You are on page 1of 1

Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi poate fi definită ca o îndatorire cu caracter reciproc

al soţilor, izvorâtă din lege şi întemeiată pe instituţia căsătoriei, de a-şi asigura la nevoie unul altuia cele necesare existenţei. Principala caracteristică a acestei obligaţii, care o şi deosebeşte de obligaţia de întreţinere dintre ceilalţi membri ai familiei, constă în caracterul său prioritar, fiindcă soţii îşi datorează întreţinere înaintea oricăror alte persoane (art. 89 Cod. fam.). Poate fi valorificată pe tot timpul căsătoriei, inclusiv pe durata procesului de divorţ. Soţul care pretinde întreţinere urmează să facă dovada faptului că sunt îndeplinite cerinţele de drept comun ale acestei obligaţii, adică a împrejurării că se află în stare de nevoie, determinată de incapacitatea sa de a muncii, iar debitorul dispune de mijloacele necesare prestării întreţinerii. Obligaţia legală de întreţinere dintre foştii soţi Obligaţia legală de întreţinere dintre foştii soţi divorţaţi sau foştii soţi din căsătoria desfiinţată are în vedere dreptul la întreţinere al fostului soţ aflat în nevoie de cauza unei incapacităţi survenite înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei; dacă incapacitatea s-a ivit în decurs de un an de la desfacerea ori de la desfiinţarea căsătoriei, fostul soţ are drept la întreţinere numai dacă incapacitatea sa a fost determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria (cum ar fi, în cazul fostei soţii, o incapacitate cauzată de naştere). Obligaţia legală de întreţinere dintre părinţi şi copii Cel mai adesea copilul minor are calitatea de creditor al întreţinerii pentru că, de regulă, el nu realizează venituri din muncă. Dar aceasta nu înseamnă că între părinţi şi copiii lor minori obligaţia instituită are caracter unilateral; în acele situaţii excepţionale în care copilul dispune de venituri însemnate sau realizează venituri din muncă, el poate fi obligat la întreţinerea părintelui în nevoie şi lipsit de capacitate de muncă. În cazul descendentului devenit major, presupus capabil de muncă, implicit în măsură să realizeze venituri din muncă, reciprocitatea obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii este mai clar conturată şi mai lesne de admis. Criteriile generale avute în vedere la stabilirea întinderii obligaţiei legale de întreţinere sunt nevoia celui care o pretinde şi mijloacele celui care urmează să o presteze (art. 94 alin. 1 Cod.fam.). Atunci când întreţinerea este datorată de către părinţi, inclusiv adoptivi, legea stabileşte prin art. 94 alin. 3 Cod.fam. următoarele plafoane maximale din câştigul din muncă al celui obligat: - până la o pătrime pentru un copil - până la o treime pentru doi copii - până la jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. La determinarea cuantumului întreţinerii instanţa va ţine seama de mijloacele ambilor părinţi, nu doar de cele aflate la dispoziţia părintelui pârât, fiindcă amândoi părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copilul minor.