MOROMETII de Marin Preda

Marin Preda este un spirit al amplitudinii, un spirit care vede lumea ca pe un vast spectacol, asa cum o vedeau Balzac sau Dostoievski. Desi a fost un prozator al adancurilor (“Cel mai iubit dintre pamanteni”, “Marele singuratic”), un mare nelinistit, el a stiut sa se disciplineze si a trait convingerea ca analiza nu poate inlocui naratiunea. In “Morometii” (1955, 1967), in “Risipitorii” sau “Delirul” se remarca simtul extraordinar al miscar ii epice, capacitatea prozatorului de a crea o atmosfera, de a urmari un moment care transforma existenta personajului in spectacol. Numit de Dumitru Micu “roman problema, drama”, “Morometii” se inscrie intr -o traditie a romanului taranesc, alaturi de “Ion” (L.R.) sau “Descult” (Zaharia Stancu). Originalitatea romanului scris de Marin Preda consta in noutatea viziunii asupra lumii satului si asupra taranului. Pentru prima oara in literatura romana aparea taranul intelligent, dominat de o viata interioara bogata, supus contradictiilor intre gand si fapta, avand ca principala trasatura amploarea monologului. In centrul romanului, M. Preda aseaza familia Moromete, cea care da si titlul cartii, o familie exponentiala unui timp naruitor, al destramarii unui ordini sociale, a unei gospodarii taranesti. Moromete insusi intruchipeaza drama omului inteligent, complex, care este deposit de cursul istoriei. Nicolae Manolescu remarca faptul ca in centrul romanului se afla problema paternitatii, raportul dintre Moromete si fiii sai. Criticul considera ca, in timp ce primul volum surprinde lumea tatalui, cu aparentele ei de stabilitate si ordine, cel de-al doilea volum ilustreaza lumea fiilor, neasezata si tulbure. Impresionat de destinul eroului sau si subliniind tema romanului (omul in confruntarea sa cu istoria) Preda nota: “drama lui Moromete este nascuta din conflictul sau dintre iluzie si realitate…” Scriitor realist, autorul concepe romanul rotund, simetric, incadrand actiunea intre metafora incipitului si a finalului. Timpul „rabdator” sau, dimpotriva, dusman al omului contemplativ devine elementul esential care isi va pune amprenta pe intreaga existenta rurala. Pe langa limitele spatiale si temporale clare („In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial.”), scena de debut fixeaza si rolul pe care Moromete, erou central, il va avea pe parcursul naratiunii. Intr-un „dialog al surzilor” este ilustrat conflictul tacut interiorizat dintre taranul conservator Moromete si Tudor Balosu, reprezentantul noilor relatii care vor aparea in lumea satului. Finalul primului volum surprinde aproape aforistic inceputul sfarsitului: „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare.” Evenimentele se vor precipita, istoria va navali in spatiul satului de campie, determinand schimbarea multor destine. Actiunea romanului se deruleaza pe mai multe planuri paralele care, reunite, alcatuiesc imaginea monografica a satului de campie, cu obiceiurile, traditiile, viata cotidiana a taranilor. Fiecare plan surprinde conflicte si tensiuni specifice in functie de eroii si problematica: cuplul Polina-Birica, drama familiei Botoghina, revolta lui Tugurlan. Moromete insusi este suprins in spatiul conflictului cu fiii cei mari, cu sotia, Catrina, cu sora sa, Guica. Scena ritualica a cinei taranesti surprinde familia Moromete sub semnul unei aparente armonii. La masa mica si joasa, acum neincapatoare, fiii cei mari stau spre partea dinafara, anticipandu-si plecarea, renuntarea la lumea satului. Catrina, stang langa soba, isi asuma rolul de mama si gospodina, desi este permanent nemultumita. Niculae n-are scaun si nici nu doreste pentru ca el nu mai vrea sa fie taran. Singur, Moromete se misca „in voie”, asezat pe pragul celei de-a doua odai, dominandu-i pe toti cu privirea, avand impresia ca autoritatea sa este eterna. Naratorul obiectiv si omniscient, specific viziunii narative din spate, are „distanta necesara pentru a cuprinde si a asuma integral opera” (Eugen Simion). El nu este i nsa unicul narator intrucat apar in roman voci de naratori-reflectori care povestesc sau interpreteaza evenimente. Romanul se constituie, in opinia criticilor, ca o opera exemplara rotunda, armonioasa, linistita, in ciuda tragicului care se naste din ciocnirea omului cu istoria. Imbinarea intre discursul naratorial si gandirea personajelor se realizeaza pe baza falsului monolog interior si a stilului indirect liber. Eugen Simion il numea pe Moromete, eroul central al romanului, „un spirit nastratinesc care se fixeaza intr-o traditie tipologica”, un mos Nechifor Cotcariul al Campiei Dunarene”. Taran cu o puternica personalitate, cu

numindu-i starea de nemultumire „suceala”. in viclenia ei. El va supune lumea care i-a salbaticit copiii unei aspre judecati. In spatiul realismului viguros. priveste cu tristete destramarea unei ordini. pe stanoaga. realizata prin gesturi. Daca eroul lui Rebreanu. compusa din familie. lasandu-i pe ceilalti sa inteleaga sensuri ascunse. Moromete porneste de la un prototip real: „scriind. in care Moromete insusi apare „becisnic”. mentalitati. Fiorul mistic se reflecta pe chipul lui dincolo de zbuciumul vietii. Cand eroul reface drumul cu Niculae. protector al varstelor. in adancul lui. saruta pamantul. el declara cu orgoliu. salcamul este si „dublul vegetal al lui Moromete”. Inteligent si plin de umor. in criza comunicarii. dar sigur. nu l-a invins niciodata: „domnule. iar Niculae mereu fascinat. totdeauna se luptase sa fie liniste”. eroul a pare in ipostaza unui pater familias caruia ii place mai mult sa comande. taran mijlocas. comunica cu pamantul. prieteni. a suspansului. Pozitia sa contemplativa starneste uneori curiozitatea.” Critica l-a singularizat pe Moromete in peisajul literar diferentiindu-l prin comparatie de alte personaje-tarani. in cazul lui Moromete ramane esentiala caracterizarea indirecta. pacaleste cu gravitate si se amuza cu inteligenta. ci si maturitatea. intr-un gest mitic. adunarile din poiana lui Iocan sunt dovada integrarii lui. Plecarea la munte cu Balosu. Desi este caracterizat direct si de narator si alte personaje. omul. eroul preferat. Taierea salcamului este privita metaforic drept prima abdicare a lui Moromete de la principiile sale. timpul il va obliga pe Moromete sa se supuna istoriei. acum fara identitate. al comentarii. dornici de castig si indiferenti fata de valorile lumii rurale. statul la poarta. Considerat spiritul ancestral al satului. eu totdeauna am dus o viata independenta”. care a existat in realitate. apare ca o scena apocaliptica. in criza unei familii. Asadar. eroul se va retrage. drama se va adanci cand cei trei fii vor parasi familia si satul. pentru vinderea porumbului. Caderea lui pe fondul bocetului popular. cu freamatul holdei sau culorile florilor. Aspirand la armonie si echilibru. atitudini. platirea „foncierii”. Plimbarile prin sat. un peisaj meschin. Moromete este taranul filosof. simpaticul om de spirit care face glume usturatoare. „Virtuoz al jocurilor duble” (Dumitru Micu). baiatul este uimit de banalitatea intamplarilor. Drama acestui erou este una a comtemplativitatii. al contrazicerii. Moromete are voluptatile unui veritabil intelectual: gustul conversatiei. Pe patul de moarte. Moartea lui Moromete este tot ce s-a scris mai impresionant in literatura romana despre disparitia unui erou. Catrina insasi il priveste ca pe un spectacol. . la camp sau in propria batatura. a fost tatal meu. perceptori. maestru al disimularii. Ilustrand o „armonie de forte morale”. si cea interioara in care se simte nestingherit. El isi apara mereu echilibrul interior: „acolo. Cocosila este artagos si invidios. o creatie preexistenta care mi-a fermecat nu numai copilaria. Moromete. marunt. Morometii devine romanul unei colectivitati (satul) si al unei civilizatii sanctionate de istorie”. Incet. a digresiunii. Ciudatul „dar” al lui Moromete de a vedea lucruri care altora le scapau il va tine departe de degradare. In poiana lui Iocan. actiuni. Criza ordinii sociale se reflecta in criza valorilor morale. Moromete povesteste avand talentul de integra naratiunea unei conversatii si subtilitatea de a nu spune totul.o comtemplativitate indreptata spre natura umana. alteori indignarea. al povestirii sau reveriei. Functioneaza in cazul eroului o magie a cuvantului cu ajutorul caruia supune lumea inteligentei lui fara sa se simta intimidat de niciun domeniu de discutie. Moromete. placerea inscenarii. vecini. caruia lirismul nu ii este strain. cultiva placerile inteligentei. Singura permanenta in fata agresivitatii istoriei ramane pamantul. Integrat in spatiul naturii. Povestirile ii sunt evaluate de atitudinile celor care asculta: Paraschiv este nervos si gelos pe darul tatalui sau. „Din romanul unui destin. totdeauna am admirat ceva. El traieste concomitent in doua lumi: cea reala. „Morometii” este un roman al deruralizarii satului. sa imparta sarcini decat sa munceasca. pare o aventura nemaipomenita. se epoate defini desfasurand ample monologuri. Cand lumea sa va fi asaltata de alte valori. dovedind ca istoria. ale prieteniei. scena secerisului dezvaluie un scriitor sensibil.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful