You are on page 1of 2

1

Diana Dumitru, Marea Britanie şi Unirea Principatelor Române (1856 – 1859), Editura Pontos, Chişinău, (Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova - ANTIM), 2010, 189 pp. Vîrforeanu Nicolae - Alin1 În 2010, Diana Dumitru a publicat lucrarea Marea Britanie şi Unirea Principatelor Române (1856 – 1859), care se încadrează seriei de monografii realizate de membrii Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM). Acest volum a fost editat cu sprijinul financiar al Ministerului Afacerilor Externe al României, apărând la editura Pontos din Chişinău. Autoarea, Diana Dumitru, doctor în istorie, este conferenţiar universitar la Catedra de Istorie Universală a U.P.S. ,,Ion Creangă” din Chişinău. Tânărul istoric se remarcă prin câştigarea premiului de gradul I oferit de Fundaţia Soros Moldova pentru studii de doctorat (1997), prin rezultatele cercetării ştiinţifice, diseminate în 25 de articole publicate în reviste din ţară şi din străinătate, precum şi prin numeroasele burse obţinute pentru diverse programe şi stagiuni în centre universitare din Toronto, Budapesta, Michigan, Washington, Carolina de Nord, Germania, Israel etc. Aria de interes acoperă problema Holocaustului din România, manipularea politică a istoriei, naţionalismul şi transformările suportate de societăţile în criză. Unirea Principatelor Române devine prilej de investigare a ascensiunii principiului naţionalităţilor, în cadrul variabilelor politicii internaţionale a Marilor Puteri. Autoarea constată, în Introducere, că rolul Marii Britanii în problema românească a rămas într-un con de umbră din cauza poziţiei sale greu de descifrat şi îşi propune să urmărească interesele regionale şi globale ale englezilor, dorind să elucideze mobilul acţiunilor şi manierei în care aceştia au procedat în problema unirii. Remarcăm, în acest sens, valorificarea istoriografiei sovietice, importante prin prisma faptului că include în circuitul ştiinţific o serie de documente diplomatice ruseşti. Sarcinile lucrării în discuţie, aşa cum istoricul le defineşte în finalul părţii introductive, sunt: evidenţierea atitudinii guvernului de la Londra şi a corpului diplomatic de la Constantinopol faţă de problema românească, elucidarea cauzelor oscilaţiilor, stabilirea locului Marii Britanii în amplasarea Marilor Puteri faţă de Unirea Principatelor. Volumul este structurat în trei capitole, în cadrul cronologic 1856 -1859, divizat în Poziţia Angliei faţă de ,,chestiunea românească” de la Congresul de pace de la Paris (1856) până la convocarea Divanurilor ad-hoc (1857), Divanurile ad-hoc şi diplomaţia engleză şi Activitatea diplomaţiei britanice în perioada Conferinţei de la Paris (1858) şi dublei alegeri a lui A. I. Cuza. În primul capitol, autoarea încearcă o descifrare a poziţiei engleze favorabile la Congresul din 1856, dictată – se pare – de ,, dorinţa de a de a neutraliza rivalitatea Rusiei cu Anglia atât în Orient, cât şi în alte zone ale lumii,” Redcliffe condiţionând viabilitatea Unirii pentru stabilitatea Imperiului Otoman de alipirea Basarabiei. Oricum, studiul ne deschide o perspectivă inedită: ,,pledarea lui Clarendon a avut o importanţă extraordinară în includerea problemei unirii Principatelor în agenda internaţională.” Se insistă în continuare asupra implicării Marii Britanii în sprijinirea ocupaţiei austriece din Principate, justificată prin răcirea relaţiilor cu Franţa şi încercarea de a împiedica o apropiere franco – rusă în intervalul obţinerii soluţiei dorite în chestiunea Bolgradului. Dacă – în general – istoriografia a catalogat poziţia Marii Britanii în redactarea firmanului pentru convocarea Adunărilor ad – hoc drept antiunionistă, Diana Dumitru revine
1

Student la Universitatea ,,Valahia” din Târgovişte, F.S.U., specializarea: ,,Istorie”, anul III

pentru că – fiind lipsită de interese nemijlocite în Principate – aceasta nu recurgea la excese pentru a atinge rezultatul dorit. Al treilea capitol şi ultimul se referă la activitatea diplomaţiei britanice în perioada Conferinţei de la Paris (1858) şi a dublei alegeri a lui Cuza.” Istoricul aduce mai multe argumente în acest sens.. adaptată situaţiei de moment.2 asupra acestei prezumţii. şi prin valorificarea documentelor inedite româneşti. în realitate reflecta o activitate politică constantă şi bine chibzuită.” . care încerca să exploateze contradicţiile existente între Marile Puteri şi să îşi promoveze propriile interese în această regiune.” este dezminţită opoziţia totală a Angliei faţă de Unirie. istoricul Diana Dumitru reconsideră poziţia Marii Britanii în ecuaţia românească. întrucât . În primul caz. contextualizată politicii ostile dominaţiei ruseşti şi ajunge – în cadrul celui de-al doilea capitol – la Divanurile ad-hoc şi diplomaţia engleză. Aşadar. în care dezminte orice învinuire adusă în privinţa contribuţiei sale la ilegalităţile din Moldova. alegerile fiind – ulterior – validate. subliniindu-se . fie ea în orice formă. Concluzia este că nu trebuie să identificăm poziţia Marii Britanii cu cea a Austriei sau Turciei. Acordul de la Osborne din 6 – 10 august 1857 este încadrat situaţiei dificile în care se afla Marea Britanie pe plan internaţional şi presiunilor interne exercitate de presa opoziţiei împotriva trecerii pe planul doi a problemei orientale de către Palmerston.. ci mai degrabă se decise să aştepte momentul când Marile puteri vor fi chemate pe baza acestui plebiscit să ia o hotărâre definitivă. aşa cum se întâmplă în cazul literaturii ştiinţifice sovietice. de numai două săptămâni însă. nuanţate. constatând poziţiile oarecum diferite ale diplomaţilor englezi. drapelul. I. fără a relua aspecte deja cunoscute. Cuza era cea mai bună soluţie în vederea menţinerii integrităţii Imperiului Otoman. printre care şi raportul comisarului englez Bulwer către guvernul său din mai 1857. Dubla alegere a lui Cuza – privită prin ochii englezilor avizi de informaţie în ceea ce îl privea pe noul domn înainte de a lua o decizie – a fost înţeleasă de pe o poziţie de expectativă. considerând că . prerogativele Comisiei Centrale. pentru că a dorit să medieze două principii opuse.. Istoricul Diana Dumitru demostrează că – în viziunea britanică – unirea sub Al. niciun autor nu oferă dovezi care ar confirma participarea reprezentanţilor Marii Britanii la acţiunile ilegale ale caimacamului Vogoride.spiritul de conciliere..ceea ce părea a fi o serie de oscilaţii contradictorii ale diplomaţilor britanici în problema unirii. aducând argumente pertinente.moderat” nu îndepărta Franţa de Anglia şi nu oferea niciunei puteri limitrofe posibilitatea de a altera echilibrul european.citind protocoalele Conferinţei. aprofundate sau chiar invalidate. Astfel. Concluzia conferă atitudinii Angliei vina pentru ambiguitatea Convenţiei. austriac şi turc n-a fost identică” în puncte de litigiu precum denumirea statului.Anglia nu încerca împiedicarea liberei exprimări a românilor. este îndreptăţită afirmaţia autoarei. Clarendon împotriva soluţiei prinţului străin şi Stratford de Redcliffe ostil unirii. cu Bulwer imparţial. observăm că atitudinea reprezentanţilor englez. dar şi din Arhivele Prusiei din Berlin.. Pe aceeaşi linie a argumentării imparţialităţii britanice şi a dorinţei de a păstra alianţa cu Franţa se consideră şi dezavuarea politicii lui Stratford de Redcliffe (înlocuit cu Henry Bulwer). conform căreia . Prin preluarea critică a tezelor istoriografiei româneşti şi străine. De asemenea. în cadrul unei structuri echilibrate şi uşor de urmărit. se remarcă un aspect interesant: . ştim că politica externă a Marii Britanii era una dinamică. recunoaşterea ei sub un domnitor ..” Cercetarea aprofundează rolul Marii Britanii în delimitarea graniţei basarabene. obiective graţie cointeresării parţiale a diplomaţiei prusiene în problema Unirii.