu Principatul Transilvaniei. dorea ca aceştia să-l accepte pe ginerele său. Deşi Dieta de la Pressburg (Bratislava. în schimbul amnistiei generale şi a unor libertăţi pentru nobilimea ungară. pe lângă recunoaşterea fiicei sale. înfrângerea de la Zenta (1697) fiind hotărâtoare în perspectiva încheierii păcii de la Karlowitz. cu Imperiul Habsburgic ori cu alte zone ale Europei. Dacă Francisc de Lorena ar fi devenit împărat (ceea ce s-a şi întâmplat). nu a mai fost numit un nou titular în această demnitate maghiară . le acordă dreptul de a convoca Dieta natională. şi avantaje prin organizarea frontierei militare. cedarea portului Fiume (Rijeka).). ruteni. Pecs. votează urcarea pe tronul Ungariei a Casei de Austria (dinastia Habsburg) şi abolirea Bulei de Aur (1222).constate că totul e în regulă. orice autonomie feudală era practic iluzorie. care să regleze proprietatea funciară. adică. Guvernul imperial a constituit Neoaquistica commissio. sub presiunea armatei austriece. Starhemberg ş. Punându-i-se coroana Sfântului Ştefan (singura femeie din istoria Ungariei care s-a bucurat de acest privilegiu). Un Consiliu prezidat de Palatin trebuia să rezolve problemele majore curente. Esztergom. Rakoczy este nevoit să fugă în Polonia (1708). Dacă coroana Sfântului Ştefan era pusă pe capul Mariei Tereza. Deşi subventionat de Franţa şi sprijinit de otomani. Linia de fortărete. o mare parte din domenii au intrat în mâinile aristocraţiei vieneze (Eugeniu de Savoia. ori a funcţionarilor imperiali.

se înfrumuseţează. practic se încadrează în atmosfera şi cultura germană. în locul celei latine. iar în urma pierderii Sileziei. era nemultumită de provinciile care evoluau rapid industrial. Viena a impulsionat întârirea burgheziei. partial traduceri din latină. Erdod. sfidând opoziţia nobilimii maghiare. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. care. Zichy. în calitate de supuşi ai sultanului. comparativ cu alte popoare. Pesta. renunţă treptat la costumele nationale. Iosif al II-lea (1780-1790). majoritatea era protes tantă. Palffy. succesorul Mariei Tereza . pe la mijlocul secolului al XVIII-lea atinsese gradul când guvernul de la Viena îşi putea permite. al cărui creier era printul Kaunitz. unde satele şi micile burguri cu aspect dezolant: se măresc. curentul liberal. Civilizatia barocă îşi pune amprenta tot mai pregnant în Ungaria. sub influenta universitătilor germane şi a unor opere apărute mai ales în Franţa . dependenţa economică a Ungariei. neuitând sprijinul acordat de aceştia în 1740. în maghiară. pentru a limita autonomia maghiară. refuzând să convoace Dieta maghiară. care în esenţă rămăsese o ţară agrară. Acest sistem de seductie a dus la germanizarea unei părti a marilor magnati maghiari. organ central guvernamental.fiul acesteia. mai ales a celei române.cuprinde păturile intelectuale laice şi ecleziastice. la nivel european. sticlărie. Maria Tereza (17401780) i-a favorizat pe maghiari. În 1782. Nobilimea forma circa 5% din populatie. Este drept că în politica centralizării Imperiului Habsburgic. iar 85% din produsele importate. în schimb. apar castele. când Frideric al II-lea a invadat Silezia. Toate aceste reforme. În orice caz. apoi la Pesta) se predau cursuri de fizică şi chimie. prin publicarea Edictului de tolerantă a admis ocuparea de funcţii de stat de către protestanti şi catolici. catedrale şi palate fastuoase. aristocraţia maghiară a înfiinţat o serie de manufacturi de postavuri. Bathyany. provincia cea mai dezvoltată (1748). Universitătii i se adaugă o facultate de inginerie. încă din secolul al XVII-lea pătrund sârbi. acordarea de domenii. Pe la 1770. Gyor (1743). vârfurile aparţinând familiilor Esterhazy. Se impun tot mai 42 . introducerea administratiei centralizate. aromâni. iar prin desfiintarea şerbiei (1785) şi-a atras simpatia tărănimii. iar sub influenta discretă şi delicată a împărătesei. sprijinind statutul de privilegii al oraşelor Buda. prelucrarea fierului. Szekesfehervar. primesc titluri de conţi şi baroni. Esztergom. la obiceiuri. În Universitatea din Nagyszombat (transferată ulterior la Buda. până la 1526. Ungaria. Csaky. săpunuri etc. greci. mica nobilime a rămas incoruptibilă pe pozitii. Debretin (din 1693). Szechenyi. armeni. organizarea unei gărzi maghiare etc. ca şi a celorlalte bunuri şi a populatiei (1785-1787). cu interioare decorate de artişti străini şi autohtoni. nu s-a încoronat ca rege al Ungariei. iritau tot mai mult vârfurile nobilimii maghiare. recensământul proprietătilor agrare. Nadasdy. în sensul diminuării. Nobilii unguri încep să frecventeze tot mai des Viena. încercând să se afirme tot mai puternic în cadrul dietelor locale. Staatrat-ul (Consiliul de Stat). să aplice metodele moderne ale absolutismului luminat. contractează căsătorii cu nemaghiare. turci. făceau comerţ activ pe ruta Belgrad-Buda-Viena.) faţă de aspiraţiile unui popor care detinuse pozitii-cheie în centrul Europei. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea. iar Janos Molnar predă fizică. În secolele XVII-XVIII se publică tot mai multe cărţi în maghiară. iar apoi a abrogării imunităţilor fiscale. vin în contact cu aristocratia austriacă şi cehă. 87% din exportul maghiar era îndreptat spre Austria. introdu cerea unui impozit plătit de nobili. Szeged. tot din Austria veneau. Alături de negustorii băştinaşi.mărind şi mai mult antagonismul cu maghiarii. începuse să ia măsuri împotriva nobilimii maghiare. plus abolirea autonomiei comitatelor. faiantă.erau ostili dezvoltării oraşelor. Viena s-a axat pe industrializarea Cehiei . ca şi obligativitatea limbii gennane. Forgach. evrei. Istoriografia maghiară consideră că aceste favornri erau minore (vizite frecvente. adică palatele Schonbrunn şi Luxemburg. Kohary. Mai mult.

Prusia.Mecklemburg-Schwerin şi porturile Bremen şi Verden. Detinând toate insulele importante ale Mării Baltice şi gurile fluviilor navigabile . Anglia. care a întărit economic şi politic nobilimea şi elementele de vârf ale burgheziei în formare. căci dobândeşte sau i se garantează: sudul Scaniei pe seama Dane marcei. El invadează Po lonia în 1655. în cel mai scurt timp. Wollin şi Usedom. . din cadrul Păcii Nordului!) cu Polonia. Suedia este atacată simultan de ruşi şi polonezi în Livonia.mult operele arhitectului Hildebrant. pacea valorificând strălucitele victorii militare ale regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) şi. Ingria şi Carelia pe seama Rusiei Carol al X-lea Gustav (1654-1660) a fost nevoit sa faca faţă unei situaţii dificile. la Livonia meridională (art. ca şi abilităţile diplomatice ale cancelarului Oxenstiema. adică până în 1644. Livonia maritimă pe seama Poloniei. 43 . părţile contractante se obligau ca. Astfel. rolul conducător în problemele de stat l-a avut cancelarul Oxenstierna. alaturi de aliaţii săi (Olanda.000. cetatea şi portul Wismar din ducatul. Elveţia. o indemnizatie de război considerabilă. statuile lui Donner . Estonia şi cea mai mare parte din Livonia intrau în stăpânirea Suediei. devenit rege al Suediei în 1654. Mai mult. să elibereze toate oraşele şi teritoriile ocupate în cursul războiului. îşi pro pune să reia vastele proiecte ale lui Gustav Adolf în Europa continentală. cât şi în întreaga Scandinavie. revenindu-i următoarele teritorii: Pomerania occidentală. Totuşi. ocupând chiar capitala. după ce obtinuse ca vărul ei Carol Gustav (din dinastia PalatinăZweibrucken) să ocupe tronul. Danemarca) în secolele XVII-XVIII Din istoria Suediei . pace pe care o mediază Mazarin. care renunta în favoarea Poloniei. Prin politica capricioasă a acestei regine.3).X). devenind pictorul Curţii. Narva. majoritatea domeniilor coroanei au încăput în mâinile marii aristocratii. Elba şi Weser. culte dar risipitoare. Suedia devenea fact-totum atât în Marea Baltică. insulele Rügen. Până la majoratul reginei Cristina (1632-1654). Suedia e marea beneficiară a acestei Păci a Nordului. prin Pacea westphalică. a fost nevoit să se stabilească la Dresda. în sfârşit.Neva. frescele lui Maulbertsch. cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania. Regina Cristina abdică de la tron în 1654 şi se stabileşte în Italia. Cracovia. El a fost autorul modificării Constitutiei (1634). regele repurtează câteva victorii strălucite asupra Poloniei. Carol al XI-lea (1660-1697) semneaza Tratatul de pace de la Oliva (1660. primind noi domenii în Finlanda şi în noile provincii cucerite. susţinut curând de Olanda şi Branden burg. ale generalilor săi. Suedia semna. concretizată în diverse tratate semnate în 1660 şi 1661. numită Pacea Nordului . Portugalia şi Principatul Transilvaniei). spe riat de pericolul ce-l ameninţa pe aliatul suedez şi de o eventuală repunere în discuţie a Tratatelor Westphalice. trebuie să facă faţă unui atac al regelui Danemarcei. După cum am văzut mai sus.4 şi 5). Intervine însă o pace generală.000 taleri). şi de electorul de Brandenburg.toţi de origine austriacă . Oder. încheind armistitiul cu Rusia. Suedia devenea. în 1657. Prusia devenea independentă. voturi în Dietă şi dreptul de a înfiinţa o Curte de justitie la Wismar şi a unei Universităti la Greifswald (art. Carol X Gustav. în Prusia. dar se loveşte de rezistenţa polonă. astfel. Austria şi Brandenburgul.ca şi talentatul portretist de origine maghiară Adam Manyoki care. plătibilă în trei tranşe (5. fără să aibă însă pentru aceasta simţ politic. Principalele prevederi erau următoarele: regele Poloniei renunţa la orice pretenţii asupra regatului Suediei. ulterior. silit de împrejurări. Urmaşul său. Aspecte din istoria statelor nord -europene (Suedia. şi nici geniu militar. a ducatului Finlandei şi a celorlalte posesiuni ale Coroanei suedeze (art.

lemne). apoi. iese din competitia puterilor militare de prim rang. aramă. Rikstagul rezervându-i doar dreptul de a hotărî în problema impozitelor. va fi înfrânt la Poltava. care puteau să pătrundă în nobilime. care forma majoritatea populatiei. a fost denumită de nobimilea suedeză "era libertăţii".40. nobilimea n-a îndrăznit să pretindă noului monarh sa revină la vechile obiceiuri.Liga Nordului. Saxonia (în acel timp având acelaşi suveran cu Polonia) şi Rusia. Dar temerarul rege Carol al XII-lea.000 locuitori. avea recunoscut din partea statului titlu de “nobil scutit de impozitul funciar". când. biserica este pusă sub control regal (1686).fiecare cu 10. Rickadagurile din 1683 şi 1693 recunosc dreptul de a guverna fără să ţină seama de părerile Consiliului de Stat. avântul industriei metalurgice. chiar de cineva din tabăra sa). a Rikstagului şi a Senatului. la dezvoltarea gospodăriei tărăneşti libere. va fi omorât la asediul cetăţii Frederikschall (după unii. încât. micşorându-i-se renta feudală.Şi în regatul Suediei are loc procesul de întărire a monarlriei. care era la cheremul învingătorilor săi şi care. impulsionând şi sectorul demografic.000) şi la bunăstarea tărănimii libere. În 1699 se creează o coaliţie antisuedeză . Pe plan politic. Se introduc pluguri cu rotile. lăsând o ţară ruinată şi epuizată. dornic sa-şi măsoare fortele cu oricine ar fi îndrăznit să-l atace.500. toate acestea ducând la revigorarea economiei. Legăturile dintre domeniul feudal şi piată devin mai strânse. Acordarea dreptului de răscumpărare ţăranilor de pe domeniile regale (1710) a contribuit. una cu semănături de primăvară (orz) şi alta cu semănături de toamnă (grâu). va fi stăpân în Polonia şi în Saxonia. se introduce sistemul de cultivare în trei câmpuri: o tarla de refacere. a fost condamnat la moarte şi executat (1719). Temerarul Carol al XII-lea. spre înfiinţarea unor întreprinderi de tip capitalist. a grăbit decăderea statului suedez. prin pacea de la Altranstadt (1706). timp de 7 ani. statul avea militari echipaţi pe contul propriu al combatanţilor. Gotteborg şi Norkoping . nobilii caută să-şi valorifice în special grâul şi produsele animaliere. unde îşi va pierde aproape întreaga armată. Creşterea terenurilor arabile. construirea unei puternice flote militare şi comerciale a dus la popularea oraşelor (Stockholm . Înregistrează o serie de succese spectaculoase în lupte cu ruşii. echipaţi cu harnaşamentul respectiv. la moartea regelui Carol al XI-lea (1697). pe de o parte. Noul rege se proclamă major la vârsta de 15 ani (1697). Perioada de la moartea lui Carol al XII-lea (1718) şi până la lovitura de stat a lui Gustav al III-lea (1772). încoronându-se pompos la catedrala din Uppsala. se recunoaşte. treptat. o armată perfect echipată şi instruită şi o balantă excedentară de peste 7 milioane taleri. dar a angrenat şi o parte din nobilime. perioada de pace (1680-1700) a înviorat economia ţării. furnizând soldati şi cai. Îi bate pe danezi. . universităţile trebuiau să predea în spiritul doctrinei puterii absolute. în 1709. silindu-i să încheie pacea de la Travendal (1700). baronul de Gortz. în mod definitiv.000 locuitori. se defrişează mai eficient pădurile prin ardere. populaţia ajungând la 1. fără să întâmpine opozitia Rikstagului şi a nobilimii. a cărui vitejie şi pricepere în războaie ajunsese de domeniul legendei. În orice caz. 44 . Iar pădurile întinse şi bogatele resurse de minereuri de fier au dus la dezvoltarea industriei de constructii navale şi a celei metalurgice. se introduce cartoful. cu caracter oligarhic. asanarea mlaştinilor. în care intrau: Danemarca. Astfel. de pe urma căreia aristocraţia a profitat din plin. partizanul puterii absolutiste autoritare. creşterea exportului (fier. paradoxal. Marea parte a ţărănimii libere. Carol al XII-lea (1697-1718) intră în Războiul Nordic cu un stat bine centralizat. dar. . indiferent de originea socială. valabilitatea decretelor regale în sectoarele legislativ şi administrativ. aceasta nerămânând o castă închistată. Pătrunderea capitalismului se răsfrânge şi în sectorul agricol. catran. Sfetnicul regelui defunct. iar regina Ulrika-Eleonora acordă o Constituţie în 1719 . îl sileşte pe August al II-lea să renunţe la tron.

a scutit de orice impozit familiile sărace care aveau cel putin 4 copii. cu oraşul Vîborg şi insulele Dago şi Osel. la Nystadt (Usikaupunki). în 1721. imediat după moartea lui Carol al XII-lea. “Then swanska Argus” ("Argusul suedez"). studenţi suedezi care studiază în Olanda. tărănimea şi mica nobilime. în toamna anului 1660. tradiţiile şi realităţile ţării. a desfiintat tortura. În Suedia se constituiseră şi două partide – „Pălăriile ” şi „Bonetele ”. După semnarea primelor tratate din “Pacea Nordului”. în august 1772. coruptia cercurilor conducătoare. Anglia.Pacea cea mai grea pentru Suedia a fost cea iscalită cu Rusia. 1719).000 taleri. primul ziar după model englez. a infiintat Academia Suedeză (1786). intelectuali). vorbea limba poporului şi a ştiut să se facă iubit de mase. a sprijinit cultivarea limbii literare suedeze. a permis străinilor neluterani să-şi exercite cultul în mod liber. 45 . funcţionari. regele Gustav al III-lea (1771-1792) a dat . deputatii celor trei stari (fără ţărănime) s-au întrunit la Copenhaga spre a găsi solutia acoperirii deficitului din bugetul statului. creând o industrie .000. reforme şi întărirea puterii regale. Noul suveran se considera suedez . Estonia. Frantei. urmaşii lui Carol al XlI-lea fiind germani (Frederic 1. Constituţia din 1772 este primul document suedez care prevede separarea puterii în stat . care formau cele două stări ale Parlamentului danezo-norvegian. care a răsturnat guvernul "Bonetelor". necunoscând limba. primirea unor subventii din partea Rusiei. a liderilor din Dietă şi a vârfurilor partidului „Bonetelor". Prima împărţire a Poloniei. pe coasta Finlandei. Franţa. cenzura (1774). sfârşitul Războiului Nordului a fost şi sfârşitul Suediei ca mare putere. Karelia Răsăriteană şi o parte din Finlanda. bazându-se pe experienta proprie a poporului şi pe doctrina lui Montesqieu. Astfel. Contribuţii la aceste domenii au adus prima societate ştiinţifică din Suedia (Societatea Regală de Ştiinţe din Uppsala. a dus la arestarea membrilor Consiliului de Stat. Din istoria Regatului danezo-norvegian “Bilanţul” istoric al Danemarcei în epocă a fost mult mai “modest” de cât al preponderenţa!). care avusese loc cu câteva luni înainte. a laicizării vieţii spirituale. în frunte cu primatul Rans Nansen şi episcopul Rans Swan au cerut contributie egală din partea nobilimii. a artelor (făcând din castelul Gripsholm un al doilea Versailles în nordul Europei). a permis sa se facă paşi importanţi în domeniul culturii. viata politică a încăput pe mâna unor oameni venali care dirijau Riksdagul ţării. Angliei. În plus. Orăşenii şi clerici.artificială. care îşi se vindea produsele la adăpostul unei legi protectioniste. reprezentaţiile teatrale (prima trupă franceză a jucat la Stockholm în 1699). a fost speculată în presă de partizanii regelui. rivalitatea cu celălalt partid. a numit ca prim-ministru pe Ulrik Scheffer (adică Kanslipresident). Adolf Frederic). care a practicat o politică mercantilistă. primind suma infimă de 2. de proastă calitate. Cu toate intenţiile bune. au agravat criza din ţară. făcută fără vărsare de sânge. în sensul că lipsa unei puteri centrale oferea Suediei perspectiva insucceselor Varşoviei. o lovitură de stat . Versailles-ul care seduce mulţi nobili tineri. a întărit armata şi flota. a unui nou sistem judiciar. Regele s-a înconjurat de oameni capabili.în mare parte . preluându-şi prerogativele pierdute. Sistemul liberal instaurat în 1718.se născuse la Stockholm (1746). tribunalele extraordinare. când pierdea Livonia. Olandei. Ingria. a curmat pozitia dominantă a Dietei. „Bonete1e" reprezentau interesele nobilimii mici şi birocratice (ofiteri. a înfiintat grânare publice pentru nevoiaşi. cărţi străine şi suedeze etc. Atrăgându-şi burghezia. Lovitura de stat (cunoscută în istoriografia suedeză sub numele de „Revolutia paşnică ") din august 1772. învăţământului. a burgheziei orăşeneşti şi a vârfurilor ţărănimii. mărind nemultumirile. a distribuit gratuit medicamente. „Pă1ărille" erau partidul nobilimii şi al marii burghezii comerciale şi cămătăreşti.

secară. Polonia. În timp ce absolutismul se întărea în Austria. capitala Cracovia fiind plasată la extremitatea vestică a ţării. iar în 1702 a fost anulată şerbia în părţile răsăritene ale ţării. în detrimentul puterii regale şi a magnaţilor. elaborată de Schumacher. obţinând astfel cantităţi sporite de cereale. Legea daneză (1683) şi Legea Norvegiană (1687) au uniformizat organizarea administrativă şi juridică a diferitelor provincii şi au proclamat egalitatea tuturor în fata legii. devenit conte. Primele legi publi cate din istoria ţării. Pentru ţară a fost un lucru pozitiv. orz. tara era într-o situatie deplorabilă. hrişcă. când cererea de grâne pe piaţa apuseană luase amplaore (în Polonia se cultiva grâu. prin luptă armată se emancipează de sub tutelă străină (1648).scădere. care permiteau burgheziei şi ţărăni locale să se afirme. Nobilimea. Principiile organizării monarlriei absolutiste au fost reflectate încă în Legea regală din 1665. mei). S-a creat o situatie revoluţionară. unde şleahta încerca să-şi asigure influenta decisivă în conducerea statului. Potocki. puterea regelui a devenit ereditară. Prin întărirea absolutismului în Norvegia. continua să păşească pe drumul fărâmitării feudale. Din1569. evident. puterea a trecut din mâinile aristocraţiei locale în mâinile funcţionari1or regali. De altfel. iar cei fără posesiuni funciare erau privaţi de dreptul de a ocupa funcţii oficiale şi de a se bucura de inviolabilitatea persoanei. care. a decăderii politice şi economice. ales pe baze elective. Acest stat nobilar multinaţiona1 a primit numele de republică. devenit ulterior cancelar al Statului. în 1733. statul polonez se prezenta ca o confederaţie între regatul polonez şi Marele Principat al Lituaniei. nobilimea a întărit exploatarea ţărănimii. şi-n secolul al XVII-lea. Statul norvegian nu avea autorităţi centrale autonome. cu excepţia unui locţiitor regal. mazăre. Totuşi. deoarece majoritatea nobilimii nu era de origine norvegiană. fiind nevoiţi să-şi găsească îndeletniciri pe lângă marii magnaţi (Czartoryski. deşi avea în fruntea sa un rege. teoretic. Chiar dacă. Radziwil ş. Unele reforme. şi ca formă de organizare nu reprezenta un regim republican. Liubomirski.ulterior Prusia.). trupele poloneze reuşi seră să ocupe temporar Moscova. Mutaţii se produc chiar şi în sânul clasei dominante . practic. magnaţii şi restul nobilimii se bucurau de aceleaşi drepturi politice şi juridice. deşi suveranul făcuse numeroase încercări de a-şi plasa patria în fruntea celorlalte state europene. să reintroducă şerbia şi cu posibilitatea pentru nobil de a cere executarea clăcilor. profitând de conjunctură. Varşovia fiind desemnată ca sediu comun pentru deliberările Seimului. 46 .Frederic al III-lea (1648-1670) sprijinea din umbră pe orăşeni şi chiar a adus trupe la marginea capitalei. a obligat pe rege. sprijinit de burghezul Schumacher. la sfârşitul Războiului de 30 de ani.a. iar Frederic al III-lea şi urmaşul său Cristian al V-lea (1670-1699). Aspecte din istoria Poloniei de la Pacea westphalică la dispariţia acesteia ca stat (1648-1795 ) Păstrâdu-şi caracteristicele regimului politic propriu (care-i vor precipita sfârşitul!). în Brandenburg . Dacă la începutul secolului al XVII-lea. în Rusia. alţii şi-au pierdut complet pământurile.mulţi şleahtici au sărăcit. au fost luate sub regii Frederic al Vlea (1746-1766) şi Cristian al VII-lea (1766-1808). a instaurat absolutismul în Danemarca şi Norvegia. creşterea puterii functionarilor regali măreau dependenta Norvegiei fată de autoritătile de la Copenhaga. La moartea ambitiosului rege Vladislav al IV-lea (1648). cu repercursiuni negative asupra gospodăriilor micilor producători. S-a uşurat situatia tărănimii (1682). Totuşi. iar impozitele strânse luau drumul capitalei Danemarcei. prestigiul international al Poloniei va fi într-o vizibilă . O lovitură în plus primeşte statul polonez din partea cazacilor zaporojeni. posesorii de mici terenuri plăteau dări asemănătoare ţăranilor. prin organizarea sa politică. însă suprematia de clasă a nobilimii a fost menţinută. orăşenii obtinând anularea şi limitarea unor privilegii nobiliare. Polonia rămâne un stat feudal prin excelentă. conduşi de hatmanul Bogdan Hmelniţki şi exprimând interesele poporului ucrainean.

în care vor fi angrenate marile puteri europene. Pentro a crea o monarhie puternică. ocupă cele două capitale. la moartea acestuia (1694). Cu toate succesele repurtate pe plan extern în timpul domniei lui Jan Sobieski. în anul 1667. Polonia pierde o serie de teritorii: Prusia ducală (1657). August al IIlea îşi reia tronul. repurtată asupra suedezilor. la care se adaugă şi Smolenskul. fiul său.000 locuitori. şi anume: la Camenita. Până la urmă. se alătură ruşilor. Coroana fiind electivă. Pacea încheiată imediat prevedea intrarea Cameniţei şi a Podoliei în deplina stăpânirea sultanului. iar populaţia la 7. Cracovia şi Varşovia şi. în care a fost angrenată şi Po1onia. Dacă dreptul de veto a fost folosit pentru prima dată în 1652. Între fostul rege Stanislas Lesszcinski. fapt ce a dus la declanşarea operaţiunilor militare împotriva Poloniei. era socrul lui Ludovic al XVlea şi era candidatul partidului francez). urmărea obiective personale. ceea ce va influenta pozitiv şi factorul demografic. dar Carol al XII-lea. cât şi principatele româneşti). Seismul polonez avea de ales între doi candidaţi. unde puterea de stat era slabă. preocupate de succesiunea spaniolă. Prin moartea lui August al II-lea (1733) se deschide o criză de succesiune. din 1666 a fost extins şi asupra organelor legislative locale. ieşită din unirea unui mic principat absolut (Saxonia) şi o mare republică oligarlrică.000. n-au acordat importanţa cuvenită răsăritului Europei. în urma păcii de la Andrussovo. Polonia urmând să plătească un tribut de 20. uitând pe parcurs de polonezi. Categoric. prin pacea de la Altranstad (1706). în 1683. În urma victoriei ţarului Petru I. care devine rege sub denumirea de August al III-lea (1733-1763). le deteriorează pe cele cu Imperiul Otoman. dorind să reia Livonia de la suedezi. Diplomaţia habsburgică atrage Polonia într-un sistem de alianţă ofensivă şi defensivă (1683). în 1672. acestea având să-şi plătească poliţile mai vechi. cunoscut şi sub numele de August cel Puternic (datorită forţei sale fizice). îndreptată exclusiv asupra Imperiului Otoman. în urma ocupării unor teritorii de otomani şi de suedezi. Prin pacea de la Karlowitz (1699). a dus la mutatii spectaculoase în Europa. care fusese impus polonezilor de către Carol al XII-lea. cu populaţie eterogenă (unde polonezii deţineau o pondere de circa 40%). unde fiecare şleahtic îl putea folosi. care s-au soldat cu ocuparea puternicei cetăţii Cameniţa (octombrie 1672). după Poltava (el locuia în Alsacia. candidatul ales. în vederea împiedicării lucrărilor Seimului. teritoriul statului scade la 730. care erau interesate să menţină statu-quo-ul în Europa Centrală. Marea majoritate a nobilimii poloneze îl alege pe acesta. de la Poltava (1709). În anul următor.000. Podolia şi o zonă a Ucrainei apusene. îl obligă pe suveranul Poloniei să renunţe la tron. prin epilogul său. În această nouă ipostază îl găsim pe regele polon Jan Sobieski ajutând Habsburgilor la despresuarea Vienei. fiind preferat electorul Saxoniei (sub denumirea de August al II-lea). August al II -lea. principalii protagonişti fiind Rusia şi Suedia.000 km2 şi o populaţie în jur de 10. în special Franţa şi Anglia. Imperiul Otoman renunţa la toate cuceririle făcute în 1672. fiul lui August al II-lea. Dar minoritatea Seimului polonez apelează la Rusia şi trupele acesteia impun ca rege pe noul elector de Saxonia. dar care a fost înlocuit cu August al II-lea. după ce-i bate pe danezi şi pe ruşi. statul se prezentându-se cu o democraţie nobiliară. teritoriul Poloniei avea o suprafaţă de 990. August al II-lea. creşte considerabil influenţa Rusiei pe care regele Poloniei o suportă cu multă seninătate. ca şi suzeranitatea asupra Ucrainei. În urma războaielor cu Suedia şi Rusia. la Narva.conflict care. ci şi a marilor puteri. ambasadorul francez acreditat la Varşovia având un rol important în această actiune.000 galbeni. nu este ales rege. De-abia spre sfârşitul secolului. din cauza opoziţiei nobilimii de frica întăririi puterii centrale. unde se derula Războiul Nordului (1700-1721). Polonia va face parte din Liga Sfântă (alături de Austria şi Veneţia şi sub patronajul papei. Franta recunoaşte ca rege al Poloniei pe August al III-lea şi lasă mână liberă în această ţară Rusiei. în 1697. în schimb.Dacă în 1634. Tratatul de la Andrussovo (1667) stabileşte relaţii paşnice cu Moscova. în schimb. se îndreaptă asupra Poloniei. trebuia învinsă nu numai rezistenţa nobililor şi a magnaţilor autohtoni. afectând şi burghezia natională care se înfiripa. Livonia (1660). 47 . Ucraina din stânga Niprului. anarhia lua proporţii. Marile puteri din apusul Europei.000 locuitori. când o mare parte din Ucraina trece la Rusia şi. urmând ca în Ligă să fie atrasă atât Rusia. inclusiv Kievul (1667). victoriile lui lan Sobieski îmbunătăţesc politic pozitia europeană a Poloniei.000 km2. la Wissemburg.

chiar dacă avea şi un singur vot contra). care era deţinută de tătari. De altfel. Cu această alegere a fost de acord şi Frederic al II-lea. iar Rusia 92. Austria. Nobilimea începe să fie şi ea angrenată în deschiderea de noi manufacturi (textile. Însă. Cu toată anarhia. socrul regelui Franţei. care urma să pregătească nu numai cadre militare. iar suveranul său Frideric al II-lea urzeşte diverse combinaţii.650. au exploatat resursele ţării. cu o populatie de 2. iar un vice-rege reprezenta la Varşovia autoritatea Petersburgului. candidatul ales este Stanislas Poniatowski (1764). Însă Austria era suspectată de Rusia. În schimb. căci cel mai avantajat era Frideric al II-lea. Prusia obtinea 36. în timpul războiului de 7 ani (1756-1763). anarlria şi sugera actiuni pentru centralizarea statului. De peste 30 de ani. sprijinindu-i pe dizidenti. ci şi pentru o nouă administratie. mica Prusie este recunoscută ca o putere militară de prim rang în Europa. Sub pretextul apărării ortodocşilor şi a mentinerii cu orice pret a dreptului de "liberum veto". negustorii. În 1772 are loc prima împărtire a Poloniei. Achizitiile nu trebuie privite mecanic. îşi dă seama că practica folosirii "liberum veto"-ului este deosebit de dăunătoare. rămânea totuşi unul dintre statele mari ale Europei.000 km2. care era duce de Lorena. iar regele-elector August al III-lea şi-a datorat coroana Rusiei şi Austriei. în calitate şi de elector al Saxoniei.Austriei şi Prusiei. meseriaşii bogati încep să ruleze capitaluri tot mai mari. conservatorismul. în vârstă de 32 de ani. deoarece avea intenţia să ţină sub tutela sa exclusiv republica amputată. această primă împărţire a statului polonez îi şubrezea considerabil pozitia pe plan 48 . aducând mari prejudicii materiale ţării. trupele ţariste. se extinde piata internă. Polonia se declară neutră. paradoxul problemei constă în faptul că cele trei state vecine absolutiste sprijină anarhia şi institutiile acesteia. controla întregul comert din această zonă. trebuie să facem remarca că burghezia poloneză se dezvoltă. pentro a-şi extinde teritoriul. bancherii. inclusiv Crimeea. Noul rege. iar spre sud. Deşi Polonia pierduse circa 30% din teritoriul său şi 35% din populatie.000 locuitori. oraşele cresc.acest mic stătuleţ de limbă franceză – ar fi trebuit să revină lui Stanislas Lessczinski. apar noi manufacturi şi întreprinderi.000 km2 şi o populatie de 580. intră în posesiunea Toscanei. era firesc ca la tron să-i succeadă fiul său şi ca Rusia şi Austria (aşa cum l-au sprijinit pe tată) să-l sprijine şi pe fiu. Regele August al III-lea. se dezvoltă meseriile. cu bogătii subterane . punând mâna pe gurile Vistulei. ca să influenteze în acest sens Viena şi Berlinul.mai ales mine cu sare. mai ales că Polonia nu avea hotare naturale (munti înalti. cu o populatie de 1. Se editează revista "Le Moniteur" (1765).000 km2).consemna Gaston Zeller . în vederea dezmembrării Poloniei. de o inteligenţă remarcabilă şi foarte instruit. arlriducele Francisc. În timpul Războiului de 7 ani. Imediat după terminarea Războiului de 7 ani.000 locuitori. ia amploare comertul.era un stat satelit pentru Imperiul ţarist.000 locuitori. ia parte la conflictul privind succesiunea austriacă şi este invadat de două ori de trupele prusiene. Deşi încântat de fastul de la Versailles şi Petersburg. interesati în lichidarea anarhiei şi a creării unui stat puternic centralizat. în primul rând. dar această neutralitate a fost încălcată flagrant de Rusia. prin prisma suprafetei obtinute. mai ales pe spinarea Poloniei şi a Suediei.000 km2. deoarece începuse să cocheteze cu Franţa. în 1764. Negocierile dintre Austria. sotul viitoarei împărătese Maria Tereza. Prusia şi Rusia privind împărţirea Poloniei se prelungesc circa un an. După moartea regelui August al III-lea (1763). ceea ce a provocat nemultumirea Angliei şi a Ţărilor de Jos. Este aţâtat astfel un război civil. trupele ruse pătrund în Polonia în martie 1767. care urmăreşte. Polonia . care izbucneşte pe fundalul unor mişcări ţărăneşti.300. Prusia şi Austria. în frunte cu familia Czartoryski. Austria a obtinut teritorii dens populate. toate teritoriile. care descindea dintr-o veche şi ilustră familie poloneză. Dintre vecini este ascultat cu mult interes mai ales de Ecaterina a II-a. care. Dacă administratia poloneză încearcă să pună capăt anarhiei. În 1765.prima şcoală cu caracter total laic din Polonia. foarte curând nu va mai fi pe placul Rusiei. Petersburgul urmărind achizitii teritoriale moderate. care critica ignoranta. metalurgie). va fonda şcoala de cadeti . Austria 83. realipirea teritoriilor ucrainiene şi bieloruse aflate încă sub jurisdicţia poloneză. depăşind Spania şi fiind sensibil egală ca suprafaţă cu Franţa (520. din necesităţi militare. La sugestia Ecaterinei a II-a. o parte a marii nobilimi. iar viitorul ducat de Lorena . cursuri de apă mari) care s-o ferească de apetitul mereu în creştere al celor trei vecini: Rusia. Prusia. era un admirator sincer al sistemului de guvernare englez şi al respectivului sistem constituţional. în calitatea lor de vasali ai Porţii otomane. (o lege nu putea fi adoptată. Între Petersburg şi Berlin se ajungea la un acord.

fabricanti. se crea un precedent în istorie. dar mai ales pe moralul patriotic al polonezilor. Kosciuszko.în concepţia Petersburgului era necesară mentinerea unui stat polonez tampon (îi mai rămăseseră 212. mai ales spre sud.international. Sub aspect economico-social. Oraşele aveau dreptul să-şi trimită reprezentanti în Seim şi li se recunoştea vechea autonomie administrativă şi judecătorească. prin cinci ministere: Afaceri Exteme. Noua constitutie poloneză a nemultumit nu numai marea nobilime. Tadeusz Kosciusko. considerând-o ca una dintre actiunile cele mai odioase ale politicii marilor puteri din secolul al XVIII-lea. ca şi alegerea monarhului. Intră victorios în vechea capitală Cracovia. dar. ci şi pe vecini. Dieta finantează. proprietarii de domenii. care manifesta idei radicale. insurectia. aducând tării un venit anual de 16 milioane de zloţi Dieta de 4 ani (1788-1792) a jucat un rol major în limitarea puterii marii nobilimi. li se facilitau avantaje în acest sens. argumentează autorul. Politie. "Liberum veto" este anulat. măsuri iniţiate mai ales de mica nobilime sărăcită. împărtirea unui stat catolic echivala cu o monstruozitate. şi participarea Vienei. amputarea Poloniei în 1772 a fost un şoc pentru întreaga tară. decât Prusia şi Rusia să ia singure totul. în scopul evitării abuzurilor. Ţărănimea era pusă sub protecţia statului. unde. are loc a doua împărţire a Poloniei (1793). reformele preconizate spre sfârşitul secolului al XVIIIIea aveau ca scop democratizarea statului prin măsuri luate în primul rând împotriva oligarhiei. lucernă etc. Prusia se alătură Rusiei şi. şi-a atras o parte din armată şi. Justitie. Mizând pe sprijinul Franţei revolutionare. O parte din prevederile Constituţiei din 1791 s-au păstrat . tranzacţii bancare. cu o administratie centralizată. este centrul economic şi comercial al ţării. care la data amputării (1772) rămăsese cu o populatie de 7. cu centrele Gdansk. care garanta contractele dintre aceştia şi.5 milioane locuitori. Thorun şi Poznan).000 km2 (o mare parte din Polonia Mare şi o parete din Mazowia. se deschide un consulat la Kerson. meşteşugari bogati care îşi construiesc case somptuoase rivalizând (şi chiar întrecând) pe cele ale multor nobili. în ciuda unor succese militare repurtate de generalul Iosif Poniatowski (viitor mareşal al lui Napoleon) şi de către eroul Războiului de independenţă american. Constitutia evitând abolirea şerbiei. Desigur. Polonia. industrie. spre Marea Neagră şi Moldova. armată şi cler şi puteau poseda proprietăti rurale. la 24 martie 1794. pe lângă nobilime. era logică. . în perioada 1772-1793. celebrul „soldat al libertătii". la 3 mai 1791 a fost adoptată o Constitutie progresistă. Compania comertului din Marea Neagră.apar primele lucrări pe teme agricole şi se popularizează noile culturi (cartofi. care vor încerca solutii. faiantă) şi întreprinderi. care în câteva decenii şi-a triplat populatia (120. Burghezia a scos masele în stradă. într-o asemenea conjunctură. societatea poloneză face progrese notabile pe calea dezvoltării relatiilor capitaliste. Finante. dar unde ambasadorul Rusiei să fie factotum. fortele fiind inegale. trifoi. centralizat. Elementele provenite din burghezie puteau opta pentru orice carieră în administratie. în 1792. urmând ca după moartea lui Stanislas-August Poniatowski. a „intelighenţiei" şi a burgheziei. „în numele întregului popor". unde ridică la rangul de ofiţer un soldat care s-a 49 . tronul să devină ereditar. îşi au sediul tot mai multi negustori. comertul ia amploare. Se intensifică agricultura . reforme pentru a opri anarhia tării şi a crea un stat modern. Apărare. Istoricul austriac Erich Zollner condamnă împărţirea Poloniei din 1772. iar guvernul (Consiliul Permanent) începe să-şi exercite mai operativ atribuţiile. Iar din punctul de vedere al politicii austriece. În baza unui acord comercial cu Rusia.000 km2 şi circa 4 milioane locuitori) între cele trei puteri. fiind prima oară când nobilimea este obligată să plătească direct impozite . În scopul angrenării nobilimii în comert. iar ceea ce era mult mai grav.). dar mai ales pentru elementele progresiste ieşite din cadrul nobilimii. în 1792). Încă din martie 1789 a fost votat un impozit pe proprietătile funciare (10%) şi pe cele ecleziastice (20%). Apar noi manufacturi (postav. Rusia ia o parte din Bielorusia şi Podolia şi întreaga Volhinie. începea. profitând de faptul că în Varşovia se găseau numai 182 deputaţi. De altfel. mai ales după declanşarea Revolutiei din Franţa (1789). deoarece Prusia îi barase gurile Vistulei. bancheri.000 locuitori. iar Prusia 57. când forţa şi agresivitatea îşi spuneau cuvântul. Varşovia. a ajuns la 9 miliioane în decurs de douăzeci de ani. justitie. În 1773 a fost creat primul Minister al Instructiunii Publice din Europa. în cadrul Casei de Saxonia.

Printr-un document (datat ianuarie 1797).negustorii .ca numele de Polonia să nu fie pomenit în nici un document al dreptului internaţional. pune stăpânire. ei se bucură de drepturi foarte importante pe seama ţăranilor lor. boierii) sau ca militari. din dinastia Romanovilor. în schimb. iar trădarea marii nobilimi duce nu numai la înfrângerea insurecţiei. iar pe plan extern să înfrângă Suedia. pe Marea de Azov. la 25 noiembrie 1795. din a doua jumătate a secolului al XVII-lea încearcă să treacă la monarhia absolutistă. în urma unui război care a durat 21 de ani (1700-1721). spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Incontestabil. instaurată în 1613. care sporeşte fie prin presiuni asupra lărani1or. iar restul de 120. la diferite servitutii. Recurgând la originea divină a puterii suveranului. ea e divizată în două clase. Stepan Razin şi Emilian Pugaciov. cu tot eroismul legendar al polonezilor. a căror bogăţie e de natură funciară. cu capitala Varşovia şi regiunile nord-estice până la Niemen (48. Prin alipirea Ucrainei la statul rus (1654) şi extinderea spre Siberia. În această perioa dă. capitala Moscova având circa 200. în ciuda serviciilor aduse. Aspecte din istoria Rusiei în secolele XVII-XVIII Dinastia Romanovilor. deşi acestea poartă un pronunţat caracter feudal. se dezvoltă comerţul.000 locuitori. o încăpăţâna re şi o cruzime ieşite din comim. Kiev.000 km2. La mijlocul secolului al XVIIlea. prin modernizare. simbolizând prin aceasta accesul poporului la orice funcţie în aparatul de stat şi în armată. Însuşi ţarul. pe care o 50 . vor deveni ministere. Vistula şi Bug. nici la Marea Neagră. ci şi la lichidarea statului polonez (1795). dar se întindea de la Nipru până la ţărmul de la Pacific al Siberiei şi de la Marea Albă până la Caucaz şi Marea Caspică. Are loc întărirea continuă a domeniului feudal. urmată de Iaroslavl. prin calitătile sale. ca şi Boiarskaea Duma. la Tula). burghezia . Situatia grea a ţărănimii şi procesul de intensificare a legării de glie au generat războaiele tărăneşti din secolele XVII-XVIII. lipsiţi de majoritatea drepturilor civile.000km2). capul bisericii ruse Nikon este surghiunit la o mânăstire din nordul îndepărtat. copleşiţi de corvezi. În 1696. nu fără greutăţi. dintre care 3% reprezenta populatia orăşenească. în 1798. Petru îşi propune un dublu scop: transformarea internă a Rusiei şi deschi derea ei spre Baltica şi Marea Neagră.distins în mod deosebit în luptă.000 km2 Rusiei. care începe să se deschidă timid spre influenţele europene. cele trei puteri îşi reglau toate diferendele care decurgeau din lichidarea statului. Kostroma. în ce priveşte societatea rusă. cu o suprafaţă de 47. care funcţionează concomitent şi alături de putrerea ţarului îşi pierd importanţa. legaţi de glie. austriece şi prusiene înaintează din trei direcţii. Prin lichidarea statului polonez. Absolutismul în ascensiune se izbeşte de pretenţiile bisericii de a avea întâietate faţă de puterea laică. apar manufacturi (în 1632 iau fiinţă trei manufacturi de metalurgie. Dar. Iniţiativele lui Aleksei de a face din acest uriaş ansamblu un stat mai bine centralizat rămăseseră cu totul insuficiente. instituţiile medievale ca Zemski Sobor (convocat ultima dată în 1653). sub domnia lui Petru cel Mare.în curs de formare fiind încă foarte puţin numeroasă. Astrahan. angajându-se într-un articol secret . demnitatea de patriarh a fost desfiinţată. Regele Stanislas-August a fost silit să abdice. Şi o face cu o inteligenţă. sunt obligaţi să-I slujească pe ţar ca func ţionari (mai ales. creşte populaţia orăşenească. a contribuit în cea mai mare măsură la înfăptuirea acestora. Ceva mai târziu. existau în Rusia circa 225 de oraşe. care grupează şi cele mai bune terenuri. armatele ruse. iar pe timpul Ecaterinei a II-a. Vologda. Prin dezvoltarea forţelor de productie. Nobilii. o mare parte a latifundiilor bisericeşti a fost trecută în patrimoniul statului. În cadrul domeniului sporeşte rezerva seniorială. fie prin danii acordate de către stat în noile teritorii cucerite. Administraţia centrală a statului era dirijată de către Pricazuri (circa 40) care ulterior vor primi denumirea de colegii (pe timpul lui Petru cel Mare). de sub conducerea lui Ivan Bolotnikov. figura cea mai marcantă s-a dovedit a fi Petru I (16821725). Prusiei îi revenea partea centrală. iar la începutul secolului al XIX-lea. dar. Rusia nu ajunsese încă nici la Baltica. la Petersburg. în afară de clacă şi dijmă. şi a murit în captivitate. nobilimea şi ţărănimea. ţăranii fiind obligati. Austriei îi reveneau teritoriile sudice până la Pilica. care a realizat reforme remarcabile. populatia ajunge la circa 11-12 milioane locuitori. etc.

se inspiră din modele occidentale. la Luţk. reorganizează apara tul de stat. multe dintre ele lovin du-se de sentimentul naţional şi religios al ruşilor. armata rusă necunoscând suficient terenul. Nu reuşeşte s-o facă decât în urma unui lung război.turc. În vederea ieşirii la Marea Neagră. Dimitrie Cantemir. obligă femeile nobile să renunţe la izolare. Inspirându-se în acelaşi timp din absolutismul bizantin şi fran cez. să le cedeze tot bazinul răsăritean al Mării Baltice: Livonia cu portul Riga. potentialul militar turco-tătar. a plecat ca zălog la Constantinopol. toate teritoriile din Golful Finic şi o parte din Finlanda sudică cu oraşul Vîborg. Ca ultimă clauză. Dacă Petru cel Mare a repurtat o strălucită victorie la Poltava. Prin înfrângerea de la Stănileşti (1711). în 1703. tolerând. Linia diplomatiei ruse era nici o acţiune împotriva otomanilor. apoi în douăsprezece gubernii circumscripţii militare şi fiscale . până la terminarea cu succes a războiului cu Suedia. va număra 20 000 de oameni. inter zice bărbaţilor să poarte barbă şi păr lung. la sfârşitul domniei sale. în 1709. şi primeşte asigurări din partea lui Constantin Brâncoveanu şi a unor căpetenii balcanice. În urma unei lungi călătorii în Europa Centrală şi Occidentală. printr-o reglementa re de tip colbertist. în 1725. prin Tratatul de la Nystadt (1721). ca otomanii să aibă siguranţa că tratatul iscălit va fi respectat. Pentru a con trola Biserica. ca şerbia să ia proporţii şi săse adâncească. Estonia cu Revel. Vicecancelarul statului rus Şafirov. armata rusă urma să se întoarcă în patrie pe drumul cel mai scurt. a unei flote militare maritime şi a vointei de fier a ţarului Petru I. în 1720. ca urmare a unor relatii de bună vecinătate între cele 51 . fiecare 50 de case erau obligate să dea câte un recrut). ruso. îmbunătăţeşte sistemul de impozite. industriile necesare nevoilor unei armate moderne. Petru I. în mlaştinile estuarului Nevei. prin teritoriile ruseşti se întorceau în patrie. Când moare. Petru cel Mare lasă moş tenire un stat puternic şi deschis către Europa. că vor sprijini acest război. cu împrejurimile. procu rorul general. Pe această linie. iar Rusia devine oficial imperiu . în schimb. Toate aceste reforme întreprinse cu o mână de fier. a primelor regimente de artilerie. colegiu de prelaţi. asupra temerarului Carol al XII-lea. iar regele Suediei şi ostaşii săi. fereastră a Rusiei spre Baltica. reia campania împotriva turcilor. Propunându-şi "să îmbrace în oameni turma sa de vite". îşi dă silinţa să ridice nivelul de instruire şi dispune traducerea în limba rusă a unor cărţi de ştiinţă din cultura europeană. Suedia a fost nevoită. Drept recompensă. împarte Rusia în opt. foarte legaţi de tradiţiile lor. hotărăşte să profite de tinereţea lui Carol XII ca să pună mâna pe provinciile baltice. care s-a hazardat spre adâncurile Rusiei. suscită curând numeroase rezistenţe şi alimentează opoziţia dintre adep ţii occidentalizării şi slavofili. leagă şi mai strâns nobilimea de serviciul admi nistraţiei sau de armată. mizând că hatmanul Mazeppa îi va oferi oameni şi alimente cu multă larghete.ia de la turci. îl înlocuieşte pe patriarhul Moscovei cu Sfântul Sinod. se ajunge la tratatul de amiciţie de la Constantinopol (1720).şi creează o biro craţie omniprezentă. În urma eforturilor Rusiei (crearea unei cavalerii. Rusia înapoia otoma nilor fortăreata Azov. în acelaşi an (1721). la Stănileşti rolurile s-au inversat. demola o serie de forturi construite. chemată să cuprindă întreaga societate. după ce în prealabil iscăleşte un tratat cu domnitorul Moldovei. luati sub protectia Portii. Senatul îi oferă ţarului titlul de împărat. concret cine se va răscula şi cu ce forţe îl va sprijini s-a trezit înconjurat şi cu putine şanse de a scăpa. oraşul e deja un port activ. Sankt-Petersburg. dar transformarea economiei şi a societăţii ruseşti pe care se strădui se s-o ducă la bun sfărşit abia începuse. în cadrul căruia este el însuşi reprezentat de un funcţionar laic. ca şi din experienţele practice suedeză şi prusacă. dar. a sistemului de recrutare regulată: din 1702. dezvoltă. începe edificarea noii sale capitale. în 1711. Conti nuând politica lui Aleksei. Cu începere din 1698. Din punct de vedere economic. ca să o scoată din stagnare. Petru emite o serie de ucazuri care au în vedere trans formarea profundă a ţării. care. nu se mai amesteca în probleme statului polonez ca şi în viata cazacilor care mai erau sub jurisdictia poloneză.

din noul oraş Petersburg. Toate aceste realizări s-au datorat în cea mai mare măsură voinţei şi perseverenţei lui Petru I. o academie navală. 50 de şcoli eparhiale bisericeşti etc. o parte din comertul cu Olanda şi Anglia. înfiintând o şcoală de tragere (1699). şi-a subordonat nobilimea turbulentă. lucrau 10. ca şi folosirea prizonierilor suedezi la tehnica oţelului şi a minereului de fier. la zona Azovului. În 1702 a fost înfiinţat primul teatru public. În primul rând. a permis multor tineri proveniti din rândurile orăşenimii şi ale satelor să beneficieze de acesta. meşteşugari sau chiar de tăranii obrocari îmbogătiti. s-au înfiintat manufacturi şi de către negustori. a lui Petru I n-a fost scutită de seisme sociale. S-au deschis tipografii (4 numai la Petersburg). Concomitent cu războiul dus împotriva Suediei. la Petersburg. prin ieşirea la Marea Baltică. hărţi. la regiunile mărginaşe ale teritoriilor poloneze. indiferent de mărimea ei. care a intrat în vigoare din 1724. au apărut peste 200 de manufacturi noi. Tarul a egalizat. privind moştenitorul unic. Petru cel Mare a căutat prin toate mijloacele să încurajeze şi să protejeze industria. la ca1muci etc. iar domeniile le furnizau materiile prime necesare. Ei puteau concura cu succes pe ceilalti. Numai în perioada 1700-1725. nu mai aveau din ce să se întretină. Apar şi nobili care înfiinţează manufacturi. cea de armament şi a construcţiilor navale. Încă din 1714. elaborându-se un tarif vamal protecţionist. manuale.000 de muncitori. cele două state angajându-se să se respecte reciproc în zonele considerate vulnerabile. Astfel că. ştiinte umanistice. Astfel. domnia deosebit de tumultoasă şi în acelaşi timp autoritară. nobilii erau obligati să ocupe fimctii în armată şi în aparatul administrativ. a fost ierarhizată în 14 trepte. şcoli în fiecare gubernie pentru fii de nobili care se pregăteau să intre în serviciul statului. deoarece un singur copil avea dreptul să moştenească averea părinţilor. s-o încadreze între marile puteri europene. care absorbea în continuare. proprietatea conditionată cu cea boierească de votcină. producţia textilă fiind ce-a de-a doua. încep să se publice cărţi. care taie totul din rădăcină. În 1750. la finele secolului al XVII -lea. ţarul şi-a axat privirile spre armată. acest om de geniu. În acest scop. Tratatul făcea referiri la cazaci. la Crimeea. Învăţământul creat de Petru I. Totuşi. prin Decretul (Ucazul) din 1722.. exportând mai ales fontă şi fier. concomitent cu drumul Volgăi şi al Mării Caspice. printr-un decret. la Moldova. În regiunea Uralului se construiesc primele întreprinderi mari pentru a acoperi necesităţile statului privind productia metalurgică. o şcoală militară de geniu. concurând deci Suedia. care reuşise să transforme Rusia. era incapabil să-şi domine pasiunile şi să procedeze cu opera sa de regenerare ca un tăietor de lemne din pădure. cu 3 secţii matematică.două state. altfel. mai ales în timpul verii. practic. având un caracter practic. paralel cu Arhanghelskul. Rusia îşi dezvoltă industria grea. fizică. de utilitate. Desigur. ramură ce căpăta o mare dezvoltare. iar din 1725 a început să functioneze Academia de Ştiinţe. Crearea Petersburgului şi deschiderea acestuia la traficul internaţional. Rusia recruta numeroşi specialişti cu ocazia călătorilor ţarului în străinătate. se deschideau noi şi importante perspective. Rusia va dispune de peste 100 de întreprinderi metalurgice. denumit "Vedomosti" (Informaţia). apoi cea din zona Astrahanului (1705-1706). una de artilerie (1701). unde aceasta avea traditie. 52 - . prin Marea Albă. Astfel. La şantieml naval al Amiralitătii. a cazacilor şi a tăranilor de sub conducerea lui Kondrati Bulavin (1707-1708). obligând-o să ocupe funcţii în armată şi în administraţie. iar din 1703 se editează primul ziar din Rusia. o şcoală de medicină. ca şi penetraţia atât spre Marea Neagră cât şi a drumului spre Pacific au dat un nou impuls comertului rusesc. deoarece şerbii lor le ofereu mână de lucru gratuită. printr-un ucaz. alături de nobili. s-o modernizeze. în 1718 primul muzeu. a izbucnit răscoala din Siberia. iar nobilimea. Concomitent cu manufacturile ce apartineau statului. mai ales din Olanda şi Anglia.

a primit o educaţie franceză. unica proprietară a pământului. se dezvoltă mai ales industria minieră şi cea metalurgică în Ural. în primul rând. a emis o lege care dădea dreptul fiecărui suveran să-şi desemneze urmaşul . garda imperială . dovedeşte toleranţă religioasă. după numai câteva luni. prin efecte.lucru de care au profitat nobilii. au pătruns în Berlin (1760). cât şi în Europa Centrală. care o celebrează ca pe Semiramida Nordului şi model de rege-filozof . mai ales Diderot. Acest avânt are loc în folosul nobilimii. Kliucevski a caracterizat perioada de la moartea ţarului Petru cel Mare (1725) şi până la urcarea pe tron a Ecaterinei a II-a (1762) "epoca loviturilor de palat. de a-i deporta în Siberia pe cei recalcitranţi (1760) etc. Ecaterina II îşi asumă în întregi me conducerea treburilor statului. reformele înfăptuite de Petru I au fost. aflate încă sub jurisdictie poloneză. dis punând încetarea persecuţiilor împotriva credincioşilor de rit vechi (raskolnici). în ciuda unor urmaşi slabi la tronul Rusiei şi a deselor lovituri de palat. s-a înfiinţat o şcoală militară specială pentru fiii de nobili (pe timpul lui Petru cel Mare. Dar. în decurs de 37 de ani. garda călare şi Ismailovsk) . rară să se lase dominată de favoriţii ei suc cesivi. nepot al lui Pe tru cel Mare şi al Ecaterinei I. Anterior. s-au schimbat 7 monarlri .I. acuzat de trădare de patrie). Hertzen nota: "Miniştrii şi generalii care sunt astăzi la putere. Ea apare într-adevăr ca un suveran luminat: favorizează învăţământul. fiecare făcea un stagiu la trupă). iar spre sud. care mai era încă detinută de tătari (până în 1783) . suveranii au renunţat la legea moştenitorului unic. industria cunoaşte un avânt remarcabil. care îşi câştigase popularitatea învăţând rusa şi convertindu-se la religia ortodoxă. Este foar te şireată şi legată de religia ortodoxă. devine ţarină în 1741.în calitate de vasali ai Porţii otomane. De altfel. Petru de Holstein. neavând moştenitori (fiul său Alexei a fost condamnat la moarte şi executat în 1718. vinde ţăranii fără pământ (1747). îşi asigură notorietatea europeană întreţinând excelente relaţii cu filozofii francezi. fiica lui Pe tru cel Mare şi a Ecaterinei I.era atotputernică şi nici un suveran nu se putea menţine. îl obligă pe Petru III să abdice (înainte de a dispune să fie executat) şi se proclamă ţarină sub numele de Ecaterina II (1762).care îşi vedeau ştirbite interesele din cauza puterii centrale autoritare. în jurul Palatului imperial. Totuşi. Foarte ascunsă şi vicleană. obligaţia fiecărui ţăran de a avea un stăpân ducea la consolidarea şerbi ei.O. îndreptându-se spre Siberia".formată din nobili (regimentele Semeonovsk şi Preobrajensk. În acest context. fie duşi la locul de executie. atât împotriva Imperiului Otoman (1736-1739). Rusia fiind implicată în numeroase războaie. Încât. datorită monopolurilor acor date de suveran. de a. Istoricul rus V. în perioada cât a stat pe tronul Rusiei. Această acţiune ia proporţii în timpul lungii domnii a Ecaterinei a II-a (17621796). la presiunile nobilimii. urma şul ei desemnat este un principe german. Se cuvine de făcut precizarea că Petru cel Mare. dând un puternic imbold întregii societăţi ruse. care va deveni Petru III. progresiste. De altfel. Elisabeta. dacă nu era agreat de aceste unităţi de elită ce staţionau în capitală. nobilii obtineau dreptul exclusiv de a stăpâni pământul şi iobagii respectivi (1746). după cum s-a mai arătat. realipirea teritoriilor ucrainene şi bieloruse. astfel că trupele lor. a doua zi puteau fi văzuţi. care urmărea. nobilii deschid şi exploatează mine şi manufacturi în care fo losesc ca mână de lucru ţărani şerbi. domnia ei este marcată în aceeaşi măsură de pătrunderea masivă a influenţei cultu rale franceze în rândul elitelor şi de o reacţie naţională rusă. moare în 1762. toate teritoriile .Astfel.dintre care 2 au fost asasinati”. la care în 1731 s-au adăugat încă două.inclusiv Crimeea. sârguincioasă şi autoritară. nu întâmplător Al. fie în fiare. Inteligentă. în timpul războiului de 7 ani (1756-1763). unde. Sophia de Anhalt. teritoriile ţariste au crescut. după un şir de cinci ţari sau ţarine în şaisprezece ani (1725-1741). La moartea Elisabetei. îi primeşte pe iezuiţii alungaţi din ţările catolice şi acordă libertate 53 . soţia sa. datorită amestecului nobililor .

care . rusesc! Aceasta-i ratiunea că. ţarina refuză limitarea drepturilor pro prietarilor asupra şerbilor lor. trece sub administratie proprie. se rezolvau şi probleme de politică internatională. deci. englezii încheiaseră un tratat comercial cu ruşii.000.religioa să musulmanilor din ţările cucerite de la turci. în speţă ieşirea la Marea Neagră. zona Volgăi. statul ajungând la o populatie de 20 milioane. care în 1785 a obtinut "Charta privilegiilor" (serviciul de stat nu mai era obligatoriu. ca şi de amestecul tot mai evident al acesteia în afacerile Imperiului Otoman. cum a fost împăratul Iosif al II-lea. diferiti ambasadori cu care. a corespondat cu Voltaire. De asemenea. Diderot. devenise gubernia rusă Taurida. Rusia. ca şi liberalismul ei sunt mai ales de faţadă. nu puteau fi supuşi la pedepse corporale etc.în secolul al XVIII-lea nu previzionase încă influenta ce-ar fi putut-o exercita Rusia la Constantinopol. agravând situaţia acestora din urmă. Georgia Răsăriteană. aceştia au primit suprafete întinse de pământ. aceasta are loc în avantajul din ce în ce mai evident al nobilimii. făcând din imperiul ei. Din această perspectivă. Iar în călătoriile pe care le efectua în Rusia. se infiltrează în Asia centrală şi în Extremul Orient. Reforma socială din 1785 defineşte statutul legal al nobilimii. mai mult. fostul Hanat al Crimeii. Alături de nobilime.tratat care prevedea clauze importante şi pentru Ţările Române.în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 . între distractii şi banchete. prin pacea de la Iaşi. atrăgând totodată atentia Frantei că un eventual "atac asupra flotei ruse. ar însemna un atac împotriva Angliei”. care au populat sudul Rusiei. populatia a crescut cu 1/3 numai în 50 de ani. nu au importanţă decât raţiunea de stat şi misiunea pe care şi-a asumat-o: să continue opera lui Petru cel Mare de deschidere a Rusiei spre vest şi spre sud şi de desăvârşire a edificării unei monarhii autocratice şi birocratice. De altfel. în expansiunea sa. atunci când flota rusă a ieşit din Baltică în Mediterană . Re forma administrativă din 1775 sporeşte numărul guberniilor de la 12 la 50. 1793. după expresia lui Jacques Droz. navele lor circulând sub pavilion. "diplomatia europeană privea indiferentă la asemenea grave evenimente”. Politica dusă faţă de ţărani provoacă numeroase răscoale. unde nu există încă. în ce priveşte dezvoltarea indus triei. sprijinită pe nobilimea posesoare de pământ. şi participă la cele trei împărţiri ale Poloniei (1772. care deţine diversele puteri locale. Rusia s-a folosit cu ingeniozitate de rivalitatea manifestă a marilor puteri.. guvernatorilor. considerând Imperiul ţarului doar ca pe un client comercial ce nu trebuie iritat. codificând toate privilegiile care-i fuseseră acordate anterior. Încă din 1737. încă din 1783. în scopul atragerii nobilimii. mai populat şi mai vast.) şi burghezia rusă 54 . spre sfârşitul domniei Ecaterinei a II-a.. La sfârşitul domniei. Afară de populatia băştinaşă. cum erau Crimeea. sperând ca cu propriile vase să se facă un comerţ avantajos cu ruşii. care pot fi din acel moment vânduţi şi cumpăraţi. ea extinde şerbia în regiu nile din sudul Rusiei. Dar paralel cu teritorii ruseşti şi necesităti obiective. Deci. în 1792. Caucazul etc. ţarismul a atras mulţi balcanici creştini. toată Ucraina revenise Rusiei ţariste. invita capete încoronate. De asemenea. dar şi din restul Europei (mai ales germani). dintre care cel mai grav mo ment este războiul ţărănesc condus de Emelian Pugaciov (1773-1775). în decursul perioadei 1742-1796. două reforme sunt deosebit de importante. subordonând riguros nobilimea. o mare putere europeană. Profitând de noile teritorii care au fost încorporate la Imperiul rus. prin anexiuni. Ecaterina cea Mare încheiase reunirea pământurilor ruseşti..000 suflete. alături de Austria şi Prusia. În schimb. Evident. Pentru ea . numiţi de suveran şi care depind doar de el. din 1783. Grimm şi alti reprezentanti ai iluminismului. hotatul Imperiului ajungând la Nistru. Ecaterina a II-a a acordat o atentie deosebită propagandei politice peste hotare. problema ieşirii la Marea Neagră a fost rezolvată încă prin tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774) . Ataşamentul pentru Lumini.ca şi pentru Fre deric II -. ca şi a Hanatului Crimeii care. la Imperiul rus s-au adăugat 7.a primit concursul Amiralitătii britanice. Acelaşi autor scuză diplomatia engleză. mai ales în noile regiuni încorporate. Statisticile relevă că. 1795).

protejaţi de câte un “Mecena”. cu o suprafaţă de 913. Matematician. Această lucrare a lui Descartes pune bazele unei adevărate revoluţii inte lectuale: gândirii idealiste şi prelogice. În 55 . apare la Paris. a Dialogului despre cele două mari sis teme ale lumii . care-i permite să facă remarcabile descoperiri. legea gravitaţiei universale. Tatiscevo. Newton este mai ales creatorul unui nou sistem al lumii. pe care observaţia şi cxperimentarea ne obligă să-l respingem. În epoca lui Galilei. acestea în judete. de primat al raţiunii şi al experienţei. Extremul Orient. Începând de la mijlocul veacului al XVII-lea însă. Paralel. deschizând astfel calea astronomiei bazate pe observaţie. dar de o importanţă deosebită. care. fizicii calitative a oamenilor Renaş terii el le opune marile lecţii de îndoială metodică. domnia Ecaterinei II.ca organe aparte. evoluează înseşi condiţiile muncii ştiinţifice. Nicolaus Copemic nu i-a fost decât un timid precursor. În 1609. mergând pe urma intuiţiilor lui Copemic. în 1632. în mod independent. Cu toate succesele repurtate în domeniul politicii externe. încât Rusia a fost nevoită să încheie pacea de la Kuciuk Kainargi (1774). Secolul al XVII-lea are importanţă fundamen tală în istoria gândirii europene. oamenii de ştiinţă lucrează încă. în lucrarea sa Philosophiae naturalis principia mathematica . teritoriul împărţindu-se în 50 de gubemii. Pugaciov a ţinut în frâu şi chiar a distrus unităti de elită ale armatei tariste. care i-a acordat numeroase privilegii. fizician. sistemul lui Newton învinge toate rezistenţele şi va rămâne. datorită mai ales italianului Galilei (1564-1642).a fost zguduită de puternicul război ţărănesc de sub conducerea lui Emilian Pugaciov (1773-1775). pune la punct luneta astronomică. mai întotdeauna. francezului Rene Descartes (1596-1650) şi englezului Isaac Newton (1642-1727). în secolul precedent. unde nucleul forţei militare l-au jucat cazacii din Ural şi cei din zona Donului. În 1589. prin tarife vamale protecţioniste a ferit-o de concurenţă străină. sunt. La Orenburg. victorioasă pentru Rusia. Kazan. Opinia publică nu se interesează deloc de lucrările lor. Civilizaţia europeană în veacurile al XVII -lea şi al XVIII –lea Sumare date despre progresele ştiinţifice şi tehnice (naşterea ştiinţei moderne). are ca rezultat con damnarea sa. Transcaucazia). căreia. de către Inchiziţia romană. în limba franceză. se pun bazele ştiinţei modeme. iar oraşele . Folosind sistematic experimentul şi limbajul matematic. i-a asigurat piata internă şi a ajutat-o prin forţă armată să-şi asigure o bună piaţă de desfacere în Orient (Asia Centrală. Galilei este adevăratul întemeietor al ştiinţei moderne. În 1687. Discours de la me thode pour bien conduire sa raison et chercher la verite dans les sciences . Autorităţile îi ignoră sau îi privesc cu neîncre dere. Dar publicarea. În secolul al XVIII-lea. geometru. regi şi prinţi încep să le acorde o aten tie care sporeşte continuu. guvernul şi-a dat seama că aparatul administrativ trebuie consolidat. până la Ein stein. respingând teoria lui Aristotel de spre mişcare. Desigur. cadrul în care se vor înscrie descoperirile ştiinţifice ulterioare.000 km2 şi o populatie ce depăşea 20 milioane. spre a aduce forţe în vederea reprimării răscoalei Cu ocazia acestui război ţărănesc. de necesitate a limbajului matematic. La patru ani după condamnarea lui Galilei. Ţaritîn. el enunţă o lege matematică simplă. cel mult.în formare a profitat de puterea autocrată a tarilor. el efectuează ex perienţe legate de mişcarea proiectilelor. în care apără heliocentrismullui Copernic. se substituie sistemului lui Aristotel. a descoperirilor lui Galilei şi ale succesorilor săi. în anul următor. declanşarea Revolutiei din Franţa (1789) deschidea noi şanse pentru ţarism. Căci e momentul când.

a mişcărilor eliptice ale planetelor. calculul pro babilităţilor (Pascal). sub patrona jul regelui Carol II. descoperiri fundamentale: logaritmii (Napier. care va juca un rol determinant în progresul ştiinţific şi tehnic din Anglia. susţinut de interesul public. demonstrează existenţa vidului şi a presiunii atmosferice. condiţiile de activitate ale savanţilor. Absenţa specializării. Copenhaga. apoi Kepler şi Huygens. englezul Halley. fără excepţie. faptul de a vorbi despre ştiinţă în saloane devenise o cerinţă a bunelor maniere. uriaşe pro grese datorită lui Galilei. geometria analitică (Fennat. mari matematicieni fac. telesco pul. Astfel. fraţii Bernulli. meca nica raţională (D' Alembert. astfel încât progresele pe care le înregistrează îi condiţionează dezvoltarea. De-a lungul celor două veacuri. mai ales cele de la Stockholm. aparate cu o construcţie simplă şi având un preţ accesibil. Savanţii rămân. academiile de ştiinţe patronate de suverani se înmulţesc în Europa. Lagrange). progresele ştiinţelor au drept con secinţă inevitabilă specializarea şi. Lagrange). Maupertuis şi. Astfel. ca şi cea din SanktPetersburg. aproape toţi amatori. puţin câte puţin. Kepler). În toate ţările europene. omul de ştiinţă nu este încă limitat de o specializare riguroasă. la Londra este întemeiată. detaliile miş cărilor lunii. în secolul al XVII-lea. termometrul. ceea ce modifică. Dar inventarea sau perfecţionarea aparatelor de măsu ră şi observaţie îi înzestrează acum cu instrumente fără de care cea mai mare parte a descoperirilor n-ar fi putut fi realizate: luneta astronomică. Berlin (întemeiată în 1700 de Fre deric I şi reorganizată în 1743 de Frederic II). desigur. Sprijinit de autorităţi. Leibniz se preocupă de aproape întreaga ştiinţă a epocii lor. În veacul al XVIII-lea. între altele. la sfâşitul secolului al XVIII-lea. Prin studiile sale privind mişcarea. face cunoscute în Franţa lucrările lui Newton. barometrul. Marii astronomi din secolul al XVIII-lea. Dar Newton e cel care pune cu adevărat bazele astronomiei modeme: legea gravitaţiei universale îi per mite explicarea.1662. apoi Clairaut şi Monge). Royal Society. Newton şi Leibniz. Regii îşi dispută savanţii şi iau iniţiati va marilor proiecte de cercetare ştiinţifică. Euler. În secolul urmă tor. se străduiesc să confirme sistemul newtonian. Lavoisier nu-şi poate organiza laboratorul de chimie. remarcabil utilat. reluând experienţele lui Torricelli. Minţile cele mai remarcabile dovedesc un interes dintre cele mai mari pentru problemele ştiinţifice: Voltaire e cel care. Ştiinţa e conside rată de acum esenţială într-un stat. deseori simultan. într-adevăr. microscopul. În 1665. întrepătrunderea ştiinţelor uşurează dialogul şi se dovedesc rodnice. cu începere din anii 1780. Galilei a fost unul dintre primii care a folosit modele matematice pentru a încerca să explice fenomenele fizice. în cazul unor ştiinţe. Colbert întemeiază la Paris Academie des Sciences şi patronează publicaţia Journal des Savants . Descartes. mai ales. Multă vreme. Pascal. Descartes. ştiinţa cucereşte. forma Pământului. analiza infinitezimală sau calculul diferenţial şi integral (Fer mat şi Descartes. În secolul al XVII-lea. Reaumur şi Celsius îi permit 56 . spre 1735. Îmbunătăţirile aduse termometrului de către Fahren heit. francezii Bouguer. aceste instrumen !e sunt. înfiinţată în 1725 de Petru cel Mare şi devenită celebră prin Lomonosov (1711-1765). scriitor şi savant cu preocupări universale. înmul ţirea cabinetelor de fizică în castele sau casele burgheze. înmulţirea instru mentelor din ce în ce mai perfecţionate şi costisitoare. Laplace. Diferitele ştiinţe nu se dezvoltă astfel încât să interzică aceluiaşi cercetător să lucreze în mai multe sectoare deo sebite. în 1667. un sector din ce în ce mai larg al opiniei publice. ei nu fac decât să traducă un sentiment general. Mai există şi alte mărturii ale aces tei admiraţii nemăsurate: succesul primelor experienţe de electricitate. el de termină autorităţile să înceapă construirea Observatorului. decât datorită averii sale de fermier general. Matematica devine limbajul ştiinţei mo deme. încetul cu încetul. progresul înregistrat de predarea ştiinţelor în colegii. În schimb. Newton. originea mareelor. Astronomia bazată pe observaţie face.

Continentul va cunoaşte. cu lanţul ei de efecte. opu ne cu prudenţă ideii unei lumi create o dată pentru totdeauna concepţia re voluţionară a unei "istorii" a naturii. consecinţele revoluţionare ale acestor inovaţii au privit aproape în exclusivitate Anglia. analiza şi sinteza apei. Paralel cu succesele repurtate de ştiinţă. aceasta rămâne stânjenită de teorii false şi prejudecăţi. aşa cum va deveni cu începere din secolul al XIX-lea. Ele se datoresc. iar. Cu toate acestea. atât de dispreţuite de unii şi totuşi atât de folositoare. un anu mit număr de inovaţii încep să se răspândească foarte lent în Europa. mai ales. în 1783. mai ales de către Franklin şi Musschenbroek. în urma unor experienţe con cludente. În agricultură. mai ales cea a circulaţiei sângelui. în pofida unor descoperiri în domeniul anatomiei şi fiziologiei. Baroc şi clasicism 57 . în 1777. avansul pe care marile descoperiri ma ritime ale secolului al XV-lea i-l asiguraseră pe plan economic şi politic. sau aproape aceiaşi. primul care a definit. la rândul său. Dar progresele cele mai importante şi mai bogate în urmări se petrec în in dustrie. britanicilor: inventarea unor noi maşini textile (de ţesut şi filat).scoţianului Black să determine căldura specifică a unui anumit număr de corpuri şi să pună bazele calorimietriei. Marile descoperiri tehnice din secolul al XVIII-lea (veacul precedent e destul de sărac în acest domeniu) sunt rezultatul mai degrabă al ingeniozităţii unor meşteri şi specialişti. experimentale şi cantitative revine francezu lui Lavoisier (1743-1794). înlocuirea lemnului cu cocsul în procesul topirii minereu lui de fier şi. În acelaşi timp. inventatorul primului condesator electric. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În privinţa măiestriei de a vindeca. Terapeutica foloseşte în continuare reme dii cât se poate de ineficiente. În general. până la sfârşitul secolului. care subli niază valoarea "artelor mecanice". ceea ce îngăduie eliminarea pârloagelor şi dezvolta rea creşterii animalelor. meritul de a fi pus bazele chimiei moderne. toate. Ştiinţele naturii evoluează mai puţin repede. Priestley sau ale suedezului Scheele. confruntaţi cu câte o problemă practică.fiind obţinută abia în 1796. data primei vaccinări practicate de scoţianul Jenner. De asemenea. asistăm la o reabilitare a tehnicilor din partea minţilor luminate ale epocii. decât al aplică rii în cazul respectivei probleme a unor date ştiinţifice. abia în secolul al XIX-lea. prima mare victorie asupra unei boli e vor ba de variolă . cu cât are drept consecinţă accelerarea decalajului din tre Europa şi restul lumii. revo luţia industrială. sub influenţa olandezilor. pusă în evidenţă de Harvey încă din 1628. pe planul ştiinţei şi tehnicii. În timp ce până atunci progresul înregistrase ace iaşi paşi. dar ideea fixităţii speciilor nu pierde teren decât foarte lent în faţa noţiunii de variabilitate şi evoluţie: francezul Buffon. importante descoperiri sunt făcute în domeniul electricităţii statice. analiza aerului. se caută ameliorarea calităţii speciilor de vite. legătura dintre ştiinţă şi tehnică nu este încă sistematică. mai ales prin selecţionarea raselor. în timp ce cartoful este cultivat din ce în ce mai mult pe terenurile sărace. realizând. numit butelia de Leyda. Oricare ar fi importanţa lucră rilor britanicilor Boyle. în Asia şi Europa aceasta din urmă accentuează brutal. Clasificarea zoologică şi bo tanică propusă de suedezul Linne are cel puţin meritul de a fi simplificat vo cabularul naturaliştilor. combustia. punerea la punct a maşinii cu abur: Iată de ce. Cea mai importantă constă în introducerea de culturi furajere în ciclul de producţie. mai ales. a flamanzilor şi englezilor. importanţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea în istoria Eu ropei e considerabilă: este epoca în care sunt puse bazele pe care se va edi fica întreaga civilizaţie ştiinţifică şi tehnică a secolului al XIX-lea. Faptul este cu atât mai important.

îi opun o estetică diferită: e cazul Franţei. în Franţa lui Ludovic XIII şi a lui Mazarin. spontan. În acelaşi timp. Chiar în ţă rile unde pare să câştige teren. Bernini. datorată controlului exercitat de raţiune. Cu începere din 1662. Cla sicismui se sprijină. cu o pictură cu efecte de trompe l'oeil . de la numele 58 . Elaborat încetul cu încetul în prima jumătate jumătate a secolului al XVII-lea. Alte ţări. ca şi portretele realizate în stil antic. În pofida anumitor rămăşiţe ale esteticii baroce în decorul efemer al serbărilor şi în multe elemente ale decoraţiei interioarelor sau a grădini lor. simetrie. Barocul nu triumfă totuşi în aceeaşi măsură în toată Europa.iată caracteristicile unui ansamblu în care totul con cură la gloria suveranului. Spania şi Portugalia. mai ales. iraţionalul. chiar şi după ce curtea se instalează aici defmitiv. Vermeer şi Rembrandt. folosindu-se de admirabilul instrument care devenise limba france ză. de asemenea. Grija pentru claritate şi rigoare. Clădiri şi grădini se dispun de-a lungul unei mari axe. în ceeaşi măsură. Iniţiatorii noii arte sunt romanii Borromini şi. ea e sfăşiată. în partea meridională a Ţărilor de Jos. netrecut prin filtrul raţiunii şi. barocul se răspândeş te în celelalte centre italiene. vero simil şi care are valoare generală. în sens strict. de pildă. ici şi colo. o artă catolică. iar imensa faţadă a palatului e realizată după canoane cât se poate de clasice. arta barocului continuă să se impu nă. se revine. caracterizează cu atât mai mult idea lul clasic. căutarea a ceea ce este limpede. excesivul. rămasă spaniolă şi cato lică. stăpânire de sine. pe cultul Antichităţii. În ce priveşte Europa Centrală . Provinciile Unite. ce refuză echilibrul şi raţiunea şi propovăduieşte pateticul. El răspunde. şi. arta barocă găsindu-şi cu adevărat aici un spaţiu predilect abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. ca întreaga civilizaţie a Europei cu începere din Quattro cento. E o artă a mişcării. cu succesul unor pictori intimişti ca Hals. În anii 1660-1685. strălucesc în genurile cele mai diverse. Ludovic XIV cere celor mai buni artişti ai epocii să-i con struiască o reşedinţă demnă de el. stiluri suprapuse. Moliere. Clasicismul este. Racine. Trebuie avute. barocul se afirmă în stilul "churrigueresc". ca de pildă spaniolul Velasquez. idealul clasic triumfă în Franţa cu începere din 1660. fără să se cadă totuşi în exagerare. În sfârşit. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. barocul. în imitarea genurilor şi a stilului scrierilor anticilor. Maiesta te. în general. realizatorul sistematizării pieţei San Pietro de la Roma şi al decoră rii interioare a bazilicii cu acelaşi nume. barocul. Este. cu o arhitectură a faţadelor ondulate şi decroşate şi a co loanelor răsucite. sobru. La Fontaine. în sfârşit. mai ales în Italia de sud şi Sicilia. măsură. de război. model inegalat. ce nu poate fi separată de succesul Bisericii romane de după Trento şi de glorificarea marilor dogme re afirmate de conciliu. colonade. dimpotrivă. unde idealul clasic începe să-şi facă loc în literatură (Malherbe) şi în pictură (Nicolas Poussin). Bossuet. de asemenea. fronton triunghiular. Supunerea în faţa raţiunii şi a regulilor pe care le dictează ea în seamnă eliminarea a tot ceea ce este excepţional. excesiv. devenind modele pentru întreaga Europă: Corneille. cu o dezlănţuire de culori. cupole.Mişcare artistică originală. care se lasă călăuzit con stant de raţiune. chiar dacă acceptă barocul. unde Rubens e cel mai mare pictor al vremii sale. În arhitectură. alegoriile mitologice sunt mai apreciate ca nici odată. o pleiadă de scriitori. anumiţi artişti cu greu pot fi încadraţi în aceas tă artă. în vedere gran diosul şi maiestuosul. în 1682.Germania şi ţările dună rene -. cel al omului bine educat. mai ales Veneţia. în cele două regate iberice. Pascal. o artă a spectacolu lui şi a ostentaţiei. Versailles este un imens şantier. cu jocuri de umbre şi lumini. preocupării pentru ordine şi unitate a lui Ludovic XIV şi gusturilor unei burghezii ale cărei bogăţie şi influenţă sporesc neîncetat. Acest cult se regăseşte în literatură. E. În afara Franţei. măsură . un ideal de viaţă. În Peninsula Iberică. De la Roma. ia naştere în Italia spre 1600 şi de aici pătrunde în ţările vecine. În sculptură şi pictură. dincolo de fantezia pe care o introdusese. între 1618 şi 1648. în aproape întreaga Peninsu lă Italică. anumite ţări refuză aproape cu totul noua artă: Anglia puritană. mai ales. Versailles este cea mai grandioasă manifestare a artei clasice. la formulele an tice revăzute de Renaştere.

în ţările din jur. larg deschise influenţelor italiene. garantă a ordinii sociale. înseamnă să scuturi jugul tradiţiei şi al autorită ţii”. e însoţit de acelaşi refuz al Bisericilor instituite. Este adevărat că. în 1683. Începută după Pacea Westfalică. dogme n-au nici o valoare. Cu rare excepţii. Rousseau (1712-1778). ci şi prin presă. în scopul realizării fericirii supreme a omenirii. Biserici. Diderot (1713-1784). concertate a societăţii epocii lor.. prin societăţile ştiinţifice. saloane. Aufklärung. cea mai mare parte a filozofilor. din 1715. politic. marii scriitori numiţi "filozofi" vizează înlocuirea „tenebrelor” prin „luminile” ra ţiunii. Cu toate nuanţele legate de diferenţele opţiunilor personale şi de tempera ment. Mari ar hitecţi. decoraţiunilor somptuoase din spatele altare lor. aceea de a fi fericit". a instituţiilor politice şi a ideilor religioase şi o apologie prudentă a progre sului uman şi a fericirii pământeşti prin respingerea dogmelor. a autorităţii şi tradiţiei. sunt variaţii originale pe teme baroce. tradiţie. În văţăturii Bisericii romane. care multiplică la nesf'arşit motivele ornamentale. dar se deschide spre o religiozitate profundă şi sinceră. (şi Domul din Timişoara. iar pe Dunăre complexul mânăstiresc de la Melk. începând cu mica broşură şi până la marea operă colectivă pe care o reprezintă Enciclopedia . în epocă. mai ales în statele Habsburgilor. în acelaşi timp.denumeş te. dar va sosi cli pa în care progresul Luminilor va îngădui eliberarea generală. E semnificativ că un cuvânt asemănător . publicate între 1751 şi 1772. cum e cazul palatului de la Wilanow. loji masonice. între 1736 şi 1754). consideră că reli gia. Cartea. cuiburi de neştiinţă şi fanatism. între 1650 şi 1730. ca şi a monarhiei absolute. Răspândirea „luminilor” (sec. economic. mai cald. rămâne. Revelaţie. Asemenea obiective nu fac decât să continue lecţiile de raţionalism ale lui Descartes sau Spinoza (1632-1677) şi critica tuturor credinţelor tradiţio nale. ca Josef-Emmanuel Fischer von Erlach sau Franz-Anton Hildebrandt. Ideile pentru care pledează. des arts et des techniques . mai ales în Franţa. "a filozofa înseamnă să redai raţiunii întreaga demnitate şi să o repui în drepturile ei. unde tradiţiile locale îşi pun amprenta speci fică pe arta poloneză. Baro cul înfloreşte cu adevărat în Europa Centrală. Dar ideile filozofilor nu se răspândesc doar prin intermediul căr ţilor. dintre care 11 conţinând planşe. mişca rea e confirmată şi accelerată de victoria asupra turcilor. Diderot îi opune ideea că . adică sumumul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice ale vremii. marii filozofi. pe toate planurile: religios. mai ales Montesquieu (1689-1755). ţări de civilizaţie catolică. cu Voltaire în frunte. lemnăriei sculptate. e necesară "poporului de rând". al XVIII-lea) Lumini „filozoficeşti” Conform unei idei deseori citate a Doamnei de Lam bert. Au pro fitat însă. rezervată încă doar unora. se consacră unei critici sistema tice. începută în anumite medii intelectuale euro pene în anii 1680-1715. au vrut iniţial să ofere contemporanilor un Dictionnaire raisonne des sciences. Acelaşi lucru e valabil şi în Polonia catolică. Illuminismo . picturilor. Cei doi fumtaşi ai acestei acţiuni. mijlocul privile giat de difuzare a ideilor noi. so cial. filozofii admit existenţa unui Dumnezeu creator şi organizator al universului. literare şi artistice din provin cie. Deismul lui Rousseau. ridică la Viena şi Praga biserici şi palate. simplă trecere spre viaţa veşnică. care prezintă viaţa pe Pământ ca pe o vale a plângerii. monarhică şi seniorială. uneori contradictorie. această mare mişcare intelectuală a secolului al XVIII-lea. Sculptorii şi decoratorii dau viaţă statuilor. tuturor edificiilor care. pentru a face o critică ingenioasă şi ocolită. sub toate formele sale. construit de Fischer von Er lach. Voltaire (1694-1778). departe de a fi imitaţii servile ale operelor lui Bor romini sau Bernini.Enlightment.familiei de arhitecţi şi decora lori Churriguera. Dar acest Dumnezeu nu intervine în is toria umană. Diderot şi D'Alambert. 59 .nu există decât o datorie. cu cele 33 de volu me ale sale. cler.

care preferă liniei drepte conturul sfâşiat şi forma frământată. ca de pildă Vivaldi 60 . În Germania. care. care se afirmă ca re acţie împotriva raţionalismului prezent în Aufklärung şi revendică drepturi pentru universul sentimentului. din cea mai mare parte a ţărilor europene. 1719). alături de sonata propriu-zisă. stilurile rocaille sau rococo. întemeiată în Anglia la începutul secolului. a căror in fluenţă va fi capitală în gândire a secolului al XIX-lea. visare şi iraţional. mai ales. de la începutul secolului. în care muzica e realizată exclusiv de instrument. Boucher). filozof şi economist. Rousseau obţine un succes răsunător prin publicarea romanului de dragos te La Nouvelle Heloise . 1607). emoţiei şi imaginaţiei. cu con strucţii programate. încrederea în progresul uman prin raţiune. ornamenta ţie şi chiar în pictură (Watteau. limba în care îşi publică filozoful Immanuel Kant Critica raţiunii pure (1781) şi Critica raţiunii practice (1788). proslăvire a fericirii neprihănite în sânul naturii. Arhitectura rămâne fidelă tradiţiilor clasice. foarte pronunţată la începutul veacului. în numele imperativelor sentimentului. e ilustrată. Filozofii francezi nu sunt doar gânditori. Poarta Brandenburg. o reacţie împotri va raţionalismului acestora. transfonnându-se în angloma nie. mai ales Voltaire. cvartetul. Para lel. unde răspund evoluţiei sensibilităţii publicului. în 1788. în secolul al XVIII-lea asistăm la înflorirea artei sonatei. Co penhaga. a oratoriului şi a operei (Orfeo de Monteverdi. dincolo de elita cultivată a societăţii franceze. sunt remarcabili scriitori. În a doua jumătate a secolului. Dimpotrivă. de Schiller şi Goethe ( Wert he r. de către clasele sus-puse. Swift ( Călătoriile lui Gulliver. de pildă pavilionul palatului Zwinger de la Dresda. În Anglia. În Germania. poemele lui Young şi Macpherson. devine preponderentă. se conturează. compozitorii ita lieni. strălucind în toate genuri le şi dând dovadă de o claritate de expresie conformă lecţiilor clasicismului. Franţa însăşi se deschide din ce în ce mai mult În faţa influenţelor străine. inspirându-se exclusiv din modele antice. apar concertul. influ enţa franceză se îmbină cu o tradiţie barocă persistentă. mai ales în Franţa. spre 1770. romanele lui Richardson şi Goldsmith sunt reprezentative în privinţa afirmării compensatorii a sentimentului. o amplă mişcare literară în favoarea unei literaturi naţionale: Sturm und Drang . autoritatea franceză scade. simfonia. 1774). urbanismul se inspiră din stilul arhitecturii regale franceze la Bruxelles. în acelaşi timp istoric. Începând de pe la 1750. rococoul lasă loc neoclasicismului. Regi şi principi îşi construiesc reşedinţe copiate mai mult sau mai puţin direct după Versailles. Arta europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII -lea apare ca sinteză a clasicismului arhitectural şi a barocului decorativ. o dublă mişcare afectează arhitectura şi artlele plastice. Revenirea la vechile tradiţii artistice se traduce prin con strucţii mai sobre şi mai severe sau prin tablourile realizate de David. În sfâr şit. Această şcoală. cei mai mari din tre ei. unde. iar supremaţia franceză reacţiilor naţionale. respingerea influenţei franceze şi revenirea la Antichita te merg mână în mână: arhitectul Langhans ridică la Berlin. în secolul al XVII-lea. După apariţia. În 1761. ci şi în cazul anu mitor exterioare. Influenţa acestor autori englezi e mare în Franţa. prezentă nu doar în decoraţiunile interioare.Francmasoneria. Lumini „artistice” .Prestigiul artei franceze este atât de mare. încât e imitată aproape pretutindeni în Europa. odată cu răspândire a ideilor filozofi lor. peisa je nocturne şi exotism. Ca şi în secolul anterior. care se manifestă în sistematizarea unor pieţe regale. este germana. necesitatea fraternităţii. considerat prea arid. David Hume. propovăduieşte credinţa într-un Dumnezeu arhitect al universului. îşi face apariţia. Acesta triumfă şi în Anglia. o literatură în limba germană înce pe puţin câte puţin să intre în competiţie cu o literatură în limba latină ori fran ceză. mai ales a celei engleze. Pe de altă parte. răspândirea "luminilor" în întreaga Europă e uşurată de folosirea limbii franceze. Lisabona. cu o preocupare pen tru urbanism. asemănătoare cu rococoul francez. În Germania de sud şi în întreaga Europă Centrală. cu Daniel Defoe (Robinson Crusoe . 1746). triumfă în decoraţie. Aceştia contribuie la răspândirea gustului pentru ruine şi morminte.

La sfîrşitul vechiului regim. repartizează impozitele. Triumful monarhiei absolute în Franţa a coincis cu epoca supremaţiei ei în Europa. După domnia lui Ludovic al XlV-lea. Centrul puterii trece din mîinile regelui. care avea o vagă putere de control asupra activităţii guvernului. secretarii de stat devin mai influenţi şi birourile mai independente. Handel (1685-1759). putea fi silit să înregistreze edictele în şedinţe regale. aşa cum a fost organizată de Richelieu şi de Ludovic al XIVlea. Cu tot autoritarismul său. adică al birourilor. Existau treisprezece parlamente. Franţa a avut 19 controlori generali (miniştri de finanţe) în 25 de ani. nici o categorie socială nu mai era în stare să reziste regelui. cu toate acestea. angajează în 1780 cheltuieli de milioane fără ştirea şi aprobarea colegului său de la finanţe. Ludovic al XIV-lea a trebuit să recurgă la ajutorul birourilor şi al comişilor.ci o instituţie judiciară. Coroana a fost pentru francezi o chezăşie o unităţii naţionale şi un instrument de progres. ei se ocupă de totul. Mozart. cel din Paris a jucat un rol politic important. ele sunt rezolvate de birouri. Ei n-aveau birouri şi administrau prin subdelegaţi. Ludovic al XIVlea şi-a păstrat pînă la sfârşit autoritatea. principalul corp de justiţie al vechiului regim francez. Succesorii săi pierd şi acest privilegiu. e că el a rămas stapân pe alegerea miniştrilor săi şi a ştiut să le coordoneze activitatea. . fiecare ministru îşi are politica sa. une loi. urmaşii lui Ludovic al XIV-lea nu mai comandau nici anturajului lor imediat. vienezul Joseph Haydn (1732-1809). Ministrul marinei. competenţa lor s-a lărgit considerabil. acaparează un număr aşa de mare de chestiuni. să coordoneze activitatea colegilor săi. comandant suprem al armatei şi stăpân absolut al tuturor veniturilor statului. în srarşit. autorul unui imens repertoriu în toate genurile şi geniu fără egal. Pe măsură ce monarhia se centralizează. Miniştrii pierd orice stabilitate. Din precedente acumulate. Astfel se constituie o puternică birocraţie care acaparează toate afacerile statului. şi nu o dată a fost vorba de desfiinţarea lor (Parlamentul nu era un corp reprezentativ şi legislativ. ci în întreaga Europă occidentală. În administraţia provincială. dintre care. Dar Ludovic al XV-lea desfiinţează acest post şi prin aceasta agravează anarhia ministerială. supraveghează corporaţiile industriale şi asumă tutela comunelor rurale. Ma rii muzicieni ai veacului provin însă din ţările germane: Johann Sebastian Bach (1685-1750). fiecare vrea sa inoveze. Regele era legislator suveran. primul ministru ar fi putut. Dar la siîrşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea. intendenţii nu erau la început decît nişte simpli anchetatori. oricât de excepţional ar fi fost. născut la Salzburg în 1756. regele Franţei pare un adevărat „împărat". mai ales în sec. un roi. încât nu le mai pot rezolva fără avizul subordonaţilor lor. Patriotismul nu era decât expresia lealismului: une foi.într-un cuvînt. Coteriile de la curte sau intrigile favoritelor decid în alegerea miniştrilor. în 1726. nu numai în regatul său. Stările generale n-au mai fost convocate din 1614. În realitate. Distanţa de la centru şi dificultăţile comunicaţiilor le lasă o largă iniţiativă pe care o folosesc pentru a se face aproape independenţi. fiecare procedează după bunul său plac. aceeaşi evoluţie. născut în Sa xonia. mort la Viena în 1791. Material documentar referitor la Revoluţia franceză I. "cantorul de la Leipzig". Treptat-treptat. intervin pretutindeni. fără să ţină seamă de programul şi de activitatea colegilor sai. Instituţia monarhică. continuă să joace un rol esenţial. Despre monarhia absolută franceză. Vechiul regim şi cauzele Revoluţiei Veacuri de-a rândul. În absenţa iniţiativei regale. Sartine.al XVIII-lea).(1678-1741). Domnitor într-o ţară unificată de 25 de milioane de locuitori. implica o concentrare a afacerilor care întrecea puterile fizice ale unui om. ca în Anglia. intendenţa îşi creează 61 . care iau în provincie o dezvoltare tot aşa de mare ca şi la centru. În toată Franţa nu-i decât un strigăt contra „despotismului ministerial". Parlamentul. Cauza dinastiei s-a identificat cu cauza naţiunii. Reprezentanţi şi organe ale puterilor centrale. Poporul a acceptat absolutismul şi a fost mândru de regele său. fără a lua în consideraţie capacitatea şi competenţa lor. arbitrar. dar care se stabileşte definitiv în Anglia. Rezultatul e haos. în mîinile consiliilor regale şi dacă. Cum înmulţirea necontenită a afacerilor nu mai permite regelui să-şi dea avizul asupra tuturor chestiunilor. nici o instituţie.

în 1787. Coexistenţa. birocraţia s-a dovedit incapabilă de-a face faţă situaţiei. asupra tuturor provinciilor în care nu existau stări provinciale. şi. pentru a-şi cîştiga bunăvoinţa judecătorilor. Regele poate cita pe oricine înaintea unei comisii extraordinare şi poate condamna la închisoare pe oricine şi fără judecată prin aşa-numite lettres de cachet. şi reforma a fost extinsă. o femeie frumoasă sau altceva". Dar evoluţia istorică a statului francez a nivelat aceste diferenţe şi a modelat viaţa provincială. repartiţia inegală a jurisdicţiilor inferioare. creând adunări provinciale care să repartizeze şi să perceapă impozitele. Franţa s-a alcătuit din provincii cu origine. după viaţa capitalei. n-a fost decât un prilej de teribile umiliri pentru Coroană. două adunări provinciale. Procedura penală. barbară şi arhaică. Acţiunea cotropitoare a statului a înăbuşit iniţiativa particulară şi a împiedicat asociaţia spontană. Regele considera ţara ca domeniul său propriu. pătrunşi de spiritul umanitar şi ştiinţific al secolului. eclesiastice şi municipale. Din mijlocul intendenţilor s-au ridicat toţi miniştrii de finanţe din secolul al XVIII-lea şi o seamă de economişti de valoare. sub stăpânirea unei birocraţii cu competenţa nelimitată. La fel s-a întîmplat cu instituţiile municipale. Cu toate acestea. complicaţia procedurii. pe lângă justiţia regală. numărul excesiv al gradelor de jurisdicţie. ca d'Aguesseau. gestiunea financiară pusă sub controlul intendentului. Mecanismul ei. să execute lucrările publice şi să exprime dorinţele provinciei. Înseşi binefacerile regelui deveniseră suspecte şi de aceea proiectul. constituţiile municipale modificate. Dar Parlamentul a răsculat poporul şi a împiedicat constituirea adunărilor. El le-a înzestrat cu libertăţi şi le-a încurajat efortul spre autonomie. regele le-a susţinut. venea prea tîrziu şi a fost prea limitată pentru a mai putea transforma Franţa. şi urmarea a fost că statul a fost făcut responsabil de toate relele de care suferea societatea. multiplicitatea neînchipuită a tribunalelor. Coroana n-a mai lăsat oraşelor decât o umbră de autonomie. cu cât autoritatea cotropitoare a intendenţilor n-a fost îngrădită de nici o putere locală. era odioasă îndeosebi prin regimul de favoare aplicat privilegiaţilor: caietul stării a treia de la Rochelle cere egalitatea pedepsei capitale. regele n-avea să-şi potrivească 62 . . când nemulţumirile izbucneau în revolte. Potrivit unei declaraţii a contelui d'Artois. de administrarea căreia n-avea să dea nimănuia socoteală. „Administraţia justiţiei. într-o monarhie constituţională. viciile sistemului au fost enorme şi grave. Franţa ajunge astfel să fie guvernată de treizeci de intendenţi. creaţi prin sistemul venalităţii.tradiţia şi regulile ei. Organele vieţii provinciale. Funcţiile municipiilor au fost scoase la mezat întocmai ca celelalte funcţii ale statului. . Turgot. astfel. iar nobilul decapitat. el cheltuia fără să numere. Dupont de Nemours şi. în aproape toate cauzele decidea interesul. stările. populaţie. au făcut din această instituţie cel mai odios mijloc de opresiune al vechiului regim. fiindcă venea de sus. În comparaţie cu administraţia altor ţări. Întreaga Franţă a ajuns. Dreptul de suveran judecător al regelui nu mai serveşte decât pentru a adăuga la viciile magistraturii inconvenientele arbitrariului regal. cel mai ilustru dintre toţi. neprevederea şi incoerenţa guvernului regal n-apar mai limpede decît în istoria finanţelor. Unii din conducătorii ei. indignat că omul de rând era spânzurat. Atâta vreme cât oraşele au avut de luptat cu feudalitatea. au fost desfiinţate. Astfel s-a înrădăcinat obiceiul de-a aştepta totul de la stat. Reforma era impopulară. Mai ales în perioade de criză. imprecizia sferei lor de competenţă. pe cale paşnică. Încercarea de a asocia poporul la opera de guvernământ. Necker a instituit. în Berry şi Haute-Guyenne. De aceste defecte suferea îndeosebi organizarea justiţiei. cu un patriotism local. ca orice mare senior. durata indefinită a proceselor şi „tâlhăria'' oamenilor justiţiei. au contribuit din toate puterile la ridicarea nivelului de cultură şi de bunăstare a populaţiei. Nicăieri însă arbitrariul. Evoluţia aceasta a fost cu atât mai rapidă şi mai completă. nu s-a putut adapta cu destulă uşurinţă şi energie la greutăţile cu care avea să lupte. Dar când feudalitatea a încetat de a mai fi primejdioasă. îngreuiat de numărul excesiv al funcţionarilor. Elemente pentru o autonomie provincială au existat. şi vai de cel ce n-avea. tradiţie şi economie diverse. a unor justiţii senioriale. birocraţia franceză a fost luminată şi progresistă. izvorât din intenţiile cele mai bune. scria Arthur Young. care în ochii supuşilor reprezentau statul şi regimul monarhic. în 1778. era infam de parţială şi de coruptă . cu excepţia unora dintre provinciile periferice sau recent anexate. dar ele au fost înăbuşite.

Caietele. Puterea a trecut în mâna secretarilor de stat. demoralizaţi sau atinşi de spiritul de libertate. paznicul liniştii dinăuntru. Regele a încetat de a mai fi un factor de progres înăuntru. anticipaţii. al XVIII-lea. Forţele care susţineau clădirea impozantă a vechiului regim. Pentru marea majoritate a poporului francez. Înlăturînd orice rezistenţă şi orice opoziţie.000 de preoţi şi vicari. Falimentul general era pe buzele tuturor. să facă apel la împrumut şi să uzeze de expediente ca vînzări de slujbe. Soarta lor era indisolubil legată. 60. regele. Refuzând în 1788. Nimeni nu-şi închipuia că o ţară mare ca Franţa ar putea trăi ca republică. erau ruinate la bază. clerul. prin ungerea din catedrala de la Reims. deşi de mai bine de un secol au pierdut direcţia activităţii economice şi intelectuale a naţiunii. dar totdeauna ocolit de privilegiaţi: repartizarea impozitelor asupra tuturor cetăţenilor. El ţinea registrele stării civile şi poseda monopolul învăţământului public. si le roi le savait! Pătura cultă a societăţii nu era mai puţin monarhistă. guvernul nu mai găseşte. dar.cheltuielile după veniturile sale. „adunarea generală a clerului". încercat de Necker şi de Calonne. Starea a treia. nici un muncitor nu se gândeşte să-i atribuie relele de care suferă sau să-1 facă răspunzător de abuzurile agenţilor săi. a pierdut direcţia şi controlul administraţiei publice. sub presiunea opiniei publice. s-a ridicat monarhia modernă. Domnia lui Ludovic al XV-lea şi a lui Ludovic al XVI-Iea n-au fost decât un şir neîntrerupt de greşeli şi de umiliri. o situaţie preeminentă. instituţia monarhică nu mai păstrează decît aparenţele puterii şi strălucirii de odinioară. 1-a format după tradiţia romană. Compus din circa 130. Iar aceia care ar fi avut interesul şi dorinţa să apere monarhia au fost dezarmaţi de mai înainte prin politica tradiţională care ia scos din viaţa publică. clerul şi nobilimea. i-a comunicat idealul său de disciplină şi de autoritate. Tot aşa de puternic era clerul prin bogăţia lui. a fost principalul susţinător al monarhiei absolute. Dar ea visa o monarhie organizată şi raţională. în momentul crizei hotărâtoare. de teama unui război civil. Rămânea remediul. din anarhia feudală. Credinţa universal răspîndită e că răul vine de la anturajul regelui şi că toate abuzurile ar fi îndreptate dacă ele ar ajunge la urechile regelui: Ah. proteguitorul natural al celor năpăstuiţi. nici în timp de pace. El dispunea de jurisdicţii particulare şi era reprezentat pe lângă suveran de o instituţie autonoma. cu toată prosperitatea necontenita a economiei franceze în sec. mijloacele de existenţă şi e silit. preconizat deja de Vauban în La dîme royale. Veacuri de-a rîndul. Monarhia franceză a distrus ea însăşi forţele pe care s-ar fi putut sprijini în momentul crizei supreme. nici un ministru nu îndrăznea să-1 propună. consolidări forţate şi reduceri de rente. Cele două ordine privilegiate. unanim pătrunsă de necesitatea unei reorganizări a statului. nu conţin nici o critică la adresa regelui. O subversiune tot aşa de radicală s-a produs în raporturile de avere. Clerul era singurul ordin înzestrat cu instituţii autonome.000 de călugări şi călugăriţe). În rezumat. alienări de domenii. s-a folosit de strâmtoarea financiară a Monarhiei pentru a lua garanţii contra despotismului şi pentru a obţine o constituţie naţională. regele e încă şeful apărării naţionale. Parlamentul a silit Monarhia să convoace stările generale.000 de membri (70. absolut şi inviolabil în teorie. unitate şi putere. consacrarea religioasă şi ia proclamat reprezentanţi ai autorităţii divine pe pământ. din ce în ce mai des. păstrează. În schimb. înregistrarea unor noi impozite şi împrumuturi. fără ca o schimbare corespondentă să se fi săvârşit în constituţia politică a ţării. Principiile de bază ale monarhiei şi ale bisericii erau aceleaşi. prestigiul regelui e încă imens. regele nu va putea opune. De aceea. din punct de vedere juridic. biserica a dat regilor Franţei. decît o voinţă şovăielnică şi o totală lipsă de înţelegere a situaţiei. Catolicismul era singura religie recunoscută de lege. clerul catolic a susţinut năzuinţele poporului francez spre cultură. de influenţă şi de cultură a diferitelor clase. ci veniturile după cheltuielile sale. monarhia a confirmat situaţia privilegiată a clerului. toate expedientele au fost epuizate. Şi totuşi. Biserica i-a protejat adolescenţa şi i-a călăuzit primii paşi ai maturităţii. pătrunsă de adevărul cuvintelor lui Mirabeau că „deficitul e tezaurul naţiunii". şi în mâna intendenţilor. Iar când. clerul poseda o avere imobilă de 4 63 . Primul ordin al societăţii şi cel mai bine organizat. puterea militară şi disciplina socială. care exprimă mai fidel sentimentele ţării în preajma revoluţiei. Nici un ţăran. În faţa naţiunii. un instrument de glorie în afară. La sfârşitul vechiului regim. Aşadar. prin forţa tradiţiei. dominaţi şi ei de coteriile de la curte. respectând „drepturile omului" şi guvernînd după legi.

Preoţii de la ţară formau un adevărat proletariat ecleziastic. În mijlocul acestor privilegiaţi. aducând un venit anual de 80-100 de milioane livre. o prăpastie s-a săpat între clerul de sus şi clerul de jos. Toate sinecurile. Cu tot progresul spiritului „filosofic". de la sfârşitul evului mediu. în medie. însoţite de dotaţii splendide. nobilimea forma „al doilea ordin”. clerul rămâne tot aşa de intolerant. laice sau ecleziastice. Clerul era scutit de impozite şi nu contribuia la sarcinile publice decât cu o parte infimă în raport cu veniturile sale: 5-6 milioane consimţite voluntar şi acoperite prin împrumuturi ale căror interese le plătea.miliarde livre (livra avea. provenind din dijme . confereau calitatea de nobil. Aceste bogăţii erau cu atât mai invidiate.un venit egal cu jumătate din bugetul statului.000 în cler. din resentiment pentru clerul înalt. clerul din Dauphine. transformarea stărilor generale în Adunare naţională.000 în nobilime. Taine evaluează numărul privilegiaţilor la 270. în mare parte. nobilimea nu era decît o masă inorganică şi amorfă. preoţii se vor ridica şi ei din starea de degradare în care i-a aruncat clerui înalt". până la revoluţie. şi antagonismul care-i desparte va permite. nobilimea de rasă. o nobilime mare şi una mică. regele acordă protestanţilor starea civilă şi drepturile cetăţeneşti. a dispărut în mare parte. pe de alta. În termenii actelor oficiale. Naşterea încetase. Repartiţia acestor bogăţii a constituit un adevărat obiect de scandal. În realitate. de a mai constitui baza esenţială a nobilimii. dacă clerul de jos. Clerul ramâne strâns legat de vechiul regim. iar130. Talleyrand a distins şapte sau opt nobilimi: o nobilime militară şi una administrativă (noblesse d'epee et noblesse de robe). fără obligaţia pentru titular de-a presta vreun serviciu util societăţii sau retribuite în afară de orice proporţie cu serviciul prestat. primele zile ale revoluţiei. să ceară închiderea templelor. cu cât erau privilegiate.000. regele. Vechea nobilime militară. o nobilime veche şi una nouă. la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Venalitatea funcţiilor şi preţul relativ mic al diplomelor de nobleţe permiteau oricărui îmbogăţit să pătrundă în mijlocul nobilimii.000 livre. şi chiar de 800. Membrii ei posedă domeniile cele mai întinse şi se bucură de favorurile cele mai mari. o nobilime de curte şi una de provincie. În afară de dreptul regelui de a acorda sau de a vinde scrisori de nobleţe. iar în 1787. posturi administrative. de care se vede exploatat şi dispreţuit. Dacă unii prelaţi „liberali" şi „naţionali" visează o monarhie temporală e că miniştrii reformatori ca Turgot i-au ameninţat privilegiile. formează o categorie aparte. judiciare şi financiare. frivol. unii de 200. valoarea intrinsecă a unui franc aur. cele 4000 de familii (circa 20. animat pe de o parte de puternice resentimente contra clerului înalt. ascensiunea clasei de mijloc către nobilime a fost neîntreruptă. slujbe îndeplinite de 64 . „Interesul poporului şi al preoţilor este inseparabil. clerul înţelege să rămână primul ordin al ţării şi să-şi conserve intacte privilegiile. fără cadre bine definite şi fără conştiinţa unor interese colective. egoist şi asupritor. din. de la sfîrşitul evului mediu. în mare parte de origine parlamentară. imensa majoritate a preoţilor de la ţară sunt reduşi la „congrua" de 700 livre pe an pentru preoţi şi 350 pentru vicarii lor. 4000 de funcţii administrative. El refuză să recunoască protestanţilor existenţa legală şi continuă. sunt pentru ei sau pentru ai lor. în 17 iunie 1789.000 persoane) prezentate regelui. Dar legile contra ereticilor au devenit inaplicabile şi biserica însăşi e silită s-o recunoască şi să ceară o altă legislaţie mai „puţin severă. declara. Ei consumă jumătate din bugetul bisericii şi a şasea parte din bugetul statului. Câtă vreme episcopii dispun. dar mai riguros aplicată". La fel cu beneficiile laice. Contra împietărilor „despotismului luminat". care nu mai sunt decât titluri onorifice. Cauza intoleranţei e definitiv pierdută. şi în adevăr. dizolvarea adunărilor protestante şi arestarea pastorilor. Curtea şi Administraţia sunt pline de posturi considerate oficial ca sinecure: demnităţi de Curte. adică tot statul. 300. Astfel. ca în secolul precedent. „braţul drept” şi „cel mai puternic sprijin al Coroanei". laic. către 1770 ultimii protestanţi condamnaţi la galere sunt puşi în libertate. n-ar fi făcut cauză comună cu starea a treia. Toate funcţiile importante şi lucrative sunt pentru ei.000 livre. dintre care 140. de un venit anual de 100. de o vie simpatie pentru poporul de jos cu care se simţea solidar. diviziunea nobilimii era şi mai mare. o aristocraţie în mijlocul unei aristocraţii. Locul ei 1-a luat nobilimea nouă. în 1788. iar. Dacă poporul scapă de opresiune. la care se adaugă 120 milioane livre. În realitate. şi de aceea ar fi făcut bloc contra revoluţiei. adică admise la curte.000. dar puterea ei de cumpărare era de două sau de trei ori mai mare).

La fel cu dreptul de porumbar. toţi aparţin nobilimii mari şi costă 30 milioane pe an. Toate încercările vechiului regim de a obliga clasele privilegiate să contribuie la sarcinile publice au rămas zadarnice. conte de Provense. ei au fost scutiţi de cele mai multe şi mai grele impozite care au căzut astfel asupra claselor muncitoare. fără ca cineva să-i poată prinde sau omorî. Revoluţia franceză a fost. apoi se consacra agriculturii şi. hrănindu-se pe toate proprietăţile şi în toat anotimpurile. şambelani. Dar nobilimea mică trăia în mizerie. mătuşile regelui. Împotriva sistemului de arbitrar şi de privilegii al vechiului regim se ridică două forţe revoluţionare: burghezia şi „spiritul filozofic". servea un timp în armată sau în marină. Actele de succesiune şi de mutaţie (lods et ventes) apasă greu asupra proprietăţii ţărăneşti. Nobilimea nu mai avea o funcţie socială proprie care s-o distingă de restul naţiunii. conte de Artois. jurisdicţia seniorială continuă să fie un instrument de jaf şi de opresiune. Cel mai odios dintre privilegiile nobilimii şi cel mai vexatoriu e însă dreptul de vînătoare. copiii lor. nobilii şi-l apără cu o vigilenţă şi o gelozie feroce. Pagubele cauzate de toate aceste animale: porumbei. prestate odinioară. cele 66 locotenenţe generale etc. În asemenea condiţii. Nobilimea mijlocie. burghezie în înţelesul strict al cuvîntului. — funcţii de paradă. depozitarea mărfurilor în piaţă.suplinitori în timp ce titularul rezidă la Curte şi încasează cea mai mare parte din leafă. pescuitul . secretarii camerei. Puterea de jurisdicţie a nobilimii a fost redusă de autoritatea regală la anumite categorii de litigii: cele ce priveau drepturile feudale. care petrece o parte a anului la oraş.000 de porumbei care se hrănesc din avutul sătenilor. Burghezia forma. păduri şi bălţi. dame de onoare. opera burgheziei ajunsă la maturitate politică. în necontenită dezvoltare de la moartea lui Ludovic al XIV-lea. droit de grand-colombier. Cea mai mare parte din acest capital era în mîinile burgheziei. După calculele lui Necker. De îndată ce au aruncat seminţe. medici. surorile. deci. Regele a dispensat-o de serviciile publice pe care le aducea în calitate de administrator. islazuri. guvernatorii caselor regale. Lor le sînt rezervate 44 posturi de guvernatori generali de provincie. unui pod. Mii de porumbei cutreieră toate regiunile. în Franţa clasa mijlocie era esenţialmente urbană. Ea a permis îndeosebi acapararea de către nobili a terenurilor comunale. Considerat ca sportul nobil prin excelenţă şi ca un semn distinctiv al rasei. Marii ofiţeri ai palatului. paji. mistreţi sunt atât de mari. dar aceste obligaţii au devenit fictive de când regele a înlocuit miliţiile feudale prin armata profesională. căpitanii căpităniilor. întrebuinţate în comun de toţi locuitorii satului. iepuri. cerbi. capelani. regină. să fie plătită pentru o funcţie pe care nu o mai îndeplinea şi să impună ţarii sarcinile unui guvern suplimentar. literelor. căprioari. plătite între 16 şi 160. cele 407 posturi de guvernatori particulari. uneori. împreună cu proletariatul urban şi cu ţărănimea. unui lac. Cutare senior posedă până la 50. erau. Franţa deţinea jumătate din capitalul mobiliar al Europei. Nu există act în viaţa ţăranului din care seniorul sa nu tragă profit: întrebuinţarea unui drum. pe lîngă rege. care nu mai guverna. gentilomi ordinari. în primul rând. „Domeniile comunale". membrii casei militare. Condiţia ei nu se deosebeşte de a ţăranilor decât prin scutirea de impozite. Comerţul şi industria. încât ele ocupă locul întii în doleanţele caietelor. Nobilii au procedat la fel cu dreptul de jurisdicţie care le-a rămas. ordinul al treilea. potîrnichi.000 livre şi lipsite de orice atribuţie. cei mai mulţi o duceau greu. Cu tot traiul lor „nobil". Avantajele nobilimii par cu atât mai neîndreptăţite cu cât nici un serviciu real nu le mai compensa. lectorii şi scriitorii cabinetului. Dar cum principalele interese ale sătenilor erau legate de aceste drepturi. Ea continua de. 1/16 din bugetul statului. 65 . Feudele comportau încă anume obligaţii militare. e uşor de înţeles că nobilimea a căutat să-şi încaseze cu toată asprimea redevenţele senioriale. le tiers Etat. ogorul e acoperit de mii de porumbei. duhovnici. În virtutea serviciilor publice.totul e taxat şi reglementat. iar restul la ţară. din cele mai vechi timpuri. Spre deosebire de Anglia. judecător şi protector. au sporit considerabil bogăţia şi influenţa acestei clase.

libertatea comerţului de grâne înăuntru şi a exportului în alte ţări se impune definitiv în 1789.000 de suflete. Comerţul oriental. al XVIII-lea. pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. lucrează la modernizarea oraşului. regimul corporativ a fost atenuat sau ocolit. Dar chiar şi în domeniul sau propiu. Pe de altă parte. Proletariatul ar fi putut împiedica libertatea de mişcare a burgheziei. Maşinismul importat din Anglia transformă industria textilă şi dă un mare avînt industriei metalurgice. apar unele din cartierele şi squarele elegante de azi. după o perioadă de declin la începutul veacului. Rostul revoluţiei va fi nu atât să cucerească această libertate. mobile. Un corp de arhitecţi. Germania. Aşa se constituie. încheind tratate de comerţ cu Statele Unite. Guvernul a acordat apoi unor manufacturi privilegii de fabricaţie care le scoteau de sub controlul regimului corporativ. trecînd de la 210 la 1062 milioane. Cotonadele se introduc în Normandia. Monarhia franceză. industria metalurgică şi minieră în nord şi în jurul Masivului Central. In acest prodigios efort de invenţie şi de muncă. Burghezia comercială şi industrială a atins deci în secolul al XVIII-lea un grad aşa de înalt de dezvoltare economică şi socială încât e matură pentru conducerea politică. De la 1715 la 1789. obiecte de modă. papetăria în Dauphine. Calfele corporaţiilor.000 de clădiri. În ajunul revoluţiei. Părăsind ideile prea înguste ale mercantilismului. Cantitatea mărfurilor exportate în Italia. ingineri şi antreprenori bine organizaţi. Ţările Scandinave. al XVI-lea. Clugny. De altfel. ai XVIII-lea. cu străzi întortochiate şi strâmte. Restauratorul lor. dacă ar fi fost organizat şi stăpânit de o puternică conştiinţă de clasă. În locul mlaştinilor de pe malul drept al Senei. comerţul exterior al Franţei a crescut de cinci ori. ia un puternic avînt şi elimină aproape cu desăvîrşire concurenţa engleză. Cursul Senei e regularizat şi fixat între cheiuri de piatră. Îmbogăţită prin muncă şi economie. s-o consacre şi s-o garanteze. Stofele de lînă se dezvoltă la Sedan. rup cadrele înguste ale regimului corporativ. fizionomia clasică a Franţei industriale şi miniere. opere de artă. un oraş modern cu bulevarde largi şi drepte. Acesta n-a putut deci împiedica formarea marii industrii şi dezvoltarea comerţului. Franţa era aproape de regimul libertăţii muncii şi a comerţului. Restul e în mâna burgheziei. prin varietatea şi întinderea operaţiilor sale. Rusia creşte necontenit în sec. a trebuit să facă concesii spiritului timpului: numărul corporaţiilor a fost redus şi regulamentele lor au fost simplificate. Capitalurile acumulate de comerţul maritim şi colonial încep să fie investite în întreprinderile industriale şi să înlesnească concentrarea reclamată de invenţiile tehnice. al XVIII-lea îl constituie apariţia marii industrii. finanţează şi execută lucrările care vor face din Parisul medieval. Marile întreprinderi. Comerţul de librărie atinge în 1774 cifra de 45 de milioane. trăsuri.Cu toate prescripţiile regimului corporativ. Abbeviile şi Elbeuf. corporaţiile n-au fost restabilite în forma lor primitivă. Comerţul mare. care se înmulţesc şi în care capitalismul începe să predomine. Operaţiile de bancă pe care se întemeiază îi împrumută ceva din varietatea şi libertatea de acţiune a băncii. de patru ori mai mare decît a librăriei londoneze. Astfel. Marea industrie era abia la începuturile ei. Dar fenomenul capital al vieţii economice din sec. Celebrele uzine Creuzot iau fiinţă în 1781. abia câteva sute aparţin nobilimii. Parisul joacă rolul principal. industria şi comerţul au luat un avînt prodigios în secolul al XVIII-lea. bijuterii. cât s-o completeze. Abolite de Turgot în 1775. Legăturile comerciale cu ţările străine se strîng. boneteria se stabileşte la Troyes. încă din sec. Dar el nu forma nicăieri grupuri compacte. care era nevoit săşi satisfacă necesităţile cu sistemul de venituri al unui stat feudal. însăşi evoluţia monarhiei moderne a stabilit între guvern şi capital legături care aveau să ducă fatal la supremaţia politică a burgheziei. muncitorii industriilor rurale erau prin însăşi izolarea lor ocrotiţi contra regulamentelor regimului corporativ. toalete. în 1778. burghezia pune stâpânire pe capitală. care adăpostesc o populaţie de 700. Financiarii. în 1786. aşa cum s-a constituit în sec. Această clasă concepe. Guvernul francez inaugurează o nouă politică comercială. industriaşii şi comercianţii bogaţi îşi construiesc palate care întrec în frumuseţe şi confort tot ceea ce vechea nobilime a putut concepe. prezenta aspectul paradoxal al unui stat centralizat şi modern. Industria lyoneză de mătăsuri fine şi de stofe de aur devine exportatoare. s-a emancipat de sub tutela acestui regim. La Paris erau cartiere întregi în care industria era complet liberă. El deţine deja monopolul tuturor articolelor cunoscute sub numele de „articole de Paris". Din cele 25. în industria mică urbană şi în comerţul mijlociu şi mic. paralizate de 66 . şi cu Anglia.

Pătura conducătoare începe să se intereseze de soarta lor. Agitaţia socială care tulbură spiritul ţăranilor.rivalităţile intestine. Cu excepţia unor provincii din nord ca Normandia. înlăturarea unor abuzuri făcu să apară şi mai intolerabile abuzurile care rămâneau. Guvernul şi particularii arată o înţelegere din ce în ce mai luminată pentru datoria de asistenţă a societăţii. Astfel. 67 . proletari şi ţărani explică forţa revoluţionară şi elanul irezistibil al burgheziei. burghezia apare investită cu deplinele puteri ale naţiunii. cu atît mai intolerabil cu cât ideile înaintate ale timpului o condamnau mai sever. Fiziocraţii atrag atenţia publicului asupra importanţei economice a ţărănimii. îi strecoară în spirit ceva din revolta care clocoteşte în sufletele lor. Cum marile exploatări sunt rare. Ideile de libertate şi de egalitate care răzbat pînă la el. Cu toată agitaţia lor periodică pentru sporirea salariilor. burghezia a exprimat. cu toată diversitatea elementelor care o compun. Patru cincimi din populaţia ţării. Cei care în 1789 au putut să voteze. nu clăcaş. douăzeci din cele douăzeci şi cinci de milioane de suflete trăiesc la ţară. De aceea. Mişcarea generală de prosperitate le-a folosit şi lor. nici un caiet nu reclamă extinderea dreptului de vot asupra celor săraci. îl dezgustă de prezent şi-l fac să aspire şi el la o nouă rânduială socială. Franţa rămâne în ajunul revoluţiei o ţară de agricultori. Franţa nu posedă o clasă ţărănească mijlocie.o nouă concepţie despre viaţa naţională şi a găsit formula decisivă a cugetării revoluţionare. Însăşi lipsa revendicărilor proletare în caietele stărilor generale dovedeşte că numai burghezia era pregătită pentru o acţiune revoluţionară în vederea unei noi ordini legale. constituie un teren prielnic pentru propaganda revoluţionară şi burghezia întreţine nemulţumirea pentru a o îndrepta în contra claselor privilegiate. contra ingerinţelor unui cler intolerant şi steril.ilor englezi. Acest sentiment de solidaritate între burghezi. Ei n-au încercat măcar să-şi însereze doleanţele lor printre revendicările celorlalte categorii ale stării a treia. ea adaugă avantajul de-a reprezenta interesele colective ale naţiunii întregi. în momentul hotărâtor al izbucnirii revoluţiei. atunci cînd un ţăran ajunge să se simtă proprietar. Preoţii. asupra muncitorilor şi salariaţilor. orice sarcină şi servitute feudală îi par intolerabile. Proletarii n-au făcut nici o încercare serioasă pentru a obţine dreptul de vot. La viziunea clară a intereselor ei. soarta ţăranilor e mai puţin nenorocită decît cu un secol mai înainte. nu se gîndeau decît să ajungă patroni. Corvoada părea mult mai apăsătoare de când Turgot a încercat în zadar s-o suprime. cei mai mulţi erau ţărani care nu vedeau în salariul industrial decît un supliment la veniturile lor agricole. numărul acestora din urmă e relativ mic. din metayers (mici arendaşi cu cîştigul pe jumătate) şi din muncitori cu ziua. Ei se simţeau atît de solidari cu antreprenorii care le dădeau de lucru încît îi considerau ca reprezentanţii lor. ci mai ales fiindcă elementele producătoare singure contează în calculul real al forţelor şi drepturilor unei naţiuni. Experienţa de pretutindeni a dovedit că. Protestând contra tutelei insolente a unei nobilimi parazitare. Proletarii nu constituie o forţă revoluţionară decît în măsura în care se asociază acţiunii clasei burgheze. Imensa majoritate a ţăranilor francezi se compunea din mici proprietari. Printr-un efort necontenit de muncă şi de economie. Artois şi Flandra. Dintre muncitorii industriilor rurale. Şi cu toate acestea. că lumea muncitoare reprezintă naţiunea. ei n-au conştiinţa că formează o categorie socială distinctă de starea a treia. Şi totuşi. nici un caiet nu lasă să se întrevadă o cît de palidă licărire de idee socialistă sau de tendinţă de emancipare proletară. Justiţia seniorială era un pretext nesfârşit de şicane. Picardia. au votat pentru ei. unii au ajuns să-şi cumpere o bucată de pământ. şi contra arbitrariului monarhic. Proclamând prin manifestul lui Sieyes: Qu'est-ce que le Tiers Etat?. Urcarea preţurilor articolelor alimentare le-a permis multora să se elibereze. niciodată protestele şi plângerile ţărănimii n-au fost mai violente. care citesc scrierile filozofilor şi cunosc scandalurile vieţii privilegiaţilor. burghezia exprimă resentimentele întregii lumi muncitoare contra unei minorităţi neproductive. ca aceia a yeomen. Dar cu toată prosperitatea şi importanţa populaţiei urbane. nu numai fiindcă în ordinea numerică ea constituie 98°/o din ansamblul populaţiei. Astfel. starea a treia nu formează în faţa privilegiaţilor decât o singură clasă.

Cauzele adânci ale revoluţiei trebuie căutate în nepotrivirea dintre instituţiile existente şi realităţile economice şi sociale. pentru a conserva şi dezvolta aceste drepturi. enunţată de Althusius şi Grotius. Un dualism se creează astfel între ordinea legală şi ordinea naturală. avea nevoie. dezordinea finanţelor. au acreditat ideea că filozofii ar fi cauza dezordinelor care au provocat căderea vechiului regim. începând cu reprezentanţii clerului. parcelă cu parcelă. căci altfel s-ar viola dreptul natural la libertate şi la proprietate. instituirea monarhiei absolute a fost primită ca o binefacere. când nu respectă pactul social poate fi detronat. ordinei legale o ordine superioară. Autoritatea Monarhiei franceze era cu atît mai solidă cu cât istoria ei se confunda cu istoria naţiunii. „Oamenii fiind din natură liberi. Filozofia secolului al XVIII-lea i l-a elaborat. Tot aşa de riguros sunt limitate puterile autorităţii publice prin noţiunea de contract. În Franţa. din principiul suveranităţii naţionale.Burghezia franceză. deci. Ea răspundea unei nevoi de pace şi de ordine adînc simţite de toate păturile societăţii. al XVIII-lea e teoria progresului . care o poate modifica şi revoca. Statul. prestigiul universal al raţiunii. criza a fost provocată de fapte. Dezastrele ultimelor războaie au dezvelit viciile profunde ale regimului şi au acreditat ideea că dezorganizarea administraţiei. de un nou ideal. fără consimţămîntul său puterii politice a altui om". Exprimând în formule clare şi izbitoare sentimentele contemporanilor. Nici o putere nu există în stat decât prin voinţa naţională. Adversarii revoluţiei. evoluţia către o stare mai bună e legea naturală a oricărei societăţi. Tendinţele care au condus regalitatea să combată feudalismul se întîlneau cu năzuinţele naţiunii de a-şi strînge elementele care o compuneau. nu de idei. ei au degajat spiritul revoluţionar. pentru a deveni o forţă revoluţionară. Programul abuzurilor de înlăturat s-a constituit încetul cu încetul. Din situaţia revoluţionară. în acest proces de cristalizare a unei noi mentalităţi. fiind o societate instituită prin contract. în locul respectului pentru autoritate şi tradiţie. Ei analizează şi pun în lumină viciile monarhiei şi ale organizaţiei sociale pe măsură ce realitatea li le revelă.Dreptul de insurecţie derivă. Prin atacurile lor convergente şi repetate. în mod logic. la proprietate şi la libertate. monarhia şi naţiunea s-au format şi s-au dezvoltat împreună. nici un om nu poate fi supus. şi au ridicat pe nesimţite. În asemenea cazuri. Toată lumea a crezut în dogma monarhiei de drept divin. dar dezvoltată în toată amploarea ei de John Locke. A doua teorie care a exercitat o puternică influenţă asupra doctrinelor filozofice din sec. de un nou program de valori. ameliorarea necontenită pe care aplicarea invenţiilor ştiinţifice o aduc în condiţia omului şi sporul de lumină pe care răspândirea ştiinţelor îl lasă în sufletul omenesc îndreaptă destinul 68 . incapabile de-a le mai satisface. Dar. În sensul acestei teorii. ceea ce alţii pot sa-i ia fără voia lui. după anarhia şi ruinele războaielor religioase. nimeni nu poate considera ca proprietate. exerciţiul autorităţii publice nu e legitim decât în măsura în care răspunde acestui scop. ca dreptul la existenţă. cu superioritatea ei materială şi cu puternica ei conştiinţă de clasă. Prima e aceea a dreptului natural. Scriitorii au fost interpreţii. Alianţa regalităţii cu burghezia şi cu ţărănimea contra feudalităţii a constituit fondul istoriei Franţei pînă-n secolul al XVIII-lea. foametea şi mizeria sunt consecinţele directe ale despotismului monarhic. nu autorii situaţiei revoluţionare care a rezultat din aceasta nepotrivire. În adevăr. ei au făcut dintr-o nemulţumire surdă o forţă activă. Pentru acelaşi motiv. egali şi independenţi. nici o lege nu-i valabilă şi nici un impozit nu-i legal fără aprobarea reprezentanţilor poporului. fondul de veneraţie spontană şi de supunere ereditară pe care se rezemau instituţiile vechiului regim. De aceea. şi toate programele de reforme se vor autoriza de acest dualism. se produce o mişcare în sens invers. ei au surpat. revolta e legitimă şi necesară. Dar încă înainte de moartea lui Ludovic al XlV-lea.Progresul idefinit al ştiinţelor. Teoria dreptului natural opune. ireductibile şi eterne care ţin de însăşi natura omenească. din conflictul zilnic al nevoilor vremii cu instituţiile. indivizibilă şi absolută. spune Locke. Două teorii domină doctrinele epocii. În realitate. Suveranul însuşi. omul dobândeşte prin însăşi naşterea sa unele drepturi inalienabile şi imprescriptibile. povara noilor impozite. creată de împrejurări. rolul filozofilor a fost considerabil. întemeiată pe norme neschimbătoare. În sensul acestei teorii.

dar ea s-a mărginit. În acest sens. Montesquieu e monarhist şi conservator. adică dezinteresarea. Scopul oricărei constituţii este să evite despotismul. care-i „resortul ce-i dă impulsiune"? După acest resort. Printr-o incertitudine afectată. El s-a făcut avocatul tuturor victimelor. nici originalitatea lui Montesquieu. Care-i statul de care-i vorba. ci în coruperea sau exagerarea principiului lor. el a reuşit să transforme în convingere generală ideile timide şi vagi ale contemporanilor. dintre care cel mai 69 . patriotismul şi subordonarea intereselor particulare faţă de interesul general. resortul regimului monarhic e onoarea. o ură pe care a conservat-o toată viaţa şi care-i domină opera întreagă. fanatismului şi despotismului. Ideile lui Voltaire nu formează un sistem. fiind produsul istoric al poporului francez. Influenţa lui Montesquieu a fost puternică şi durabilă. „Monarhia e o stare violentă care degenerează totdeauna în despotism sau în republică". să determine puternice curente de opinie şi să le îndrepte contra instituţiilor existente. clerul „o societate de avari care iau mereu şi nu dau niciodată". şi contra fanatismului. El nu admite. care previne tendinţa naturală a aristocraţiei spre inegalitate. de altfel. în sfârşit. De la publicarea Scrisorilor engleze (1734) se poate data campania filozofilor contra instituţiilor Vechiului regim.societăţii spre perfecţiune. răul nu stă în cutare sau cutare regim. nedreptăţilor sociale şi erorilor judiciare. şi mijlocul cel mai sigur e separarea celor trei puteri: legislativă. Statul lui Montesquieu e produsul istoric al acestor „cauze generale". întotdeauna. executivă şi judiciară. decît „exagerarea ideii de progres justificată prin teoria dreptului natural". care pune în mişcare toate elementele corpului politic. o menţin sau o prăbuşesc". e tot aşa de îndreptăţită ca Republica olandeză. după el. Montesquieu distinge trei regimuri: democratic. Idealul revoluţionar nu e. nu s-o distrugă. Montesquieu surpă din temelie principiul monarhiei de drept divin. în ce condiţii trăieşte. Influenţa lui Voltaire a fost universală. aristocratic şi monarhic. Cu asemenea idei despre religie. El n-a avut nici profunzimea. adică năzuinţa spre distincţii. totuşi. al XVIII-lea. şi aceste atacuri nu s-au mărginit la critica abuzurilor. dar prin claritatea şi verva lui minunată. monarhia franceză. El condamnă creştinismul ca incompatibil cu raţiunea şi Biblia ca o colecţie de fabule absurde şi imorale. după expresia unui sociolog. Papa. deci. o ridică. Apoi comparând regimul monarhic şi cel republican şi atribuind acestuia din urmă ca resort virtutea iar celui dintâi o onoare de convenţie. Montesquieu nu-şi ascunde preferinţa pentru regimul democratic. Constituţia şi filozofia engleză exercita o puternică atracţie asupra scriitorilor din prima jumătate a sec. Principiul regimului aristocratic e moderaţia. Dar prin explicaţia istorică a originii monarhiei şi prin teoria separaţiei puterii. care degradează naţiunea. Reprezentantul cel mai remarcabil al acestei generaţii e Montesquieu . Orice regim politic e legitim dacă corespunde condiţiilor în mijlocul cărora trăieşte. Potrivit spiritului Regenţei. pe care o confundă cu „un corp de lachei din care se aleg boierii mari". şi monarhia mai mult decît toate. Acest spectacol i-a inspirat contra despotismului. la o elită. Montesquieu începe prin a zeflemisi principalele instituţii ale vechiului regim: monarhia degenerată „care reduce la post cetăţenii activi pentru a-i îngraşa pe cei inutili". Principiul regimului democratic e „virtutea". El a cunoscut dezastrele de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea şi a asistat la violenţa luptelor dintre jansenişti şi iezuiţi. posibilitatea unei forme ideale de guvernământ aplicabilă oricărei societăţi în oricare moment al evoluţiei ei. el aşază toate religiile pe acelaşi plan pentru a nu fi obligat să recunoască nici una. care învrăjbeşte societatea. El combate apoi religia pentru efectele sale. Principiile trebuie deci aplicate după împrejurări. „un idol tămâiat prin obişnuinţă". El vrea să conserve şi să amelioreze monarhia. Scrierile lui politice sunt opere de circumstanţă. nobilimea. unde-i situat. fizice sau morale. produsul altor „cauze generale". care acţionează într-o monarhie. Principalele lui atacuri aii fost îndreptate contra bisericii. Montesquieu ridică prestigiul republicii în ochii contemporanilor săi şi le procură noi arme contra regalităţii. Viaţa lui a fost o luptă necontenită contra superstiţiei. Toate regimurile sînt expuse acestei primejdii. e firesc ca Montesquieu să nege caracterul divin al autorităţii monarhice şi să caute în istorie „cauzele generale. Aceste idei fac din schimbare o condiţie a progresului social şi stimulează elaborarea programelor de reforme.

Eşecul diverselor tentative de reformă spulberă nădejdea într-o reformă paşnică. fiind negaţia oricărei reguli şi oricărei autorităţi legitime. El nu vrea să răstoarne bazele societăţii. expresia voinţei generale. Ea implică condamnarea categorică a absolutismului. dar nimeni n-a contribuit mai mult decât el la discreditarea instituţiilor vechiului regim. şi de aceea. Prin urmare. şi astfel. În a doua jumătate a sec. Din aceste premise raţionale. consistă în „a găsi o forţă de asociaţie care să apere şi să ocrotească cu toată puterea comună persoana şi averea fiecărui asociat. Helvetius. Regii înşişi nu-s decât magistraţii popoarelor pe care le conduc. El nu mai are pentru instituţiile vechiului regim menajamentele pe care le-au avut Montesquieu şi Voltaire. sînt revocabili dacă nu respectă „voinţa generală" sau nu garantează averea şi persoana cetăţenilor. al XVIII-lea. „profetul prin excelenţă al revoluţiei". Cu toate deosebirile de opinie care-i separă. devine tema fundamentală a tuturor scriitorilor care au format generaţia revoluţionară. Mably şi Condorcet sunt unanimi în a proclama că suveranul a primit de la supuşii săi autoritatea pe care o are asupra lor şi că această autoritate e limitată de legea naturii şi a statului. din comunitatea socială nu mai rămâne decât un stăpân şi o ceată de sclavi. drepturile naturale ale omului. în statul constituit pe această bază. nici inegalitatea socială nu-i par incompatibile cu progresul. Opera lui Voltaire a fost mai mult negativă. Suveranitatea fiind exerciţiul voinţei generale nu poate fi nici delegată. Invers. când individul nu se supune voinţei generale. Când regele nu se mărgineşte la executarea legilor. el le declară nedrepte şi corupătoare. mişcarea intelectuală ia un caracter mai violent. şi prin care unindu-se cu toţii să nu fie supus decât sieşi şi să rărnînă tot aşa de liber ca mai înainte" ( cf. Cu toată violenţa campaniei sale contra bisericii. prin care participanţii acceptă direcţia unei voinţe care emană de la ei toţi. nu poate fi decât o decizie comună a poporului suveran. De aceea. Şi-n adevăr. astfel. Rousseau trage concluzii practice de o importanţă extremă şi în contradicţie cu instituţiile existente. principiul libertăţii e salvat. fiindcă funcţia guvernului se reduce la executarea legilor. individul nu-i supus decât sie însuşi. îi par chiar mai bine garantate de un guvern puternic. nici cedată. Diderot. revizuirea procedurii criminale şi a legislaţiei penale. Contratul social ). ci un bun public. forma raţională şi naturală a oricărei asociaţii politice întemeiate pe pactul social. care poate schimba forma de guvernămînt şi înlocui guvernanţii. Dar Voltaire cere cu insistenţă îndreptarea abuzurilor. de care poporul nu poate fi niciodată deposedat. nici nu poate fi considerat ca o formă de guvernământ. şi ca orice magistraţi. ci vrea să concentreze toată puterea în mâinile sale şi să reducă poporul la supunere. Voltaire e moderat. în care opinia publică a văzut apărătorii drepturilor individuale. Soluţia acestei probleme e pactul social. oricare ar fi forma de guvernământ. Reprezentantul generaţiei care intră acum în luptă e Jean Jacques Rousseau . Idealul lui Voltaire e libertatea reglementată de un cod şi proprietatea garantată de un stăpân. Voltaire nu cere numai separarea bisericii de stat şi introducerea stării civile. deci. nici o doctrină n-a contribuit mai mult decât aceea a Contractului social la distrugerea absolutismului şi la biruinţa ideilor republicane. Cum voinţa generală conţine voinţa fiecăruia. Rousseau răstoarnă principiul fundamental al monarhiei absolute. Parlamentele. s-au dovedit instituţii retrograde şi preocupate exclusiv de interesele membrilor lor. Rousseau conchide că rostul oricărei organizaţii de stat nu poate fi decât garantarea libertăţii individuale. Ideea că naţiunea e mai presus de rege şi că legea nu poate fi decât expresia voinţei naţionale. Democraţia e. suveranitatea nu e un bun particular. numai autorităţile care emană de la naţiune sînt legitime. Problema care se pune. pactul social e rupt. d'Holbach. ci punerea bisericii sub autoritatea şi controlul statului. Expresia „despotism legal" e o contradicţie în termeni. El n-a adus un crez nou. Plecând de la principiul că libertatea e un drept inseparabil şi inalienabil al omului. Chiar ereditară într-o familie. nici împărţită. respectul proprietăţii şi al libertăţii conştiinţei. pactul social e violat. Concepţiei absolutiste rezumată în 70 . Afirmînd că adevăratul suveran e poporul. reclamă reorganizarea totală a statului şi a societăţii.funest e intoleranţa. Nici monarhia absolută. Despotismul. El nu le găseşte numai incoerente şi supărătoare. Legea supremă a libertăţii e de a veghea la propria ei conservare. Aceste drepturi. iar legea.

să critice din ce în ce mai liber instituţiile existente. În timp ce filozofii şi publiciştii combat absolutismul în religie şi politică. se citeşte pretutindeni: pe stradă. Ideile marilor publicişti şi filozofi din secolul al XVIII-lea.expresia l'Etat. Dacă unele din aceste lucruri sunt aiurea mai ieftine şi mai bune. al XVIII-lea. care. deşi sunt cei mai conservativi dintre reformatori. cât mai mult. după fiziocraţi e baza şi garanţia tuturor libertăţilor. la teatru. rezuma. Astfel se formează o opinie publică a cărei forţă invizibilă începe să preocupe guvernul. suveranul n-are alt rol decât să recunoască legile naturale. Astfel economiştii. Diderot îi opune fraza care rezumă întregul progres realizat de spiritul public în sec. importul mărfurilor străine pentru a împiedica ieşirea metalelor preţioase şi să favorizeze cât mai mult exportul pentru a determina intrarea aurului străin. Ei contestă că „cîştigul unuia implică pierderea altuia". pentru motivul că cu vecinii bogaţi poate face afaceri mai bune. Astfel. ce ar atenta la siguranţa proprietăţii. puţin accesibile marelui public. printre care Ludovic al XV-lea. Cuvântul lor de ordine: laisser faire. Enciclopedia. nimic mai remarcabil". II. De aceea fiziocraţii sunt pentru abolirea oricărei restricţii în comerţ şi a oricărei reglementări în industrie. un alt grup de cercetători. Fiziocraţii se ridică contra teoriei mercantilismului. Aspecte din desfăşurarea evenimentelor 71 . ei reclamă o autoritate cât mai puternică. În Franţa. apărută între 1751 şi 1772. economiştii îl atacă în domeniul economic. c'est moi. Şi totuşi. laisser passer. care. În locul concepţiei colectiviste a mercantilismului. chiar şi în materie politică. triumfă şi în economie tendinţele individualiste. al XVIII-lea: Ce n'est pas l'Etat qui appartient au prince. ca şi particularul. Ideea impozitului unic şi general. şi a suscitat o mişcare comercială de opt milioane de livre. nu contribuie mai puţin decât scriitorii politici la discreditul şi ruina instituţiilor existente. scrie un călător german. la cafenea. în prăvălii. Ei nu înţeleg ce înseamnă o forţă invizibilă. care pretinde că „bogăţia e banul". fiziocraţii exercită o puternică influenţă asupra politicii economice a guvernului. să traducă în „acte declarative" legile nescrise ale naturii. toate ideile şi aspiraţiile novatorilor din sec. înaintea porţii. ci în cantitatea de lucruri folositoare vieţii. Enciclopedia a avut 4000 de subscriptori. Acest despotism nu e dealtfel decât acela al Ordinei naturale care se impune fiecărui om rezonabil. în 35 de volume. Sub pretextul unui tablou general al tuturor cunoştinţelor din vremea aceea. Colaborarea tuturor personalităţilor marcante ale timpului şi complicitatea lui Malesherbes. importul lor va aduce un spor de bună stare si de fericire. la baie. fără buget. Funcţia lui se reduce în a nu împiedica binele care se face singur şi în a pedepsi pe cei. atribuită lui Ludovic al XIV-Iea. au fost vulgarizate şi răspândite în păturile largi ale poporului prin nenumărate broşuri. Politica economică a vechiului regim. „gazetine" şi foi volante care au avut un rol considerabil în formarea spiritului revoluţionar. De aceea vechiul regim a căutat să restrângă. Dar dacă ei cer cât mai puţine legi. fiziocraţii sunt pentru limitarea funcţiunilor statului. „Străinii nu pot să-şi închipuie autoritatea pe care o exercită în Franţa opinia publică. Rezultatul e că omul de rând începe să înţeleagă şi. directorul general al librăriei (cu alte cuvinte. în parcuri. se întemeia pe credinţa că un stat nu se poate îmbogăţi decât prin exploatarea statelor vecine (cantitatea de metale preţioase fiind constantă) şi a coloniilor. domină capitala. repartizat asupra tuturor proprietarilor şi substituit impozitelor complicate şi nedrepte ale Vechiului regim. al cenzurei). Idealul lor politic e despotismul luminat. Statul. Pentru ei bogăţia nu consistă în cantitatea de metale preţioase. curtea şi chiar palatul regal. nimic mai adevărat. Progresul instrucţiunii şi spiritul de nemulţumire generală a asigurat acestor publicaţii un succes prodigios. a asigurat acestei opere masive şi scumpe o răspmdire şi o influenţă pe care cu greu putem să ne-o închipuim azi. scrie Necker. fără gardă şi fără armata. c'est le prince qui appartient a l'Etat. potrivit înclinării naturale a geniului naţional. mai ales de la Colbert. în trăsură. Prin legăturile lor cu curtea. a servit de bază „subvenţiei teritoriale" a lui Calonne şi reformei financiare a Constituantei. n-are interes să fie înconjurat de vecini săraci. Ei aduc argumente noi şi eficace în favoarea libertăţii muncii şi comerţului. D'Alembert şi Diderot au făcut din Enciclopedie o formidabilă maşină de război contra instituţiilor şi oamenilor Vechiului regim.

După cum s-a văzut şi istoriografia o arată, Revoluţia a izbucnit în Franţa, având drept cauză fundamentală anacronismul structurilor politice, sociale şi economice ale ţării. Monarhia franceză, ceea ce se cheamă "Vechiul Regim", n-a fost capabilă să găsească soluţii de înlăturare a acestui anacronism, de adaptare a instituţiilor şi legilor la imperativele dezvoltării obiective a societăţii. Această "lipsă de voinţă politică" a făcut să se declanşeze, de prin anii '70 ai secolului al XVIII-lea, o "criză de sistem". Ea a alimentat creşterea nemulţumirilor celor mai largi straturi sociale până la un asemenea grad, încât nici o tentativă reformistă schiţată "de sus" nu le va mai mulţumi. Monarhia, aristocraţia şi clerul superior, factorii politico-sociali dominanţi, vor scăpa situaţia de sub control. Iniţiativa reformelor va fi luată de un mic grup de nobili liberali, flancaţi de masa clasei burgheze, aceasta din urmă sprijinită de ţărănime şi de elementele disparate din stratul inferior al populaţiei urbane, pe care revoluţia însăşi le va imortaliza sub porecla de "sanchiloţi". Dar iniţiativele acestor categorii nu vor mai preconiza reforme "de adaptare" a structurilor vechi, ci de desfiinţare a lor. La fel ca în Ţările de Jos şi în Anglia (în secolele XVI - XVII), şi în Franţa sfârşitului de veac XVIII, sistemul politic absolutist era cel ce provoca o parte însemnată din nemulţumirea generală. Arbitrarul actelor puterii regale şi ale aparatului ei politico-administrativ erau criticate ca încălcări ale drepturilor naturale, ale libertăţii, iar absolutismul în sine - ca o concepţie şi o practică perimată, injustă, contrară genezei şi funcţionării fireşti a puterii politice, pe temeiul contractului social dintre suveran şi supuşi. La fel de intolerabilă era considerată persistenţa împărţirii populaţiei în stări sociale, adică în categorii care se defineau prin drepturile pe care le aveau două dintre ele, şi de care cea de-a treia era lipsită. Franţa se împărţea în privilegiaţi (cei cu drepturi speciale - nobilii şi clerul) şi nonprivilegiaţi ("starea a treia" - burghezia şî ţărănimea). După cum împotriva absolutismului era invocată ideea libertăţii, sistemului privilegiilor îi era opusă ideea egalităţii tuturor cetăţenilor din punct de vedere legal, al drepturilor lor civile şi politice, precum şi obligaţiilor. Privilegiile nobilimii şi ale clerului comportau monopolizarea de către membrii acestor categorii a accesului la funcţiile şi demnităţile superioare. Mai aduceau beneficiarilor şi importante avantaje materiale: proprietatea sau posesiunea celor mai mari părţi din fondul funciar al ţării şi scutirea de impozite. Ideea egalităţii revendica şi presupunea o societate "deschisă", a şanselor egale, diferenţiate doar prin merit, iar nu prin naştere, prin rezervarea de favoruri exclusive în favoarea unei minorităţi sociale. Împărţirea pe stări şi-a relevat anacronismul şi culpabilitatea în declanşarea crizei generale, ce s-a manifestat la suprafaţă ca o criză financiară a regimului. Privilegiaţii constituiau în Franţa cel mult 10% din populaţie, dar deţineau, sub diverse titluri de drept, aproximativ 80% din fondul funciar. Aceasta însemna că o minoritate socială extrem de bogată nu contribuia la susţinerea statului pe plan economic, fiind scutită de impozite, pe când marea majoritate, în medie săracă, suporta toate impozitele. Sistemul era neproductiv pentru monarhie: impozitele aduceau relativ puţin, cu preţul împovărării excesive a majorităţii populaţiei - ţărani, burghezi - deci ai agravării cotidiene a nemulţumirilor, pe când resurse imense de bogăţie nu erau puse la contribuţie, ci rezervate proprietarilor şi posesorilor - nobilii şi clerul. În secolul al XVIII-lea evoluţia naturală a societăţii ridicase cheltuielile statului la cote mult superioare faţă de trecut: administraţie, lucrări publice, armată, etc. De aici a apărut fenomenul deficitului financiar endemic: încasările nu mai acopereau cheltuielile. S-au încercat, în timp de vreo 15 ani, felurite paleative: sporuri la impozite, câteva taxe impuse şi privilegiaţilor, vânzări de funcţii, împrumuturi interne. În scurt timp, unii miniştri ai regelui au ajuns ei înşişi la concluzia că finanţele nu pot fi însănătoşite şi bugetul reechilibrat decât printr-o reformă radicală: restructurarea sistemului impozitelor, instituind impunerea averilor privilegiaţilor. Propunerile de acest gen au fost însă respinse de aristocraţie, ca fiind contrare tradiţiilor străvechi ale regatului. Cu o totală necunoaştere a realităţii şi lipsă de prevedere, reprezentanţii aristocraţiei au sfătuit pe rege să convoace Adunarea Stărilor Generale, convinşi că va găsi aici soluţii de remediere a crizei financiare, evitând de a constrânge nobilimea şi clerul să renunţe la acea însemnată parte a privilegiilor, care erau scutirile de impozite. Cele două categorii social-politice dominante ignorau adâncimea tensiunilor sociale şi se legănau cu iluzia că se bucură de respectul populaţiei; Or, Franţa fusese pe parcursul secolului al XVIII-lea teritoriul de dezvoltare al unei largi mişcări cultural-filosofîce (luminismul), care susţinea reorganizarea societăţii şi a statului pe baze raţionale, ceea ce - în concepţia exponenţilor acesteia - însemna "în conformitate cu legile naturii". Capacitatea de a cunoaşte, a descoperi adevărul şi a construi un om mai bun şi o societate 72

mai bună erau ideea ce ajunsese a stăpâni gândirea oamenilor secolului. "Raţiunea - spunea filosoful Diderot - este pentru filosof ceea ce starea de graţie este pentru creştin". "În interiorul societăţii cultivate - scrie istoricul Francois Furet, într-o magistrală lucrare asupra revoluţiei franceze - se întrupeză. puţin câte puţin, alternativa politică a secolului.Viaţa mondenă, academiile, lojile francmasonice, cafenelele şi teatrele, pe scurt «oraşul», opus «Curţii», au ţesut treptat o societate a spiritului luminist, foarte aristocratică, dar deschisă de asemenea talentului şi banului nenobililor. O societate a elitelor, care exclude pe de o parte clasele populare, dar şi cea mai mare parte a aristocraţiei. Amestec instabil şi seducător de inteligenţă şi de rang, de spirit şi de snobism, această lume e capabilă să critice totul, inclusiv şi mai ales pe ea însăşi: ea prezidează, fără a-şi da seama, o operă de remaniere profundă a elitelor şi a valorilor”. Marea majoritate a poporului francez dorea o schimbare fundamentală a cadrului socialpolitic în care trăia; era pregătită pentru ea, era conştientă ce are de făcut. La 5 mai 1789, la Versailles, s-a întrunit Adunarea Stărilor Generale. Deputaţii stării a treia s-au înfăţişat cu. un program sintetizat din doleanţele exprimate de alegătorii lor: constituţie, desfiinţarea privilegiilor, apărarea dreptului de proprietate, o reformă a justiţiei, retrocedarea pământurilor răpite ţăranilor în mod abuziv de către nobili, abolirea prestaţiilor către feudali şi stat. etc. Din acceptarea acestor revendicări şi a altora, ar fi rezultat o altă Franţă, în care puterea regelui ar fi fost limitată de lege şi exercitată sub controlul reprezentanţilor naţiunii, în care toate clasele societăţii ar fi beneficiat de drepturi egale şi ar fi fost supuse la obligaţii publice egale. Adunarea Stărilor Generale s-a împărţit în susţinători şi adversari ai acestui program. Deputaţii stării a treia, pentru a dezarma împotrivirea privilegiaţilor, au recurs la o acţiune îndrăzneaţă, care se poate considera drept începutul propriu-zis al revoluţiei: La 17 iunie 1789, ei s-au proclamat Adunare Naţională, numită la 9 iulie şi "Constituantă". Act de o covârşitoare importanţă, semnificând că deputaţii stării a treia se considerau singurii îndreptăţiţi a vorbi în numele naţiunii franceze (fiindcă, argumentau ei, reprezentau imensa majoritate a cetăţenilor), că în această ipostază ei nu mai acceptau ordine de la rege; că scopul lor de căpetenie era de a da Franţei o constituţie, misiune întru îndeplinirea căreia s-au angajat printr-un jurământ solemn, depus la 20 iunie 1789. Regele şi Curtea au făcut preparative de a. dizolva prin forţă Adunarea, concentrând trupe în împrejurimile capitalei. Populaţia Parisului s-a răsculat, în sprijinul Adunării. La 14 iulie, ea a cucerit fortăreaţa Bastilia, închisoare mai ales pentru deţinuţii politici, a răsturnat conducerea capitalei şi a ridicat în locul ei o municipalitate favorabilă cauzei revoluţionare. Regele şi miniştrii n-au avut curajul să rişte un război civil. Au retras trupele şi au acceptat starea de fapt, adică atribuţiile legislative asumate de Adunarea Naţională Constituantă. Aceasta, într-o memorabilă şedinţă desfăşurată în seara şi noaptea de 4 spre 5 august 1789, a votat şi proclamat că în Franţa "orânduirea feudală este desfiinţată pentru totdeauna” , ceea ce a însemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, desfiinţarea prestaţiilor, a dijmei către cler, secularizarea pământurilor bisericii ş.a. Dacă insurecţia victorioasă de la 14 iulie simboliza cucerirea libertăţii, noaptea de 4-5 august a instaurat egalitatea. Iar peste un an, când în prezenţa delegaţilor din toată Franţa s-a celebrat, într-un cadru grandios, prima aniversare a căderii Bastiliei, revoluţia s-a flatat cu gândul că ea a instaurat fraternitatea cetăţenilor sub steagul ideilor sale şi, în curând, aceleaşi idei vor da semnalul înfrăţirii universale a popoarelor eliberate de tiranie. Aceste trei cuvinte: libertate, egalitate, fraternitate au devenit deviza Revoluţiei. La 26 august 1789, Adunarea a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, o expunere de principii ale viitoarei Constituţii, ce va deveni document de referinţă pentru toate mişcările democratice din lume în secolul ce a urmat, păstrându-şi până azi actualitatea. Ea enunţă, în definiţii lapidare, drepturile naturale ale omului - libertatea, proprietatea, rezistenţa în faţa asupririi - suveranitatea poporului, egalitatea cetăţenilor, atribuţiile fundamentale ale guvernării şi câmpul de acţiune al legilor, ş.a. Aceste principii au fost puse în aplicare prin Constituţia intrată în vigoare în 1791 (Constituţia anului I). Ea a consfiinţit egalitatea cetăţenilor în faţa legii, a abolit discriminările pe criterii etnice sau religioase (evreii, protestanţii), a instituit separaţia puterilor. Dreptul de vot era acordat cetăţenilor care plăteau un anumit impozit după venit. Ei erau numiţi cetăţeni activi, ceilalţi - cetăţeni pasivi. Toate vechile unităţi administrative au fost desfiinţate şi înlocuite cu o 73

unitate administrativ-teritorială unică - departamentul. Au fost create 83 de departamente, apropiate ca întindere, număr al populaţiei şi potenţial economic. Adoptarea Constituţiei a părut a fi evenimentul cu care revoluţia se încheia, întrucât ea realizase obiectivul principal, înscris în programul Adunării Naţionale. Ceea ce s-a încheiat în 1791 a fost, însă, doar o etapă din revoluţia politică. Ea nu reuşise să rezolve problemele economice şi sociale care continuau să nemulţumească majoritatea locuitorilor. Din acest motiv, revoluţia a continuat, împinsă înainte de interesele şi revendicările unor pături sociale mai largi şi situate pe o treaptă tot mai modestă a stării materiale. În 1791-1792, problema cea mai acută care stătea în faţa Adunării legislative, aleasă conform Constituţiei, era cea economică. Ea consta în scăderea producţiei şi a distribuţiei bunurilor de consum, rarefierea şi scumpirea acestora, speculaţiile asupra lor, deprecierea monetară. Toate aceste probleme au fost primul efect al încetării controlului şi dirijării economiei din partea statului, a liberalizării economiei, a sentimentului de nesiguranţă care-i făcea pe producători să stocheze produsele, ori să le vândă la preţuri foarte ridicate. Condiţiile de trai ale populaţiei orăşeneşti au devenit extrem de grele. Au avut loc manifestări de revoltă. S-a întrevăzut pericolul îndepărtării populaţiei de o revoluţie care, după cum se arăta, nu aducea decât o înrăutăţire a situaţiei economice. O parte din "liderii" revoluţionari au preconizat atunci revenirea la sistemul de intervenţie a statului, de dirijare a proceselor economice, prin instituirea obligativităţii predării de către producători a surplusurilor de produse spre a fi atribuite reţelei comerciale, pentru ca aceasta, la rândul ei, să aibă obligaţia a le vinde la preţuri maximale. Majoritatea Adunării legislative a respins însă soluţia, motivând că ea ar fi reprezentat abandonarea unuia din principiile de bază proclamate de revoluţie, acela al libertăţii economice. Exponenţii majorităţii au lansat teoria că dificultăţile economice prin care trecea Franţa erau urmarea stării sale de izolare politică, a ostilităţii din partea altor ţări, a uneltirilor agenţilor acestora spre a-i destabiliza economia şi a produce astfel eşecul revoluţiei. Concluzia era că Franţa revoluţionară trebuie să frângă bariera din jurul ei, să ajute popoarele să se elibereze de tirani şi atunci, în cadrul fraternizării popoarelor libere, se vor crea şi condiţiile prosperităţii generale. S-a născut, astfel, în rândul revoluţionarilor francezi, mentalitatea şi doctrina "mesianică", a datoriei Franţei de a porni un război revoluţionar de eliberare a popoarelor. În 1792, Franţa însăşi era cea care provoaca războiul. Cu toate apelurile lui Robespierre la circumspecţie (,,misionarii înarmaţi nu sunt iubiţi de nimeni"), girondinii speră că un conflict va înlesni propagarea ideilor revoluţionare în Europa. La 20 aprilie 1792, Adunarea legislativă votează declaraţia de război adresată ,,regelui Boemiei şi Ungariei"; formularea are în vedere un suveran, şi nu un popor, evitând orice aluzie la Sfântul Imperiu. Insuccesul primelor ofensive franceze accelerează desfăşurarea Revoluţiei: Adunarea proclamă, la 11 iulie, că “Patria este în pericol"; batalioanele de "federaţi" se adună la Paris şi adoptă Cântecul de război al armatei Rinului , pe care marsiliezii l-au popularizat în marşul lor. La 1 august, Parisul ia cunoştinţă de manifestul conducătorului coaliţiei, ducele de Brunswick, care promite parizienilor "o răzbunare exemplară" dacă se ating de familia regală. O parte a istoriografiei actuale consideră că declanşarea razboaielor Revoluţiei franceze, care s-a prelungit, sub diverse forme şi motive, până la 1815 a fost o eroare dintre acelea care survin ori de câte ori analiza obiectivă a unei situaţii politice este substituită printr-o "ideologizare" a termenilor ei, prin apelul la ceea ce omul politic englez William Pitt jr. a numit "opinii înarmate" . În cursul lor, Franţa a repurtat multe succese, a răspândit noile idei în Europa, a dobândit răgazul pentru a-şi dezvolta şi înrădăcina instituţiile şi legile democratice, dar a suferit şi mari pierderi umane şi materiale, sfârşind printr-o grea înfrângere militară şi politică. La început, Franţa era slab pregătită pentru război şi încă în vara anului 1792 a suferit eşecuri, teritoriul ei fiind invadat de armatele austriece şi prusiene. Reacţia în interior, amorsată chiar de cei ce preconizaseră războiul, a fost tipică: înfrângerile - s-a spus - se datorează trădătorilor. În fruntea acestora stă regele. La 10 august 1792, o insurecţie populară, (prezentată ca spontană, în realitate organizată de grupuri ce căutau a se ridica în fruntea revoluţiei pe baza unor programe din ce în ce mai radicale, cum era aşa-numitul 74

"club iacobin"), a detronat monarhia. Franţa a devenit republică, începând cu ziua de 21 septembrie 1792. Regele a fost condamnat la moarte şi decapitat la 21 ianuarie 1793. A fost ales un nou corp legislativ, numit Convenţia Naţională, ca organ executiv figurând nişte comitete numite de aceasta, cum au fost Comitetul Salvării Publice şi Comitetul Siguranţei Generale. În scurt timp, sub impactul primejdiei externe, puterea a fost cucerită, printr-o lovitură de stat, de către gruparea radicală a iacobinilor, sprijinită, încă o dată, de insurecţia unei părţi din populaţia Parisului, mobilizată prin aceleaşi metode: răspândirea panicii, a zvonurilor de trădare, a chemărilor demagogice la "salvarea patriei în pericol". Iacobinii au instaurat o dictatură susţinută prin teroare . Nu se poate tăgădui că această metodă dură le-a permis să realizeze o operă impresionantă. Au înfăptuit cea dintâi "mobilizare totală" a populaţiei unei ţări şi a resurselor sale economice. Au putut, astfel, pune în linie de bătaie o armată uriaşă (de circa 1 milion de combatanţi), cu care au respins invazia străină dincolo de graniţele Franţei. Au instaurat o "economie dirijată", cu metodele pe care tot ei încercaseră a le preconiza încă prin 1791-1792, şi au reuşit să întrerupă temporar criza alimentară, specula, inflaţia, şi să restabilească încrederea maselor în revoluţie, în preocuparea conducerii revoluţionare pentru soarta lor. Au decretat o întinsă împroprietărire a ţăranilor, desfiinţând fără răscumpărare orice drept de origine feudală. Ei au dat, prin urmare, o lovitură puternică marii proprietăţi, nobilimii şi au făcut din Franţa o ţară de mici proprietari agrari. Iacobinismul a însemnat experienţa unei dictaturi democratice "de jos" (reale, nu doar proclamate propagandistic), atente la satisfacerea nevoilor maselor orăşeneşti şi ţărăneşti. Acestei dictaturi i se potriveşte expresia aceluiaşi Francois Furet: "politică democratică ridicată la rang de o ideologie naţională'', o "invenţie fără precedent...”. Ea a insuflat francezilor acel spirit eroic, fără seamăn în istoria modernă, pe care istoricul şi eseistul politic Alexis de Tocqueville 1-a evocat în fraze avântate: " . . . timpuri de tinereţe şi de entuziasm, de mândrie, de pasiuni generoase şi sincere, a căror amintire - în pofida erorilor lor - oamenii o vor păstra veşnic şi care, încă multă vreme, vor tulbura somnul tuturor celor ce vor voi să-i corupă şi să-i aservească”. Si totuşi, din partea iacobinilor guvernarea prin teroare a fost o greşală. Ea a însemnat suspendarea garanţiilor legii şi ale procedurilor legale, pentru cei acuzaţi de lipsă de fidelitate faţă de revoluţie. Sub această acuzaţie se putea înţelege aproape orice: de la trădare până la colportarea unui zvon, de la nerespectatrea unui preţ maximalizat până la frecventarea neregulată a şedinţelor organizaţiilor de cartier şi pasivitatea în cadrul lor. Sentinţele se pronunţau după o procedură extrem de sumară, (uneori, în absenţa oricărei probe, judecătorul fiind autorizat să-şi formeze opinia asupra persoanei inculpatului "în conformitate cu convingerea sa intimă") şi însemnau, aproape întodeauna, moartea prin ghilotinare. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea şi permanenţa primejdiei invaziei străine şi a uneltirilor contra-revoluţionare în interior. Argumentul nu avea suficientă acoperire. S-au văzut ţări şi naţiuni în situaţii la fel de grave cu ale Franţei în 1793-1794, care însă n-au adoptat astfel de metode de guvernare şi totuşi au reuşit să treacă peste dificultăţile respective. În primăvara anului 1794, lumea a început să murmure împotriva acestor excese. Chiar din interiorul conducerii iacobinilor s-au ridicat proteste, cerându-se revenirea la normalitate în interior şi încheierea păcii cu adversarii din exterior. Aceşti protestatari au fost şi ei etichetaţi ca trădători şi ghilotinaţi. Printre ei s-au aflat şi oameni care-şi creaseră reputaţia de eroi ai revoluţiei. Nemulţumirile au făcut atunci loc indignării. În Convenţia Naţională s-a format un complot, care, la 27-28 iulie 1794, a reuşit să răstoarne de la putere şi să trimită la eşafod nucleul iacobinilor intransigenţi. În fruntea lor, Maximilian Robespierre, care a întruchipat în toată măreţia, dar şi în toata oroarea, fanatismul doctrinar al iacobinilor, amestec inextricabil de idei democratice generoase, de patriotism fierbinte şi de terorism sângeros. În faţa istoriei, pe acest om, supranumit "incoruptibilul", sub a cărui conducere Revoluţia franceză a mers până la formularea - şi în parte aplicarea - celor mai avansate precepte ale democratismului politic şi social din veacul al XVIII-lea, îl salvează - nimeni nu i-a. putut contesta 75

a crezut exclusiv în posibilitatea 76 . mobilizat cu lozinci patriotice şi democratice. care au făcut din Franţa. respingând atât restaurarea monarhiei cât şi o nouă deschidere democratică.această calitate. Credea tot ce spunea şi exprima tot ce spunea în limbajul revoluţiei. a fost sprijinită de cercurile mai sus menţionate ale Directoratului lovitura de stat din 9-10 noiembrie 1799. slab.civile. generalii săi (de exemplu Napoleon Bonaparte) le-au câştigat în chip strălucit. alţi virtuozi ai cuvântului revoluţionar erau artişti dedublaţi. şi. A fost o şansă (poate că în acelaşi timp şi o neşansă. Această idee era împărtăşită cu deosebire de păturile superioare ale burgheziei care. spiritul de iniţiativă încurajat de libertatea politică. în anul 1799. Iniţiativele sale de organizare şi reorganizare a statului. "Ceea ce este excepţional în cazul său. sinceritatea lui. este că el nu se poate exprima altfel decît într-o limbă sacerdotală.. fie ea exercitată şi de un om excepţional. Spre a face faţă primejdiei externe şi frământărilor interne. "aşa cum era". inseparabilă de ceea ce numim «politică».pe baza principiilor de drept promovate de gândirea juridico-politică a veacului al XVIII-lea şi a Revoluţiei. ţara era din nou ameninţată de invazia forţelor armate ale Austriei şi Rusiei. Pe când. în primul rând. ci s-a complicat în noi acţiuni militare. E străin folosirii dublei claviaturi. penale şi comerciale . dar în timpul cărora multe din revendicările de la 1789 fuseseră împlinite. n-a reuşit să încheie pacea cu adversarii Franţei. au stabilizat situaţia internă în Franţa şi au implantat irevocabil în societatea franceză legile şi instituţiile noi. prin el. libertatea economică. precum în acel "an teribil" 1793. umane şi morale ale Franţei. în legalitate. puterea politică a fost deţinută în Franţa de cei care-i răsturnaseră. deghizată la început sub aparenţe constituţionale. Napoleon Bonaparte. ci lăsând să acţioneze liber legile economice (de exemplu. s-a dovedit un geniu militar şi un mare om politic. bilingvi ai acţiunii. o serie de crize interne au dovedit că. obiectivă. în timp ce pe mare continua războiul început în februarie 1793 cu Anglia.. noul regim nu avea autoritatea şi nici abilitatea de a instaura un climat de ordine. prin care generalul Napoleon Bonaparte a pus mâna pe putere şi a instaurat o dictatură militară. Pe unele. A acţionat adeseori sub imboldul ambiţiei proprii. Ceea ce face din Robespierre o figură nemuritoare nu este faptul că a «domnit» câteva luni asupra revoluţiei. din care şapte agravaţi prin starea de război. a comis însă şi mari greşeli. Instrumentul pe care se putea sprijini un regim autoritar şi stabil era armata. poporul francez nu mai era dominat de elanul politic iniţial. oscilant şi corupt. de la monarhisti nemărturisiţi. să-i zdrobească pe duşmanii revoluţiei. thermidorienii au organizat regimul numit "Directorat". a situaţiilor cu care se confrunta. de reintrare în normal. din care un concurs de împrejurări a făcut stăpânul ei. puneau acum pe prim plan stabilizarea regimului. Altele s-au soldat cu eşecuri. până la iacobini renegaţi. elaborarea unei legislaţii complete . apreciază. Sub acest regim. o parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului a ajuns la concluzia că Franţa şi revoluţia nu vor putea fi salvate decât de un regim de "mână forte". fără a mai recurge la măsuri excepţionale. fiindcă în fruntea republicii a fost instituit un prezidiu din 5 membri. Adoptând o nouă Constituţie. ci că. În consecinţă. de stabilitate socială. După zece ani de revoluţie. nici un alt contemporan n-a interiorizat ca el codajul ideologic al fenomenului revoluţionar. un mare istoric. După prăbuşirea iacobinilor. Era o coaliţie de elemente cu convingeri diverse. etc). în cadrul cărora e de menţionat. aşa-numiţii "thermidorieni". creşterea producţiei meşteşugăreşti şi manufacturiere. determinată de necesităţile susţinerii războiului. la ridicarea poporului care. Franţa a făcut oarecari progrese. Supraevaluând resursele materiale. În acelaşi timp însă. care la 1804 s-a proclamat împărat. pe bună dreptate. având titlul de "directori" (26 octombrie 1795). Robespierre a fost un profet. la un moment dat. datorate mai mult efectelor schimbărilor structurale anterioare (proprietatea ţărănească. unele chiar depăşite. reaşezarea sistemului fiscal. La fel. puterea dominantă în Europa. de consolidare a economiei. inerente până în cele din urmă oricărei dictaturi personale. şi numită regimul Consulatului. el n-a rezolvat criza externă. ignorând aprecierea realistă. văzându-şi satisfăcute principalele deziderate economice şi politice. În general. voind să se menţină în cadrul metodelor legale de guvernare.) pentru Franţa că acest general. Extraordinarele sale victorii militare. Nu se mai putea şi nu se mai voia să se facă apel la recrudescenţa spiritului şi elanului revoluţionar. au spulberat posibilitatea de restaurare a vechiului regim prerevoluţionar. a fost desfiinţată legea maximalizării preţurilor şi obligativitatea predării către stat a surplusurilor de produse). îi apropia concepţia linei politice moderate. alimentate de la dreapta de regalişti şi dinspre stânga de încă nepotolitul radicalism de tip iacobin. revoluţia şi-a rostit discursul ei cel mai tragic şi cel mai pur".

ele au triumfat în Franţa şi. în 1789. mesajul revoluţionar nu putea nicidecum influenţa decât o mică parte a populaţiei instruite.soluţionării prin forţă a raporturilor dintre ea şi statele europene. este. ca Hamburg. după câteva decenii de lupte politice şi naţionale . Principiile şi opera Revoluţiei nu mai puteau fi dezrădăcinate: în ultimă instanţă. împiedică accesul ştirilor venite din Franţa în regatul său. Pacea pe care au impus-o a prevăzut retragerea Franţei la frontierele din 1792 şi restaurarea dinastiei regale detronate de revoluţie. cel puţin în Franţa. învingătorii n-au socotit oportun să impună revenirea la vechea ordine socială şi la vechea structură a proprietăţii. iar împărăteasa renunţă. Olanda şi. Celelalte mişcări europene nu i-au egalat niciodată amploarea. "prietena filozofilor". Ideile propagate de Revoluţie. întru totul noi.. Poeţi ca Wordsworth sau Coleridge. A sfârşit. într-adevăr. III. Câteva încercări anterioare din Elveţia. este adevărat că Revoluţia alimentează pentru mult timp radicalismul englez. Curţile europene sunt preocupate. savanţi precum chimistul Priestley. au un mare răsunet în Europa şi în întreaga lume. dar care nu înţelege deloc să-şi sacrifice privilegiile. fără a mai menţiona şi statele mai mici care se alăturaseră coaliţiei antinapoleoniene . ea îndeplineşte dorinţele elitelor luminate ale secolului al XVIII-lea. Încă din 1789. Societăţile de reflecţie răspândesc ştirile venite de pe continent. dar adeziunea e mai mult retorică şi sentimentală decât profundă. Valul ideilor revoluţionare se face simţit pe întregul continent. din ţările renane. Abolirea privilegiilor şi a servituţilor feudale îi prejudiciază pe principii 77 . astfel. în felul acesta. Prusia şi Austria. într-o Europă locuită esenţialmente de o populaţie ţărănească.Anglia. Revoluţia Franceză. fiică a Epocii Luminilor. Suveranii europeni au privit. Puterile străine . temându-se. Dar. îşi regăseşte cu uşurinţă patriotismul insular. prin a le coaliza împotriva lui pe toate. foarte curând. Într-adevăr. aşadar. din 1789. în majoritatea ei. cărora li se fac ecou gazetele din câteva mari oraşe europene. ceea ce. publicişti ca Thomas Paine salută acest început. peste 20% din populaţia totală a Europei. cu toată înfrângerea din 1814. deşi reacţiile sunt comparabile în câteva mari oraşe comerciale din vest. Evenimentele care survin în Franţa. de luptele lor interne: Austria şi Rusia luptă împotriva Imperiului Otoman încă din 1786. Ea nu defineşte doar drepturile noi ale cetăţenilor francezi. nobilimea se entuziasmează uneori pentru marile principii ale lui 1789. de riscurile contaminării. Revoluţia şi Europa Revoluţia Franceză încununează gândirea iluministă.în întreaga Europă. într-o perioadă în care populaţia Marii Britanii este încă sub 10 milioane. Rusia. în cea mai mare parte.Adunarea Naţională declară că Naţiunea franceză renunţă pentru totdeauna la orice război de cucerire şi că nu-şi va folosi niciodată forţele împotriva libertăţii vreunui alt popor" (mai 1790). deoarece Franţa instituie principii care se vor universale . Londra încuviinţează evenimentele de la 14 iulie. mesajul e receptat mai ales de elite. opinia. Revoluţia Franceză nu poate fi analizată ca un simplu element al unei mari mişcări atlantice. În perioada evenimentelor revoluţionare. nu sunt. Şi. Polonia continuă să fie râvnită de cele trei mari monarhii continentale. Cu toate acestea. cu neîncredere evenimentele din Franţa. Anglia lui Pitt încearcă să folosească Prusia ca să oprească inaintarea spre apus a Rusiei. Iar dacă. cu precădere o nobilime cosmopolită ce are impresia că e continuatoarea dezbaterilor iluministe. regele Spaniei. În Rusia ţărănească a Ecaterinei II. începînd din anul 1789. 28 milioane de locuitori. Dar răsunetul profund al anului 1789 nu se explică doar prin ponderea materială a Franţei în Europa. Franţa număra. la un liberalism de faţadă. încă de la primele violenţe. în pofida geniului său militar. mai ales. care trăieşte până astăzi şi va mai trăi cu siguranţă multă vreme între coordonatele principiilor de drept şi ale instituţiilor economico-sociale şi politice proclamate şi create în clocotul unuia din cele mai extraordinare evenimente ale istoriei. Carol III. Franţa însăşi îşi afirmă intenţiile pacifice: . În alte părţi ale Europei. Aceste fapte răstoarnă tradiţiile celei mai importante monarhii europcne. iar mesianismul său universalist îi conferă o inconfundabilă originalitate. Exemplul englezesc este o excepţie. ci drepturile omului. Proclamarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele repune însă în cauză dreptul monarhic european. un rezultat al acesteia.au invadat cu armatele lor Franţa şi au ocupat Parisul (1814). mai cu seamă. emanciparea coloniilor englezeşti din America puseseră deja în cauză vechea ordine. l-a dus la înfrângere şi la pierderea tronului.

posesiuni pontificale. victoriile Franţei s-au datorat şi lipsei de unitate a adversarilor ei. Din 1793 până în 1802. mulţimea care. Unii proclamă necesitatea unei lupte neîndurătoare împotriva Vechiului regim al Curţilor europene: "Spaţiul care separă Parisul de Petersburg şi de Moscova va fi curând francizat. dar o subordonează unirii puterilor europene. În iunie 1791. La Valmy. Dar. pune punct ficţiunii unui suveran considerat emanaţie respectată a unei naţiuni fratern reunite. făuritorul acestei armate. Constituţia civilă a clerului. la Pillnitz.germani cu posesiuni în Alsacia. Înrolările. Cât despre coeziunea aliaţilor. La 17 iulie. Tratatul de la Campoformio. Preoţilor "constituţionali". În august 1791. doar Anglia rămâne un adversar permanent. nu prea dornici. A avut Republica revoluţionară franceză o strategie europeană?. în perioada imperială. iar Prusia rămâne în expectativă. Austria semnează. Napoleon Bonaparte. când Prusia şi Spania tratează cu Franţa. dar aceste dure afirmaţii ideologice nu împiedică deloc Republica să negocieze cu regii. în urma elanului victorios din Belgia. la care participă mase de soldaţi. Republica nu fusese salvată prin elanul spontan al cetăţenilor. la 20 septembrie 1792. spiritul ofensiv dus până în pânzele albe. Adunarea hotărăşte să-i consulte pe locuitorii ţinutului Venaissin (Comtat) şi ai Avignon-ului. whig-ul Edmund Burke îşi publică Reflecţiile despre Revoluţia Franceză. Cartea. armata îi reprezintă pe cetăţeni. coaliţiile succesive nu reuşiseră în nici un moment . ia naştere în martie 1799. aceasta e departe de a fi perfectă: ţarul Pavel I îşi retrage armata care lupta alături de austrieci în Italia. pe care o finanţează tot Anglia. La sfârşitul anului 1790. regele Prusiei.. după succesele obţinute cu ocazia asedierii 78 . Scopurile războiului sunt descrise în mod diferit. În mai 1791. li se opun preoţii . discută despre o intervenţie în Franţa. De asemenea. în 1797. împăratul. în 1791. adică Rinul. Franţa contează pe numărul ostaşilor. în timp ce războiul purtat de regi are un caracter monarhic şi nu caută să se sprijine pe popoarele din statele respective. nu duc acelaşi tip de război cu cel dus de Franţa. Înregimentarea tinerilor recruţi alături de veterani. Schisma contribuie la realizarea bazei contrarevoluţiei. doar Franţa duce un război naţional. care celebra alianţa regelui şi a naţiunii. pe lângă entuziasmul revoluţionar. e condamnată de papă. membrii coaliţiei. beneficiază de acea accelerare a istoriei. traduse curând în franceză şi apoi în germană. se pare. contele d'Artois. ale cărei succese se datoresc unei organizări militare radical schimbate faţă de tradiţiile Vechiului Regim. să lupte. promovările rapide acordate celor mai valoroşi dintre soldaţi. În sfărşit. care-i permite să fie general de brigadă la douăzeci şi patru de ani. dar şi fratele lui Ludovic XVI. cu baioneta la armă. ei apelează la Tratatele Westphalice. Războiul şi-a dobândit propria logică. de la Danton la Carnot. în privinţa unirii lor cu Franţa.să reunească totalitatea ţărilor europene. încercarea de fugă în străinătate a familiei regale. Spania. tot aşa cum îi hrăneşte Republica şi pe toţi generalii ambiţioşi.în afară de anul 1813 . Biserica se divizează. din anul II. Monarhiile europene. Convenţia declară că " va acorda un ajutor frăţesc tuturor popoarelor care vor voi să-şi recucerească libertatea".refactari". propaganda politică. Coaliţia a II-a. votată în iulie 1790. sau "depunătorii de jurământ'. însă. născut în 1769. arestată la Varennes. e dispersată într-o baie de sânge. inculcat infanteriei fac din armata franceză un instrument militar superior armatelor europene. ambiţiile sale îi irită pe englezi. În aprecierile istoriografiei recente. pe de altă parte. electorul Saxoniei. data păcii de la Amiens. este de a atinge "graniţele fireşti"." La sfârşitul anului 1792. care nu-şi uită nici o clipă disensiunile. municipalizat. cerea instaurarea Republicii. elogiu al tradiţiei. Goethe e prezent şi va spune mai târziu că a remarcat importanţa istorică a acestei victorii a unui popor împotriva armatelor regilor: "În acest loc şi în această zi a început o nouă epocă a istoriei lumii. care-i reuneşte în jurul lui la Koblenz pe cei care emigraseră. iacobinizat". Lazare Carnot este. pe Cârnpul lui Marte. Revoluţia nu se mai interesează de unitatea politică afirmată la 14 iulie 1790 (Fete de la Federation). Coaliţia I se destramă încă din 1795. Finalitatea esenţială a cuceririlor pentru cea mai mare parte a revoluţionarilor. conscripţia asigură efective pe care nu le ating adversarii Franţei şi care îi permit să ducă lupte pe mai multe fronturi. Războiul se hrăneşte însă din propria substanţă. Răspunsurile istoriografiei speciale sunt deconcertante. exclamă montagnardul Chaumette. este în acea perioadă aliata Franţei. se lasă păgubaşi în faţa entuziasmului voluntarilor francezi. în Mediterana. e dovada evoluţiei Europei culte. Voluntariatul este desigur un mit.

pe râul Niemen. Imperiul e mai mult rodul întâmplării decât al logicii. consacră libertatea individuală. în pofida reorganizărilor posterioare gândite de împărat la Sfănta Elena. Încoronându-se pe el însuşi. cu obstinaţie. Jerome. Împăratul e primit în Polonia ca eliberator. domoleşte disensiunile religioase (în detrimentul Bisericii constituţionale). jefuit. Directoratul îşi continuă politica. iar Concordatul cu papa. unde. Marele-Ducat al Varşoviei e 79 . la Campoformio. numeşte prefecţi. capătă dimensiuni onirice. în aceeaşi măsură. al talentului şi al bogăţiei. Europa napoleoniană şi. Paradoxul acestei puteri este că ea suprimă libertăţile din 1789. victoriei navale de la Trafalgar a englezilor îi răspunde. În 1799. care intră în război în 1806. În inima lui. el îşi plămădeşte imaginea atent. Veneţia e cedată Austriei. Europa cruciadelor şi. Ostilităţile. Franţa. duşman înverşunat al facţiunilor. În octombrie 1797. “Marele imperiu” s-au dovedit construcţii efemere. căreia ar vrea să-i mineze puterea maritimă în Mediterana. Dar campania din Italia (1796-1797) e cea care-l transformă pe general în erou. angajându-se în Italia centrală în fructuoase incursiuni de pradă: îşi însuşeşte bani şi opere de artă. care trebuie să recunoască "Repuhlica Cisalpină" şi ocuparea franceză a Belgiei. au ca rezultat apariţia unor coaliţii succesive. Pacificare internă. el se impune. implicit. având în vedere că lista emigraţilor e închisă. amintirea lui Alexandru. În acelaşi timp. a fost primul care a utilizat transferul de mesianism revoluţionar al sanculoţilor la soldat. organizator al statului. Expediţia vizează duşmanul cel mai important şi din totdeauna al Republicii. Anglia. în 1802. Austria. căci. la expediţie participă Europa savantă. mai întâi. Prusia. Pe soldaţii "goi" ai armatei sale îi ademeneşte cu "cele mai roditoare câmpii din lume". Pacea cu Anglia nu avea cum să dureze. sunt necesare adeziunea pasivă a poporului şi concursul elitelor. Campania constituie pentru Franţa un eşec total. în iulie 1807. despot ce a edificat un aparat de stat de o redutabilă eficacitate. de la Hamburg la Roma. Dar Anglia îşi păstrează dominaţia pe mare şişi sporeşte imperiul colonial. Berlinul e ocupat. o pacificare. Naţiunea se poate identifica într-un om. Pentru conducerea acestui stat. spre indignarea patrioţilor italieni. Înlăturând Consiliile. victoria franceză de la Austerlitz asupra austriecilor şi ruşilor. executanţi docili ai ordinelor puterii centralizate. un acord care-i lasă mână liberă pe continent. din 1798-1799. mai întâi mocnite. în 1809. pe care ştie s-o seducă şi s-o înflăcăreze. încheiat în 1801. create de Adunarea Constituantă. trebuie să accepte pacea. prin instituţiile pe care le regândeşte. dincolo de aceasta. în 1811. după ce restabilise situaţia în Italia şi-i impusese Austriei pacea. În 1805. în 1793. din 1804. parvenitul Revoluţiei o aduce în patul său pe fiica Habsburgilor. Actele “generalului revoluţiei”. ca singurul care poate finaliza Revoluţia. încă nelămurit. în 1799. izolat. Bonaparte pune. fixând-o "la principiile care au declanşat-o". este monarhul republican pe care şi-l caută. se proclamă republica. naţiune domesticită. Consulatul a reprezintat. Republica Parthenopeană ia locul Bourbonilor din Neapole. Papa e izgonit din Roma. iar republicile-surori se înmulţesc în Italia. pe continent. Napoleon este protectorul Confederaţiei Rinului. după bătălia de la Wagram. în 1798. Napoleon încoronează principiile lui 1789. se află Franţa cu cele 130 de departamente. Dar. după care Bonaparte îi alungă pe austrieci din Milano. arhiducesa Maria Luisa. garantează proprietatea şi ordinea. Fratele său. Codul Civil. la Amiens. Astfel. domneşte în Westphalia. În 1810. Totul evocă. elite întrunite sub semnul originii. E nevoie de geniul lui Bonaparte ca să-i confere aura gloriei şi să adauge piramidele la propria legendă. care-şi trimite în Orient învăţaţii şi artiştii. e învinsă la Jena. Primul Consul semnează cu Anglia. cu austriecii. La Tilsit. Napoleon Bonaparte. într-adevăr. naţiunea devine o anexă a persoanei sale. bazele noii societăţi apărute ca urmare a Revoluţiei. Pacificare externă. Piemontul. e învins. împăratul este un despot luminat. În fruntea departamentelor. Erou modern. Napoleon şi ţarul Alexandru par să-şi împartă Europa. care constituie însăşi baza instituţiilor pe care le-a realizat. anul în care imperiul cunoaşte cea mai mare extindere a sa. din Egipt. generalul armatei italiene negociază din proprie iniţiativă.Toulonului. în primul rând. la 18 brumar 1799. cedarea către Franţa a malului stâng al Rinului e subordonată însă unei hotărâri a Dietei şi. teritoriul supus de Napoleon înglobează jumătate din Europa.

la contactul cu brutala prezenţă franceză. Ea n-a inventat liberalismul.. mult timp izolată în răsăritul Europei. în sfârşit. Cu începere din 1807. îi cheamă la realizarea Sfintei Alianţe pe suveranii creştini ai Europei sub egida Sfitei Treimi . dar şi succesele ruseşti . Cu toate acestea. abolirea Inchiziţiei. apoi. care n-are nevoie de arme ca să se impună. aşa-numiţii afrancesados. anularea privilegiilor.război pentru cucerirea independenţei" împotriva lui Napoleon şi lansează un apel "către poporul meu". o altă Spanie se revoltă.croit din zona prusiană a Poloniei. Imperiul Otoman trebuie să cedeze Basarabia). el vine. a armatei. sânge şi limbă mai mult decât adunare de cetăţeni. Volk-ul germanic nu este le peuple francez.sau împotriva ei -. aşa cum a spus Hegel. să înscrie Rusia în concertul civilizaţiei europene. modelul alternativ al unui regim liberal. cazacii campează pe ChampsElysees. Regatul Unit. cu toată rezistenţa claselor privilegiate. în fruntea a 450. să aducă teritoriilor ocupate libertatea şi egalitatea civilă ale anului 1789. de tradiţia şi apartenenţa religioasă ale Spaniei. Pe Murat l-a aşezat pe tronul Regatului Neapolelui. care. în Regatul Neapolelui. începe reforma statului.fac ca bătrâna Rusie. Blocada continentală provoacă o reducere drastică a exporturilor ruseşti. în 1813. 80 . în septembrie 1812. definindu-se prin supunerea faţă de o autoritate materialăşi spirituală superioară. declara că dispreţuieşte grosolănia ţăranilor şi că nu vrea să vorbească decât franţuzeşte. Dimpotrivă. În Prusia.în 1814. Ele alimentează războiul. cu începere din 1807. Prusia e prima care găseşte în umilire forţa redresării. dar a dat consistenţă statului-naţiune. ce-şi apără libertăţile tradiţionale. Relaţiile sale cu ţarul Alexandru I s-au deteriorat treptat. iar Napoleon are de înfruntat un alt popor: în 1812. În Germania. Curând vine vremea eşecurilor. Iar împotriva puterii uzurpatorului Joseph se ridică Spania provinciilor. mai mult în Apusul Europei decât în Răsărit. a învăţământului. aristocraţia rusă. în 1811-1812. se pare că în Germania nu masele populare au stat la originea elanului patriotic. exprimându-se în guerillas. vibrant apel la scuturarea lanţurilor sclaviei. Este comunitate de suflet. Astfel. În încercarea prin care trece. în marea ei majoritate. ai cărei combatanţi adoptă simboluri pioase. prezenţa franceză e violent contestată. El constituie. popoarele au devenit conştiente că viaţa lor comună le conferă poate un destin istoric comun. e "Spania neagră". de asemenea. istoria Europei. ţăranii îl hărţuiesc pe ereticul ce întinează măicuţa Rusie. datorită ei . încercările de debarcare nu-şi ating scopul. Dominaţia “Marii Naţiuni” în Europa suscită un dublu reflex. ambiguitatea personalităţii ţarului Alexandru I. să-şi regăsească locul în chiar inima continentului. iar ţarul joacă rolul de arbitru al Europei. locuitorii Moscovei îi opun împăratului o rezistenţă pasivă. În faţa invaziei. reînnoadă legăturile cu pământul şi poporul de jos. diversitatea înclinaţiilor sale. Astfel. un manifest imperial vorbeşte de "pedeapsa înspăimântătoare care-i loveşte pe cei ce îndrăznesc să pătrundă cu gânduri de război în sânul puternicei Rusii". Rusia se teme de renaşterea unei Polonii independente şi. renaşte măreţia Reich-ului medieval. când mistice. O parte a elitelor. în Tirol şi mai ales în Spania. fac ca încercările de reformă ale lui Napoleon să se întoarcă împotriva acestuia. când autoritare. Simultan însă. cu începere din 1810. în aceeaşi măsură ca şi popoarele aliate. Şi. este inspiratorul şi agentul esenţial al rezistenţei în faţa tiranului de pe continent. Fichte pronunţă la Universitatea din Berlin prima Cuvântare către naţiunea germană. în 1815. cu începere din 1808. dar propun o Constituţie întemeiată pe suveranitatea naţională. Războiul din Spania nu este o mişcare univocă. Revoluţia şi Imperiul au reuşit să întărească particularismul rusesc şi. Franţa nu are mijloacele care să-i permită să rivalizeze cu Anglia pe mare. Cu toate acestea. când liberale.000 de oameni din "armata naţiunilor". Cu toate acestea. apoi a marelui reflux. în acelaşi timp. Napoleon nu e deloc mulţumit de ambiţiile Rusiei privitoare la Strâmtori (cu toate acestea. adepte ale ideilor iluministe. să se piardă în imensitatea rusească. de admiraţie şi de respingere. regele Prusiei declară . iar împăratul este rege al Italiei. care-şi demonstrează în această perioadă coeziunea morală şi naţională. Cuvintele nu au chiar aceeaşi semnificaţie ca în Franţa. Franţa nu se mulţumeşte. Când Napoleon se hotărăşte să ordone retragerea Marii Armate. într-adevăr. iar fratele său Joseph este. Franţa desăvârşeşte. popoarele supuse sunt datoare cu contribuţii şi soldaţi. rege al Spaniei. Cortes-urile de la Cadiz ţin desigur seama.

în istoria veacului al XIX-lea european. Astfel. în 1789. Emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor. ca d'Argenson. evenimentele anului precedent. a surprins prin spontaneitatea şi prin forţa sa. Epuizarea ultimelor expediente financiare şi defecţiunea trupelor a silit guvernul să convoace stările generale. să transfere proprietatea clerului şi a Coroanei unui mare număr de orăşeni şi de săteni. uneori. dar şi forţa irezistibilă care 1-a impus. Vechiul regim a intrat în descompunere înainte ca termenul de revoluţie să fi fost pronunţat. sau. Renania). armata atinsă de spiritul de revoltă. regimul corporaţiilor şi monopolurile comerciale în care s-a încadrat viaţa economică a vechiului regim. Influenţele Revoluţiei franceze se exercită. serviciile publice dezorganizate. Ridicarea popoarelor nu mai constituie revoltasacrilegiu împotriva unei ordini veşnice. e că reformele acestea au fost determinate de adânci necesităţi economice şi pregătite de efortul intelectual al unui secol întreg. reclamînd suprimarea barierelor interne.Europa a fost. Revoluţia a izbutit în doi ani să suprime aproape întreg Vechiul regim. tezaurul vid. la 13 iulie 1789. falimentul iminent. În loc de concluzii şi alte aprecieri calificate despre Revoluţie Revoluţia franceză care. să decreteze egalitatea tuturor înaintea impozitelor. Dacă Adunarea constituantă a reuşit. remanierea sistemului fiscal şi abolirea redevenţelor feudale care nu lăsau majorităţii ţărănimii decât ceea ce-i trebuia pentru a nu muri de foame.puse sub semnul întrebării. La 1788. Spirite perspicace. chiar dacă se încearcă ocultarea lor. statul se năruie din temelie şî că totul se desface în bucăţi. 81 . să suprime feudalitatea. şi. Dezvoltarea comerţului şi a industriei au ruinat proprietatea feudală. deci. Vechiul regim era condamnat. a fost abolită starea de dependenţă a ţăranilor. Revoluţia descătuşează istoria Europei: memoria furtunii devine atunci instrument al unui destin. alături de dragostea pentru libertate. Evocînd în faţa Adunării naţionale. Lally-Tollendal a făcut bilanţul definitiv al vechiului regim: regele „înşelat". romantismul va contribui la exaltarea tuturor aspectelor insurecţiei săvârşite în numele libertăţii popoarelor reunite în naţiuni. IV. într-un cuvînt. să întemeieze libertatea şi egalitatea civilă.şi sistemul privilegiilor au fost răsturnate. al muncii contra trândăviei „eroice". în orice fel s-ar fi scris istoria. exemple moderne care nu mai sunt funizate de Antichitatea greco-romană. iar privilegiile . absolutismul monarhic. al toleranţei contra fanatismului . mai bine zis. se prăbuşiră din cauza propriei lor decrepitudini. Prăbuşirea Vechiului regim s-a produs paralel cu dispariţia bazei lui economice. au simţit încă de la mijlocul secolului că. burghezia a căutat să extindă debuşeele interne şi să mărească puterea de consumaţie a ţărănimii. ajutată de reformele efective realizate de ocupantul francez: Codul Civil a fost impus în numeroase state (Italia. ca un model şi. legile fără putere executorie. în doi ani. Pentru a desface produsele unei activităţi industriale din ce în ce mai intense. pregătită de transformarea economică şi de progresul intelectual al unui secol întreg. de îndată ce opinia publică a găsit în ele mijlocul de-a se exprima liber. ruina regimului era completă. Ele oferă elemente de referinţă. particularismul provincial redeşteptat şi ameninţând unitatea naţională. absolutismul şi privilegiile milenare. adică ostil avertismentelor şi aspiraţiilor supuşilor săi. douăzeci şi cinci de milioane de francezi fără judecători (din cauza grevei declarate de parlamente). evenimentele perioadei 1789-1815.dacă. cu cât Revoluţia franceză a determinat apariţia. Revoluţia oferă şi un alt model: edificarea unui stat care să reprezinte naţiunea (sau ceea ce se numeşte aşa) permite utilizarea şi controlarea forţelor eliberate ale popoarelor. a fost. libertatea muncii şi a concurenţei deveniseră condiţii esenţiale pentru dezvoltarea comerţului şi a industriei. obsedează întreaga Europă. autorităţile fără respect pentru libertăţile particularilor şi incapabile de a menţine ordinea. Această organizare a statului este cu atât mai necesară. poporul fără altă nădejde de salvare decât convocarea stărilor generale şi fără mijloace legale de-a sili regele să le convoace! Deopotrivă de incapabil de-a se reforma sau de-a se menţine cu forţa. a dorinţei vii şi uneori antagoniste de egalitate. Din aceste necesităţi a izvorât nu numai întregul program al liberalismului francez. să asigure triumful proprietăţii burgheze contra proprietăţii feudale. să desăvârşească unitatea ţării.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful