You are on page 1of 139

Coordonatorul volumului: PAUL VEYNE PETER BROWN, profesor la Princeton University, EVELYNE PATLAGEAN, profesoară la Universite de Paris-X Nanterre

, MICHEL ROUCHE, profesor la Universite de Lille-III, YVON THEBERT, conferenţiar la Ecole normal superieure de Saint-Cloud (Centre d'histoire urbaine), PAUL VEYNE, profesor la College de France Acest volum a fost editat cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe, Direcţia Cărţii şi Ambasada Franţei în România Philippe Aries şi Georges Duby coordonatori Istoria vieţii private DE LA IMPERIUL ROMAN LA ANUL O MIE

Volumul I
Traducere de ION HERDAN EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1994 Pe copertă: Pictură de la Pompei (Muzeul de arheologie din Neapole) Histoire de la vie privee. De I'Empire romain â l'an mii @ Editions du Seuil, Paris, 5 985 IS3N 2-02-00 8S85.G Toate drepturile asupra prezentei ediţii în limba română stat rezervate Editurii Meridiane ISBN 973-33-0143-4 973-33-0142-6 ideea, excelenta idee de a oferi marelui public o istorie a vieţii private, îi aparţine lui Michel Winock. Philippe Aries a adoptat-o şi a pornit lucrarea. Munca pe care am depus-o timp de câţiva ani împreună cu el şi apoi, din nefericire, fără el, deplângând brusca sa dispariţie, se cuvine a fi dedicată amintirii acestui istoric generos care a îndrumat cu eleganţă şi deplină libertate, cu spontaneitatea intuiţiilor lui pătrunzătoare, cercetări ale căror roade şi îndrăzneală sunt prea bine cunoscute; el a fost primul care, avântându-se în unele sectoare, aparent de nepătruns, ale istoriei moderne, a deschis drumul, îndemnând şi pe alţi pionieri să-l parcurgă, spre a înţelege mai limpede copilăria, viaţa de familie, moartea, aşa cum apăreau în Europa, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Elanul lui Aries, cutezanţa sa, cu atât mai vie cu cit el nu era prizonierul rutinelor universitare, explică faptul că noi nu ne-am descurajat; călăuziţi de gândul său şi de sfaturile date de el nouă, medieviştilor, în timpul întrunirilor pregătitoare ale colocviului care, în septembrie 1980, ne-a reunit la Senanque, precum şi cu prilejul celui condus de el la Berlin, ultima etapă a itinerarului său ştiinţific, ne-am încumetat să ducem lucrarea la bun sfârşit. Parcursul era, într-adevăr, din cele mai periculoase. Ne aflam pe un teren neumblat. Nu existau înaintaşi care să fi ales sau, cel puţin, reperat materialele anchetei. La prima vedere, acestea sunt numeroase, dar împrăştiate în toate părţile. Ne vedeam siliţi să străpungem ici-colo mărăcinişul, să jalonăm terenul; aidoma arheologilor care, pe o suprafaţă neexplorată, ale cărei bogăţii o cunosc, dar mult prea vastă pentru a fi cercetată sistematic pe toată întinderea ei, se mulţumesc să sape doar câteva tranşee de reperaj, puteam doar sonda teritoriul, fără a nutri iluzia de a scoate la iveală ansambluri întregi. Constrânşi să bâjbâim, ne-am resemnat, de la bun începui, să oferim cititorilor nu un bilanţ, ci un program de cercetare. Expunerile ce le vom citi sunt mai degrabă întrebări decât răspunsuri. Sperăm că vor stimula curiozitatea şi vor incita pe alţi cercetători să ducă munca mai departe, să desţelenească noi parcele, să deblocheze în adancime pe cele superficial curăţate de noi. Dar iată că s-a n-zi un alt obstacol, mai puţin aparent, dar mai dur. Hotărâsem să cercetăm toată istoria civilizaţiei apusene pe durata cea mai lungă a ei. De-a lungul a mai mult de două milenii, de la nord la miazăzi, printre numeroase provincii cu moravuri şi modalităţi de viaţă cât se poate de diferite, trebuia să aplicăm un concept: cel de „viaţă privată"; ştiam prea bine că, sub forma care ne este familiară, el s-a constituit de fapt foarte recent, în secolul al XlX-lea, în câteva regiuni ale 1

Europei. în ce mod să-i schiţăm preistoria? Cum să definim, urmărindu-i variaţiile, realităţile pe care le-a acoperit de-a lungul timpului? Se cuvenea să precizăm clar subiectul şi, studiind — pentru a cita oară? ~ viaţa de toate zilele, să nu ne rătăcim şi, vorbind, de pildă, de locuinţă, să nu descriem dormitorul, patul; să nu alunecăm spre o istorie a individualismului, ba chiar a intimităţii. Am pornit aşadar de la un fapt evident: dintotdeauna şi pretutindeni în vocabular s-a exprimat contrastul, limpede perceput de bunul-simţ, care opune sectorului public — deschis întregului popor şi supus autorităţii magistraţilor — viaţa privată. O arie deosebită, net delimitată, este atribuită acelei părţi a existenţei calificate de toate limbile drept privată, o zonă de imunitate în care omul să se retragă, să se reculeagă; unde fiecare poate depune armele şi mijloacele de apărare cu care găseşte de cuviinţă să se asigure atunci când se avântă în public; unde se destinde, se „face comod", eliberat de carapacea de ostentaţie care îl ocroteşte în lumea dinafară. Locul acesta este de ordin familiar. Domestic. Este şi locul tainei. în aria privată, omul păstrează ce are el mai de preţ, ce nu este decât al lui, ceea ce nu-l priveşte pe altul, ceea ce nu are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea cere să le salvgardeze în public. înscrisă în mod firesc în casă, în locuinţă, zăvorită, împrejmuită, viaţa privată apare deci ca zidită. Totuşi, de o parte şi de alta a acestui „zid", a cărui integritate a fost atât de aprig apărată de burgheziile secolului al XlX-lea, se dau neîncetat lupte. Spre afară puterea particulară se vede silită să facă mereu faţă asalturilor puterii publice. De cealaltă parte a baricadei ea trebuie să comprime năzuinţele individuale spre independenţă, întrucât incinta adăposteşte un grup, o formaţie socială complexă în sinul căreia inegalităţile, contradicţiile par a-şi atinge culmea, puterea bărbaţilor lovindu-se, mai crunt decât în lumea dinafară, de cea a femeilor, puterea bătrânilor de cea a tinerilor, puterea stăpânilor de neascultarea servitorilor. De la Evul Mediu încoace, tot dinamismul culturii noastre nu a încetat să ascută acest dublu conflict. Statul întărindu-se, infiltrările lui s-au făcut tot mai agresive şi adânci, în timp ce deschiderea iniţiativelor economice, năruirea ritualurilor colective, interiorizarea atitudinilor religioase tindeau către o promovare, o eliberare a persoanei şi contribuiau să consolideze, departe de familie şi de casă, alte grupuri de convieţuire, diversificând astfel aria privată, încetul cu încetul, mai întâi în oraşe şi târguri, această arie, în ceea ce priveşte bărbatul, s-a împărţit în trei: casa, unde femeia trăia izolată; arii de activitate, de asemeni integrate vieţii private (atelierul, prăvălia, biroul, uzina); locuri închise, prielnice complicităţilor şi relaxării masculine, ca, de pildă, cafeneaua sau clubul. Aceste volume îşi propun să ne îngăduie să percepem modificările, încete sau pripite, care, de-a lungul veacurilor, au afectat noţiunea şi aspectele vieţii private. Într-adevăr, aceasta îşi transformă trăsăturile necontenit. La fiecare etapă „unele provin dintr-un trecut îndepărtat", nota Philippe Aries într-unui din documentele sale de lucru ce ni le-a lăsat. Altele, adăuga el, „mai recente, sunt menite să evolueze, fie dezvoltându-se, fie eşuând sau modificându-se până la a deveni de nerecunoscut'1. Mai bine informat despre o astfel de mobilitate ce îngemănează mereu continuitatea şi inovarea, cititorul nu se va simţi atât de dezorientat faţă de evoluţia care continuă să se desfăşoare sub ochii lui şi al cărei ritm accelerat îl tulbură mai mult sau mai puţin. Nu vede el cum se destramă, între casa şi locul lui de muncă, spaţiile intermediare ale sociabilităţii private? Nu asistă oare la dispariţia rapidă şi răscolitoare a deosebirii dintre masculin şi feminin, pe care istoria ne-o arată ca intim legată de deosebirea dintre exterior şi interior, public şi privat? Nu-şi dă oare seama că devine urgent să se străduiască să salvgardeze esenţa însăşi a persoanei, deoarece progresul fulgerător al tehnicilor, distrugând ultimele ziduri de apărare ale vieţii private, dezvoltă formule de control ale statului care, dacă s-ar slăbi vigilenţa noastră, ar preface foarte repede individul într-un simplu număr în sinul unei uriaşe şi înfricoşătoare bănci de date? INTRODUCERE de PAUL VEYNE De la Cezar #şi Augustus la Carol cel Mare, chiar până la urcarea Comnenilor pe tronul Constantinopolului, această carte cuprinde opt şi chiar zece veacuri de viaţă privată. în ea apar lacune mari, toate voite; un inventar complet nu ar prezenta interes pentru cititorul cult. Prea multe secole sunt cunoscute datorită unei documentaţii atât de sărăcăcioase, încât este lipsită de viaţă; ţesutul acestui mileniu este o stofă ciuruită de goluri ivite în mod capricios. Am preferat să tăiem din această haină prea amplă bucăţi oarecum coerente ale căror imagini prind viaţă si azi. 2

Prima bucată: Imperiul roman din timpul păgânismului, povestit cu destule amănunte pentru ca să reiasă izbitor contrastul adus de cretinizare; să-i mulţumim marelui istoric Peter Brown pentru faptul de a fi acceptat sarcina să verse acest acid pe reactivul acesta. Tabloul cu două părţi, păgânism şi creştinism, se articulează astfel asemenea unei drame, drama trecerii de la „omul civic" la „omul lăuntric". Bucata a doua: cadrul material al vieţii private care, în Antichitatea păgână şi creştină, este studiată amănunţit, mai puţin în ceea ce priveşte materialitatea decât în funcţiile, arta, viaţa ei; acest fel de studiu ni se pare foarte nou; nădăjduim că cititorii ne vor purta îndoită recunoştinţă pentru dezvoltarea acestui subiect. In primul rând, ne-am propus să făurim, privitor la arhitectura privată, o replică la studiul despre arhitectura urbană care, în Istoria Franţei urbane, ocupă multe pagini de text şi de ilustraţii. Al doilea motiv este interesul deosebit de viu al publicului din zilele noastre pentru arheologie; vara, turiştii, ţinând un ghid în mână, mişună pe şantierele de săpături. Ghidul însă nu ajunge: el nu ne poate învăţa să vedem, să interpretăm vestigii umile, să reconstruim mental zidurile, caturile şi acoperişul unei case din care rămâne doar temelia, să ni-i închipuim pe locuitori, ocupaţiile lor, felul lor de a se mişca prin casă, promiscuitatea sau distanţarea lor. Bucata a treia: Evul mediu occidental timpuriu şi Orientul bizantin. în veacul al V-lea al erei noastre, Imperiul roman îşi pierde provinciile apusene din care barbarii îşi făuresc regate. Redus la jumătatea sa orientală, Imperiul roman dăinuie; civilizaţia bizantină nu este^decât continuarea Antîwhită&LjQrnane pe care numai forţa timpului ce trece o transformă încetul cu încetul. Două tablouri contrastante ne arată, în viziunea „istoriei noi", viaţa în Occidentul merovinpi-.n şi ca^olingian şi cea în Imperiul bizantin sub dinastia macedoneană. Dată fiind opţiunea noastră, cititorul acestei istorii a vieţii private este îndreptăţit să ne pună două întrebări: de CD oare am început cu romanii şi nu cu grecii? De ce cu romanii? Pentru că civilizaţia lor ar fi temelia apusului modern ? Nu ştiu. Nimic nu ne asigură că ea este într-adevăr această temelie (creştinismul, tehnologia şi drepturile omului sunt infinit mai importante); ce înţeles precis s-ar putea da cuvântului „temelie" pentru ca o discuţie pe subiectul acesta să se încheie cu altceva decât cu vorbe goale ascunzând intenţii politice sau educative? în sfârşit, suntem în drept să socotim că menirea unui istoric nu constă neapărat în a întări iluziile genealogice ale unor parveniţi. Istoria — călătorie în sufletul altuia — trebuie să ne smulgă din noi înşine şi, cu tot atâta dreptate, să ne întărească în limitele noastre. Romanii se deosebesc uluitor de noi şi, cât priveşte exotismul, nu au nimic de invidiat la amerindieni sau japonezi. Iată deci un prim motiv de a porni de la ei: am vrut să scoatem în relief un contrast, iar nu să arătăm cum începe a se schiţa Apusul de mai târziu. „Familia" romană, ca să ne oprim la ea, seamănă aşa de puţin cu legenda sa sau cu ceea ce numim noi familie.. . Aşadar, de ce nu am început cu grecii? Pentru că ei sânt în Roma, sânt esenţa Romei; Imperiul roman nu este altceva decît civilizaţia elenistică în mîinile brutale (să lăsăm la o parte predicile umaniste) ale unei organizaţii statale de origine italiană. La Roma, civilizaţia, cultura, literatura, pînă şi religia vin aproape în întregime de la greci, de-a lungul a jumătate de mileniu de aculturaţie; de la întemeierea sa, Roma, puternică cetate etruscă, nu era mai puţin elenizată decît celelalte oraşe din Etruria. Dacă cele două capete ale statului — împăratul şi Senatul — au rămas, în ceea ce priveşte esenţialul, străine elenismului (atît de straşnică era voinţa de putere romană), în schimb, al doilea nivel instituţional, aceia al vieţii municipale (Imperiul roman constituia un trup ale cărui celule vii erau mii de cetăţi autonome), era în întregime elin. Chiar dinaintea secolului al II-lea î.e.n., viaţa întrun oraş în apusul latin era identică cu cea a unei cetăţi din jumătatea răsăriteană a Imperiului. Iar cadrul vieţii private era, în mod esenţial, această viaţa municipală cu totul eliruzată. Aşadar, în clipa cînd începe prezenta istorie, o civilizaţie universală (pe măsura universului acelei epoci) domneşte de la Gibraltar la Indus: civilizaţia elenistică. Spre înlesnirea citirii hărţii, a fost jertfită numelor moderne poezia numelor vechi. Adevărata scară a hărţilor este următoarea: în acest vast imperiu, viteza călătoriilor terestre se situa între treizeci şi maximum şaizeci de kilometri pe zi, în afara curierilor oficiali. Pe mare erau necesare, în funcţie de vînt, două săptămîni de la Roma în Siria, uneori chiar mult mai mult. Intre lunile noiembrie şi martie, cine putea evita călătoriile pe mare. Totuşi, lumea călătorea mult, dar îşi organiza existenţa în funcţie de deplasări. Oraşele cele mai importante după Roma erau Cartagina, Alexandria, Antiohia (în Siria) şi Efes. Ţinuturile cele mai prospere erau Tunisia, Siria şi Turcia. Originalitatea acestui imperiu 3

gînditoare. variabil de la o provincie la alta. Multă vreme această omenire greco-romană a fost clasică. Amănunt destul de rar în arta antică. care pare a fi un instantaneu. Arta portretului nu cuprinde. căci poezia era şi o artă a doamnelor. Oraşele foarte mari au 100 000 de locuitori sau dublu. Acest prim volum zugrăveşte mai în-tîi viaţa privată în Imperiul zis roman. ei sînt ceea ce sîntem şi noi. în cel mai bun caz. nu părea meschină. Dacă prietenia şi doliul so pot prevala de unele drepturi. Lui Michelangelo îi vor plăcea gesturile „autistice" (Moise al său îşi mîngîie barba cu un gest distrat) care la el dezvăluie umbra unei îndoieli sau unui vis. Aceasta este baza istoriei noastre: un vechi imperiu desfiinţat. bărbia pe partea superioară a cărţii (în formă de sul). * Bătrînă stea. El era atît de puternic. le-a stabilit identitatea. ci tipuri individualizate ale unei societăţi care se vrea totodată firească şi ideală. individul este el însuşi şi ar fi acelaşi oriunde. mai cu-rînd. nu părea -demodată. Acestea nu sînt fiinţe reale. îmi dai un straniu curaj cînd străluceşti de una singură. 1). Burghezi sau aristocraţi? Persoane elegante. oscila între cel al unei ţări mai sărace şi cel al uneia mai bogate din Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu. Ei nu descoperă atît prezenţa noastră cît se expun. bărbatul îşi propteşte. Idealul acesta de cultură este firesc: în mod vădit. iar schimbul de priviri se face de la egal la egal pe baza unei valori comune. nici un decor. un asemenea schimb de priviri. ostilă gesturilor familiare. ei nu sînt nişte privilegiaţi.consta în faptul că era bilingv: în jumătatea vestică. în săvîrşirea vremurilor. căci gestul autistic dovedeşte o legătură intimă cu cultura. să-mi fie îngăduit să dedic paginile ce urmează memoriei lui Michel Foucault. veşmintele lor nu arată semne sociale. dublu. Acest bărbat şi această femeie nu sînt obiecte. ei nu sînt indivizi decît în aparenţă. sau. nu avem decît să-i privim în ochi. Roma a devenit greacă întocmai cum Japonia contemporană a devenit o ţară occidentală. ţin în mînă cărţi pentru că le plac cărţile. convinge sau pentru a ne permite să întrezărim vreo lume lăuntrică pe care nu ne-am mai încumeta să o judecăm. nici simboluri politice. stilul la buze. încît — lîngă el — resimţeam aceeaşi plăcere ca în preajma unui munte. totul este gol: pe un fond neutru. seduce. Clipa coincide cu un adevăr fără vîrstă. Adevăr. capul familiei şi soţia sa nu pozează. dar ei nu fac nimic cu scopul de a ne sfida. greaca. surprinse într-o clipă oarecare a experienţei lor. tot atît de îndreptăţit. DE LA PÎNTECELE MATERN LA TESTAMENT Acceptat sau expus Naşterea unui roman nu este un simplu fapt biologic. Soţul şi soţia ţin în mînă simbolurile cele mai puţin contestabile. dar pe care l-am putea califica. cînd soarele lăsare fără ajutorul tău. nu haina făureşte persoana. iar ei înşişi se cred plini de naturaleţe. însă. ancient star. acest portret. contactul se stabileşte imediat: pentru a-i cunoaşte. Aici. şi ei. în curgerea timpului istoric. cărora li se adaugă populaţia rurală a teritoriului. în toate epocile ei. elinic. Căci îşi propune cu dîrzenie să participe iă această civilizaţie pe care nu o resimte ca străină şi greacă. deoarece ne văd. 4 . în jumătatea răsăriteană. Toată eleganţa femeii constă în coafura sa şi în lipsa oricărei bijuterii. ca din întîmplare. ci ca fiind civilizaţia însăşi. umanitate. Roma număra 500 000 de locuitori (sau poate dublu). universalitate. de care grecii se bucuraseră doar cei dintîi: iar romanii erau ferm hotărîţi să nu le lase exclusivitatea acestui bun. cartea şi stilul sînt pentru ei obiecte obişnuite cu care nu se fălesc. ochilor lumii. netulburaţi. Un prim argument împrumutat încă de la lumea exterioară ne va trezi din visul umanist în care sîntem cufundaţi: acest bărbat şi această femeie erau destul de înstăriţi ca să-şi comande portretul. ci o carte. cele mai personale ale superiorităţii lor sociale: nu cele — pungă cu bani sau spadă — ale bogăţiei şi puterii. e în căutarea unui vers. la o vîrstă canonică: vîrsta la care omul şi-a desăvîrşit creşterea şi nu a prins încă a îm-bătrîni. Nou-născuţii vin pe lume sau. iar femeia îşi duce. într-o atitudine de aşteptare. It is a strânge courage You give me. Cu ei (ii. Populaţia număra 50 000 000 de locuitori. Shine alone in the sun rlse Toward which you lend no part*. prezenţa noastră este firească. părea firească. nu visează nimeni: aceşti oameni meditează şi sînt siguri pe ei. De altfel. Subtilitatea şi firescul acestor frumoase minciuni constituie măreţia lumii greco-romane pe care o vom vizita. comerţului şi culturii era latina. iar individul este o esenţă. tăbliţe de scris şi un stil. arie culturală şi îşi desăvîrşeste elenizarea. tot astfel ne privesc. Nivelul de trai. Pierderea unei surse de energie. nu execută mimici. Astăzi tindem să credem în caracterul arbitrar al moravurilor. limba autorităţilor.

. să o expui". constrînşi numai de mizerie. cea care vorbea mai tare era a numelui de familie. Acesta nu. practicile anticoncepţionale. Copilul pe care tatăl nu 1-a ridicat de pe jos va fi expus la intrarea casei sau în vreun loc de descărcare a gunoaielor. lasă-1 să trăiască. dacă doreşte. mama îşi încredinţa copilul unor vecini sau subalterni care îl creşteau în taină. ferită de privirile bărbaţilor) sau a murit în timpul facerii. ceea ce nu este suficient pentru a hotărî venirea pe lume a unui copil. expunerea copiilor din părinţi liberi şi uciderea unui prunc de sclavă sînt aşadar obişnuite şi perfect legale. plebea. avortul. dacă aşa i-a poruncit soţiei gravide tatăl absent. după asasinarea Agripinei de către fiul său Nero. La Roma. „vocea sîngelui" nu se prea făcea auzită. după care el devenea sclavul. aruncă cu pietre în temple. Germanicus. un zvon fals se strecură prin plebe: aflînd de la ghicitoare că un rege avea să se nască în acel an. germanilor şi evreilor consta în a-şi creşte toţi copiii şi a nu lepăda pe nici unul. 5 . făcînd totodată o deosebire: bogătaşii doresc ca pruncul să nu reapară niciodată. astfel fiica unei prinţese a fost expusă „qoală puşcă" chiar la poarta palatului imperial. mai tîrziu. pe care î-am traduce prin „clasă mijlocie") îşi expuneau copiii „pentru a nu-i vedea corupţi de o educaţie mediocră care i-ar face inapţi să-şi însuşească demnitate şi calitate". zice Seneca: „Se cuvine a despărţi ce este bun de ceea ce nu poate folosi la nimic") sau pe cei ai fetei lor care „greşise". expunerea constituie o manifestaţie po-litico-religioasă: după moartea unui suveran foarte îndrăgit. expunerea era doar o simulare: fără ştirea soţului. Excepţionale sînt cazurile cînd un copil reuşea să-şi dovedească originea liberă: este cel al soţiei împăratului Vespasian. alţi „nevoiaşi" (în înţelesul antic al termenului. îl „ridică" (tollere). unii poate preferau să nu mai audă de el dacît să-1 dezmoştenească. îndată după naşterea copilului. adesea bogaţi şi puternici. Ei expuneau sau înecau copiii cu malformaţii (dovadă nu de mînie. Or. Uneori. simplele notabilităţi preferau. răsculîndu-se împotriva domniei zeilor. Fiind o hotărire legitimă şi chibzuită. Dar chiar cei mai mari bogătaşi respingeau uneori un copil nedorit. iar legitimarea sau recunoaşterea de paternitate nu existau. oricine îl poate lua. Ele nu vor fi privite rău şi. scrie Pseudo-Quintilian. La Roma. Senatul avea de gînd să silească poporul să expună pe toţi copiii care urmau să se nască în timpul anului. să-şi concentreze strădaniile şi mijloacele materiale asupra unui număr mic de copii. expunerea putea lua înfăţişarea unei manifestări de principiu. în timp ce nevoiaşii. ba chiar în Senat: oligarhia conducătoare se reproducea prin posteritatea sa legitimă şi prin fiii foştilor ei sclavi. In Grecia se expuneau mai mult fiice decît fii. dacă naşterea acestuia încurca dispoziţii testamentare luate în vederea moştenirii. cu condiţia să fie băiat. Căci liberţii luau numele de familie al stăpînului care-i eliberase. scrie Plutarh. ci de raţiune. de unde 1-a depus moaşa. Mama abia şi-a născut copilul (aşezată într-un fotoliu special. era cazul liber-ţilor. eventual eliberat. un necunoscut „îşi expune copilul în forum cu o tăbliţă pe care scrisese: Nu te cresc de teamă să nu-ţi înjunghii mania. Un soţ bănuind infidelitatea soţiei expune un copil pe care îl crede rodul adulterului. bastarzii luau numele mamei. din ambiţie cîe familie. clasa mijlocie. iar unii părinţi îşi expuseră copiii cu ostentaţie în semn de protest. . tatăl îşi exercită prerogativa: ridică fiul de pe jos. O regulă de drept spunea: „Naşterea unui fiu (sau a unei fiice) strică testamentul" sigilat anterior. ii perpetuau numele." Expunerea fiind o hotărîre particulară. un grec îi scrie soţiei: „Dacă (bat în lemn!) ai un copil. în care caz pruncul a fost extras din uterul ei. îl ia în braţe şi astfel arată că îl recunoaşte şi că refuză să-1 expună. de va fi fată. fac tot ce le stă în putinţă pentru ca pruncul să aibă sorţi de salvare. fie zis în treacăt. în anul 1 î. Cei săraci îşi abandonau copiii pe care nu erau în stare să-i hrănească. daţi uitării de tatăl lor. nelegale decît după ce se va fi răspîndit noua morală numită — ca să nu intrăm în amănunte — stoică. Cauza principală însă a expunerii copiilor legitimi era mizeria unora şi politica patrimonială a altora. Uneori. cetăţeanul nu „are" un fiu: îl „ia". dacă tatăl nu se resemnase să dezmoştenească dinainte un copil ce se putea naşte. al educatorilor săi. bastarzii nu au jucat aproape nici un rol social sau politic în aristocraţia romană. Tot astfel va fi expus. care reuşeau uneori să-şi introducă copiii pînă şi în ordinul cavalerilor.n.sînt primiţi în societate numai în virtutea unei hotărîri a capului de familie. nu putea oare. J\Tu ştim însă sigur dacă romanii manifestau aceeaşi părtinire. deveni şi publică? Odată. Astfel se explică frecvenţa adopţiunilor: copilul adoptat lua numele de familie al noului s»n părinte. clacă se ivea prilejul. grecii şi romanii ştiau că o particularitate a egiptenilor. este probabil un fapt autentic şi nicidecum o legendă). Ce se alegea de copiii expuşi? Rareori supravieţuiesc.e. Ceea ce ne duce cu gîndul la Uciderea Pruncilor ''care. în care s-a practicat o incizie.

deşi. După trei secole renăştea veacul da aur în care Cornelia. rnănîncă împreună cu ei. Copiii trăiesc cu ei. băiat sau fată. un epigramist scrie „cei trei viăstari ai săi". Toate clasele populaţiei recurgeau la metode anticonceptive.. morala străveche nu făcuse astfel de calcule. Nimeni nu voia să împartă moştenirile. Avortul şi practicile contraceptive erau obişnuite. Doica şi pedagogul însemnau mult. orator şi dascălul lui Marc Aureliu. dar le condamnă deopotrivă. „Doica" însă face mult mai mult decît să-i alăpteze: educaţia băieţilor pînă la pubertate i se încredinţează ei. pornind ae ia teorie. majoritatea oamenilor sînt de părere că şi un singur fiu re-23 prezintă o grea povară şi că este avantajos sâ nu fii încărcat cu posteritate".. în Valul fecioarelor evocă. Se schimbă oare situaţia pe măsură ce se apropie sfîrşitul veacului al IT-lea ai e.n. Toate aceste procedee rămni m sarcina femeii. Iar în ceea ce priveşte ciclul menstrual. iar numărul acesta pare a fi fost canonic. doctrina rămasă din iericire ezoterica. după cum ii scrie Pliniu unui corespondent al ciău. Acest malthusianism era o strategie dinastică. in epoca noastră. din zgircenie. Iar pe timpul aceluiaşi Pliniu. în scopul perpetuară neamului. chiar cu soţia legitimă. medicul Soranos declara. Marc Aureliu însuşi va avea nouă fii şi fiice. pentru că mentalitatea romană nu este nicidecum naturalistă. polemist creştin. ca femeile concep cu puţin înainte de sau imediat după ciclu. o iau cu părinţii lor şi cu musafirii acestora. însărcinat să le dea o bună creştere. Ovidiu fac aluzie la spălaturi după dragoste. sub pretext de puritate. Sfîntul Augustin pomeneşte ca destul de frecvente „îmbrăţişări în care este evitată concepţia" şi le condamnă. un vas cu reliefuri descoperit la Lyon ne arată un sclav alergînd cu o cană spre o pereche care îşi face d? lucru în pat. Tertylian. ai adus pe lume doi-trei ţînci urfti?". de tatăl său adoptiv şi de „hrănitor". dăduse patriei doisprezece copii. cînd se statorniceşte morala stoică şi creştină? Fronton. dar cina. Marc Aureliu vorbea cu pietatea cuvenită de părintele său natural. iar împăratul Claudiu purta o ură neîmpăcată pedagogului său 6 . desigur că avea mult mai mulţi. este încredinţat unei doici. noul născut. Ce-i drept. şi sperma este un copil. Educaţia Din clipa cînd vine pe lume. acest obicei era noate contraceptiv. iar iepădîndu-i astfel îi ucid — aluzie la pesar. tropheus). nu fără un pitoresc obscen care învăluie aluzia in întuneric. îndată ce omul are mai mult de un singur vlăstar. precum şi unui „pedagog" zis şi „hrănitor" (nutritor. cel al lui Marc Aureliu 1-a învăţat să se îngrijească singur şi să nu se pasioneze pentru jocurile de la circ. s-a dus timpul cînd mamele îşi alăptau singure copiii. 5 care îmbrăca un caracter de ceremonie. trebuie să se gîn-dească la un ginere sau o noră cu avere pentru al doilea. Cicero. Luindu-se de o femeie care. în schimb. tex-teie evocă familiile eu trei copii cu o deosebită frecvenţă. obicei păgîn. nici o aluzie ia coitus interruptus. La Roma este lipsit de importanţă momentul biologic cînd o mamă leapădă un viitor copil pe care nu-1 doreşte. ea rămăsese cea a unor capi de familie de modă veche care „nu lăsau în pîrloagă fecunditatea soţiei lor. sterilizarea cu droguri şi avort. mama Grahilor şi soţie exemplară. ele redau lumii copii identici cu părintele lor. Care era oare procedeul folosit? Plaut. Un predicator stoic exclamă: „crezi că ai făcut mare lucru atunci cînd. Alfred Sauvy a binevoit să-mi scrie: „După cîte cunoaştem astăzi despre putinţa de înmulţire a speciei umane.. precum şi alte metode pe care noi le numim procedee anti-conceptive . Cxţi copii au romanii? Mamelor cu 3 copii legea le acorda un privilegiu pentru că îşi lacuserâ aatona. Cei mai severi dintre moralişti puteau susţine că datoria unei mame este să-şi păstreze rodul: nu s-au gîndit însă să recunoască dreptul la viaţă al fătului. (ei asimilează jellcîio cu antropofagia). a „pierdut cinci copii'-prin mortalitate infantilă. aluzie la un drog spermicid.Natalitate şî conîracepţîe Adopţiunile şi ridicarea socială a unor liberţi compensau slaba reproducere firească. In scrisoarea XXII bfmtul Ieronim vorueşte de fete „care îşi savurează dinainte sterilitatea şi ucid iimţa umană înainte chiar ca Aceasta să fie semănată''. pe acele pseudolecioare care nasc întocmai cum au conceput: in mod paradoxal. îşi înfometează copiii. el face o distincţie între contracepţie. consideră că odată ejaculată. ba vorbesc chiar de ele prin proverbe. imaginea ce ne-j dau istoricii este însă deformată prin faptul că romanii calificau drept avort metode chirurgicale cărora şi noi le dăm această denumire. populaţia imperiului ar fi trebuit să se înmulţească infinit mai mult şi să se reverse dincolo de limitele lui". indicaţiile de pe epitafuri prezintă greutăţi de interpretare justă.

să poată rezista microbului luxului şi decadenţei pe care viciul timpului îl propagă pretutindeni. mama pledînd în favoarea moliciunii. In curînd. După cum se ştie. cînd o va ucide pe mama sa Agripina. „silesc părinţii caracterul. industria. Or. de pildă. contrariul moliciunii este activitatea. ce-i drept. Numai severitatea. de simţământ părintesc determinat de morala dominantă. După el. părinţii lui cad în extaz la fiecare cuvînt al lui. copilul. numai doica lui îl va alinta. se zicea. aceasta îi învaţă pe părinţi să-şi iubească copiii ca pe cei meniţi să perpetueze numele şi măreţia familiei. De aceea. el vorbeşte cu deosebită severitate. şi nu se sinchiseşte de legea lumii. de a da dovadă de îngăduinţă. odată adulţi. Dascălul de retorică pe care lam citat mai sus a pierdut un fiu în vîrstă de zece ani pe care îl adora şi care. talentul excepţional al copilului justifică doliul public al părintelui. scrie el. şi că. el se deplasează în lectică. faţă de care ar fi fost firesc să resimtă oarecare simţăminte de pietate. care este şi Raţiunea. Realitatea unei educaţii fiind uneori altă decît autosatisfacţia educatorilor. aşa-zisul instinct matern sau patern îmbină cazuri individuale de iubire electivă (care are la fel de mulţi sau de puţini sorţi să se ivească între părinţi şi copil ca şi între doi indivizi oarecare apropiaţi prin întîm-plare) şi cazuri. la cină aude măscări şi cîntece uşuratece. veşmintele lui de copil sînt la fel de luxoase ca acelea ale adulţilor şi. copiii îşi iubesc mama. Ea conducea învăţătura şi îndatoririle copiilor. ale căror nume erau simboluri de severitate şi. probabil mai numeroase. educaţia avea drept scop călirea caracterului cît mai era timp. un filosof stoic vorbea despre dragostea de familie.care folosise prea des biciul. acasă întîlneşte femei şi băieţi întreţinuţi. decît în a avea puterea de a rezista viciului. nu învaţă de la cei din jur decît „moliciunea". Actea cu toate că Nero se purtase sever cu fratele său de lapte. tot aşa îi silim pe adolescenţi să practice sporturi deoarece ştim prea bine că îşi vor petrece viaţa într-un birou. în noaptea nunţii pentru a-i da sfaturile de rigoare. al pruncilor. genul acesta de elocvenţă era latura sclipitoare. In societatea aleasă. încolţit de supuşii revoltaţi şi sortit morţii. ce înfricoşează poftele ispititoare. vorbeşte de un senator „dintr-o familie plebee. mondenă. In teorie. Fără zadarnică înduioşare. îl iubea mai mult decît pe doică şi pe bunica sa care îl creşteau. Distanţa dintre părinţi şi copii era ameţitoare. Astfel fură crescuţi Cezar şi Augustus. Practic. de indulgenţă. dar foarte veche şi respectată. precum şi jocurile şi distracţiile lor". Adopţiunea Dascălul nostru avea un motiv în plus să plinea moartea fiului său prea-iubit: un mare personaj. Pedagogul. un 7 . viitorul împărat Vespasian „fu crescut sub cîrmuirea bunicii sale din partea tatălui la moşia ei Cosa". ferită de ispite. doica şi pedagogul. va întări caracterul. moralitatea. prin urmare. Odată. pentru ca indivizii. la Roma minţile erau pătrunse de o doctrină a bunulai-simţ care condamna mersul lumii ca decadent şi pervertit. deşi mama lui trăia. Nero va avea drept cempiice pe „hrănitorul" lui. apoi li se inculcă o cultură liberală. să suporte ceea ce este spre binele lor. oarecum asemănător cu cel al preotului la noi). ea îl va înmormînta. oricît ar plînge şi s-ar zbate. fiul acesta era sortit unei strălucite cariere de elocinţă judiciară (aidoma teatrului la noi. un profesor roman ne zugrăveşte o imagine diferită. cu ajutorul concubinei lui. parveniţii vor imita această rezonanţă aristocratică. în timp ce rolul bunicii din partea mamei era făcut din îngăduinţă. pe care îl presupune crescut în casa părintească. după cum cere profesia sa (la Roma. sub îndrumarea unei rude îndepărtate şi severe. el trezea simpatia printr-un caracter mai mult blajin decît energic. filosofii şi uneori retorii ocupau în societate un loc aparte. ei vor fi înfăşaţi strîns. tot astfel îşi îm-părţeau atribuţiile unchii. Cînd se mărită o fată. respectiv. în timp ce moliciunea îi atrofiază. ba chiar de cea mai vinovată. de teamă ca trupul lor să nu se deformeze în loc de a creşte drept. „Virtuţilor sale încercate şi sigure le erau încredinţate toate odraslele aceleiaşi case. faţă de copil. aidoma acestora. încă mlădios. constă mai puţin în a îndrăgi virtutea şi a-şi face din ea un obicei. recurgînd la teroare atunci cînd ei o resping". un copil bine crescut nu i se adresează părintelui decît numindu-1 „domnule" (domine). Era datoria unei bunici din partea tatălui să se arate severă. agitată a vieţii literare). zice Seneca. cît de îndrăzneţ ar fi acesta. după sinuciderea lui. deşi tatăl lui îl crescuse cu severitate". temelia omului era deci puterea de rezistenţă. iar cînd va fi părăsit de toţi. Era legitim să deplîngi năruirea speranţelor neamului. doica şi fratele de lapte constituie a doua familie care îşi ia dreptul. cea de a doua familie locuieşte la ţară. după cum vom vedea mai departe. Tacit. mama'şi doica se duc împreună la tînărul soţ. explicînd că aceasta corespunde Naturii. Această severitate va fi rolul tatălui. ea oţeleşte muşchii caracterului.

consul, tocmai îl adoptase pe acesta, ceea ce îi deschidea copilului perspectiva unei strălucite cariere publice. Frecvenţa adopţiunilor este, într-adevăr, un alt exemnlu de slab naturalism al „familiei" romane. în mod vădit, un copil era dat pentru adopţiune după cum o fată era dată în căsătorie, cu atît u-ai mult dacă era vorba de o căsătorie strălucită. Existau două feluri de a avea copii: zămislirea lor în cadrul căsniciei şi adopţiunea; era un mijloc de a împiedica stingerea unui neam; en deopotrivă un mijloc de a dobîndi calitatea de cap de familie cerută de lege candidaţilor la onoruri publice şi guvernarea provinciilor: adopţiunea aducea tot ceea ce aducea şi căsătoria. După cum un testator făcea din moştenitor pe continuatorul său, tot astfel, adoptînd pe un tînăr bine ales, îşi alegea un urmaş demn de el. Viitorul împărat Galba este văduv şi cei doi fii ai săi au murit; de mult remarcase meritul unui tînăr nobil numit Pison; îşi redactează test'amentul desem-nîndu-1 ca moştenitor şi, în cele din urmă, îl adoptă. Ca şi Irod Atticus, oricine, deşi avînd fii în viaţă, mai putea adopta şi alţii. Textele istorice evocă adopţiunea prin testament, dar în textele juridice nu figurează nici urmă de asemenea cazuri. Cel mai frumos caz de moştenire îmbinată cu adopţiune este cel al unui anume Octavian, care, devenit fiu şi moştenitor al lui Cezar, va fi astfel împăratul Octavian Augustus. Alteori, adopţiunea, ca si căsătoria, era un mijloc de a regla fluctuaţiile patrimoniilor; un tată vitreg, care apreciază diferenţa ce i-o arată ' fiul său vitreg, îl adoptă cînd, devenit orfan, acesta moşteneşte — iată-1 pe tatăl vitreg stă-pîn pe moştenire, deoarece 1-a supus pe fiul vitreg* în calitate de fiu autorităţii sale. în schimb, îi va asigura fiului adoptiv o carieră strălucită în Senat: adopţiunea determină de asemeni carierele. Copiii, mişcaţi de ici-colo ca nişte pioni pe tabla bogăţiei şi a puterii, nu sînt mici fiinţe îndrăgite si răsfăţate — aceasta este treaba slugilor. Copilul a învăţat să vorbească de la doică; în familiile bune, doica era grecoaică, pentru ca din leagăn copilul să înveţe limba culturii. Pedagogul îl învaţă să citească. Şcoala Era oare alfabetizarea un privilegiu al claselor superioare? Din papirusuri egiptene decurg trei certitudini: existau neştiutori de carte pentru care alţii mînuiau condeiul; erau oameni din popor care ştiau carte; existau texte literare, clasice, în cele mai modeste tîrguri (iată acea „cultură" de care se mîndrea atît de mult lumea antică!). Cărţile poeţilor la modă ajung nu-maidecît la capătul lumii: la Lyon. Restul constă numai din nuanţe (istoricii Vechiului nostru Regim o ştiu prea bine). într-uri roman, un fost sclav se mîndreşte că ştie să citească majusculele; deci nu era în măsură să citească textul cărţilor, al hârtiilor personale şi documente; putea însă descifra firmele prăvăliilor, inscriptiile templelor, precum şi afişele privitoare lâ alegeri, spectacole, case de închiriat sau licitaţii, fără să uităm epitafurile. Pe de altă parte, dacă numai familiile foarte înstărite puteau angaja un perceptor particular, se aflau „în cetăţi şi tîrguri dascăli care îi învăţau pe copii noţiunile elementare ale scrisului", spune Ulpian; şcoala este o instituţie recunoscută, calendarul religios fixa perioada vacanţelor şcolare, orele de dimineaţă erau ale copiilor. Am descoperit o mulţime de documente scrise de oameni simpli: socoteli de meseriaşi, scrisori naive, inscripţii pe ziduri, tăbliţe cu inscripţii magice .. . Dar una este să scrii pentru tine, alta să ştii să scrii unor persoane mai sus-puse: trebuie să cunoşti stilul nobil şi, înainte ele toate, ortografia (pe care o ignoră inscripţiile de pe ziduri). Astfel, oameni care ştiau, în înţelesul strict al termenului, să citească şi să scrie, se simţeau „neştiutori de carte", atunci cînd trebuiau să redacteze vreun document public, o cerere, ba chiar şi un simplu contract; se adresau atunci unui scriitor public (notarius). Totuşi, destul de numeroşi erau micii romani care fuseseră la şcoală pînă la vîrsta da doisprezece ani; atît fetele, cît şi băieţii (fapt confirmat de medicul Soranos); ba mai mult: şcolile erau mixte. La vîrsta de doisprezece ani, soarta băieţilor şi cea a fetelor se despart, aidoma acelora ale bogătaşilor şi nevoiaşilor. Numai băieţii îşi continuau studiile, cu condiţia să aparţină unei familii înstărite; sub loviturile de cravaşa ale u-nui „gramatic" sau profesor de literatură, ei studiază pe autorii clasici şi mitologia (în care nu credea nimeni, dar care era un semn de recunoaştere a persoanelor culte); în cazuri excepţionale, unele fete aveau un perceptor ales de tatăl lor, care le iniţia în literatura clasică. Trebuie subliniat că la vîrsta de doisprezece an\ fetele erau nubile, că unele erau date în căsătorie chiar la acea vîrsta, căsnicia fiind consumată; în tot cazul, la paisprezece ani, o fată era adultă: „Bărbaţii le spun „doamnă" (domina, kyria) şi, văzînd că nu mai au altceva de făcut decît să împartă patul cu un bărbat, ele încep a se găti şi nu li se mai deschide altă perspectivă"; filosoful, autor al acestor rînduri, conchide: „mai bine ar fi să'li se inculce că nimic nu le-ar face mai stimabile 8

decît să se arate pudice şi rezervate". în familiile bune, fetele sînt de acum înainte închise în puşcăria fără gratii a torsului — dovadă că nu-şi petrec timpul făcînd rele. Cînd o femeie a dobîndit o cultură de agrement, cînd ştie să danseze, să cînte din gură şi dintr-un instrument (canto-ul, muzica şi dansul erau pe a-tunci una) lumea o va lăuda pentru talentele ei, dar se va grăbi să adauge că este totuşi cuminte, în cele din urmă, soţul va fi cel ce va de-săvîrşi eventual educaţia unei foarte tinere soţii de familie bună. Un prieten al lui Pliniu avea o soţie al cărei dar epistolar era lăudat: sau soţul este adevăratul autor al scrisorilor, sau a ştiut să formeze frumosul talent al acestei „fete pe care a luat-o de soţie virgină" şi, prin urmare, talentul acesta este un merit al lui. în schimb, mamei lui Seneca soţul îi interzisese să studieze filosofia, în care el vedea calea desfrîu-lui. Băieţii însă fac studii. Pentru a deveni buni cetăţeni? Pentru a învăţa viitoarea lor profesie? Pentru a dobîndi mijloacele de a înţelege ceva din lumea în care trăiesc? Nu, ci pentru a-şi îmbogăţi spiritul şi a se cultiva prin cunoaşterea literaturii. Am greşi crezînd că şcoala, de-a lungul secolelor, se justifică printr-o funcţie, aceea de a forma omul sau, dimpotrivă, de a-1 adapta societăţii; la Roma nu se învăţau materii „formative" sau folositoare, ci materii prestigioase şi, mai cu seamă, retorica. Cu totul excepţională în istorie este o educaţie care să pregătească un copil pentru viaţă şi să fie o imagine redusă sau embrionară a societăţii; de cele mai multe ori, istoria educării este cea a ideilor ce şi le-a făcut omul despre copii şi nu poate fi explicată prin funcţia socială a educatiei La Roma, mintea bărbaţilor era înfrumuseţată cu retorică, după cum, în secolul trecut, băieţii erau costumaţi ca marinari sau militari; copilăria este o vîrstă deghizată pentru a părea mai frumoasă şi a întruchipa o imagine ideală a omenirii. Am lăsat deoparte educaţia m zonele greceşti ale imperiului; ea se deosebea în mai multe privinţe. Aici se cuvine să-i dăm crezare lui Nilsson; în timp ce şcoala romană este un produs de import şi, ca atare, rămînea despărţită de stradă, de activitatea politică şi religioasă, cea greacă face parte din viaţa publică. Ea avea drept cadru palestra şi gimnaziul, căci gimnaziul era a doua piaţă publică, unde putea veni oricine şi unde nu se făcea numai gimnastică. Dar se făcea şi gimnastică; după mine, marea deosebire dintre educaţia greacă şi cea romană constă în aceea că jumătatea celei dintîi era consacrată sportului; pînă şi materiile literare (limba maternă, Homer, retorica, puţină filo-sofie şi multă muzică încă în timpul imperiului) erau predate într-un colţ al gimnaziului sau al palestrei. Acest învăţămînt, care dura pînă la vîrsta de şaisprezece ani, era urmat fără întrerupere de unul sau chiar doi ani de efebie cu acelaşi program1. In afară de caracterul public, de muzică şi gimnastică, există încă o deosebire. Nici un roman de neam nu se putea pretinde cult dacă un perceptor nu-1 învăţase limba şi literatura greacă, în timp ce grecii mai culţi nici nu se gîndeau să înveţe latina şi habar nu aveau de Cicero şi Virgiliu (cu rare excepţii, ca, de pildă, 1 Cu prilejul corecturilor, semnalăm că însemnătatea gimnasticii şi a muzicii în educaţia după modelul elin în timpul Imperiului (cf. Marc Aureliu, I, 6) a fost confirmată recent de Louis Robert în actele Congresului internaţional de epigrafie care a avut loc la Atena în 1982 (voi. I, p. 45); pe de altă parte, lucrarea fundamentală despre educaţia elenistică şi romană este acum cea a lui Ilsetraut Ha-dot — Arts liberaux et Philosophie dans la pensee antique, Paris, Etudes augustiniennes, 1984. I funcţionarul Appîan). Intelectualii elini care, ca şi italienii din secolul cil XVI-lea, făceau comerţ cu talentele lor în străinătate, practicau fireşte medicina sau predau filosofia în limba greacă, care era cea a acestor ştiinţe; la Roma ei învăţau să bălmăjească niţică latină. Spre sfîrşitul antichităţii, grecii vor învăţa latina metodic numai pentru a putea face o carieră juridică în administraţia imperială. Adolescenţa La vîrsta de doisprezece ani, micul roman de familie bună şi-a încheiat studiile elementare; la paisprezece ani, leapădă veşmintele de copil şi are voie să facă tot ceea ce îi place unui tî-năr; la şaisprezece sau şaptesprezece ani, poate alege o carieră publică sau militară, aidoma lui Stendhal care, la şaisprezece ani, a devenit husar. Nu există „majorat" legal, nici vîrstă da majorat; minori nu există, ci numai băieţi zişi impuberi pînă în ziua cînd tatăl sau tutorele lor îşi dă seama că au atins vîrsta la care se cuvine să poarte veşminte de adult şi că şi-au tăiat prima mustaţă. Iată, de pildă, fiul unui senator; la şaisprezece ani devine cavaler; un an mai tîrziu, îşi exercită prima funcţie publică: este însărcinat cu poliţia Romei, ordonă executarea condamnaţilor la moarte, este directorul 9

Monetăriei; cariera sa merge înainte; va deveni general, judecător, senator. Unde a învăţat? Pe teren. De la superiorii lui? Mai curînd de la subalterni. Are destulă aroganţă nobiliară pentru a părea că el ia hotărîrile cînd în realitate alţii îl fac să le ia. Alt nobil tînăr era, la şaisprezece ani, colonel, preot al statului şi debutase la barou. învăţării pe teren a treburilor civice şi profesionale i se adaugă studiul, la şcoală, al culturii (poporul are cultură, dar nu şi ambiţia de a se cultiva); şcoala este mijlocul de însuşire şi astfel această cultură se modifică: apar scriitori „clasici", după cum, o dată cu cultul turismului, ar fi locuri pe care trebuie să le fi vizitat, monumente pe care trebuie să le fi văzut. Pe toate notabilităţile, şcoala le va învăţa cu forţa activităţii prestigioase pentru toţi, dar care nu interesează decît pe foarte puţini oameni, chiar printre cei ce le admiră de departe. Iar o instituţie luîndu-se foarte repede drept scop pe sine, ea va preda mai ales si va numi clasic ceea ce este cel mai uşor de predat; încă din timpul Atenei clasice, retorica ştiuse să se prefacă într-o doctrină gata să fie dată „mură în gură". De la doisprezece la optsprezece sau douăzeci de ani, tinerii romani învăţau să citească clasicii; apoi studiau retorica. Ce este oare retorica? Tocmai, ea nu este un lucru folositor care să dea ceva „societăţii". Elocinţa la tribună, ca şi cea de la barou au jucat un rol însemnat în timpul Republicii romane, dar prestigiul lor se datora mult mai mult strălucirii literare decît funcţiei lor civice: Cicero, care nu era fiu de oligarh, se va bucura da marea cinste de a fi primit în Senat fiindcă strălucirea sa de orator nu putea decît să înalţe prestigiul acestei adunări. In timpul imperiului încă, publicul urmărea procesele tot aşa cum noi urmărim viaţa literară, iar gloria poeţilor nu se bucura de marea popularitate a oratorilor dotaţi. Datorită acestei popularităţi a elocinţei, arta retorică (altfel zis: elocinţa prezentată în reţete) a devenit, după studiul clasicilor, singura materie predată în şcolile romane; toţi băieţii învăţau deci planuri-tablou de discursuri judiciare sau politice, modele de dezvoltări, efecte catalogate (de fapt „figurile" noastre de „retorică"), învăţau aşadar arta elocinţei? Nicidecum, căci retorica, aşa cum se preda la şcoală, a devenit curîndjD artă aparte, cerînd cunoaşterea regulilor ei. între elocinţa şi predarea retoricii la şcoală s-a adîncit o prăpastie de care Antichitatea s-a văitat, nu fără a o savura. Subiectele de discurs propuse micilor romani erau rupte de lumea reală; ba mai mult: cu cît un subiect era mai abracadabrant, cu atît biciuia mai puternic imaginaţia; retorica devenise un joc de societate. „Să presupunem că legea hotărăşte că o femeie sedusă are dreptul să ceară condamnarea Ia moarte a seducătorului ei sau să-1 ia de soţ. Or, în aceeaşi noapte, un bărbat siluieşte două femei; una cere să fie ucis, cealaltă vrea să-1 ia de soţ"; subiectul acesta de exerciţiu de elo-cinţă dădea frîu liber virtuozităţii, gustului pentru melodramă şi plăcerii paradoxului şi unui umor împărtăşit. După vîr'sta şcolară, amatori bine antrenaţi continuau să se dedea acestor jocuri, acasă la ei, în faţa unui auditoriu de buni cunoscători. Iată genealogia învăţămîntu-lui antic: de la cultură la voinţă de cultură, de la aceasta la şcoală şi apoi la exerciţiu şcolăresc devenit scop în sine. Tinereţea trece Tot „dînd lui Sylla sfatul să renunţe la dictatură" sau deliberînd despre ceea ce se cuvine să aleagă fata siluită, micul roman a devenit puber. Acum încep anii de îngăduinţă. Toată lumea este de acord: de îndată ce a îmbrăcat haina virilă, tînărul are grijă să cumpere „bunăvoinţa" unei servitoare sau să alerpe la Su-bur, cartierul rău famat al Romei; doar dacă vreo doamnă din înalta societate nu a pus ochii pe el cu gîndul de a-1 „dezgheţa" (libertinajul aristocraţiei romane nu era mai prejos de cel al secolului al XVIII-lea). Medicii — Ce1-siuş sau Rufus din Efes — văd în epilepsie o boală care trece de la sine la apariţia pubertăţii, adică atunci cînd la fete apar primele menstruaţii şi cînd băieţii fac dragoste pentru prima dată; ceea ce înseamnă că pentru băieţi pubertatea şi iniţierea sexuală sânt sinonime, virginitatea fetelor rămînînd sacrosanctă. Intre pubertate şi căsătorie se întindea deci pentru băieţi o perioadă în care îngăduinţa părintească părea de rigoare; Cicero, Juvenal, moralişti severi, şi împăratul Claudiu, în calitate de cenzor 'admiteau că trebuie făcute concesii fierbinţelii tinereţii. Timp de cinci sau zece ani, tînă-rul se ducea în crailîc, avea o amantă; împreună cu o bandă de adolescenţi, spărgea uşa vreunei femei uşoare pentru un viol colectiv. La care se cuvine adăugat un fapt folcloric semioficial: organizarea tinerilor ca instituţie deosebită. Bine cunoscute în părţile eline ale imperiului, asociaţiile de tineri (collegia juve-num) existau şi în partea latină, deşi rolul lor exact ne rămîne neclar, probabil fiindcă era multiplu şi că, singele tinerilor clocotind, el trecea dincolo de activităţile ia care era menit să se mărginească. Tinerii aceştia făceau sport şi scrimă, vînau cu gonaci; asociaţia lor dădea In amfiteatre spectacole cu 10

Nu este vorba aici de puritanism. de a nu se fi atins nici de sclavul său Theodotos. iar unul exclamă: „în ceea ce priveşte plăcerile dragostei. nu se silesc să evoce desfrîul din trecutul tînărului mire. In cursul veacului al II-lea al erei noastre. asigurînd totodată că mireasa este atît da frumoasă. cam la fel de serioasă ca aceea din timpul lui Moliere) morala aceasta îşi propune să ferece dragostea în căsnicie. Plăcerile conjugale însă sînt cu totul altceva: ele se contopesc cu căsnicia. cum este cazul la noi. pînă la căsătorie". „află dragostea atît de tîrziu. Din clipa căsătoriei. dragostea nu constituie un păcat. Dintotdeauna părinţii se arătaseră mai interesaţi de patrimoniu decît de morală. Desigur. pe deasupra. vor fi biciuiţi şi apoi li se va da drumul". de a fi depăşit momentul". chiar pentru băieţi. trebuie să te fereşti de ele. bunicul sau un unchi din partea tatălui putea să menţină cu forţa un orfan puber sub autoritatea pedagogului. pentru a-şi plăti plăcerile. aceste motive adunate vor da naştere. avînd capacitate juridică. se răspîndeşte treptat morala cea nouă care i s-a substituit. cît îţi stă în putinţă. dar care se află încă sub dura autoritate a părintelui lor". Din păcate. în cursul secolelor imperiului. Trebuie evitată si masturbarea: nu din motivul că ar vlăgui propriu-zis forţele. citim într-un roman latin. Germanii. ci de igienă. Trecerea la vîrsta virilă nu va mai fi un fapt fizic'recunoscut de dreptul cutumiar. va spulbera dinainte patrimoniul său: cămătarii (adică toată lumea la Roma) „vor căuta creanţe ale unor tineri care abia au îmbrăcat toga virilă. Existau şi alte soluţii improvizate. pe care Tacit îi înfăţişează ca pe nişte sălbatici blajini. însă. nici de slujnica sa Benedicta. asociaţiile de tineri par a fi revendicat acest drept folcloric. se felicită de a „fi păstrat floarea tinereţii. încît puterea tinereţii nu a secat". de dragul sănătăţii. se cuvine a păstra o strictă măsură. iar dacă recidivează. îl trimise (fără zăbavă pe nepotul său Drusus să preia comanda unui regiment „pentru că tînărul vădea prea mult gust pentru(plăcerile capitalei". vor fi dojeniţi de guvernator. unei idei noi: cea a majoratului. încît totul a fost dat uitării. ei nu se limitau la aceste lăudabile activităţi fizice moştenite de la educaţia sportivă îndrăgită de civilizaţia elină: profitau de numărul şi statutul lor oficial pentru a se deda la destrăbălări publice. şi sînt. ci o plăcere. împăratul Tiberiu. filosofii susţin această tendinţă. deşi îi dorise. prin urmare. Aceiaşi tineri deveneau galeria şi suporterii echipelor de gladiatori şi de conducători de care ce-şi împărţeau favoarea publicului care nutrea pentru sport o pasiune ce uneori degenera în adevărate bătălii. ba dimpotrivă. o datorie. tineretului răsfăţat i se recunoştea dintotdeauna privilegiul de a străbate străzile în timpul nopţii pentru a lua la bătaie pe cîte un cetăţean.vînâtoare de fiare spre admiraţia compatrioţilor lor. Uciderea tatălui Moralităţii noi i se adaugă argumente împrumutate de la vechea morală civică şi grijulie pentru patrimoniu. un puber în vîrstă de paisprezece ani. dacă ştia să şi-o manifeste pe a sa. plăcerile însă. Toate acestea sînt deopotrivă privilegii ale tinereţii şi ale grupului constituit de tineri. dar ea aduce la o maturitate prea timpurie o pubertate care va fi un fruct necopt. chiar după decesul tatălui. ca şi alcoolul. Aceasta a fost prima morală romană. adio legături cu băieţii iubiţi: iată. scrie un jurist. întărită prin legende medicale (să nu uităm că medicina antică era. a pipăi cîte o muiere şi a mai devasta cîte o prăvălie (tînărul Nero nu pierdea prilejul să se conformeze acestui obicei şi fu cit p-aci să fie omorît în bătaie de un senator pe care banda îl atacase şi care nu-1 recunoscuse pe împărat printre agresori). de a nu fi făcut act de virilitate prea timpuriu. în tot cazul. stoic. Civism: un tînăr care a abuzat de îngăduinţa 'arătată plăcerilor lui va fi pierdut pentru totdeauna prilejul să-şi oţe-lească firea. în unele cetăţi. din punct de vedere ştiinţific. Aşadar. suporterii aclamaţiilor zgomotoase ale publicului: dacă nu se fac vinovaţi de altă culpă. va împrumuta bani cu camătă dacă moştenirea paternă se lasă aşteptată. şi să-i incite pe părinţi să le păstreze fecioria pînă în ziua nunţii. „lntoarce-te cît mai devreme de la cină căci o bandă de tineri nebunatici din cele mai simandicoase familii devastează ora-Şul". care era atît de sever şi. împărat şi totodată filosof. şi lucrul cel mai nimerit ar fi abstinenţa totală. Marc Aureliu. „Unii care îşi dau în mod obişnuit numele de tineri. or. nimeni nu mai putea lua bani cu împrumut înainte de a fi împlinit vîrsta de douăzeci şi cinci de ani. în 11 . Totuşi. adio amante. devin. instituţie civică şi firească. La Horn a. deci imperfect. cine se căsătorea de tînăr îşi elibera oarecum un certificat de tinereţe cuminte. Anumite legi reînnoite de mai multe ori au hotărît că cei care vor împrumuta bani unor băieţi de neam vor pierde dreptul^ să-şi ceară creanţele. Medicii nrescriu gimnastică şi studii de filosofie pentru a putea slăbi energia tinerilor. ceea ce afirmă poeţii care compun epitalame şi care. reprezintă o primejdie. ci o ficţiune juridică: impu-berul devine minor legal. Raţionaliza-tori cu vocaţie. în cînte-cele lor de nuntă.

decît un „peeuliu". uzanţa îi învăţa pe mezini să recunoască autoritatea fratelui mai mare. îşi poate emancipa fiul. Desigur. fiii din prima căsătorie se tem de o mamă vitregă. era propriul său stăpân. personaj sever care îşi va lua dreptul să-i interzică orice legătură amoroasă tainică şi o condamna 12 . capacitatea testatorului era aproape nemărginită şi tatăl îşi putea dezmoşteni copiii. fiii deveneau adulţi.principiu. Quintilian povesteşte. Testament Dacă nu intervenea vreun ghinion. în tot cazul. Iată teoria. mai mult: părintele era judecătorul său natural şi era în drept să-1 condamne la moarte printr-o sentinţă particulară. din punct de vedere juridic. cea a unchiului după tată. a cărei influenţă. pur şi simplu. cu titlu provizoriu. chiar dezmoştenit. tatăl. Trebuie precizat că nu exista dreptul de primogenitură. Iată-ne ajunşi la un punct ce pare important şi poate chiar şi este. orfan de tată. Liberă. tatăl exercita asupra copiilor un drept de hotărîre absolut. în orice caz. cheltuielile erau imense. puterea părintească era temperată. dacă nu este decît o simplă notabilitate. dacă tatăl său este ancă în viaţă: „Când este vorba de un băiat de familie. De altfel. scrie un jurist. un copil rămânea sub autoritatea părintească şi nu devenea roman sută la sută. desigur. „pater familias". Drept consecinţă. în schimb. văduvele. în ceea ce priveşte uciderea fiului printr-o sentinţă părintească. ci aprecia aceste procedee. după cum vom vedea. se ridica în slăvi sacrificiul făcut de fraţi. de care fiul dispune după bunul său plac. o particularitate a dreptului roman care îi uluia pe greci era următoarea: puber sau nu. înainte de a muri în floarea vârstei. că un tînăr nobil de optsprezece ani avusese timpul să-şi lase averea amantei sale. Dar practica? Din unghi moral." Opinia publică. ultimele exemple datează din timpul lui Augustus şi au indignat opinia publică. Nu toată lumea îşi dezmoşteneşte copiii. ea este şi mai cumplită. iar cine vrea să o facă nu trebuie să moară fără a-şi fi redactat testamentul. Dar cum ar putea face faţă cheltuielilor considerabile pricinuite de aceste onoruri într-o vreme cînd un om public îşi întemeia cariera pe pîine şi circ? Nu va încerca deci să devină senator sau consilier decît dacă îi porunceşte părintele. liberă să se mărite după bunul plac (căci con-simţămîntul fetelor la căsătorie era cerut de lege şi totodată presupus de drept. căsătorit sau nu. în plus. senator al Sfatului cetăţii lui. femeile care mor la naştere. devenea moştenitoare. fiul nu poate face carieră. Mijloacele acestea însă nu sînt decît expediente. Pe de altă parte. iar fiica. în dauna propriei sale fiice". oricare băiat puber. citim cîte o inscripţie din care aflăm că tatăl a donat suma pentru fiul său. El nu poate face un pas fără tatăl său. un tînăr de optsprezece ani. aşa că fiica nu avea decît să se supună tatălui ei). decât la moartea tatălui său.. dacă nu era căsătorită sau divorţată. să elibereze un sclav. Nu posedă. „Mama ta a avut un motiv legitim să te dezmoştenească". Să frunzărim corespondenţa lui Pliniu: . dar orfan. situaţia unui adult al cărui părinte trăieşte este insuportabilă. sîîrşitul unui fel de sclavie. Acesta însă îi poate da un oarecare capital. demnităţile publice nu joacă nici un rol: chiar de-ar fi consul.. nu este în drept să iscălească un contract. Acestor umilinţe li se adaugă riscul de a se vedea dezmoştenit. Pe multe edificii publice din Africa romană clădite din banii lor de unii consilieri. recăsătoriile. era atît de puternică asupra clasei superioare. întocmai ca un sclav. Adevărul este că un copil nu posedă nici o avere şi că tot ce cîştigă sau moşteneşte îi aparţine părintelui. fără a se mira prea tare. nu condamna. poate fi numit senator dacă este nobil. Fiul căruia îi revenea costisitoarea cinste de a face carieră era cel pe care tatăl îl alegea. „cutare. noi cunoaştem demografia oricărei societăţi dinaintea lui Pasteur: mortalitatea înmulţeşte văduvii. care are deci motive de nădejde şi mijloace de acţiune. Ultima servitute: fără autorizaţia tatălui. şi. fiul lipsit de moştenire se poate adresa tribunalului pentru casarea testamentului. cu condiţia să nu sufere jugul unei alte autorităţi. să-şi facă testamentul. ce în-fierbîntă imaginaţia romană.. numărul de locuri în Senat şi în Sfaturile municipale era limitat şi puţine erau familiile care puteau avea pretenţia de a introduce acolo mai mulţi fii. prea fericiţi să cedeze locul fratelui lor. in timp ce un bărbat matur nu poate face nici un act juridic din propria sa autoritate.Cutare 1-a instituit pe frate-său legatar universal. psihologic vorbind. risc real. De altfel. are dreptul să-şi lase averea moştenire iubitei. îi revine o pătrime a averii paterne. nu are dreptul să ia bani cu âmprumut". deoarece tatăl se bucură de o libertate de testare aproape totală. iar speranţele sînt legate de tot atîtea riscuri. care va face cheltuielile cerute din patrimoniul familiei. decesul tatălui le vestea aşadar copiilor moştenirea şi. Prin urmare. „pecu-liu". pe care tatăl său 1-a dezmoştenit. scrie tot Pliniu.

cea. instituţie privată. în ochii noştri.public". iar nu o minune freudiană. a alege cutare sau cutare meserie. cu un secol înainte de sau după era noastră. cinci sau şase milioane de bărbaţi şi femei sînt liberi şi cetăţeni. iar el nu exprimă decît poruncile ei". răspund: «da. de pildă. cît şi pentru a cîştiga stima lumii. alţii sînt copii din flori ai unei cetăţene. apoi. Autoritatea familială şi demnitatea socială ale unui „pater familias" au testamentul drept armă şi simbol. nici imorale. alţii. Printre ei. căci legatele şi moştenirile nu erau totul. Dar daca ptuu. în alte societăţi. romanii nu aveau echivalentul unui ofiţer de stare civilă 13 . dar explicabilă în mod raţional. egala……tăm întotdeauna.. instituţia aceasta pare paradoxală: căsătoria romană este un act privat. îl acoperise pe Nero cu linguşiri (fireşte de teamă ca testamentul să nu fie casat şi averea confiscată de Fiscul imperial). CASATORIA în Italia romană. vătafi ai stă-pînului. instituţie civică. unii s-au născut liberi din căsnicia unui cetăţean şi a unei cetăţene. ba chiar. orator pe atunci celebru. Cum ştim daca cineva este căsătorit? Să ne întoarcem la oamenii liberi. aşa că numeroşi erau cei care. sau care. vreun milion sau două de sclavi sînt servitori sau muncitori agricoli. . erau funcţionarii epocii. La Roma. Poetul Horaţiu îi plîn-gea soarta cu duioşie. Intervenea pînă şi politica. a se căsători sau a rămîne celibatar. un fapt care nu trebuie sancţionat de îiici 6 autoritate publica. în testament. epitafului. de era Nero sau Antonius Pius . fiecare căpătînd o fracţiune teoretică din succesiune. precum şi oamenii casei: sclavii merituoşi sînt eliberaţi prin testament.. pentru a afla cui să lăsăm ceva — şi cît! Niciodată hotărîrile noastre nu sînt mai chibzuite decît în acea clipă". un senator care fusese întotdeauna luat în serios şi-a pierdut renumele pentru că. după cum vom vedea. ritualul patului de moarte şi ultimele vorbe au o însemnătate deosebită. Pliniu. sau onora valorile: aristocraţii luaseră obiceiul să lase legate marilor scriitori ai epocii. a pleca sau a rămîne pe loc. aceste teritorii sînt numite' „cetăţi". iar cei eliberaţi rămaşi credincioşi şi clienţii nu sînt uitaţi nici ei. Toate rudele apropiate sau îndepărtate trebuie să primească ceva. ei trăiesc pe sute de teritorii rurale al căror centru este un oraş cu monumente şi case aristocratice sau domus. Tot astfel testatorul putea insulta post mortem pe cei pe care-i urîse în taină. „în timpul războaielor civile". dimpotrivă. era o crimă cumplită. într-un timp cînd denunţurile se ţineau lanţ. sclavi ai însuşi împăratului.la munca silnică a fusului. spune Velleius. Un testament era ceva prea frumos de care te mîndreai. Astfel nu ne poate mira obsesia paricidului şi relativa sa frecvenţă. se ştie. iar alţii s-au născut sclavi. cu excepţia cîtorva sclavi de încredere. cu care defunctul drămuise stima ce o purta fiecăruia din ei. ne-ar porunci să trădăm patria? Alţii răspund cu mai multă subtilitate că nu-1 ascultăm niciodată. a sclavilor eliberaţi mediocră. care nu aveau să primească un ban (doar dacă moştenitorul principal refuza moştenirea) îi îngăduia testatorului să scrie cîte nume dorea. epigrafiştii au descoperit un testament în care apare numele lui). Căci testamentul este ca o mărturisire prin care omul social se dezvăluia total şi pe baza căreia avea să fie judecat.. nu puteau rezista ispitei de a-1 citi. întotdeauna». această însemnătate îi revenea testamentului. Despre moravurile lor ştim doar că le era interzisă pînă în veacul al III-lea căsătoria. observa cu reînnoită plăcere că i se lăsa întotdeauna aceeaşi sumă ca rivalului şi prietenului său Tacit (nu minte. a candida sau nu la onoruri publice.. ca. în care se manifesta individul social. în cuvinte puţin măgulitoare. testamentul căpătînd valoarea unui manifest. deoarece ascultăm doar de morală. în plus. unde se vedea ceea ce se cuvine să numim individul . atît pentru a-i bucura dinainte pe legatari.. Obiceiul de a desemna „moştenitori substituiţi". dar au fost eliberaţi: totuşi. Aulus-Gel-lius explică în mod inteligent că există o a treia categorie de fapte care nu sînt impuse de bine. Asupra acestei categorii de fapte se exercită autoritatea părintească. care asista la toate deschiderile de succesiune. la ospeţe. . îi insultau pe atotputernicii miniştri (foşti sclavi eliberaţi) ai suveranului. pe împăratul însuşi. Se admitea că această turmă trăia în stare de promiscuitate sexuală. Citirea publică a testamentului devenea un eveniment public. „lealitatea soţiilor a fost cea mai mare. toţi sînt cetăţeni şi îndreptăţiţi să recurgă la căsătorie. Desemnase el oare pe cel mai demn drept moştenitor? O evocase oare pe nevasta sa în termeni care să fie pentru ea un certificat de soţie bună? „Cită vreme ne petrecem stînd la sfat cu noi înşine.

la Roma. Dacă soţia este gravidă. în caz de litigiu pentru o moştenire. Din punct de vedere juridic.. ce nu avea altă însemnătate decît cea de a întruchipa instituţia căsătoriei? Răspunsul este uşor de dat: în veacul I î. căci a face dragoste în timpul zilei ar fi ruşinos. Să ne închipuim la noi un Minister al natalităţii naturalizîndu-i pe muncitorii imigr anţi. aceeaşi pudoare. Fireşte. Oamenii politici nu vorbeau explicit despre natalitate.. este un act nescris (nu există nici un contract de căsătorie. am enumerat toate regulile jocului. ea părăsea domiciliul con-upal luîndu-şi zestrea. Exista de pe atunci tradiţia darurilor de nuntă. Totuşi. după moartea tatălui.n. In schimb. dacă'erau copii. au dreptul. se pare că aceştia au rămas întotdeauna cu tatăl. rolul bărbaţilor.e. aceştia vor perpetua corpul civic. faptul de a stabili dacă soţii erau căsătoriţi legal îmbracă o importanţă capitală. cu condiţia ca tatăl să nu-i fi dezmoştenit. Monogamie şi cuplu însă nu înseamnă niciodată acelaşi lucru. iar faptul este confirmat de Casina. ci în ce mod morala dominantă cerea. eternă minoră. se cere ca un roman să se privească pe sine ca pe un cetăţean ce şia îndeplinit toate îndatoririle civice. moştenesc patrimoniul . un secol mai tîrziu.. de cele mai multe ori. fie că era repudiată. instituţie privată nescrisă. fie că-i aparţinea ei iniţiativa. drept compensare. iar soţia rămînea „jignită şi supărată pe soţ" (care. aşa cum procedează tribunalele spre a stabili un fapt. făcîndu-şi „meseria de cetăţeni" sau fiind consideraţi că o fac. proaspătul soţ se ferea să-şi dezvirgineze soţia. Ceremonia căsătoriei implica prezenţa unor martori. într-un epitalam. după cîte spun ei. un poet se încumetă să ureze tînărului soţ o după-amiază de dragoste:' îndrăzneală ce-i poate fi iertată a doua zi după nuntă. doar cei doi soţi ştiau dacă sînt sau nu căsătoriţi. al masculilor. divorţul prezintă aceleaşi înlesniri atît pentru soţie. Cu alte cuvinte. regina tronînd lingă rege (chiar dacă zisa regină nu ar fi. se abţin de la contactul conjugal în timpul sarcinii. Ce fel de indicii? Ei bine. Monogamic şi cuplul Atît în căsătoria legală. ci numai un act dotai. nu-şi idădea seama de violul ce-1 comisese). de pildă. decît slujnicuţa lui)? Sau ca pe o micuţă fiinţă. despre viitoarea mînă de lucru. De altfel şi China cunoştea acest straniu derivativ. ca la noi logodna. deoarece animalele vădesc. îndreptăţiţi să moştenească. Marţial şi Seneca cel Bătrîn o spun prin proverbe. cum putea hotărî un judecător dacă un bărbat şi o femeie erau căsătoriţi legal? în lipsa unui gest formal sau a unui act. De ce oare s-a produs această mutaţie? După Michel Foucault. în ceea ce o priveşte pe soţie. constituirea unei zestre sau gesturi ce dovedeau intenţia de a se căsători: soţul presupus o calificase întotdeauna drept soţie pe femeia care trăia cu el. O precizare: divorţul. cît şi în concubinaj.. ei iau numele părintelui lor şi asigură descendenţa. în diferite epoci. obişnuit să se folosească de sclavele lui. Un senator la fel de pompos ca şi colegii lui. a sosit momentul cînd instituţia civică şi dotală numită căsătorie a fost interiorizată în chip de morală. căci căsătoria. ba chiar datoria să le laude fără perdea. în ziua nunţii. în cazurile extreme. Lui Elian şi lui Pseudo-Quintilian această pudoare le pare firească.sau al unui preot. utili în caz de contestaţie. se modifică în clipa în care imperiul se substituie Republicii şi cetăţilor eline independente. nucleul cetăţenilor.. cît şi pentru soţ: ajunge ca unul din cei doi să plece cu intenţia de a divorţa. membrii clasei stă-pînitoare erau cetăţeni militanţi — iată-i 14 . Uneori. se cere ca el să se considere un soţ bun şi săşi respecte oficial soţia. Plăcerile conjugale fiind legitime. domneşte monogamia. sub o denumire mai onorabilă. nu era de rigoare nici un gest simbolic. Nu vom cerceta aici cum decurgea în realitate viaţa cotidiană a soţilor şi a nevestelor lor. ca un soţ să-şi privească soţia: ca pe o persoană de o seamă cu el. chiar ' lipsită de solemnitate. să o sodomizeze. sau martori atestau că asistaseră la o mică ceremonie cu caracter nupţial evident. cu condiţia ca mireasa să aibă o zestre) ba chiar care nu are nici o formă: indiferent de ce s-a spus. dacă avea. menajîndu-i sfiala. ci de menţinerea nucleului de cetăţeni care asigură existenţa cetăţii. De ce se căsătoreau romanii? Pentru a lua în căsătorie o zestre (unul din mijloacele onorabile de a se îmbogăţi) şi a avea copii legitimi. hotărîrea se întemeia pe indicii. juriştii şovăiau: era vorba de o simplă ceartă sau de o adevărată despărţire? Nici măcar nu era strict necesar să fie anunţat fostul soţ. noaptea nunţii se desfăşura ca un viol legal. musafirii. în_ care caz putea. De fapt. căsătoria constituia un eveniment privat. fapte lipsite de echivoc ca. constituie o situaţie de fapt din care decurgeau efecte juridice: copiii ce se nasc din această căsătorie sînt legitimi. Pliniu ce} Tînăr. existau bărbaţi de care soţiile divorţaseră fără ca ei să ştie. pretindea uneori că exista încă un mijloc de întărirş a nucleului civic: eliberarea sclavilor merituoşi şi ridicarea lor la rangul de cetăţeni.

iar împăratul Aueustus va face legi speciale pentru a-i determina pe cetăţeni să se căsătorească. în-şfăcînd în treacăt o moştenire uriaşă. într-o adunare de cetăţeni.tot ceea ce vom povesti se refera doar la douăzeci sau zece la sută din populaţia liberă. Fiecare cetăţean era incitat să se întrebe dacă va hotărî să-şi facă datoria. romanii au căzut pradă acestei iluzii înaintea istoricilor. spre anul 100 î. stoicism. ci cerea chibzuinţă: de unde iluzia unei crize a. dimpotrivă.acum deveniţi notabilităţi locale şi supuşi credincioşi ai împăratului. cu viitorul împărat Augustus. aveau aceeaşi influenţă ca cea pe care o au astăzi frteologiile şi religia. Drept rezultat. încearcă să descopere temeiul instituţiilor. ci una din numeroasele hotă-rîri dinastice pe care va trebui să le ia un nobil: ori să înceapă o carieră publică. Iar forma condiţiona conţinutul. ori să ră-mînă în viaţa privată cu scopul de a mări patrimoniul dinastic. el trebuie să fie ascultător şi să se căsătorească. erau căsătoriţi: atît se ştie' despre ei. cît ceva mai formal şi totuşi mai hotărîtor: titlul în numele căruia fiecare morală îşi lua dreptul de a porunci şi. unghiul din care îi privea pe oameni: ca pe nişte ostaşi ai datoriei civice sau ca pe nişte persoane morale avînd o răspundere. chiar în aşa măsură. să fie ascultătoare. mai puţin militaristă. Prima din cele două morale declara: „a te căsători constituie una din îndatoririle cetăţeanului". cît obiectul uneia dintre opţiuni. nu s-a schimbat atît purtarea lui (să nu fim prea optimişti) sau măcar miezul principiilor pe care e"ra presupus a le urma.n. axa vieţii. care se voia şi cultă. să critice instituţiile se vedea nevoită să-i dea căsniciei un temei la fel de raţional. civism. o ştim cu toţii. „. totodată. pilda tuturor virtuţilor. noua morală voia să dea prescripţii jUs tificate unor persoane raţionale. De fapt. Idealul greco-roman de stăpînire de sine şi autonomie era legat şi de voinţa de a exercita puterea asupra vieţii publice (nimeni nu este demn să cîrmuiască pe alţii dacă nu ştie a se cîrmui pe sine). Formularea moralei civice fusese. A doua. într-un cuvînt. Morală civică. Cînd. Soţia nu va fi atît tovarăşa de viaţă a acestui stăpîn. Mai facem o nrecizare. soţia era doar un instrument al meseriei de cetăţean şi de cap de familie. a doua: „cine îşi propune să fie un om bun şi integru nu face dragoste decît pentru a zămisli copii. într-un secol sau două. următoarea: „Una din îndatoririle cetăţeanului constă în a se căsători". deci. noţiunile acestea nu erau făcute pentru ei. ea făcea copii şi îmbogăţea patrimoniul. în vechea morală civică. apoi morală a cuplului. 15 . ţăranii liberi.documentarea nu ne ajută mai mult. o afecţiune trainică între două persoane de bună calitate. în timpul imperiului. cea mai răspîndită dintre sectele de înţelepciune au filosofii". pe de altă parte. înseamnă că ea are o altă raţiune de a fi: impreunînd două fiinţe raţjonale — soţul şi soţia — timp de o viaţă. nupţialităţii. care. Tot ce are ea de făcut este să fie cuminte. Prima morală nu pune temeiul principiilor sub semnul întrebării: deoarece numai căsătoria legală îi îngăduie omului să zămislească cetăţeni. neîncurne tîndu-se. un cenzor spunea: „căsnicia este un izvor de griji. totuşi civismul cere să ne căsătorim". soţul ei o va respecta aşa cum un conducător adevărat îşi respectă colaboratorii devotaţi. să se facă orator sau militar etc. un oarecare Nero şi-a „logodit" (acesta era termenul consacrat) soţia. deoarece căsnicia există şi durata ei întrece cu mult datoria de a face co-Pii. exprimarea aceasta îi incită pe propovăduitorii de etică să amintească existenţa acestei îndatoriri. mici proprietari sau arendaşi ai celor bogaţi. în cea de-a doua morală. în Italia. Căsătoria nu era un act de la sine înţeles. Căsnicia ca îndatorire de îndeplinit Noua morală era formulată astfel: „Iată îndatorirea unui om căsătorit". Livia. era în esenţă idealul stoicismului. care sînt prietenii lui inferiori. ca o alegere pe care puteai să o faci sau nu. cu-noscîndu-şi fireasca inferioritate. devenind scop în sine: autonomia dă pace sufletească şi îl sustrage pe om capriciilor hazardului. Ea nu este „întemeierea unui cămin". la ţară. îşi împrumută soţia unui prieten şi se recăsătoreşte cu ea. Or stoicismul propovăduia vîrtos noua morală a cuplului. căsnicia este deci o prietenie. îmbinarea aceasta de bunăvoinţă şi conformism a dat naştere unui mit-cuplul. Occidentul a descoperit cuplul atunci cînd o morală şi-a pus întrebarea din ce motiv un bărbat şi o femeie şi-ar petrece viaţa împreună şi cînd ea nu a mai acceptat instituţia ca pe un fel de fenomen firesc. în acea vreme. omul a trecut de la una la alta. la clasa înstărită. stăpînirea de sine încetează să fie o virtute civică. a devenit „tovarăşă de viaţă".. soţia este o prietenă. care nu vor face dra goste decît pentru a perpetua specia. precum şi puterii imperiale. căsătoria nu este făcută pentru plăceri amoroase". iluzia unei răs-pîndiri a celibatului (noi cunoaştem aceste obsesii colective pe care nu le poate şterge nici o dovadă statistică). Aşadar căsătoria era privită ca o datorie printre altele. încît doi domni mari şi-o vor putea împrumuta prieteneşte: Cato din Utica.e.

Cato. Se ştie că neînţelegerea era un llagel foarte răspîndit şi oamenii se resemnau. nu se sfiau să se însoare cu o femeie divorţată'sau. Realitatea unei căsnicii nu se contopea cu reuşita cuplului. la noi li se impută părinţilor slăbiciunea care-i împinge să-şi răsfeţe copiii. guvernator al unei provincii îndepărtate. învăţîndu-se să suporte cusururile şi toanele soţiei. o îndatorie strictă şi. A sosit momentul cînd. Astfel grăind. întruneşte „sfatul prietenilor". Oamenii se întrebau dacă se cuvenea să condamne sau să admire tăcerea stoică a altor soţi. Un soţ este stăpînul soţiei. sau se retrage Doamna îndată. Ovidiu. în occident.Căsătoria este doar una din faptele vieţii. i se spunea. dar nicidecum o presupunere. soţii au datoria foarte strictă să-şi îndeplinească treburile respective. ca şi împăratul Domiţian. Dacă mai fac şi casă bună. Aceste puerilităţi aproape înduioşătoare erau totuşi realităţi cu urmări în relaţiile politice dintre seniori. dacă soţia îl înşală. Cezar şi Pompei ar fi fost încornoraţi iluştri. ci o nenorocire. vorba lui Ovidiu. pentru a divorţa şi a se recăsători. Falsa naştere a cuplului Căsătoria fiind o datorie civică. se cere oare sa o pofteşti şi pe Doamna? Puţinele indicaţii date de documente nu miau îngăduit să ajung la o concluzie sigură. din slăbiciune. dar se ştie că nu era un caz general. din care fac parte fiii. un sclav eliberat. Claudiu s-au căsătorit de trei ori) şi poate chiar printre orăşenii plebei. soţia sau unul din clenţi se încumetă să-ţi răspundă cu impertinenţă. mărind astfel insecuritatea publică. a lăsat adulterul să înflorească în cetate. aşa cum fac occidentalii în zilele noastre. Evident. cu atît mai bine. Romanii nu aveau deloc nSnea luării în posesie a unui trup. în nenumărate Pitaîuri. Tocmai pentru că nu este obligatoriu. care nu mi-a dat niciodată motiv să mă plîng de ea" (querella). Numai pentru ca să confirme că nu aveau îngăduinţă pentru viciu. JDragostea conjugală era o întîmplare fericită: nu era însă şi temeiul căsniciei sau condiţia cuplului. acesta nu este un fapt ridicol. Tot aşa. atunci cînd se adresau complimente unui soţ proaspăt. clienţii şi sclavii. ce va fi un merit sau o întâmplare norocoasă: un cuplu unit. Singurul lucru ce-1 putea face un soţ sau un tată pentru a preîntîmpina aceste reproşuri era să denunţe ei primii în mod public purtarea imorală a vreunui membru al familiei. Cicero. „Dacă un sclav. care vor ajunge delicvenţi. O gospodărie fiind o gospodărie. Seniorii. in In-Sesul biblic. Octavia. Juvenal pomeneşte de un negustor de haine de ocazie (meserie prosperă -o vreme cînd îmbrăcămintea populară era cumpărată de ocazie). poetul acesta dibaci şi curtenitor nu făcea nici o gafă. dacă chiar se adoră ca legendarii Filemon şi Baucis. Dacă doi soţi se înţeleg ca Ulise şi Penelopa altădată. un strat facultativ. Nero a dezvăluit adulterul soţiei lui. în loc să o consulte pe soţie. i se va reproşa soţului lipsa de vigilenţă sau de fermitate şi va fi învinuit că. soţul o evocă pe „prea scumpa soţie" a sa. moraliştii spuneau că. la fel de mare ca şi cînd fiica sa ar rămîne gravidă sau dacă unul din sclavi s-ar răzvrăti. singurul fapt ce reiese -iar este că Doamna. sever supravegheată de o însoţitoare. cuplul va intra în scenă — dar va fi o intrare simulată. „Să se asemuiască soţia cu soţul prin neobosita cumsecădeniei Rareori o scenă conjugală să vâ tulbure casa!". stăpîni ai casei. după cum este şi stăpînul fiicelor şi sclavilor lui. să se recăsătorească cu o femeie care. de pildă. scrie Seneca. stâpînii nu pot fi batjocoriţi de femeiuşti: tema încornoratului îndrăgită de Moliere nu era cunoscută. profită de absenţa soţului. omul se pregătea să mtrunte necazurile existenţei. iar dacă ar fi fost. precum şi un folos patrimonial. ca de la o putere la alta. ca în ţările islamice? Ljnd îl inviţi pe Domnul la cină. Era un merit ca o femeie frumoasă să fi cunoscut un singur bărbat. Soţii \ înşelaţi fiind mai curînd jigniţi de-cît batjocoriţi. Dacă soţia îl înşală. Istoricii au făcut liste cu perechi unite pînă la moarte-totuşi. citim doar: „Soţia mea. iar dacă unul are o hotărîre importantă de luat. Femeia este un copil mare de care trebuie să ţii seama din pricina zestrei şi a nobilului său părinte. în altele însă. si numai unii creştini vor încerca să facă din aceasta o îndatorire şi să interzică văduvelor să se recăsătorească. Prin urmare. morala veche cerea soţilor doar un singur lucru: să aibă copii. pe de altă parte. Sînt Domnul şi Doamna oare „un cuplu"? O arată Domnul pe Doamna vizitatorilor. s-au înmulţit divorţurile în clasa superioară (Cezar. iar soţia este doar una din persoanele casei. nu supăra pe nimeni. sclavii eliberaţi. să te înfurii". moralitatea vădeşte două straturi: pe de o parte. acesta este un merit în plus. la fel de numeroase. are dreptul să-şi viziteze prietenele. discută treburile între ei. între timp fusese soţia altuia. iar femeile divorţate recăpătîn-du-şi zestrea. Cicero şi corespondenţii lui bîrfesc despre capriciile acestor perfecte adolescente care. să vadă de casă. împăratul Augus-tus publică într-un edict aventurile fiicei sale lulia cu toate amănuntele. meritul este cu atît mai mare cînd un soţ se arăta binevoitor 16 .

ei par. hotărăşte că recăsătoria este lăudabil^1 chiar dacă vîrsta unuia dintre soţi face Ca procrearea să nu-i fie scopul: căci adevăratul ţel al căsniciei este prietenia. In scris* rile lui. Seneca asemuieşte legăturile conjugale cu pactul de prietenie. nu aparţinea nici unei secte: aleşese elocinţa în iocul înţelepciunii. fireşte. orice sa spus. înţelegerea este ridicată în slăvi acolo unde este constatată. îl îmbărbătează pe oştean. Plutarh. de toate virtuţile. Totuşi f "ce teoria dragostei conjugale privite ca *°nna superioară a prieteniei. acesta nu era. m care idealul molului se preface în datorie. contrar tradiţiei republicane. înşelaţi. ue acum înainte. De la Ho-mer încoace. stoicismul îl învăţa pe om cum să devină semenul muritor al zeilor. Alt neutru. pe care. iar părerea lor precumpănitoare. virtuos. Intre datorie şi blîndeţe suplimentară se poate ivi un conflict: ce face bărbatul dacă soţia nu poate procrea? „Primul om care şi-a repudiat soţia din cauză de sterilitate a avut un motiv acceptabil. unde ea va administra patrimoniul poetului. în morala-veche. Să ne mulţumim cu constatarea că această cauză nu trebuie căutată în stoicism: morala nouă a găsit adepţi şi printre duşmanii stoicilor. fiind numeroşi. în ceea ce îl pr[. ba chiar că habar nu au de ceea ce ar putea fi vreo explicaţie cauzală în domeniul acesta. Transformarea aceasta morală a avut soarta oricărei istorii a ideilor: după un secol de sociologie a culturii. el îi scrie că sînt uniţi atît prin „pactul marital". ci al unei înţelegeri suplimentare. că o femeie îl poate însoţi pe bărbatul ei atunci cînd el se duce să guverneze o provincie. a fi fost propovăduitorii ei. ajutorul pe care soţii şl—1 dau unul celuilalt. senatorul Tacit. cît şi prin „dragostea care face din noi doi asociaţi". în mod greşit. iar prezenţa ei. mină în mînă. şi-a lăsat soţia la Roma. 'prin'tr"° însărcinare maritală. în virtutea ca: Ta filare individ se interesează de semenii \T 17 . Ceea ce s-a schimbat a fost stilul în care soţii vorbeau de nevestele lor în cursul unei conversaţii generale. sau cînd li se adresau în prezenţa unei terţe persoane. Senatorul Pli-m. simbolul căsniciei. La prima lui versiune.atia.însă. scrie moralistul Valeriu Maximus. pentru că pînă şi dorinţa de a avea copii nu ar fi trebuit să învingă o afecţiune trainică pentru soţie".presupunerea unei neînţelegeri între soţi va trece acum drept bîrfă sau defetism De altfel. „vecin bun. deoarece doctrina lor nu-i silea nicidecum să propovăduiască supunerea omului la morala dominantă. autarhic şi nepăsător ca şi ei la loviturile soartei cu condiţia ca. Consecinţa practică? Locul dat teoretic soţiei nu mai este acelaşi. basoreliefurile ni-i înfăţişează pe soţi. deoarece învinsese. blînd cu soţia. Numai că. rival încă victorios. veste. era o copilă pe care Pliniu o luase atît de tînără. admite. cînd de fapt se lăsaseră înşelaţi. sa descopere calea firească spre autarhie şi să o urmeze fără frică. avea grijă să se distanţeze de stoicism. ai cărui challenger era noul platonism. ci dimpotrivă. se zugrăveşte pe sine ca pe un om bun şi integru şi vorbeşte despre toate cu aerul d superioritate pe care îl aveau senatorii romani6 astfel.faţă de soţie. nu mai puţin fireasca. de caldă prietenie. milos faţă de sclavi". idealul tandreţei între soţi se adăugase dintotdeauna obligaţiilor matrimoniale. datorită raţiunii lui critice. deşi funcţiile lui sînt aproape militare şi partea îemeiască este ţinută departe de treburile cazone: soţia se află acolo pentru a-i aduce soţului alinare morală. care ocupă un loc atît de însemnat în viaţa socială greco-romană. filosof platonician. După morala nouă. privită de acum înainte ca de la sine înţeleasă. Nu ne poate surprinde faptul că stoicii şi-au însuşit şi ei morala cea nouă. după cum scrie moralistul Horaţiu. cititorul din zilele noastre trebuie să facă eforturi pentru a-şi aminti că zisa soţie. tot mai numeroşi sînt istoricii care mărturisesc că le este cu neputinţă să explice mutaţiile culturale. Din care rezultă doar o iluzie. gazdă primitoare. ea este adusă pe picior de egalitate cu prietenii. se preface că are cu soţia sa relaţii distinse şi sentimentale şi că dă dovadă de mare respect. ea nu este stabilită drept sca………Sie neînţelegerea trecind mai curma « indaîoasă decît prea lesne de prevăzut. Iluzia cea nouă Să fi sosit deci momentul în care cuplul a apărut în Occident? Nu: un merit nu este o îndatorire. măritată din convenienţă de carieră şi patrimoniu. Ovidiu exilat. acesta va fi cazul cu noua morală înrudită cu stoicismul. soţia era aşezată printre servitori. Oare au decurs multe consecinţe practice din această situaţie? Tare mă îndoiesc. departe de a-1 moleşi. în-cercînd totodată s'ă-i obţină graţierea. simptomul ce îngăduie să fie recunoscuţi adepţii noii morale a cuplului este stilul lor 'exemplar: cînd Seneca sau Pliniu vorbesc de viaţa lor conjugală au un ton sentenţios. omul trebuia să se supună rolurilor sociale numai atunci cînd ele sînt compatibile cu tendinţa către autarhie şi cu ………. precum şi printre gînditorii neutri. îi conducea. dar nu a scăpat nedojenit de opinia publică (reprehensio). încît ea avortase prima sarcină.

după cum am văzut. din sinea sa. bogaţi şi puternici. unul dintre cei mai uimitori năs-cocitori de idei din istorie. Iar în ceea ce îl priveşte pe Sfîn-tul Augustin. ci le cerea să alcătuiască un cuplu ideal unit printr-un sentiment permanent de prietenie. în ajunul unei astfel de despărţiri. iar înainte de a-şi îndeplini o dorinţă — fie ea cît de măruntă să-i dovedească raţionalitatea. proapelui tău este la fel de necinstit ca şi a lua porţia de friptură de porc servită altui comesean. în sî-nul păgînismului. comună păgînismului şi acelei forme a creştinismului care se află sub influenţa stoicismului. De altfel. zice Seneca este un schimb de obligaţii. Temeiul căsniciei." Căsnicia. Doctrina aceasta i-ar fi părut mult prea senzuală Sfîn-tului Ieronim. unde era înscris privilegiul bărbatului). se felicită că a găsit în împărăteasă . După cum se vede. Deoarece căsnicia este prietenie. împărat stoic. lămurindu-i înţelesul doctri-nal. 18 . ci îşi controlează chiar şi cele mai neînsemnate dintre gesturi. care considera culpa nu în funcţie de idealul moral. exista o afinitate mai autentică între stoicism şi noua morală conjugală. este procrearea. îi împărtăşea părerea. ne învaţă Epictet. de ce să nu dt ş sp „ maurmei. De aici decurg două consecinţe: conformismul stoic va recupera în mod riguros instituţia matrimonială. obligaţia soţiei constînd în a da ascultare. izvorîtă. zămislirea de copii. precum şi ajutorul ce şi-1 dau soţii unul celuilalt. soţii trebuie sa facă dragoste dintr-un singur motiv raţional. El a scris o epopee. care ar fi suficient să-i dicteze datoria. a cârmuirii individului raţional prin propria sa putere. Ce înseamnă această abstinenţă? Un om superior nu trăieşte la întîmplare. pilda stoicismului. iar Sfîn-tul Ieronim îl citează.. Stoicismul însă f fost victima propriului său succes într-un tediu de oameni culţi. şi a devenit o versiune doctă a moralei curente: îndatoririle omului faţă de sine însuşi şi a semenilor săi sînt identificate cu instituţiile pe care doctrina aceasta alterată se străduieşte sa le interiorizeze în chip de morală: căsnicia este o prietenie (inegală) între cei doi soţi. Creştinismul însă nu este monolit. „Plan smul maurmei. Aceasta nu mai prescria soţilor îndeplinirea anumitor sarcini conjugale. Soţii fiind amîndoi nişte agenţi morali. aprobîndu-1.în primele secole a evoluat mult mai mult decît stoicismul. Lucan are grijă să facă această precizare. i s-a părut mai simplu să invente propria sa doctrină a căsniciei. trebuie să se căsătorească pentru a da patriei cetăţeni şi pentru că propagarea speciei umane este conformă planului divin al universului. fără a se mîngîia prea mult. este vorba de o agravare a instituţiei. nu se culcă nici el cu soţia sa în clipa cînd îşi ia rămas bun de la ea. Raţionalism mai definit si ascetism. adulterul comis de soţ va fi privit la fel de grav ca acela al soţiei (contrar moralei vechi. adevăratele asemănări se află aiurea: între o morală a îndatoririlor matrimoniale şi o morală interiorizată a cuplului. Marc Aureliu. Este potrivnic firii sale planificatoare ca ea să-şi spună: „La 'i de ce să nu fac?". o împrumutase vremelnic unui prieten). ci după realitatea civică. inegale poate. îl zugrăveşte pe Cato. cu condiţia ca individul acesta să fie mereu atent la toate amănuntele drumului vieţii. Lucan.. luîndu-şi rămas bun de la soţie (aceeaşi pe care. deşi nu este stoic. Or stoicismul era o doctrină a autonomiei morale. însuşi Pompei. S-a dus timpul cînd stoicii făceau speculaţii despre dorinţa de frumos şi dragostea pentru băieţi (aleasă ca dragoste tip). nu se cuvine să te comporţi cu soţia precum cu o amantă.n. un fel de roman istoric realist în care povesteşte în felul său războiul civil dintre Cezar şi Pompei. dar deosebite. de ce să nu fac?". nu se ştie de unde. soţii trebuie să facă dragoste numai pentru a zămisli copii. aceasta din urmă. „De ce să fac cutare lucru?« se întreabă raţiunea. ei nu fac dragoste. porţiile au fost împărţite între bărbaţi. După cum vedem. Menţinerea instituţiei: omul. spunea Seneca. acest pseudoerou. «„ s-a si întîmplat la început. or este un gest imoral să cedezi dorinţei. încît copia prescripţiile conjugale ale stoicului Muso-nius fără a-i menţiona numele. este şi extrem de diversificat. este un furt: a răpi femeia a. ne învaţă An-tipater din Tars. „Plan smul «toic vădeşte aşadar o înşelătoare asemănare asceza'creştină. iar contractul fiind mutual. nu se cuvine să raţionăm cu naivitate opunînd morala păgînismului celei creştine. nepotul său. Creştinul Clement din Alexandria era atît de influenţat de stoicism. prefăcînd-o însă în ceva mai dur: soţii vor trebui să-şi controleze pînă şi gestul cel mai neînsemnat. Musonius. căci pleacă la război: totuşi. „Tot aşa şi cu femeile.Această doctrină putea duce mai curînd îf o critică a instituţiilor politice şi familiale. este. Adulterul. Soţi neprihăniţi In afara conformismului voluntarist spre care evoluase.o soţie atît de ascultătoare". începând din anii 100 e.

de sînt sau nu convinşi. identitatea moralei păgîne tîrzie şi a moralei creştine în aproape totalitatea sa. majoritatea sclavilor se alcătuia din reproducerea lor. determinînd simţăminte banale "e dependenţă şi autoritate personală. Astfel au vorbit şi Platon. pe bună dreptate. Originea lor etnică este cu totul lipsită de însemnătate. deoarece puterea exercitată de stăpîn asupra uneltei omeneşti nu este reglementară. păgîn-şi creştini au spus deopotrivă: „Să faceţi dragoste doar pentru a avea copii". Omul replică: «începe tu prin a-i omorî pe ai tăi. Un roman grecesc zugrăveşte anxietatea unei sclave-amante care tremură la gîndul că stăpînul şi amantul ei poate va ucide copilul pe care-1 aşteaptă de la el. ce-şi ia dreptul să pună stăpînire pe conştiinţe spre mîntuirea lor în lumea de apoi şi care pretinde să-şi impună voinţa tuturor oamenilor fără nici o excepţie. iar tatăl lui îl sfătui să omoare copilul. căci nu există stăpîn care să nu-şi iubească cîinele. cea mai apropiată analogie cu sclavia antică o prezintă rasismul. în acea vreme. sfaturi pe care le vor urma ca persoane autonome cu condiţia să li se pară convingătoare. a pierdut douăzeci de oameni. care nu se potrivesc cu sce-nanile tradiţionale. să ne ferim să facem ^ţionamente despre născociri pompoase din mucava. A afirma. stăpînul acesta. analele criminologiei moderne relatează mai multe cazuri de furie sîngeroasă subita clin partea unor servitoare care păreau pina axuw. prin urmare. pentru autonomia lor în viaţa pământească. Căci sclavul. fiinţă inferioara din îire. chiar dacă regulile conjugale ai" unei părţi a păgînismului şi ale unei pârti ? creştinismului sînt textual aceleaşi. conştient de măreţia sa. La un moment dat. era privit ca o fiinţă omenească Pînă şi „stăpînii răi". patron să nu-şi iubească bunii săi muncitori. aceasta înc* nu înseamnă nimic. într-o culegere de „snoave". fiind morală prin excelenţă. sclavul este un inferior. societate. Astfel înot re^a sa cu stăpînul este primejdioasa. va consfinţi. şi Cato. ba chiar în politica şi mit iră. şi nu numai la 19 . ca şi progenitura turmelor lui: stăpînul hotărăşte dacă îi va creşte sau dacă % va expune sau chiar îneca. Seimul este o fiinţă omeneasca unii contemporani ai noştri care ţin cîim dober mani. erau proprietatea stăpînului. un ofiţer spune că a pierdut o mitralieră şi douăzeci de oameni. Sclavia antică era o stranie relaţ'e juridică. Dar această fiinţă omenească este şi Un bun material. Fiind o proprietate. la noi. şi Aristotel. indiferent de tată. îi impuneau o datoria morală: să fie un sclav bun. sau dacă aceeaşi proclamare este făcută de o Biserică atotputernică. tot aşa cum înecăm noi puii de pisică. şi apoi poţi să mă sfă-tuieşti să-i ucid pe ai mei!»". care aveau faţă de el 0 purtare neomenească. Iar inferioritatea unui om făcînd dintr-alt om proprietarul lui. după cum am văzut. ascultător din tot sufletul şi nu în virtutea unor reglementări şi orare bine definite. cît şi pe celălalt. A fi devotamentul întruchipat. proprietatea stăpînului. Expunerea copiilor era o practică obişnuită.sau nu a fost numai — 1 tie de productivitate. Relaţia dintre sclav şi stăpîn este totodată inegală şi inter-umană. ci un om devotat. trebuie să le despicăm pentru a ur-mari funcţionarea în interiorul lor a unor me-canisme mai fine. era în mod obligatoriu a sa. Philogelos. stăpînul îşi va „iubi sclavul. colon să nu-şi iubească indigenii. sclavul nu va fi un salariat punctual. reiat11 afective şi puţin anonime. Ofiţerul care. Sclavia anti -este un subiect pentru Jean Genet. citim următoarea glumă: „Un om distrat avusese un copil de la o sclavă. „Tatăl meu scrie Galienus. în sfîrşit. două feluri de fiinţe puteau fi astfel posedate: lucrurile şi oamenii. Or nu faci morală unui criminal sau unei maşini. îi iubea şi eTa iubit de ei.Stoicismul a crezut că morala aceasta. un cal sau un sclav. Orice s-a putut spune uneori. sclavii joacă rolurile cele mai diferite in economie. ci a spulbera atît Pe unul. ci absolută şi de la om la om. nu fac din asta o dramă". înrobirea popoarelor învinse şi comerţul cu sclavi la graniţele imperiului nu aduceau decît o fracţiune modestă a mîinii de lucru. sclavul nu era un obiect. privind inferioritatea sclavului drept firească: un sclav este o fiinţă sub-umană prin soarta lui şi nu prin accident. Mai mult: o morală nu se limitează la nr scripţiile ei. nu înseamnă a contopi pagmismul cu creştinismul. este un intim pe care îl „iubeşti" şi H pedep sesti ca un părinte şi pe care ii taci sa ie culte si să te „iubească*.cîţiva — puţini — dintre ei smt infinit mai bogaţi sau mai puternici decît majoritatea oamenilor liberi. m-a învăţat dintotdeauna să nu fac o tragedie dintr-o pagubă materială: dacă îmi moare un bou. Proclamarea aceasta însă nu are aceleaşi urmări dacă este făcută de o doctrină a înţelepciunii ce dă unor indivizi liberi. Sclavia nu a fost . Copiii născuţi dintr-o sclavă. In comuna lor inferioritate. să se arate deyc. din copii expuşi si din oameni liberi vînduţi ca sclavi. tat. fund amu valenţă: dragostea se poate preface brusc: u ură.

sclavia este doar una dintre relaţiile de producţie agricole. stăpînul tot îi va elibera. Dacă nu este ţăran. mai curînd sau mai tîrziu. ministrul finanţelor şi eminenţa cenuşie a împăratului Claudiu. sclavul este de cele mai multe ori slugă. sclav şi el. Timpul „sclaviei de plantaţie" şi al răzvrătirii lui Spartacus este departe şi nu este adevărat că societatea romană se întemeiază pe sclavie. la fel şi mulţimea celor pe care noi îi numim funcţionari.într-un acces de furie. pentru ca profitul producţiei realizate de sclavi să devină profitul principal. Pali 6a atotPuternicului şi prea-bogatului aiias. a cărui tovarăşă de viaţa pregăteşte masa tuturor. Egiptul de pildă. intimitatea unui mare domn este mai puţin abjecta decît un salariu de salahor. un actor sînt sclavii stăpînului care le foloseşte talentul. Condiţia lor varia considerabil. iar. Ast-iei tăceau şi unii bărbaţi împinşi de ambiţie. Pentru unii. un cîntăreţ. sclavagismul nu este o trăsătură esenţială a Antichităţii romane. Relaţiile seW i°r CU stăPînul sînt la fel de diferite. o parte a rnîinii de lucru rurale este de asemeni alcătuită din sclavi. In sfîrşit. de la slugă la atotnuternî-I~ vataf care administrează. Adevărata natură a sclaviei în imperiu.s ^ doar un tip de comedie (pînă în va tr-ir!"? s. condiţia de sclav era felul obişnuit de a intra în slujba unui personaj simandicos si de a-şi asigura o situaţie stabilă: un gramati-cian. după mine. zilnic se ducea Ia baie cu unul din ei (care îl îmbrăca şi îl dezbrăca). arhitect. în speranţa că vor deveni vătafi ai unor nobili sau vistiernic! imperiali. spune tot Galie-toorîtreburile stăpînului şi pe care îl urneau dm ordinul acestuia. povesteşte Galienus. Un mic proprietar poate de asemeni să fie ajutat de cîţiva sclavi. sclavii aces' tia le povestesc stăpînilor la ureche ridicoloie şi tainicele scandaluri ale celor din casă. împreună cu arenda în parte şi salarizarea. SJ nu0? ' Cel Care î! duce pe stăpîn de ziu^ . Un mare moşier lucrează cu sclavi partea de moşie pe care o exploatează sau o dă în exploatare el însuşi în loc de a o lăsa arendaşilor. adică. fie „sclavi în lanţuri*. negustorii de sclavi culegeau copiii expuşi prin temple sau pe locurile de depozitare a gunoaielor. Există însă şi o mînă de lucru suplimentară. „La Perga-mos. dar extrem de săraci.taPînul. în acest imperiu unde ţăranii erau vitele de povară ale societăţii. iar pe celălalt îl lăsa închis în casă ca s-o păzească şi să gătească mîncarea". Cine este în mod obişnuit urmaşul unui medic roman? Un sclav pe care acesta 1-a instruit şi apoi 20 . Stăpînul şi stăpîna casei îi însărcineaz" pe sclavii de încredere să iscodească purtare „prietenilor" sau a clienţilor şi perceptorilor filosofilor şi altor servitori liberi. după părerea 'mear sclavi „înrăiţi''' pe care stăpînul lor îi pedepsise vînzîndu-i cu condiţia ca noul stă-pîn să-i menţină în starea de ocnaşi particulari. fie salahori salariaţi liberi. sclavi şi liberţi. mîna de lucru pare alcătuita nr0"pe în întregime din sclavi. Aceasta a fost. sclavii alcătuiau un sfert din mîna de lucru rurală din Italia. abia ieşiţi din pintecele mamei. Judecind grosso modo. s-a vîndut ca sclav pentru a n administratorul unei doamne din familia imperială şi a devenit. Aceşti sclavi se adaugă unui număr uriaş de ţărani stabiliţi de mult pe locurile lor. era un gramatician care poseda doi sclavi. relaţia lor ambivalenţă prefăcîndu-se în contra riul ei). deşi puţini la număr. numeroşi adulţi se vindeau ei înşişi spre a nu muri de foame. cei mai mari soS nd dnd se îmbolnăvea. doi sau trei. unele provincii. stăpînul lor. aproape nu cunosc sclavia rurală. în artizanat. ei făceau treburile administrative ale suveranului. care. Cu excepţia regiunilor numite şi după epoca sa de vîrf. Agricultura cuprinde în maioritate ţărani independenţi şi arendaşi. mizeria îi determina pe cei fără mijloace de trai să-şi vindă nounăscuţii unor traficanţi (care îi cum-parau încă „scăldaţi în sînge". Filostrat povesteşte despre un podgorean m°" deşt care se hotărîse să-şi lucreze singur ^a deoarece sclavii lui.în oarte care lucrează pentru marii moşieri. sclavii aceştia trăiesc într-un dormitor comun sub supravegherea urau vătaf. care astfel nu avusese timpul sa-i vadă şi să-i iubească). îl 5 forţată pe una din moşii. Pe ultima treaptă a scării. . după cum sclavagismul din sudul Statelor Unite înainte de 1865 nu era o caracteristică a Apusului modern. un roman din înalta societate are în casă zeci de servitori. iar un roman din clasa mijlocie (fireşte destul de bogat ca să nu muncească) are unul. * costau prea scump. condiţia sclavilor era desigur cea mai cumplită. romanii ar fi trebuit să-i înrobească pe ţăranii liberi. descendent al unei familii nobile 61 din Arcadia. cei care s-ar fi chemat la noi Col-bert sau ministrul de finanţe Fouquet erau sclavi sau liberţi ai împăratului. personalul dm 3? netele de olărit din Arezzo (unde o mulţime fe întreprinderi mici şi independente numără T la 1 la 65 de lucrători) este compus numai °. sistemul moşiilor întinse lucrate de turme întregi de sclavi fusese de altfel o particularitate a unor regiuni: Italia de Sud sau Sicilia.oamenii nevoiaşi. în cele din urmă.

va avea dreptul să semneze contracte din proprie iniţiativă. dar numai în cazuri îndoielnice. Fiinţe mărunte lipsite de însemnătate socială. ei vor fi supuşi unor pedepse fizice de care sînt feriţi oamenii liberi. şi numele de slujnice: Me'lania sau Sidonia). chiar să fie audiat ca martor la tribunal. hotărăşte că merită să fie ucis. căci iubirile şi zămislirile lor sînt egale cu cele ale animalelor unei turme. form altei reguli. puternici sau tică'O^i. se va bucura de o autonomie financiară deplină. făcîn-du-i rost acestuia de smoala şi pucioasa necesare arderii nenorocitului sclav. o trăsătură care face ca sclavia să nu fie o vorbă goală. Ca şi copiii. care are dreptul să-1 pedepsească după bunul său plac.1Că învăluia Pe numeroşii descendenti din nobili sărăciţi. să presupunem că există principiul următor: dacă într-un juriu un număr egal de voturi vor achitarea şi pedeapsa cu moartea. în-cît îi priveau pe sclavi ca pe nişte copii mari. judecătorul sa h°tarască în favoarea prezumţiei de libertate.eliberat (nu existau şcoli de medicină).raţionalitatea" barului. „boy* (pais. albii i se adresau cu un ton familiar. Sclavia este extra-economk^. în Statele Unite. în schimb. la fel de indecent era să se pomenească de eventualitatea ca un om liber să se vîndă. Numele ce li se dau de către stâpîn alcătuiesc o altă clasa d'eeît ceâ a oamenilor liberi (ca la noi numele date dinilor: Meclor sau Myrza. care nu are nimic comun cu averea sau puterea. de neînţeles în ochii unui om modern — ei este o discriminare socială neîntemeiată pe . sub Vechiul Regim al nostru. Tot astfel. pretarea unui testament prin care defunctul pare a-şi fi eliberat sclavii. ci pentru că este în joc un principiu stabilit în interesul nevinovaţilor. nn negru putea fi un cîntăreţ celebru sau un om de afaceri multimilionar. rasismul. dacă stăpînul. atît de. iar sclavii îşi spuneau tot aşa între ei. Sclavia era o realitate incontestabilă. spunîndu-i numaidecît pe nume. aceste nume erau de origine greacă. Salarizarea nu este privită ca o relaţie neutră şi reglementară: trece drept o relaţie privită cu dispreţ. nimănui nui pasă de sclavii a căror condiţie nu este echivocă. Numai că intimitatea neinerentă acesteia este extrem de neegalitară. sclavii sînt supuşi unui fel de tribunal: voinţa arbitrară a stăpînului. De pildă.n. totuşi. ei nu au nici soţie. atîta tot. tuturor sclavilor îi se vorbeşte cu tonul si vorbele folosite faţă de copii sau de fiinţe inferioare. Zidul etanş ce-i despărţea pe oameni de sub-oameni trebuia să rămînă necunoscut. nobleţea. puer) chiar dacă erau bătrîni. Repunerea în discuţie a eliberării unui singur sclav ar ameninţa libertatea tuturor oamenilor liberi. de pildă o recoltă „pentru vremea cînd va fi coaptă". căci . dreptul bertaf'-3 "eat o regulă: »favoarea pentru li-trebui '. odată un sclav eliberat. va lua cu simbrie pe călăul municipal. ia^ă de ce am asemui'1 o cil rasismul. daca este îndoielnica inter. atîta vreme însă cît este vorba de treburile stăpînului şi cît stăpînul nu-i retrage peculiul. Tribunalele publice îl pot supune pe acesta torturii pentru a-1 face să mărturisească crimele stăpînului său. După cum spirne JeanClaude Passeron. sclavul este infe-o inferioritate însoţită de una din născare o inferioritate însoţită de una juridică. o 6. Romanii erau atît de convinşi de superioritatea lor.libertatea este bunul comun" tuturor categoriilor de oameni liberi. stăpînul se bucură să constate creşterea turmei. Deoarece nu poate exista nici ron.. poate exista o ierarhie vădită prin semne ale stimei. este hotărîtă achitarea. deoarece nu constituie o legătură personală.tn cazurile îndoielnice. în ciuda acestor folositoare aparenţe de libertate. Sclavia este incontestabila sau orice ar face. sclavia. în timp ce oamenii liberi nu erau ameninţaţi cu cazna. tot astfel. Paradoxul se vede limpede: trebuie favorizată libertatea. în mod obişnuit le spuneau „micuţule". ci a se purta ca un stăpîn bun. A detesta erorile judiciare nu înseamnă a contesta sanctitatea justiţiei. iar dacă faptele lor ţin de tribunalele publice. nu fiindcă 'ar repugna conştiinţei să condamne vinovaţi a căror crimă este dovedită. cu cincizeci d° ani în urmă.neegali unii faţă de alţii. şi nu constituie o simplă categorie juridică. de pilda. cel puţin aparent (căci grecii 21 . Dacă stăpînul hotărăşte să-1 facă ne-3 istor — pentru a percepe el însuşi beneficiile fi sclavul va primi îndată un fel de patrimo-riu numit „peculiu". nici copii. Umanitarismul nu consta în a-i elibera pe toţi sclavii. Nu părea decent să se reamintească faptul că cutare sau cutare sclav se născuse liber şi că se vînduse nesilit de nimeni. după cum va reafirma Senatul în anul 56 e. nu Ss mai putea reveni asupra acestei măsuri. Dimpotrivă. ca unui servitor.. se va opta pentru interpretarea cea mai favorabilă: eliberarea. care se contopeau în ………iasă de plebei.! °c între libertate şi sclavie. nu în cel al vinovaţilor. Con. dar nu aveai dreptul sa cumperi un cetăţean „pentru vremea cînd va ii vîndut ca sclav*. dar — fapt revoltător. Principiul acesta măreţ — optarea pentru soluţia cea mai umană — nu este umanitară decît în aparenţă. iată trăsătura comună a tuturor cateţ?onilor de sclavi. sclavul este şi rămîne un om ce poate oricînd fi vîndut. aveai dreptul să cumperi bunuri viitoare.

într-adevăr. care. la fel de caraghios să-ţi închipui un sclav îndrăgostit şi pătimaş. le este îngăduit autorilor comici să ne arate sclavi mai înţelepţi decît stăpînii lor. a da adăpost cu bună-ştiinţă unui servitor fugit sau a-1 fi încurajat cu vorba în intenţia de a fugi. asemeni unuia ce doarme pe un inconfortabil culcuş de lemn. povesteşte un libert într-o carte a lui Pe-troniu. psihologia unui sclav se rezumă la un singur lucru: să fie apt sau nu pentru serviciul lui şi credincios stăpînului. în timp ce comedia realistă are drept scop zugrăvirea nobilului adevăr. Un sclav trebuie să trăiască pentru a-şi face serviciul — atîta tot: dacă Horaţiu îi distrează pe cititori povestindu-le viaţa particulară a sclavului său ftavtls. circ. juriştii erau mai puţin glumeţi: fanatism religios. a căminului. aceasta consta în a-1 îndrăgi pe stăpînul pe care nu-1 puteau arde de viu şi De care îl numeau în argoul lor. asemeni unei „scule proaste" — este un sclav care nu este sclav. sclavii nu lucrau. cea obişnuită a vieţii de toate zilele: reactivitatea. ei îşi căutau o atitudine care le îngăduia să sufere cît mai puţin. şcolarii şi vitele de povară. oamenii aceştia îşi aveau viaţa lor. este un sclav inapt de muncă. prea des adevăratul vinovat era victima: un stăpîn care vrea să fie respectat. înclinaţie excesivă pentru dragoste. de pildă. în zilele de sărbătoare. în sfîr-Şit. căci vodevilul ne înfăţişează o lume întoarsă pe dos. De aceea. Toate acestea provocau zîmbete sau mutre de dispreţ. participau la religie. care nu s-a gîndit o clipă să înlăture sclavia. om onorabil şi demn. La drept vorbind. stare de fapt evidentă Cum oare suportau sclavii atîta mizerie. el să se scoale nrimul. atunci cind Virgiliu aşază în cel mai cumplit loc al Infernului pe „cei ce au luat parte la războaie nelegiuite şi au tăgăduit credinţa datorată stăpînului lor''. al băuturii. ceea ce ar fi inadmisibil într-o comedie burgheză**. fără ca nimeni să fi aflat vreodată dacă eram sclav sau liber. Un gramatician roman face o precizare interesantă: . exemplul dat de un stăpîn vicios îl poate face şi pe el afemeiat sau leneş. atîtea umilinţe? Cu furie înăbuşită sau cu revoltă reţinută. istoricii şi moraliştii vorbesc cu stimă şi aprobare de sclavii care şi-au îndeplinit datoria cu un eroism umil şi au fost ucişi încercînd să-şi salveze stăpînul sau ur-mîndu-1 în moarte. nu numai la cea domestică. între ei. la urma urmei. Simţămintele sclavilor nu sînt cele ale adulţilor şi ar fi fost. dreptul dădea cetăţenilor o cale de recurs împotriva cuiva care le strica un sclav. întreabă surprins şi totodată scandalizat eroul unei comedii feerice a lui Plaut. Ca şi la tineri. cum ar fi un instalator prea lacom sau un notar leneş. Acasă mă loveam numai de oameni care voiau să-mi facă felul. iar cusururile acestea sînt neajunsuri morale şi defecte psihologice. în fiecare dimineaţă. prevestitoare de explozii şi războaie civile? Sau cu resemnare? Ar însemna să uităm că între pasivitate şi luptă socială activă există o a treia posibilitate. care se ţine de prostituate plătite cu cinci parale în cartierele rău famate şi se holbează la tablourile înfăţişînd marile „match-uri" de gladiatori. el are în minte pe Spartacus şi pe partizanii acestuia. psihologia unui sclav se explică prin influenţele pe care le suferă şi exemplele ce i se dau: sufletul său este lipsit de autonomie. spune Platon. al hoinărelii. Ei se pasionau de asemeni pentru spectacolele publice — teatru. tot astfel. de pildă. un sclav putea fi ales preot de către credincioşii unei devoţiuni colective. arenă — căci. puteau deveni preoţi ai Bisericii creştine. căci tare puţine erau domeniile accesibile lor. nu trebuie să glumească cu servitorii şi. Unde am ajunge dacă stăpînii ar ţine seama de toanele sentimentale ale servitorilor? „Cum? S-au apucat în ţara asta sclavii să se îndrăgostească?". întocmai ca tribunalele. Sclavia.In vodeviluri. cum ar fi să-i atribui unei ţărăncuţe a lui Moliere emoţii şi gelozii raciniene. era şi căminul lor: în afara casei. Tot astfel. pare verosimil faptul că erau puternic atraşi de religie. Viaţa privată a sclavilor este un spectacol privit cu dispreţ. Este oare vorba de „cusururi" în înţelesul unui defect de execuţie al unei mărfi? Nicidecum: sclavul este un om. născocite aci hoc). care erau doar pastişe romane de nume greceşti. Există însă şi prea mulţi „sclavi răi" — expresie destul de grăitoare: un sclav rău nu este un sclav cu anumite cusururi.. ştie oricine că psihologia servitorilor nu este totuna cu cea a stăpânilor.nu purtau numele acelea. lucru ze-flernisit îndeobşte. am reuşit să 22 . fie creştinism. „Timp de patruzeci de ani. sclavul poate să prindă gustul jocurilor de noroc. am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-1 mulţumesc pe stăpînul meu. mulţi sînt prea îngăduitori. „înălţimea sa el însuşi". Fie păgî-nism. Şi totuşi. răzvrătirea lor ar fi egală cu un paricid. Luîndu-se după servitorii răi. patima spectacolelor şi picturilor (noi am spune: afişelor) — tot atîtea cusururi pe care neguţătorul de sclavi are datoria să le declare cumpărătorului. era considerat delict. Sclavii fiind copii.

ci mai degrabă o nenorocire adusă de soartă.. va aduce cinste autorităţii stăpînilor asupra sclavilor în general. sclavul ar vădi impertinenţa să hotărască oarecum dinainte pe cea din cele două imagini paterne pe care stăpînul va decide să o întruchipeze. la urma urmei. ea nu va putea fi cerută de sclavul însuşi.supravieţuiesc. dar sever: „De cîte ori poţi să faci singur ceva ce trebuie făcut ori-cum. el iartă.Tîmpiţii tăi stăpîni nu ştiau să se facă ascultaţi". prietena vătafului împarte patul lui în mod firesc în acea noapte. născută liberă ca şi stă-Pinul. Subalternul nu are dreptul să aştepte clemenţă ca ceva ce-i este datorat. cel puţin. Chiar şi stâpînii Găseau că a elibera sclavi este o faptă frumoasă.* Cu o generaţie înaintea lui Spartacus. în acest regat de foşti sclavi. spune unui sclav rău un fost sclav. îi apără viaţa şi onoarea nepregetat. Ceea ce doreau sclavii sau. pentru a scăpa de nenorocire. originea lor era cu totul alta: aceşti oameni mizeri nu aveau de gînd să lupte pentru întemeierea unei societăţi mai puţin nedrepte. Deşi stăpînul. pe care îl ad-nură şi îl servesc cu zel. Enna. majoritatea dintre ei (căci e mai bine să fii înrobit decît să fii liber şi să mori de foame) era să se sustragă fiecare în arte robiei şi să fie eliberaţi. de ce ar fi fost? Nimeni nu a putut vreodată privi dincolo de decorurile schimbătoare ale dramelor istorice în care este el însuşi un figurant şi înţelese fondul gol al culiselor. el trăgea astfel consecinţele logice ale autorităţii paterne exercitate de el asupra acestor copii mari. Un stăpîn care îşi îndrăgeşte sclavii va înclina să-i elibereze. ne putem închipui cu cîtă furie sîngeroasă se putea îndrepta acea dragoste împotriva unui stă-pîn nedemn. el porunceşte cu dragoste. iertarea nefiind o datorie. sclavii sînt oameni şi au supt acelaşi lapte ca si noi. totuşi vor bea apa libertăţii pînă nu e prea tîr-ziu (dar să nu sfidăm ghinionul vorbind aşa. fă în aşa fel ca iubita ta să te roage. cu prilejul marii răzvrătiri a sclavilor din Si-cilia. . Dreptul roman nu-] declara fugit pe sclavul care se ducea la un prieten al stăpînului pentru a-1 ruga să-i obţină iertarea. deoarece ei nu au dorinţă mai fierbinte: ceea ce nu dovedeşte nicidecum că el consideră sclavia ca fiind o nedreptate. Plăcerea resimţită de stăpîn atunci cînd acordă libertatea confirmă doar autoritatea în virtutea căreia ar putea la fel de bine să nu o dea. graţierea însă este gratuită. zice Trimalcio după cîteva pahare. totuşi. Astfel 11 sfătuieşte O vi-iu pe un amant dibaci să o împingă pe femeia dorită să joace rolul mătuşii indulgente pe lîn-gă un părinte drept. îi obligă pe ei sau pe concubinele lor să se culce cu el. iar dragostea nu cunoaşte legi.. Jignită sau înşelată. iar regele nu comite o nedreptate atunci cînd nu graţiază. Iau partea stăpî-nului. îl ierţi pe un sclav pedepsit? Să obţină ea de la tine ceea ce ai fi făcut oricum". arivistul vede 0 carieră în care poate reuşi mai bine decît m altele. sclavia ar fi fost interzisă. sînt gealaţii. nu este o îndatorire: iată miezul însuşi al chestiunii. ii urmăresc viaţa cu acea admiraţie îmbinată cu spirit de revanşă batjocoritoare care face din servitori spectatori clandestini ai stăpînilor. 71 Cele doua fefe ale sîâpînului P^ care seriftorfi gravit cu delectară nedesluşit f f? autităţ l-au 2lu mod dădea ^avogiste. nici un stăpîn nu s-a îndoit de caracterul evident al sclaviei. dacă ar solicita-o singur. Părintele are două feţe: el pedepseşte. ci numai de către o terţă persoană. dovedeşte doar că el vrea să fie un stăpîn bun. nici un sclav. precum şi un rege. sclavii cred ln aceleaşi valori ca şi stăpînul. ei îi condamnă pe cei in disciplinaţi. prietenilor. se aruncaseră într-o aventură mai mult sau mai puţin asemănătoare cu a mamelucilor sau a piraţilor. „ Din lipsă de alte perspective. căci fond nu există. slavă stăpînu-lui meu. A-ţi elibera sclavii este un merit.Nu-i ruşine să faci ceea ce porunceşte stăpînul'1: cînd acesta îşi vizitează ferma. departe de a tăgădui legitimitatea sclaviei. chiar dacă Fatalitatea i-a copleşit. Căci clemenţa se solicită şi se hotărăşte numai între egali. totodată. Ascultarea — iată în ochii lor etalonul tuturor virtuţilor. căci doresc să mai trăiesc!): pe scurt. care bătu monedă." Un stăpîn îşi aducea singur cinste vorbind şi acţionînd în acest fel. ne vine greu să credem că. Deasupra severităţilor particulare pluteşte deci o indulgenţă universală a clasei etăpînilor. făcînd uz de dreptul său. i-ai făgăduit unui sclav libertatea? Să o roage el pe iubită ca să intervină în favoarea lui. sclavii s-au adaptat situaţiei datorită unui proverb: . ci. După cum îngăduinţa stăpînului nu era nicidecum un omagiu adus umanitarismului de către 23 . în ceea ce priveşte răzvrătirile sclavilor lui Spartacus şi ai semenilor săi. această terţă persoană îşi va aduce cinste substituind imaginea paternă clementă celei seyere şi. Un rege face uz de dreptul său cînd condamnă la moarte pe un criminal şi este venerabil dacă îl graţiază. răsculaţii îşi stabiliseră o capitală. ostaşii lui. îi eliberez pe toţi prin testament. da merit! Căci să te naşti liber nu-i greu/' în condiţia de sclav. în caz de încăierare sau război civil. voiau să-şi croiască pe teritoriul roman un regat al lor. Asta.

el desigur ar fi condamnat la moarte sciavul pe care îl înjunghiase). împăratul îl întrebă din nou. e suficient să lepădăm generalizările rigide şi stîngace şi ne vom da lesne seama că moralizarea sclaviei nu a adus cu sine îmblînzirea sclaviei. nimeni nu-i poate reproşa nimic. lovindu-i cu biciul sau bîta.ţ formele sînt respectate. pentru ei şi sclavii lor închiriază o -trăsură care îi va duce la Atena de-a lungul coastei. Ea nu se datorează nici legislaţiei împăraţilor. al cărei înţeles real este altul. patria sa (în apropierea coastei turceşti). scrie el. împăratul Hadrian. în virtutea puterii sale părinteşti. într-o zi. scoase ochiul unui servitor sclav. Un stăpîn crud şi mînios este desconsiderat si îşi aduce singur pagube materiale. de aceea de multe ori. Atîta vreme p. adăugind că îi va da tot ce doreşte râspunsul fu: „Nu vreau decît ochiul meu*. Cruzimea împotriva sclavilor nu era excepţională. conciliul de la Elvira condamnă pe stăpînele creştine care „din furie şi gelozie îşi băteau servitoarea atît de crunt. nu avea nimic umanitar. nu era nici vreun vicleşug sau vreo acoperire ideologică tinzînd să salvgardeze o instituţie ameninţată de vreo răzvrătire de sclavi. lovitura însă face să plesnească teaca şi amîndoi sclavii fură răniţi la cap. Să înţelegem bine: a-ţi ucide sclavul nu este totuna cu a-1 condamna la moarte în mod arbitrar prin hotărîrea acelui tribunal care nu e altul decît stâpînul însuşi. cel ce-şi ucide sclavul va fi pasibil de moarte sau deportare. oricît de rafinat era. Uneori însă era cuprins de furie. nu se zgîrcea la cheltuielile de fie-rare zi. unul chiar rău de tot. Atunci. nu punea nicidecum sub semnul întrebării legitimitatea sclaviei. Pe deasupra. îl înjunghie. această pretinsă umanizare a fost în realitate o moralizare. Călătorii ajung la istmul Corint. erau culpe personale. pretinsa îmbunătăţire legală a soar-tei sclavului se limitează la o măsură unică. el va trebui să se ostenească să-i explice judecătorului că furia sa a fost îndreptăţită (atît de îndreptăţită încît. sub Antoninus. De altfel. Galienus îi rîse *n nas şi îi ţinu o predică filosofică despre mî-*Ue (căci era medic filosof) şi îi învăţă pe citi-orii săi morala următoare: un stăpîn nu are voie să-şi pedepsească sclavii cu mîna lui « trebuie întotdeauna să amîne pe a doua zi ho. căci legislaţia imperială s-a făcut tot mai „pudică" şi ni se înfăţişează aici un capitol de istorie a moralei sexuale. se va căi. tovarăşul lui Galienus îşi dă seama că sclavii lui expediaseră cu nava un bagaj care trebuia dus cu trăsura. Decizia lui Antoninus reaminteşte doar vechea deosebire dintre un simplu asasinat şi un asasinat legal. stăpînul trecu de la 0 extremă la alta: îi dădu biciul lui Galienus. După ce trec de Eleusis. co-Pleşit de ceea ce făcuse. acesta nu era lipsit de calităţi: plin de simplitate. îl chemă pe sclav şi îl întrebă ce dar cerea drept despăgubire. adăugind tranzacţiei o clauză specială (am 24 . rea stoicismului. şi morala Si alte măsuri au avut drept scop moralizarea. trecînd prin Megara. precum şi a sclavului.sclavagism. protecţia morală a sclavului nu poate fi aplicată decît de stăpîn. cu condiţia însă ca moartea să fi avut loc cu mai puţin de patru zile după faptă". dacă nu poate dovedi că a avut un motiv binecuvîntat. Fapt confirmat de An-toninus. în portul Cenkre. Tot astfel. ci evoluţiei speciale pe care am descris-o mai sus vorbind de naşterea cuplului. după cum ne dăm seama citind sfaturile date de Ovidiu în manualul său de seducere: femeia care o zgî-rie cu unghiile sau o înţeapă cu acul pe coafeza sa nu oferă o imagine seducătoare. tărîrea de a-i pedepsi. scoase din brîu pumnalul său de călătorie. Dacă un stăpîn mînios îl condamnă pe sclavul său la moarte cu un minimum de forme. avînd ca tovarăş de drum pe un cretan. încît ea murea. datorată nu unei tendinţe „fireşti* a omenirii civilizate. Hadrian condamnă pe un pă-inte care îşi omorîse fiul la vînătoare şi care avea pretenţia să legitimeze uciderea cu jurisdicţia paternă. cuprins de mînie şi neavînd la îndemînă ceva cu care să-şi bată servitorii. se despuie de veşminte şi îl rugă pe medic să-1 pată „drept pedeapsă pentru ceea ce făcuse sub imperiul blestematei lui mînii". dacă şi-ar fi lăsat răgazul să se constituie î'1… cgto. victima nerăspunzînd. Medicul Galienus plecă de la Roma pentru a se întoarce la Per-gam. de unde îşi trimit bagajele la Atena cu nava. dacă nu îmbunătăţirea condiţiei sclavului. cu teacă cu tot. amabil. dacă însă. mai tîrziu. după ce i-a trecut accesul de furie. ba chiar fioroşi. dîndu-le picioare. fiecare îşi pedepseşte ° lavii după bunul său plac şi nimeni nu găseşte motiv de critică. în cursul primelor trei secole ale Imperiului timpuriu. ci un merit individual. Iată un aspect de viaţă şi de călătorie din secolul II al e. şi atunci nu se sfia să-şi pedepsească sclavii cu mîna lui. Anecdota aceasta ne permite să înţelegem la ce se reduce cîte o idee admisă — aceea a unei umanizări treptate a sclaviei sub înrîuri. cinstit. pu puţină vreme înainte de izbînda definitivă creştinismului. Moralizarea aceasta a stăpînului. motiv pe care îl va aprecia judecătorul. tot astfel exemplele date de stăpîni cruzi. într-un acces de furie.n. în mod curent se putea vinde un sclav. înfigîndu-şi stilul de scris în el.

în timp de răz-01 s-a întîmplat ca oamenii cei mai sus-puşi SŞ fie înrobiţi. fiindcă totul evolua împrejur. Moraliştii. într-adevăr. cît şi faţă de sclavi. Sclavagiştii din sudul Statelor Unite îi botezau pe negrii lor. ceea ce se spune uneori despre atitudinea lui Seneca faţă de sclavie este doar o proiecţie a propriei noastre forme de moralism. Dacă îi este hă-"ă soarta unui stăpîn. morala pare a se trage din conştiinţa umană în general. ele dovedesc o schimbare autonomă a moralei dominante. învăţat şi pe ei să se comporte ca sclavi bunj — ceea ce a făcut şi sfîntul Pavel şi Epictet 25 . căci şi noi sîntem oameni ca ei. să respecte formele. iar morala unui sclav nu era cea a unui cetăţean. sclavul rămîne sclav. a fost accesibilă sclavilor. Seneca îl învaţă aşadar pe dis. a unei conştiinţe morale. stoicismul şi creştinismul vor da forme diferite acestei evoluţii care va modifica şi ideea pe care şi-o făceau oamenii despre sclav. Din partea unui libert. este semnul unei legitime recunoştinţe. dar mîngîietoare. fusese de neconceput ca aceste fiinţe mărunte să devină un fel de capi de familie. tadicsit să dea lecţii chiar şi sclavilor. cît dintr-un simţ al datoriei morale în general. spunea un orator. Iată-1 deci pe sclav înzestrat cu îndatoriri către soţia sa — căci acum se căsătoreşte —. nu au realizat nici ei mai mult. Mai înainte. malnutriţia.Tot astfel putem urmări în epi-f'uriie latine şi greceşti tendinţa crescîndă de înmormînta sclavi după cuviinţă. supuşi aceloraşi capricii ale hazardului ca şi aceşti nenorocoşi.văzut că putea fi stipulat că un sclav rău va fi menţinut în lanţuri de cumpărător). Acesta nu mai este neapărat o fiinţă omenească a cărei psihologie se rezumă la cunoaşterea unei singure datorii: supunerea faţă de stăpîn. va trebui să se com-77 porte ca un stăpîn bun. mizeria materială şi morală. ci o nenorocire individuală ce ne-ar putea lovi şi pe noi. romanii nutreau totdeauna mai multă stimă pentru stăpînii bur şi soţii buni decît pentru cei răi. să-şi căsătorească sclavii. fârj intervenţia. cetăţean sau sclav.16 . Evoluţie a moralei: în timpuri mai vechi oamenii liberi fuseseră la fel de duri atît fad de ei înşişi. inclusiv stoicii. Cea mai izbitoare este neputinţa societăţii romane să pună sub semnul întrebării — măcar o clipă — instituţia însăşi sau cel puţin să o îmbunătăţească. căsnicia. se putea de asemeni vinde un sclav. împăratul hotăra că sclavul va fi liber ipso facto.omului politic* la cea a . ne-am arăta prea optimişti dacă am privi modificările acestea ca pe efectul unor scrupule umanitare.. nu atît pentru a-şi îndeplini îndatorirea de supunere faţă de acesta. în textele juridice şi literare putem urmări tendinţa crescîndă a stă-îa~ lor de a nu -despărţi pe sclavii care alcătuiesc o familie.. dacă totuşi o făcea. de a nu-1 vinde pe soţ fără sotie si copil. Dar toate acestea nu atenuau cu nimic cruzimea pedepselor. filosofia face datoria oricărui om caiv se vrea înţelept. Dar care datoria unui om de calitate? Să facă ceea Je are de făcut în locul unde 1-a aşezat soarta. A-l obliga pe „pater familias" să-şi îndeplinească datoria de judecător. este un lucru foarte bun. „Serviabili-tatea din partea unui om liber este o infamie. în aşa măsură încît îi dă ascultare stăpînului. tirania. iluzorie.e* rege. în Imperiul roman. Digeste-le menţionează mai multe cazuri decît am crede de sclavi căsătoriţi. Pentru el. în loc de a arunca trupurile lor la gunoi sau de a_i lăsa pe tovarăşii lor de sclavie să se îngrijească de înmormîntare. ţul datoriei se întemeia pe statutul civic. j. Mai tîrziu însă. morala dominantă trece treptat de la concepţia . Erau aşadar tot atîtea etici deosebite cîte statute existau. Instituţia sclaviei a suferit deci modificări interne. din merită unora. din partea unui sclav nu este decît datoria lui/' Acum însă. deşi aceştia rămm în mod implacabil proprietatea stăpînului. Michel Foucault a găsit menţiunea cea mai veche^ la Musonius. privită ca garanţie de moralitate mai curînd decît ca semn de putere. Un aspect mai puţin remarcat al ordinei morale îl constituie căsătoria sclavilor — obicei cu totul nou (Tertu-Han îl menţionează spre anul 200). dacă ar fi Cg. precizînd că noul stăpîn nu avea voie să-1 prostitueze. sclavia nu este un produs al „societăţii".omului interior". cumpărătorul pierzîndu-şi astfel bunul. Căci hazardul este cel ce hotă-^t soarta fiecăruia dintre oameni. cît şi către copiii săi — căci începe şi el să aibă copii. legătura de sclavie poate fi concepută foarte felurit în epoci succesive. Cititorul îşi aminteşte că o căsătorie nu este decît o hotârîre şi o ceremo-me particulară. i-ar g. el devine o fiinţă omenească dotată cu o conştiinţă morală. totuşi se purtau cu ei într-un mod autoritar. rămî-nînd la fel de tiranică. ar fi scolastic să le interpretăm ca pe nişte supape de siguranţă. pentru că în ochii lor toate fiinţele lui Dumnezeu au un suflet. pentru că sim. din punct de vedere moral. dar etica devine universalistă. cipolul său să se comporte ca un stăpîn bun fat* de „umilii lui prieteni*: sclavii. iar instituţia căsătoriei sclavilor ţine mai degrabă de evoluţia moravurile decît de vreo revoluţie juridică.

Aceste vaste case romane ce le vizităm la Pompei. se spală singuri pe dinţi în loc să o facă un sclav). nu glumă. Treabă. Trebuie să ne închipuim că aceşti oameni au mereu cîte un sclav la îndemînă pentru a le preîntîmpina fiecare gest şi că nu sînt niciodată singuri. tatăl. După cum spun Părinţii Bisericii. pînă la urmă. el este de asemeni proprietarul unui patrimoniu. nu le ofereau proprietarilor încîn-tarea spaţiului gol: erau mai populate decît o locuinţă ieftină. stăpî-nul unor sclavi. afecţiunile pe care le presupune sînt la fel ca ale noastre. căci igiena cere ca soţia să aibă oarecare activitate: „să-i supravegheze pe sclavul brutar şi pe vătaf. sclavii dorm la uşa^ soţilor. Nici vorbă să se îmbrace şi încalţe singuri (în schimb. care defilează zilnic o dată cu zorile în anticamera protectorului sau „patronului" lor pentru o scurtă vizită de omagiu. şi chiar mai pitoreşti. doar să le ocupe cu torsul pentru ca să treacă timpul în mod tradiţional şi cinstit. şi nu ne duce înapoi cu gîndul la un stadiu arhaic al dezvoltării omenirii. dar nu toţi. dreptul prevede că ei înşişi ar fi răspunzători. casa este condusă de „pater familias". se masturbau." Sclavii par a dormi mai în toată casa: atunci cînd soţii vor să petreacă o seară fără martori.a. a te căsători însemna a te supune autorităţii soţiei ori a-i suporta cîrtirea. Familia aceasta însă nu este o familie „naturală". iar acest conglomerat de puteri eterogene nu purcede dintr-o unitate originară. soţia sa legitimă. Medicii recomandă prima din cele două soluţii. să inspecteze toată casa spre a controla dacă totul e în ordine". o mare familie patriarhală — gens — sau o şubrezire sau fărîmiţare a acestei vaste unităţi arhaice. Cumnata lui Cicero a făcut într-o zi o scenă: era privită ca o străină. acum deveniţi liberţi. nimeni nu-i mai ve-f.Poetul Horaţiu scrie: „Obişnuiesc să mă plimb de unul singur". doi-trei fii sau fiice — iată o familie. în virtutea unui fel de delegaţie dată de cetate. sclavii lor. Fiul unei familii. Omniprezenţa sclavilor era ca o neînce-ată supraveghere. potrivnici căsniciei. dar are o sclavă. dacă îl ajută averea. el dă ordine sclavilor şi le împarte muncile. în fiecare dimineaţă. nu-1 leagă de fraţi şi nici de unchi: familia este conjugală. Erau oare singuri măcar în dormitor? Nu întotdeauna: un amant surprins în camera conjugală susţine că se află acolo nu pentru doamna. aceşti fii de familie duc propria lor viaţă: „pater familias" este înainte de toate stăpînul patrimoniului şi al drepturilor patrimoniale. deoarece o servitoare fusese însărcinată să pregătească masa. „Cînd Androma-c_a îl călărea pe Hector. Ea a fost o cetate etruscă. fiecare sub autoritatea celui mai în vîrstă. Dacă ar provoca daune vecinilor lor. căci nu fusese niciodată: Roma arhaică nu a fost o grupare de clanuri. iar fiii acestuia nutresc aceeaşi dorinţă. Ce-i drept. doamna doarme singură. Dacă fraţii vor locui împreună într-o vastă casă bătrînească este doar o chestiune de comoditate sau de bani. Amanţii nu 26 . cu cinci versuri mai jos aflăm că îl însoţeşte unul dintre cei trei sclavi ai săi. Tatăl de familie nu a încetat treptat să fie monarhul ei. zice un autor de satire. aproape de pat.FAMILIA SI LIBERII CASEI Legenda familiei romane Servitorii sclavi sau foşti sclavi. în ciuda unei legende pe care Yan Thomas a hotărît să o năruie. credincioşii sau „clienţii". căci în mod normal o cucoană bogată nu are ce face cu cele zece degete ale ei. sclavii îsi duc culcuşul într-un loc izolat. una din cele Mai mari. sau chiar mai multe. cînd este orfan şi emancipat. făcînd de gardă. precum şi cheile casei de fier. exercită un drept de justiţie asupra fiilor şi fiicelor. Dar stăpîna casei? Aici se iveau neînţelegeri. îşi păstrează autoritatea asupra copiilor prin banii săi şi speranţele de moştenire. Fraza din E-vanghelie: „Nu sînt vrednic să dezleg cureaua sandalei" înseamnă exact: „Nici de-aş fi sclav nu aş fi vrednic să-1 servesc". ci pentru slujnicuţa care dormea şi ea în odaie. Dar nu-i ţine pe lîngă el şi fiecare cuplu nou. unii soţi. Vaison sau mai ştiu eu unde. lăsau soţiei lor gospodăria (cura) casei. părinţii lor neavînd nici un amestec. căci o considerau demnă de încredere. în afara simţămintelor lui sau a unei anumite strategii de familie. îşi va avea casă proprie. să lăsăm aşadar la o parte aceste mituri de origine politică şi să privim lucrurile aşa cum sînt: „pater familias" este un soţ. cu urechea la uşă. nu era nici pe departe un clan. In cele mai multe case. i se pot adăuga cî-teva zeci de bărbaţi liberi. fiecare cap de familie preferă să stea în casa lui. soţii se certau adesea pentru conducerea gospodăriei. devine la rîndul lui cap de familie şi nimic. Doamna In principiu. fiul lui Cicero sau cel al prietenului său Celius au închiriat un apartament pentru a nu mai fi obligaţi să locuiască cu părinţii lor. să-i cîntărească acestuia merindele de care are nevoie. patronul unor liberţi şi clienţi. vătaful îi prezintă socotelile zilei. sclavii parcă nu xistau şi.

pentru a se întoarce la mama ei".ştiau unde să se în-tîlnească tainic: la el. ea este egala bărbaţilor. dor-1 ic să~şi exercite inrîurirea asupra celor din "ur îşi supunea soţia şi pe învăţătorul lui. La fel făceau şi unele cucoane sub Ludovic al XlV-lea. dar onorabilă. Rudele se vor grăbi să-i sprijine virtutea dîndu-i un custos. Iat-o pe această fată sau femeie stăpîna casei şi a patrimoniului ei. spre a da dovadă de rezervă. In schimb. Viaţa unei „mater familias" este o închisoare onorabilă în care domneşte un sentiment de demnitate cam rigid. era adesea cunoscută şi aproape rnarturisită. îi arătau nobleţea sufletească urmîndu-1 pe sot in surghiun. Se va recăsători sau îşi va aiege un amant. sau ei să închirieze cămăruţa unui paracliser. uneori mascată din decenţă de o promisiune ev căsătorie. Este înconjurată de pretendenţi care rîvnesc la moştenirea ei. Unele femei. De altfel. Văduve. dar simptomatică pentru impasul în care se aflau: luînd drept pretext moartea unui fiu renunţau la orice fel de viaţă mondenă şi se 'claustrau într-un doliu fără sfîrşit. femeia posedă adesea o avere care nu trece în patrimoniul soţului. o atitudine înfierată de mulţi. dispuneau la palat de un harem de concubine sclave şi i se întîmpla împăratului Claudiu să aibă în pat două sclave. mai nobile sau mai bogate decît soţii lor. concubine Dar să presupunem că moştenitoarea noastră bogată este văduvă. sau mai curînd vidua. dar poate lua o concubină. dar nu era aplicată. O fată nobilă moşteneşte trufia tatălui său. o doamnă nu iese decît însoţită de servitoare şi de doamna de companie (comites). Opinia publică devenise îngăduitoare faţă de o legătură cu o concubină. cu condiţia ca acest concubinaj să semene întru totul a căsnicie: concubina — în al doilea (şi singurul onorabil) înţeles al cuvîntului — trebuie să fie o femeie liberă (deoarece sclavele nu se puteau căsători). chiar şi cei însuraţi. femeile erau în stare să apere interesele maritale ori de cîte ori soţul era surghiunit sau silit să se ascundă. într-o bună zi. Lu-cilius. Juriştii luaseră aceeaşi poziţie: în ochii lor. unui adevărat şantaj moral cu sinuciderea). erau întotdeauna bănuite că au o legătură şi lumea se complâcea în a crede că amantul lor era vă. ca şi o căsnicie adevărată. ieşeau din casă cît mai rar şi nu se arătau în public decît pe jumătate voalate.atul sclav. fecioare. Orgoliului aristocratic i se adaugă orgoliul banului. se culca în mod obişnuit.. preluaseră toate clientelele ereditare ale neamului lor. adesea evocat de poeţii erotici. căci virtutea lor dădea naştere la tot atîtea temeri ca şi cea a sexului slab. Singura soluţie era ca un prieten înţelegător (care risca să fie acuzat de complicitate de adulter) sa le pună casa lui la dispoziţie. legătura aceasta. luase. la ea? Servitorii lor ar afla şi trăncăni de la o casă la alta. o dată cu moştenirea patrim0" niului. concubinajul era o stare de fapt. care oarecum a împrumutat-o soţului (la Roma. exclusivă. dar „mater familias". o lege imperială asimila iubirile unei vidua cu adulterul şi desfrîul. precum şi de un curtezan (custos). se poate recăsători. în cele din urmă. o accepţiune onorabilă. spre teribila indignare a lui Seneca sau Marţial. Se poate folosi de servitoarele lui. Unele doamne nu se mulţumeau să-şi dovedească devotamentul conjugal. Amanţii lor trebuiau să aibă grijă să le mulţumească în pat. Să presupunem acum situaţia inversă: „pater familias" este văduv. ba chiar în moarte (Seneca. ci . le tăgăduiau autoritatea. Concubina era femeia sau femeile cu care un bărbat. într-adevăr. iar legătura monogamă: un 27 . unde ar fi găsit Ovi„ diu acea rezervaţie îmbelşugată de femei bogate şi independente pe care Manualul iubirii le învaţă să păcătuiască? Femeile acestea aveau situaţia cea mai fericită de care se putea bucura o femeie la Roma. Cît priveşte dreptul succesoral şi capacitatea de testare. doamnele de modă veche. după cum dovedeşte o pagină interesantă a lui La Rochefoucauld. Din decenţă şi conştientă de rangul său.imperioasă".ata dacă nu avea un stăpîn? Părinţii fericii vor bîrfi cumplit despre moravurile văduvelor şi orfanelor. împăraţii. o soţie nemulţumită nu-şi părăseşte bărbatul . să o presupunem chiar fecioară. nu era considerată cochetă ca Celimene. deoarece nu mai avea stăpîn. ca şi la noi. ci la tata). pentru că tatăl ei a murit.. iar mîndria unei fete nobile îşi găseşte împlinirea în devotament. legăturile amoroase ale letelor trebuiau să rămînă tainice. Dar puteau la fel de bine lua. care nu o înjosea pe femeie şi nu o făcea demnă de dispreţ. fără bărbat: văduvă sau divorţată. altele au jucat chiar un rol politic însemnat căci.vi. cuvînt cu două ^înţelesuri: peiorativ la început. căsătorit sau nu. închisoarea aceasta mobilă care o urmăreşte pretutindeni nu se deosebeşte de haremul monogam sau gineceu în care doamnele eline grijulii de reputaţia lor cereau să fie zăvorite de soţul lor în timpul nopţii. dacă era trainică şi. inferioritatea socială a femeii fiind singura piedică în calea unei căsătorii legale. iar vorbele lor nu vor fi calomnii. era oare o femeie în stare să-şi gUca . silit de funcţia lui bisericească să păstreze o tăcere leală. Nici băieţii nu ieşeau pe stradă fără custos. văduva bogată este un personaj al epocii.

. lumea cunoştea realitatea: . ba chiar cu poezie. dar. ei o moştenesc pe mamă. De cele 28 . se cuvine să pătrundem mai întîi în misterele sclavagismului şi să ne dăm seama că Imperiul roman. Romanilor le plăcea să aibă în casă cîte un copil — băieţel sau fetiţă. Brutus. îi suportau toanele.Se întîmplă ca un sclav să fie copilul zămislit de stăpîn cu o sclavă".bărbat căsătorit avînd o concubină sau chiar două era de neconceput. ştim prea bine. trebuie să ră-mînă deasupra oricărei bănuieli şi despărţită de condiţia sclavilor de o barieră lipsită de echivoc. un patron hotărăşte. delicatus) şi îl găseau drăgălaş. în lipsa putinţei de a-1 recunoaşte sau adopta: legea nu o permitea. Pentru a le lămuri. ei vor fi nelegitimi şi vor purta numele mamei lor. de care nu se ocupau juriştii: un bărbat.cultă despre care am vorbit. Contrar căsătoriei legale. se jucau cu el. scrie un jurist. Horaţiu a cîntat cu delicateţe. cazul tipic era cel al unui bărbat care avea o legătură cu p libertă de-a lui şi nu voia a consfinţi o legătură atît de inegală. tot astfel. Bastarzi neluaţi în seama După ce Vespasian şi-a pierdut concubina. privită de popor cu un zîmbet respectuos.şi care îmbogăţeau turma lui de sclavi. ferindu-se să explice de ce îl favorizează. „concubinele lui se năpustiră. Soţilor care profitau de aceste înlesniri li se spunea „ancillariolus" (care umblă după servitoare). dacă ar. libertă imperială. dar şi drept iubit. concubinajul este o căsnicie ce nu se poate înfăptui. Un stăpîn samavolnic îşi adusese sclavii la o disperare atît de cumplită. libertatea. sclavagismul nu era lipsit de un oarecare lirism. jnCâ din viaţă. nu avea voie să o spună. Tatăl îl va putea elibera. să se căsătorească legitim cu concubina libertă? Ea s-ar simţi mîndră de a fi fost privită demnă să îmbrace rochia tradiţională a adevăratelor „mater familias". atît de frumos încît un sculptor îi făcu portretul. Concubinajul are onorabilitatea sa drept singura caracteristică: concubinei îi dă o demnitate de care nu s-ar bucura dacă legăturile ei cu concubinul nu ar fi stabile şi monogame. deoarece sînt ai unei femei libere. ucigaşul lui Cezar. dar. Fiind văduv. femeia nefiind măritată. cite un soţ cinsteşte amintirea celor două soţii succesive ale sale. poate \i şi un fel de copil adoptiv. aceasta era una din legile nescrise ale sclavagismului. pe acest copil îl aveau lîngă ei la cină. Totuşi. erau căutaţi de poeţi ai Curţii ca. să se compună un epitaf pentru sine defuncta sa soţie şi concubina pe care o alesese. cu atît mai mult era exclus ca stăpînul să încerce să-1 recunoască pe micuţul sclav drept fiu. dar şi ei nu sîntdecît sclavi. cînd vestea se răspîndi în casă. pe aite epitafuri. Astfel putea proceda oricine dacă avea sclavi. juriştii au rămas tneînduplecaţi în această privinţă: copiii născuţi dintr-un concubinaj onorabil vor fi liberi. mergea oare soţul şi mai departe? O convenţie mondenă cerea ca nimeni să nu-şi pună această întrebare. threptus) pentru că îl răsfăţau (de-liciae. uneori îi dădeau o educaţie „liberală". sau un copil propriu favorizat în taină. sclav sau copil găsit. împăratul Vespasian avu drept concubină pe secretara sa. iar el savurează dinainte acea clipă. servitoarele şi „răsfăţaţii" săi. salvînd aparenţele. soţia nu permitea ca acesta sâ-1 sărute în prezenţa ei. Un iubit? Să ţii un iubit era o meteahnă fără gravitate a persoanelor simandicoase. concubinajul nu are urmări juridice: în pofida îngăduinţei lor. Printre copiii născuţi din servitoare . o concubină şi copii din flori. . îneît îl uciseră. realitatea însă cunoştea alte combinaţii şi mai speciale.Nimeni însă. avea un mic iubit. dar nu şi pe părintele lor natural. celebrul Anti-nous. pe care îl creşteau (alumnus. fără să ne gîn-dim la ceva rău. ca şi cînd prima sa condiţie ar fi o pată pe care nici dragostea conjugală nu o poate şterge. emoţia stă-pînului ce urmăreşte cu privirea pe una din cele foarte tinere sclave ale sale: în curînd ea va împlini vîrsta la care va putea cunoaşte bărbatul. reprodus pretutindeni. Iată deci familii nelegitime compuse dintr-un bărbat. Un obicei interesant îi îngăduia să facă mai mult. s-a mulţumit să-şi facă siesta avînd alături de el pe una sau alta dintre numeroasele lui servitoare. De fapt. iar soţiile lor se jâluiau. faţă de care se comporta „aproape ca şi cînd ar fi fost soţia lui". conştientă de veşnica sa inferioritate. fără a mai vorbi de batalionul de ceremonie alcătuit din adolescenţii care s-ar numi paji. Pe de altă parte. stăpînul putea să aibă motiv să creadă că unii erau ai săi. iubitul ferocelui împărat Domiţian şi cel al lui Hadrian. Avantajul acestui obicei constă f1 a fi foarte echivoc: copilul răsfăţat poate fi folosit drept jucărie. nici măcar el. doamna de Pompadour. a fost imperiul metisajului. Ferit de priviri. adică cea rezervată în principiu oaenilor liberi. pe epitaf îi va da bărbatului titlurile de „patron şi soţ". Dar dacă. în cele din urmă. nu fără a-1 şi castra. ca şi Brazilia colonială. Se cunosc vreo cincisprezece cazuri în care un defunct pusese. Geloasă pe iubitul soţului ei. desigur aveau motive bine-cuvîntate. în ciuda aversiunii lui de la început. prilejul aducea cu sine ispita. urlînd şi plîngînd cu hohote". mai tîrziu. fi de familie bună.

stăpînul i-a făcut un copil servitoarei. fermecînd privirile şi conferind nobleţe ceremonialului. iar fiul nu iartă tatălui ingratitudinea sa. Cînd stăpînul ieşea din casă. atunci ea îl va avea pe propriul fiu ca sclav sau libert. Glasul simţămîntului de familie poate a vorbit mai tare decît statutele juridice. prăvăliaşi sau negustori. cîini. în alte poeme ale aceluiaşi poet sau ale lui Marţial. era la modă sărutul pe buze. Pornind de aici. un copilaş din tată necunoscut poate trezi în ei o adevărată vocaţie paternă. Unii bărbaţi mai dîrji îşi ţmeau iubitul şi după ce acesta nu mai creştea (exoletus). . la vîrsta cînd se mai tîra pe jos. Deveniţi pe banii lor meseriaşi. spre uşurarea stăpînei casei. cît a trăit el. scrie Plutarh. libertul mamei lui. mă aplecam să-1 iau în braţe şi să-1 sărut. ca unii oameni ostili căsătoriei şi procreării să fie mai tîrziu roşi de regrete şi să plîngă ca nişte laşi copilul unor servitori sau pruncul unei concubine. dar al cui libert va fi copilul răsfăţat? Să ne fie iertat acest cult al precizărilor: el ne va introduce într-un nou cerc al infernului. ar fi fost scandalos ca un adult de parte bărbătească sa fie folosit drept obiect pasiv. nu-i mai puţin adevărat că simţămîntul acesta trebuia să ducă o luptă cu autoritatea conferită de drept celui ce-1 răscumpărase pe propriul său părinte sau c°pil. ei alcătuiesc un procent al populaţiei totale ce se numără pe degetele unei singure mîini. Dar dacă acesta îl eliberează pe noul-născut? Micul libert îl va avea pe tatăl său natural drept patron. care se îmbolnăveşte şi moare. asemenea batalionului de paji frumoşi ce o înconjoară pe cea a cancelarului Le Tellier într-un tablou al lui Philippe de Champaigne. ca şi Ganimede. cel al necuvenitelor legături da rubedenie între liberţi. astfel de situaţii erau foarte frecvente. în mod afectuos. dar care este foarte bătător la ochi din punct de vedere social şi foarte important pe plan economic. Dacă nu toţi 29 . Batalionul pajilor (paedagogium) era comous din băieţi frumoşi care nu aveau altă treabă de-cît să servească la masă. cu regulile dreptului de succesiune. De obicei. liberţii despre care vorbim nu mai locuiesc în casa fostului lor stăpîn." Nu întotdeauna pentru că ar crede că acest copil este al lor. ambivalenţei. în acea epocă jucăriile cele mai apreciate erau vii: păsări. tatăl nu-1 iartă pe fiu că i-a copleşit cii o binefacere. Marc Aureliu şi preceptorul său Fronton se sărutau astfel cu sentimente duioase. precum cu un animal de casă. copilul născut dintr-o sclavă va fi sclavul tatălui său. Mai tîr-ziu însă nu este exclus ca mama. care se află la Luvru. tînărul era scutierul sau paharnicul stăpînului: îi umplea paharul. în calitatea lui de urmaş al neamului şi duşman tainic al posesorului actual al viitoarei sale moşteniri. l-am învăţat să folosească cuvintele. „Se întîmplă. ranchiunei. Epitafurile şi textele juridice arată că.mai multe ori. îi lipseşte doar veşmîn-tul adolescenţilor născuţi liberi: praetexta. totul devenea Posibil: fiul. ei mergeau în urma lecticii lui. După ce fusese aprig contestat. Aşadar. Presupunînd că el o eliberează pe mamă. să-şi răscumpere copilul. ei iau sub aripa lor un copil născut în casă. nu iese Sin casă fără cortegiu. s-a întîmplat nu o dată ca fiul să o răscumpere din pietate pe mama rămasă sclavă -— în care caz mama devine sclava sau liberta fiului său. iubitul lui Jupiter. iepuri pentru fg. departe de a fi teoretice. Totuşi. tiţe (pisica încă nu era domesticită). l-am potolit ori de cîte ori făcea buba şi era supărat. Nemaiexistînd atunci pretextul unui sex încă neprecis. Clipa gravă & vieţii lor este cea cînd le mijea mustaţa. cu amintirea cumplitei jertfe financiare tăcute pentru răscumpărare. stăpînul resimte pentru micul sclav o afecţiune adevărată. în semn de credinţă şi devotament. oetul de altfel precizează: aceşti copii sînt Uberţi şi liberţi vor rămîne. Sînt cele mai frumoase versuri ale lui. Uneori. nu mi-am dorit un fiu". acoperit cu bijuterii. libertă bogată. copilul răsfăţat — băiat sau fetiţă — este neîndoielnic copilul nemărturisit al patronului Deoarece este crescut ca Un om liber: îm-hăcat regeşte. putea să-şi răscumpere tatăl (acum sclav al fiului său) sau fratele devenea libertul fratelui. între doi bărbaţi. din porunca stăpînului i se tăia părul lung ca de fată. îşi pierdea slujba. Poetul Statius a scris versuri pline de simţire despre moartea unui copil pe care îl răsfăţase într-atît încît îl eliberase chiar de la naştere: „Abia născut. dar nu erau priviţi cu ochi buni. deşi continuă să-i prezinte omagiile lor la domiciliu. şi-a îndreptat către mine un prim scîncet cu care m-a învăluit şi străpuns. vate de a se bucura de un copil răsfăţat. Să fie el tatăl pruncului? Nu este cert: gustul paternităţii îşi putea da frîu liber într-un mod mai patetic cu un copil fără însemnătate socială decît cu fiul legitim care se cuvenea crescut cu duritate. înlăcrimat. Sărutările cu care îl acoperă nu trebuie să ne ducă cu gîndul la rele. . Infernul familial al liberţiior Desigur. Stăpînul poate avea şi motive mal nevino. tînărul. care este uneori o jucărie cu care el se distrează la masă. Viaţa familială a foştilor sclavi era fără îndoială iadul conflictului.

înaintea eliberării lor. cîţi senatori nu erau nepoţi de liberţi? La drept vorbind. deoarece gruparea mormintelor celor ce alcătuiau aceeaşi „casă" era obişnuită). Iată. fapte mărunte ca acestea. Ei suferă dln lipsă de legitimare. fetiţa se numeşte Chloe şi. Mai rău. numai ei Şi aristocraţii aveau morminte costisitoare. la Roma. 41 . la Ancona. în sinea lor suferă şi. pe unii. care ţine un prunc în braţe. J mai degrabă nişte „ieşiţi" pe care tara lor orj. devenită veşmînt de ceremonie. posibilităţile de ascensiune socială erau mai mari pentru un sclav decît pentru un om născut liber. motivul nu era inferioritatea socială a femeii. ornamenta^ cu portretele lor sculptate. iată deci o varietate de concubinaj decurgînd dintr-o nepăsare faţă de căsătorie. întemeia^ toată pe imitare. fiind acum a unor persoane libere.' dacă ei şi-ar răscumpăra copilul sclav. cea a unui grup cu gheare de exploatatori ai poporului. Nobilii romani aveau mai multă înclinaţie pentru liberţii lor decît pentru concetăţenii lor nevoiaşi. C le-ar fi cu putinţă să facă din el fiul lor. clienţi. In dreapta. pot explica o structură socială. Lipsa lor de cultură (copjij sclavi nu fac studii) trădează originea lor umii-j Ei nu sînt parveniţi. mai ales printre cei mai norocoşi. sau sclavi imperiali. tot astfel. va trebui să fie luată în consideraţie şi privită drept onorabilă. aşa cum s-a spus. vocaţia aceasta se explică prin condiţiile eliberării lor. pe nume Lucarna Benigna. Putea deci fi calificată drept concubină servitoarea care avea un singur tovarăş de viaţă. este sclavă. meşterului i-a cerut să-1 reprezinte îmbrăcat în togă. lumea era indignată de o bogăţie pe care ar fi găsit-o legitimă şi demnă de admiraţie la un nobil. adică tineri funcţionari. toţi liberţii sînt comercianţi. dacă nu mai mult. fie sclavii proprietarului ma-sin. femeie liberă. liberţi şi prin mesele lor. despre care trebuie să spunem cîteva cuvinte. care era acum un cetăţean de vază al cetăţii sale. după cum vom vedea. ci P imai un libert al lor. dacă nu pe toţi 30 . Satiricon-ul lui Petronîu zugrâveşt ! cu cruzime ironică existenţa lor. vătafi ai unui mare moşier. întocmai ca relaţiile de producţie. Desigur. ei nici nu alcătuiesc o clasă socială demnă de acest nume. s-au născut copii. cu urmările lor neaşteptate. ginară îi împiedică să forţeze uşa bunei socie. Acest cuplu nu avea nici un interes să se căsătorească legitim. dar sărac. nu pot întemeia dinastii burgheze. Să ne ferim să luăm drept clasă socială ceea ce este doar un grup tranzitoriu. în dreapta lui a aşezat-o pe „concubina" sa (cuvîntul folosit pe epitaf). Infernul social al liberţilor Pretutindeni ne lovim de ceea ce era chinul vieţii lor. în stare să-şi găsească forţa în umila mîndrie a specificităţii ei. Posibilităţile de promovare ale liberţilor erau date de avere. Atunci cînd şi ea şi el sînt eliberaţi. o altă libertă (lucru ce nu ne surprinde. în timpul anilor lor de robie. ^ imită buna societate în care nu pot pătrun-e> căci. căci statutul de libert se limita la prima generaţie. care se vedea deci covîrşită de prosperitatea unor indivizi care nu se născuseră liberi. fiind numai semi-cetăţeni. prin testament. avere izvorîtă din vocaţia lor negustorească. fiul unui libert fiind cetăţean sută la sută. fiindcă cei dintîi. snobul îşi găseşte naşul. Dar. Înainte de moarte stăpînii eliberează dintr-o dată. sclavi. clasa superioară se împrospăta în bună parte prin încuscrirea cu fiii unor liberţi bogaţi şi fiii de liberţi imperiali. probabil vreo libertă. ierarhia condiţiilor sociale nu era totuna cu cea a statutelor. la rîndul ei. Sclavul este muribund şi stăpînul vrea sâ-i dea mîngîierea că va muri liber şi va avea dreptul la un mormînt de om liber. legătura lor. ea s-a născut în timpul în care mama ei era încă o simplă servitoare. Categoria liberţilor se află într-o situaţie ambivalenţă: ei sînt totodată superiori şi inferiori masei. prin veşminte. Mai mult: la Roma. Ce putea oare să-1 determine pe un stă-pîn să-şi elibereze sclavii? Cel puţin trei motive. în schimb. le rămîneau credincioşi şi fiindcă îi cunoşteau -personal. deoarece nu are decît un singur nume. Cu atît mai mult cu cit aceşti foşti sclavi erau mai avuţi — uneori chiar mult mai avuţi — decît majoritatea populaţiei libere. nesiguranţa privitoare la locul lor adevărat în societate. iar liberţii se inserează în acest hiatus. Duc viaţa luxoasă pe care le-o îngăduie averea lor. Tot ce a putut face pentru ea tatăl natural a fost să o ia în casă ca „răsfăţată" (delicium) şi epitaful nu-i dă alt titlu: firea şi iubirea sînt neputincioase faţă de statut. trădînd în mod caraghios atît pretenţiile. ^iar dacă cei doi liberţi s-ar căsători legi-°? ' tatăl nu şiar putea recunoaşte fiul natural. nu le este îngăduit. Liberţii par a fi trăit mai curînd în stare de concubinaj decît ca soţi legitimi — iată concluzia la care am ajuns după ce am pus faţă în faţă argumentele lui Plassard şi ale lui Rawson. cît şi tara lor. iar aceştia i fje bastarzi. mulţi sclavi formaseră perechi. mor-n întul libertului Titius Primus. prin urmare. mici sau mari — ceea ce dădea întregului lor grup o fizionomie unică ce atrăgea ura.prăvăliaşii sînt liberţi. duc un trai al lor. taţi: bariera despărţind statutele le-o interziCe Iar buna societate găseşte că imitaţia lor este întotdeauna neizbutită.

în schimb. pretindeau că un libert are îndatoriri filiale faţă de fostul stăpîn. nemaitemîndu-şe de el. stăpînul îi eliberează pe vechii servitori merituoşi. beneficiile le vor împărţi cu fostul lor stăpîn. uneori. şi de aceea îşi dă aere şi mai trufaşe. în principiu nu este permis să ridici mîna asupra unui om liber. să-i facă patronului o vizită protocolară (salutatio) în zori de zi. în schimb. că libertul. chiar °e ar fi marele vistiernic al imperiului. nu este făcută pentru el. dar cu demnitatea de libert. Romanii erau sfîşiaţi între concepţia lor ci-vică despre societate şi concepţia despre o societate întemeiată pe o legătură de fidelitate de la om la om. Pe de o.sclavii lor. un patron nu are dreptul nici să ceară munci mai numeroase decît au fost stipulate. Dacă nu. libertul nu era obligat. stăpînul nu trebuie s-o încarce cu obligaţii pe cea a sclavului eliberat de el. Alţii sînt trimişi într-o altă parte spre a practica o meserie sau un comerţ. după cum iasă legate celorlalţi credincioşi ai lor. pe patul lui de masă. dar „este la fel de inadmisibil ca un individ care. unii liberţi rămîn în casă. cum era clientul. dar cu mai multă demnitate. Pe de altă parte. presupun că mulţi liberţi nu plecau din casă. libertatea fiind deasupra oricărei bănuieli. al cărui nume de familie a devenit acum şi al său. de regulă — să-i F zică să exercite aceeaşi meserie ca el şi il}te fie concurent. semn al măreţiei acelei familii. Posibile sînt toate aceste învoieli. La urma urmei. într-un caz. Atunci cîncl. . libertul are faţă de el îndatoriri de „pietate". le lasă o moşioară sau o pensie modestă (alimenta). patronul va fi îndreptăţit să-1 pedepsească aşa cum îi va fi cu '(putinţă. chiar de ar fi cel al împăratului. liberarea este adesea o afacere bănească: stă-oînul face afaceri prin mijlocirea unui sclav pe care îl cointeresează la beneficii. libertul îi este îndatorat fostului stăpîn şi îi rămîne credincios pe veci. Totuşi. Libertatea. nu nici măcar — cel puţin. îndeplinindu-şi acelaşi serviciu. Cînd părăseau casa. Relaţiile acestea prea prelungite apăreau şi mai apăsătoare atunci cînd sclavul obţinuse libertatea achitînd-o cu anumite munci pe care avea să le exercite pentru patron în urma eliberării (operae libertorum). în majoritatea cazurilor. ca odinioară la noi. îl urăşte. s-a înţeles cu el să-i vîndă libertatea la un preţ convenit. dovedeşte că a fost un stăpîn bun. care 1-a dat afară şi 1-a mai mîngîiat niţel cu bîta". nu poate să-1 facă pe libert să-i promită că nu se va căsători sau că nu va avea copii. După cîte se pare. căci dacă ar sustrage bani din casa stăpînului.parte. care acordă o mare impOr tanţă acestei ceremonii. ^'ndu-le libertatea drept moştenire. înainte de moarte. locuind acolo mai departe. acor-. iar patronul ştie şi el că s-a sfîrşit cu dominaţia lui. mai'alaltăieri era un ticălos de sclav.' alţii şi-au făcut o situa. sînt sfinte. identic era rolul „clienţilor".e cu totul independentă. nici să încarce eliberarea cu clauze atît de grele îneît fostul sclav nf ar mai fi liber decît cu numele. interesele de familie şi de bani ale unei libertăţi. plătindu-i astfel libertatea. nu erau eliberaţi decît sclavii în stare să ciştige bani — cu o excepţie: vistiernicul care mînuia banii stăpînului nu este eliberat niciodată. pe de alta. să se plîngă de stăpînul lui. el trebuie supus caznei şi justiţiei particulare. bîta este un simbol. In testamentul fiind oarecum un manifest. dacă ei ar uita de această obligaţie [^ pusă de gratitudine (la care ei practic nu pot fi constrînşi) poporul i-ar stigmatiza unanim făcîndu-i „liberţi ingraţi": era una din marile probleme ale epocii. Aşadar. libertatea la care rîvneau. Totuşi. ei păstrează o legătură simbolică cu casa stăpînului. şi Cistellaria ne zugrăveşte ambianţa profund neplăcută a acestei scene: libertul este exasperat pentru că se simte apăsat de o putere ce nu-1 mai poate con-strînge în nici un fel. Acum se cuvine să vorbim de acel strat exterior al familiei. Rareori un sclav pare să fi fost aruncat în viitoarea vieţii fără nici un ban. în schimb era adesea poftit la cină ?ţ se afla. mari amatori de succedanee naternaliste. pietatea cerea ca ei să facă vizite de respect. chiar proaspete. Clientela her din punct de vedere material în limitele convenţiei de eliberare. omagiul datorat C semn de recunoştinţă pentru eliberarea din scla vie. dar care dăinuie. viitorul unui sclav om de afaceri este asigurat de la sine. spre a-şi păstra drepturile asupra succesiunii liberţilor săi. în serviciul fostului stăpîn. devenit „patronul" \Or ei sînt obligaţi să-i aducă un omagiu (obsequ' ium) patronului. berţii trebuiau să o înconjoare cu o aureolă de smerenie. şter-gîndu-i numele de pe testament şi interzieîn-du-i libertului să fie îngropat în mormîntul familiei. fostul sclav rămine în mod simbolic sub dominaţia patronului iar romanii. a Şi într-altul. 31 . Sau trăgîndu-i o bătaie straşnică. lj. libertatea este o răsplată: sclavul va continua să se ocupe de afacerile stăpînului. acea promovare care îi răsplătea pe funcţionarii imperiali într-un anumit stadiu al carierei lor. în sfîrşit. Obligaţia ce o avuseseră liberţii să vină de două ori pe zi pentru a-i spune bună dimineaţa şi bună seara lui „pater familias" căzuse în desuetudine.

este bogat sau sărac. primeşte în casă o parte a societăţii romane. „intim în casa lui cutare". unii vor să facă o carieră publică şi mizează pe protecţia pa-tronului. de altfel bacşişul se substituise împărţirii de alimente . Mulţimea aceasta extrem de pestriţă făcea ţ în fiecare dimineaţă coadă la uşa patronului." 97 Autoritatea morala Puterea economică exercitată de familie asupr ţăranilor arendaşi comportă şi o autoritate mo! rală. inscripţia de pe soclu enumera toate funcţiile publice ale patronului şi indică totodată numele clientului donator. „Am avut mulţi clienţi". încăierări desul de frecvente. patronul căruia i se închină. este întotdeauna mai savant decît clienţii lui. I înconjurat de „o curte de clienţi şi de J berţi muncitori şi nu lipsiţi de recunoşti^ după cum spune Fronton. adminis-! tratori atotputernici): un moşneag bogat fărăi urmaşi avea mulţi clienţi de acest fel. dintr-o lovitură de baghetă magică.aproape de cite un client. cultul rustic oficiat cu ţăranii lor va fi adus( adevăratului Dumnezeu. i la ora cînd cîntau cocoşii şi cînd se sculau to. ridica din banii săi o statuie patronului. scrie fîoraţiu. după demnitatea respectivă. milie şi se proclamă cu mîndrie clientul aces. erau ur„' maţi în apostazie de arendaşii şi clienţii (amicu lor care. un patron blajin protesta. — vident devenise un rit. îi urau pe liberţii bogaţi. astfel încît „prieten" a devenit sinonimul măgulitor al cuvîntului „client". sînt cei care fac vine dar nu primesc. ' Ce este oare un client? Este un om libe care vine să-şi aducă omagiul capului de fa. care pot năzui aşadar la un legat drept mulţumire pentru omagiile aduse de' ei (printre ei se află cîteva dintre cele mai înalte personaje ale imperiului. cîte unui client sărac venin-u-i greu sâ aibă pe lîngă patron un rival fost clav.\ manii. fiecare vizitator primeşte un fel de bacşiş simbolic (sportula) cu care cei mai nevoiaşi îşi pot cumpăra ceva de mîncare. se iscau. cît şi liberţi ai împăratului. aduceau jertfe. cu atît mai bucuros cu cît aceste interese coincid cu ale lui. găsesc munca degradantă şi preieră să trăiască de pe urma protecţiei marilor nobili. care intră în bloc. îi convertesc pe toţi locuitorii domeniului. departe "Ş Roma. notabilităţile cele mai de va?a ale ţinutului au de asemeni clientelele lor. cine nu era un om de rînd. unde reapare cea a organizării civice. poeţi sau filosofi. ca şi ei.. Ca-tilina atrăsese după sine pe arendaşii săi în răzvrătirea lui împotriva Senatului. în urma cu trei secole. fără alte mijloace de trai decît pomenile patronului (printre ei mulţi greci) şi care.. se numea pe sine „clientul iui cutare". uneori chiar în casa acestuia. ci. poeţii Juvenal şi Marţial. Salutarea de dimineaţă este un rit: omiterea ei ar fi fost ca o tăgăduire a legăturii de clientelă. în cetăţi. cu gradele şi inegalităţile publice şi asupra căreia el exercită o autori-> tate morală. o instituţie e. zice-se. căci şi ceilalţi erau concurenţii lor. alţii sini nişte pîrliţi. uneori mai puternic deci. Cine era clientul unui oatron nu pierdea nici un prilej să se proclame ca atare pentru a se făli şi a sublinia influenţa patronului. are putere sau estt un biet nenorocit. în timpul prigoanei împotriva Biserici! proprietarii creştini care. în asemenea cazuri. scrie VitruviUj. alţii sînt oameni de afaceri şi pa. fiecare amănunt subliniază ierarhia. tronul îşi va pune / în joc influenţa politici pentru interesele lor. „Un patron bogat. între aceste două speţe inegale ue credincioşi. dar prosper. Oamenii fac coadă în veşmintele de ceremonie (toga). ^ ne poate surprinde faptul că un om bogat sau ii inie* eouy». nefiind oameni din popor. la fel se procedează la cină: diferitelor categorii civice li se servesc mîncăruri diferite şi vinuri de calitate diferită. într-o piaţă publică. Cu alte cuvinte. aşadar. Clienţii sînt introduşi în anticameră după regulile unei ierarhii cît se poate de stricte. rînd. spunînd că termenul „prieten" ar fi fost mai potrivit. hotărînd câ de acum înainte. o familie se biw de strălucire pe scena publică a notorietăţii ' condiţia necesară şi suficientă ca să fie jw vită demnă de a face parte din clasa conductoare. vin cei destul de puternici pentru a aparţine aceleiaşi societăţi ca şi patronul. alţi stăpîn. tuia. pentru a-şi ilustra reuşita. ca şi pe clienţii de naţionalitate elină. mai degrabă. în sfîrşit. „pater familias" nu primeşte salutul individual al cîtorva prieteni. Prestigiul ce aureolează familia este de asemeni o zonă de austeritate. uneori cu sutele 3 Asaltate sînt şi multe notabilităţi de cartier. Cicero surghiunit. sub imperiul spaime/ se resemnau să aducă jertfe idolilor. ^evoiţi prin sărăcia lor să le facă curte marilor seniori. ne conduce asemenea unei mame grijulii şi ne cere să avem mai multa înţelepciune » Şi virtute decît are el. Au venit cu zecile. scrie un lib^ îmbogăţit. dă-rîmau sanctuarul păgîn ce se înălţa pe pămîn-turile lor şi durau în locul lui o biserică. fusese şi 32 . ] dar de către mai puţini oameni.

Senatul şi Sfatul tuturor tătenilor. poate. precum şi asupra celor din jur. puterea exercitată de fiecare familie asupra micului său cerc. în clipa plecării. Autorii moderni l-au denumit „everge-tism". decît un titlu onorific. ca şi la Roma. în accepţiunea r că' a cuvîntului. acea ruinătoare pasiune pentru simboluri. tot astfel. soţia şi copiii. ca la noi. dar ceea ce numim noi noţiunea instinctivă a statului şi a serviciului public le era necunoscut. UNDE VIATA PUBLICA ERA PRIVATĂ Ce posedă un roman? Ce pierde el cînd este surghiunit? Patrimoniul. putere socială şi putere politică: mai există ceva de mai mică importanţă şi mai general. Cu excepţia unor nuanţe regionale. ţară care urmase exemplul dat de greci. liberţii. chiar dacă ! rea se află în mîinile „celor două sute de Pu . pe care nu uita s-o anunţe. Chiar şi atunci cînd. Seniori puternici îşi exercită în mod epi-sodic tirania asupra cetăţii lor. In schimb. în adunări. Imperiul roman. Cooptarea cetăţi. dacă îi era cu putinţă. în conştiinţa tuturor. influenţa. do-liile lui de familie deveneau evenimente locale: cetatea patronată. fiecare din miile de cetăţi autonome ce alcătuiau ţesutul imperiului era avutul notabilităţilor locale. Familia exercita o putere materială şi morală asupra celor care o alcătuiau. „partea sănătoasă a poporului vedea tot cu ochii marilor familii". pu^ terea economică şi relaţiile sus-puse ale bogătaşilor. puterea asupra acestui cerc restrîns face din ea un membru al clasei ce cîrmuieşte fiecare cetate în parte. în Imperiul roman. clienţii şi „onorurile": Cicero şi Seneca o tot repetă. avea datoria să primească sau să merite titlul de patron al unei cetăţi sau. pe care le-a exercitat şi a căror amintire îi rămîne asemenea unui titlu de nobleţe. Nu era. Bogăţia şi autoritatea asupra unui cerc restrîns (era totuna) echivala cu o calificare politică.el. în afară. no-Lim si' notabilităţile alcătuiau. clienţii. C<um'ărul de locuri era limitat şi cînd toate notabilităţile nu şi le puteau ocupa pe ale lor. însemnătatea socială şi legitimarea politică mergeau mînă în mînă. Pînă şi la Roma.jjj^ acestea nu ocupă direct un loc în Par-^ain nt 'pe cîtă vreme.specializată. în schimb. îi trimitea drept răspuns un decret do consolare. Liberţii nu deţin o situaţie strălucită (la Atena. alinat de prieteni care puneau la dispoziţia sa: „pe ei înşişi. ca pretutindeni. exercitarea funcţiilor publice nu era o pro. ba chiar imperiul întreg. stăpîni ai ţării. puterea aparţine în d legitim elitei domnitoare. aliaţi fireşti ai romanilor. pompa. îndeobşte anuale. pe copiii. or. apărarea c°tăţii în faţa tribunalului cu prilejul unui conflict de frontieră. scrie Tacit. cine poartă un nume glorios are datoria să fie prezent în tot ceea ce îi priveşte pe oameni şi să joace un rol onorific important. Nobilii romani au un simţ ascuţit al autorităţii şi măreţiei imperiului. în ţinuturile greceşti se fac simţite. Este unul din aspectele — şi cel mai neînsemnat — feno menului polimorf numit clientelă. conştiinţa colectivă nu simţea. )(onorurile" sînt funcţiile publice. Dragostea de simboluri cu ambiţia a fost una din pasiunile nitoare în lumea greco-romană. patronul nu trăgea nici Un folos efectiv. de fapt. în schimb. Le venea greu să facă vreo deosebire între funcţiile publice şi demnitatea individuală. ridicarea sau restaurarea unui edificiu. este doar exercitarea dreptului firesc ce-1 au animalele mari să le comande celor mai mici. de acela de 99 a compune meniul ospăţului pe care îl tea din banii lui. patronul putea expune în anticamera sa o scrisoare oficială deosebit de măgulitoare adresată lui de către cetate. din punct de vedere material. dacă se ducea în oraş. Era vorba de o idee subînţeleasă care asigura tranziţia: conducerea oamenilor nu constituie o funcţie specializată. Desigur. sclavii şi averile lor". care se distinge prin marile ei 33 . pînă şi nenumăratele asocia-Hi (collegia) unde se întruneau oamenii din popor i~entru plăcerea de a prinzi împreună aveau Patroni nobili: scopul principal al lor fiind organizarea de banchete. Italia este imperiul clientelei. O clientelă de cetăţi era aşadar una din posibilităţile de satisfacere a pasiunii ambiţioase Pentru simboluri. constituie o federaţie de cetăţi autonome. unde. Măreţia Romei era proprietatea colectivă a clasei conducătoare şi a grupului senatorial care domnea. fiecare membru al nobilimii. al mai multora. formă de guvernămînt indirect. senator sau cavaler. vanitatea. saluturile clientului nu există acolo. ei alcătuiesc jumătatea nenumăraţilor semicetăteni care nu menţionează numele vreunui tîrg pe epitaful lor) şi nu-1 înconjoară ca o aureolă pe fostul lor stăpîn. avea drept cauză sau urmare o binefacere sau un serviciu adus cetăţii de către patron: o donaţie în bani pentru vistieria municipală. i se făcea o primire oficială la fel de solemnă ca unui suveran. mecenatul. între finanţele publice şi averea personală. prietenii. domnea acolo mai vîrtos chiar decît în Italia.

Existau misiţi (pro-xenetae) specializaţi în tranzacţii de recomandări şi clientele (amicitiae). dar cu totul in dU11v. după Cicero. dacă averea fi fost adevăratul criteriu. la urma urmei. orice demnitate al căr titular era chipurile desemnat de însuşi î^ paratul — consul sau chiar numai un grad cf căpitan — aducea cu sine pentru cel ales ţja toria morală să-i lase un legat moştenire su. primii ani ai imperiului. a conducătorilor asupra celor cîrmuiţi. îi conduce în mod patern. oricare funcţionar trebuia mituit. victima nu se sfia să-1 dea în judecată. ea trebuie sa se dedice compatrioţilor ei. Imperiul bacşişului Oamenii se revanşau tunzînd oile cu două picioare. Bacşişurilor li se adăugau extorcările făcute de marii şefi.bogăţii: ea singură are căderea să aprecieze care familie este demnă de a fi primită în sînul ei. supunînd-o unei terori sîngeroase. crezînd că aceste „abuzuri" nu prezintă decît un interes anecdotic. iată. apoi le rea bani pentru a le elibera autorizaţia de rvrare la grînare mai apropiate. se ajungea la o învoială: bacşişurile au fost tarifate oficial şi preţul fix al fiecărei intervenţii a fost afişat prin birouri. este asemănătoare ganqsterismului de stat al unor preşedinţi din America Centrală: Duvalier. provincie îşi petreceau veacul cerînd rede-erite ilegale. nitarii cei mai înalţi. Subalternii aveau grijă să apară în faţa cîte unui funcţionar sau înalt demnitar cu daruri în mînă. în viziunea modernă. în tot cazul. Criteriile legale — alegerea sau o avere determinată — sînt înşelatoare. le aduce un bine şi. Batista. din necesitatea de a tunde oile fără a le juli prea tare. Numai că această cooptare nu era efectuată nemijlocit de corpul senatorial: ea trecea prin una din numeroasele reţele ale clien-telismului politic. calea senatorială de îmbogăţire" a guvernatorilor de provincie: cazul excepţional al unui Verres care iefuia Sicilia sa. După cucerirea Marii Britanii de către romani. prin urmare. după care le închideau gura inoec'torilor imperiali cu bani şi împărţeau beneficiile cu ofiţerii şi şefii de birou. bacşişul şi clientelismul erau în floare. La o scară mai redusă. binefăcătorul său. înseamnă a uita că statul modern nu este singura formă de dominare eficace: un racket. Uitînd că Roma nu era un stat modern prea numeroşi istorici au văzut în aceste străvechi principii o pervertire a principiilor moderne: au repetat sus şi tare că la Roma corupţia. desemnaţi de împ vor plăti o sportula vistieriei imperiale. veranului. un om public nu mai este un servitor cinstit al Senatului dacă face uz de funcţiile lui pentru a-şi umple buzunarele sau dacă ambiţia sa personală trece înaintea interesului obştesc. dacă nu vrea sa piardă orice credit. o mafie sînt la fel de puternice. era şi acesta un mod de a recunoaşte printrun simbol substanţial superioritatea. se plăteau.^ceste rîndur P^fale lui cumpăra scutirea x le asia. Trujillo. veritabil c hotăra dacă un om poseda sau nu calitatea so cială potrivită pentru a fi admis în sinul \w şi dacă îşi aducea cota-parte cerută de presti' giul colectiv ce şi-1 împărţeau membrii ciu_ bului.___ . mafia care îi ocroteşte şi îi exploatează pe emigranţii italieni ai unei metropole americane sau pe muncitorii emigranţi ai unui oraş francez împlineşte o funcţie „publică". în timpul Imperiului tîrziu. iar numai printr-o legătură de fidelitate particulară avea cineva acces la acele demnităţi. Iar numirile făcîndu-se pe bază de recomandare de către „patroni" binevăzuţi la Curte. îşi îndeplineşte rolul cu atît mai conştiincios cu cît banii pe care îi smulge emigranţilor nu îi sînt daţi decît dacă aduce aceste servicii: cine ocroteşte mu Sili» public drept ciudăţenie a Stasii făceau rost de ^deplinmd muna furt şi banditism ceva m sclav. dacă nu voia Ca testamentul său să fie casat din motiv de lipsg de recunoştinţă şi succesiunea sa confiscată de către vistieria imperială. dacă patronul nu se ţinea de cuvînt. Daca vrevm b-tăi şi corvezi ofiţerul îl «S. pentru un singur post de senat mii de proprietari de pămînt ar fi putut rm*? ambiţia de a intra în Senat. dar profesiunea lor era discreditată. recomandările (suffragia) se vindeau sau. administraţia militară silea gurile supuse să-şi ducă redevenţa de grîu r grînarele publice foarte îndepărtate. principiul de guvernare al unei provincii ca întreprindere economică particulară a dăinuit în tot timpul imperiului.i i din Tacit ci £" ubiica era un 5îft%S5 laolaltă tular. o condiţie necesară. sau le-au trecut sub tăcere. Pentru cel mai neînsemnat serviciu. Poeţii erotici aşteptau cu 34 . Guvernatorii . Jefuirea ţinuturilor pe care le administrau. nimeni nu făcea un secret din asta. Funcţiile publice erau considerate ca nişte demnităţi particulare. din fire. De altfel. Posturile militare care asigurau paza satelor şi îndeplineau totodată muncile administrative sileau tîrgurile să le voteze gratificaţii (stephanos). Realitatea vieţii litice consta în cooptare: Senatul. să-i dea un bacşiş neV t in piu substanţial şeîu lui de birou. Puterea centrală nu se amesteca atîta vreme cît percepea sumele ce i se datorau. ucw— aducea bacşişuri. ea împarte dreptatea printre cei nou-veniţi şi îi ocroteşte împotriva restului populaţiei din solidaritate naţională.

populaţiile asuprite se străduiesc să creadă că stăpînii lor paterni le asupresc spre binele lor. el nu mai este nimic. o. nici de avere — ceea ce era totuna. ci de tact. contsraZicîndu-i astfel pe propriii lor subalterni: îm-oăratul dojenea sus şi tare Fiscul (care era. iar el nu dădea niciodată socoteală. ei se considerau ca aparţinînd unei elite nespecializate. psihologic vorbind. ei făceau dovada lipsei de interesare a oamenilor de la putere. a face avere guver-d era un lucru cinstit. Din cînd în cînd. . se poate pierde. tot astfel şi regii Franţei. în Mănăstirea din Parma.e. Omul nu era servitorul statului. dintr-un spirit de solidaritate. cuvînt grandilocvent! Virtutea aceasta nu era respectabilitate. nePustorii italieni puseseră stăpînire pe toate poziţiile economice ale Orientului prec. „Demnitatea" Funcţionarii. dădeau patalamale unor piraţi pe care îi botezau corsari şi care împărţeau prada cu ei. interesarea funcţionarilor la beneficiile oamenilor la putere nu trebuie să dezmintă lipsa de interesare a acestora din urmă. un corsar nu este un ofiţer de marină cu sufletul corupt. şi voi apărea cu veşminte oficiale ln galeria strămoşilor".n. uşurat de toate datoîie mele. o fi această concepţie de condamnat. fie. am mărit pe viu «demnitatea» mea şi a neamului meu. fie în aparatul de stat. Tn plus. scria el. se măreşte. să-şi apere reputaţia. dar. după cum un negustor nu trebuie să-i arate clientului că vinde numai din interes. nu i-a luat-o în nume de rău lui Cezar atutv cînd a trecut Rubiconul. se înţelegea de la sine că cel îndeplinise o funcţie publică se mîndrea cu °e şi îşi apăra bunul precum un rege îşi e? coroana: avea o scuză care îl absolvea. după ce fusese timp de un an. un proces public servea drept lecţie şi făcea să cadă capul — sau măcar cariera — unui guvernator nepriceput: prostul manifestase simţăminte interesate în modul cel mai cinic. Iar marii dregători tarifau bacşişurile. dreptate unor ţărani care îi aduseseră o jalbă pentru a se plînge de nelegiuirile agenţilor lui şi emitea cîte un edict de condamnare a corupţiei: „Mîinile funcţionarilor să nu mai fie hrăpăreţe! Repet: să nu mai fie!".. ci un ideal de glorie.. ei pretindeau că dragostea este viata lor şi că nu le pasă nici de carieră. un om îşi spunea: . făcea. cîrmuitorii nu se considerau membri ai unor organisme obligate. Cicero cîştigase doar o surv echivalentă cu un milion de centime franceza avînd toate motivele să se mîndrească: era tar6' puţin. în timp ce guvernatorii se servesc servindu-1 şi pe împărat. militarii. timp de cîteva milenii.nerăbdare ca soţii să-şi părăsească soţiile pentru a se îmbogăţi într-o provincie îndepărtată timp de un an. în ceea ce îi priveşte pe împărat ne marii lui dregători. luptînd împotriva p^' triei şi aruncînd-o în război civil: Senatul vois" sâ-i reteze demnitatea. în loc de marină de război. căci mi-am vîndut jumătate din ad-Kstraţi" — aceasta este una dintre cele trei f u patru scrisori de dragoste ce ne-au parvenit rlin antichitate. suveranii sau folosit de o mafie sau de un racket numit. O demnitate publică fiind o p particulară. deşi el declarase 35 . Nu era o problemă de integritate. însărcinat cu o funcţie. Vechile sisteme administrative nu a. administraţie pentru a smulge impozite sau a reduce poporul la tăcere. rechemat din surghiun: i s-a restituit tatea. în timpul Re-oublicii. cheltuielile acestea reprezentau partea cea mai însemnată a bugetului de stat. Deosebirile dintre indivizii care alcătuiau această elită sînt date de funcţiile publice mai mult sau mai puţin înalte ce li s-au încredinţat. Demnitatea se dobîndeşte. nimic comun cn ceea ce numim noi administraţie. într-una din cetăţile autonome care formau ţesutul imperiului. superioare în toate domeniile. cînd este vorba de notabilităţi. şi guvernatorul te va iubi". iar nu „im-Perialism economic".„^ 500 000. în ceea ce îi priveşte.Fii ascultător. îmbogăţirea se făcea în parte din fondurile publice: unui guvernator i se dădoa o sumă plobală colosală pentru cheltuielile cerute de misiunea lui. cnjy ! nator de provincie. după cum Cidul f're pasiunea punctului său de onoare. Este vorba deci să te îmbogăţeşti fără a zdruncina prin atitudini prea bătătoare la ochi posibilitatea unui astfel de crez.Servindu-l pe îm-pârat sau servindu-mi cetatea.. se retrage cu . Pînă în secolul trecut. surghiunit. Iată de ce guvernatorii romani îi sprijineau Pe comercianţii romani: corupţie. adică le legalizau.. el aducea servicii statului şi se servea şi pe sine. fusese descoperită o scrisoare în care îi scrisese iubitei lui: „Bucurie! Bucurie mare Mă îndrept către tine. „Demnitatea". fiecare senior are pasiunea demnităţii lui. de fapt. guvernatorul făcea afaceri: în cursul ultimului secol î.e în afară de denumirea lor. administraţia domeniilor imperiale). datorită acestei funcţii pe care am îndeplinit-o timp Pe un an.-. el poate da clerului o dovada ^ cinste strălucită: ajuns la putere cu o av de 130 000 de franci. cade pradă disperării: demnitatea lui s-a dus. scrie Sfîntul Pavel. cînd'şi cînd.. si în afara extorcărilor. cu aiu-torul interesat al guvernatorilor trimişi acolo. atunci cînd contele Mosca părâs ministerul.

se ducea să-1 salute pe patron. poate nici nu-1 cunoştea. Există deci o clientelă. generaţia tînără se împărţea într-o mie şi una de clientele şi. mai puţin esteţi decît eiinii. pretutindeni la ţară. O vorbire şi maniere pline de gravitate subliniau autoritatea unui om într-un mod mai potrivit.„în Istria. Primii greci naturalizaţi care au ajuns chiar în Senat au fost aristocraţi înzestraţi cu o cultură remarcabilă. dar să ne ferim de acest termen vag şi înşelător. cu o zi înainte. iată de ce cooptarea rămîne principiul de care depind în mod tacit şi intrarea în acea clasă. patronul dobîn-deşte plăcerea să nu aibă mai puţini protejaţi decît semenii săi. adevăraţi stăpîni. Patronii ÎŞ1 făceau iluzia de a36 . La ţară domnea Un patronat asemănător cu cacicat-ul sud-ame-rican. La drept vorbind. Cele doua clientele La drept vorbind. începînd cu secolul *> edictele imperiale sînt redactate într-un stl atît de neinteligibil şi într-o limbă atît de a1"' zantă încît sînt aproape de neînţeles. manierele distinse nu erau cele mai importante într-o societate lipsită de gustul mondenităţilor. împăratul însuşi îi desemnează pe titulari ţinînd seama de recomandări. încununată de o frumoasă cultură literară şi de cunoaşterea mitologiei.torul decît rezultatul stării de fapt: în m^] unui război civil. patronatul era mai cu un rămăşag. Sistemul asigură fiecărei personalităţi de vază plăcerea să domnească peste o gloată de candidaţi. şi promovările în funcţie. O naţie ocrotită este „clienta" unui stat puternic. căci redactorii. romanii înclinau să suspecteze eleganţa şi nu-i dădeau nici un înţeles social. îl numeşte „patron" pe cel care binevoieşte a-1 apăra. Din păcate. nu aparţine clasei nevoiaşilor aflaţi sub influenţa unui vecin puternic pe care îl iubesc. Există două feluri de clientelă: ba are clientul nevoie de un patron. notabilitatea se cuvine să se manifeste de asemeni printr-o bună creştere (pepaideu-menos). clasa stăpînitoare nu vrea să coopteze atît cîrmuitori competenţi. Cazul acesta din urmă este cel al patronajului de cariere: tînărul ambiţios în căutare de o promovare în funcţie. Preferă să aprecieze însuşirile acestea cu propriii săi ochi. cetat Frejus a optat pentru partidul învingător. sate întregi se încredinţau cîte unui protector pentru a fi apărate împotriva celorlalţi. ba aleargă patronul după un client pentru renumele său. Romanii obişnuiau să transforme în legături individuale o relaţie generală şi să rituali-zeze aceste legături. marii proprietari de Parnînturi îi tiranizau pe ţăranii din îm-Prejurimi. din care izvorau obligaţii de omagii verbale Ş\ păcate din lipsă de recunoştinţă. fiind aşa de lti se fereau ^e termeni tehnici. In primul caz.A demnitatea sa îi era mai de preţ decît orice decît viaţa. invers. autoritate firească. „clientelă" şi „patra. iar urmările pentru mersul treburile1" cu totul catastrofale. căci ele nu se pot cîntări după criterii reglementare. în acest caz patronul are nevoie de client. în al doilea. ea va fi oferită altuia. dacă nu primeşte o fidelitate ce i se oferă. patronul exercită o putere reală. Efectul produs asupra administraţilor din clasele de jos a fost mai în' doielnic. Unii au protejaţi pentru că domnesc peste alţii. sub cuvint că vor şti să redacteze documentele oficiale într-o proză armonioasă. îl servesc şi la sprijinul căruia apelează. nu toate clientelele sînt de acest fel. a cărui miză era mai degrabă . Relaţia dintre elitele politice se menţinea prin canale de legături personale. povesteşte Tacit. cît oameni care să-i arate ca într-o oglindă toate în-suşirile particulare pe care le preţuieşte la sine: belşug. Se întreabă pe care patron să-1 aleagă: pe vreun compatriot? Pe vreun vechi prieten sus~pus? Pe omul care a călăuzit cariera părintelui său? Protectorul ales îl va recomanda dintr-un singur motiv: tînărul acesta. pămînturi şi Un nume extrem de popular". alţii sînt aleşi patroni de către cine are nevoie de ocrotire. Tot astfel nu-i putem lua în nume de rău Cidului faptul de a fi ucis în duel ne cel mai bun general al regelui pentru a-şi salva onoarea. nalitate de seamă — „atît din patriotism loca]"" cît şi în speranţa că el va ajunge la putere". un acuzat este apărat la tribunal de patron sau. i s-a încredinţat lui ştiind că. nat" sînt cuvinte folosite de romani în fel şi chip pentru a desemna legăturile cele mai diverse. Apartenenţa la clasa stăpînitoare se vădea prin unele caracteristici exterioare. Numai că alegerea nu se face de către clasă ca monolit: fiecare dintre membri are nenumăraţi protejaţi ai lui pe care îi recomandă confraţilor în schimbul unei favori identice. ba ^ar inaplicabile. căci cultura înălţa clasa stăpînitoare în înşişi ochii ei. în fiecare dimineaţă. povesteşte tot Tacit. Alteori. pe care. neamul Crassus-llor a avut dintotdeauna clienţi. în schimbul protecţiei date. patronii se bat pe clienţi. educaţie. Nimic nu este mai înşelător decît studiile de vocabular. cînd este vorba de cele mai înalte numiri. vrl^i să urmeze pe un concetăţean devenit o persa. şcolile de retorică au devenit pepiniere de administratori. chiar cînd dactau un decret financiar. Senatorii şi chiar şefii de birou erau recrutaţi de preferinţă dintre persoanele renumite pentru cultura lor.

Un paradox amuzant îi va smulge cititorului un zîmbet: poeţii erotici se făleau că dispreţuiesc cariera politică şi că nu vor milita decît în cariera amoroasă (miliţia amoris). reprezentaţii teatrale. dedicată în în' ţregime studiului înţelepciunii. nu se cuvenea să fie recomandaţi decît candidaţi susceptibili de a fi agreaţi de toată clasa stăpînitoare. atunci C1nd le avea. ei specifică dacă este sclav. Dacă. Cicero are un ton condesendent pe care nu şi-1 îngăduie cu alţi cores-Oondenţi). u plăcerea de a-i îndruma în cariera lor (faţă \ tînărul Trebatius. Scrisorile acestea. după cum demnitatea cea mai înaltă la care ajunse omul în cauză pe scara onorurilor fusese q0J sulatul sau numai pretura. cu atît mai mult. nici escortă la lectică. ba chiar ruinătoare lupte de gladiatori la Coliseu: după care omul se refăcea guvernînd cîte o provincie. devenite aproape un gen literar. Or creditul este totul. Aceasta este strania instituţie numită „evergetism". ~e cîte ori un istoric sau un romancier introduc un personaj. era un schilod. cine a renunţat să mai joace un rol public se vede părăsit de toţi. care erau şi cele mai costisitoare.i lansa jpia începători din ură prietenie faţă de aceşti tineri respectuoşi. numai o mare înţelepciune putea îm-bia pe un om să renunţe la aceste satisfacţii. Pentru conformismul stoic viaţa politică este totuna cu o viaţă conformă cu raţiunea.companie. este vorba doar să-i spui unui egal nume-je protejatului. Căci şi viaţa municipală avea o ierarhie a ei. ceîe senatoriale. fiecare patron are încredere în egalii săi şi face schimb de influenţă cu ei. cine nu avea acces la funcţiile publice. libert. cu condiţia probabilă a unei cenzuri prealabile pe care fiecare o exercită asupra sa: pentru ca patronul să nu-şi piardă creditul. cavaler sau senator. prin vocati * omul era militar şi prefera comandamentul unu' regiment în vreo provincie sau la graniţa si amîna exercitarea unei demnităţi anuale u Roma. Oricît de bogat era cineva. putea fi pretorian sau consular. ba chiar „om principal". Plebeu. nici vizitatori în anticameră". Cu condiţia ca celelalte familii bogate să-1 fi lăsat să-şi ducă traiul liniştit în colţul lui şi ca populaţia cetăţii să nu-1 fi smuls singurătăţii de care se bucura la moşie. privilegiul acestora era totodată un ideal i aproape o datorie. sînt îndeobşte lipsite de miez. cinstea să fii preotul împăraţilor printre mai marii cetăţii tale şi să te înalţi chiar deasupra rangului provincial prin demnitatea de cavaler roman". ca la noi gradul ce rămîne lecat de ^'mele unui ofiţer sau ca titlurile de nobleţe. Căci fiecare demnitate publică îl costa foarte scump pe cel astfel cinstit pe toată durata vieţii lui: confuzia dintre fondurile publice şi patrimoniile particulare se producea într-un sens şi într-altul. experţi în materie. la viaţa politică a cetăţii. acestea făceau parte din identitatea sa. i se spunea „tînărul cutare" (adulescens) chiar dacă sub platoşă număra vreo patruzeci de ani: încă nu-şi începuse adevărata cariera Cele spuse se referă la nobleţea senatorială-în privinţa notabilităţilor din fiecare cetate' iată în ce termeni Censorin îl caracterizează pentru cititori pe protectorul (araicus) căruia îi datorează totul şi căruia îi adresează cartea. nici tradiţia nu trăgeau o linie de despărţire precisă între viaţa publică şi cea particulară. îi spune unui prieten înţeleptul Ho-ratiu. ai avut. Nobletea de funcţie In virtutea aceleiaşi confuzii între domeniul public si cel privat. Cine fusese numit pretor sau consul trebuia să cheltuiască enorm din banii lui pentru a oferi poporului roman spectacole publice. egalilor lor le scriu nenumărate scri-Fori de recomandare. spre a-1 înălţa. Acesta era destinul unei familii de nobleţe senatorială. dacă îndeplinea succesiv funcţiile anuale pînă la cele mai înalte. în acest din Urmă caz. faptul de „a duce o viaţă publică" — cu alte cuvinte: „a exercita funcţii publice" — nu era privit ca o activitate specializată: era desăvârşirea vieţii unui om demn de acest nume. în schimb. el nu figura printre „primii ai cetăţii noastre" dacă u se urcase pe scara vieţii publice. în funcţii municipale pentru ca el să-i ofere costisitoare plăceri publice legate de îndeplinirea demnităţilor care durau un an şi confereau un grad pentru toată viaţa. curse de care. a unei persoane particulare ideale. Practic. „Lasă-i pe clienţii tăi şi vino să cinăm liniştit la mine".. Nici legea. putea fi jertfită numai şi numai vieţii filosofice. nu mai are . în calitate de autentică notabilitate. viaţa politică (bios politikos). după părerea majorităţii filosofilor. Cine nu era plebeu şi făcea parte din Sfatul local (curia). un om de nimic. după ce s-a prefăcut că s-a lăsat rugat. adică al unei fa37 . era curial. a unui membru al clasei stă-pînitoare — care era considerată ca umană şi nimic mai mult —. „Ţi-ai urmat pînă la capăt cariera municipală. dacă era vorba să se taie în carne vie. erau accesibile numai familiilor bo-Lte. Cine are mulţi protejaţi şi multe sluibe de împărţit este salutat în fiecare dimineaţă de o mulţime de oameni. un om era desemnat prin locul ce1 ocupa în spaţiul eivi<-\ prin titlurile si demnităţile lui politice sau municipale. într-adevăr. funcţiili municipale şi.

Ar fi 115 termenul „ereditar" mai nimerit? Lucrurile stau chiar atît de simplu. însă.patron al oraşului". Evergeti îsm ţar în cea mai umilă cetate a imperiului. Printre bogăta~ taşii oraşului. cutare este un om prosper. Hi jnai încăpăţînat dintre cei doi cîştiga.'. o dată în viaţa lui. aceasta îi mulţumea. obli-gînd Sfatul să-1 numească înalt demnitar local şi să-i tacorde un titlu de onoare excepţional ca . iar el el se grăbea să declare. cu deosebirea că tot ce se dăruia privea în mod aproape exclusiv înfrumuseţarea cetăţii şi desfătările ei publice. greaca. Izvora oare această dăruire din generozitate proprie sau din obligaţii publice? Din amîn* două.milii din zece sau douăzeci de mii. Arătîn-du-se generoase. Dacă u se întrevedea nici o ieşire. întrucît funcţia consta în a plăti mai cu-rînd decît în a cîrmui. obligîndu-i să facă mereu ceea ce conştiinţa rangului lor îi îndemna să facă uneori.re din banii lui încălzirea apei băilor pu-"lice Interesatul susţinea că o mai păţise o dată. notabilităţile confirmau apartenenţa lor la clasa stăpînitoare. guvernatorul provinciei se băga şi el. care-i primea în sinul lui: cauza era mai degrabă lipsa decît pletora de candidaţi. la care nu se gîndise nimeni. Proporţia varia de la un om la altul. care ţinea morţiş la apa ei caldă: o aclama pe victima desemnată. notabilităţile ofereau în mod spontan concetăţenilor lor edificii. felul acesta de mecenat era şi mai frecvent decît în zilele noastre în Statele Unite. unde arheologii fac săpături şi pe care le vizitează turiştii. Numirea demnitarilor anuali le oferea prilejul dorit. Dar adevărata dimensiune evergetismul o capătă printre notabilităţile municipale. fără a găsi vreo compensaţie Pentru sacrificiile financiare ce le impunea. iar candidatul cel mai nimerit era cel ce accepta să plătească.i flOronta fără înrlrvială atît. un mecena. Astfel s-a creat o oligarhie stăpînitoare. nu existau decît cazuri particulare. ridica în slăvi spontana sa generozitate şi o alegea demnitar cU ridicarea mîinii sau aclamaţii unanime. în speranţa că fiul va imita generozitatea 38 .să asi-aîl. Clasa notabilităţilor avea aşadar satisfacţia ambiguă de a crede că cetatea era a sa. cruţîndu-şi interesele şi împovărînd cit mai mult ţărănimea săracă. în afara obligaţiilor le-Sate de demnităţile anuale. căci cine era îmbrăcat c^ o demnitate municipală era obligat să plătească El dădea o sumă globală vistieriei municipale finanţa spectacolele date în timpul anului cîncj îşi îndeplinea funcţia sau ridica un edificiu Dacă situaţia sa financiară era încurcată. ^n edificiu sau nu oferă un banchet public. de darnic încît va accepta fără îndoială. Căci din acea tendinţă spre largheţe ostentativă cetăţile au făcut treptat o îndatorire publică a bogătaşilor. tot spontan. se ridica în mod spontan — căci exista şi spontaneitate — şi declara că dorea să-i facă un bine cetăţii lui. Acestea plgt'1 seră de asemenea spectacolele publice care r bucuraseră în fiecare an pe concetăţenii lor Ql condiţia ca generozitatea donatorului să poat-acoperi cheltuielile. că prelua cheltuielile. sau intervenea paşnic plebea cetăţii. o demnitate care îi obliga . că el însuşi sau moştenitorii lui vor plăti într-o zi. Mai mult: indiferent de funcţia publică. iar poeţii satirici îşi băteau joc de pretenţiile noilor îmbogăţiţi care se grăbeau să ofere spectacole concetăţenilor lor. Fiecare cetate ţse «nparte în două tabere: notabilităţile care dau Ş1 plebea care primeşte. primii pe care cetăţenii se gjjj deau să-i despoaie erau cei ai căror părinţi trecuseră prin demnităţi (patrobouloi). nimeni nu poate fi vedetă locală dacă nu ridică. el era victima cea mai califi' cată pentru viitoarele largheţi. fericit $i 1" ji~ i^arnir1 înrît. v. Iată de ce. Fiecare membru al Sfatului afirma sus şi tare că este mai sărac 'decît semenii lui. dar că. demnităţile tatălui-impuneau oarecum fiului o datorie moral'' fiind moştenitor. în fiecare an. banchete publice sau petreceri. Sfatul îşi jertfea unul din membri. Uneori. se jucau în cetate mici comedii: trebuiau găsite alte vaci de muls. Cetăţile s-au obişnuit cu un lux public pe care foarte repede l-au cerut ca pe un drept al lor. lupte de gladiatori. în scris. demnitarii locali n-au mai fost aleşi de cetăţeni şi au fost desemnaţi de către Sfat. 114 schimb. adică la una din douăzeci de familii. „părinte al cetăţii" sau „binefăcător darnic şi spontan" — titlu pe care el avea să-1 înscrie pe lespedea sa funerară. deoarece o plătea. Uneori chiar se vota o statuie pentru el. ba chiar Pfjta sau siriana — majoritatea edificiilor pu-"lice. au fost ridicate din ban-lor de către notabilităţile locale. treptat. 2 acesta. avea dreptul să stabilească singură impozitele către imperiu. indiferent de limbă — latina. Marea majoritate a amfiteatrelor — enorme bogăţii împietrite — au fost dăruite în mod liber de meceni care astfel şi-au pus pecetea definitivă pe cetate. trebuia să făgăduiască public. In schimb.

După o altă modă a tim-Pu]ui. iar alteori îşi ducea propria politică. drăcuiau şi bombăneau. se vedea silit să se retragă la Una din moşiile lui pentru îndeplinirea căsătoriei. îşi slăveşte propria generozitate. dar şi acceptau. In imperiul întreg. Sînt scrise. la moartea părintelui lor. bogăţie 39 . Or. El reprezintă patru gladiatori luptînd împotriva a patru leoparzi. în virtutea funcţiei lui. din lipsa unor candidaţi 'destul de avuţi printre fjjj de demnitari.' +e tlul" de vedetă locală. Uneori. cine spune civism spune datorie. împăraţii se vor preface că perpetuează tradiţia republicanismului apărînd la circ sau în amfiteatrul Romei. Orgoliul nobiliar însă ţine să dăinuie. în picioare pe estradă. pentru . In curînd aceasta a devenit o obligaţie. numai în timp de foamete se gîndea plebea să-i roage pe conducători să-i vîndă cu preţ redus grîul strîns în grînarele lor. datorie paradoxala: cea de a da cetăţii mai mult decît i se datorează. scandînd lozinci spre lauda lui: „Magerius! Magerius! Magerius! Pilda ta să ră-mînă instructivă în viitor! Binefăcătorii dinainte să-ţi înţeleagă lecţia! Unde şi cînd a fost vreodată ceva aşa de frumos? Ne dai un spectacol demn de Roma. pe nume Magerius. sau un ideal. le silea pe notabilităţi să-i ofere poporului plăceri care „să-1 distragă de la tristeţi". aşa cum fusese cea a oamenilor politici în timpul republicii romane. îi pofteau pe toţi concetăţenii la nunta fiicei lor. Numele fiecărui luptător este scris lîngă imaginea sa. se comportau cu cetăţenii aşa cum un partid din zilele noastre se comportă cu membrii săi. da. poate să întemeieze şi o fundaţie perpe-uâ: în fiecare anţ (je Ziua ctitorului. în majoritatea cazurilor. Civism nobiliar Cine spune ostentaţie spune spontaneitate. atunci cînd. sau va 117 ţine o sărbătoare care va purta numele rului. vreo petrecere sau vreun spectacol public. ca îşi generalii de altădată pe câmpul de luptă. fetăţenii unui stat modern. iar cetăţii edificii din ostentaţie. Dintot-deauna. tot astfel şi numele fiecărui animal: mozaicul nu este un ornament. Sfatul binevoia să-1 adopte pe reprezentantul vreunei familii de negustori pentru a-1 avînta în costisitoare demnităţi. singurul judecător adevărat. faţă în faţă. după exemplul lor. într-o mică cetate din Tunisia.părintească. Dar mai era şi ostentaţia nobiliară. în văzul tuturor. Iată tot atîtea mijloace de a confirma a este omul în viaţă sau decedat şi onorat. fără nici un ban în plus. care vădeau şi ele ambiguitatea dintre omul public şi omul par" ticular. cetatea a benchetui în amintirea sa. se ofereau poporului plăceri care îl distrau sau edificii care măguleau trufia donatorului însuşi. Aceeaşi este soarta notabilităţilor municipale. Spaţiul nu îngăduie să explicăm de ce devotamentul lor se vădea (mai ales prin cheltuieli de agrement (cheltuiala pe care un demnitar o putea refuza cel mai greu era cea cerută de pietate. mai pretenţios: md aveau posibilitatea. cetăţile eline tosă (Şi. Puterea centrală şovăia şi ea. capitala! Ni-1 dai din banii tăi-Această zi este ziua ta de glorie! Donatorul e Magerius! Asta. alteori le cînta în strună notabilităţilor. el nu uita să verse din banii săi \o sumă creditului public). J. încercînd să-i ocrotească pe bogătaşi împotriva înclinaţiei către p somptuozitate ostentativă: nu era oare mai nimerit să-i dai unei cetăţi un chei de port decît o petrecere? Căci. închişi în palatul lor. încercând să frîneze cerinţele plebei. Concetăţenilor li Se ofereau plăceri din civism. o vedetă nu mai est" o persoană particulară. publicul o mistuie. dacă nu voia. bogătaşii se considerau nişte personalităţi publice. se mulţumesc să-şi plătească impo-^tele. Felul acesta din urmă nu trebuia să !se limiteze la o cotăparte. o notabilitate al cărei fiu îmbrăca roba virilă sau care se recăsătorea era oarecum obligată să distreze cetatea sau să-i dăruiască o sumă de bani. în cinstea zeilor cetăţii. de asemeni. ci relatarea precisă a unui spectacol pe care Magerius 1-a oferit clin banii săi. Cetăţile cereau oamenilor bogaţi acelaşi devotament. acolo unde plebea le supraveghea atitudinea şi îi voia atenţi şi îngăduitori faţă de dorinţele publicului. Notabilităţile acceptau să se supună acestui sistem numai pentru că le era impus de tradiţie. a fost găsit un mozaic pe care o personalitate locală. Or aceasta însemna să se lipsească de orice tel de viaţă publică şi să se cufunde în uitare. din venitul unui aPital pe care 1-a lăsat în acest scop. dădea. cele romane) au 'vut un principiu. care sînt simpli ad-. ci se aştepta de la ei să facă pentru cauză tot ceea ce le stătea în putinţă. iată cele două rădăcini ale evergetismului.ţv mult: relaţia dintre un binefăcător al cetăţii $! publicul lui era fizică. jstraţi. amănunţit aclamaţiile şi dorinţele publicului care preaslăveşte zelul binefăcătorului său.a dobîndi popularitate. tot oraşul era poftit la banchetul funerar şi la luptele funebre date de gladiatori. care luau hotărîri sub ochii poporului. De aceea Preferă să dăruiască oraşului un edificiu solid Pe care se află gravat numele donatorului decît 0 Plăcere vremelnică.

jje putem da seama că titlurile onorifice ale unui binefăcător. Imperiul roman vădeşte paradoxul unui civism nobiliar. să fie admişi printr-o favoare specială şi simpli negustori bogaţi. Sfatul municipal era un club de nobili în care nu intrau toţi bogătaşii: legile imperiale insistau ca. raţionalizîndu-1 un fenomen caracterizat prin cheltuieli şi dezvoltare simbolică ce întrec cu mult ceea ce părea necesar din punct de vedere social. trimite-i pe luptători acasă dîndu-1e ° pungă de bani în plus!" Magerius acceptă Ş1 această din urmă dorinţă. Ni se înfăţişează deci un devotament patriotic îmbinat cu dorinţa de glorie personală (am-bitus). Uneori.. evergetismul nu se explică interesul de clasă. „sub masca unei ambiţii in-sresate în plan material se poate ascunde o am-'ţie oarecum dezinteresată. sub Vechiul Regim. o rnînă o-spală pe alta". edificiile ei . cuvintele pe care Petroniu le pune în gura unui spectator exprimă de minune acest sentiment de ranchiună: „El mi-a oferit un spectacol. cu simbolica sa aparent civică. căci puterea publică se vlă-ca-a de îndată ce încerca să se întindă de la ^ aS la sate. care doreşte popu-^r*tatea de dragul popularităţii şi se mulţumeşte cu atît". au avut o însemnătate la fel de considerabilă ca titlurile de nobleţe sub Vechiul 'Regim şi că au provocat pasiuni la fel de fierbinţi. redistribuire. 119 Evergetismul nu seamănă cu nimic Să nu imai vorbim de „burghezia" romană-şi clientela. acolo unde unii creştini ca Sfînji Ciprian se vor ascunde în timp de prigoană. 40 . în limitele cadrului civic: superioară plebei tîrgului. după cum arată simplul fapt că Sfatul municipal avea un număr de locuri limitat (de obicei o sută). nu era de ajuns să te îmbogăţeşti pentru a obţine un titlu de nobleţe. dar durata seculară a acestor neamuri şi endogamia lor sînt un fapt la fel de adeverit. din ordinul lui au fost aduse luptătorilor din arenă. Endogamia celor cî-teva neamuri simandicoase ale unei cetăţi a fost lămurită de Ph. mai mult cu gmdul să se facă plăcuţi plebei decît pentru a c°rupe alegătorii. au continuat chiar după ce demnităţile nu au mai fost elective. plebea' este beneficiara şi judecătorul devotamentului ce i 1-a arătat copilul ei. şi pe mozaic vedem 118 ie patru pungi de arginţi care. Dacă am vorbi de machiavelism. sîntem chit. dar şi rfia care judecă: o notabilitate nu se deosebeşte aq egalii săi decît aducînd un omagiu cetăţii. este o artă heraldică. După cum Crîe Georges Viile.adevărată! Asta da. Clubul nobililor bogaţi prefera să exercite presiune asupra unui membru al său pentru ca acesta sa se ruineze în folosul cetăţii. nobilii se sustrăgeau mîngîioaselor constrîngeri ale egali' lor lor şi se refugiau la vreun arendaş (colon'1 120 aediorum) de pe moşie. Curiaiele nu sînt totuna cu clasa avută. mai mult sau mai puţin celebre. iar titlul de academician francez este limitat la patruzeci de persoane. chiar aşa! Deoarece s-a sfîrşit. Iar ceea ce ne induce în eroare este faptul că nobilimea aceasta. încă din timpul Republicii romane. precum şi demnităţile lui publice. Tot astfel.ţje fapt. ci printr-un spirit nobilii care înmulţeşte edificiile publice şi statui/ onorifice care cîntă gloria unei dinastii şi pUr^ ced dintr-un univers imaginar al nobilimii. Ea era atît de conştientă de acest echivoc. adevărată putere! Da.publice" şi titulaturile de magistratură nu se aseamănă cu nobilimea de sînge şi cu particulă a Vechiului nostru Regim: ea constituie o formaţie istorică originală care îşi cîntă propria glorie în străvechiul vocabular al cetăţii antice.cetatea este cea îndatorată. dar eu am aplaudat. mem-"rii clasei senatoriale căutau popularitatea ofe-rind spectacole şi banchete publice. titluri şi distincţii onorifice date pe viaţă de către Sfat. Clasa aceasta este nobiliară datorită şi duratei familiilor. 'aplauzele poporului erau de obicei urmata . Primeşte în sînul ei dinastii de oU_înibogăţiţi — fapt adeverit. aşa ne spune ultima Prrte a Digeste-lor. Civismul acesta ostentativ trebuie să-şi confirme pretenţiile ereditare prin-tr-o ispravă de generozitate care desigur îl deosebeşte. calcul interesat în a ridica simbolice bariere de clasă. ar însemna să micşorăm. o notabilitate este mare în cetatea sa fiindcă şi-a făcut merite în ochii şi în interesul acesteia. în loc de a ridica în slăvi măreţia neamului ei. incit publicul pleca de la spectacol fără să ştie dacă binefăcătorul îl cinstise sau îl umilise. depolitizare. în caz de nevoie financiară.

Imperiul roman dădea toată libertatea oligarhiilor locale. Copacii aceştia sentimentali şi civici le-au ascuns pădurea orgoliului nobiliar şi existenţa unei nobi-limi patrimoniale. dorinţa de a se distinge. tr.. mai cu seamă la Sparta. notabilităţile cheltuiesc mai ales în oraş veniturile provenite din agricultură. la fel de puţin se cuvine să-1 reducem la explicaţiile date ide cei antici: patriotism. este o patimă la fel de mistuitoare ca acelea care. Ţăranii nevoiaşi munceau din greu pentru a-'şi plăti impozitele. ceremonii publice. alţi demnitari distribuiseră gratis poporului ulei pentru baie. dar iată că Un nou concurent distribuie ulei parfumat. Aid'om „nobilimii orăşene" din timpul Renaşterii ita„ liene. un patron r-o' man îşi face singur dreptate dacă salariaţii n fură. banchete. „Vreau să cîştig bani şi să am o moarte atît de frumoasă încît funeraliile mele să rămînă proverbiale". generozitate etc. în Grecia. în Beoţia şi în alte locuri: s-au putut stabili arbori genealogici care ocupă o pagină in folio din culegerile noastre de inscripţii greceşti datînd din epoca imperială. le cerea puţin în activitatea lor fiscală şi se ferea să se arate prea curios în privinţa modului în care impozitele erau smulse ţărănimii. lăsînd pe seama lor treburile administrative. . 123 îi După cum Codul lui Napoleon prevede că ţ contestaţiile relative la salariul servitorilrf1 patronul este crezut pe cuvînt. sclavii Fiscului (adică ai nenumăratelor domenii imperiale). după gustul autorilor moderni. publică sau privată constrîngere. nu poate fi vorba să reducem un fenomen fundamental ^— competiţia prin risipă — la nişte explicaţii sociale. aşa cum scrie Peter Brown. Cel puţin.. ea era monumentalizare şi ' lizare. . bogata epigraf ie imperială ne îngăduie să urmărim multe familii de-a lungul a două sau trei secole. sau ^ai degrabă edificii şi spectacole: autoritatea consta mai degrabă în scoaterea în relief a unui 121 om decît într-o forţă. ca şi risipa de ostentaţie. dansuri. Evergetismul a constituit un punct de onoare nobiliară în vederea căruia orgoliul de castă a recurs la toate motivaţiile civice şi liberale pe care istoricii le-au analizat cu multă fineţe. de fapt ereditare. Fenomenul acesta apare la fel de ciudat ca şi acel potlach* ce-i frămîntă pe etnografii care l-au descoperit la atîtea populaţii „primitive". plăcerea de a dărui. tmai era şi un sector 'de stat. Cel ce _ primeşte trebuie să răspundă printr-o masă şi da ruri şi mai bogate. * Potlach (engl. potlatch) — obicei specific triburilor indiene de pe coasta de Sud-Vest a Americ'1 de Nord. contrar Evului Mediu francez şi nobilimii lui de castelani. în 'care creditorul îl închidea pe debitor împreună cu soţia şi copiii pentru ca ei să-şi achite datoria prin muncă. soartă a multor creştini. prin care un şef de trib sau un trib oferă altui şef de trib sau trib daruri foarte bogate îns?' ţite de mese. meseriaşii care îşi închiriau serviciile Pentru munci determinate făceau cu patronii o °cmeală care lua prea rareori forma unui contact scris (cu excepţia contractelor de ucenicie). .. dar era nici aşa de machiavelic cum pretind co atentatorii precedenţi. unde condamnaţii. 122 MUNCĂ" Şl TIMP LIBER Lăudabil „farniente" Economia romană cuprindea un sector important în care munca era efectuată de sclavi.). probabil are de gînd să le prescrie moştenitorilor să ofere întregii cetăţi un banchet cu Prilejul înmormîntării lui. serbări. Muncitorii agricoli. dar în mod prea exclusiv: civismul. ca şi cînd ei ar fi sclavi de-ai lui. într-un „joc de competiţie" ]a fel de neraţional. Pîine şi Circ. se /dezlănţuie numai pentru a pune stăpînire pe puterea „politică" şi bogăţiile „economice". Imperiul este o epocă de stabilitate nobiliară. Trăsătura aceasta depăşea cu mult necesitatea ele a-si „afirma rangul" sau de a înălţa bariere de clasă. pătrunşi de un oarecare marxism. aşa se crede. pornind de la Pro Cluentio de Cicero. este un mod e guvernare puţin apăsător care a constituit Principiul multor stăpîniri coloniale într-o perioadă recentă". Pe lîngă notabilităţile orăşene trăiesc meseriaşi şi negustori care sînt furnizorii acestor 41 . la popoarele „civilizate". în înţelesul literal al cuvîntului. spune un personaj al lui Petro-n*u. salariaţii. îi place să poată declara că a fost „primul" sau „singurul" care a făcut cheltuieli pentru cutare plăcere inedită: înaintea lui. ceea ce poate duce adesea la sa-răcirea lui completă (n.Moreau. Alţi ţărani erau arendaşii în Parte ai acestor notabilităţi. Evergetismul nu era aşa de rt cum cred comentatorii cei mai recenţi. din punct de vedere politic si economic. Nobleţea consta. se speteau sub loviturile de Ibîtă ale gardienilor. exista şi temniţa pentru datornici. Fiecare vrea să-i întreacă pe ceilalţi nobili. Sectorul principal însă rămînea liber din punct de vedere juridic.

cele jpe care . trîndavii nu-şi vor mai găsi locul". La Atena. lăsînd meseriile celor din păturile de jos: „virtuoasă". negustorul de cîlţi. în conformitate cu idealul omenesc şi merită să fie sută la sută cetăţeni' „perfecţiunea cetăţeanului nu-I poate calîfjCa pe omul care ieste numai liber şi atîta totea îl califică doar pe cel ce nu are de îndeplinit munci necesare. Totuşi. Muncitorul era considerat nu numai inferior din punct de vedere social. nemărturisit. negustorul de oi) nicidecum pentru a-i aduce cinste: om cu adevărat este numai cel al cărui timp este cu totul liber. ţăranii şi micii negust nu pot duce un trai „fericit". 42 . aşa cum se credeau nobilii Vechiului Regim: ei se socoteau ca fiind omenirea deplină şi totală. dacă constituţia acordă funcţiile publice virtuţii şi meritului. Inactivitatea este trăsătura cea mai de seamă a „vieţii lor private". îi considerăm pe muncitori d pe' micii negustori ca pe neamuri proaste. Aşadar. a fost nevoie să se declare că munca este o valoare adevărată şi o valoare pentru toată lumea. o primă cheie: deosebirea dintre gru-purile sociale este valorizată în funcţie de stima ce o inspiră sursa lor de cîştig. Bogăţia înseamnă virtute 1. omul începea de la baron. ci chiar oarecum abject. noţiunea de muncă a devenit o valoare socială universală. omenirea normală. de viciu. ceea ce nu ne împiedică să fim extrem de sensibili la deosebirile de clasă j că. dacă am fi sinceri. aceştia din urmă nu vor fi cetăţeni. După Platon. O clasă socială mîndră de superioritatea sa îşi căuta propria glorie (în aceasta constă ideologia). un concept filosofic — într-atît în-cît dispreţul faţă de muncă în antichitate.le fac robii. Notabilităţile din lumea greco-romană nu se considerau superioare mediei omenirii. poeţii comici calificau omul meseria lui (Eucrates. ridicarea în slăvi a inactivităţii ca o condiţie necesară a unei vieţi de om „liberal" demn să poarte numele de om. Da.bogătaşi. sclavii. Aristotel nu vrea să spună că un om sărac îiu are posibilitatea sau prilejul de a practica anumite virtuţi. ci că sărăcia este un fel de malformaţie. aşa s-a încheiat pacea socială a sufletelor făţarnice. frebu 125 să fie „inactivă" (vom vedea în curînd că este un trai de moşier care nu :„muncest < în sensul că îşi gospodăreşte moşiile). ° cetate bine organizată ar fi cea în care cetăţenii ar fi hrăniţi din munca agricolă a scla-^lor. în secolul nostru rentierii nu prea au reputaţie bună. De aceea ajungem adesea la concluzia ică o societate care subestima într-atît valorile adevărate a fost o societate schilodită care a trebuit să plătească preţul schilodirii ei: nu cumva se explică înapoierea economică şi ignorarea maşini smului în antichitate prin acest dispreţ faţă de muncă? Sau poate că o plagă îşi găseşte explicaţia într-alta şi că desconsiderarea faţă Qe muncă se explică prin alt scandal: sclavia. Misterul dispreţului antichităţii faţă de muncă se lămureşte foarte simplu prin^ faptul că întîmplările războiului social nu ajunseseră la acest provizoriu armistiţiu plin de făţărnicie. deşi ne este cam ruşine de aCest simţămînt. în q ?. munca ni se are respectabilă şi nu ne-am încumeta să ne declarăm trîndavi. Pentru Metternich. din pmjJ de vedere moral. pentru a menţine ierarhia claselor sociale. De la Marx şi Proudhon încoace. am găsi în noi înşine una din cheile enigmei. cea a unui om de calitate. trai sortit numai celor ce-şi D§! organiza existenţa şi năzui la un scop îdeaJ Numai oamenii care nu muncesc sînt. în epocile clasice. antichitatea a fost epoca în care inactivitatea trece drept merit. prevestire exactă. adică prosper fi totodată nobil. cuvintele de desconsiderare mărturisită faţă de cei ce muncesc manual. deci cei săraci erau moralmente inferiori: nu trăiau aşa cum se cuvine. „într-un secol poate. stăvilind totodată conflictele de clasă. meseriaşii şi salahorii. spunea spre 1820 un astrolog tânărului erou în Mănăstirea din Parma. acesta deci era „orăşelul" roman (denumirea fiind singurul element comun ce-1 are cu un oraş modern). Aceasta este prima din cele şase chei ale atitudinii antichităţii faţă de muncă: dispreţul faţă de valoarea „muncă" era dispreţ social faţă de muncitori — dispreţ ce a dăinuit pînă spre timpul Mănăstirii din Parma. întrucât celui ce duce o viaţă de muncitor sau de salahor nu îi este cu putinţă să practice virtutea".' iui Aristotel. les. toate acestea ne scandalizează. apoi. pentru greci şi romani începea de la cel ce trăia din venitul moşiei. nu vrem ca noi înşine sau copiii noştri să coboare iar la nivelul lor. Care era semnul distinct al unui oraş? Prezenţa unei clase inactive: clasa notabilităţilor.

ca să ştie că „orice salarizare este sordidă şi nedemnă de un om liber. în 2-> noastre. scria Platon. de altceva nici nu-i li I i Lupta de clasa Ideile antice despre muncă au fost prea des analizate de istoricii noştri ca şi cînd ar fi fOst doctrine făurite de gînditori sau de jurişti. de îmbogăţirea lui şi nu are decît singur gînd: fiecare zi să-i aducă un n oricine este gata să înveţe o tehnică oareca să se dedea unei activităţi oarecare. căci salariul este preţul muncii. cele ale muncitorilor manuali care îşi petrec veacul cîştigîndu-şi tra-M1 meseriile acestea nu sînt nicidecum frumoase şi nu au nimic în comun cu Binele. „Ideile antice despre muncă'1 erau nu atît idei. Muncitorii. bogătaşii nu au nevoie să munceas-Ca! numai că. munca va fi o muncă de slugă. Demostene ieşi triumfător din proces. Valorizări de clasă ce se folosesc de orice argument. te-a ales soarta ca în copilărie. să mături ca un sclav clasa în care tatăl tău îşi dăscălea elevii". ci conduc cetatea. aceste reprezentări însă priveau global grupuri sociale inferioare în care omul era silit să trăiască dintr-un salariu sau să intre în serviciul cuiva. „ei sînt o specie ce păstrează 0 vagă amintire despre virtute". important era să existe valorizări: amănuntele argumentelor aduse nu interesau Pe nimeni. Antichitatea slăvea condiţia de rentier cu aceeaşi lipsă de pudoare ce o vădea Vechiul Regim privindu-i pe nenobili ca pe nişte calici. artele ? căl°ase' scrie Seneca. să nu credeţi că Vreau să insult sărăcia. idealul socialist şi caritatea creştină pentru a sili acest dispreţ spontan să aibă puţină pudoare. nici nu le trece prin cap. li se aduce acuzarea că muncesc: nu pentru că muncesc sînt dispreţuiţi. n131 128 . menită să producă obiectele necesare traiului oamenilor virtuoşi". acesta îi reproşa adversarului următoarele: „Valoarea mea o întrece pe a lui Eschin şi eu mă trag dintr-un neam mai bun. că munca presupune muncă în folosul altuia în schimbul unui salariu. sînt. bogată. De fapt. afirma Aristo-tel. după cum ne în-ată filosoful Posidonius. scrie misticul Plotin. că nici nu trebuie să o facă şi că. . Ele nu aveau pretenţia să organizeze comportarea tuturor în funcţie de reguli. 2. adăugind că ei nu ar putea. într-un proces în care mulţimea din Atena era judecătorul. nu s-ar pricepe să conducă cetatea. ca şi de altfel comerţul de mîna a doua (opus marelui negoţ)".nu le lasă nici un răgaz pentru a se îndeletnici cu altceva decît proprietăţile lor particu127 fn lare. cel puţin. iar nu al unei arte. va fi înălţată. i Tocup p p . meseria este sordidă. ei comit totuşi greoaia că muncesc: din lăcomie. cultă. notabilităţile au un merit: ele nu au nevoie să muncească. prea numeroşi sînt bogătaşii care nu se ocupă de treburile obşteşti. Pe tine. Nu existau încă egalitatea democratică.Bogăţia însemna virtute.meseriaşii „nu au timpul necesar ca să de prietenii lor şi să apere cetatea". Xenofon spunea că meseriile mŞ' nuale îi moleşesc pe cei care le practică. negative pentru cei umili. ei au un merit: nefiind nevoiţi să muncească. 43 . iar „masa Muncitorilor manuali este o gloată demnă de dispreţ. Iar clasa notabilităţilor. ne dezamăgesc Prea des.fi' indcă îi constrîng să şadă la umbră şi uneori chiar să-şi petreacă toată ziua lîngă foc". în realitate erau reprezentări colective nelămurite care erau totodată reprezentări de clasă. ci se gîndesc doar la distracţii şi la îmbogăţire. al cărui conformism îl aprecia. de pildă. Bogătaşii. iar Demostene pîrîtul. O clasă de notabilităţi mai mult sau mai puţin cultă care vrea să păstreze mînuirea mecanismelor politice îşi glorifica trîndăvia şi bogăţiile ca fiind calea spre o cultură liberală şi o carieră politică. dacă aduce un profit. cît valorizări. Eschin. Desigur. Gânditorii elini au întărit această convingere freaScă a romanilor. sufletul fiecărui cetăţean atîrnâ. ]\tli stabileau principii. dar nu pot să nu ispun că soarta mi-a îngăduit să învăţ în cele mai bune şcoli şi că am avut destulă avere pentru ia nu fi nevoit să îndeplinesc munci ruşinoase. ci să înalţe sau să deprecieze o clasă socială unde totul este totodată mai mult şi mai puţin adevărat: pentru unii. Pentru a-i cufunda în dispreţul provocat de clasa lor. pentru fraţii lor de clasă. spune Platon. stăpînitoare. pozitive pentru cei care deţineau puterea. de altfel. nu decretau. Patima bogăţiei >. „Artele obişnuite." Cicero nu a aşteptat să-1 citească pe filosoful Panaitios. va fi salarizare.

z e toţi cei ce cred nimerit să meargă prin case entru a da lecţii în schimbul unui salariu". La Roma. dacă însă este vorba de un comerţ important. despre care scrie Lucian. repetă Cicero. aita nu puteau fi considerate munci. pentru a-şi desăvîrşi treburile politice. făcea ceea ce acesta îi poruncea. de fapt. ca şi servitorii sclavi. sau că sînt nişte nenorociţi siliţi să-şi cîştige existenţa şi că. După dispoziţia fiecăruia. senatori). Co129 merţul era doar o cale tranzitorie de îmbooj ţire. a fi bogat însemna a poseda Pamînt: pămîntul era investiţia universală. . nu*vor fi în stare să pună un ban deoparte". Drept urmare. cheia enigmei este că averile făcute din comerţ erau averi de nou-îmbogăţiţi. îmbie la lux şi la moliciune. vreme cît bogăţia principală a fost pă-l lucrat. să se scoale dis-^edimineaţă şi să apere pămîntul hrănitor. pacă nu refuzăm să admitem că interesul . mu-. jenii. retorii. evoca pe unul din dascălii săi care fusese silit să i*e" nunţe să mai predea filosofia „pentru că flu mai avea timp liber. năzuieşte la un trai tihnit şi îşi ^vesteşte averea în proprietăţi rurale. iar altul că sînt „prietenii" (acesta era termenul politicos) stăpînu-lui care-i plăteşte.se nCjie agricole. cu alte cuvinte să do-bîndească un patrimoniu suficient: „Salariul lor — admiţînd că li se plăteşte în întregime — îl cheltuiesc pînă la ultimul bănuţ. Devalorizarea bogăţiei care nu este funciară de fapt respingerea parvenitului. nu mai este de dispreţuit". 3. ca arhitectura sau medicina. are în el germenul tuturor relelor. în fiecare noapte. decurioni. Profesie liberală. Profesiile liberale sînt oare o . ce pricinuieşte multă muncă şi multă osteneală!". Galienus. nici în greacă. vom rezolva lesne o enigmă istorică. şi nu le îngăduie să devină oameni cu adevărat liberi. recensămînturile nu luau în seamă decît bunurile funciare. important este ca un otn să nu pornească de la negoţ. unul va spune că ei exercită o profesie cU adevărat demnă de un om liber şi că au o demnitate „liberală". pentru a aprecia averea însă. #! Ce înseamnă a munci? Comerţul este sordid. ele nu sînt potrivite pentru persoanele cele mai sus-puse. ei ascultă de clopotele al căror dangăt dă semnalul începutului şi sfîr-şitului lecţiei în toate casele elegante. Căci. 111 Să-i privim acum pe „filosofii. astfel proprietatea funciară îl deosebea un moştenitor de un parvenit.e ciasă joacă un rol în istorie. Comerţul era u mod de a dobîndi avere. violentează natura deoarece se duce în ţinuturi îndepărtate de care sîntem despărţiţi prin obstacole naturale ca marea şi din care aduce produse pe care natura nu a voit să le lase să crească la noi. în Legile. adaugă Cicero. Pub cuvînt că sînt săraci (adică. Dacă un negustor. pentru a-şi îndeplini obligaţiile economice". indivizii însă care nu se află în fruntea societăţii le pot practica decent. Tot aşa şi la noi: un ostaş este oare un „muncitor"? El execută ordine. cu două rînduri mai jos. medic şi filosof. în schimb. Un scriitor este oare un muncitor? Un ministru? O gospodină? Un sclav nu „muncea". şi agricultura sursa de venit cea ^ ^importantă. un moştenitor. un mosie bogat nu va trece drept negustor chiar dacă se apucă şi de negoţ. după cum vom vedea mai departe. gramaticii". sînt onorabile. asculta de stăpîn. „dacă este vorba de un comerciant modest care cumpără numai pentru a vinde mai departe în mod nemijlocit. în înţelesul antic al termenului: că nu le ajunge averea personală): ei muncesc oare? Nu. anume administrarea moşiilor lui lţ*" erate de sclavi. împărţirea fiind întemeiată pe avere. profesiile liberale. concetăţenii săi l-au de' 130 minat să accepte ocupaţii politice". Ideile acestea se înlănţuiesc încă din Grecia şi India arhaică pînă la Benjamin Constant şi Maurras. Stranie „amiciţie. Şi. pămîntul era o ^ gata dobîndită. iar. tot ce face. sătul de îm-pogâţire. un negustor bo-§at nu se înalţă în societatea civică decît cum-Pârînd pămînt. că acelaşi cetăţean „trebuie să stea treaz cîteva ore. Pla-ton declară că cetăţeanul adevărat nu munceşte. pe cîtă vreme averile vechi erau averi rurale. de mare amploare. duc un trai de sclavi. orarul lor nu depinde de ei. prietenie sau salarizare? Degeaba ne-am întreba ce credeau romanii şi chiar juriştii în sinea lor: adevărul este că nu prea se gîndeau sau că aveau simultan cele trei păreri. Bogăţia străveche se apără împotriva negoţului atribuindu-i negustorului toate viciile posibile: el este un dezrădăcinat. face din lăcomie de bani. nu fără a se minuna de un 44 . dimpotrivă. îl călesc pe om f~ suporte şi frigul şi căldura. Aşa zice Cicero.. cetăţenii erau împărţiţi în mai multe „ordine" civice (simpli cetăţeni. dacă ocupă vreo funcţie publică sau. aceea a devalorizării aproape generale a comerţului de-a lungul istoriei pînă la revoluţia industrială din secolul al XlX-lea. cavaleri. toate meseriile sînt sordide. nici una.muncă"? Care este înţelesul acestui cuvînt? El nu are echivalent exact nici în latină. dacă nu. atunci nu va mai fi de dispreţuit şi va trebui să-i aducem laude călduroase.

De ce? Pentru că guver natorii Africii erau aleşi dintre membrii vechiului Senat. m concepţia tuturor. Clasificarea nu purcede din Seea ce este sau face. o simplă necesitate prozaică. în timp ce guvernatorii Egiptului erau recrutaţi dintre membrii unui corp ^ înalţi „funcţionari" imperiali. Cei pe care noi i-am numi funcţionari serveau oare statul şi pe suveranul lor? Adversarii lor pretindeau că ei erau doar atotputernicii sclavi ai stăpînului lor. Şi la noi. sînt puternici şi bogaţi. cu un salariu mare. „Stilul lui de viaţă". Să raţionăm printr-o analogie: cum vom putea hotărî dacă puternicul neam al Medicilor era o familie de nobili sau de bancheri? Erau ei bancheri ducînd un trai aristocratic sau nobili care făceau afaceri bancare? Va fi oare hotărîtor stilul lor de viaţă. în antichitate. preceptor al copiilor lor. conformă cu celebrul ideal de via? politică. pe cîtă vreme un industriaş care nu este duce îşi păstrează calitatea de industriaş. după cum nu-1 defineşte faptul că se îmbracă în fiecare dimineaţă. din întîmplare. îl dispreţuiau şi totodată îl respectau. ci este impusă din afară. nu mai poate fi vorb' de o funcţie publică. o notabilitate nu era identificată cu un armator sau cultivator. hotărîrea cade asupra lor din afară. ne oferă jocuri superbe". prin binefacerile lor publice. guvernator al unei provincii ri' Africa. contemporanii lor vor accepta sau nu să-i aşeze printre cei de neam nobil. decît o dată cu căderea nopţii". Şi acestea se definesc printr-un agregat de Prejudecăţi şi tradiţii istorice. omul acesta era el însuşi şi. posedă o astfel de industrie. Orice ar face ei. Dar să ne întoarcem la romani şi să-i unui om oarecare părerea sa despre cu-are dinastie de armatori care domină cetatea. ci un simplu amănunt anecdotic. Căci a-ţi cultiva pămîntul era. Plutarh u evocă adesea cu milă ca pe un frate inferior. în cursul convorbirii am afla că ei 133 45 . Judecăţi formulate din afară 4. Şi dacă-i aşază printre ei. ce nu-1 definea pe om.paradox în virtutea căruia o activitate aşa de liberală ca erudiţia (sau „gramatica") putea încununa un nenorocit de calic. Aceste „clasificări din afară" sînt curse întinse istoricilor. care îngrijise pe un funcţionar imperial. medicul Galienus. mult bine cetăţii noastre. replica in numele tuturor colegilor săi că nu exista nici o deosebire între ei şi senatorii guvernatori. Care factor hotărăşte dacă guvernator^ Egiptului este un om public sau un simpl11 sa' 132 at? Funcţia lui? Nu. iau parte la tre-lI"ile obşteşti şi. din faptul că notabilităţile antice se declarau a fi „deasupra contingenţelor vieţii materiale". Avea dreptate. tv* c^ ne~ar răspunde: „Ei sînt nişte notabili-aţi. vedea în acesta un fel de sclav. lar ^ cUm duce un trai aristocratic sau se arată ous? Iarăşi nu. în schimbul aceluiaşi salarii omul va guverna Egiptul. Prieten sau salariat? în acea societate ni-meni nu era muncitor: toate legăturile dintre oameni erau concepute pornind de la o reia-vle de prietenie sau de comandă. pînă în zilele noastre. un duce care conduce o industrie a fierului rămîne un duce care. împăratul. nu trebuie să tragem concluzia că nu făceau comerţ sau afaceri bancare. nu scria nimic pe „cartea lui de vizită". pe gramaticul lor de casă. dacă însă. deoarece muncea pentru stăpînul său împăratul de dimineaţa pînă seara şi „nu redevenea el însuşi. Mai erau în sfîrşit slujbele superioare şi iăţile personale. ca şi domeniile lui particulare. el însuşi înalt funcţionar şi mare vistiernic al Egiptului. dar sărăcit. găsim un devărat strat de „judecăţi formulate din afară". această slujbă i se încredinţa îndeobşte urmaşului unui neam vechi. numai că judecata colectivă nu se ia după raţiune. departe de stăpîn. adică funcţiile publice. înfiinţat în primii ani ai imperiului (ceea ce ne duce cu gîn_ dul la dispreţul lui Saint-Simon care se socotea ca aparţinînd vechii nobiiimi faţă de miniştrii lui Ludovic al XlV-iea). Cînd este vorba 131 de un senator. care chipurile era ajutat de servitorii lui să administreze imperiul. dacă ne este îngăduit să folosim un limbaj anacronic. Regăsim acelaşi echivoc în unul din rolurile importante ale timpului: administratorul unei familii sus-puse. scriitorul Lucian. nu se iveşte n^ un echivoc: omul îndeplineşte o slujbă publi^ glorioasă. banca nu va mai fi profesia lor. cum spunea Max Weber? Nu. I concepţia antică despre muncă.

cetatea le ridică statui: . nici în fragmentul citat nu spune Platon că societatea trăieşte din Poate . medicinei şi. Orice ar face.gestionar cinstit4' al societăţii italiene" se străduia să asigure fiecărui grup mijloacele de trai tradiţionale. Desigur. omul începe să adu -servicii omului numai atunci cînd trebuie sâ-facă rost de bunuri care nu-i vin pe cale f' rească. ci pentru ca mizeria să nu-i incite să zdruncine instituţia civică în mod criminal. el nu vorbeşte decît de comerţ. comerţul întregeşte patrimoniul. Lauda muncii r Una este să dispreţuieşti din punct de ve-jere social pe oamenii modeşti care muncesc. greşesc: un gînditor din antichitate a fost de părere că munca sau. în schimb. Gînditorul acesta politic nu este altul decît acelaşi Platon care. Este aceasta oare o contradicţie? Da.. Ce-i drept. Recent un istoric a dovedit^ antichitatea condamna cîştigul din comerţ rQ^ al viciului lăcomiei. la fel de utile obştei. aparenţele fiind respectate. pe epitaf. la Roma. dar era încălcată fără nici un scrupul. Augustus avea grijă să împace interesele cultivatorilor cu ale negustorilor. un om sărac este cizmar sau salahor. scrie Isocrate. voia să spună că avea darul să-şi cultive pămîntul cu pricepere. un nobil nu sînt definiţi prin ceea ce fac. o notabilitate. Dar Pierre Hadot îmi spune prin cuvinte învingătoare că lucrurile nu sînt aşa de simple în cazui lui Marc Aureliu.Pr0" fesiile" sînt cinstite în mod public. apoi. 135 munca tuturor. astfel. cei cu origine umilă erau puşi să lucreze pămîntul şi să facă negoţ. cea negoţ nu trecea drept negustor. munca este singurul mo) de cîştig al mulţimii. Ce scria pe epitatui unei notabilităţi? Mai întîi. Mai precis: munca aceasta asigură pacea socială: „Altădată. după cum am văzut ^ai înainte. dung' fiecare cetăţean trăieşte din patrimoniul -(lucrat de către sclavi). al doilea era cura: împăratul juca rolul unui „curator" 46 . Romanii înCâ nu simţeau contradicţia. deci cărora îşi consacrase viaţa aşa cum. Fără a trece tot drept armatori. Vespasian interzise folosirea unor maşini pentru construirea Colosseumu-lui. Ceea ce raearnnă c^ demnităţii sale politice el adăuga îps una profesiei filosofice2. atletismului.echipează şi multe vase. în provinciile greceşti. iar acest venit est ^U fel de „firesc" ca aerul. sînt foarte apreciate. dreptului. iar crima din sărăcie". în timp ce îi privea pe no~ bili ca pe oameni politici sau liberi de orice constrîngere materială. şi îi dispreţuia pe nCe gustorii de meserie. cîte unul se califica drept „fost consul. mai tîrziu. cînd spunem noi că cutare contesă este excelentă gospodină. nicidecum că era cultivator de meserie. alţii se vor călugări. nu spunem că face gospodărie. o notabilitate care fâ. senatorii făceau afaceri. meseriaşi şi r tori. căci se ştie că sărăcia se naşte din lenevie. căci aceasta ar fi însemnat foamete pentru păturile sărace ale Romei. Ba. cel puţin. elocinţei. ele îl defineau pe om. cultivatori. Gîndirea antică nu spune că un stat este o „societate" organizată pentru ca fiecare să muncească în folosul tuturor. Pe de alta parte. folositoare cetăţii. „bun agricultor". politica cuprindea două domenii: unul avea în vedere securitatea sau puterea aparatului de stat. ci era clasată printre vertebraţii mai puternici: notabilităţile. în caii tate de . s-a mirat tare mult de dispreţul arătat meseriei de negustor în timp ce alte activităţi. comerţul aduce foloase tuturor cetăţenilor prin aceea că oferă bunuri necesare. chiar dacă îmbinarea strînsă a domniei cu filosofia nu este în nici un fel cea pe ^"e istoriografia hagiografică modernă a lui Marc ^Ureliu şi-o închipuie prea lesne.. atunci cînd o notabilitate se califica. împăratul ştie şi. din unghiul logicii. notabilităţile şi nobilii îşi făceau o cinste din a se fi dăruit filosofiei.. demnităţile politice pe care le deţinuse (vom vedea că ele corespundeau titlurilor de nobleţe ale Vechiului Regim). Cezar a poruncit ca o treime din păstori să fie liberi (căci munca lor de sclavi făcea din ei şomeri). Este bine ca nevoiaşii să muncească. filosof". inclusiv prin negoţ. acesta este înţelesul titlului pe care Marc Aureliu 1-a păs" 134 t în istorie: „împărat (şi) filosof". eventual activităţile liberale cărora li se dăruise din plăcere. Cu acest titlu. poeziei. o lege tăgăduia senatorilor comerţul maritim. dar îi lăuda pe n'obv^ care se pricepeau să se îmbogăţească pe ori cale. cine face parte însă dintr-o clasă cîrmuitoare e5te nevoit să aprecieze într-un fel munca poporului.. Pentru a putea fi el însuşi — şi numai el însuşi — un om trebuie să posede un patrimoniu. care trebuia salvată sau mărită în pofida tuturor greutăţilor politicii interne şi externe. ea afirma că fiecare „cetate" este o instituţie adăugată societăţii fireşti a oamenilor pentru a le îngădui acestora să ducă un trai mai nobil. dispreţuia pe oamenii cu origine socială modestă. Important era să nu fii om de afaceri. In capitală. nu însă pentru ca ei să-şi aducă contribuţia la societate. Pe de altă parte.

1-a dat cetăţ care. în epitaful în versuri ce-1 comandase unui poet.agent de schimb °arte cunoscut". decorate cu picturi şi statui de marmură. căci asta le era soarta." el menţinea într-o situaţie prosperă starea de lucruri tradiţională. cetăţeni^ tîrgului său şi la care au participat cu toţii. o idee mai pozitivă despre muncă. şi se mii" dreşte cu o avere făcută după valorile sub-grU" pului căruia îi aparţine: sîrguinţă. t năr erudit este admonestat de un libert negi/" tor care face o profesiune de credinţă. Era de aşteptat. nu am avut niciodată treabă cu justiţia. In a vreme. cuconiţa elegantă căreia i se arată stofe. Alţii. din venitul moşiil°r lui şi din dobînzile aduse de camătă. prosperitate. 6. Sculpturile acestea funerare nu indică numai profesiunea defunctului. Trimalcio. La Pompei. cu el puţina hrană cîştigată cu sudoarea frunţi1' 138 Despre această mulţime muncitoare — plu-ari pescari. Trimalcio se străduite să fie „recunoscut". mărfurile expuse. Ca tot ceea ce ţine de cultură la Roma. libert bogat. pune un ban deoparte şi hrănesc douăzeci de persoane fără a vorbi de cîinele meu. aşa cum un tutore menţine. Disprefui estet Nu mai rămîn decît cei care lucrau cu adevărat pămîntul şi care alcătuiau patru cincirni din populaţie. apoi s-a lăsat de afaceri Şi trăieşte. un olar sau brutar era. sînt semne de bogăţie. arn putut cumpăra un petic de pămînt. a făcut avere prin speculaţii în comerţul maritim. averea pupilului său. priceper^. în romanul scris de Petroniu. apretori sau fabricanţi de vase şi se mîndreau cu meseria lor.. sau al unei părţi a ei. sculele şi maşinile întreprinderii. 'hiar dacă notabilităţile îl dispreţuiesc. morala lor se limita jpr°" babil la aceea a Sfîntului Pavel: „Cei ce nV munceşte nu va avea ce mînca". ei îi dispreţuiau sau îi cruţau pe inferiori. credint" în sine însuşi şi în semenii săi: „Sînt un om printre oameni. la Atena. proprietarii unor case frumoase. Porunceşte unui sculptor sa l»ţiseze pe mormîntul lui banchetul pe c «alitate de mecena public. să cerem să ni se împrumute bani. frumoasa tejghea. renume profesional bun — fără a năzui la vreo recunoaştere din partea unor superiori adevăraţi sau a unei ficţiuni vremelnice a conştiinţei colective. din punct vedere social. totuşi. De aceea lespezile lor funerare înfăţişează cu toate amănuntele interiorul prăvăliei. meseriaşii aveau o „conştiinţă de clasă" bine definită. dacă nu de clasa superioară. se iveşte. Vino cu mine la forum. ai să constaţi îndată dacă-mă bucur de credit sau nu în pofida inelului meu de fier de simplu libert". pe lîngă idealul de trîn-dăvie şl de politică ce caracteriza societatea antică. nici om din popor. 47 . Căci toţi aceşti comercianţi şi mese-r*aşi sau cultivatori bogaţi (un epitaf costă Scump) resimţeau o adevărată plăcere în a-şi Menţiona meseria în epitaf. °J bogat decît egalii săi. credeau morţiş în valorile sub-grupului lor — activitate. în lupta cruntă pentru existenţa. Arheologii au regăsit sute de pietre funerare pe care răposaţii sînt înfăţişaţi din ordinul lor în prăvălioara sau atelierul lor. ca o notabilitate. în Satiri conul lui Petroniu. ca la starea civilă: ele ridică în siăvi calitatea sa de proprietar al unei prăvălioare. şi nu cele ale unei meserii. aduc precizări: au muncit „din greu". Mărfurile şi instrumentele reprezentau un capital important: deci. fără a o răvăşi. păstori sclavi sau liberi — ştim 'reâ puţin. înaintez în viaţă cu capul sus nu datorez un ban nimănui. cel puţin de corpul civic al oraşului. în schimb nici una nu-1 înfăţişează pe defunct lucrînd pămîntul. nimeni nu mi-a spu3 vreodată în forum: «Dă-mi ce-mi datorezi». unii dintre ei erau membri ai Senatului municipal al cetăţii lor.sau tutore al întregii societăţi romane. în documentele de origine populară. Iată o lecţie ce şi-o dau lor înşişi şi totodată un avei""3" ment pentru leneşul care ar vrea să împa^f. „negustor renumit de carne '37 de porc şi de vaca". mai sus-pus decît în zilele tre (un cuptor reprezenta o investiţie importantă). Nu este nici notabilitate. chiar Hacă cei nu a^ ^e bogaţi ca el îl bîrfesc între i prin faptul că au acceptat să mănînce şi să bea fa casa §i Pe socoteala lui i-au arătat în acea zi semnele exterioare de respect. erau brutari. In cele spuse am aflat părerea despre muncă a notabilităţilor şi oamenilor politici. părerea inferiorilor însă era alta. au fost . instinctul riscului. aceste morminte de meseriaşi vădesc o inspiraţie grecească. Trebuie sâ ştim că. de pildă. din secolul al V-lea. un cultivator înstărit din Africa povesteşte cum s-a îmbogăţit prin muncă. mai numeroşi.

cu titlu individual. Diformitatea trupurilor smulge zîmbete. căci acu-acu părăseşte casa şi cade în mormînt.ştim însă în ce mod îi privea clasa ^s-pusă: cu ochii cu care priveşti o specie pitorească. iar fizionomia este aşa de disperată că statuia a trecut multă vreme drept o imagine a lui Seneca în clipa morţii. la umanitatea întru totul umană şi neschilodită? înseamnă în primul rînd o avere destul de mare pentru a expune semnele bogăţiei ce dezvăluie apartenenţa la o umanitate desăvârşită. Acest fel de pitoresc se situează între expresionism şi caricatură. total pt de scrupule.. dar cei ce posedă un patrimoniu sînt mai egali decît ceilalţi. înseamnă. Atunci Seneca se lăsă pradă unei meditaţii asupra sufletului său şi a trecutului şi scrise cîteva pagini despre ravagiile făcute de vîrstă în propria sa fiinţă. era rasistă: lua drept personaje cîţiva sclavi. Modul cel mai fericit de a îndeplini cele trei condiţii este posesiunea unui patrimoniu în locul unei prăvălii: un patrimoniu asigură . căci omenirea demnă de acest nume este compusă din agenţi independenţi unii de alţii. nu mă recunoşti? Eu sînt Felieion. bucolica antică era sclavagistă întocmai cum opereta cu negri compusă pentru albi. dar. în Statele Unite. mrădăcinat într-un dispreţ total. iar stăpînii se pot cufunda. Bogaţi şi săraci: ceea ce m-ar fi izbit era contrastul dintre lux şi mizerie. să nu asculţi de nimeni. Nevoiaşii cumpărîndu-şi ţoalele la telal (cento-narius). întorcîndu-se spre majordom. Sculptura de gen ce decora casele frumoase şi grădinile înfăţişa în mod pitoresc tipuri. . îl întrebă-„De unde a mai ieşit fiinţa asta decrepită? Bine ai făcut că l-ai aşezat la ieşire. în visul unei soarte idilice: fiinţele acestea mărunte trăiesc chipurile într-o stare de lesniciune şi promiscuitate sexuale ca într-un vis edenic . nici pierderea rangului. Fie negri. patrimoniul joacă un rol la fel de important ca şi firma şi societatea anonimă în vremea noastră. trebuie să renunţăm la anumite idei care s-ar aplica mai exact la Vechiul Regim. Aquitania. şi sculptura de gen de tradiţie elenistică. Cuvîn-tul-cheie nu este nici autarhie. autarhia. şeful unei întreprinderi e^a i. în economia antică. chiar şi sclavii. atît de mărunt încît totul rămîne nevinovat. iată un prilej de visare pentru albi sau pentru stăpînii unui mic univers naiv şi duios. bă-trîneţea şi mizeria alcătuiesc doar un spectacol pentru un estetism nepăsător şi superficial. este o provincie prosperă pentru că nevoiaşii nu umblă în zdrenţe ca în altă parte. oe care doar denumirea o leagă de pastorala modernă. lăsîndu-le limbajul lor (pe care îl idealiza şi îl şlefuia niţel) şi glumele şi deghizîndu-i în îndrăgostiţi şi poeţi. liberţi sau cavaleri. nobilii şi notabilităţile nu erau cu toţii moşieri stabiliţi departe de moşie sau trîntori. La Roma. . de asemeni. Ce înseamnă apartenenţă la clasa sus-pusă sau.Pater familias". patronul. mit filosofic. n tot el îşi aruncă într-o zi privirea pe sclavul / făcea de gardă la uşa lui şi îl găsi atît de slm încît. nici lenevie. sclavul îi spune filosofului: „Stăpîne. scrie Ammian Mar-celinus. în acea epocă. a face afaceri nu însemna a-ţi pierde rangul.standing"-ul. Beţivana bătrînă . pentru a-1 putea înţelege.. Pastorala modernă travesteşte aristocraţi în păstori binecrescuţi. Le reda cu un verism brutal. termenul familie însem-nind „cei din casă" şi patrimoniu. Unde l-aj mai găsit pe acest cadavru viu?" Auzind acestea. Plugarul. cu care te ju-cai cînd erai mic". luxul pornea de la veşminte noi. pATR!NQN!Ul Lauda îmbogăţirii Toţi oamenii sînt egali din unghiul umanităţii. Afacerism Patrimonial. întîmpla-rea i-a fost o povaţă de înţelepciune şi de ontologie a temporalităţii. tot astfel procedau şi poezia bucolică. nu era nicidecum scopul gestiunii lor Şi ei nu se mulţumeau să-şi exploateze dome-niile în mod superficial doar pentru a avea cu ce să-şi ţină rangul: voiau să-şi mărească patrimoniul. ca într-o ţară subdezvoltată.. să cîştige bani pe orice cale. Filosoful Seneca era un suflet scrupulos şi era de părere că un stăpîn care 139 se comportă dur cu sclavii săi se înjoseşte. burghezie. veacesta este umor condescendent. Grădinarul. populare tradiţionale: Bătrînul Pescar. să fii stăpîn pe tot ceea ce faci. exagerat: venele şi muşchii Bătrînului Pescar au un relief atît de pronunţat încît trupul său uscăţiv ne duce cu gîndul la un corp jupuit de pe o planşă anatomică. mai bine zis. după cum piticii şi ^ de la iarmaroc provocau ilaritate. fie sclavi. camătă şi comerţul nu erau îndeletniciri exclusive ale unei clase sau categorii sociale specializate. timp de cîteva clipe. 48 . ci afacerism nobil. independenţa şi putinţă de a comanda.

actorii economici erau chiar persoane^ particulare. Iar în ceea ce priveşte celelalte mijloace de . Această barcă era formată din două domenii. La romani. o firmă de export-import rămîne aceeaşi. căci consta în comandă. capii de familie. pentru ţă banul este sortit să producă. cel puţin de către gînditorii care se complăceau în a şi-1 închipui pe împărat ca pe un suveran patriarhal. iar cuvîntul „sărac" îşi dobîndeşte înţelesul înăuntrul minorităţii pe care noi am calificat-o drept bogată: săracii erau cei bogaţi care nu erau prea bogaţi. să vîndă produsele domeniului la preţul cel mai profitabil. Desigur* „sărăcia" nu era dezonorantă.-mormîntarea unui mare aristocrat. există printre noi maşini anonimă ce produc bani.a-ţi procura bani mulţi" pe căi cinstite sau nu. sau o misiune publică încredinţată unui delegat. A-ţi risipi patrimoniul înseamnă a-ţi nimici dinastia şi a cădea în sub-umanitate: nobilii sărăciţi erau nişte nemulţumiţi. ele c°nstau în a practica sau a abuza de unele drepturi civile sau onoruri civice: luarea. în asemenea condiţii.. conspiratori virtuali. adjectivul acesta calificativ însă desemna o calitate morală. poetul Paul Eluard.t Iată de ce economia făcea parte din viaţa Privată. „Să fim un bun tată de familie". La noi. succesiunea să treacă mărită de la mine la moştenitorii mei". ceea ce nu este neapărat cazul în zilele noastre cînd se vorbeşte pe drept uvî de capitalism anonim. era o dualitate care nu reprezintă nimic esenţial pentru identitatea unei notabilităţi (tot astfel pentru noi. cuvîntul . jefuirea administraţilor şi a tondurilor publice. îi scrie Seneca lui Lucilius. o activitate de conducere numită „cura" Sa~ „epimeleia". Afacerismul. el trebuia de asemeni să împrumute bani cu camătă. Administrarea unui patrimoniu funciar cerea ca stăpînul să urmărească cultura pămîntului. persoanele de condiţie bună au. care cuprinde o ma-joritate de săraci şi o mînă de bogătaşi. unii. poporul roman ascultă discursul funebru rostit la în. a fost poet. un patrimoniu râmînea acelaşi. în latină. dacă un fiu din clasa superioară nu este un trîntor. în anul 221 î. 49 .sărac" nu are acelaşi înţeles în latină şi în franceză. unul din meritele ce i s^ atribuie defunctului este priceperea „de a-Şi procura mulţi bani pe căi cinstite".e. pe nume Cecilius Metellus. sau chiar conducerea imperială. Ce importanţă putea avea dacă Scipio Africanul mînuia el însuşi plugul. în schimb. iar persoane particulare stahi lese contactul cu aceste surse de venit. Astfel era calificată gestiunea patrimoniului de către capul familiei. Toate acestea însă decurgeau din dreptul de proprietate şi reprezentau exercitarea acestui drept. chiar dacă acţionarii se schimbă şi îşi vînd acţiunile unor nou-veniţi. după cum vom vedea. 142 pin nefericire. era chiar cazul cel mai frecvent. în înţelesul în care Olivier de Ser-res vorbea de guvernarea casnică a unui cta. ca un Cincinnatus întîrziat? Era totuşi stăpînul. fiul unui parvenit sau al unui libert îmbogăţit va putea pătrunde în ordinul cavalerilor şi nutri ambiţia să-şi vadă propriul fiu senator. De unde nu decurge. înşirînd proverbe: „Să mărim ce am moştenit. Sărăcia în înţelesul creştin şi modern al cuvîntului se află dincolo de tot ceea ce el poate concepe. dacă stăpînul renunţa la comerţul maritim şi investea toată averea în bunuri imobiliare. meniu. atragerea unor moşte-^lri sau legate. scrie Cicero.n. el va face o carieră publică sau măcar va mări patrimoniul familiei. care îşi cîştiga existenţa cu speculaţii imobiliare la Saint-Denis. că raţionalitatea capului de familie se limita la asigurarea viitorului celor din casă în loc de a căuta un profit după modul raţionalităţii capitaliste: deosebirea era alta. Din sărăcia sa Horaţiu îşi făcea o virtute şi declara că nu va cădea în disperare dacă ambiţiile sale s-ar scufunda: sărăcia i-ar fi atunci barca de salvare. complicii oricărui Catilina. a fi un „lucrător" energic era un merit. după cum am văzut. actorii economi? sînt persoane morale numite firme sau socie' taţi. La noi. Aceasta este singura activitate demnă de un om liber. ca Horaţiu. Ucenicia în interese patrimoniale este o parte prost cunoscută a educaţiei romane. aşadar. iar nu agent imobiliar). în care bă î ăî ţ mb termenul îşi capătă înţelesul în raport cU societatea în întregime.. 143 O clasa neclasabilă Singurii care muncesc sînt cei cu origine umil?. în toate dom*1' niile. unde casa stăpînu-lui ocupa o suprafaţă de şase sute de metri pătraţi. prefăceau sărăcia în înţelepciune. prin căsătorie. nicidecum o identitate. nu se ţine seama de această majoritate. „guvernare". să-1 supravegheze pe logofătul sau pe sclavul vătaf.. A te îmbogăţi sau a-ţi administra patrimoniul şi a face afaceri nu însemna oare a pune capăt trîndăviei? Nu. al doilea în Sabina. La ei. A şti să aduni era o virtute nobilă. a unei zestre. ceea ce s-ar putea traduce pr. unui la Tivoli.

arendaşi._în lipsă de altceva. chiar dacă este novic în acest gen de trafic. middle class sau gentry. el variază după indivizi. nu trebuie să ne gîndim la apartenenţa lor socială. dar în 50 . renumele şi treburile obşteşti înseamnă a duce un trai de scoică. ci oamenii cei mai simandicoşi. Caracterul activităţilor economice depinde evident de avere. îşi petrece anul în care îşi îndeplineşte misiunea verificînd minuţios.. speculanţi. afacerişti ca ei.Atunci cînd Virgiliu spune că munca învinge toate greutăţile. senatorul Cato „îşi investeşte capitalul în afaceri sigure şi solide: a cumpărat heleşteie bogate în peşte. bunăoară o cetate trăieşte retrasă în sine şi este doar un oraş de ţărani. Pentru a afla dacă. în care el avea o parte din capital prin mijlocirea libertului său Quintion". căci etero-genităţile personale şi regionale erau considerabile. rînd cu rînd. cămătari. practica de asemeni împrumutul zis maritim. Tot astfel.6 pirul dus de o informaţie confidenţială sau" mai degrabă. Să ne ferim de anchilozare: era o maximă a lui Cato. Iniţiativelor personale se cuvin adăugate tradiţiile locale. nici liberală. cum se putea afla originea averii unui roman? Există două ipoteze. textele nici nu l-ar fi pomenit. universalişti ca burghezii. ci la capricii individuale şi la geografie. locuri şi moment. Cato cel Bătrîn cumpăra acţiuni la companii maritime sau dacă o familie de înalte notabilităţi municipale făcea comerţ pînă spre graniţa dunăreană. fabrici ele smoală. mai pre-cjS: un . La urma urmei. fabricanţi. că tînărul Vir-giliu îşi bate joc de un conducător de catîri. se cuvine a ţine seama şi de ocaziile întîmplătoare de care profită nu cîte un mic speculant cusurgiu. socotelile Fiscului. Economia patrimonială nu era deloc patriarhală. cum mai există în zilele noastre în sudul Italiei şi în Ungaria. precum şi pe unii sclavi: acestora din urmă ie_a dat o autonomie financiară şi o capacitate iuridică ce le îngăduie să facă afaceri ca un om liber. investiţii individuale. de toate nevoile: a nu te ocupa de nimic. izvoare de apă termală. Să presupunem că Juvenal vorbeşte în mod satiric de un boar. cea mai discreditată dintre toate formele de camătă: întemeierea unei societăţi de vreo cincizeci de persoane. muncitori. care dispuneau de privilegii mai importante decît legile pieţii: informaţii preţioase şi influenţă. nu vrea sa spună că ea este legea sfîntă a lumii. nu trebuie nicidecum să deducem de aici că unul mîna boii el însuşi sau că celălalt ducea catîrii de căpăstru: în continuare textul arată că unul conducea o întreprindere de transporturi cu catîri pe drumurile miloase din Valea Padului şi că celălalt poseda turme mari. se va repezi la pradă. din dispreţ faţă de America burgheză. Proprietăţi funciare. notabilităţile ei sînt negustori maritimi şi cetatea are legături cu lumea întreagă. a-ţi neglija prietenii. o numim nobili. ttltreprinderi familiale. printre cavaleri. activităţi mai burgheze. Lipsa unei pieţe generale. dacă un nobil roman află de la _un prieten că se poate da o lovitură pentru a lnŞfăca bani. om cu adevărat mare. ca şi printre notabilităţi municipale şi senatori. dacă. ce ne este fami-Y3X în^re (-laşele sociale şi activităţile economice. nu lasă din mînă chil. trufaşi ca nobili de-a1 noştri. notabilităţi. A nu fi un leneş era o virtute. ca şi circulaţia anevoioasă a informaţiilor şi ajutorul dat de prieteni politici ofereau adesea prilejul unOr astfel de lovituri. căutăm o clasă de negustori. Mai mult: în lumea ronia144 '3 nu regăsim un echivalent. la Roma. dar luîndu-se drep1 clasă fără ocupaţie. o găsim pretutindeni: printre liberţi. nu a existat o burghezie romană deoarece clasa care poseda solul îndeplinea de asemeni. pămîn-turi cu livezi şi păduri. Dacă boarul de care este vorba ar fi posedat doar un singur bou sau doi. terenuri pentru construirea unor ateliere pentru călcatul postavului. în clasa conducătoare şi avută există o complicitate între speculanţi. generată de nevoie. în tot cazul nu pentru a-şi bate joc de el. chiar dacă 145 totul trebuie improvizat. dar. Antreprenori A doua ipoteză: textele vorbesc de romani din' du-le numele fără a-i categorisi în vreo mese' rie. După cum vedem. cu poporul acesta atît de lacom de cîştig.pater familias" bogat foloseşte drept curele de transmisie" pe unii dintre liberţii fui. Un înalt funcţionar este un om energic care. în loc de a se specializa în funcţie de clasa socială. spune piutarh. trăind din veniturile pămîntului ca nobilimea noastră. dar la douăzeci de kilometri depărtare. de pildă. Din ce se compune patrimoniul acestor notabilităţi şi de unde îl au? Din toate părţii*» deoarece economia patrimonială era o econ°' rtiie neprofesionalizată în întregime. îl încredinţează unui libert ai său. ci că un zel susţinut răstoarnă toate obstacolele. fâră a se făli. de dimineaţa pînă seara. Aquilea este o Veneţie sau o Genova a antichităţii. nu există vreun echivalent medieval sau modern al clasei pe care. domnul de Charlus vorbea despre d-na Singer ca de o femeie ce fabrica maşini de cusut cu mîinile ei.

remarcabili prin cultura şi interesul lor pentru doctrinele de înţelepciune. antis^ miţii noştri ar fi putut lua Roma antică »ial 143 Jegraba decit pe evrei ca tema obsesională. în scrisorile lui (pe care le vrea exemplare) senatorul Pliniu propune drept pildă comportarea sa de proprietar bogat. ci şi deosebirea dintre categoriile economice. vinde produsele solului şi preia chiar gestiunea tuturor activităţilor economice ale stăpînului.'a rale sau comerciale (unii nu se sfiau să-şi pr " facă domiciliul în prăvălie pentru a prezenta cumpărătorilor mărfurile abia primite). 147 O notabilitate este prezentă oriunde în viat economică. logofătul nu-şi arăta socotelile stăpînului la intervale fixe: stăpînul şi cu el nu-şi încheiau socotelile ani şi ani de zile. Acest stat-ma-tor afacerist îşi petrece veacul mărind patrimoniul stăpînului. dar s-a vîndut ca sclav pentru a face carieră. Adesea logofătul s-a născut liber. Aşadar. dintr-un motiv sau altul. după moartea sa sau dacă vindea moşia. poate fi un fel de comanditar al întreprinderilor logofătului siju Poate cumpăra acţiuni ale unor societăţi comerciale sau să fie acţionar al arendei impozitelor publice. matroana care îşi înşela soţul primea de la amantul ei o sumă considerabilă sau un venit anual. vînza-rea. 51 . prin licitaţie la palat. femeile alergau după salariul adulterului aşa cum bărbaţii alergau după zestre. vindea si se certa des. totuşi. Şi cu arendaşii stăpînul nu-şi încheia socotelile timp de ani de zile. O astfel de metodă favoriza *deea că o datorie este o legătură de clientelă ^ că debitorul care vrea să-şi plătească datoria este un ingrat dornic să se despartă de binefăcătorul lui. să se zbată singur. se calcula suma datorată (reliqua colcmarum) — nu pentru că arendaşii ar fi fost sistematic datori. practică extrem de modernă. Stăpînul are încredere în el. de asemeni. Vai de logofătul care nu avea atunci în casă suma lichidă reprezentînd diferenţa dintre totalul debitului şi totalul creditului! Dacă însă era în măsură să echilibreze bilanţul (pariari) merita să fie numit p:iriator. fiindcă aceşti aristocraţi. Banul era menit să producă. zestre. retragerea sclavului din slujbă. bacşiş. Afacerism nobil Iată aşadar o economie ale cărei instituţii şi sociologie sînt atît de deosebite de ale noastre încît ea pare arhaică. Contabilitatea romanilor nu era la fel cu a noastră. Aceiaşi oameni se dedicau atît unor afaceri ocazionale. Iată o latură pitorească a vieţii erotice: în cea mai înaltă societate. ci era retribuită fiindcă i se dăduse. aveau pasiunea banului. iar noi am numi pe un alt personaj balzacian: logofătul liber. se îmbogăţeau fie pe căi economice — producţie şi vîn-zare — fie prin procedee extra-economice. mînia stăpînului. aşa că năduşea mult de tot". şi jin acelaşi motiv: la Roma. cit şi activităţilor obişnuite: speculanţi şi totodată profesionişti (cu sau fără etichetă). mobilierul imperial de care nu mai aveau nevoie). In c litatea sa de proprietar. Orice osteneală merită un salariu. aceştia erau adevăraţii oameni de afaceri ai timpului. aceiaşi oameni se îmbogăţeau atît însu-şindu-şi averi constituite — procedeu arhaic — cît şi întemeind bogăţii noi datorită unor investiţii. Nu era vorba de prostituţie. ci pentru că socotelile nu erau tăcute periodic. Poate fi şeful unei întreprinderi r.^ Se plăteau dobînzi pentru orice: se cereau dobinzi între prieteni şi rude (a nu cere era un merit)j un ginere îl obliga pe socrul său sâ-i plătească dobînzi dacă întîrzia cu zestrea. Camătă făfea parte din viaţa de toate zilele a oricui. Un aristocrat care vrea să se dezbare de mobila veche sau de materiale de construcţie organizează o licitaţie (licitaţia era pentru persoanele particulare modul obişnuit de a-şi vinde obiectele de ocazie. nume frumos cu care se fălea pe epitaf. Pe el era întemeiată economia romană. ci de salarizare: matroana nu se dădea amantului pentru că fusese plătită. Poate.interesul stăpînului. iar cea mai iubitoare era cea mai bine răsplătită. care gospodăreşte moşiile. Datoria logofătului era să noteze cinstit debitul şi creditul pentru a fi în măsură să dea socoteală în ziua cînd. medicul Galienus avea printre pacienţii săi un om căruia nu-i păsa de cultură şi care tot umbla după afaceri' „el cumpăra. a atins un nivel de producţie înalt şi era la fel de dinamică şi avidă de cîştig ca şi capitalismul. în care caz interveneau uneori juriştii. chiar cînd era vorba de o plăcere. i se va cere: moartea stăpînului şi succesiunea. dar de cele mai multe ori sclav. chiar şi împăraţii vindeau. Unii îşi reluau darul dacă se despărţeau de iubită. pe o treapta mai umilă. camătă şi comerţul u erau în mod exclusiv activităţi ale unor profesionişti şi nu se limitau nici la o clasă bine determinată a societăţii. legale sau nu: moşteniri. violenţă. Acest afacerism general ştergea nu numai limitele dintre clasele sociale şi „ordinele" civice. o legătură amoroasă cuprindea un dar de bani din partea amantului pentru iubită. Cei mai mari seniori vorbeau de afaceri.

tertipuri. o fracţiune însemnată a patrimoniului naţional devenea deci miza unei noi partide: cine o va cîştiga? Popor neîntrecut în arta tertipurilor. Alte mijloace de îmbogăţire Camătă trecea drept un mod de îmbogăţire nobil. cu instrumentele agricole şi mobilierul lor. el a mvins: fiul dezmierdat a murit. Aflăm de la demografi că. Un fel de monedă scrisă. 151 Opinia publica nil condamna manevrele t-cute cu un scop de profit. unii împrumutau o parte. nepăsător faţă de prieteni. dar. zestrele şi legatele. cu atît mai mult cu cit. o dată cu el. practicau. a unei lrnense ţărănimi sărace şi. sub Vechiul Regim. să-şi nuanţeze părerile. pacienţii lui 149 Galienus erau toţi notabilităţi. prin vînzare. 52 . în cele din urmă. O mamă divorţată îşi lasă moştenirea fiului său. ci notabilităţile şi senatorii. la bătrîneţe. Un bărbat.ii\\J-: cercau ea un testator să ţjjinulţease. Din nefericire. să-1 copleşească mereu cu jucării şi animale de casă — mtr-un cuvînt: să pîndească stăruitor testamentul propriului său fiu. toţi bărbaţi. fie prin donaţie formală. ina era foarte costisitoare. dă diversitate şi strălucire imaginii pe care facem despre lumea antică. îşi supravegheau logofătul. cu alte cuvinte. a^ văzut cri w/. Ne putem închipui lesne că bătrînii cărora le muriseră toţi fiii şi toate fiicele. stipulează că fiul va intra în posesia moştenirii cu o condiţie: în ziua în care se va deschide succesiunea fiul să nu mai fie sub autoritatea tatălui său (în care caz moştenirea i-ar fi fost atribuită acestuia). In acest domeniu. în aşteptarea unui amator: „a pregăti o sumă de bani pentru împrumut" se exprima prin „a pune banii în Kalendarium". se mulţumea rinf. fie şi mai uşor. Pe acea vreme. r^'f* şeau alergînd după afaceri. făceau uz atît de legea cererii şi ofertei. se constata că succesiunea cuprindea trei componente principale: bunuri imobiliare. împrumutau sume mici la mulţi debitori. în virtutea legii şi prin forţa uzanţei. a ui clase urbane bogate cu activităţi multiple. era mare. Lumea romană nu avea o poliţie adev. La fiecare generaţie. care astfel a fost în măsură să moştenească. libertatea de testare. dar găsi o ieşire: 1-a emancipat pe fiu.i legalele pentru a-şi cinsti prietenii si a-i răsplăti pe cei credincioşi — uzanţă datorită căreia omul era înconjurat de curteni atenţi. lăsîndu-i tată-pJi moştenirea atît de rîvnită. cît şi de influenţă politică şi de complicităţi între „oameni de societate*. Fiecare „pater fa-milias" avea acasă o casă de bani numită Ka-lendarium în care ţinea efecte. alţii. nu erau puţini: prăzile erau numeroase. la Roma. drepturile asupra debitorilor şi capitalul destinat cametei. pe de altă parte. şi creanţe (no-mina dobitorum). tatăl trăia. Contul bancar. Creanţele treceau lesne din mînă în mînă. alţii iarăşi sume considerabile cîtorva debitori bogaţi. o profesie. spune Tacit.. participau la treburi?' obşteşti ale cetăţii lor. romanii cunoşteau meseria. alţii. fiul ar moşteni numai dacă tatăl lui nu ar mai trăi. importantă sau modestă. Kalendarium putea fi lăsat moştenire şi.t iau la oraş. a patrimoniului. creanţe şi sume de bani pregătite pentru a fi împrumutate cu dobîndă. o femeie sînt cîştigaţi dacă nu all copii. cutare a murit lâ sîndu-şi întreaga avere fiicei şi nepoţilor lu* opinia publică şovăie: unii îl fac făţarnic in' grat. Era oare părintele acesta mai bun de-cît reputaţia lui? Povestea nu s-a terminat: bă-trînul a început să-1 răsfeţe pe fiu. pe de o parte. fără de care un roman adevărat nu s-ar fi putut considera om de vază. familia romană medie avea de obicei trei copii. stăteau acasă citind 6 carte sau copiind textele filosofice ale secte° lor preferate.-rată. o familie franceză medie avea patru sau cinci copii. Căutarea bogăţiei urma şi căi mult mai cumplite. Notabilităţii? fiind cei mai mari moşieri. căci atunci lumea îi înconjoară cu deosebit de multe atenţii prevenitoare. ele erau un instrument de eliberare al unei sume datorate şi un obiect de speculă. „După ce s-a încon"9* rat cu vînători de moşteniri. afacerismul lor avea drept urmare existenţa. în schimb se bucură că moşneagul a înşelat speranţele unor oameni interesaţi": aşa spune un senator deci are dreptate. âserne'J~ lui Galienus. dar toată lumea le folosea. In acea epocă. nu bancherii erau cămătari. dintre care numai doi ajungeau vîrsta de douăzeci de ani. cultivate sau zidite. cunoscut sub Republică şi în anii Imperiului tîrziu. ştiind că fostul ei soţ este un individ dubios. nu este atestat în timpul Imperiului timpuriu. fiecare îşi avea propria strategie. se retrăgeau la moşie' După moartea lor. ca agricultura. Linguşirea unui moşneag bogat era o purtare la fel de obişnuită ca la noi atenţiile faţă de patron sau de un superior: toată lumea îşi bătea joC 150 je aceste procedee.

un motiv de mîndrie naţională. cunoaşterea şi practicarea arcanelor şi tertipurilor dreptului civil ]e făceau măgulitoare şi delectabile. iar Fiscul se pricepea să pUng stăpînire pe toată moştenirea. se casa testamentul. iar succesiunea îi revenea Fiscului. Iată un tînăr soţ bucuros de zestrea soţiei: rude invidioase îl pot învinui de a fi recurs la magia neagră pentru a o seduce. vopsitorii. dornici să-i frustreze n» moştenitorii lor. era totalitatea domeniilor confiscate de împărat ca fiind succesiuni vacante sau nelegale. dar nu se ocupau de nesiguranţa zilnică. Fiecare trebuia să se apere şi să-şi facă dreptate cum putea. minus prima datorată delatorului Or. Fiscul era mult mai mult decît o fiscalitate. de cele mai multe ori.imaginea de marcă" pe care statul roman voia să o dea autorităţii lui suverane. un sport. In ţinuturile greceşti ale imperiului. cursuri de retorică plătite. ba chiar o armă: şicana. drept premiu al delaţiunii. fie din lipsă de capital. mai puţin supărătoare pentru . dar el nu este po ni acul familiei imperiale. adunate de ele datorită unor întîmplătoare chilipiruri: bunuri funciare. ei au scris multe şi remarcabile tratate de drept. în ambele cazuri. Fiscul dispunea de o jurisdicţie proprie. se străduie. manevrări printre incoerenţele unei lumi economice haotice. să-i cruţe pe nobilii puternici. într-o societate în care se înfruntă în mod brutal bogătaşii (care sînt boieri) şi masa 53 . import de mărfuri din Egipt la Atena. o notabilitate îşi vede năruită speranţa ce şi-o punea în testamentul unui moşneag bogat. nu exista un procuror public. ca şi pentru cei ce nu erau chiar persoane de vază. uneori atît de bine ocrotit încît se încumeta să-1 sfideze pe guvernatorul provinciei. singurul mod pentru oamenii de rînd.soldaţii împăratului (ca centurionul Cor-nelius de care pomeneşte Evanghelia) înăbuşeau răzmeriţele şi îi vînau pe tîlhari. mcă va face dreptate. Ce se putea face împotriva acestui om care s-a îmbogăţit astfel în dauna altuia? De bunăvoinţa guvernatorului provinciei depinde dacă i se va face sau nu dreptate. Bunăoară. departe de palatul imperial. de un monopol. din raţiuni 152 ig stat. Romanii trec drept născodtorii dreptului. îndrăzneşte chiar uneori să atace „ranch"-ul altui mare senior în fruntea gealaţilor săi. un senior mare rîvneşte la moşiile altuia. transporturi de mărfuri pe Rin. Fiscul era dispus aşadar să dea c zare delatorilor care-i ofereau prilejul să rn » confişte o succesiune. pe străzi nu era poliţie.. Să presupunem acum ca. în felul acesta.. este la fel de pestriţ ca o notabilitate sud-americană. îl înscriau pe împărat drent co-moştenitor. celălalt are posibilitatea să-1 învinu-iască pe primul de lezmajestate. de altfel o reţea de prietenii şi interese îl leagă de ei. împăratul a devenit foarte curînd cel mai mare moşier al 153 imperiului. aceasta va fi doar un simplu episod al războiului clanurilor. şantajului judiciar şi extorcărilor para-legale li se aplica o expresie de altădată: „sicofantie". va nrimi o parte din patrimoniul duşmanului său după ce acesta va fi fost executat în prealabil. Faptul era aşa de cunos cut că unii testatori. dar care nu fusese creată de nimeni. juridismul introducea în acel haos doar o complicaţie în plus. într-un euvînt dreptul devenise o armă de luptă pentru patrimonii. într-adevăr. uzurpări. sclavii. Acelaşi spectacol îl oferă astăzi multe economii din lumea a treia. închisori particulare pentru datornici erau la ordinea zilei. înfiinţarea unei întreprinderi ele transporturi de care toată lumea avea nevoie. uneori notabilităţile organizau miliţii civice.. dar. "Violenţei propriu-zise i se adăuga violenţa iudiciară. Nu ne va cuprinde deci mirarea văzînd numeroase notabilităţi în fruntea multor afaceri şi exploatări cu totul incoerente. vînzări de postav. Să nu ni-1 închipuim pe un personaj important al vremii ca pe icoana curată a unui senior a cărui simplitate evocă pacea cîmpiilor şi a muncilor agricole. Cine însă îi va ocroti împotriva acestuia şi cine îi va ocroti pe cei mari unii împotriva celorlalţi? Sechestrări. o răsturnare a raportului de forţe. erau cultură. fie din lipsă de interes. în care era şi judecător şi parte. transporturi maritime pe Marea Egee şi . De aici nu trebuie să conchidem că legalitatea domnea în viaţa de toate zilele. Viaţa de toate zilele era cea din Far-West-ul american. era să ceară ocrotirea unui mare personaj. ci că s-a sinucis sau chiar că a fost otrăvit şi că moştenitorii nu s-au pîndit să-1 urmărească pp ucigaş si să răzbune sîngele binefăcătorului lor. posesiunea şi transmiterea paşnică a bunurilor nu erau niciodată asigurate. el însă este tare ocupat. Căile de îmbogăţire mai specific economice evocă de asemeni o lume dezorganizată în care orice este posibil: concesia de către autorităţi a unui drept de exploatare însoţit. îi rămîne posibilitatea să declare că moşneagul nu a murit de moarte naturală. la ţară nu era jandarmerie. Un senior mare pune stăpînire fără teamă pe moşioara unui vecin sărac. fiecare cetate trăia sub teroarea exercitată de către un mic tiran local sau regional. ca şi aceasta.

154 Aceste multiple activităţi au drept capital şi ursă de investiţii proprietatea . grinarele lor sint o. şi. Ceea ce nu era de-ajuns pentru a întreţine masele muncitoreşti. Recent a fost găsit în Egipt un contract pe doi ani de muncă încheiat între un 155 Pe don aca cinci. este de asemenea un capital. ci şi a doua mare bogăţie: locuinţele urbane. turiştii şi arheologii nu ar avea atîtea de vizitat şi atîtea săpături de făcut. muncitorii sînt ţărani fără ocupaţie în seinul mort. proprietarul sau arendaşii? Care este. de a stînjeni comerţul. Pe sol s-au înfiinţat diverse întreprinderi.mijl°a~ cele sale de îmbogăţire. întrucît aşteaptă să vină ani a foamete. arheologii au convingerea că anumite regiuni' 54 . să nu ne lăsăm înşelaţi de ac diversitate: pe de o parte era agricultura* de alta tot restul. Termele fac oare parte din casă sau sînt o exploatare deosebită? Vom afla constatînd că chiria lor este înscrisă separat de socotelile casei propriu-zise.nevoiaşilor. ei se descurcă pentru a obţine de la împărat privilegiul (sau „binefacerea suveranului") de a deschide un tîrg pe domeniul l°r şi de a percepe o taxă pe fiecare tranzacţie. îndeajuns însă pentru ca bogătaşii să prefacă prisosul In podoaba de monumente care este efigia societăţilor împărţite în clase înaintea revoluţiei industriale. agricultura nu producea îndeajuns pentru a permite o amplă dezvoltare a industriei. fac în aşa fel ca să se urce preţu\e" Altă strategie a lor era specializarea re-"onală. Pămîntul nu avea o prodi tivitate suficientă pentru a fi ceea ce a d UC~ nit în zilele noastre în ţările dezvoltate. „legea" sau „tradiţia" stabilită de proprietar? Ne-o spune tot registrul. v^ sursa supravieţuirii şi a schimburilor. Cine va plăti impozitul. Proprietatea funciară este infinit mai importantă decît agricultura. Fiecare om care lucra pămîntul cu mîinile lui hrănea vreo două-trei persoane. „grînare" (adică docuri închiriate pentru depunerea de mărfuri sau de obiecte de preţ şi documente. agricultura era mul lui. marea majoritate a populaţiei lucra pămîntul pentru a-şi asigura supravieţuirea şi pe cea a puţinilor necultivatori. ( -ti6i Pămîntul este totodată rezerva de boj. Ubellus) era dovada organizării patrimoniului de către stăpîn. „Ei refuză să Peni£ produsele solului la preţul potrivit. anume pe membrii familiei lui şi pe notabilitatea care poseda moşia. un pămînt poate fi lucrat. Daca lumea romană ar fi fost acel imperiu 1: schimb de bunuri grele. în a face speculaţii de supravieţuire. de teama incendiilor în oraşe). cîrciumi. cu un edificiu închiriat global sau apartament cu apartament. Vom vedea că factorul acesta condiţiona strategia particulară a proprietarilor de patrimoniu. Totul uşă este consemnat în registrul capului de familie. exploatează mine şi cariere (activitate anexă a agriculturii). în acest din urmă caz. iar ei aşteaptă recoltele slabe cStrU a-l vinde cît mai scump. atîta tot. este plin de eleganţă şi nu seamănă cu . una 156 bogătaşilor constă. Bogătaşii însă nu pot efectua această prefacere decît dacă vînd produsele solului şi dacă negoţul este activ. aşa cum şi-1 î unii. lupanare. iar primejdia constă în supraproducţie şi nu in penurie. In antichitate. înfiinţează cărămidarii sau fabrici de olărit. ei dau grîu în schimbul unor coloane şi statui. v neceolar şi un moşier care avea cuptoare niul său. care era şi el condiţionat !f producţiile solului. cu grîu. Totuşi. concluse sau date în arendă de proprietar. dar o parcelă zidită. olarul îşi ia obligaţia să f sprezece mii de urcioare pe an. Astfel vom afla dacă ţăranii sînt fermieri care vînd ei înşişi produsele solului sau arendaşi în parte şi. pămîntului — rOprietate alcătuită din petice şi bucăţi aflate Leori în multe şi îndepărtate provincii. iar registrul acesta (rationes. dar tarul îi va furniza argila (se obişnuia dea zidarilor şi meseriaşilor materialele sare muncii lor). adie" o resursă atît de îmbelşugată încît nu' dă d" lucru decît unei fracţiuni a populaţiei. şi se prea poate ca notabilităţile să fi posedat nu numai pămîntul cultivat. în această privinţă. Pe pămînturile lor construiesc porturi. dacă „pater famiiias" se ocupă singur cu vînzarea produselor sau dacă îi dă această însărcinare logofătului. scrie Estul Ulpian.

ar putea să nu fie făcute fără ca bunul să-şi piardă din valoare. pă-sur. şi ţineau minte că Se-neca şi Cicero calificau drept merit faptul că el îşi mărea patrimoniul. Un tutore nu trebuie să facă exces de zel. izvoare de apă termală. „Pater familias" dimpotrivă nu va rămîne atît de neutru. ateliere du'«U ?^Ca^ul postavului. se întrebau cine era îndreptăţit să facă o investiţie şi cînd.ale Imperiului roman (Sahel-ul tunisian. care pe vremea aceea era mănos i bine irigat) produceau în mod exclusiv pentru export cîte una din bogăţiile agriculturii mediteraneene: grîu. fiecare domeniu cuprinde şi păduri. expresia este mai puţin patrimonială decît pare. iar idealul său va fr să-şi mărească patrimoniul. fiindcă.Miat după distracţii. după cum prevede legea: oare nu era ea datoare să-i restituie fostului ei soţ suma cerută de deschiderea carierei. Mai mult: dreptul roman prevede că simplul uzufructuar este îndreptăţit să investească. Pentru a desemna pe prostul care face totul pe dos. fllJ i se cuvine să facă investiţii riscante pentru ypilul său. Paulus ne face atenţi: costul investiţiilor nu trebuie să atace venitul net al întregului domeniu. investiţii de marmură) şi cheltuielile „utile" cărora le spunem investiţii şi care . Un . căci banii nu trebuie strînşi. nu ajunge să ai o comportare neutră şi să nu ai ambiţie decît cea de a lăsa moştenitorilor un patrimoniu neştirbit. nu te obligă nimeni să-1 cultivi.Productive. Chiar în cazuri de vînzare în pierdere sau de întrerupere a schimburilor. juristul Pau-lus face o deosebire netă între cheltuielile „necesare. muncitorilor agricoli şi arendaşilor? Lui Cato. care mărise valoarea averii? Gînditorii de modă veche nu erau de această părere. sau „da sclavi la ucenicie". în ultima carte a Digeste-lor. o hotărîre atît de importantă nu putea fi luata decît de însuşi proprietarul: singura îndatorire a unui tutore este să-i remită pupilului un Pa" trimoniu neciuntit. care pot lua foc. proprietarul are grijă să nu cultive întregul pămînt cu grîu sau viţă de vie. să „îmbunătăţească" — ceea ce este meritul' unui cap de familie. moniale. diviziunea regională a muncii. nu fără a compara costul investiţiei cu mărirea probabilă a venitului. ceea ce ar dovedi din partea tutorelui. nimic nu ar fi mai greşit decît să ni-1 închipuim ca pe tutorele unui patrimoniu al cărui proprietar real ar fi posteritatea sa. patrimoniul ră-mîne şi domeniul practică o economie de supravieţuire: de altfel. Juriştii. „agricultura îi părea a fi mai degrabă o distracţie decît o sursă de venit''. întrucît 55 . care aveau adesea prilejul să dea hotărîri în astfel de litigii. un „pater familias" însă va 158 vea un merit opus celui al tutorelui. o zicală spunea că era ca un datornic care îşi vinde lemnele în locul viilor. şi dreptul comercial modern o aplică şi astăzi gestiunii corecte a societăţilor pe acţiuni. proprietarul trebuie să o conducă asemeni unui „părinte bun". 157 Investiţii Oricare ar fi organizarea întreprinderii patri. juristul Javolenus spune că un om a deschis cariere de marmură din fondul dotai. chiar pentru a mări reputaţia socială a cOpilului. cheltuielile de agrement (grădini. pentru a fi un „pater familias" demn de acest nume. vin sau ulei.. care nu costă bani şi fac oficiu de casă de economii. un cuptor pentru pîine. asemeni servitorului din Evanghelie. orientarea agricolă a pieţei. sau ca pe uzufructuarul vremelnic al unui bun care ar fi proprietatea dinastiei lui. sau se poate înzestra proprietatea cu docuri. dar care îl îmbunătăţesc producînd un venit mai mare": de pildă „se poate sădi mai multă viţă de vie decît era necesară pentru a menţine via în stare bună". o lipsă de sîrguinţă. oricît de distractiv ar fi. adică cele care împiedică bunurile să piară sau să-şi piardă din valoare". care pot muri) pentru a investi sumele realizate în singurele valori sigure: bunurile funciare şi aurul (care va fi împrumutat cu dobîndă). acelaşi drept îl are şi soţul care administrează averea dotală a soţiei lui. păşuni naturale. prima îndatorire a unui tutore constă în a vinde bunurile perisabile (case mobilate. tot aşa nu are dreptul să risipească bani. de ce să-ţi iroseşti timpul. de pildă. dînd ordine sclavilor. dimpotrivă. sclavi. trebuie să fie „sîrguincios şi cinstit".1 care "^ făcea un venit care nu era uPus capriciilor vremii". el prefera bunurile fun-g re .pater fami-lias". pămîntul îşi păstrează valoarea oricînd.. Important este să fii proprietar de pămînt. el divorţează şi femeia îşi reia zestrea. dar nelucrate: „heleşteie bo->e m peşte. o moară. picturi. culturi speculative şi costisitoare. spune Plu-tarh. spuneau juriştii romani. pe drept cuvînt. este recomandabil să investeşti cu discernămîntul dorit. nefiind însă a. Romanii chibzuiseră despre „sîrguinţa" unui bun conducător de întreprindere. în cartea a XXIII-a a Diqeste-lor.

de la un popor la altul. prietăţilor": de pildă. există o „mentalitate" care nu se lasă prelucrată după voie şi care nu ştim în ce mod poate fi prelucrată. ni se pare neîntemeiată opoziţia (adesea încercată) dintre raţionalitatea capitalistă. Dacă afirmăm cu singura strategie a unei firme capitaliste constă în a obţine un 160 Lfit maxim reducem politica la simpla arta e a cuceri noi provincii. mine de aur. are dreptul. care s-ar mulţumi să transmită intactă. dacă vrem să ne închipuim factura unui „pater familias". Căci unei structuri economice şi unor interese de clasă similare le corespund uneori. Galbraith a ajuns la concluzii pe care istoricii ar trebui să şi le însuşească. dacă nu chiar mărită. este un fapt. minele deschise de el trebuie să aducă un venit superior celui adus de viile şi măslinii pe care i-a dezrădăcinat. nici de interesele de clasă evidente. repartiţia însă este o altă problemă. grecilor de azi şi de odi161 HHflflHHHR ii 8 nioară. de argint. s-au răspîndit în tot răsăritul elin Africa. ca 'n n gustori şi bancheri. conducători şi ostaşi __ fost şi ei un popor sortit diasporei. noua investiţie nu trebuie să aducă daune grave restului domeniului. Urmările prielnice pentru nivelul de producţie sînt evidente. şi raţionalitatea patrimonială. nu trebuie să judecăm în funcţie de structurile economice. şi nu va transforma grădinile de agrement în plantaţii productive. după cum scrie Ulpian în cartea a VII-a. La fel Ae vană este retorica ex cathedra despre romani. Romanii voiau să transmită un patrimoniu (dacă se putea) mărit ţ se aveau în vedere pe sine înainte de a se gî la urmaşi. dinamisme extrem de inegale. Javolenus re-pHeă: sînt îngăduite doar cheltuielile . chiar din averea dotală. iar „mentalităţile" acestea inegale nu se produc şi nu se induc după voie: economiştii care au încercat să dezvolte anumite economii ale lumii a treia au constatat că nu ajunge să guvernezi variabilele econometriei sau să creezi posibilităţi de a interesa o clasă pentru a trezi interes în mod efectiv. de ia o întreprindere la alta.cheltuiala nu fusese . popor de ţărani. în realitate. departe de a „îmbunătăţi" domeniul. Contrar capului de familie uzufructuarul desigur nu-şi poate îngădui să modifice destinaţia domeniului sau a unei părţi a acestuia. după cum există popoare mai muncitoare. „să îmbunătăţească situaţia pro. ca şi politica externă Suediei şi cea a unui vast imperiu. ua Prin ceea ce are dreptul să facă orice uzu fructuar se citeşte în filigran îndatorirea unu" „pater familias" bun care îşi administrează averea cu chibzuială. în sfîrşit. credinţă pe care se întemeia?* dreptul roman al minelor şi carierelor). soţul îi răpise marmura ce o cuprindea în subsol. o trăsătură neaşteptată care c°nfirmă înzestrarea pentru afaceri a romanului: aidoma evreilor.. Dar cu anumite condiţii: să nu dăuneze culturilor învecinate. Citindu-le.. speculau. în concluzie. nisip sau cretă (cu creta se lustruiau şi se apretau veşmintele). ci în funcţie de acea variabilă autonomă: mentalitatea. cu condiţia ca această carieră să fie din cele unde marmura ftu a murit şi „continuă să crească": în care caz. ţinînd seama de mîna de lucru suplimentară. Cu această rezervă. romanii — care nu numai cultivatori. venitul global nu trebuie micşorat. şi variază la fel de mult. dar şi ca 56 . „mentalitatea" romană era foarte dinamică din punct de vedere economic.folositoare". o avere moştenită de la strămoşi. care ar avea drept scop profituri maxime. mai artiste sau mai războinice decît altele. şi chinezilor.a cea a statelor. ei nu adunau pămînturi aşa cum avarii adună aur. ei fâ-ceau investiţii şi plasamente. căci soţul nu a făcut altceva decît a cules fructele carierei I 159 (toate popoarele cred că marmura şi aurul cre ca vegetalele. In încheiere. politica deprinderilor moderne este la fel de complexă . şi chiar mai fUa puriu. timp Ue ^ a'v4 secole înaintea erei noastre.necesară" şi întrucît. Mentalitatea afaceristâ Textele acestea sînt simptomatice. pînă la hotarele lumii barbare. Notabilităţile erau antreprenori dornici de îmbogăţire. de sulf sau de fier „pe care capul familiei le-ar fi putut deschide sau le şi deschisese". soţia nu va fi pierdut nimic. Pasiunea lor pentru ciştig este o trăsătură etnică originală care îi deosebeşte de multe alte popoare. un roman bogat avea sufletul unui om de afaceri Şi se pricepea grozav să se îmbogăţească. nu are voie să secă-tuiască subsolul atîta vreme cît percepe uzufructul şi să lase un gol după gestiunea sa. deschizînd cariere de piatră.

demnitatea sau profesiunea. Căci. frivolitate. Aidoma diverselor amănunte ale frumoaselor lui veşminte. după conştiinţa sa. pe care i-o prezintă o servitoare care a scos-o din firida cu imagini de pietate (lara-rium) a casei. scund şi pliant. s-a dus să ridice mîna în faţa imaginii vreunui zeu spre a-i mulţumi acestuia pentru o favoare primită. bogat. De la un mormînt la altul. Aceste imagini sînt foarte puţin egalitare. foarte puţin individualizate. simbol al căsniciei. cositul griului cu o se-cerătoare mecanică. lear fi putut învinge). într-un fotoliu. unele morminte scot în relief componente mai delicate: de pildă.plantatori. i se făcea o primire solemnă. In loc de a comemora bogăţia. sau îl ţine strîns. cînd sosea într-un tîrg care-i dăduse titlul de „patron". fiecare trăsătură a sa este o moştenire a trecutului greco-roman.erau categorisiţi pe trepte neegale. Fiecare îşi îndeplineşte menirea: pe latura stîngă — cea mai onorabilă — a unei lespezi funerare. pentru ca toţi trecătorii să afle meritul zeităţii. defuncta ridică mina cu un gest de pietate. în faţa unei statuete a Venerei. va fi scoasă în relief una sau alta din componente: defunctul bogat care îşi face socotelile. minune recent născocită de iscusinţa omului. cucernicia de164 functei şi cultura defunctului. sUg* ţinuţi de influenţa lor politică. „Aseară 57 . mîn-drie. din ordinul stăpînei. care îl precedaseră pretutindeni în tot timpul anului său de viaţă publică. ca la Versailles curtenii regelui Franţei. Alte reliefuri funerare arată o distribuire de monezi sau o luptă de gladiatori oferită de vreo notabilitate concetăţenilor săi. de demnitar. stăpîn pe o avere făcută de mult (deoarece nu este constrîns să lucreze). un senior nu ieşea din casă fără alai. în semn de omagiu. şi o spunea într-o limbă pe înţelesul tuturor. trăsătură pe care arta funerară o scoate cam greoi în relief: societatea romană nu era numai inegală şi neegalitară pentru că deosebea „ordine" (în înţelesul celor trei ordine din 1789). aşezat pe fotoliul său. soţia dă dovadă de pietate. de cnuturi ce le purtau „lictorii". un drept de coerciţie absolut. bărbatul citeşte o carte. aprozi şi călăi. în dreapta. doi iluştri reformatori sociali ai vechii Republici —. în virtutea funcţiilor lui. timpul liber. soţul îşi practică profesiunea: examinează pe un bolnav în picioare. sau sade în prăvălie. vedem cum i se supun căpeteniile barbare pe care le-a învins (sau pe care. Adesea imaginea este doar un fel de emblemă: o umbrelă scuip:P tata pe latura unei lespezi funerare indica tr cătorilor că defuncta avea o sclavă care i-0 ti" nea şi timp liber pentru a se plimba. în acea societate lipsită de drept penal. după fantezia cioplitorului în piatră şi preferinţele cumpărătorului. oricare demnitar important exercita. graţie — iată cuvinte pe care nu le putem folosi vorbind despre romani. aşezată într-un fotoliu cu spetează înaltă. fiindcă îi datora un bine obştesc. iar „prietenii" înaltelor personalităţi — inclusiv ai Gra-hilor. a fost scris în ce constă favoarea. el ni se înfăţişează dîndu-i mîna soţiei lui. liber şi născut liber. bucurie. virtute feme-iască: urmată de sclavi. originalitate. exercitînd o demnitate publică. înzestrate cu demnităţi inegale. pe laturi. =NZURI Şl UîOPH Expresia explicită a statutului Iată aşadar o imagine compozită a persoanei particulare: un bărbat. primeşte plecăciunile arendaşilor. Nu era nevoie de vreo constrîngere pentru a impune acest ideal: era evident. luxul defunctei. gol puşcă şi în poziţie de drepţi în faţa medicului. Arta funerară reflectă această imagine autoritară. sînt indicate de numărul de „fascii". Doamna oferă cîteva boabe de tâmîie pe o casoletă de ars mirodenii. căci evocă mai puţin lumea de dincolo decît ceea ce defunctul fusese pe pămînt. om de afaceri binecrescut şi chiar cult. drept dovadă că a făcut studiile serioase ce încununau pe membrii bunei societăţi. Sarcofage de senatori juxtapun viaţa privată şi cea publică a defunctului: în centru. dar reamintea necontenit ochilor şi urechilor deosebirea dintre indivizi. A te adresa cu insulte oamenilor modeşti era o dovadă ele lăudabilă „sinceritate" (parrhesia). gătindu-se în faţa oglinzii pe care i-o ţine o slujnică şi alegînd giuvaeruri dintr-un scrin ce i-1 întinde altă sclavă. adică un sul. Funcţiile senatoriale sau municipale ale defunctului. au pus stăr>î~ nire pe cele mai bune pământuri ale Africii sau ale Asiei Mici şi au canalizat în foij_ sul lor activitatea comercială a oraşelor greceşti Roma adăpostea o mulţime de intelectuali elini pe care cei romani erau geloşi. îmbrăcat cu platoşă de general. în vreme ce oraşele Mitilene sau Smirna erau invadate de afacerişti italieni pe care grecii aveau motive serioase să-i urască. Uneori" înainte de a-şi face toaleta. un sclav ţine în sus o pancartă pe care.

deşi simplu libert. măcar aparent. dreptul roman nu a garantat nici166 tâ libertăţile în mod formal: era mai cu-n formularea îndatoririlor de pietate pentru cei dintr-o casă. Severii. după cum observă Bleicken. unii administratori dau ca exemplu virtutea lipsită de „blîndeţea" de care dăduse dovadă guvernatorul lor). „Tirania opiniei publice. nu contractaseră ceea ce Maurice Pinguet numeşte „vechiul obicei confucian de a măsura puterea după ordinea morală. după cum se pretinde. testatorul dispune de o libertate foarte mare. sub domnia unor împăraţi şi din ordinul lor. împotriva soţiilor adultere. Totuşi. vieţii private". legi]1" nu vădeau întotdeauna prudenţa de a fi în mer6 cu moravurile: ori râmîneau în urma lor. aidoma furtunii. Augustus ia măsuri severe. ori le-0 luau înainte.poftisem la cină oameni mai sus-puşi docît voi". în principiu. care ar decădea dacă legislatorul nu ar menţine-o împotriva forţelor naturale duşmane. Totul sublinia ceea ce Mac Mullen numeşte „expresia explicită a statutului". cetăţeanul este un elev leneş care respectă disciplina numai sub bîta dascălului. t „Privat" prin opoziţie cu „public" este unul din adjectivele cel mai frecvent folosit de limba latină. cea mai sîngeroasă fiind prigonirea creştinilor sau a maniheismului. Domiţian. cetatea are fiii ei preferaţi şi fiecare individ şi-i are pe ai lui. porunceşte să fie înmormîntată de vie o vestală care îşi trădase jurămîntul. puterea civilă lasă în grija zeilor răzbunarea. şi încă ce tiranie! este la fel de stupidă în orăşelele din Franţa ca şi în Statele Unite". nu ridică un sanctuar înăuntrul dreptului particular însuşi. se cuvenea ca ei să se adreseze umil celor mai sus puşi decît ei. spre deosebire .cesta „decurge doar în mod tacit dintr-un simţămînt aristocratic al. a insultelor ce li se aduc. suveranii romani.de omologii lor chinezi şi japonezi. fiecare îl judeca pe fiecare pentru a-i reaminti îndatoririle lui publice şi particulare. respectul datorat zeilor cărora cetatea a hotărît să se închine se mărgineşte la un singur lucru: respectarea zilelor de sărbătoare. Căci cetatea nu era privită ca un efect al forţelor naturale de sociabilitate. accese de ordin moral. „Demnitarul acela atît de respectabil răspundea la salutul nostru". Individualismul dreptului Constrîngeri la fel de imperioase. vechii toleranţe aristocratice legislaţia lui Constantin îi substituie un rigorism mai degrabă popular decît cu adevărat creştin . Cu atît mai mult sînt sensibili oamenii modeşti la „simplitatea" de care dau dovadă unele personaje importante. interzice poeţilor satirici folosirea cuvintelor obscene. uu legislat0 putea revoluţiona societatea prin decret. înţelesul lui este negativ: califică ceea ce un individ are dreptul să facă fără a-şi încălca îndatoririle şi a necinsti comportarea unui om exercitind o funcţie publică. dacă le este cu putinţă. In ceea ce îi priveşte. ca Ş1 în Grecia. a obligaţiilor de fidelitate. fie spre a le . Domiţian îi sileşte pe amanţi să-şi regularizeze legătura. dar nu delimitează net viaţa privată. nu este impusă nici o credinţă religioasă. scria individualistul Stendhal.impune cu mai multă străşnicie. liberalismul -. aceste primejdii s-au manifestat prin dezlănţuiri vremelnice.. în care nimeni să nu poată fi silit să facă ceea ce dreptul nu prescrie şi în care justiţia publică să se substituie arbitrarului. Mai mult: îngăduinţa zîmbitoare pentru păcatele sexuale — chiar si săvîrşite de femei — este ridicată la rangul de doctrină de către însuşi Senatul. a răspunderilor patrimoniale şi a deosebirilor de statut personal. spune unul. De aceea scopul principal al crizelor de ordin moral consta în a dovedi tuturor că împăratul era într58 . dar lipsa de garanţie lăsa frîu liber tuturor principiilor. -Roma." Unii dintre ei — Augustus. ar trebui să fie un stat conform dreptului. care nu se crede obligat să respecte ceea ce respectă de fapt. Severii fac din adulterul soţului un delict. vorbeşte pe un ton arogant şi invită persoane superioare lui în ierarhia socială. ea era mai degrabă o instituţie generată de lege. se adăugau acestor caracteristici evidente. Să fi fost oare civismul păgîn la fel de indiscret în privinţa vieţii private? Totuşi. dreptul de a-şi schimba domiciliul şi întreprinderea economică nu este tăgăduit. le spune Tri-malcio musafirilor săi. singura lui greşeală este că. adică idei morale. Trebuie adăugate. Constantin — au încercat totuşi să îndrepte moravurile prin decrete. Acest moralism este un factor 167 deosebit: în lumea greco-romanâ. Dreptul roman poate de asemeni fi calificat drept individualist: dreptul de divorţ este acelaşi pentru ambele sexe. mama dreptului.. făcînd aluzie la puritanismul american din timpul lui. fie pentru a încerca să le tempereze (atunci cînd. Să fie doar o nuanţă de formă explicabilă prin întîmplări istorice (libertăţile noastre şi drepturile omului s-au născut dintr-o revoltă împotriva suveranului)? Desigur. iar din avort o crimă împotriva soţului şi a patriei. de pildă. proprietatea poate fi alienată după plac.

şi pune mîna pe el după ce s-au jucat de-a v-aţi ascunselea. de teamă să nu dea de debitor. un datornic nu vrea să ne restituie banii ce i-a luat cu împrumut de la noi. care se ceartă pe o moşie vor cere dreptate fiecare şi vor pleda în faţa numerosului public ce urmărea procesele cu pasiunea pe care romanii o nutreau pentru şicane sau dintr-o plăcere literară pentru elocinţa judiciară. mai curînd verbală decît conceptuală. în timp ce unii le încâlcau pentru aşi asupri aproapele? într-o societate atît de neegală şi neegalitară. într-adevăr. Printr-o ciudăţenie inexplicabilă. în fruntea sclavilor săi înarmaţi ne cotropeşte. tehnicitatea acestui drept le oferea profesioniştilor prilejul să se dedea unor exerciţii de virtuozitate. să-1 ducem legat la închisoarea noastră particulară pînă în ziua judecăţii.adevăr stăpînul. Dreptul este o strategie. Mai mult: chiar 168 atonei cînd am era violată. le vom vinde la licitaţie. moravurile romanilor sînt destul de fidel traduse de dreptul civil. ci avea şi pretenţia să stăpîneascâ conştiinţa morală a fiecărui individ. diferendul îşi va găsi rezolvarea în faţa tribunalului după cum. în acest scop. Personalităţi de vază. juristul Ulpian pomeneşte de datornicul care se fereşte să apară în piaţă. procesul nu va putea avea loc (litis contesta-tio). cine recurge la calea judiciară. Numai cea a lui Constantin se va menţine şi va caracteriza Evul Mediu. Adică va trebui să cucerim prin luptă ferma strămoşilor noştri? Nicidecum. fiindcă strămoşii noştri au locuit-o şi fiindcă locul este plăcut. Dar. Dacă nu reuşim să-1 aducem cu forţa în faţa judecătorului. sau: toată averea noastră este o fermă modestă la care ţinem. Se putea oare face dreptate cu acest drept? Impunea el respectarea regulilor jocului. în asemenea condiţii. dar şi mai puţin deductivă. Lăsînd fer ma la voia întâmplării. urmînd dreptul civil prin cele mai docte meandre ale lui. Da. împînzită cu reţele de clientelă. cînd omul era pătruns de această idee. în Italia. încăpăţînate. aşa se vor petrece lucrurile spre sfîrşitul Antichităţii. în timpurile normale. Agresiunea influentului nostru vecin constituie un delict întru totul civil şi nu ţine de coerciţia penală. în primele două-trei secole ale erei noastre. ne omoară în bătăi. dar şi una din materiile vechii culturi romane. se . „Nici un jurisconsult în această treabă!" (Juris consultus abesto). era cu totul altfel. Oare exista dreptul roman? Să uităm de aceste furtuni. ne va îngădui să punem stăpînire pe toate bunurile şi domeniile adversarului nostru. dacă îl zăreşte. în alte vremuri. cînd guvernatorii de provincie vor fi asigurat în toate domeniile izbînda idealului lor de coerciţie publică. trebuie să punem mîna pe el printre oamenii săi.ascunde repede după coloanele ce înconjoară piaţa sau după unul din chioşcurile care se îngrămădesc în mijlocul ei. Dar ne-am atins scopul şi. Alt caz: un creditor dă în judecată pe un datornic neputincios. un judecător nu putea să-1 oblige . datorită intervenţiei unui om de vază care a acceptat să-i fim client. deschidea oare justiţia căi legale eficiente pentru obţinerea unui drept? Un exemplu ne va fi de ajuns pentru a arăta că puterea publică organizează ven-cletta particulară în loc de a i se substitui. Bunăoară. aşadar reclamantul — adică noi — este cel ce este dator să asigure înfăţişarea adversarului la tribunal. cordonul ombilical care îl leagă de morala dominantă nu a fost niciodată complet tăiat. legea revoluţionară nu se mai aplica şi cădea în uitare sub domnia următoare. se înţelege de la sine ca pînâ şi drepturile cele mai precise nu erau reale şi că cei neputincioşi nu aveau ce cîştiga într-un pr°" ees împotriva celor puternici. vom păstra o sumă de bani egală cu valoarea la care judecătorul a apreciat ferma (aestimatio) şi vom restitui restul adversarului. ni s-a făcut dreptate. îi ucide pe sclavii noştri care vor să ne apere. care nici nu se apără. Un vecin influent năzuieşte la bunul nostru. de fapt. dă dovadă de comportament 59 . ne izgoneşte şi pune stăpînire pe ferma noastră i ca şi cînd ar fi a lui. dreptul era doar una din loviturile posibile în match-ul social. şi-ar fi găsit-o printr-un duel în prezenţa martorilor. de aceea nu se mulţumea să facă să domnească ordinea publică (prea puţin ameninţată de viciile particulare). Cine mai recurgea la o justiţie ce aducea atît de puţin cu un arbitru însărcinat să sancţioneze greşelile comise în cursul match-ului social? Probabil două categorii de persoane.pe un pîrît să 169 I restituie pur şi simplu bunul furat. Ce să facem? Un om din zilele noastre ar răspunde să-1 dăm în judecată (litis denuntlatio) pentru ca să ni se facă dreptate şi autorităţile să ne restituie bunul nostru (mânu militari). unii chiar se rugau ca match-ul să nu fie jucat împotriva lor. nu ne mai ramîne decît să executam sentinţa noi înşine — dacă avem cum.

trecătorul". Constatăm de asemenea că unele romane îşi luau în mod cu totul inutil un reprezentant de care s-ar fi putut lipsi. nu ofereau mulţimii. ba chiar o oarecare pedanterie. urmărindu-1 nu fără a-1 batjocori sau a cînta un cîntec zeflemitor al cărui refren reclama suma neplătită. în cursul unei convorbiri sau la masă. din zgîrcenie. Căci mormîntul de sub pămînt era locul unde. Să ntl ne lăsăm amăgiţi de analogia înşelătoare a epitafurilor moderne. îl aşeza pe un dric şi urma. iar publicul se considera îndreptăţit să o judece. Las deo-narte un fapt mai tardiv: necropolele şi catacombele păgîne. După cum ne-o dovedesc multe mărturii. iar acesta o va aprecia. care mi-a fost sarcina în această lume . căci se cuvenea respectată colectivitatea.. ci mai degrabă rolul social jucat de defunct. ori. scriind pe pereţi tot ce-i trece prin cap. luptele de gladiatori la care ea se credea îndreptăţită după moartea . singurul lucru cerut de jurişti era ca datornicul să nu fie despuiat la piele şi cîntecul să nu aibă cuvinte obscene. pe care familia nu 1-a putut duce la rug decit după ce a făgăduit un spectacol funebru. Modul cel mai simplu de a constrânge pe un datornic să-si plătească datoria era să-1 surprinzi pe stradă şi să-1 „însoţeşti" (convicium). în amintirea defunctului. atunci care era . Datornicul încerca şi el să inspire milă: purta doliu şi nu se mai tundea. în zilele noastre. toţi se pot adresa pu6 blicului". Teama de opinia publică juca un rol de seamă în viaţa particulară. de pildă. acolo. în Antichitate. dacă nu sînt reguli. Iată un exemplu: în mod teoretic. înainte de a-i da drumul. i se aduceau defunctului cinstiri funebre de către cei ai casei lui. la ieşirea din oraşe se ridicau mormintele. fidelitatea cu care şi-a îndeplinit îndatoririle către familie — fidelitate pe care o afirmă trecătorului. călătorul înainta între două şiruri do morminte ce se străduiau să-i atragă atenţia. acele comemorări fără destinatar. în schimb există o eleganţă judiciară. regula? Ne vedem siliţi să recunoaştem că nu există. Bineţe şi tie" (căci răspunsul trecătorului figurează pe piatră). 91 acum. de pildă: .Citeşte. Cine nu cunoaşte. era un fel de a-1 asigura că demnitatea şi virtuţile lui vor rămîne recunoscute 60 . Astfel. se mai desfăşurau scene de justiţie de stradă. simplitatea dezarmantă a celebrelor inscripţii murale din New York prin care oricine face cunoscute trecătorilor sau călătorilor metroului ideile şi amorurile sale sau. nu i se dădeau în mod indecent idei funebre. la urma urmei. după ce ai citit cuvintele mele.particulare ca şi el. luată drept martoră. Uneori aceleaşi scene aveau loc dacă moştenitorii. ple-: bea a oprit în piaţa publică cortegiul unui fost ofiţer. numele său şi faptul că există. alaiul funebru al pse-udomortului. papirusurile ne arată că ea depune mărturie. rîzînd şi plîngînd. în fiecare zi. Aşa se obişnuia şi la Pompei: zidurile acestei cetăţi modeste sînt acoperite cu inscripţii făcute de trecători dornici să-i distreze pe alţi trecători şi să le dea ceva de citit. anume pe margine de drum: marginea aceasta nefiind a nimănui. mormîntul cu epitaf era cu totul altceva: era destinat trecătorilor. Dreptul acesta oarecum încurcat cuprinde şi unele rămăşiţe ale justiţiei populare şi particulare. încă în timpul imperiului. aceeaşi publicitate triumfa şi în ceea ce era echivalentul antic al cimitirelor noastre. nu avea decit că se plimbe în afara cetăţii: un epitaf era mai lesne de citit decit italicele unei cărţi. Totuşi. Cînd. . chiar senat ^ — se presupune că un roman nu dispune $" intimitate personală. Ceea ce spun aceste epitafuri nu este durerea rudelor apropiate. ci tuturor. Mormîntul nu se adresează familiei sau celor apropiaţi. Fapt ciudat. Epitafurile romane spuneau. ele cum ieşea pe poarta cetăţii. drurn bun. 171 Publicitatea fâcutâ mormîntului Fiecare are dreptul să-1 judece pe fiecare o ce-ar fi el — notabilitate. o locuitoare 170 jieromană a imperiului — egipteancă sau grecoaică — şi mai puţin.rafinat. care vorbesc cerului. pur şi simplu. în semn că era părăsit de toţi. i se făcea refractarului un scandal grozav: mulţimea îl lua pe sus. unele epitafuri se străduiau să atragă atenţia trecătorului în dauna celorlalte: îi pun la dispoziţie un teren de sport şi de odihnă în împrejmuirea funerară. Căile de ieşire din oraşe cu dublul şir de ceea ce ne încumetăm să numim „pancarte funerare" ne duc oarecum cu gîndul la o exhibiţie de publicitate funebră a unui Broadway al lumii de dincolo. unei notabilităţi. plebeu. atunci cînd. într-un tîrg din Liguria. i se vorbea cuiva de viitorul său mormînt. o romană nu poate fi martoră la tribunal fără a avea un bărbat care să o reprezinte (obligaţie totuşi' căzută în desuetudine). ci" 172 91111 v aven poftă să citească puţin. publicul s» arată zeflemitor pentru a produce ilaritate: toţi sînt complici. în oraşele mici. publicul se corn punea doar dintr-un număr n de persoane . Tot astfel erau insultaţi şi morţii adevăraţi dacă testamentul lor nu era aprobat de conştiinţa publică.

Căci conştiinţa colectivă comenta viaţa fiecăruia fără pic de pudoare: nu era bîrîă. De aceea se întîmplă 173 ttfleori ca epitaful. Romanii nu-şi spălau rufele murdare în familie. studiată prea des în mod exclusiv de istoricii influenţaţi de creştinism. nu-şi dau seama de funcţia publică a mormîntului antic. vedeau cu plăcere devizele virtuţii dînd strălucire unor întruniri unde domnea buna-cuviinţă. scrisă cu scopul de a fi publicată: ea este. fiecare testament era examinat cu de-amănuntul. De altfel. şi gata R" iubeşti.pe veci. Dacă se sfidează aceasr opinie. uneori. Trecutul. asta. ci din supremaţia cuvîntărilor publice şi din controlul public. sub ochii semenilor lor. datorită înţeleptelor poveţe ale părintelui său. şi un adolescent că nu a fost iubitul nici unui bărbat. trimi-ţînd-o la ocnă. La Pompei. întoar-ce-te la tine acasă. Statius aduce elogii scumpei soţii a binefăcătorului său: ea era atît de pudică încît nu l-ar . epitaful exercită uneori un drept de cenzură: defunctul îi stigmatizează pe cei despre care crede că a avut motiv să se plîngă. calificîndu-1 drept tîlhar. înseamnă că opinia publica i-o luase înainte într-un mod la fel de greoi. Horaţiu nu stă mult pe gînduri. ci o legitima c nzură numită reprehensio. Fiecare căsătorie. era răscolit în mod brutal. ori de cîte ori pomeneşte de un testament şi de un divorţ. interesatul însuşi citea musafirilor epitaful pe care şi-1 compusese cu aceeaşi grijă cu care îşi redactase testamentul. îşi făceau toaleta în public. persoanele particulare. Cea mai frumoasă dovadă de recunoştinţă ce o putea da o cetate binefăcătorului era să-i zugrăvească onorurile oficiale ce aveau să dea strălucire funeraliilor lui. La Pompei. împăratul însă a pedepsit-o crunt. iar Mac Mullen a constatat că înmulţirea lor a fost o modă ce apare în secolul I şi dispare treptat începînd cu secolul al III-lea. nu a fost iubitul nici unui bărbat. Feriti-v" de medici! Ei m-au omorît". după exemplul autorului. aşa câ ^ sfătuiesc să vă dedaţi plăcerii mai mult de^ mine. chiar dacă nu erau Personalităţi publice. el hotărăşte care a fost cea core r Opinia clasei conducătoare se crede îndrept-^ ţită să controleze viaţa privată a membrilor " în interesul tuturor. un epitaf cheamă asupra unui prieten ingrat mînia zeilor infernelor şi ai cerului. un părinte declară public că şi-a dezmoştenit fiica nedemnă. dacă nu. ea va fi răzbunată de apărători ironici8 clntece insultătoare si 61 . poet -delicat pe care. se făcea uz de orice pentru a opune viciului virtutea. o mamă atribuie moartea pruncului ei farmecelor unei otrăvitoare. parfum foarte apreciat în acea vreme. un manual al senatorului roman desăvîrşit. în ochii noştri. fiecare divorţ. aşa cum se obişnuia în testament. deşi este orfan. o cinsteşte plîngmd pe soţia devotată pe care a lăsat-o la Roma. Cenzura opiniei publice De altfel. în atmosferă pluteau chemări la ordine şi voinţa de a ti respectuos. o doamnă a avut astfel bucuria să afle că rugul incinerării ei avea să fie parfumat de către concetăţenii ei cu şofran. cenzura colectivă a comportamentului particular se făcea auzită pretutindeni. dacă îţi este cu putinţă. a avut nenorociri mari: mama sa otrăvea oameni şi încercase să-1 omoare şi pe el. oricît de dubios. abate-ţi privirea galeşă Ş1 lascivă de la soţia altuia şi pudoarea să ţi se aş17' Laftw P1-1 t-t\iV1" Musafirii nu se simţeau jigniţi ăq asemenea admonestări. şi pretutindeni erau reamintite regulile. o astfel de inscripţie pe un mormînt ar însemna o pată pe măreţia morţii. jar rarele menţiuni despre viaţa de apoi.fi înşelat nici măcar pentru bani mulţi. un libert ingrat. ca şi testamentul. iar daca părerile au t împărţite. ea nu-1 înşală. Continuîndu-şi panegiricul. Pliniu relatează minuţios 175 cum au fost apreciate. Fapt dovedit de scrisorile lui Cicero şi chiar mai mult de corespondenţa lui Hiniu. trăiseră totuşi în public. da via"* ţă! După care nu mai există nimic. Arheologii au găsit vreo sută de mii de epitafuri. să te duci la baie. să bei. îl copleşeşte drama surghiunirii. într-o zi. Dacă poetul împarte dreptate în public. Statius ne informează că acelaşi adolescent. dimpotrivă. Era deci un compliment cînd era lăudată o soţie că nu se vinde. Eu nu arii urmat niciodată sfaturile filosofilor. O cenzură vigilentă aducea numai laude aspre. pe şoseaua ce duce la Nocera. să A seze publicului un fel de mesaj: „Am trăit" un calic cît mi-a fost dat să trăiesc. Uite ce-i viaţa: ajungi aici. Ovidiu. nu sînt făcute numai pentru cei toari. nu dintr-o concepţie elementară despre moarte. Mortul trage învăţăminte din viaţa lui în folosul celor vii. impune tăcere vorbelor de ceartă. Tămîie-rea virtuţii de către conştiinţa publică putea ameţi pînă şi un bou. Făcîndu-şi propriul elogiu. o notabilitate zugrăvise pe un perete al sufrageriei regulamentul următor: „Fii amabil şi. după masă. şi îşi propune să fie. protectorul său. Un patron bles-teamă. tot Statius îl felicită pe un adolescent de a nu fi avut legături cu alţi efebi.

să-1 învinuiască de a fi intenţionat să suprime libertatea de vorbire (parrhesia. sinuciderea nu va trece drept laşitate. dar invers: îşi expuneau adulterele şi Pe tinerii iubiţi pentru a arăta că un potentat este deasupra opiniei publice. spre a exemplifica adevărurile politice. Nimeni nu este scutit de obligaţia ds a da socoteala opiniei publice de viaţa sa particulară. aparţinînd clasei de jos. sinuciderea. 177 Autoritatea morală într-adevăr. meri! tele şi greşelile publice şi particulare ale foştilor cîrmuitori. morale sau patriotice păstrate vii şi propovăduite de Senat.anonime mergeau dir gură în gură (carmen jamosum). nici măcar împăraţii — în tot cazul împăraţii cei „buni". Astfel. citeşte în public testamentul acestuia şi pe al său. în înţelep62 . Cîrmuitorii nu se sfiau să-i bîr-fească pe egalii lor. astfel. îi trimitea vorbă în mod explicit (renuntiare amicitiam). repudierea unei soţii nedemne. Sfatul acesta are ceva solemn: în familiile vechi. un senator a hotărît să o ia în căsătorie pe iubita lui. Pli-niu. Vorbind despre alt senator. fiecare cetăţean era. Statius. se adresează gărzii imperiale. pentru ca cititorul să regăsească.Să tacă insinuările mincinoase ale pamfletelor: iubirea aceea indisciplinată s-a supus legilor. el judecă faptele publice Şi'particula^ ale egalilor săi după cum la noi diplomaţii generalii sancţionează.. fiindcă nu vorbeau niciodată în calitate de persoane particulare. Puritanismul acesta civic nu este lipsit de delaţiune. nu atît în virtutea titlurilor oficiale ale membrilor ei. el dă toate amănuntele ruşinii lor într-un mesaj către Senat. împăraţii cei „răi" făceau la fel. deoarece nu şovăie să-i denunţe pe cei ce nu se supun. în calitate el însuşi de senator. cărţile lui nu vor fi citite ca acelea ale unui simplu muritor. cît şi pe cea publică: un senator arăta ce trai se cuvenea să ducă un cetăţean demn de acest nume. enumera amănunţit perversiunile sexuale care l-au împiedicat pe acela să fie numit consul. sau. Cînd Claudiu află de desfrîul împărătesei Mesalina. Iar cînd Augus-tus află de desfrîul fiicei. Un tată de familie demn de acest nume are un singur mod de a nu fi criticat — să se sfătuiască cu egalii şi prietenii săi pentru ca fie* 176 are hotărîre importantă din viaţa lui particulară să fie aprobată de ei: pedepsirea fiului său în virtutea autorităţii paterne. i se aduceau laude acestuia cu aceeaşi libertate de vorbire. într-un timp cînd bîntuia o furtună de ordin moral. a lămurit situaţia: . se vor mulţumi. atunci cînd cineva se certa cu un prieten şi nu mai voia ca acesta să apară în sfatul prietenilor. Legitimitatea ce i se recunoştea opiniei dominante avea drept rezultat o ciudată libertate a presei vorbite cu titlu retrospectiv: oricine avea dreptul să-1 facă tiran pe un împărat ttiort. eliberarea unui tînăr sclav. ca Cicero sau Seneca. care vrea să fie un exemplu al virtuţilor delicate. înăuntrul clasei stăpînitoare nu există complicitate întru tăcere. Seneca. istoricii de origine umilă repetă cu lealitate această versiune moralizatoare. acope-rindu-1 cu insulte obscene şi sarcasme spre a-i dovedi că nu el este cel mai puternic. şi apoi al nepoatei sale. dezmoştenit în mod nedrept de fratele său. într-un fel oarecare. să privească faptele cu optica unui servitor şi să-şi distreze cititorii cu fleacuri despre viaţa particulară a oamenilor de vază. protejatul său. cu tot respectul. Dacă senatorul este filosof. făgăduind că „nu se va recăsători niciodată deoarece căsătoria nu-i priia". re-căsătoria cu ea. cît în numele unei „autorităţi" (auctoritas) de clasă ce-i revenea în mod firesc fără alt temei: aşa era. un gen literar — satira — s-a născut din el. precum şi într-un manifest (edictum) adresat poporului. el va spune ce trebuie romanii să gîndească despre trecutul * Romei. Clasa stăpînitoare comanda de drept. cu condiţia să aibă grijă Sa adauge că împăratul în viaţă este contrarul unui tiran. neregulile particulare şi publice sînt expuse privirilor poporului. şi cetăţenii au văzut cu ochii lor sărutări despre care lumea bîrfea". Dacă este istorie. un senator nu este un om ca t oamenii: tot ce spune este public şi demn H crezare. în memoriile lor. contrastul dintre cele două texte provoacă indignarea generală. libertc[sJ a clasei nobile. Această autoritate prii vea atît morala particulară. care aveau pretenţia să ducă viaţa liberă a unor doamne simandicoase şi nu cea a unor membri exemplari ai casei domnitoare. denunţă trăsăturile ridicole ale egalilor săi sau mai degrabă defectele lor (la Roma. Dacă senatorul scrie tratate de istorie sau filosofie. un luptător. ridicolul nu ucidea) şi publică fragmente de scrisori intime care îl pun în adevărata lumină pe un guvernator prea jefuitor. numai el va fi în drept să arate în ce mod se cuvine aplicată filosofia politicii. pamflete (libelli) circulau pe seama vinovatului. dînd amănunte despre infidelitatea soţiei. Tot sfatul de prieteni este informat de nenorocirile ce-1 copleşesc pe un om: un frate.

cînd se aduna în vreun castel. o datină populară orală ce poate fi asemuită cu cea a cărţilor cu sentinţe ale Vechiului Testament. de altfel.n. intră pentru prima oară în relaţii diplomatice cu regatele elenistice care erau încă puterea mondială a epocii. Indiferent de ce s-a spus. atît de băţos 178 public. cetate dintotdea-una semielenizată.decum un stat tradiţionalist. este la fel de amăgitoare şi nu implică vreo autoritate a tradiţiei.să glumească şi să dea dovadă de simplitate între patru pereţi. unei clase stăpînitoare. la ţară ivillae) rigiditatea impusă de codul aristocratic nu mai era necesară şi aceşti oameni de vază se iucau de-a jocurile copilăreşti ale epocii: se alergau în jurul paturilor din sufragerie. la fel de vrednică de a fi invocată. Fapt şi mai ciudat. dar îl învăţă el însuşi doctrina înţelepciunii: pentru a-1 incita să se ferească de viciu şi de iubiri 63 . nu faţă de un pact. înţelepciunea populară Viaţa publică este supusă voinţei membrilor clasei stâpînitoare. aluziile batjocoritoare devin mai delicate fără a-şi pierde nimic din causticitate. vechile principii romane asupra cărora veghează el. Tatăl poetului Horaţiu. pe care o justificau printr-o revenire la o tradiţie uitată. senatorului i se recunoaşte un merit în plus. care puteau chita în public pe cînd culegeau via sau îşi cîrpeau hainele. libert bogat. tradiţia era doar un agrement folosit în fel şi chip. omul cel mai ilustru al vremii. politeţea în viaţa particulară le îngăduia să redevină copii (repuerascere). vorbele lui depăşiră aşadar măsura. Roma nu a fost un stat conform cu dreptul civil sau public. La rîndul ei. dreptul public roman se lămureşte de la sine din clipa în care nu mai încercăm sa căutăm reguli şi cînd ne dăm seama că el Proceda prin lovituri improvizate după cum se 179 vădeau de la nn moment la altul raporturi! forţă. la fel de vestită. Unii invocau tradiţia strămoşească pentru a-i împiedica pe rivali să facă vreo inovaţie in folosul lor sau pentru a-şi îngădui ei înşişi să săvîrşească o faptă neaşteptată. cenzura faptelor aproapelui se făcea maliţios ironică. Trufia aristocratică nu se prevala de vreo tradiţie de înţelepciune: din clipa în care grăia. Cu două secole î.. Lucilius rîdea cu oftă. Regele 1-a făcut să simtă că îngîmfarea lui de semibarbar nu-1 impresionează deloc. întrucît este un om cu pondere (gravis). ci un stat supus întru totul unei realităţi uluitoare pentru sociologismul modern. adică era pomenită numai atunci cînd urma să fie încălcată. precum şi al nesăbuinţei şi circumspecţiei în viaţa privată. Romanii nu au trufaşa eleganţă elină ce întemeia viaţa publică şi comportarea din viaţa particulară pe aceeaşi distincţie a manierelor. opiniei lor. stăpînit de IC1" pectul uzanţelor. un ambasador roman găsi de cuviinţă să exprime prin aroganţă părerea prea bună ce-o avea despre patria sa. adăugind că îl iartă pentru că era foarte tînăr şi bărbat frumos. Fiecare nobil trebuie deci să arate gravitate. iar viaţa privată. încurcăturile rfS~ stituţiilor romane au rămas pînă la urmă sem fluide. proverbele erau făcute pentru popor. gluma îşi are locul numai în viata particulară! Scipio. De aceea a scris Seneca: „Nevoiaşul rîde mai des şi cu mai multă poftă". era ea însăşi legea. înţelepciunea populară îi învăţa pe oameni: „înţeleptul face aşa. Roma. Tradiţia aceasta era invocată numai cu referire la instituţiile publice. Cu Scipi° şi alţi egali de-ai lor. o ma avea o tradiţie de fineţe aristocratică: ^n muşcătoare. smintitul face altminteri". Roma nu era 6. singurii în drept să vorbească despre politică. nu glumeşte în public: ar părea un măscărici. Dar fiecare lucru — gravitatea sau destinderea —^ la timpul său (non intempestive lascivire): daca ştie. Perpetua invocare a „tradiţiei strămoşeşti" şi a „moravurilor strămoşilor" (more majorum). Opinia senatorială reamintea cu fiecare prilej ceea ce fiecare om era menit să facă.ciunea cărţilor. Veche sau recentă. în prezenţa regelui grec Antiohus cel Mare. Omul din popor dădea copiilor lui 180 lecţii teoretice anticipînd greşelile altuia şi fă-cînd un diptic al binelui şi răului. Timp de cîteva ore se purtau aşa cum se purtau tot timpul oamenii din popor. Un autoritarism fără reguli stabili/' vestita „bună-credinţă" romană este credint" faţă de un om. ea este invocată numai în chip de obiecţie.e. Tradiţiei strămoşeşti i se opunea cu aceeaşi străşnicie tradiţia actuală. Viaţa privată a oamenilor modeşti se conforma tradiţiilor. satirele nobilului Luci-lius au un iZ ^e complicitate mondenă aproape ezoterică. îl dădu pe fiul său la o şcoală cu învăţămînt liberal care îi lipsise lui. părea foario „amabil" in ini imitate. de altfel desluşite printr-o înţelepciune. ca Anglia. de aceea nu o găsim decît pe buzele oamenilor sus-puşi.

Ca pildă pozitivă. îi spunea fiului său. în mod radical că ea ar fi trebuit să fie alta şi că toate relele publice şi particulare decurgeau de acolo. Moliciunea era deci explicaţia luxvalui şi a luxurii (exprimate printr-un singur eu-vînt: luxuria). iar relaţia lor cu realitatea variază: unele sînt conformiste. vicii ce constau în a nu-ţi tăgădui nimic şi a crede că totul este permis. Pe vremea aceea. aidoma unui organism prea debil care nu opune rezistenţă celor mai felurite boli. puteau fi condamnaţi. Romanii văd în trîndăvie mai degrabă pe bunica viciilor. unei debilităţi a întregului caracter. ci revendicarea unei culturi egale: defunctului nu i-a trebuit filosof ia pentru a duce traiul unui filosof. în afara înţelepciunii populare. de fapt. îşi pierduse bunul renume. „bun-simţuri" comune tuturor claselor societăţii. pentru a şti unde se află binele si utilul. erau aşadar adevărate filosofii. Excesul Prin cealaltă antropologie filosofică. moliciunea este un defect printre altele care se manifestă prin — sau chiar se reduce la — amănunte lipsite de virilitate: inflexiuni femeieşti ale vocii. îi afecta pe toţi oamenii: moliciunea sau. prins în flagrant delict. ]n ge nul marxismului sau psihanalizei. filosofiile orale se nasc din imponderabilele istoriei ideilor şi nu sînt oglindirea neschimbătoare a realităţii. ca şi de imoralitate: „Cum s-ar putea să nu ştim că o anumită faptă este fie imorală. La prima vedere. înclinaţia către exces. atunci cînd cîte un împărat sau opinia publică aveau crize de ordin moral. îi cita cazul lui cutare care. doctrinele orale explicau orice şi erau demistificare. un bărbat prea afemeiat şi prea înclinat către dragostea fizică trecea drept molatec ca o femeie. fiul intuia o analogie între această doctrină orală. îi arăta cum cutare îşi sfîrşise viaţa' în miz?rie. Cînd citim pe epitafurile lor: „Nu a urmat nicicînd învăţămintele vreunui filosof" sau „Singur a învăţat adevărurile venerabile". poate. vestita „decadenţă a Romei". arătau că realitatea în care omul trăia era alterată. se spunea că moliciunea vizibilă este simptomul unei moliciuni mai adînci. omul aşa cum este el şi lumea aşa cum se manifestă. iar altele demistificatoare. In societatea greco-romană. dansul. deoarece fusese numit jurat: „Iată o autoritate!" zicea el. cea a excesului. Puritanismul gre-co-roman însă examina amănuntele acestea cu lupa şi le dădea o importanţă exagerată. oamenii sînt cu toţii smintiţi: un fel de megalomanie îi incită să rîvnească la mai mult decît este firesc şi 64 . fiindcă un caracter neharnic îşi pierde muşchii. cît un simptom ce ne îngăduie să facem o analiză a psihicului. dar.adultere. lenevia era muma tuturor viciilor prin aceea că le dă prilejul să se dezvolte. antrenamentul şi nu mai opune rezistenţă bolilor sufleteşti. Moliciunea îi vlăguieşte pe indivizi şi duce la pieire societăţile. avea doctrine orale. dar explicită. ci o defecţiune fundamentală care practic. gesturi fandosite. Ca şi acestea. dar ce este oare moliciunea? Nu atît un defect bine determinat. patima. Timp de o jumătate de mileniu. cînd cel ce o săvîrşeşte are bîrfa drept singur profit". Cum se poate lupta împotriva moliciunii? Luptînd împotriva trîndăviei. cu un rigorism de „clergyman" şi care otrăvea cu bănuieli relaţia individului cu sine însuşi. Toată lumea era convinsă de un fapt atît de evident. care sînt cel mai de seamă „bun-simţuri" ale Apusului astăzi. Omul poate este un animal raţional. spre a-1 învăţa prudenţa în gospodărirea patrimoniului său. care nu sînt decît agregata de indivizi. un mers molatec etc. Căci un om din popor trebuie să se ferească la fel de bine de nechibzuinţa. critica romană a leneviei nu este ideea modernă după care omul are un prisos de energie ce va fi dat dragostei dacă nu1 închină muncii. Moliciunea este ceva. atît de eu181 I prinzătoare încît se aplică la toate problemele posibile. îi arăta comportarea unui om de vază a cărui virtute era recunoscută oficial. grecii şi romanii au fost convinşi de decadenţa societăţii lor. nu este vorba de dispreţ faţă de cultură. După ce devenise poet şi gînditor. De aici unele accese de intoleranţă faţă de viaţa privată a anumitor persoane. în esenţa lor. din care purcede. Căci „bun-simţurile". Nu societatea împărţită în clase purta vina. fie dăunătoare. pînă şi — sau poate în primul n(j — a acelora care nu seamănă deloc a moliciune. un caracter lipsit de putere de rezistenţă este ameninţat să devină prada tu182 iror viciilor. Oamenii din popor o intuiau şi ei. Or. în ochii unui roman. ele sînt creaţii libere.apare un virilism ce condamna plăcerile. şi învăţăturile explicite şi scrise ale filosofiei. filosofii credeau că el figurează în doctrinele lor sau îl introduceau în ele cu o totală bună-credinţă. Să nu credem că.

conflictelor şi decăderii statelor. mumele luxului. dar tot el adăuga: la nevoie. Stilul politic al Imperiului Timpuriu este un stil de oameni binecrescuţi: viaţa publică se cuvine să vădească politeţea firească ce domneşte printre interlocutorii dialogurilor filosofice ale lui Cicero. o metaforă ne va lămuri: anticilor le plăcea să-1 reprezinte pe Hercule în clipele lui de slăbiciune. ele îi cenzurează pe cei ce îşi asumă prea multe riscuri navigînd cu toate pîn-zele sus. de ce sar încăpăţîna să dorească mai mult decît o viaţă de rentier? Omul este aşa de nerod că nu se mulţumeşte cu atît şi că se vrea miliardar. Ei au înţeles greşit filosofia orală a excesului: aceasta condamna realitatea. concesie făcută acceselor de entuziasm ale poporului. de ce trebuie să avem cincisprezece perechi de pantofi? Două ne ajung. suveranul pe tron este un „împărat bun" dacă se adresează pe un ton liberal cetăţenilor clasei superioare. cu privirea pierdută şi fizionomia senină. adică reducerea nevoilor pentru ca omul să nu mai depindă de economie. Numai „barbarilor îi se potriveşte să stea înmărmuriţi în prezenţa regilor-' şi oamenilor superstiţioşi să tremure în faţa zeilor ca un sclav în faţa stăpînilor. realitatea i se opunea oferind plăceri PLĂCERI Şi EXCESE Idealul liberal „Baia. fără îndoială li se părea plebee. Aşa cum spune Ga-lienus. Un om binecrescut (pepaideunxenos). . se poartă cu egalii săi fără a-i linguşi şi fără aroganţă. din care una de schimb. dacă nu face pe zeul viu sau pe potentatul barbar. aşa cum este prin definiţie fiecare nobil. străduindu-se să posede tot mai mulţi. De fapt. dar nu o zugrăvea. De la Prodicos la Musonius (şi chiar mai tîrziu). dar adevărata viaţă ele sînt". cîţiva sclavi. deferenta datorată unui superior sa fie întotdeauna însoţită de acea simplitate familiară proprie mîndriei civice ce o resimte un om liber. Ceea ce ne duce cu gîndul la înţelepciunea lui Horaţiu. dacă porunceşte de la egal la egal. la teatru — spectacol extrem de popular. dacă nu ia în serios propria sa dumnezeire. lacomi de bani. . prin urmare. paradox ce avea mult succes. încă şi astăzi. Nimic nu i-ar putea fi mai străin decît stilul familial al legăturii dintre om şi Dumnezeu în creştinism. Condamnarea aceasta universală s-a străduit mai ales să-1 facă pe om să privească cu alţi ochi excesul cel mai răspîndit: setea de îmbogăţire. Clasa stăpînitoare este convinsă că domneşte „libertatea". „bun-sim-ţurile" antice urmăresc acelaşi scop: asigurarea 184 securităţii persoanei particulare prin cenzurarea slăbiciunilor sau poftelor care o expun furtunilor vieţii. Politeţea era o îndatorire impusă de educaţie. împotriva acestui defect uni versal se luptă cu energia disperării o înţelepciune perfect organizată. îi ajunge o avere ce-i asigură un trai uşor. Iată ceea ce trebuie să facă un muritor Cînd vede unde se sfîrşeşte viaţa. de unde decurg ambiţia şi setea de cîştig. dragostea filială faţă do "tată le părea desigur paginilor a fi o intimitate uşor respingătoare şi slugarnic de umilă. spunea Epicur. Economiştii greci arătau că scopul adevărat al producţiei ar trebui să fie autarhia. la Sparta! — iată un epitaf ce comenta un relief funerar erotic (se făceau şi de astea): Iată un adevărat templu. unde publicul manifesta — de la Seneca aflăm că erau aplaudate tiradele împotriva oamenilor zgîrciţi. abia ţinîndu-se pe picioare. respectul faţă de altul trebuie să se manifeste cu naturaleţea unui suflet liberal. torcînd la -picioarele iubitei lui Omfala sau beat mort. Fiecare lucru la timpul său. o casă.folositor. La Sparta — da. din această ideologie unii istorici moderni au dedus că Anticii nu aveau o mentalitate de producători şi că. care. după cum vedem. Iată locul tainelor tale. Excesului — care îl expune pe individ primejdiei __religia. impresia ce ne face lumea antică dinaintea „decadenţei" „Imperiului Tîr-ziu" — 65 . fiecare notabilitate. plăcerea era la fel de întemeiată ca virtutea. Trebuie să ştii să te mulţumeşti cu puţin. vinul şi Venus vlăguiesc trupul. care nu consta — asa cum i se atribuie — în 153 a recomanda minţilor înţelepte să o ia de mijloc. mobile decente — iată fericirea. înţelepciunile şi doctrinele despre lumea de apoi îi opuneau liniştirea. la fel şi viaţa religioasă. condamnării teoretice a moliciunii. spunea un proverb. ci în a deplînge faptul că rcoma^ darea aceasta evidentă nu este urmată niciodat" şi că fatalitatea a introdus în om un element cu totul greşit. sînt doctrine de liniştire. o concepţie cam ciudată despre sărăcie-. îşi provocau daune lor înşişi. toţi gînditorii s-au delectat în a aduce „sărăciei" laude paradoxale. economiile greco-romane nu au fost prea dezvoltate. Con-damnînd bogăţia sau moliciunea.

clasicism. La sfirşitul Antichităţii totul se schimbă. vor da suveranului trăsăturile unui mistic sau unui ierarh mussolinian. fiindcă înăuntrul lor omul se simte ca într-un home colectiv. banchetul este o ceremonie de sociabilitate. cîntăreaţă sau actriţă cu renume. economiei monetare şi autorităţii politice. iar oraşul nu este a cătuit din străzi cunoscute şi din oameni entu 188 ziaşti sau anonimi. Căci banchetul. umanizata prin par curi si grădini. Atît de straşnică este puterea de iluzionare a unui stil. pofteşte la cină pe o prietenă. gimnaziu. teatru. să coboare într-un coş mare de pe zidul unui sector prost păzit. în largul lui se simţea numai în oraş. Chiar dacă nu ne este teamă de hoţi. ci dintr-un confort material (commoda) ca. un oraş înconjurat de ziduri îşi încuie porţile la căderea nopţii: astfel devine suspectă orice ieşire sau intrare nocturnă: oamenii care pregăteau vreo lovitură nu îndrăzneau să se înfăţişeze gărzii ce deţinea cheile fiecăr»i porţi si nu aveau altă soluţie decît. transparenţă. Din clipa în care Horaţiu se află la moşie. tonul acesta caricatural şi excesiv poartă răspunderea reputaţiei de „decadenţă" a Imperiului Tîrziu. amiciţia are valoarea care. aiuta+i de complici. dragostea era sclavie. Portretele împăraţilor. aşa cum ar putea s-o fixeze un instantaneu fotografic: omul şi realitatea sînt la egalitate. explicaţia este de ordin psihologic: zidurile sînt cea mai frumoasă podoabă a unui oraş. Pe acea vreme. multă vreme i-a făcut pe istorici să-şi închipuie că atunci s-a produs declinul populaţiei. prilejul să se bucure de ceea ce este el şi să se arate esali-lilor săi. Picturile catacombelor. tot astfel. în orice împrejurare. In optica acestui ideal liberal. un loc unde oamenii trăiesc în nişte cabane sau. Oamenii nu se simt cu adevărat bine decît la oraş. pentru a-si vădi împotriva ei „virtutea". mai bine zis. scrie Gombrich. Natura era după gustul lor. în realitate. raţiune. zidurile ţineau de mentalitatea particulară. producţiei. Nimic nu este ideologic şi nici didactic. de intelectual sau de om de lume cu trăsături individualizate: trăsăturile unui om printre oameni. (La ce le plăcea acestor orăşeni în natură erau mai ales agrementele («™*gr_ tas) ce ea le oferea. dte un peisaj va fi mai bine pus în valoare dacă un mic sanctuar. contrar pasiunii. Banchete Zidurile sînt o garanţie de sociabilitate. amiciţia era libertate şi egalitate. împăraţii nu aveau ceea 66 . băile şi edificiile publice. Banchetul avea însemnătatea saloanelor în veacul al XvTII-lea şi chiar a Curţii sub Vechiul Regim. îi dă individului. să tragem zăvorul. al vieţii urbane. precum şi învăţăturile acestora grupate într-un montaj convenţional. „Se poate oare califica drept oraş un loc fără edificii publice. Arta păgînă clasică însă înfăţişează cîte un episod al unei legende (desigur cunoscută de toţi). sau „Biblia în imagini" a sculpturilor medievale vor zugrăvi elementele legendelor. în scumpul său refugiu. pe ur ™ sau pe pintenele unui cap. piaţă. omul nu se simţea în largul lui. acelaşi stil îl aveau scrisorile particulare şi arta poeziei. Deşi. libertate — provine de la stilul ce caracteriza în viaţa privată relaţiile dintre persoanele clasei stăpînitoare. notabilităţile erau nobiUmea oraşelor si nu petreceau la moşie decit luniit caSe de vară. împlineşte dorinţa latentă a locului. colibe (Kalybai) cocoţate pe marginea unei prăpăstii?" întreabă Pausanias. în viaţa privată. probabil libertă. de pildă. curajul. acestea înalţă oraşul în ideea ce şi-o fac despre el localnicii şi călătorii şi îl prefac în ceva cu mult mai preţios decît o simplă grupare de locuinţe. noaptea. pe scenă apar o sumbră retorică expresionistă şi un stil politic autoritar şi sublim. fîntîni. portretele imperiale ale Imperiului Timpuriu însă îi atribuie suveranu186 187 iui un cap de tînăr frumos. inclusiv epitafurile. spre sfîrşitul Antichităţii. cu-vîntul „amiciţie" însemna adesea (dar nu întotdeauna) „clientelă". umanism. ne place. concentra reciprocitatea legăturilor dintre oameni şi totodată libertatea lăuntrică pe care fiecare dorea să şi-o păstreze. ei nu pătrundeau m tai Se le ei adîncuri decît vînînd fără mila. La ţară. Idealul urban Stilul primelor două sau trei secole ale imperiului era aşadar compus din urbanitate şi ur1 ^Tpă cum ştim. Mai ales dacă oraşul este înconjurat de păduri. Aceeaşi impresie ne-o lasă şi arta: ea este realistă.

în afară de eventuala sa . iată de ce a dat naştere unui gen literar al „banchetului" — în care oameni de cultură. în a doua.. amestecate cu apă. solventul parfu-murilor era uleiul). acolo îţi încălzeşti mîncarea (nu toţi nevoiaşii au un cuptor). deci confreriile. banchetele erau onctuoase şi strălucite. ale culturii. iată de ce gînditorii şi poeţii au filosofat despre vin. In timpul banchetului. pe colina Palatin. locuiau în „palatul" lor. Atunci nu mai era vorba de onoruri „publice" sau de „cîrmui-rea" patrimoniului: omul particular se destin-dea seara la banchet. ca în Grecia actuală. bărbaţii se întîl-nesc la bărbier. în picioare. căci este mai moral să mănînci acasă. aşa cum. Banchetul era mult mai mult decît un banchet. Este mai mult decît un ospăţ: o mică sărbătoare la care fiecare trebuie să se arate la înălţime. ci ca un filosof. Idealul este atins atunci cînd sala ospăţului pare a fi mai degrabă un salon decît o sufragerie şi cînd cina nu mai poate fi luată drept chef popular. sfidările de dragoste sînt scrise pe pereţi. ca să-şi poată cumpăra toate plăcerile care s-ar ivi în calea lui). subiecte alese şi recapitulări de a-mintiri personale. adică unşi cu ulei parfumat (alcoolul fiind încă necunoscut. La Pompei. palatul găzduia diferitele servicii ministeriale). Banchetul era o artă întreagă. cinau împreună cu musafirii lor. am avea de ales între un vin cu gust de Marsala şi un vin răşinos. 67 . chiar şi oamenii simpli (hoi penetes). carnea este fiartă.profesie": un individ care a făcut jurămîntul să-şi consacre viaţa înţelepciunii nu va benchetui ca un simplu profan. adică nouă zecimi din populaţie. ca nobilii romani în casele lor. romanii cinau cu clienţi şi prieteni de tot felul. şi este servită îndulcită cu zahăr. dar nu se bea. acolo te întîlneşti cu călătorii care trec prin oraş. care erau senatori sau comeseni a căror companie le făcea plăcere. Sînt foarte condimentate şi îngreunate cu sosuri complicate. se bea şi nu se ma-nîncă. „Măreşte doza!" îi porunceşte paharnicului un poet erotic care suferă din dragoste.. ea constituie banchetul propriu-zis (co190 fnissatio). uneori şi farmecul amiciţiei erau exprimate cu verbul „a bea". Timp de patru secole. romanii mîncau aşezaţi pe scaun numai la mesele obişnuite (la oameni simpli. Banchetul este totodată (dacă nu chiar şi mai mult) o manifestare socială şi plăcerea de a bea. Căci partea cea mai delicată si cea mai lungă a cinei este cea cînd se bea. Confrerii Şi poporul gustă plăcerea întrunirilor. Gama savorilor preferate se află între acru şi dulce. aşa că pare golită de sînge. Bucatele par să fi fost orientale sau medievale. înconjuraţi numai de sclavi şi liberţi (de altfel. puterea imperială a dus o luptă surdă împotriva cîrciumilor pentru a le împiedica să facă şi oficiu de restaurant (thermopolium). filosofi sau erudiţi (grammatici) tratează subiecte foarte dificile. aşa că priorităţile sociale erau respectate riguros în orînduirea locurilor din jurul mesei pe care erau aşezate tăvile cu bucate. Nu exista adevărat ospăţ fără pat. soţia. seara însă. comesenii poartă pălării din flori sau . un om serios nu-şi petrecea veacul în stradă (se vorbea de un filosof de altădată atît de neînfrî-nat încît nu ieşea niciodată fără parale.189 i 3*S?SE ce se numeşte o Curte. aveau ospăţurile lor. în ţările musulmane. se mănîncă. îl servea pe soţul ei aşezat la masă). omul particular uită de toate. Aceste 191 obiceiuri populare erau prost văzute şi o notabilitate se compromitea pe veci dacă fusese surprinsă pe cînd lua masa la circiumă. Ca băuturi. în prima jumătate a cinei. dacă gazda are un filosof al casei sau un preceptor la copii îl va ruga să ia cuvîntul. Felul de a se purta la masă pare a fi fost mai puţin sofisticat şi nu atît de riguros codifica^ _ ca la noi. la hammam şi la circiumă. Plăcerile vieţii mondene. la fel erau şi nopţile de dragoste. toţi comesenii ştiu că se vor dezvolta idei generale. cîrciumile (conponae) sînt foarte numeroase. chiar şi la nevoiaşi. dar cu mai puţină ostentaţie: el avea circiuma şi „colegiile". In semn de sărbătoare.cununi" şi sint parfumaţi. acolo se face curte chelnăriţelor gătite cu bijuterii strălucitoare. în zilele noastre. interludii (cu dansuri şi cîntece) executate de artişti profesionişti plătiţi cu seara vor da strălucire sărbătorii. în schimb. înainte de a fi friptă sau coaptă.

încît uneori se năşteau asociaţii în aceeaşi casă şi. Ideologia bahică Chiar şi în cetăţi. Mai tîrziu. exista o confrerie de „cheflii care cinează împreună". uneori. pe drept cuvînt sau nu. în stare de ebrietate. oamenii. Banchetul şi mormintul. adoratorii lui Hercule dintr-alta să se asocieze într-o federaţie? Cert este că aceste colegii nu 192 prezintă nici o asemănare cu sindicatele moderne şi că nu sînt societăţi muncitoreşti de ajutor reciproc. „colegiile" erau asociaţii particulare libere la care aderau nesiliţi de nimeni oameni liberi şi sclavi care aveau aceeaşi meserie sau voiau să se închine aceleiaşi zeităţi. atunci cînd mai mulţi bărbaţi se întrunesc pentru a discuta o ches193 tiune oarecare. fiindcă în ele se adunau mulţi oameni. chiar în cea mai bună societate. unde se adunau oameni din popor. căci orice asociaţie tinde să depăşească scopurile sale oficiale. ei profită de acest prilej pentru a rezolva şi altele care îi privesc pe toţi. adăugate fondurilor evergetismuiui.împăratul nu avea nici o încredere în confrerii (collegia). Practic se aflau unul sau chiar mai multe colegii în fiecare cetate: într-un oraş fusese întemeiat un colegiu al ţesătorilor şi altul al adoratorilor lui Hercule. aceasta era cauza neîncrederii ce o inspirau puterii imperiale. tunînd şi fulgerînd. în (ultimii ani ai Republicii. cu pretext religios sau profesional. erau. echivalente antice ale cafenelelor unde se vorbeşte despre politică. dacă este profesional. Erau deci caricaturi de cetăţi. de asemeni. Oricare ar fi scopul lor — religios sau profesional —. urmată tot de un banchet (datorită colegiilor. Fiecare membru nou plătea o taxă de intrare. confrerii religioase şi meşteşugăreşti se formau pentru cultul adus sfintei Fecioare sau unui sfînt. aceste venituri ale confreriei îi îngăduiau să organizeze banchete şi să asigure membrilor lui o înmormin-tare decentă. fusese numit preşedinte al acelor confrerii. Care este originea acestui fenomen asociativ? Ce nevoie aveau dulgherii dintr-o cetate. sînt votate prea frumoase decrete în cinstea binefăcătorilor colegiului. sînt cele două scopuri ale confreriilor. în oraşul învecinat. în cele din urmă. sclavii nu erau inmormintaţi ca nişte cîini). evergetismul. unde. arendaşii şi sclavii unei moşii se organizau într-un colegiu şi cotizau pentru a-şi asigura un mormînt. Dacă colegiul este religios. ele îi înmormîntau cu mult fast pe membrii lor. lumea bea. datorită unui everge-tism exagerat. să se adune spre a benchetui. din care sînt excluse femeile şi unde membrii găsesc puţină căldură sufletească. ele sînt un loc de întrunire pentru bărbaţi. cafenelele unde oamenii se întîlnesc cu prieteni numai pentru băutură sînt mai numeroase. In principiu. ceea ce dădea un caracter ritual 68 . zeul cinstit va oferi pretextul unui bancnet. Era important ca oamenii să se întîlnească. se întemeiaseră cluburi religioase. îşi dovedeau dragostea faţă de familia stăpînu-lui ridicînd un mic sanctuar în cinstea geniilor ocrotitoare ale domeniului sau ale casei. toate colegiile sînt organizate după modelul cetăţii. Nu fără motiv. oamenii de aceeaşi meserie vor chefui intre ei. tot discutînd cu violenţă. everge-tismul oferea populaţiei prilej de chefuri comune. fiecare îşi are sfatul. pofta de a chefui nu se ascundea după nici un pretext: la Fano. vestite pentru gustul exagerat ce-1 aveau pentru banchete. iar redactarea lor copiază exact pe cea a decretelor date de cetăţi. spune Davidsohn. aceste nuclee de putere inspirau teamă. Fiecare confrerie se mărginea la o singură cetate: acolo se adunau localnici care se cunoşteau cu toţii. Sclavii şi liberţii unei case. Paralelismul dintre colegiile acestea şi confreriile muncitoreşti şi religioase ale Vechiului Regim este riguros. colegiile acestea imitau organizaţia politică a unei cetăţi. exista o confrerie a fierarilor şi alta a negustorilor de haine care se închinau lui Mercur. Membri erau numai bărbaţi: femeile nu erau admise. la Alexandria. pe coasta Adriaticii. oraş înfierbîntat din punct de vedere politic. căci cizmarului îi place să frecventeze pe alt cizmar şi dulgherul are ce vorbi cu alt dulgher. chiar şi ţelul ei inconştient. manifestau pe stradă la chemarea vreunei notabilităţi care apăra privilegiile grecilor împotriva guvernatorului roman şi care. Datorită înmulţirii lor. împotriva situaţiei politice". menite adesea comemorării unor ctitori care le lăsaseră bani prin testament pentru ca membrii să bea în amintirea lor (evergetismul acesta funerar şi mormintele de confrerie se regăsesc la „colegiile" romane). „sub pretextul de a participa la jertfe. La Florenţa. după cum ştim. Ca întotdeauna. scrie bfîntul Ciprian. iar scopurile lor nu erau prea bine definite. pe care îi însoţeau pînă la mormîntul colectiv construit de confrerie. candidaţii la alegeri le făceau curte colegiilor aşa cum le făceau şi cetăţilor. magistraţi aleşi pe un an. Plăcerea de a se asocia era atît de vie. Totuşi. sub pretext de cucernicie. colegiile deveniseră cadrul principal al vieţii private plebee.

unele scene mistice vedeau în el un mare zeu cu adevărat. aveau drept scop principal libaţii în cinstea acestei zîmbitoare zeităţi. trebuia totuşi evocat. lumea se închina cu aceeaşi voioşie anumitor sfinţi din Legenda de aur. şi credincioşii asistau la ceremonie cu multă reculegere. oferă o plăcere îndoită. pe fresce din case sau din cîrciumi. exista o credinţă. era jertfa. acest zeu binevoitor aduce civilizaţie şi potoleşte sufletele. de o afirmare de principiu. frumoasa lui iubită. Cum putem şti dacă o cunună este semnul participării la o sărbătoare sau la o ceremonie religioasă? Pietatea constă în a aduce zeilor omagiul ce li se datorează. al căror sens era pe înţelesul tuturor şi care apărea pe mozaicuri. s-au găsit oameni care s-au dedat unor speculaţii cu privire la acest zeu. Să nu uităm că. legenda bahică era mai mult decît o legendă. alţi membri simţeau o fervoare religioasă autentică. întruchipare a unui principiu. adoratoarele sale sînt la fel de frumoase şi aproape nude ca Ariadna. conferea plăcerii o însuşire solemnă. fiind şi o îndatorire. nici cea reprezentînd-o pe Venus. credinţa în Bachus. s-au format secte de credincioşi care se închinau lui Baehus. Sărbătoare şi religie Sărbătorile şi pietatea puteau coexista perfect în secte sau confrerii pentru că păgînismul era o religie a sărbătorilor: cultul era doar o sărbătoare care le plăcea zeilor. ca şi la francmasoni. o plăcută născocire. La 19 fel de important era ca omul să se gîndească la mormîntul lui. Imaginile bahice erau fără îndoială lipsite de înţeles religios şi. un zeu de care nu se îndoia nimeni. alţii îl luau drept un personaj supraomenesc care trăise în vremuri îndepărtate şi ale cărui isprăvi reale fuseseră ascunse de legendă. fiindcă este una din caracteristicile epocii. fiindcă le oferea 196 aceeaşi plăcere ca şi oamenilor. Totuşi. dar majoritatea romanilor se închinau unor zeităţi ce le păreau mai autentice cînd aveau nevoie de protecţia divină. dar nu sînt nici decorative: ele afirmă însemnătatea sociabilităţii şi a plăcerii. cît şi din sociabilitate. era tema unei mulţimi de imagini omniprezente. este vorba aici de o ideologie. „Credinţă" este o vorbă mare: chiar dacă poporul credea cu naivitate în. după cum vom vedea. paşnic triumfător. Pînă şi pe sarcofage. se înhamă la carul lui. Or. Bachus este însoţit întotdeauna de un alai de prieteni beţi şi de adoratoare în extaz: le sînt făgăduite excese îmbietoare de tot felul. fenomenul sectelor. Totuşi. cuvîntul jertfă implică întotdeauna 69 . fiindcă evocau numai idei plăcute. în ele credincioşii beau atît din cucernicie. o ştim cu toţii. zeul acesta era vestit mai ales prin legendele lui. Pentru a înţelese îmbinarea aceasta de snobism şi de misticism într-o ambianţă artificială.sociabilităţii. în ochii poporului. să ne a-mintim prestigiul social şi strălucirea spirituală de care se bucura prima francmasonerie din timpul Flautului fermecat. nu era atît de răspîndită. pe lîngă cucernicia subtilă. într-un text grecesc sau latinesc. populare sau nu. o iniţiere (sau „mistere") şi o ierarhie de la care femeile nu erau excluse. în Evul Medita. în cazuri cu totul excepţionale au descoperit arheologii locul autentic al uneia dintre sectele cu mistere (s-a întâmplat numai o dată sau de două ori). după cum dovedesc regulamentele lor. Nici o imagine. nimeni nu-i închină un ex-voto. Imaginile acestea potrivite în orice loc erau privite cu voie bună oriunde. Nelămurirea s-ar spulbera numai dacă credinciosului i s-ar cere să-şi mărturisească simţămintele — ceea ce nu cerea păgînismul. pe veselă. ceea ce . fiecare credincios ia din aceste valori pe cea care-i prieşte şi profită de o nedesluşire de care nici nu este conştient. dar fericiţi erau cei care aveau un simţ mai acut al prezenţei divinităţii şi se lăsau pradă emoţiei! Actul principal al cultului. important era să se adune la date fixe sau în unele ocazii rare. dîndu-le un parant supranatural. La păgîni omagiul adus zeilor conferea plăcerii o oarecare solemnitate. se gustau plăcerile vieţii mondene. Zeu al plăcerii şi al sociabilităţii. blajini precum mieii. Replica acestuia era imaginea lui Hercule. Menirea religiilor constă în a contopi emoţia trezită de lucrurile divine cu solemnitatea. mistic. datorită aşteptării. era un zeu al mitologiei. Clasa cultă însă vedea în acele imagini o legendă. Bachus era. simbol al „virtuţii" civice si filosofice. precum şi plăcerii de a bea. dar credeau că Baehus însuşi poate exista într-adevăr sau că era unul din numeroasele nume ale divinităţii. mici grupuri răzleţe unde. a ajuns pînă la capătul pămîntului şi ştie să-i îmblînzească pe tigrii fioroşi care. rituri tainice. sărbătoarea religioasă. simbol şi proslăvire a tuturor acestora. nu i se închina. pe obiectele de uz casnic de tot felul. existenţa lui. existau în sectele bahice. speculaţiile lor constituie una din cauzele revoluţiei spirituale de la sfîrşitul antichităţii. oamenii nu aveau nevoie de alt pretext pentru a întemeia confrerii populare de ado195 ratori ai lui Baehus care.

marele moşier al ţinutului jertfeşte zeilor cîmpiilor dijma produselor pămîntului care i-au fost aduse cu deosebită solemnitate de arendaşii lui. care astfel luau şi ei parte la serbare. sclavi. cînd gladiatorii dădeau lupte într-un oraş. ceea ce dovedeşte că se reluaseră jertfele). le ţineau cu aceeaşi voioşie. jertfeau în faţa templului lui Esculap cîte o pasăre. sau se mulţumeau să pună pe altarul casnic o simplă plăcintă de grîu (jar pium). îi răspunse: „Dacă ar fi un păcat. Băile In afara înflăcărării cucernice şi a desfătărilor din calendarul religios. chefuia în cinstea geniului său ocrotitor (acel genius era un fel de dublet al fiecărui individ. cînd îmi hrănesc sclavii veseli cu bucate sfinţite!".zile. Căci sărbătoarea îi înveseleşte. Rămăşiţele ospăţului erau lăsate pe altar. O mare sărbătoare anuală. figurau în mod periodic sărbători. Cu acest prilej de seamă. la început de lună era jertfit un purcel de lapte în cinstea spiritelor (Lares. plătea. existenţa lui se limita la un singur lucru: să-i îngăduie omului să spună: „Să mă ocrotească geniul meu'/' sau: „îţi jur pe geniul tău că am ascultat porunca ta"). după ce fusese coaptă pe altar (templele mari aveau bucătării şi puneau serviciile bucătarilor la dispoziţia credincioşilor care veneau să jertfească un animal). la drept vorbind. ceea ce era pentru ei o cinste şi mai mare decît o simplă invitaţie la masă. Oameni liberi. taxa depindea probabil de generozitatea fiecărui mecena). casa fumegă a tă-mîie: sărbătorile naţionale ale împăraţilor. după cină. chiar şi străinii. iar Tibul ne-o sugerează) este un drept. participanţilor le revenea carnea victimei. copii. iar zeilor fumul. Penates) care ocroteau casa. Se pune întrebarea: era mîncată victima ucisă sau era oare ucis în cinstea zeilor un animal pe care omul voia să-1 rnănînce? După caz. ci în faţa unui templu. mai erau alte plăceri care nu aveau nimic sacru şi pe care le oferea numai oraşul. statuetele lor scoase din firida sfîntă a casei şi aduse în sufragerie în timpul cinei. ba chiar o datorie. cel numit în Artemidor „the-oxenie": zeii erau poftiţi la masă. un amfitrion. bea şi joacă. serviciile preoţilor lăsîndu-le drept salariu o porţie tocmită a victimei. la căderea nopţii (asta ne-o spune Horaţiu. de ce l-ar comite oamenii cînd îi sărbătoresc pe zei?". 70 . celebrată cu sinceră înflăcărare.cuvîntul ospăţ: fiecare jertfă era urmată de o masă la care se mînca victima ucisă. povesteşte Tertulian. ele făceau parte din confortul (commoda) vieţii urbane şi erau rodul everge-tismului. romanii îi pofteau pe prieteni să asiste la jertfa adusă acasă. filosof şi teoretician al plăcerii. în teatru). în prima zi a anului şi în prima zi a lunii. în acele. îi scrie: „Se găseşte iarăşi de vînzare carne de victime". care se deosebea de la o cetate la alta. apoi toată lumea mănîncă. toată lumea avea acces la spectacole şi la băi. Cine nu aducea jertfa pe altarul din locuinţă. la spectacole mai erau şi locuri gratuite şi se făcea coadă încă din toiul nopţii care preceda exhibiţiile. mîncarea era bucuria sclavilor. în ţinuturile greceşti. dar preţul era modest. lumea venea de departe. ca oamenii să facă dragoste pentru a încununa în mod demn o zi dată bucuriei pentru o mai vrednică cinstire a zeilor. Cele mai plăcute ore ale vieţii pavate se petreceau în locuri publice. a cărei origine este mai degrabă astrologică de-cît iudeo-creştină. care aveau sărbătorile lor periodice ritmate de un calendar rustic. Băile şi spectacolele erau cu plată. dacă zeul îi tămăduise de boală. nopţi! O cină a zeilor. Cuiva care îl mustra că trăieşte în huzur. conform unei datini îndrăgite de romanii avuţi. Aristip. cînd 193 eu cu prietenii mei mîncam în prezenţa geniului casei. religia hotăra distribuirea neregulată a zilelor de repaus în cursul anului (săptămîna. cel puţin la Roma (chestiunea este nelămurită. curse de care la circ. în acea zi. Un fel mai simplu de a sfinţi masa era. Aceste plăceri erau băile publice şi spectacolele (teatre. care. Astfel. era aniversarea lui „pater familias". după datină. Acesta este probabil înţelesul unui vers al lui Horaţiu: „O. pe care o mîncau apoi acasă. cuvîntul calificînd un om 197 SS cate aduce jertfe dese (philothyies) ajunsese să însemne nu un suflet cucernic. templele îşi făceau venituri vînzînd această carne măcelarilor (atunci cînd Piiniu cel Tînăr îi explică împăratului că a reuşit să stîrpească creştinismul în provincia al cărei guvernator este el. a intrat în obicei la sfîrşitul antichităţii). Pe calendarul religios. de unde le furau cerşetorii (bomolochoi). lupta de gladiatori sau de vînători de fiare în arena amfiteatrului sau. Nevoiaşii aduceau jertfe mai puţin costisitoare. şi este bine aşa. Ţăranii. aceste sărbători erau zile nelucrătoare. ci o gazdă la care se mînca bine. în faţa lor erau aşezate tăvile cu bucate. după părerea mea.

se ducea la amfiteatru pentru a se înveseli puţin. Gongul (discus) care. cu „climatizarea" întregului edificiu prin con-vexie de aer. să se manifeste zgomotos.. Dar pînă şi luptele şi cursele de care erau condamnate de unii sub cuvînt că spectacolele acestea ţineau de tendinţa omului să complice natura şi să se ocupe de fleacuri. oricît de frig să fi fost. Spectacole Pasiunea trezită de cursele de la circ şi de luptele din arenă fac concurenţă învăţării elo-cinţei la tinerii de familie bună. pantomima era un fel ele operă) erau dezaprobate ca fiind moleşitoare şi au fost uneori interzise. 201 aceleaşi motive (care nu ţineau nicidecum de deosebiri sociale). Marc Aureliu însă. amfiteatrele şi băile sînt catedralele păgînismului. se ducea şi el la teatru şi le făcea corespondenţilor săi o dare de seamă. A doua evoluţie a fost transforma. ci o plăcere complexă.e. care se prefăcea că profită de zilele (nelucrătoare) de spectacole V pentru a-şi scrie cărţile. Mecena. aveau meritul că oţeleau curajul spectatorilor. Cînd Seneca simţea că i se strecoară în suflet o brumă de melancolie. la noi. să cunoască lume nouă. ci se oferea mulţimii un loc închis unde era cald. care era un omagiu adus lor de către autorităţi. spune Cicero. să asculte conversaţii. în această ambianţă de plajă artificială. cu o instalaţie de încălzire sub podea. funcţia lor constă nu numai în a da omului posibilitatea să-şi păstreze curăţenia. ca toată lumea. intelectualii asistau şi ei. spre deosebire de gladiatori care. Pentru cîţiva bănuţi. ca bun filosof. la teatru. fie notabilităţi. înce-pînd cu epoca elenistică. tinerii bogaţi şi poporul se împărţeau în grupuri rivale care susţineau pe cutare actor. căzi în formă de sabot pentru băile calde şi o baie de aburi. fie împărat. nu asista la lupte decît pentru a-şi îndeplini datoria de împărat. agrementele plajei la mare. dar şi de a realiza un mod de viaţă din cele mai plăcute. lumea nu dispunea la domiciliu decît de nişte brasero-uri*. Căci spectacolele interesau pe toată lumea. gînditorii şi creştinii şi le tăgăduiau. Pasiunea colectivă ducea şi mai departe. De aceea. vestea deschiderea băilor publice era. intelectualii condamnau competiţiile atletice din Recipiente metalice pentru încălzit. în timpul iernii stăteau îmbrăcaţi în casă cu haina ce o purtau şi pe stradă. îl întreba pe credinciosul său prieten Horaţiu de programul luptelor.199 Baia nu era un simplu prilej de curăţenie. Marea inovaţie (spre anul 100 î. la Olimpia şi chiar mai devreme la Gortys în Arcadia) a fost încălzirea subsolului şi a pereţilor: nu se încălzea numai apa căzilor şi a jpiscinei. oamenii. mozaicurile şi somptuoasele arhitecturi ofereau tuturor splendorile unei reşedinţe regale. alţi intelectuali însă argumentau că atleţii dădeau o lecţie de rezistenţă. Cicero. se plîngea Tacit. cum sînt. Toate casele (domus) de bogătaşi aveau mai multe încăperi special amenajate pentru baie. Cele două sexe erau în general despărţite. în ciuda caracterului lor abject. ei nu se lăsau pradă slăbiciunii de a se spăla. în ţinuturile greceşti îşi păstra şi acest nume). în afara complicatelor instalaţii de băi calde şi reci. în provinciile greceşti. să facă pe grozavii. la spectacole. la nevoie. piesele zise pantomime (la noi. gladiatorii şi carele nu erau doar plăceri pentru popor. după cum spune o expresie binecunoscută. erau acolo locuri de preumblare. Oricum. în fiecare oraş se aflau cel puţin o baie şi. cuvîntul şi-a modificat înţelesul. în acea vre200 me cînd. terenuri de sport şi de joc (baia greco-romană era şi un gimnaziu. cutare echipă de conducători de care. inclusiv pe senatori şi gînditori. pictura decorativă. mai dulce la auz decît glasul filosofilor în şcolile lor. rea edificiului funcţional într-un palat de vis în care sculpturile. în fiecare zi. oamenii se bucurau să fie cu toţii împreună. barba murdară a unui filosof era o dovadă de austeritate de ' care el se mîndrea. Realizarea cea mai de seamă au fost termele lui Caracalla. făceau baie doar o dată sau de două ori pe lună. apoi „termele" ajunseră să fie locuri de agrement. nevoiaşii petreceau ore întregi într-un cadru luxos. Săpăturile efectuate la Olimpia ne permit să urmărim dezvoltarea băilor de-a lungul a mai mult de şapte secole: la început erau modeste edificii funcţionale cu o piscină de apă rece.n. un apeduct care alimenta fîntînile publice (apa la domiciliu era un abuz al defraudatorilor). aristocrat epicurian sofisticat. cutare categorie de 71 . luptele îi păreau cam monotone. vigoare morală şi frumuseţe. să descopere cazuri neobişnuite pe care le vor putea povesti. şi se duceau la baie pentru a se încălzi. Condamnarea lor — de cele mai multe ori platonică purcedea din acele „bun-simţuria utopice care ne sînt binecunoscute.

la Roma. în hotărîrea de a înjunghia sau cruţa pe un gladiator care. ca şi în fiecare cetate. apar şi în plăcere: dragostea. ca o exhibiţie de curaj. imaginile sadice apar în filmele de război sub pretextul datoriei patriotice şi sînt condamnate într-altă parte: plăcerea se cuvine ignorată. instituţie consacrată. acceptată fără reticenţe: plăcerea de a vedea cum moare un om. uneori era surghiunit cîte un actor sau conducător de car.gladiatori. gladiatorii introduc în viaţa romanilor o mare doză de plăcere sadică. De la romani. conducătorii de care şi gladiatorii erau vedete. primul lucru pe care-1 făceau romanii cînd colonizau un popor barbar era interzicerea sacrificiilor umane. O cultură este alcătuită numai din excepţii a căror incoerenţă le scapă celor interesaţi. iar în ţinuturile greceşti. este vorba de o lucrare al cărei umor se află între Bouvard et Pecuchei şi Alfred Jarry. veselă şi obiectele de uz casnic. în arta romană. Din cele spuse să nu tragem concluzia că această cultură greco-romană era sadică. lucrul cel mai important îl constituiau spectacolele. în provinciile greceşti. Luptele cele mai frumoase erau cele ce se terminau prin istovirea combatanţilor şi printr-o hotărîre de viaţă sau de moarte. de era filosof sau nu. curajul său. La spectacole. se crede pe nedrept că Antichitatea a fost raiul nereprimării. iar arena cruzime". în pictură sau sculptură. înnebunit. era de-ajuns ca cineva să pronunţe un „cuvînt trivial" pentru 204 72 . luată de bogătaşul care oferea spectacolul ori de public. nu era un „accident de sport": murind în arenă. plăcerea de a vedea suferinţă nu era admisă ca atare. în ochii lor. la care se adună toţi grecii şi care sînt însoţite şi de un iarmaroc. gladiatorii înşişi sînt cruzi: ei se de202 dau de bună voie asasinării şi sinuciderii (într-adevăr. Astfel. se delectau în mod vădit cu înjunghierile. Creştinii vor condamna această plăcere mai mult chiar decît vor reproba grozăvia instituţiei înseşi. inerente omului în orice epocă. periodicoi). vlăguit... în realitate. moartea unui boxer în timpul luptei. actorii. căci altminteri spectacolul ar fi fost mediocru). imagini de oameni schingiuiţi apar numai pentru că nenorociţii aceştia au fost ucişi într-un spectacol. Nici o parte a vieţii greco-romane nu a fost mai alterată de legendă decît aceasta. La noi. plăcerea se preface în pasiune. Literatura şi imaginile greco-romane nu sînt sadice în general. nu avea altceva de făcut decît să implore îndurare. învinuit de a fi răscolit mulţimea în favoarea sau împotriva lui. gladiatorii erau toţi voluntari. circul este suspense. Atleţii. autori ai unui fals tîr-ziu. păgînismul a fost paralizat de o mulţime de oprelişti. se mai ţin şi competiţii mici — themides. înţelepţii. în timpul luptelor erau blamaţi cei care. luptătorul era încununat cu aceeaşi glorie ca ostaşul căzut pe cîmpul de luptă. Evergetismul avea îndatoririle lui. O mulţime de imagini pe lămpi. să ne ferim să-1 luăm pe Ubu drept împărat adevărat. condamnă aceste excese: „Teatrul este lascivitate. Istoria Augusta. lipsite de intenţii politico-sociale de ură de clasă. sub Vechiul Regim. ca şi creştinii mai tîrziu. competiţiile atletice — mari (isolympicoi. spectacolele erau una din aceste excepţii. iar zelul lor se prefăcea uneori în tulburări publice de mare gravitate. lumea asistă la execuţii publice Ş cu aceeaşi obiectivitate de principiu. Legenda senzualităţii păgîne s-a născut din contrasensuri tradiţionale: vestita relatare a desfrîului împăratului Heliogabal este o simplă păcăleală născocită de nişte erudiţi. Căci era cu totul altceva decît spectacolul ce-1 oferă un duel de scrimă însoţit de riscuri reale: tot interesul constă în moartea unui luptător sau. La critica ce ne vine în minte — sadismul spectatorilor înşişi — nu s-a gîndit nici un roman. grecii prelua-seră cu pasiune luptele de gladiatori. bogătaşul care oferise spectacolul şi hotărîse moartea învinsului se fălea şi el: poruncea să fie reprezentată înjunghierea pe mozaic. teatrul lansa moda: poporul fredona cîntecele de succes auzite pe scenă. publicul ridica în slăvi puterea sa de rezistenţă. aidoma împăratului Claudiu. în loc de a privi spectacolul 203 cu obiectivitate. reproduc acea clipă măreaţă. Voluptate şi patimă Incoerenţele şi limitările acestea de nedesluşit. Legenda s-a născut şi din stîngăcia opreliştilor. uneori el cumpărase de la Fiscul imperial cîţiva condamnaţi la moarte pentru ca ei să fie executaţi în timpul antractelor sau îi dădea la fiare. medii (stephanitai) —. mai mult c'"iiar. dimpotrivă. deoarece creştinismul nu introdusese încă viermele păcatului în fructul oprit. în anticamera sau pe mormîn-tul lui. „în limba latină cuvintele sfidează pudoarea". cu (prilejul competiţiilor atletice. voinţa de a învinge. La Roma.

Simplă cutezanţă de elevi de liceu. iar în buna societate bărbaţii se făleau cu el. or gastronomia nu ne îmbie să gustăm cu măsură plăcerile unui ospăţ. gîtul. ori că fusese moralmente înrobit. pecterastia. ca o sclavă. Dat fiind că aproape oricine poate resimţi o plăcere senzuală cu parteneri de acelaşi sex. în mod indirect însă le inspirau amanţilor dorinţa exceselor. din ruşine. însuşindu-şi privilegiul bărbătesc de a-şi măsura forţa după numărul contactelor. pe picturile din bordelurile Pompeiului. Nero. Pederastia. Excesele amoroase colective atribuite anumitor tirani erau o exploatare a sclavagismului şi par (pe nedrept) a avea îndrăznelile unei puneri în scenă de Sade. chipurile pentru a-i pedepsi neascultarea. aidoma alcoolului şi tuturor plăcerilor. Partenera este în slujba stăpînului şi execută toată munca. făcea dragoste fără a întuneca odaia (poeţii erotici luau drept martoră lampa care le s'căldase plăcerea în lumină). ca un sclav bun. In antichitate. cît o alterare a termenilor înăuntrul interdicţiilor. ascultător. şi omul liber care. pentrn că se îndepărtează de societate. dar să nu te laşi luat. _ Sclavagismul acesta este şi un viriiism: să iei. Pasiunea amoroasă 206 nu era atunci ceea ce este pentru omul modern: un refugiu al fanteziei individualiste. Puritanismul acesta era şi el un sclavagism. ar fi scandalizat sau ar fi provocat 73 . el o numeşte „stăpînă" şi. Cînd un roman se îndrăgostea la nebunie. în ambele înţelesuri ale adjectivului (grecii se prefăceau că' cred în platonismul dragostei purtate unui efeb liber). preamărindu-le ca pe o amuzantă răsturnare a normalităţii -— paradox umoristic. era destul de pasiv (impudicitia) pentru a se lăsa luat. îşi organiza propria pasivitate în seraiul lui. căci acestea îi păreau a fi o exaltare a pasiunii pure. existau aşadar două infamii absolute: masculul destul de slab şi de slugar205 nic pentru a-şi pune gura în slujba plăcerii unei femei. tiran mai degrabă molatec decît crud. fără ştirea celei drepte. în timp ce pasiunea trezită de o femeie îl supune pe bărbatul liber unei dureroase sclavii. aşa cum o exprimă Petrarca. să izbucnească în rîs. cu fecioare din buna societate. Despre tirani desfrînaţi — Heliogabal. Atitudinea emblematică a amantului nu constă în a ţine pe femeia iubită de mînă. în a-i cuprinde mijlocul sau. Domiţian — se zvonea că încălcaseră şi alte oprelişti: făcuseră dragoste cu femei măritate. Excesele acestea vădeau sumbra măreţie a ruşinii şi nici măcar poeţii erotici nu se încumetau să le proslăvească făţiş. acestea sînt cuvintele dragostei romane. căci. Roma a respins tradiţia de dragoste subtilă a pasiunilor efebice greceşti. prietenii lui — şi el însuşi — erau de părere ori că-şi pierduse minţile pentru o femeiuşcă din exces de senzualitate. fiindcă face dintr-un bărbat liber sclavul unei femei. în care amanţilor li se pare că joacă o festă nu se ştie cui. Sclavagism „viriîist" şi respingere a sclaviei pasionale. îl „călăreşte" pe amant pentru a-1 servi. ba chiar cu surorile lor. făcea dragoste cu o parteneră pe care o dezgolise toată (numai femeile stricate făceau dragoste fără sutien. Libertinajul îşi îngăduia chiar şi pi-păiri. voluptatea pune în primejdie energia virilă şi abuzul este nesănătos. iar Mesalina îşi punea în scenă propria slugărnicie. îndrăgostitul nostru. cu condiţia însă să fie făcute cu mîna stingă. se făceau glume pe seama lui la teatru şi în popor. era foarte răspîndită superficial: mulţi bărbaţi heterosexuali de iapt gustau plăceri epidermice cu băieţi. se ştie. A fi activ însemna a li un adevărat mascul. datorită toleranţei antice. Pasiunea amoroasă este şi mai de temut. oricare era sexul partenerului pasiv. prostituatele au păstrat acest veşmînt). Apare fără perdei şi un pic de sadism: stăpînul o bate pe sclavă în pat. nerespectîndu-se. Tiberiu organiza silitele concesii erotice ale micilor iui sclavi. cu adolescenţi liberi. îi spunea „stăpînei" lui că este gata să moară dacă aşa îi porunceşte ea. Singura posibilitate pentru un bărbat cinstit să zărească pe furiş goliciunea femeii iubite era ca luna să treacă în faţa ferestrei deschise în clipa potrivită. era un păcat lipsit de importanţă atîta vreme cît legătura era între un bărbat liber şi un sclav sau un om cu origine umilă. Nero. tinerii se sfidau cu cuvinte într-un stil falie. îi va ţine oglinda sau umbrela. ele sînt de asemenea planificare a plăcerii — semn de nesuferită moliciune. Care era caracteristica adevăratului libertin? Faptul că el încălca trei oprelişti: făcea dragoste înaintea căderii nopţii (a se iubi în timpul zilei era un privilegiu al tinerilor căsătoriţi după nuntă). de aceea se spunea adesea că băieţii oferă plăceri liniştite ce nu răvăşesc sufletul. ci în a se tolăni pe servitoare ca pe un divan — moravuri de serai. Toate acestea nu sînt atît încălcări ale opreliştilor. exaltarea pasiunii. Caligula. cu vestale.ca sufletele naive să simtă fiorul tuturor îndrăznelilor şi. ca în Evul Mediu.

Delectarea. duioasa înclinaţie către plăcerea senzuală ce devine bucurie sufletească nici nu sint antice. datorită căreia. de fapt. avînd îndatorirea să-şi trăiască credinţa sau să lupte. ceea ce nu înseamnă că este o religie rece sau nepăsătoare faţă de comportamentul moral al omului. înşelător în această privinţă este faptul că religia aceasta fără teologie şi fără biserică este. Viaţa de apoi însăşi era adesea tăgăduită sau concepută într-un mod aşa de nelămurit că nu era altceva decît pacea mormîntului. Alegerea era liberă. să se căsătorească după ritul shintoist. căci filosofia era materia studiată de cele care ofereau celor interesaţi convingeri şi reguli de viaţă. în ochii 209 iliiK noştri. Existau secte. Petro-niu. o religie „â la carte" mai degrabă decît un „meniu fix": fiecare se închină la zeii pe care-i alege şi îi concepe aşa cum se pricepe. profund nereligioasă. care confirma regala. ele s-au născut din răspunsul creştinesc. religia shinto. dar măgulitoare. iar religia nu oferea nici ea altceva. dar să fie înmormîntat după ritul buddhist. confir-mîndu-se totuşi adevărata semnificaţie. Paralelismul ni-1 oferă China de altădată. moliciunea energică era condamnabilă. după cum la noi omul este creştin sau marxist. filosofia este o materie universitară şi o parte din cultură. individualismul lor nu era experienţă trăită. dar care totuşi dădeau dovadă de multă energie în viaţa lor publică: Scipio. şi fiecare devenea clientul zeului pe care îl prefera şi care nu 210 era neapărat cel pe care-1 preferase cetatea. unişt/ri Categoriile lor şi ale noastre Cum poate fi individul sustras neliniştilor existenţei? Diversele înţelepciuni. la fel de puţin cunosc un anumit subiectivism: predispoziţia omului modern pentru experienţă. ei evocau cu tainica încîntare pe unii senatori a căror viaţă particulară se scălda într-o moliciune cumplită. dar erau filosofice. al culmilor lui. 74 . cel al Renaşterii. în timpul vieţii. unde secte doctrinale — confucianism sau taoism — propuneau teoriile şi regulile lor de existenţă celor interesaţi. nu avea în vedere mântuirea în viaţa de apoi. ca toată lumea. pe care le numim filosofie antică. fiindcă. regulile de existenţă şi exerciţiile spirituale erau esenţa „filosofiei" şi nu a religiei. romanii nu cunosc nici măcar păgînismul autentic. ci liniştire. dacă se poate spune. este o ştiinţă pe care o învaţă studenţii şi care trezeşte interesul persoanelor culte. el încearcă o trăire doar pentru a-i afla efectul. Cezar. în locul „partidului unic" — Biserica — exista o „antrepriză liberă" religioasă: oricine putea întemeia un templu şi crede în zeul ce-i plăcea. Sylla. negînd-o aparent: para-207 doxul moliciunii energice. auto-satisfacţie sau cucernicie particulară. şi nicidecum pentru că îi este impusă de valoarea obiectivă sau de vreo îndatorire. Romanilor le era cunoscută o singură varietate de individualism. Problema antică şi subdiviziunile ei erau altele. atît de sublimă încît trebuie să rămînă inaccesibilă. pînă şi Catilina. în antichitate. Exerciţiile spirituale şi regulile de existenţă constituie o parte însemnată a religiei. aşa cum ar fi deschis un han sau ar fi lansat un produs nou. Mai mult: hotarele respective ale acestor trei domenii erau atît de deosebite de cele de' azi în-cît cuvintele acestea nu au înţelesul pe care li-J dăm noi. într-o lume de care se distanţează. cucernicia. alta. Ce era un zeu? Păgînismul greco-roman este o religie fără viaţă de apoi şi fără mîntuire. Scenele bahice sînt cu totul lipsite ae cutezanţa princiară a lui Giulio Romano la palatul Te din Mantova. continuînd totuşi să practice. Romanii nu cunosc exaltarea medievală a persoanei iubite. odihna morţii. iar viaţa de apoi. în general.zîmbete. romanul era stoic sau epicurian şi se conforma mai mult sau mai puţin convingerilor sale. ideea că după moarte nu ar mai exista nimic este. unde cineva poate arăta interes unei astfel de secte. viaţa de apoi nu prea generau temeri. Iată-i pe romani liniştiţi. nu s-a preocupat. iar religia nu avea aproape nici o contingenţă cu ideile despre moarte şi viaţa de apoi. La noi. însă. ca şi cînd şi-ar însuşi atunci mîn-gîietoarea credinţă a buddhismului privitoare la lumea de apoi de care. Paradoxul acesta era o taină a iniţiaţilor ce dădea elitei senatoriale un aer regesc şi o făcea să creadă că se află deasupra legilor în înţelesul literal. nici gîndirea. al graţiei. Filosofia. sau Japonia zilelor noastre. Cine sin tem? Ce trebuie sa fac? încotro ne îndreptăm şi în ce pot nădăjdui? întrebările acestea moderne nu au nimic firesc. nu-şi propuneau alt scop. nici pietatea antice nu şi le puneau.

Jupiter este Jupiter pretutindeni. dar nicidecum de o absurditate: se trecea peste o treaptă. omul va alcătui cel puţin jumătatea cercului. nu era un salt spre infinit. dar traduc numele în limba lor. o. care ne pot smulge un zîmbet respectuos. care sînt muritori şi raţionali. creştinii şi musulmanii. Uneori însă se ivesc dezamăgiri: „Asta-i buna ta credinţă. Ruga cea mai obişnuită constă în a le stîrni amorul propriu cu privire la pate-rea lor: „Jupiter. sub numele de înţelept. fiindcă numai numele este acelaşi atît pentru ceea ce păgînis-mul înţelegea prin „Dumnezeu". . iar treapta cea mai înaltă va fi pentru zei. să traducem cu „supraomenesc" cuvîntul ce înseamnă „divin". „Jupiter. a oamenilor. numele zeilor se traduc dintr-o limbă într-alta ca numele plantelor şi substantivele. ori ele se închină la zei cunoscuţi. dacă o laşi să moară. atît de gigantic. era vorba de o hiperbolă ideologică. pornind de la cerc. infinit superioară lumii. Acum să trecem la lumea concepută de păgînism: să desenăm un spaţiu împărţit de trei trepte orizontale. Epicur. un zeu": ceea ce înseamnă că a fost un geniu supraomenesc. rîdeau de zeii cu trup de animal la care se închinau egiptenii. ei sînt parte integrantă a lumii: sînt unul dintre cele trei neamuri ce populează lumea. nu am să-i cruţ nici eu pe ei". Aşa cum este în relaţie ca animalele. spune un adept al sectei lui. pe care îl respectau mult şi de care se temeau: amorul pe seama celor sfinte presupune o credinţa oarbă.Aşa stăteau lucrurile. Iată de ce au putut fi divinizaţi regii şi împăraţii. Germani-cus. omul nu ar avea nevoie să se înalţe prea tare: zeii se află numaidecît deasupra oamenilor. regi sau patroni. omul este dator să i se închine. zeii. a doua. oamenii. aşa cum supuşii bunului rege Henric al IV-lea vorbeau voios de amorurile regelui lor. aşa încît se cuvine. Iată de ce cosmosul era calificat drept divin: în el se produc fenomene pe care omul nu este în măsură să le genereze. Zeii au moravurile şi defectele lor. Treapta inferioară este a animalelor. Există două posibilităţi: ori popoarele străine cunosc zei pe a căror fiinţă greco-romanii încă nu o cunoşteau. să devină un „supraom". o săgeată cu vlrful in sus şi vom scrie alături semnul infinitului. el există numai ca actor într-o dramă cosmică în care omenirea îşi joacă mîntuirea. . scrie un om nenorocit şi mînios. Pentru demonstraţia noastră. Prima îndatorire este sâ-i salute pe zei cu mîna cînd trece prin faţa imaginii lor. fie-ţi milă de această fată bolnavă. de altfel. un fel de scară. neamul omenesc este în relaţie şi cu fauna divină. raţionali şi nemuritori. Zeii păgînismului îşi trăiesc viaţa. egalul muritor al zeilor. tot aşa cum manifestanţii aruncă cu pietre în ambasadele străine. Relaţiile cu zeii Căci relaţiile omului cu zeităţile sînt similare cu cele pe care le au cu oamenii puternici. timân) ca şi oamenilor superiori şi suveranilor. iar aceasta fiind superioară. Dacă zeul nu ascultă ruga. Dar Dumnezeu? El este atît de sus. Neamul divin este într-atîta o faună încît orice zeu este mascul sau femelă. în 211 Virtutea însemnătăţii lui în drama cosmică. Aceasta nu putea rămîne fără urmări în privinţa concepţiei ce şi-o făcea un om despre firea sa de om. da. Taranis în limba galilor şi Yao în ebraică. Iată de ce sectele stoică şi epicuriană au propus omului să devină. Există animalele. după cum un leu este pretutindeni un leu. nici nemuritoare.." După moartea unui împărat iubit. riscă să-1 facă pe om să-şi închipuie că nu este chiar aşa 75 . Credincioşii din Antichitate erau la fel de îngăduitori ca şi sectele hinduse unele faţă de celelalte: a venera mai ales pe un zeu nu înseamnă a-i tăgădui pe ceilalţi. Jupiter?" Purtarea zeilor este uneori înşelătoare şi oamenii o critică aşa cum criticăm noi guvernul. . cît şi pentru ceea ce înţeleg evreii. iar existenţa lor nu se mărgineşte la un rol metafizic. Omul se şi supără pe zei: „Deoarece zeii nu m-au cruţat. deoarece îţi este cu putinţă!". în latină şi greacă. ne vom mulţumi aşadar să desenăm.a fost un zeu. zeilor li se aduc aceleaşi onoruri (colere. dar el se numeşte Zeus în greceşte. vei fi criticat. pe care de altfel a făcut-o. De aici urmează că zeii tuturor popoarelor sînt adevăraţi. poporul făcea glume pe seama nenumăratelor amoruri ale marelui Jupiter. Pentru a deveni zeu. care nu sînt nici raţionale. după cum ne distrează toanele unor străini puternici. Romanii însă nu credeau în zei străini dacă aceştia erau rodul unei superstiţii caraghioase ce născoceşte animale fantastice. mulţimea romană se apucă să arunce cu pietre în temple. destul de bogaţi pentru a-şi putea îngădui orice. să desenăm pe tablă un cerc reprezentînd lumea aşa cum o înfăţişează religiile Cărţii. încît va rămîne cu mult deasupra cercului. Legăturile dintre zei şi oameni sînt reciproce: credinciosul care îi făgăduieşte lui Esculap un cocoş pentru vindecarea sa nădăjduieşte că neamul divin manifestă aceeaşi bună-credinţă ca şi un om cinstit care încheie un contract. Dumnezeul acestor trei religii ale Cărţii este o fiinţă uriaşă. ajută-mă.

existau relaţii de schimb simhni™" -Ş1 contra-daruri — ce întreţin şi c£ tZTa P.de puternic după cum se crede. pelerinaje. depune o poamă pe altar şi se aşazâ o clipă lîngă zei. nu se află 'nici capelă. Cei cu adevărat cucernici însă sînt mai delicaţi şi ştiu dintotdeauna că zeitatea se bucură mai mult de umila plăcintă ce i-o oferă un suflet curat decît de un prinos costisitor. o fac 214 mai mult din dragoste pentru ei decît din calcul şi interes. o scriu pe o hîrtie pe care o aşază sigilată pe altar. relaţia clasică cu zeii este nobilă şi liberă — întemeiată pe admiraţie.„Ei nu'a cerut niciodată nimic în mod solemn nici unui zeu. servindu-1 pe zeu ca nişte sclavi. căci fiecare se comportă cu zeii după caracterul său. Exista şi o altă metaforă condamnată de pă~ gînii înzestraţi cu bun-simţ: legătura de sclavie. 76 . i s-ar părea că păcătuieşte dacă ar duce mîna la buze în semn de închinare-niciodată nu a oferit zeilor moşiilor lui.ceea ce era 215 o intimitate prea populară. după cum clienţii îşi salutau patronul. căci unui om cucernic îi place să fie cit mai des cu putinţă în legătură cu divinitatea: jurăminte. omagiul cel mai respectuos era adus zeului al cărui templu era aproape de casă. Dacă Dumnezeu este un J-ata. un om liber ştie să păstreze distanţa atît cu oamenii." Darul şi dorinţa. arătări de zei în vise. Unele practici sînt consfinţite de tradiţie. gesturile coaforului sau ale costumierului.cu zei patroni. ore întregi în faţa statuii lui. atunci cînd trece prin faţa unei capele. spre deosebire de pă-gînism.rietenia dintre parteneri neegali lecîtuS ^ Vi3ţa l0r Şi Care intră în tivP n mai pentru dresele lor respec-liari't«7TCa partenerul uman ar exagera fami-raS i ' 3r da dovadâ de «Evitate puţin libe-în tJTf. ocrotirea divină în schimbul unui dar xacut de om aveau tot atîta însemnătate ca şi rugăciunea. nu s-a dus niciodată la templu. naştere — pentru a-i dovedi nestrămutată încredere. Cucernicia nu se vădea prin credinţă. întrucît nu îndrăznesc să rostească ruga cu voce tare. nici codru siint". sublimitatea Sfintei Teresa sînt dezvoltări uriaşe ale relaţiei familiale. în această lume orientală obişnuita să se supună unor potentaţi. Unii se mulţumesc să creadă că socoteala dreaptă e frăţie curată. nu se coboară pînă la a fi slugarnic: doar oamenii din popor îşi petrec toată ziua în templu. căci un vecin puternic este ocrotitorul cel mai indicat. îşi face despre ei o imagine nedemnă de ei şi de un om liber. pe moşia unde îşi are conacul. faţă cu alţi credincioşi. nişte supraoameni foarte nobili. de aceea. Această teamă de zei (deisiăaimonia) este ceea ce romanii numeau „superstiţie". mimând. Care era semnul după care se putea cunoaşte un necredincios? Un citat puţin cunoscut ai lui Apuieius ne învaţă:. Lumea „frecventa templul lor" şi se ducea să-i salute în fiecare dimineaţă. Pe de altă parte. cît şi cu reprezentanţii neamului dumnezeiesc. Omul care tremură în orice clipă gîndin-du-se la zei ca în faţa unor stăpîni capricioşi şi crnzi. ndea de femeile care se> a?ezau oateT IUi ISiS V*1*™ a~l P°ves« «55 cu toate amănuntele supărările lor . Adevărata cucernicie constă în a-ţi închipui că zeii sînt binefăcători şi drepţi. ei îi lăsau pe oamenii din popor să creadă că pietatea constă în aceea ca sclavul să se proclame sluga unui zeu. trufandalele recoltei sau primii născuţi ai turmelor lui. creştinismul va fi o religie de ascultare şi iubire: genialitatea Sfîntului Augustin. binevoitori şi providenţiali. Cînd înmulţesc jurămintele solemne şi se îndreaptă către zei îndată ce aa sapărări. Ca şi neliniştea lui Luther în faţa arbitrarului atotputernic al Tatălui. care îi hrănesc şi îl înveşmântează.^ Familiaritatea liberală. zeului îi propun un contract („vindecă-mă şi vei avea un prinos"). Omul mai încerca să-i hărţuiască pe zei cu rugi şi să-i sîcîie pînă ce învingea semeaţă lor nepăsare de patroni (fatlgare deos). nu putem decît să ne rugăm la el. De fapt. fapte bune sau contemplare. însă. Abia creştinismul avea să le conceapă după modelul relaţiilor familiale şi paternaliste. plătesc dacă ruga le-a fost ascultată şi ridică un ex-voto ca să se achite de datorie. călătorie. ci prin înmulţirea unor practici ce par interesate numai pentru că zeul patron pe care omul îl îndrăgeşte este ocrotitor. Na toţi oamenii se înalţă la acest nivel. naiva seninătate a pagmismului provin din faptul că romanii con21* Mii cepeau relaţiile lor cu zeii după modelul relaţiilor politice şi sociale. Comportarea unui om cucernic este cu totul alta: atunci cînd călătoreşte. Alţii îi cred pe zei la fel de necinstiţi ca ei înşişi: „Fă-mâ mai bogat decît pe vecinul meu!". „se opreşte de cite ori trece prin faţa unei capele sau a unui codru siint şi îşi doreşte ceva. Credinciosul foloseşte orice prilej — boală. nici colţişor închinat zeilor.

dar prea sumară: este oare păgînismul o religie etică precum creştinismul? Zeilor le place ca oamenii să se arate cucernici. ci pentru că pietatea este o virtute. De cultul personalităţii al unui dictator charismatic? Nici atît: închinînd la masă un pahar imaginii lui sacre. îl luau oamenii oare drept zeu? Nu. Iar sufletelor religioase le aduceau prezenţa unei realităţi de „altă" natură. Greco-romanii însă invocau la fel de des „zeii" laolaltă. Acesta este răspunsul nuanţat la întrebarea aprig discutată. iar nemernicii care le împrumutau propria lor imoralitate aveau să afle acest adevăr pe pielea lor mai devreme sau mai tîrziu. fiindcă sînt un om pios". Oare pentru că este interesul lor să primească prinosuri? Nu.„zeii" ocrotesc cetatea noastră. spunea cel oropsit. desemna cu totul altceva decît suma diverşilor zei: „zeii" aveau o funcţie şi virtuţi pe care fiecare zeu în parte nu le avea. ţinem să precizăm. îl vor osîndi pe acest nemernic în lumea de dincolo. am spus noi. practica pioasă cea mai simplă — primele picături ale unei cupe turnate pe altarul casnic (libatio) — vădea că nu se mărginea totul la cele folositoare. un al treilea rol (cu mai puţină eficienţă. Prin faptul că realul nu alcătuieşte întinderea toată. căci gesturi şi simboluri le reaminteau fără deosebire pretutindeni („religia" fiind unul din acele lucruri paradoxale a căror esenţă este însăşi nebulozitatea lor). care înalţă spaţiul nostru şi pe care îi dovedim venerîndu-1. „Zeii" nu erau ono-r^'. zeii aprobau virtutea şi detestau viciul. spune un om scăpat teafăr dintr-un naufragiu. împăratului însuşi i se închinau oamenii în viaţa lor privată şi suveranul îşi avea locul în firida cu imagini sfinte din fiecare casă. nimeni nu-şi închipuia 216 că muritorul acesta putea tămădui bolile sau să-i facă pe credincioşi să-şi regăsească obiectele pierdute. cînd se spunea că un eveniment fusese înfăptuit de mîna zeilor se înţelegea pur şi simplu că evenimentul acesta era întru totul lăudabil şi că Cerul însuşi ratifica această părere obiectivă. La drept vorbind. erau de două ori liniştitoare. nu se prea ştia în ce mod îşi organizau intervenţiile. In „zei" (la plural) păgînismul găsise o providenţă. dar nimeni nu avea nevoie să-şi pună această întrebare: intervenţia lor era recunoscută sau nădăjduită numai în treburile calificate drept lăudabile sau de dorit. Cult nu se aducea decît diverşilor zei. povesteşte cu alte cuvinte: „Numai eu am fost salvat. Zeii. puterea divină îl devalorizează. neamul divin fiinţa pentru el însuşi şi nu se definea prin rolul său de legislator şi răzbunător.. era invocată puterea lor: „Zeii" erau neapărat providenţiali.. ca atare.. în scrisorile particulare — dintre care au fost regăsite multe în Egipt — este frecvent vorba de zei (niciodată însă. în locul pluralului. ajutorul de care omul se sprijină reduce mărimea proporţională a lumii reale. de divinitatea împăratului). de asemeni. mai tîrziu.^n scnimb. favorabili moralităţii. sau nu le avea mereu. astfel încît aceasta nu mai este singurul element ce ne preocupă. căutau în legăturile cu zeii o semiiiniştire magică împotriva primejdiilor şi necazurilor vieţii reale. Să fi fost vorba de vreo acoperire religioasă a patriotismului sau a supunerii? Nu. pe care o invoca fără a i se închina totuşi. Cele două liniştiri — cea magică şi cea divină — nu se deosebeau una de alta. „Zeii" îl vor pedepsi pe prigonitorul meu. Ceres etc. Deocamdată. oamenii prea puţin religioşi. răzbunau. dar ca şi oamenii cu suflet nobil. decît înţelepciunile şi. „Zeii" erau providenţa oricărei nădejdi. ceva mai jos. răsplăteau binele.Practicile acestea de religie particulară. ce-i drept. Mai mult: „zeii" — această providenţă — precum şi diferiţii zei ai panteonului — supraoameni de calitate — erau. ca şi sinonimele. practicile religioase erau pentru ei echivalentul unui talisman sau al unei amulete. fiindcă nu am comis niciodată vreo faptă rea". nu vor îngădui cutare sau cutare faptă. „Zeii" Religia particulară juca. o capelă într-un peisaj evoca un ajutor virtual. Desigur. aduceau triumful cauzelor drepte. iar virtutea le place lor aşa cum le place şi oamenilor. care într-o altă societate ar fi fost necredincioşi. creştinismul): era garantul nepărtinitor al convingerilor etice şi al intereselor ce se pretind dezinteresate. nimeni nu-i cerea împlinirea vreunei dorinţi. adică de zeu în general (în înţelesul în care un filosof vorbeşte de „om") sau chiar de „Jupiter". „Numai eu am supravieţuit. iar de celelalte nu se sinchisea nimeni. sînt o faună divină: fiinţe mascule sau femele ale 77 . ei foloseau singularul: vorbeau de cele divine la neutru sau de „zeu". erau partizani ai virtuţii şi duşmani ai crimei. ce ne readuc în minte cultul popular adus sfinţilor în Evul Mediu. asigurau izbînda. omul se ridica pînă la acel ajutor de altă natură (neprecisă). Or pluralul „zeii". am privit religia numai în legătură cu diverşii zei ai panteonului: Jupiter. Se spunea adesea că „zeii" onnduiau evenimentele sau că ei întocmiseră 217 lumea pentru om. „zeii" îi iubeau pe oamenii virtuoşi.

în loc să pomenească de Mercur sau Junona. înăuntrul acelei figuri există un stomac.căror aventuri şi genealogie ne sînt povestite de mitologie — aventuri petrecute într-o vreme anterioară vremii noastre şi diferită de ea: vremea basmelor. iar religia nu se amesteca: credinţele în lumea de dincolo alcătuiau un domeniu aparte. o notabilitate — în fantasmagoria zeilor strămoşeşti? Răspunsul este categoric: nici una. jumătate din condescendenţă (căci mitologia spune adevărul într-un limbaj naiv şi fals). căci acum nu li se mai întîmplă nimic şi ei nu îmibătrînesc. . care. . Lumea de dincolo Cititorul va fi observat că. căruia întîmplările viitorului aveau să-i aducă izbînda. credea şi el: în pofida ateilor. în acest punct se deosebeau de dteva secole. după ce scăpase teafăr în urma unui accident (era sâ-1 strivească un copac). Iar cînd o vedea pe servitoare dîndu-le geniilor ocrotitoare ale casei prinosul unei plăcinte. o simplă născocire?". omul putea astfel folosi. binele. fără a se face de rîs. religia pepulară. Secta epicuriană nu credea în nemurire. Hazard. Omul nu se îndoia de ceea ce era esenţial — providenţa divină — fără însă a putea lămuri restul. în toate cele spuse. dar nicidecum în zeii panteonului mitologic. Căci în aceasta constă toată problema religioasă. Dar ce credinţă putea avea un roman cult — un Cicero. să nu găsească decît hazard în dezordinea lumii noastre? Dar toţi erau de acord pentru a rîde de femeile din popor care se închinau în templu zeiţei Latona. Virgiliu suflet profund religios. intestine. în ciuda născocirilor care îl învăluie? Totodată. după lungi chibzuiri. nu este vreo emanaţie. fiinţele acelea. dar nu şi în zeii propriilor sale poeme. In ce se cuvenea să creadă omul? într-o providenţă. După părerea cea mai 78 . un senator. Junona. sînt providenţa şi binele etic. In categoria senatorială. nu au crezut nici ei în ea. scepticismul surîzător era doctrina tradiţională privitoare la ceremoniile oficiale şi la naiva cucernicie populară. în loc să fie un simplu nume. îi atribuiau trăsăturile ce i le dăduse sculptorul şi o fericeau că are o fiică aşa de frumoasă ca Diana şi şi-ar fi dorit şi ele o copilă la fel de mîndră. Oamenii se sinchiseau la fel de puţin de ea ca şi majoritatea contemporanilor noştri. nemurirea sufletului. Credinţa celor învăţaţi La Roma poporul nu şi-a pierdut niciodată credinţa: el nu a încetat să creadă şi să se roage. un Horaţiu. Apolo. dar nimeni nu putea nici să se dezbare de ea. aşa cum făceau sufletele pioase şi culte şi adepţii stoicismului? într-o fatalitate. asa cum credeau cei ce au studiat fizica şi astronomia (care era şi o astrologie)? Sau. aidoma personaje218 lor benzilor desenate. cu patru secole în urmă. Un om cult spunea cam aşa: „Există o providenţă. scriu ei. a elitei bogate care putea să creadă într-o divinitate metafizică. «aoma minţilar necredincioase care tăgăduiau 219 providenţa. vaporoase au un chip omenesc. entităţi pe care filosofii le discutau cu precădere. păzitoare a religiei publice şi pepinieră de preoţi publici. scepticul. un împărat. şi nu cunoştea decît o singură cale de mulţumire: cea a vechilor ceremonii. hazardele lumii sînt şi ele o providenţă care vrea ca noi să ne conformăm binelui. şi cea a clasei culte. Horaţiu. dar totodată viu? Sau nimic. le mulţumi zeilor panteonului după ritualul tradiţional: era convins că-şi datora viaţa divinităţii. Venus. lipseşte în mod ciudat o preocupare: lumea de dincolo. Cicero şi solemnul enciclopedist Pliniu se întrec în sarcasme: dacă ne-am bizui pe sculptori şi pe credincioşii naivi. aşadar. înţelegea că ea presimţea ceea ce. nu pentru că era oficială şi domnea în popor. acesta este probabil nucleul de adevăr al născocirilor despre zei. cine ştie dacă Apolo. ci pentru că. nimeni nu putea crede literal în vechea religie. secta stoică foarte puţin. fără totuşi a avea îndrăzneala să se rupă de ei în mod hotărît. pe care am descris-o aici. măcar cu simplitatea unei abstracţii (or cuvintele abstracte nu există prin esenţă decît la singular). din punct de vedere spiritual. limbajul vechii religii. Dar mai este şi ceva real în Apolo. Ceea ce îi îngăduia să ia parte la religia populară. Şi totuşi. crede în providenţă. Or aceste fiinţe fictive ioacă şi rolul unor zeităţi metafizice. providenţa. jumătate din prudenţă intelectuală: într-adevăr. Fireşte. organe genitale! Ce fac oare cu organele lor aceşti prea fericiţi nemuritori? în istoriile religiei romane ar trebui să fie consacrat credinţei clasei stăpînitoare un capitol întreg care. cuprindea un nucleu de adevăr: politeismul acela se învecina dacă nu cu monoteismul. el i-a citit pe Platon şi pe Aristotel. ţin să cred în ea. Fatalitate". s^ar intitula: „Providenţă. în Venus? Sînt oare acestea numele divinităţii unice? Emanaţii ale acesteia? Nume ale virtuţilor ei? Vreun principiu abstract. aşa ne apar chiar în poemele homerice.

mai ales pe morminte de copii: dispariţia unei fiinţe tinere îmbie la poetizări mîngîietoare. Cu excepţia unor rare ceincidenţe. Ideile liniştitoare despre lumea de dincolo erau generate de dorinţa de a crede. aceste credinţe par a fi fost uitate. ritualul funerar şi arta mor-mmtelor înmulţeau tot felul de afirmaţii ca-paone sa potolească spaima de dinaintea morţii-mn% Cred?' în totul. însoţite de nenumărate amănunte. Uneori. complet sculptat pe dinăuntra.adesea însemnătatea unei imagini au constă atît în ceea ce reprezintă cît mai ales în sfera căreia îi aparţine. acelaşi epital afirmă concomitent două adevăruri: o nădejde sublimă ŞJ 22! 6 necredinţa totala.răspîndită. adevărată machetă a unui interior. multe tablouri religioase nu se sfiesc să arate seducţii prea pămînteşti. ca şi cele romane. dar ele se făceau la nivelul sectelor mici. Cheia problemei ne-o dă o idee a iui_ jean-Claude Passeron. 3 Imaginile bahice sînt mai mult decît decorative şi mai puţin decît religioase în înţelesul com-piet ai termenului. îar ciue îşi propune sâ treacă de la imagini la mentalităţile de altădată se loveşte de încă o dificultate de interpretare. totuşi. aşadar fuseseră născocite credinţe speciale pentru funeralii. cît existenţa unei sfere de concepţii religioase în general. atunci depuneau prinosuri la mormintele rudelor. zeu al lumii de dincolo. nicidecum de autoritatea unei religii înche-gate. şi decoraţia nu exprimă convingerile lor. religia de toate zilele evoca arareori aceste genii funerare. mormintele greceşti. le lipsea deci coerenţa dogmatică. Victorii. Metaprelungeşte dincolo de clipa în care 221 I esS X Parcele aii tăiat firul: mormîntul este lăcaşul veşnic unde totul continuă atunci cînd totul a încetat şi unde neantul îmbracă aparenţa mîngîietoare a unei identităţi monotone. un basorelief funerar bahic nu afirmă atît credinţa în acel zeu. nici o doctrină acceptată îndeobşte nu afirma că moartea ar h altceva decît cadavrul. o idee plină de resemnare: viaţa este doar un drum scurt. zeitate fericită.Un sarcofag găsit la *eld. un somn etern. nu se prea ştia dacă nu cumva era un grăunte de adevăr în legende sau dacă doctrina unei anumite secte nu era veridică. ele erau concepute mai curînd ca o afirmare ocazională decît ca o evidenţă-. Romanii îşi omagiau morţii între 13 şi 21 februarie. nu crede'nimic In schimb. în ele. portul morţii sau piatra de hotar sînt firescul sfîrşit. după cum nici noi nu credem că morţii noştri vin să privească sau să miroasă florile pe care le punem pe mormintele lor. dăinuise multă vreme obiceiul de a aşeza pe morminte figurine din lut ars („tanagra-uri". sticlărie. îh epoca imperială. Pe numeroase morminte. Sirene. şi toţi spuneau că această concepţie despre o nelămurită supravieţuire a umbrelor era doar o născocire. din lipsa unei propovăduiri mai accentuate. Iată o analogie modernă: din secolul XVI pînă în secolul XVIII. pe epitaful unui adolescent citim: „El a fost răpit de Bachus pentru a deveni iniţiatul şi tovarăşul său". era un „poate" mingîietor despre care se auzise3.' lipsite de orice precizare. privitorul — __ chiar de-ar fi vreun nobil „filosof" şi libertin __ recunoştea un tablou religios şi îl aşeza într-o sferă superioară goliciunilor lui Boucher. proptită în cot. sarcofagele acestea nu aparţin unor membri ai sectelor bahice. ci călătoria numită viaţă. In ţinuturile greceşti. dar nu credeau nicidecum că morţii le vor mînca. Decoraţia aceea însă nu este doar decorativă: în acea vreme. moartea este asemuită curselor de la circ: carele vor face de şapte ori ocolul arenei şi apoi vor dispărea. legenda şi riturile sale sînt înfăţişate pe numeroase sarcofage. zeu mai cu seamă mitologic pe care religia obişnuită îl ignora şi pe care fantezia îl putea zămisli după voie. după cum se spune) care reprezentau Amoruri. un putto adormit oscilează între somn şi moarte. observa Rohde. tfachus. Nu aruncă nici lumină asupra unei religii bahice care s-ar fi răspîndit pe atunci. ba chiar seminudităţi. personaj secundar ce se preta oricărei inovări. Deosebite de majoritatea credinţelor. a cărei însemnătate teoretica ne pare considerabilă: limbajul imaginilor nu 223 79 . oamenii apreciau 7=1 1min§î*etoare. despre supravieţuirea sufletului şi destinul său în lumea de dincolo. prin urmare. Existau multe speculaţii. sfinte prea frumoase. Bachus. chiar şi în popor. Nu există vreo doctrină comuna. O idee mîngîietoare: moartea este odihnă după o lungă călătorie. Pe alte sarcofage. imaginea unui vas sau a unui călător călare sau în trăsură nu înfăţişează vreo călătorie în lumea de dincolo. lumea nu ştie ce să creadă şi. fiole de parfum. Pe partea exterioară a numeroase sarcofage de copii. nu mai cuprind decît obiecte mărunte în semn de omagiere: lămpi. se odihneşte. a fost zeul cel mai îndrăgit al acestor ocazionale teologii funebre. nu presupune nimic. moartea era neant.

care lămureau reţeta lor în mod raţional. prin filosofie nu-şi propunea. în timp ce atomi smul epicurian îl elibera pe individ de spaimele fără rost ce se nasc din superstiţii. după epicurieni dimpotrivă. „poate". imaginea este nepărtinitoare şi nu ne cere să fim părtinitori. Stoicii îşi justificau metoda întemeind-o pe raţiune şi providenţă. iar 221 epicurismul propovăduia că individul resimte. la « de. mai mult erudită decît perspicace. Epicurismul îl învăţa pe om să scuture tirania nevoilor artificiale şi îi prescria să trăiască din prietenie şi apă curată. Altă deosebire era următoarea: după stoici. căci înţelepciunile acestea îşi propuneau să-1 sustragă pe om anxietăţii. fericirea noastră ne prescrie să respectăm doar pactele de prietenie pe care le-am semnat dintr-un interes bine chibzuit. cele două remedii îi adaugă pe acela faţă de zadarnice dorinţi. Secte filosofice într-o lucrare vestită. iar nimeni nu se întrebase vreodată în ce mod ei se manifestau concret: ei fiinţau pentru a răzbuna conştiinţa umană. ea este neputincioasă să spună „puţin". Lucreţiu şi alţii repetă că sufletul muribunzilor este adesea tulburat de amintirea greşelilor şi crimelor comise de ei şi că sînt înspăimîntaţi de gîndui că se vor afla în cu-rînd în faţa unor zei care îi vor pedepsi. precum Kant. căci nu era o religie mîntuitoare care să-i liniştească pe credincioşi oferindu-le un plan de organizare a existenţei lor pe acest pămînt sub pretextul de a le asigura mîntuirea în este asertoric. Moralitatea făcea parte din remediile prescrise de unele secte. de hazard si de moarte şi pentru ca fericirea individuală să nu depindă de loviturile soartei. S-a spus că orice simbolism este fluid şi admite o mie şi una de interpretări — nici măcar atît: imaginile bahice nici nu cer ca să răspundem prin da sau nu. Dar faptul că o imagine nu este asertorică încă nu înseamnă că ea este doar decorativă.. iar dacă nu ne-am îndeplini datoria faţă de ele. se sfîrşi reamintindu-şi perfidiile şi ingratitudinea. căci ştia că avea să treacă de la zeii cerului care îl urau la zeii Infernelor care îl vor detesta. Max Pohlenz se miră că filosofia antică. a întemeiat obligaţia morală pe un scop interesat: fericirea. Fiind sub limita afirmaţiei. să-1 facă fericit. afirmaţii ce ni se par lesne de înţeles. epicurianul. bunuri sortite pieirii nu pot da o securitate statornică. 224 viata de apoi. Epicur. a zugrăvit chinurile de conştiinţă ale muribunzilor în culori atît de sumbre numai pentru ca filo-sofia liniştitoare a sectei lui să pară indispensabilă. Un astfel de plan de organizare îl puteau stabili doar înţelepciunile. firea noastră ne dictează o dragoste înnăscută pentru familie şi cetatea noastră." Nu credem că Lucreţiu. căci toată lumea ştia că „zeii" erau drepţi. religie de sărbători. Imaginile bahice sînt o propunere seducătoare care nu cere nici un răspuns şi lasă nehotărîtă ponderea realităţii ei. o imagine nu poate nici afirma. oamenii deveneau adepţii ei fiindcă erau în căutarea unei metode raţionale de liniştire. banul şi onerurile. dar Platon. „Nemernicul acela. astfel se explică confuzia făcută de moderni. filosofia epicuriană. cea stoică şi încă altele. Dispreţului faţă de moarte. am fi schilozi şi nefericiţi. teamă le era de . Deosebirile se aflata în cîteva nuanţe. scopul lor era identic: cele două secte afirmau că voiau să facă din oameni semenii muritori ai zeilor. nici nega ceea ce arată. nevoia de a fi eliberat de anxietăţi iluzorii. El spunea drept: păgînismul. spre deosebire de cea modernă. precum şi în metafizi-cue ce justificau remediile. întrucît ceea ce înţelegeau anticii. de zei.Ii! I Epitafurile şi arta funerară au tact şi nu ne sugerează decît idei mîngîietoare. Ce lipsă ciudată de simţ istoric! Nu puteau proceda în alt mod.zei". adică să-i potolească sufletul. o filosofie îşi propunea să ofere omului o metodă de fericire. Stoicismul (care îşi împărtăşeşte doar denumirea cu ceea ce Vigny va înţelege sub această etichetă) îi cerea omuu. Sectele epicuriană şi stoică propuneau şi ele aderenţilor lor o reţetă întemeiată pe firea lucrurilor (adică întemeiată în mod filosofic) pentru ca omul să trăiască fără a se teme de oameni. providenţiali şi răzbunători. înainte de toate. „mîine" etc. sufletul său era sfîşiat ca de călău. era înzestrat cu prelungiri etice ce generau anxietăţi pe care nu le putea potoli. scrie Valerius Maximianus. 80 . într-un cuvînt. O sectă nu era o şcoală unde se învăţau idei generale. sa se înalţe prin exerciţii mentale la o stare «aietească ce nu poate fi atinsă de nimic. Muribunzilor nu le era teamă de pedepse mitologice în acel Infern fantezist pe care nimeni nu-1 luase în serios. să afle care ar putea fi temeiul moralei.îmP^cati ca Şi aceştia. sau ce părere avem despre Bachus.

cinism. în afara forţei de convingere? Ei nu erau supuşi disciplinei luiApare limpede deosebirea dintre aceste secte şi şcoală. Dar. putea să se îmbrace şi să scrie ca un filosof fără a decădea. ba chiar recomandat. grav bolnav. într-adevăr. să nu poarte veş-mmt (de filosof) şi barbă. clienţi ai unui om de vază sau ţinînd prelegeri dintr-un oraş într-altul. anii se convertesc" (acesta era termenul folosit) la doctrina unei secte. Stoicism. 227 Impregnare filosofică Evident. Nici un literat. să citească operele autorilor sectei lor şi să întreţină pe lîngă ei un preceptor de filosofie care îi învăţa dogmele şi dovedea prin prezenţa sa înălţarea spirituală a stăpînului casei. altul se întreţine pe patul de moarte cu un filosof din secta cinicilor. In afara acestui grup re-Srîns de convertiţi bogaţi care nu muncesc. bogăţia lor luxul meselor şi amantele lor. iar austeritatea veşmîntului lor __ aproape o uniformă de filosof — o dovedeşte. că starea patrimoniului sau îndatoririle funcţiei lor nu le dau răgaz. la yn moment dat.™ veselă de argint. ei sînt un cler laic şi zeflemiştii născoceau povestiri năstruşnice pe socoteala lor. erau nevoite si 81 . fidelă dogmelor ei. S-au legat prin jurămînt să se dedice filosofiei. la oamenii bogaţi. Un senator condamnat la moarte se îndreaptă către locul execuţiei. La drept vorbind. poet sau erudit roman nu a jucat rolul de conştiinţă publică. ba chiar un împărat. uneori însemnele. sinuciderea este remediul îngăduit. replica Seneca. Adepţii îşi transrni' . Dimpotrivă. cam să-1 scapi de anxietăţi si de zadarnice dorinţi? Convineîndu-i intelectul. Toţi membrii bunei societăţi fuseseră la şcoală în tinereţe şi studiaseră retorica. ascultă de sfaturile date de un stoic care îl îndeamnă la sinucidere şi refuză hrana pînă moare de foame. ce autoritate ar fi putut avea asupra unor discipoli liberi un director de conştiinţă antic. lucrul cel mai important nu constă oare în a-şi consacra gîndurile doctrinei. purtînd veş-mîntul filosofic şi barba lungă şi neîngrijită. tm om crilt ar fi aderat. însoţit de filosoful său de casă. Au dreptul să mustre şi să împartă sfaturile în mod public. Ce-i împiedică să se dedice cu totul înţelepciunii? Ei tot spun că le lipseşte timpul. iar una din însărcinările lor constă în a da cetăţilor pe care le vizitează sfaturi de înaltă moralitate. care de-a luneul veacurilor se introduceau în dogme. epicurism. le urma exemplul. Totuşi. pitagorism — fiecare sectă perpetua doctrina întemeietorului ei şi era. oamenii simpli îi zeflemiseau pe convertiţi şi făceau caz de contrastul ce-1 ofereau convingerile şi modul lor de viaţă. căci tipul uman al filosofului se bucura de o admiraţie şi de o autoritate considerabile. aşa cum se vor inventa altele în Evul Mediu despre moravurile feţelor bisericeşti. îl mai putem aduce la înţelepciune. în timpul vieţii. sau se credea.Ambele aecte prevăd că dacă un individ. cu condiţia ca modul de viaţă şi aspectul lor să arate că trăiesc conform doctrinei lor. Termenii „convertire". seriozitatea afilierii cuprindea mai multe trepte. rol rezervat acestor intelectuali. platonism. care îl îmbărbătează pînă în ultima clipă. stoicismul şi epicurismul erau intelectualisme: cum să-1 faci pe om să devină viteaz. este împiedicat să ducă. bolnav sau prigonit. „erezie" au fost împrumutaţi de creştini de la sectele filosofice. sectele nu con-cepeau cercetarea liberă. trupeşte sau în cetatea sa. 22* teatt doctrina aidoma unei comori şi se duceau nolemici aprinse împotriva doctrinei altor sec-?p modificările. în a-şi ocupa timpul liber stînd de vorbă cu filosoful casei? Pe un înalt funcţionar atras de stoicism. pentru mulţi m schimbarea modului de viaţă era o pre-J extrem de serioasă. dacă i se propun argumente valabile. Sectele nu-si cooleseau adepţii cu imperative morale: le făo-^duiau fericirea. atunci cînd Sfîntul Pavel predica în Areopagul Atenei. a căror profesie nin era un mijloc de cîştig. secta numără şi cîţiva convertiţi din mica burghezie care nu au venituri şi se vad siliţi să-şi coTiDMeze modestele mijloace de trai devenind dascăli de filosofie ai unui senior. alt om de vază. atunci voinţa va arma. chiar dacă nu o Piteau traduce în practică. o viaţă demnă de un om. oare de bnnă voie la o sectă dacă el na ar fi crezrat că găseşte astfel tm avântai personal? Din acelaşi motiv. să nu doarmă pe o întinsă pe podea. „dogma". aar sa se abţină de la practici mai curînd ostentative decît sincere: de pildă. Seneca îl sfătuieşte' să se mulţumească cu cititul şi exerciţii mentale. să nu refuze să mă. numai cei cu adevărat convinşi îşi duc profesiunea de credinţă pînă la capăt. un senator. Căci fiecare convertit la o doctrină devenea un propagandist şi se străduia să facă prozelitism: cutare este refractar. Batjocura era rodul invidiei. în a avea prieteni filosofi. majoritatea convertiţilor bogaţi se mulţumeau să schimbe cîteva amănunte simbolice din modul lor de viaţă. dar cazul lui cutare nu este disperat.

îşi caută un refugiu în odihna veş230 . sinuciderea consfinţeşte idealul unei linişti particulare întemeiate pe renunţarea la bunurile deşarte. adeptul trebuie să caute cu privirea vreun obiect ce-i oferă prilejul să se gîndească la ele. a acelei paideia în care cărturarii vedeau scopul ideal al vieţii lor inactive. dogmele trebuie meditate. în loc de a se supune hotărîrii naturii sau a unui zeu.scăpau pînă şi autorilor lor. să fie temeinic asimilată prin exerciţii mentale pe care le vor lua drept model exerciţiile spirituale ale creştinismului. In alte societăţi. cu unele modificări privind funcţia ei. al visului sau fanteziei individuale. fără ierarhie fi o-ganizare. să şi le repete în gînd dacă sînt alţii lîngă el. pe sarcofage. reamintite. ci ca să fie pusă în practică. filosofia devine pen-Persoanele culte un obiect de curiozitate 229 intelectuală. Exerciţiile acestea se practică zilnic.pra tare lăudat chiar de filosofi. Odaia de lucru este un sanctuar al vieţii particulare din antichitate. dascălii de elo-cinţă indicau doctrinele cele mai folositoare unui ucenic orator. să transforme existenţa. filosofia sa este doar cultură şi ideo-. logie: filosofia a jucat un rol esenţial în viaţa sa intelectuală. . aşa cum se crede. Grija de sine Căutarea unui refugiu intim nu consta într-o distanţare faţă de normele etice şi sociale. l'osof. Nimeni nu se poate considera cult dacă nu posedă unele cunoştinţe despre dogme.grijă de sine": grija securităţii. lepădîndu-Şi suferinţele. Ne-maitund metodă de viaţă. curajul bolnavului care. plătită cu preţul unei micşorări a desfăşurării eului. Inrîurirea sectei depăşeşte limitele ei. Filosofia era parte integrantă a culturii. Impregnarea filosofică a clasei culte — chiar şi la cei care nu se simt atraşi de secte — se măsoară după capacitatea omului de a medita asupra sa. a unui amator de literatură sau a unui notar — nu exista nici o deosebire. căci Snucigaşul semnase cu sîngele lui o idee exactă sub unghiul filosofic: valoare avea numai tim-rul trăit pe care nu-1 înmulţea lungimea sa. chiar admirate. filosofia devenise o parte a vieţii culturale şi a tuturor desfăşurărilor ei. Cît de rar apare un zîmbet în arta greco-romană! Liniştea se obţine prin tensiune şi renunţare: din acest punct de vedere. care îşi ducea via. Deşi erau grupuri libere de adepţi convinşi. morţile acelea voite erau acceptate. să asculte şi să ţină prelegeri publice . ci într-o . . Sinuciderea senatorului care ştie că împăratul vrea să-1 acuze şi să-1 condamne la moarte. departe de a fi o culegere de reflecţii răzleţe şi de meditaţii lipsite de fir conducător. aplicate măruntelor în-tîmplări ale vieţii de toate zilele. cartea este redactarea extrem de metodică a unui plan-tip de meditare cu trei părţi. Toate acestea au fost cîştigate printr-o lipsă de relaxare şi de narcisism. lumea păgînă este tipică întocmai ca cea a samurailor sau a reginei Victoria. dacă nu şi în cea p nuca. un anumit aspect al moravurilor dovedeşte succesul acestei „aculturări": frecvenţa sinuciderilor chibzuite. imaginea cărturarului citind poate fi a unui filosof. Viata particulară îşi găsea un adăpost în stă-nînirea de sine (în ambele înţelesuri ale cuvîn-tultri): puterea omului să dispună de viaţa sa si să-şi recunoască acest drept suveran. Pînă la urmă.a nVnă încît Păreau a-1 fi născocit. ţa mai degrabă ca senator cărturar decît ca fi. să recapituleze adevărurile. şi publicul se înghesuia la prea elocventele prelegeri publice date de marii tenori ai gîndirii.. Pentru Cicero. sinuciderea bolnavului sau moşneagului care năzuieşte la o moarte plină de demnitate sau mai blinda decît infirmităţile lui. cu voce tare în singurătate. după capacitatea de a se dedubla. care se privesc ca aparţinând unei secte le iau drept călăuză în viaţă. sectele vădeau un sectarism al dogmelor Dogmele pe care micul grup de adepţi convinşi. Exerciţiile se cuvin scrise: Hadot a dovedit recent că Maximele lui Marc Aureliu nu sînt deloc un jurnal intim. Or nouă totul ni se pare cam 82 . ba în fiece clipă: „Reaminteşte-ţi neîncetat adevărurile pe care adesea le-ai auzit şi pe care le-ai propovăduit tu însuţi". viaţa privată va fi o secesiune sau ridicarea velelor navigatorului solitar sau ale corsarului dus de vîntul dorinţelor.Pe care toată lumea o cu r+ -S U se suPuneau conformismului mai*. Stoicismul devine o ideologie conforresnCUt-° a stabilită. şi un rol inexistent în viaţa sa personală — ca la moderni. Pierre Ha-dot a lămurit chestiunea: o filosof ie antică nu este făcută ca să fie considerată interesantă sau adevărată. cuprinde operele scriitorilor şi gîn-ditorilor şi este împodobită cu busturile sau portretele lor pictate. se răspînnom9 ^ tOatâ viaţa socială. medicii şi arhitecţii se împart în două tabere: arta lor este oare filosofică sau trebuie să se mărginească la empirism? Doctrinele filosofice sînt mai ales materialul retoricii: un student sau un amator de artă retorică străluceşte dacă îşi poate împodobi argumentaţia cu motive filosofice. In odihna eternă a morţii.

decît lupta de clasă. nu în virtutea unui drept al sîngelui. Din tXt ' ^/Pretările acestea iscusite nu se potrivesc decît unora dintre legende. romanii bogaţi vor să fie înmormîntaţi în sarcofage decorate cu basoreliefuri. în timp ce omul nu-şi mai tăgăduieşte cunoaşterea (lipsită de orice stilizare) a suferinţelor. zeiţa. îi scălda pe privitori într-o atmosferă neprozaică şi ne-realistă. totul este frumos: arta. iconografia are limite. Sarcofage prea frumoase Imperiul roman era proprietatea nobilimii urbane. mizînd pe antropologia. la urma urmei.sarcofagelor nu este simbolic. pudică. să asemuirii'o inscripţie greacă sau latină din veacul I (cu grafia sa demnă de cei mai mari tipografi ai noştri) cu o inscripţie din Imperiul Tîrziu sau din Evul Mediu . Cert este că aceste notabilităţi. goliciunea Dianei surprinsă la baie de un vînător indecent. vor face să curgă mai mult sînge. El va fi mai înţelegător. Mitologia de pe sarcofage nu era o simplă umplutură. o ser. şovăie încă în* 23? 'realul lui homo civicus şi noul ideal al lai homo interior.n. Decorul acestor sarcofage vorbeşte de altceva decît de moarte sau de defunct. devine ipohon-' î dru şi searbăd. în mod paradoxal. Păgîmsmul însă a mai fost ceva ce hrăneşte visările creierului omenesc. sau cea a iui Castor şi Polux răpindu-le pe fiicele rege-tni . aţîţă asupra lui cîini. legenda lui Jupiter (tot la Luvru) răpindu-1 pe frumosul Ganimede pentru a face din el iubitul său în cer. sub înrîurirea culturii. există o singurătate între imt aman^' între toti oamenii": o ? atît de simPlă ^a d3 neconceput *? Desi?ur. . şi nicideli°r "^ îfâ^ g. a avea o concepţie prea mes-cnma despre om. El nu mai este un neghiob elegant. Marele reviriment începe în secolul al II-lea: lumea capătă un aspect din ce în ce mai urît.^gretul. Ce caută pe morminte imaginile acestea gingaşe şi gratuite? Interpretările simbolice fiind cele mai uşoare şi ispititoare. Iată. Exemplul cel mai simplu va » Şi_cel mai grăitor.. dacă decorul mi. dar şi mai autoritar: timp de cincisprezece secole. astfel. stilul este şi mai puţin funebru decît subiectul: are academismul convenţional al operelor de artă „antice" şi umanismul gingaş şi senin al artei greceşti. viitorul împărat. înţelesul unor imagini nu este numai conceptual şi doctrinal.~\pos' ar fi alegorii ale sufletului mor-raua malţat în ceruri pentru nemurire. începînd cu secolul al un stil nou. spontaneitatea devine doctrină şi artă de a trăi. Dovada ne-o va da. . ci din cauza patrimoniului şi dintr-un spirit nobiliar care nu este imediat vizibil fiindcă arbora semne civice. sau chiar decît patriotismul. tre233 buie să ne resemnăm: să nu fie el oare decît decorativ? Nu: după Panofsky. Nu avea importanţă 83 . pasionate de frivolităţi mondene. cărţile.e de imagini în care discipolii lui Frantz Cumont au descifrat întocmai contrariul: iraa-oinile de pe somptuoasele sarcofage cu decor mitologic. cenzură înseamnă şi eleganţă. Cumont a împrumutat acestei mitologii o semnificaţie es-natologică. mai popular. „Fiecare om are o taină. autoritarismul pastoral. ca Ş1 contemporanii lui Saint-Simon. la Luvru. şovăie multă vreme. neputinţei şi abisurilor sale. există o discrepanţa bătătoare la ochi între legende Va Spune citit°™l. Creştinismul a jucat şi a cîştigat partida. mai cuprinzătoare şi mai puţin distinsă. aceste basoreliefuri nu au nici un caracter funerar: ele înfăţişează cele mai felurite legende ale mitologiei. pînă şi scrisul lor. care îl sfîşie. animaţia patetică ce le-o conferă sculptorul personajelor legendei este totuna cu emoţia pe care un narator talentat ştie să o dea povestirilor lui. pe care a născocit-o pe temeiul Psalmilor. neştiutor de viaţă reală. a-1 subaprecia prea lesne pe cel cenzurat. Aelius Aristide este obsedat de sănătatea sa. Irod Atticus transformă un doliu extrem de sincer într-un ritual de mîhnire. Incepînd cu secolul al II-lea al e.limitat: moraliştii. se spune o poveste fără nici o legătură cu împrejurarea. gînditorii şi poeţii antici par a su-praaprecia cu naivitate posibilitatea omului de a se cenzura pe sine. Ac-teon. Or. stăpînirea sufletelor vor dezlănţui mai multe pofte şi mai multe răzvrătiri. din păcate. interiorizat. ele vor fi ultimele pe care cititorul le va păstra în minte despre cetatea antică. ş o dlori "^es înfâ^ate. llT8' ră ştirea altora> ^i găseşte pacea. . Fronton are un schimb de scri~ sori din cele mai tandre (fără nici un caracter echivoc) cu elevul său Marc Aureliu.

legenda înfăţişată: important este că romanii fugeau de moarte, re-fugiindu-se îndeobşte în mit; frumoasele imagini mitice (atît de deosebite de patosul artei portretistice din aceeaşi vreme) îşi propuneau să confere morţii un caracter estetic, să nu întristeze; în acest sens, erau încărcate cu semnificaţii: în ele înfloreşte pentru ultima oară apolinismul vechii Elade. Care este cea dintîi reacţie a oricărui privitor în faţa unui sarcofag cu decor mitologic? El simte cum spaima morţii este ascunsă de o lume minunată, fabuloasă, voluptuoasă', de un omenesc carnal. Sarcofage somptuoase şi costisitoare, relaxare morală în faţa lumii de dincolo — iată două privilegii ce făceau casă bună. Ni se înfăţişează aici un întreg univers: apolinism distins întemeiat pe autocenzură, virtute a bogăţiei satisfăcute, chietism şi estetism voite şi tainic puritane. Peter Brown ANTICHITATEA TÎRZIE în patru secole, între domnia lui Marc Aure-liu (161—180) şi cea a lui Justinian (527—565), lumea mediteraneană este supusă unei serii de mutaţii în adîncime care afectează ritmurile de viaţă, sensibilităţile morale şi, totodată, simţă-mîntul „eului" al locuitorilor oraşelor şi ai satelor dimprejur. Paginile ce urmează se străduiesc să zugrăvească şi să lămurească unele dintre mutaţiile cele mai semnificative. Spre a-şi atinge scopul în limitele unui eseu, autorul trebuie să lămurească mai întîi unele dintre opţiunile sale. Astfel, în pofida titlului seriei, noi nu am' ales drept singură temă a eseului ceea ce numim „viaţă privată" în accepţiunea destul de vagă îndeobşte admisă m-tr-o societate occidentală contemporană: experienţa personală a individului şi viaţa privata a familiei. Dacă am fi procedat în acest fel, c1' titorul s-ar fi rătăcit în anacronismul fatal ce constă în a despărţi universul „privatului" &e contextul public care i-a dat înţelesul de-a lungul acelor secole. Tema aceasta unică ar O ascuns faptul că cea mai de seamă transf°r' mare în n ii acestei perioade a Antichităţii timp x utie de la o formă de comu lS la alta, de la cetatea antica la tină Conducător al acestor pagini este ur- S arătăm cum viaţa oricărui individ, familie chiar şi domenii atît de intime iSt Hui în care omul îşi percepe propriul timp, a rSut transforma atunci cînd contextele .au putut erau simţite s_au difS o dS cu apariţia unor forme noi de convieţuire. Ca s EUTISMUL PĂGÎN Pentru a putea măsura caracterul şi importanţa transformării ce începe cu omul „civic" din epo-ca antonină şi se sfîrşeşte cu bunul creştin a! Bisericii catolice din Evul Mediu occidental, eseul acesta trebuie să rătăcească, aidoma unui rîu şerpuitor, prin toată întinderea societăţii romane mediteraneene. Iese din matcă între maluri felurite. Traiează subiecte extrem de intime şi de „private", în înţelesul modern, cum ar fi semnificaţia schimbătoare a căsătoriei, a sexualităţii, a goliciunii. Totuşi, apele rîului însuşi erau alimentate, de-a lungul acelor secole, de o preocupare cu totul străină omului modern: fie că este vorba de viaţa notabilităţilor din vreun oraş antonin sau de obiceiurile unui creştin din Imperiul roman tîrziu, ni se înfăţişează la fiecare pas nevoia ancestrală ^ a unei comunităţi publice în care existenta in' dividului este cu totul pătrunsă de valorile comunităţii şi, dacă sînt îndeplinite condiţiile ideale, absolut receptivă la aceste valori publice.™ aceea, eseul acesta nu are nimic comun cu vre Istorie a vieţii de toate zilele sau, şi mai p^v111 cu o Istorie a sentimentului religios, deşi prinde unele elemente inerente acestor d tipuri de lucrări. El se străduieşte să pr^ cititorului un capitol scurt a ceea ce premerg torii noştri din secolul al XlX-lea ar fi nutf1 1$ . io fl moralelor europene de la Augustus 0 istorie a ă gînciesc la compatriotul SâlSt Şr «î, * 1869, a publicat o Z arest +itlu). Descrierea modului in care, ma de contrastele sociale specifice ale troTane, bărbaţii si femeile îşi duc tra, K lumina noţiunilor nestatornice ale _ comunităţi publice căreia simt că-i aparţin i-a pa-™.tautorului o cale sigura (fireşte, sint şi altele) spre care se vor putea îndrepta cei ispitiţi să scrie o istorie mai amănunţită a vieţii private a europenilor occidentali. Cei „de viţă nobilă" Să începem cu realităţi umile. Anumite trăsături ale lumii mediteraneene rămîn surprinzător de 84

statornice de-a lungul acestor veacuri. Din punct de vedere topografic, naraţiunea noastră nu-şi va schimba cadrul. Arareori vom părăsi oraşele. Fiecare dintre ele "este un mic univers în sine; definit prin conştiinţa intensă a statutului propriu faţă de oraşe învecinate similare. „Mămico, oare celelalte oraşe au o lună la fel de mare ca a noastră?", întreabă un băiete] într-o carte comică din secolul al IIIlea. Statutul cere o legătură intimă şi statornică cu oraşul: în aceeaşi carte comică, un moşier bogat îndepărtează pietrele de hotar de pe drumul ce duce la conac pentru a micşora distanţa dintre moşie şi oraşul său! Oricare ar fi clasa, anonimatul specific oraşului modern practic nu n*t ' uQ femeile ai căror soţi au fost răstig-iţi, rabmii le sfătuiesc să părăsească oraşul ca a t-? V°r l0cui într-° urbe la fel de mare ciază f° +1Iar n°rma după care elitele ÎŞ1 aPre-confnmf eSte societatea oraşului lor, unde confruntarea este permanentă tanţă s°orcTaa]?HOraŞ' convingerea că există o dis-m nobTlă" si inî^ Ut întte notabilitătile »de Mental ai «o Ş .- ferioni lor este faptul funda-al soaetaţii Imperiului roman. Evoluţia 239 cea mai evidentă a perioadei romane este m0 bilizarea discretă a culturii şi a educaţiei i^" rale în scopul afirmării acestei distanţe. Qa" sele superioare caută să se deosebească de ceU inferioare printrun stil de cultură şi de viată morală al cărei mesaj cel mai de seamă es{e că nu poate fi împărtăşit de alţii. Ele au în„ temeiat o morală a distanţei sociale strîns legată de cultura tradiţională pusă la dispoziţia elitelor în oraşele lor. Nucleul acestei culturi şj aj moralei ce o însoţeşte este nevoia de asimila^ a regulilor concrete ale schimburilor dintre membrii claselor superioare în conducerea treburilor obşteşti. Pe copil, educaţia îl încredinţează oraşului, nicidecum şcolii. Din punct de vedere fizic| paedagogus îl duce pe băiatul de şapte ani de acasă la forum. Dascălii se aşază jur împrejurul forumului, alcătuind clase delimitate fictiv şi deschise către forum, centrul principal al vieţii urbane. Acolo, şcolarul se va integra grupului semenilor săi (băieţi avînd acelaşi statut) faţă de care va avea întotdeauna la fel de multe obligaţii ca şi faţă de dascăl. Materiile educaţiei, precum şi modul şi locul învăţăturii au drept scop să facă din el un om priceput în officia vitae, cunoscător al tehnicilor tradiţionale şi solemne care se presupune că umple viaţa unui bărbat al clasei superioare. Educaţia literară trece drept p-nte integrantă dintr-un proces de educaţie morală mai in; timă şi mai pretenţioasă. Tot astfel se crede că asimilarea scrupuloasă a clasicilor literari este legată de un proces de formare morală: forrn3 corectă a schimburilor verbale stă mărturie pentru putinţa membrilor claselor superioar* de a adopta f*.-rma corectă a schimburilor "j terpersonale cu egalii lor dm ceta'e. Control extrem de atent, al ţinutei este, ca şi cel al li* bajului — dacă nu şi mai mult —, semnul ofl^ lui „de viţă nobilă" pe scena publică. Unele tr saturi de comportare pe care contemp°ra^ noştri le-ar trece cu vederea, ca fiind pohtrolui minuţios al gesturilor, rrnşnate, ""„filare ba chiar al respiraţiei — sînt cănlor ocuw , ^ c„tre oamenii acelor respectate c^b^ ^ indiciul conformării la Vnrmeîe morale ale clasei superioare. Din epoca i Sică la domnia lui Justiman, un şir neîntrerupt de epitete elogioase aplicate celor de îtă nobilă" pe lespezile funerare din Asia Mica trădează mai mult decît o dorinţă deşartă; rolul covîrşitor jucat de adjectivele ce reliefează relaţii controlate şi armonioase cu egalii şi cu cetatea, excluzînd aproape total orice altă valoare, dezvăluie ponderea enormă a aşteptărilor 'ce-1 copleşeau pe un om remarcabil. Distanţa sociala Ceea ce na-ara putea încumeta să calificăm drept „ipohondrie morală" înalţă o barieră straşnică între elite şi inferiori. Se crede că persoana armonioasă, formată printr-o lungă educaţie şi modelată prin neîncetata presiune a egalilor săi, duce o viaţă periculoasă. Este expusă ameninţării permanente a „contaminării morale" în urma unor emoţii anormale şi a unor fapte resimţite ca fiind nepotrivite statutului său public, admise însă ca obişnuite în societatea incultă a inferiorilor săi. Folosesc dinadins termenul „ipohondrie": este epoca marilor medici, printre care cel mai eminent se numeşte Gahenus (129-199); lucrările lor sînt răspîn-dite printre cei „de viţă nobilă", d rAmaSine specifică a trupului — amalgam in -'T mo?tenite de la trecutul lung al rae%Şi de fil0S0fie morală ~ este P™~ ral af p ?* ^ Sediul filosofic al codului mo-ral al celor „de viţă nobilă". 9i comnoT ^^ mode1' ^nătatea personală T?111 ?UbH d subtil al tea lui 85

241 6Ste înfătiŞat ca echilibru ? comPlementare. Sănăta- a de excesive pierderi de factori necesari sau de fixaţii excesive de prj, sosuri dăunătoare. Mai mult: emoţiile despre care se crede că distrug sau compromit echilibrul, întreţinut cu grijă, al comportamentului omului binecrescut sînt în mare parte reduc, tibile la efectele unor astfel de tulburări. De aceea, corpul este privit ca indicatorul cel mai sensibil şi vizibil al unui comportament corect iar cel mai intim garant al acestuia este controlul armonios al trupului prin metodele greceşti tradiţionale (exerciţiu, regim alimentar, băi). întemeiată pe ' statut şi autosupraveghere, apare numaîdecît în preocupările morale din timpul epocii antonine calitatea unei morale, înrădăcinată în nevoia resimţită de o persoană a clasei superioare să dovedească distanţa socială cu ajutorul unui cod de comportament. Iată două exemple: relaţiile cu inferiorii şi relaţiile sexuale. Vom vedea că sînt şi ele fixate conform unui cod de comportament public foarte exigent. A bate un sclav într-un acces de mînie este un fapt condamnabil. Nu din sentimentul acut că o faptă inumană ar fi fost comisă împotriva unui frate întru umanitate, ci pentru că această ieşire reprezintă o prăbuşire a imaginii armonioase a eului unui om „de viţă nobilă". Intruziunea unei violenţe anormale este o formă de „contaminare morală" care 1-a împins pe stăpîn să se poarte cu sclavul într-un mod la fel de necontrolat ca un sclav. Teama de plăcere Preocupări similare determină atitudinile _ ? în cadrul relaţiilor sexuale. Nu se face nici o deosebire între dragostea homosexuală şi cea heterosexuală; plăcerea fizică este percepută ca o continuitate subiacentă între cele două; pla' cerea sexuală ca atare nu pune probleme ^ ralistului clasei superioare. în schimb, eS . * rU multă severitate efectul pe care judecau ere Q poate exercita asupra comporf°ea!tului public şi a relaţiilor sociale ale omu-ClaP legată eventual de o legătură hoconstă numai in „contaminarea mo- care ar risca să-1 determine pe un bărbat clasele superioare să se supună, fie fizi-pte adoptînd o atitudine pasivă în actul sexual ' fie moralmente, unui inferior de un sex sau 'de altul. Legăturile dintre bărbaţi şi femei sînt supuse aceloraşi limitări. Inversiunile ierarhiei adevărate — al căror exemplu-tip este practica sexualităţii orale cu o parteneră feminină — sînt cele mai condamnate şi — mai este nevoie s-o spunem? — cele mai excitante forme de prăbuşire, sub înrîurirea „contaminării morale" a unei persoane inferioare: femeia. Teama de efeminatie şi de dependenţă emoţională, întemeiată pe nevoia de menţinere a imaginii publice a unui om aparţinînd cu adevărat clasei superioare, iar nu pe nişte scrupule privitoare la sexualitatea în serie, determină codul moral în virtutea căruia cele mai multe notabilităţi îşi duc viaţa sexuală. în ambele cazuri, teama de înrobire socială faţă de un inferior este susţinută subtil de o anxietate fiziologică convergentă. Un bărbat este un bărbat fiindcă dovedeşte vrednicie în treburile obşteşti; de ce? Pentru că fetusul lui a „clocit" mai temeinic decît cel al femeii în căldura sinului matern; de aceea, trupul său este un rezervor de „călduri" preţioase de care aepmde energia masculină. în timp ce deose-Direa dintre bărbaţi şi femei roate fi fixată cu certitudine, în cazul femeii, în funcţie de nivelul inferior al „căldurii" ei şi de slăbiciunea batni c/?nditfnnată d« temperamentul ei, băr-ranS 'Siv nU beneficiază de o astfel de si5u-O cWs P°ate Sâ"şi ^ardă „căldura" oricînd. ceaşcă" \Care Sexaală excesivă poate să-i „ră-lului său a^pfera™entul & P^rderea potenţia-necruţătoar .atunci dezvăluită cu o precizie e Pnn*r-o pierdere de avînt pe scena 243 publică. Astfel, glasul plin şi muzical al omu public, pe care Quintilian şi contemporanii îl aud cu atîta plăcere răsunînd prin zgor toasele spaţii publice ale oraşului, este preţios al unei virilităţi întreţinute grijuliu xi „abstinenţa sexuală". Puritanismul extrem h real al moraleior tradiţionale ale claselor su perioare din lumea greacă şi cea latină îi ar:asj crunt pe cei care le-au adoptat. El nu depinde de sexualitatea în sine, ci mai degrabă se în_ temeiază pe sexualitatea concepută ca sursa po. sibilă de „contaminare morală". Din pricina „efe. minaţiei", văzută ca o consecinţă a unor pig. ceri sexuale excesive cu parteneri de ambele sexe, ar putea fi denaturată superioritatea necontestată a celui de „viţă nobilă". Destul de bun pentru popor 86

imP°rtanţă morală. codurile de comportament privesc şi trupul. notabilităţile pot arăta mult mai lesne cealaltă faţă a eului lor public: popularitas. romanii pot juca". înarmată cu spada şi suliţa legionarilor. Astfe p toarea mutaţie survenită în modul de a Pr. loviturile desemnate de jetoane sînt: „Părţii au fost omo-rîţi. Un simţămînt de disciplină publică pătrunde astfel mai adînc în viaţa particulară a notabilităţil°r-numai aşa se poate menţine acel stătu quo a orînduirii imperiale. faptul se da-aminteşte ae ^ ^ sigur descrierii făcute de torează mai ] sOtiei lui. Totuşi. poartă un văl sobru şi trăiesc singuratice la Constantinopol. pozînd cu atitudinile de rigoare. După cum am văzut. Arl _ tocraţi foarte culţi patronează înspăimîntăt0 rele măceluri ale luptelor de gladiatori în ° sele greceşti din epoca antonină. Din toate punctele de vedere. trezeau interesul uni87 . de aceea. nu vădesc splendoarea solemnă'a ce-ior din perioadele următoare. realităţile pu terii apasă. la rolui public jucat de far Purtarea acestor „fiinţe mărunte" şi sţ iui. Pînă şi jocurile la care se dedau cei umili aruncînd zaruri în vreun colţişor al forumului sînt jocuri războinice. iar exhi-a femeilor din clasele inferioare este 245 ^t încă un semn al inferiorităţii lor desfrînate fat-de oamenii de vază. ce' lor despre care cred că le vor putea apreaj plăceri mai vulgare decît ale lor: un şir °. lentă.lDi\p împăratul Justinian. Societatea aceasta nu este legată de generalizarea implicită a pudorii sexuale.^ mii ani ai Republicii şi la începutul impe1"1 . Spectacolele acestea ne permit să înţelegem sîngeroasa voinţă de domnie a elitei italiene. Perpetuarea nepăsării faţă de goliciune în viaţa publică romană nu trebuie nici ea să ne surprindă. Teodora. soţii acestor cucoane respectabile au finanţat timp de secole acest gen de spectacol spre gloria veşnică a persoanei şi a cetăţii lor. Toţi îşi dau seama că politica cetăţilor mici — principala şcoală de caracter pentru notabilităţile din toate regiunile — se face de acum înainte „sub supraveghere": ea este supusă intervenţiei permanente a guvernatorului roman înconjurat de o gardă de onoare militară. precum şi capacitatea lor de a-i controla pe administraţi se cuvin mobilizate şi mai conştiincios decît înainte.e spectacole. disciplina şi solidaritatea elitelor locale. în timp ce într-o cetate mijlocie viaţa este intimă. ^. de manifestări a ca' ror cruzime şi obscenitate declarată contra^ tează în mod izbitor cu autocontrolul extreni minuţios ce şi l-au însuşit aceşti bărbaţi ^ semn al statutului lor superior în cetate. Ivirea cl ^ tinismului modifică prea puţin acest aspec w P Dacă un cititor contemporan îşi vieţii P'. Cruzimea luptelor de gladiatori este afişată ca fiind comună tuturor metropolelor Me-diteranei. Este de o femeie din popor. aidoma unei atmosfere încărcate deşi impasibile. iar constrîngerile morale ale codurilor claselor superioare nu o privesc deloc. pe membrii clasei superioare a unui imperiu mondial. Roma este un im. Intrucît ei sînt cei ce împart desfătările vieţii urbane. în acea vreme. care nu se aplică tuturor. face din nuditatea între egali şi faţă de inferiori o experienţă cotidiană de neocolit.m soţiile oamenilor publici erau privite ca ^ fiinţe marginale care nu contribuiau cu i11 . deşi costisitoare. Astfel se explică covirşi. consta în a se dezgoli în Tivite. şi nicidecum în goli-iosită h 6: §oliciunea lor în faţa sclavilor cînd s-a" ars? °nCf. Teodora PrOCoPdansCaatoare de striptease la teatrul pu-era din Constantinopol: gîşte ciuguleau boabe nărtile ei intime în faţa unui public compus E mii de cetăţeni. foarte puţin. i ită î dul de a Prn orînduirii imperiale.tt „ Ui unui bărbat S01 sau îmbrăcat este îmn cu atît mai convingător cu cît i ce priveşte femeile. perechea căsătorită în decursul veacului Femeile In timpul generaţiilor premergătoare. Notabilităţile tind să se supună şi să-şi supună familiile unui cod de puritanism masculin auster. ca locuri de întrunire ale vieţii civice. mai apropiat de ceea ce se practică dintotdeauna în regiunile islamice decît de puritanismul Europei de Nord moderne. Se cuvine să nu ui-a veninoasă a acestei anecdote. In cetăţile epocii antonine. în calitatea lor de notabilităţi. ca şi bitia fizică a f 8°1 e unor animale. bretonii au fost cuceriţi. Teodora este antiteza nevestelor respectabile ale clasei superioare care. periu întemeiat pe violenţă şi apărat de vio.De aici decurge şi particularismul constrîngă-tor al codurilor sexuale ale epocii. Adevăratul semn tL. Goliciunea atletului rămîne semnul statutului pentru cei „de viţă nobilă". veşmintele claselor superioare din epoca antonină. în « laţiile lor cu inferiorii oferă cu duiumul. de comodităţi. Rolul preponderent jucat de băile publice. Pentru ca viaţa cetăţilor să dăinuie. Totodată.

puteau chiar. Este „dascăW şi călăuza oamenilor pentru toate cîte se P°" trivesc oamenilor. în perioada antonină. „căci o astfel de legătură este frumoasă". iar mesajul său mora zator se adresează în primul rînd elitei. prezentate adesea ca o reminiscenţă voită a presupusei discipline în trecutul roman arhaic. întrucît stăpînul are. iar adulterul nu afecta cu nimic situaţia publică a soţului. Monedele celebrînd concordia.gă la Sfaturi Personale is-âr sa Sie 1SOfulU1' pentru a ° face pe i Pntă î K Proprii fiinf f. Filosoful este „nu.. celibatar convins.^ ducă un trai la înălţimea propriilor Vltfa. sympatheia praotes relaţiilor dintre bărbaţi şi femei oglindesc politeţea plină de gravitate şi lealitatea necondiţionată faţă de clasa lui cu care se presupune că omul la putere îşi îmbrăţişează cetatea cu dragoste. priei lor clase: soţiile lor. soţul trebuia ^. prin dragoste adevărată. în ul ^. se spulberă sentimentul neutralităţii relative a învoielilor conjugale în clasa stăpînitoare. Pe stăpînitorii lumii. El gustă deosebite plăceri curîndu-se de înaltul statut moral ce i"x ^ predicările în faţa acelor egali ai săi care ^ se convertesc. fapt pe care unii îl consideră cu totul nevinovat. Vfeme înainte. dar „şi" al lumii. Marc cea tS/^6 lîngă împărat so*ia lui' Faustina cordia *ra'_ a?. ştiau sa-1 îmbărbăteze si să-1 sfătuiască în vremuri de restrişte. de acum înainte. Este JeP' zentantul unei „contra-culturi" prestigi°a. mult mai mult interesată de vigoarea sexuală a partenerului său H cît de seriozitatea lui filosofică — să se confer" meze comportamentului public al bărbaţilor di" clasele conducătoare. Prin urmare perechile căsătorite apar în public ca o miniatură a orînduirii civice: eunoia. fara sa devină nrizonierul particularităţilor şubrede şi pasiu-Sor arzătoare ale societăţii pur umane. n Căsnicia trebuie să fie îzbînda misiunii ci vilizatoare a comportamentului celor „de vita nobilă" asupra periferiei nedisciplinate a pro. arătaseră înainte podrpanî1. Plutarh. filosofii au încercat să-i . zice-se. dimensiuni adiţionale. să-i inspire acestuia vreo Sudentă eroică. pentru a deveni simbolul nou şi înflăcărat al tuturor celorlalte forme de armonie socială. „ ce Filosoful nu şi-a propus cu adevărat sa adreseze maselor. deşi putea dezlănţui numai o răzbunare cruntă împotriva femeii sau a amantului. Psnale is tînâra sa Sie 1SOfulU1' pentru a ° face pe meiu?câ aderai PnVltă întotdeauna ca o fe-w Qem^oave. Contururile acropolei publice par cu atît mai bine delimitate cu cit sînt mai incluse pînă şi femeile în cercul magic al desăvîrşirii societăţii înalte. conform naturii". „Fiinţele mărunte" puteau trăi în voie atîta timp cît viaţa lor nu se încrucişa cu jocul serios al politicii' masculine. Exortaţia stoica il^ îndeamnă nP omul clasei superioare sa trăiască în armonie Pn Sea universală a cosmosului.^ înăuntrul elitei înseşi..<Ti astfel i-au incitat să privească puţin încolo de hotarele înguste ale orizontului lor S nemijlocit. ele puteau co-ruie caracterul bărbatului.de asemenea" ştiute de conştiinţa sa..SSX masculin strîngîndu-şi mîna ureapta ln semn de alianţă. omul public trebuie să fie conştient de faptul că. „nici măcar cu servitoarea (. atît &-guri pe ei înşişi. Concordia şi homonoia căsniciei armonioase sînt. în afara aşteptărilor egalilor săi. „chiar" revin în unele lucrări cu o frecvenţă grăitoare.9ale' arătase modul ^ care teK Proprii fiinf fUr. Roiul filosofului Noi situăm rolul filosofului şi al ideilor morale născute în cercurile filosofice în secolul al II-lea pe un plan secundar precis: nevoia pe care o aveau clasele superioare de o solidaritate mai strînsă şi de mijloace de control mai intime asupra inferiorilor lor. în realitat el nu este nimic din toate acestea. mobilurile lui lăuntrice sînt . Omul public trebuie să se conceapă ca pe un cetăţean al oraşului său. sionarul moral" al lumii romane. adesea. nu fără a o supraveghea cu fermitate. în spatele faţadei lui publice. relaţia conjugală ca atare însă nu avea pondere pe scena publică.. îşi dă seama pînă la urmă că trebuie „chiar"' să recunoască noul statut al căsniciei.Sffî SduV^masculin al oamenilor polii Datorită senzualităţii lor.). Ceea ce numim noi emanciparea femeilor" în înalta societate romană la începutul imperiului era prin esenţă o libertate generată de dispreţ. El afirmă <^ se adresează întregii omeniri. dreptul să se folosească de sclavii lui după plac". Rodul unei astfel de predicări consta în a adaugă restricţii rezerve. Divorţul era rapid. chiar si elaborări a fortiori conştient paradoxale codurilor morale binecunoscute: termenii „şi" ( de asemenea"). Filosoful.odată cu suveranul întru con-sâ se întnm -' tinerilor căsătoriţi li se cere în veZeceoiror^ntrU a adUCe jertfe' »avînd imperiale £°ncOrdla excepţională" a perechii în Precepte L^ . virtute politică şi sociala capitală la Roma. Se presupune că „şi" bărbatul căsătorit se fereşte să-şi înşele soţia. paznic 88 .

ci supravieţuirea unui întreg grup distinct.Cu noadei care CaSele n°tabilitatilor Pe^ai multe expm 11nteresează se pot reconstitui Nu a «upraS^f e. fiind totodată tor fii Şl f nt al culturii". „chiar" din exortările filosofice adresate claselor superioare să dispară fără zgomot. în adîncul anxietăţii morale nu mai găsim hotarele ce despart o elită necontestată şi coerenta" de inferiorii ei tradiţionali. cu totul desprinşi de lume._ l^j întîlnim în istoria lumii antice un ^simţa n atît de explicit al nevoii de a mobiliza ^. secolele II şi III. este de-ajuns ca predicarea filosofilor să fie transferată de la contextul original. există fresce zugrăvindu-i pe a*Cj! filosofi care se fălesc a fi maeştri în arta d a trăi. înfăptuită de către ^ cătorii Bisericii creştine. NOUA ANTROPOLOGIE olidaritate între A trece de la elitele perioadei antonine din secolul al II-lea şi de la începutul secolului al IIIlea al e. avînd preocupări morale semnificativ diferite. lealitate n* încetată a evreilor faţă de aceste tradiţii şi unora faţă de alţii constituie chestiunea ce^ trală comună unor personalităţi atît de oe° bite ca învăţăceii lui Iisus din Nazaret. răSPr -tul SSi al IlI-lea. de DxldMexte^e gosofflor) deş.e. trebuie să ne întoarcem cu cîte-va secole înapoi si să examinăm o regiune cu totul diferită: Palestina lui Iisus. copta. verba volant. absolut specific şi sprijinit pe o anumită clasă. însă aproape nici un crîmpei de papirus cu textele moraliştilor filosof. SfB^ f-*~i-««i rabini de mai tîrziu.. mai vorbim de experienţele comunitare esenienilor şi de cele din Qumran. Pavel şi înţelepţii rabini de mai tîrziu. la lumea iudaismului tîrziu din primii ani ai secolului al II-lea î. aţf *ir făţarnici care îşi ascund faptele şi ambirf sub veşminte aspre şi bărbi lungi şi zbîrVt filosofii se expun batjocurii şi dispreţului ^. a contra-culturii ft10^* clasei superioare. ror oamenilor sub legea Sa. tăietori d în patru. transmise în mod voit unor respectabili neg . siriana şi latina.n. Sne ca. la un alt grup social. constituie cea w {n nerioada clasică tîrzie. /tede clasele inferioare din acele adTcă grea'a. De la solidaritate . înzestrat cu o experienţă socială diferită. filosoful se oucura de o situaţie paradoxală. prelucrat de dascălii creştini temelia unui edificiu cu totul nou. pentru a urman creşterea numărului bisericilor creştine de la misiunea Sfîntului Pavel pînă la convertirea lui Constantin. pen. îndemnurile filosofice adresate cititorilor claselor superioare de către scriitori ca Plutarh şi MUŞ0' nius Rufus sînt reluate cu înflăcărare de cala* zele creştine ale sufletului. cu titlul de încercare. n bite ca învăţăceii lui iisuo um «. Apoi. vSSv . îşi dă seama caope numeroase notabilităţi poate necunoscuta consistenţă datorită orăşene mijioc£ latiilor creştine pentru a al-predicani şi spec sediment de noţiuni morale cătui un pro UM ^ ^ oamen umlh. Pe pereţii toaletelor pubii^ la Ostia. precum Clement di Alexandria.tru ca acele „şi" („de asemenea"). în 312. gau irusurile creşcine a studiat scrl*° le ăsite la Nag Hammadi.. la şfîrşitul secolului al ^ea'J. puteagînţelege cum sa putut produce Tcest fenomen. „Democratic' ^ uluitor de rapidă. In calitatea sa de purtător de cuvînt al „con-tra-culturii celor de viţă nobila". ' jorităţii oamenilor. dînd clienţilor aşezaţi severe sfaturi grj mice despre modul de a defeca corect! Filosofici creştină Totuşi. devine. fara i au fost adunaţi. şi al ne ^ multane de a mobiliza din plin un £el 89 .Deşi lucrările aces-S S ÎSe ajlă la loc de cinste în bibliote. înseamnă a lăsa în urmă o morală paşnic înrădăcinată în simţămîntul distanţei sociala şi a pătrunde în lumea unei naţiuni mîhnite. prin unele fracţiuni foarte diverse ale societăţii romane.. scripta manent. Ceea ce filosofii expuseseră ca pe o nouă anexă adăugată. ea este la îndemma La sfârşitul veacm ! Mediteranei.veşnic prezent. vechii morale introspective a elitei.ak Uiadei şi ale Odiseei. sa facem cale întoarsă. dotat cu imperative valabile pentru toate clasele.^ nu este si^ că încărcau rap^T5 Publici Pe vremea autorilor dovedeau că 1 e-papirusuri §ăsite în E8W inului h» a°!varata „oglindă a sufletului" fragmentele cSeasend°bilă" fmînea Homer.n. Perpetuarea tradiţiilor Israelului. Exortările filosofic: îngăduie lui Clement să prezinte creşţinis g ca pe o morală cu adevărat universalistei I rădăcinată într-un simţămînt cu totul n prezenţei lui Dumnezeu şi în egalitatea . A în slujba unei legi religioase. tori şi meseriaşi orăşeni. Rivali între ei. Ori-fundă revolut^ ^i.

t f nrum înainte nu mai avem nimic fn alraTeM Atotputernic şi a legii Sale. O comunitate cu probleme Cînd evocăm apariţia creştinismului în oraşele mediteraneene. printre m°j* tenitorii autentici ai Israelului. la săvîrşirea veacurilor. examinînd masa şubrezită a unui edificiu. a permeabilităţii totale a individului la cererile comunităţii religioase) care obsedează lumea antică în decursul ultimelor ei secole. de vremuri ® totală transparenţă faţă de alţii şi faţă de Q^iw nezeu. . tensiunile „inimii rele" au fost tf' lăturate. să observe atent structurile cristaline. Ferită de privirile oamenilor de către „intimitatea negativă". Aceasta este viziunea unei solidarităţi desăvîrşite (şi. Un grup rSma comunitate creştină crede în prezenţa Untului Duh printre moştenitorii autentici ai Sadului. Aidoma inginerilor atenţi la uzură şi la punctele de ruptură ale metalelor. după cum soborul „sfinţilor" se află. Inima. datorită in-tervenţiei lui Dumnezeu. în timpul secolului I al e. prin urmare. Tot ce este mai particuIar în fiecare individ. ri la sfîrşitul veacurilor pot fi prevestite -nJ nT comunitate religioasă actuală. sediul unei nădejdi atît de măreţe. din punct de vedere ide-al.Ynoi am părăsit panu. este analizată cu migală şi întristare. cu inimile dezgolite. cu lumea supranaturală.n. autorii aceştia notează. încă nestudiate. Ni se prezintă aici un model deosebit ai persoanei umane. plini de îngrijorare şi cu o precizie scrupuloasă „zonele de intimitate nega-lva '. retrăgîndu-se în acele zone perfide ale intimităţii negative care îi sustrag cerinţelor acelora. unde apare unui grup amL-6* aCUZat pentru solidaritatea negativ al inw^ ' este un simţămînt crunt artiimtăţii. de mesianismul lui Tsus. în_ făţişată ca un nucleu de motivări. adică străveziu faţă de cerinţele lui Dumnezeu şi ale vecinilor. Aidoma unor ingineri care. Misiunea Sfîntului Pavel (din anul 32 la anul 60 aproximativ) şi a celorlalţi „apostoli" constă în a „aduna" neamurile' într-un Israel nou pus la dispoziţia lor. ale metalelor ce o susţin. pură şi raS' cumpărată. aşa cum ne dăm seama prea lesne. trebuie să fie simplu şi univoc. întărită de credinţa fierbinte în şitul veacurilor şi în Judecata de Apoi..-Celor ale coreligionarilor evrei (sau esum) faţâ de coerenţa lăuntrică a eului la intimitate fi uneinterSesOtaS Vfei aceste secole. în prezenţa lui Dumnezeu. a fost pierdută în o stare c?\^riei dar care va fi recucerită cînd decursul 'veacUrile. Israelul acesta nou este 90 . . Primejdioasele opacităţi ale inimii care dmeninţa să se substituie cerinţelor lui DumorZr f . dea aceea măreaţă afirmă că starea de soiu*" ritate totală şi de transparenţă pentru alţii e_s. Grupuri numeroase se a'% acele condiţii ideale ce vor fi dobîndite . vorbim despre o fracţiune a iudaismului sectelor cu structuri extraordinar de nestatornice. parcă respinge Prezenţa divină. şi apoi a creştinului. pe diferite trepte de urgenţă şi rigoare. Porneşte de la „inimă". Vom primi tot ce am pierdut. inima ajunge să fie complet descoperită sub privirea lui Dumnezeu şi a îngerilor săi: Cînd cineva încalcă vreo lege în taină. teama permanentă că participanţii nu vor reuşi S se dedice cu totul unei opere atît de exigente Căci numai datorită unei astfel de lealităţi ar putea fi inversată năpasta Israelului: Dacă ne stăpînim şi ne ţinem în frîu inimile. de către credinţa fermă că. mobiWj* faptelor (care rămîn de nepătruns pentru gruw „gîndurile inimii" sînt analizate cu deosebit' atenţie ca pricini virtuale de tensiuni care J pot decît să provoace fisuri în solidaritate ideală a comunităţii religioase. „Inima". scriitorii evrei din Antichitate cercetează cu neobosită atenţie sufletul omenesc. modelul acesta a fost sprijinit. o stare socială peste care domneau încă opacităţi distrugătoare ale „făţărniciei inimii" va fi înlocuită. starea predestinată şi firească a omului soci3' 25< din nefericire. într-o astfel de comunitate. Adepţii ei pot nădăjdui că vor trai fie chiar numai sub forma tulbure şi treca-toare a posesiunii — acele clipe solemne cînd pornirile tainice ale inimii" sînt dezvăluite. sînt siliţi să se concentreze asupra celor mai mărunte fisuri. Ş «1 ne-a fost smuls. Practic. sentimentele şi motiv» rile cele mai tainice ale persoanei. încă si mai rar întîlnim în literatura antică ex-nrimarea lămurită şi persistenta a laturii sumbre a preocupării de lealitate şi solidaritate. De aici decurg caracteristicile subtile ale legăturii evreului. se rup ei înşişi de Dumnezeu şi de vecinii lor. este de cele mai multe ori făţarnică: oamenii au inima făţarnică. de chibzuirj şi obiective imaginare.

Mirajul acesta pîlpîie însă ia orizontul unui grup de femei şi bărbaţi a căror situaţie prezentă în societatea romană face din obţinerea unei astfel de solidarităţi o nădejde inaccesibilă şi care de aceea au aşezat această nădejde în centrul preocupărilor lor morale. sînt în contact cu multă lume şi au numeroase prilejuri da alegere. Totuşi. Cum era de prevăzut. inima creştinilor influenţi este împărţită între cererile de solidaritate şi de schimburi sincere printre credincioşi şi grija ce o au de treburile lor. sedentare şi închise. nici oameni umili sau oropsiţi. In ^Omunitătile evreieşti influente ale oraşede Asia Mică şi Marea ESee< Precum şi NoiT!rler0aSa comunitate evreiască din Roma. de ambiţie şi de acea anxietate specifică „inimilor îndoite". temerile lui Hermas dezvăluie un grup ale cărui păcate sînt pe măsura succesului ce1 obţine în societate. sau „a opta pentru Lege.nermas prorocul nu este totuşi „o ini-257 mâ plină de simplitate*. veşnic zîm.alcătuit în primul rînd T pă8îni atraşi. sclavul ei. nul noi' on mei' Pentru a afirma ştergerea în sîmumtăţi a tuturor categoriilor. dg ^ nobilă« din oraşe) cît fde sătenii din Evanghelie. „A-1 urma pe Iisus" din sat în sat. Ei sînt preocupaţi de bogăţia casei şi de viitorul fiilor lor. aşa cum îşi închipuie fantezia romantică modernă. Sclav pricopsit rupt al unei case orăşeneşti. creştină conştiincioasă. expunîndu-se conflictului potenţial al „făţărniciei inimii" în domenii mult mai variate decît ţăranii săraci ai „mişcării lui Iisus" din Palestina. aşa cum se cuvine uno „copii ai lui Dumnezeu" proaspăt adoptaţi ^ tru Hristos". deci de contactele lor cu prietenii lor pă-gim. descoperim o rezervă foarte bogată două secoie. renunţînd la „voinţa propriei minţi" într-un grup mănăstiresc la marginea deşertului Iude» îi expune pe credincioşi unor opţiuni desif-1" mai restrînse decît cele pe care le înfruntă bar' baţii şi femeile „sinodurilor de sfinţi" în ifle' tropolele prospere ca Efes. fiind în contact strîns cu întreaga comunitate păgînă. D^'" lungul istoriei bisericilor creştine. idealul lui Pavel s-ar fi împlinit mai lesne. LmOnle Sale' Pavel enumera lista tra. aşa cum ne-o dezvăluie ^deniile din Păstorul lui Hermas. Grupul acesta religios merinde toate elementele care-i permit oricărui om ce studiază religiile vechi să-şi dea seama că sînt potrivnice unei comunităţi „pauhene" orăşeneşti. Corint şi Roma. Unica 255 iniţiere la grup — o simplă baie de purificare constă după Pavel în a te despuia de „veşt^ tele" tuturor categoriilor religioase şi sociale a terioare pentru a-1 „îmbrăca" pe Hristos. Deşi sînt un izvor nesecat de anxietate şi de acea tensiune inerentă „inimilor îndoite". ceea ce a şi fost cazul. Dacă aşa ar fi fost. a fost frăm de ispita sexuală pentru stăpîna sa care. îi cere mereu lui' jj) mas. mUri bârbâtisifV1 Ş1 oameni liberi> g^ci şi barbari.. de pildă. să o ajute să iasă 91 . la diferite nivele de angajare. Hermas Fete de ajuns să privim comunitatea creştină a„ Roma spre anul 120. p>t/ acea imagine Pavel înţelege dobîndirea vin' identităţi unice. a Qumră-nului. La Roma. comună tutu^' membrilor comunităţii. pentru a in-lleoe semnificaţia ei. El doreşte cu o emoţionantă înflăcărare ca în comunitatea sa să domnească o nevinovăţie „copilărească lipsită de viclenie. Ocrotitorii şi învăţăceii lui Pavel şi ai urmaşilor săi nu sînt suflete simple. sau membrii coloniei evreieşti. Hermas este un proroc obsedat de dorinţa de a apăra solidaritatea „inimii pline de simplitate" printre credincioşi.a gupelor antagoniste: evrei şi nea-V1 Ş1 oameni liberi> g^ci şi barbari. fără despărţiri. 3°a-Ca Un ro1 esenţial într-o comunitate în GSÎ m~starită: ei sînt lemnul uscat şi solid comuni a?™'?. Primilor creştini convertiţi le lipseşte situaţia socială prin care marele ideal al lui Pavel ar fi fost posibil: solidaritatea „întru Hristos" fără nici un fel de deosebire. în prime' . J-esia. în Palestina şi Siria. Biserica este sprijinită de ocrotitori bogaţi care. Hermas este convins că aceşti oa-crpst. Acesta este marele miraj al unei comunităţi unite printr-o solidaritate nouă datorită îrice. îi acordă protecţie şi îi conferă prestigiu. care se deosebeşte simţitor de material^.Se încolăceŞte via legată a unei chegate ell§10ase înfloritoare şi bine înlSatOr! indi§nîndu-se greu. Sînt oameni cu averi mijlocii şi dintre care mulţi au călătorit. astfel._ a „destrămat" „zidurile despărţirii". ca M -el Se concePe ca o „adunare": Isus. tării miraculoase a tuturor formelor precedente de diferenţiere.

bisericile ţelesul tfflu ^^^ oraşeie se află în dependenţa creştine familie respectabili şi prosperi. morala distinctivă a unei fr ţiuni a societăţii romane.. /'. Dacă „simplitatea inimii" poate supravieţui în bisericile creştine Şi. cade pradă vedeniilor pe o m'o. ci de pace. De aceea. Vom examina pe scurt ct înseamnă căutarea de solidaritate în comunităţile creştine orăşeneşti în anii premergători anului 300.dezrădăcinaţi care nu sînt în rînd cu oa-ii ceea ce nu este cazul comunităţilor ur-blne din primele trei secole. într-o lume păgână neîncrezătoare. El a fost martorul pr'fi fundelor tulburări aduse de legăturile vicletl ale „inimilor îndoite" printre bogaţii ocrofS tori creştini. înăuntrul Bisericii şi faţă da lumea din afară. stăruinţă ce garantează faptul că membrii lui vor pune în practică ceea ce moraliştii păgîni şi evrei au şi înc. la care năzuia Hermas în prospera comunitate romană. va fi obţinută nu atît prin lucrările nediferenţiate ale Sfîntului Duh. Multe pagini alt istoriei primelor biserici creştine sînt cele dedicate căutării înfrigurate de echilibru între persoane al căror ideal — realitatea „inimi pline de simplitate" a unora faţă de ceilalţi şi faţă de Hristos — este mereu combătut de complexitatea obiectivă a integrării lor în societatea mediteraneană. deosebită de cele care le cunoaştem prin literatura celor . îndeplinite toate „cu simplitatea unei inimi cu frica lui Dumnezeu" Ascultarea din partea slugilor.PUrile creştine' ^ codurile de Multe ii obi?nuite ale elitelor civice. . acest care dispreţuieşte contaminarea bogăţiei în inimă îndoită". re. sebirp CUVme tOtUşi să notăm de Pe acum deo" însmit esenţlală dintre morala generală. analizînd deosebit de atent modul îi care morala sexuală creştină este însărcinata să reprezinte. în cazul de faţă. cît Pnn disciplina intimă a unui grup perfect în§at' ale cărui atitudini morale fundamentale se deosebesc de cele ale vecinilor păgîni şi arict .de viţă nobilă". probabil. conducătorii creştinismului aduc prea puţine inovări în materie de morală. sînt cu atît ma acute preocupările privind ordinea intimă. Pavel scr^ comunităţii din Corint că „Dumnezeu nu es-făcător de tulburări. în casele nu prea înstărite nu pot controla sclavii şi femeile printr-un act de autoritate. „Simplitatea inimii". preoţii şi prorocii rivali. Totuşi. După cum aşa de bine a spus Ortega y Gas-set. „virtuţile ce ni se par cele mai însemnai.prin stăruinţa cu care atitudinile vestea smt adoptate şi puse în practică. va supravieţui numai datorită stabilirii unei existenţe în grup structurate conform unor norme de obiceiuri flexibile. Ei înfiinţează un grup nou care insistă cu excepţională fermitate asupra solidarităţii faţă de tensiunile lăuntrice. Aşa cum face adesea. vel scrie pentru a-şi impune interpretarea jjj care o dă unei situaţii extrem de complic3. Ceea ce fac este cu mult mai important. TotuJ o mare parte a mesajului său este scrisă av drept fundal o idilă arcadiană clasică. ™. în realitate.goală a Tibru unde se scaldă. şioară viticolă bine întreţinută pe care o pc. relaţiile armonioase între parteneri şi fidelitatea conjugală au mult mai multă importanţă pentru 92 .eput să propovăduiască. sînt cele pe care nu le avem". fidelitatea eonju-gală şi ascultarea în casă. zervele intime de comportare. pe scena' vieţii orăşeneşti ţesute din confruntări permanente. mente revendicate ca fiind prin esenţă 259 „creştine" în morala primelor biserici tuie. pentru a sublinia necesita ' vadui gcrierea sfîntă în limbi pe înde a Pr°pt ă am văzut bisericile l tffl e capilor u vadui gcrierea p e a Pr°ptnror După cum am văzut. Inventarea disciplinei In primăvara anului 54. Viaţa la tuaiuri ^ te întemeia pe momente atit de °"aŞ doar dacă este trăită neîncetat printre in. Astfel se explică un paradox: apariţia creştinismului ca forţă morală în lumea păgînă — apariţie ce modifică în profunzime urzeala morală a lumii romane tîrzii. ca în toateW sericile sfinţilor . Unii capilor u \ t dit numite ri familie p cap ^ namiliej \or pot admite anumite rime i r? ale solidarităţii nediferenţiate. seda în împrejurimile elegante ale Romei. un nou ideal de solidaritate într-o formă nouă de comunitate religioasă. Este morala omului vulnerabil din punct vedere social. ce si-au ^mportanfrU.

această dărnicie alină într-adevăr minevoiaşilor oraşului. în afara familiei.de viţă nobilă" să dispună la nevoie* viaţa lor. citim: „(Aici) zac osemintele unui om bun la suflet. Datorită acestor noţiuni precise. nesc" oraşul: lumea aşteaptă de la ei să che tuiască sume considerabile pentru întreţinere 2$ fstpnii normali. de o vulnerabilitat de sără P t 6 e totaT f6*-1' prin urmare> de o vulnera-ia ţaţa de patronii sau creditorii lor păgîni. se dezvoltă un simţămînt de solidaritate cu un număr mai mare de concetăţeni. cu mult înainte de statornicirea Bisericii creştine. prin redistribuirea unor sume foarte mici. evreii şi .. închegarea treptată a unei rnoralt cu adevărat diferită. în afară ele bisericile creştine. ss observă. n« este ciudat.civice" ale notabilităţilor. Dacă. din în-cere. evreieşti de mult. milos şi iubitor de săraci". sub formă de pomeni. O viaţă conjugali respectabilă.. ni se înfăţişează ato unul din exemplele cele mai limpezi ale trans. Transformarea aceasta a pornit % secolul al II~lea în comunităţile creştine. negustor de mărgele pe Via Sacra. oa-rf COndl^ie modestă îşi pot asigura o tor mf mdePendenţă financiară cu ajutorul «nd SJ? modeste de ajutor reciproc. rnîndră afirmare a dreptului ce-au cei . împăraţii vor să pară mi mult ca înainte păzitorii moralei private. formării lumii clasice într-o lume postclasicj creştinizată. vinele aspecte afe legii romane şi ale vieţii de familie romane sîn! contaminate de unele modificări subtile car. cum sînt sclavii şi imigranţii — nu beneficiază de dar. Mai mult: acest dezechilibru poate fi înlăturat. sununînd-o unui st«j 93 . dărnicia se adresează „oraşului" si cetăţenilor" lui. nici specific creştinesc. decît pentru bărbaţii cu adevărat bogaţi şi puternici. De altfel.bărbaţii capabili să fie foarte mîhniţi de infidelitatea sexuală. De altfel.un fapt evident: într-o lume ostilă. puterea şi generozitatea protectorilor şi splendoarea oraşului. Ofe-celor maf ^Şl Posibilitâţi de lucru membrilor crestinii îi ^a+raC1 ai c°munităţii lor. a unui simţămînt de plă-la C neîncetată şi de prestigiu. Aceşti oameni nu pot concepe un flux regulat de daruri. şi „lipsa de mijloace" a vecinilor lor mai săraci. dacă pe mor-mîntul.devine o normă care include pîni şi familiile de sclavi.* pînire pe morala nouă. cele creştine remarcă . pentru a pune în valoare statutul 'întregului corp civic. Chiai şi sinuciderea. Aceste daruri individuale pot fi asemuite cu minunate focuri de artificii: ele serbează zilele mari. încă de la începu-tul secolului al III-lea. Morala oamenilor vulnerabili între clasele superioare şi cetăţenii de condiţ'e mijlocie există un contrast deosebit de izbit" în ceea ce priveşte modul de a dărui şi de _ împărţi ceva cu alţii.Wa. şi nu are mai deloc în vedere alinarea unor dureri deosebite unei categorii speciale de „săraci". sau măcar atenuat. dar modeşti.. Felul de a privi al oamenilor vulnerabili din punct de vedere social este mai realist. este înfierată ca „tulburare" a &>' Noua morală sexuală Biserica creştină este totuşi cea care pune s. Cetăţenii de vază îşi . pentru alinarea permanentă a celor îndureraţi şi săraci. Numeroşi locuitori etăţii __ de cele mai multe ori adevăraţii nevoiaşi. al unui imigrant grec. Aşa cum observaseră comunist-. ce puteau ii oferite de oricare familie de orăşeni modeşti sau de un cultivator prosper din mijlocul unor . Sentimentul de solidaritate este complementul firesc al moralei omului vulnerabil din punct de vedere social. de vicleşugul şi neascultarea unor sclavi puţini la număr. Prin urmare.pe coreligionarii lor la adă-prin urmare. Zilnic ei întrevăd că există un raport între „prisosul" de care se bucură oamenii oarecum înstăriţi. el contrastează izbitor cu atitudinea notabilităţilor civice care continuă un timp să privească lumea prin definiţia „civică" tradiţională strimtă a comunităţii urbane.. j^t legem mai bine cum se face că pomenile p/* tru săraci au devenit curînd un semn vădit i solidarităţii grupelor de credincioşi ameninţat Modelul societăţii urbane care insista asupra /' toriei celor „de viţă nobilă" de a-şi „hrăni" or ' sul i se substituie un model întemeiat pe m ţiunea de solidaritate implicită a celor boaat1 cu nevoiaşii nenorociţi. paralel cu codurile . neîndoielnic păgîn. la R<>" ma.mute" a provincialilor. faptul este privit ca Zef fect secundar accidental al alinării de care beneficiază întreaga obşte. cei bogaţi ca şi cei «Araci întrucît sînt cetăţeni. s-au produs în sensibilitatea morală a majorităţii . întemeiată pe o lume cu o experienţă socială diferită.dram nevoiaşi.

ca tăierea împrejur şi regulile dietetice la evrei.Se. Paginilor li se înfăţişează mereu această latură. creştinii practică o morală sexuală austeră. căci şi aceste legături sînt pătrunse de sin' ţămîntul că o astfel de fidelitate şi o astfel & ascultare vădesc cît se poate de limpede idea. Mesajul apologeţilor creşr^J. dezaprobare severă a recăsătoriei. pentru impulsurile lor de ado94 . nu au creştinii. ră« legate de „făţărnicia inimii*. prin autodisciplină şi autocontrolul lor. ac-> centul pus pe înţelegerea conjugală (care a şi început să pătrundă comportamentul public ai elitelor. lar t încîntat pe Plutarh: o morală conjugală excepţională. căci adulterul şi intrigile sexuale 3.. adică să exprime deosebirea care îi desparte de păgîni. Comunităţile creştine s-ar fi putut mult1"1 cu atît. aşa cum 1-a de-reia Schej ei invocă „credinţa conform căaceast PerSOană care este ° excepţie în privinţa a va fi ru asemenea 0 excepţie în altă UcturfrSt m°tiv Se cuvine să lămurim noile fi f°st amr ^^ care sPriJină ceea ce nu ar miratâ dl CÎt ° morală austeră. Resping divorţul şi privesc recăsătoria văduvelor cu severă dezaprobare. Căci ele sînt alcătuite nu numai de bărbaţi. I mai adîncă a unor preocupări specific creştjj De la Sfîntul Pavel încoace se cere celor ?: soţi să fie analogul în microcosm al soliclaJ??i ţii „cu simplitate de inimă" a grupului. precum şi dintre stăpîn şi Scj ' sînt reafirmate fără echivoc în familia cresţ. dar din motive extrem de diferite). ei se străduiesc ca excepţionala lor disciplină sexuală săşi atingă scopul. dar modeşti.proces de transformare. ci şi de femei care se abţin de la înf-soţ'ire timp de o viaţă.rale în diferite biserici.' nă. Fără marja gativa ^b oe care oraşul antic le-o dădea barde ^"ilor superioare pentru ca ei să găje toiei di ţQT sUperioare pentru ca ei să gă-baţil°_r u_o ractică relativ liberă a sexuali-seasca . care studia comunităţile creştine spre sfîrşitul secolului al II-lea. Aparent. Iul extrem de apreciat al unei „simplităţi 4 inimă" nicidecum prefăcute. Faptele obişnuite aie 263 disciplinei sexuale sînt sprijinite de o struct. uşor de recunoscut şi privită favorabil de păgîni: renunţare sexuală totală la unii. Morala conjugală putea fi arătată <#j manifestare deosebit de revelatoare a voi11-1 ce o avea grupul să-şi însuşească „simpli48 inimii*. Medicul Galienus. adese împrumutate de la maximele filosofice.! dovadă de o excepţională dorinţă de ordine „Un bărbat care divorţează de soţia sa adm* că nu este în stare să stăpînească nici măcar femeie". Qy3" dacă sînt uneori tulburate în chip 51 de lucrările Sfîntului Duh cu prilejul . d| către bărbaţi şi femei înstăriţi. există şi indivizi care. se ridică la înălţimea filosofilor autentici". este izbit de austeritatea lor sexuală: „Dispreţul lor fată de moarte devine mai evident pe zi ce trece precum şi reţinerea lor privitoare la însoţire. Motivele invocate. pusă în practică. comunităţile creştine urbane părăsesc mijloacele la ca-re se opriseră bărbaţii evrei şi păgîni penfe a-şi disciplina şi satisface soţiile.asemuieŞte cu cel al admiratorilor ulte-scris N? ^elibatului Preoţilor. făcînd-o totodată ţi universală în aplicare şi mult mai intimă P vitor la efectele ce le are asupra vieţii J vate a credinciosului. Primul motiv de continenţâ Cu înflăcărarea morală caracteristică a unt: grup ce caută cu tot dinadinsul prilejul săi pună la încercare voinţa de coeziune. legăturile ţjj tre soţ şi soţie.. Hotare rituale precise. Printre creştini este a" tată o variantă tristă a moralei populare vjk tru a uşura cercetarea îndîrjită a unor noi p < cipii de solidaritate care năzuiesc să pătr^B şi mai adînc în suflet prin sentimentul Prl | să examinăm structurile căs-i sexuale care se încetă-de-a lungul secole-III-iea pentru a măsura înj teama de judecata Sa şi ţin sen-— * intens al angajării întru unitatea corau-timent nităţii Este d niciei şi i ţenesc la ^inătatermodificărilor suferite de idealurile . de acuma înainte. cuplurilor căsătorite păreau a fi simpt011^ cele mai grăitoare ale „zonei de intimitate +.i rilor nediferenţiate ale sfinţilor". mult adue omul de rînd.

Se pretinde că. adică ansamblul distinctiv să-i exphcerare renunţarea sexuală le va crista-de idei pe_ ^ dominare specific masculină în liza ca. în plus. uşor de realizat. Să înlăturăm mai întîi o explicaţie foarte răspîndită a acestei situaţii. comunitatea îşi asigura o rezervă permanentă de văduve şi văduvi venerabili. Ceea ce nu pot expl. violenţă. orientată către căsnicie şi gestaţie? Prin urmare. rabinatul îşi dobîndeşte pxl-matul admiţînd căsătoria ca un criteriu cvasi.să ne punem întrebarea inversă: de ce tirzie. De aceea se presupune că. în termeni i ca fiind ascunzătoarea unor motivări c sexuale. originile posibile ale unei astfel de ^ dinte pot fi extrem de diverse. iar morala ce de-străini s aiC1 »pUtea fi mai bine înţeleasă de credincioVCU ^ mai riSuros aplicată de către 265 Celîbaiu! ca semn distinctiv Presiuni de acest fel explică în mare parte arn bianţa morală a comunităţii creştine miileir din Antichitatea tîrzie. în comunităţile dornice să evite asatornle mixte cu păgîni. Ceea ce va deosebi Biserica creştină de iudaism şi de islamism în veacurile următoare este ceea ce Galienus întrevăzuse la sîîrşitul secolului al II-lea. între pe' simismul păgîn şi optimismul iudaic lasă la parte însemnătatea renunţării sexuale drep cale ce duce la „simplitatea inimii* în iu(H mul radical din care izvorăşte creştinătatea. conducătorii comu. sperjur. în secolele al II-lea şi al lll~l?a' să ne întrebăm de ce trupul omenesc * ct nrivit cu atîta îngrijorare în antichitatea . în această privinţă. unde domnea optimismul în privinţa sexualităţii şi a căsniciei. se răspîndise de mult dezgustul faţă de trupul omenesc. se iveau greutăţi fetei casătoriilor tineretului. mînie — cetăţenii aceştia liniştiţi de „condiţie mijlocie" ar putea face dovada dragostei lor de ordine şi coeziune în sfera mai casnică a autodisciplinei sexuale. un creştin contemporan cu Galie-nus îi cere guvernatorului Alexandriei autorizaţia să se castreze: numai astfel vor putea şi el şi coreligionarii lui să se dezvinovăţească ae învinuirea de promiscuitate! La un nivel mai modest. con-siderate ca părţi ale facerii divine. bune în in' tregime. Femeile si . uşurinţa tulburătoare cu care sexele se amestecă la adunările de creştini le provoacă paginilor respectabili un dezgust sincer. Importante sînt intensitatea şi particularitatea „încărcăturii* de semnificaţie. făţărnicie. Contrastul. Tocmai în secolele în care.tăţii un a^rerechil^ tinere s-ar fi căsătorit cît lepfcurînd după pubertate (atît băieţii. cît şi f i^ spre a potoli printr-o viaţa conjugala limai <♦ IpÎ soe a p p S tensiunile explozive ale atracţiei sexuale. Deşi este impulsivă a 95 . jignit desigur de un asemenea limbaj. Aici apare în modul cel mai evident cumpăna de ape între creştinism şi iudaism. °fost ales şi arătat trupul. obligatoriu de înţelepciune. atunci cînd Biserica creştină s-a îndepărtat de originile ei iudaice. cu alte cuvinte ca fiind zămislit în primul rînd de o energie fatală şi specific sexuală.f^je creştine. Iată de ce străinii se feresc să stea de vorbă cu creştinii. în lumea păgînă. creştinii au adoptat tristele princip11 ale mediului lor păgîn. dar nu aju" funcţia. nităţilor creştine se îndreaptă într-o direcţie diametral opusă: accesul la posturile de comanda în comunitatea creştină este identificat cu celibatul cvasiobligatoriu. precum şi centrul de structuri e formulate în termeni sexuali. sîntem în drept să ne întrebăm de ce s-a admis ca acea constelaţie specială de percepţii corporale să apese at'ît de cumplit pe primele cercuri creştine. Părerea aceasta nu es'e întemeiată. creştinismul a optat pentru ii grâu rijinto. ^ plus. Aşa cum o prezintă rabinii. disponibili şi capabili să-şi pună energia şi timpul în slujba Bisericii.'1 însă este revoluţia suplimentară prin care r^ nunţarea sexuală — adică fecioria de la nas' tere sau continenţa după căsătorie pentru p6" rechile căsătoriei şi pentru văduvi — devin» temeiul dominării bărbatului în Biserica eres tină. Rareori s-a întâmplat ca o structură a puterii să se fi înălţat atît de rapid şi pe un drum atît de perfect chibzuit pe baza unui act atît de intim ca renunţarea sexuală. dar nicidecum faptul neîndoielnic că această semnificaţie era deseori exprimată în termeni atît de brutal negativi încît reţin atenţia cititorului modern. Prin ocolirea recasatoriei.cum este uneori de dorit — băr-hatii înşişi ar fi disciplinaţi printr-o căsătorie timpurie şi prin sentimentul că privirea scrutătoare a lui Dumnezeu pătrunde în fiecare col-tisor al dormitorului. Mai puţin expuşi decît notabilităţile acelor tensiuni inerente exercitării puterii adevărate — corupere. mai cu seamă a xua t Teştine! astfel măsurile de control se-cît în Ulau Puse în practică mai intens decurgi °mumtăti mai stabile. în iudaism. sexualitatea este complementul statornic al personalităţii.

priori. Cruntele realităţi ^\ mortalităţii într-o societate antică asigura rezervă permanentă de văduvi serioşi. Mo-larm acesţa este întemeiat pe controlul şi izo-existeT61 latUd suPărătoare> dar necesare a trariu]1-'61' . Nu este 269 vorba de o renunţare prea impresionantă. „celibatul său parve" lucrul cel mai greu de îndurat". aidoma femeilor. Astfel. ^ baţii din antichitate privesc energia sexuai-ca pe o substanţă volatilă repede consumat prin „căldurile" tinereţii. se produce exact con-cu siml s. încă din prima perioadă-. ma^LaSemenea celibat îmbracă frecvent for-mod7.exualitatea devine un reper încărcat te fft0Cmai PentrU Că se ad™ite că P°a" Presupunla . Origene. retragp în afara sexualităţii înseamnă o stare de ponibilitate hotărîtă faţă de Dumnezeu şi aproapele tău. Biserica la putere Acesta a fost desigur cazul Bisericii creştfj secolul al III-lea.n-. biserica din Roma cît aceasta ă& ( rica a "^^'enumire. oricum ar fi adoptat. condusă şi reprezentată în public de bărbaţi celibatari. „pasiunile fiind consumate" — liberi să se dedice bucuriilor mai publice ale funcţiilor clericale. mai modest. tocmai pentru că s-au sustras neîncetat unei activităţi considerate ca factorul cel mai intim din viaţa laicului mijlociu care trăieşte „în lume". înseamnă pentru comunitatea creştină înlăturarea a ceea ce ea consideră ca fiind unul din izvoarele cele mai intime de motivări Şi cel ce destramă legăturile sociale cele maj particulare de care depind continuitatea şi coeziunea unei societăţi norrnale. jurul căruia se încolăceşte via Bisericii. „ wituţie căreia nu-i lipsea de-rica a dev^re._JDrept efect. A* gustin mărturiseşte că. în ciuda influenţei enW' me a lui Ambrozie şi a condescendenţei ce^ arată episcopului creştin. disp0.. In z^o. iar nevoia comunităţii #' avea un spaţiu public atît de caracteristic I finit în persoana unuia din conducătorii eie desigur extrem de urgentă. Un spaţiu „public" în însuşi corpul conducătorilor. dar sterp îr. Celibatul — în înţelesul strict al adoptări unei stări de abstinenţă sexuală permanentă -este neobişnuit printre oamenii publici romani Aflîndu-se la Milano şi privindu-se pe sine c« pe un bărbat în puterea vîrstei. p I . diversele forme de celibat au în comun voinţa de a întemeia un spaţiu „public" precis delimitat în sînul fluidei federaţii de familii ce alcătuiesc comunitatea creştină.Aceasta este forma Şeni miilo a}Ui devine norma clericilor oră-J ucn din antichitatea tîrzie. ambiţia si puternicele fâSf i ţX de familie Ş1 de rubedenie bîntuie «ra reţinere.°mul "an§aJat'î S1 pentru că se tr-un mOd °a această dispariţie dovedeşte înmai semnificativ decît oricare altă prefacere omenească toate calităţile conducerii unei comunităţi religioase. este confruntată cu societatea „lumii" în care trufia oamenilor soHH>lmJ?a ^Partită*. Celibatul.. sexualitatea este capabilă de reţinere. nlâ rărea sexualităţii sau.creŞtini. în mai UrzU 6Ste ad°Ptat la o vîrstă matură şi. legată de idealul persoanei „inima plină de simplitate." BISERICA Noul spaţiu public Apariţia dominării bărbatului celibatar în Biserica' creştină duce la dominaţia lui Constantin pe mai' departe. cu o sută de ani mai tîrziu. celibatul indică fără echivoc existenţa unei clase de persoane aflate în centrul vieţii „publice" a Bisericii. Sub influenţa unei amintiri greşite din Păstorul lui Hermas. ?jt vîrsta d V+ imPus preoţilor care au depă-sub care cr!reiZeci de ani. spaţiul acela trebuie să fie contf -şi chiar atrăgător. Spre anul 300 al e. îl asemuieşte pe bărbatul „căsătorit" — iar nu numai pe cel bogat — cu lemnul solid. uiac^a u»n 96 . nibili încă din primii ani ai maturităţii şi _.?nentei sexuaIe la oameni căsătoriţi. care sînt totodată considerate ca fiind necesare fiinţării Israelului Şi straşnic împiedicate să se amestece în trenuri e serioase ale înţelepciunii masculine. în 248. căruia statutul său social îi permite satisfacerea sexuală. societatea Bisericii. Pentru cab^ baţi activi să ajungă să înfiinţeze un spat „public" în propriul lor trup prin renunţare căsătorie.

Cu răspunderi şi mijloace atît de impresionante în fiecare oraş mare din imperiu. în ochii unui individ" cumpătat. în ochii admiratorilor lor. înău*1 n . căreia convertirea împăratului Constantin. Acest Şl n în afara monahilor. aceşti oameni se consideră mult mai puţin decît înainte „concetăţeni" ce concurează. care refuză să'-şi păstreze înalta funcţie. „desprinşi de lume". aceste cerinţe ascunsese efectiv inegalităţile crescînde dinăuntrul c . Am observat în timpul perioadei antonine presiunea uriaşă exer' citată asupra notabilităţilor mijlocii de credit ţele unei culturi împărtăşite şi. la de. ei conlucrează pentru a controla pe ţăranii supuşi impozitului şi pentru a impune legea şi ordinea în oraşe. Spri-jinindu-se pe avantaje uriaşe datorită accesului la administraţia imperială. perioadă lor dom-6 punctul culminant în timpul lungi-mnu ale lui Constantin şi ale fiilor săi. 0 nobilime de funcţii ^^creSi/Sîţ o.Realitatea a unui imperiu de talie mondială. cale. n conferă o situaţie întru totul publică ce seva adeveri hotărîtoare şi ireversibilă în >ent al IV4ea. episcopii creştini au devenit. a celor al căror statut depin-d serviciul făcut împăratului. într-un mod bătător la ochi. cu totul străin comportării rezervate a egalilor „de viţă nobilă". impozitele acestea nu înseamnă nici dispariţia oraşelor şi cu atît mai puţin eliminarea elitelor tradiţionale. Totuşi. superioare. celibatul şi limbajul puterii se îngemănează ostentativ pe scena mai vastă a vieţii urbane romane. simbolul dominaţiei necontestate a unei clase de nobiles egali — este părăsit în favoarea unui veşmînt conceput ca o heraldică înfiinţată pentru a exprima deosebirile ierarhice din sînul claselor superioare. Veşmîntul discret şi uniform al epocii clasice ce-1 purtau toţi membrii claselor superioare — toga cu falduri armonioase. subliniază „delicateţea morală a continenţei feciorelnice" a lui Cornelius. Mai grăitor este faptul că Papa Cornelius prezintă aceste statistici impresionante ca pe unul din argumentele ce-i justifică dreptul să fie considerat drept episcopul oraşului. Imperiul roman tîrziu este o Varietate stăpînită explicit de o alianţă a servitorilor împăratului cu marii moşieri. faptele acestea sînt ca schemă de bază conform căreia socie-adJml rornană este nevoită să se organizeze pen-taiea sUpravieţui. Sînt respinse vechile degrevări i0. structurată pentru a putea beneficia de acest excedent. în cele <}J urmă. după vechea tradiţie. Făţişa dominaţie a unora în dauna egalilor lor „de viţă nobilă" este un fapt stabilit fără ambiguitate de către potentes în timpul domniilor lui Constantin şi urmaşilor săi. simţită din primii ani. După 23J impozitele trebuie mărite simţitor pentru rrW ţinerea unităţii şi apărării imperiului. într-un cerc de egali pentru a-şi hrăni „prea scumpa cetate". Totuşi. seior superioare şi făţişa dominare. de acum înainte călăuzită _ cu fermitate de astfel de conducători.a7rf C°nstantin domneşte ca de mult d *~66') se deosebeşte cît se poate epoca antonS-Ocietatea urbană „clasică" din CoPleşitoare PS °are am întîlnit-°. cei ce vor să stăpînească societatea lor adaugă un rol nou situaţiei lor anterioare de notabilităţi locale: cel al unui servitor al împăratului. este un grup enorm într-un oraş în care grupurile culturale şi confreriile funerare au doar cîteva zeci de membri. în 6l*. cît şi aversiunea faţă de ştirbirea statutului bogătaşilor prin impozite directe. de membri identici ai unei elite. o elită la fel de prestigioasă.r!. oamenii la putere care îşi controlează oraşul în numele împăratului îndepărtat. partizanul său. nostalgic al codurilor vechi. omul public (potens) se desfăşoară cu indecenţă. Clasa superioară însăşi trebuie re. Intervenţia nemijlocită în treburile urbane devine norma pentru administraţia imperială. Elitele sînt cele ce-şi modifică structurile. în secolele IIlea şi al III-lea.. Gama acestor veşminte noi se întinde de la roba de mătase unduitoare a senatorilor şi de Ia veşmîntul — aproape o miorma — al servitorilor imperiului cu bro97 .a . ale unei morale a distanţei sociale. Ei sînt potentes. prin urmare. De acum înainte. Se transformă în mod spectaculos codurile de comportare ale omului public. astfel de sporiri k semnau mult mai mult decît sporirea prop0t' ţiei excedentului ce şi-1 apropria guveriM imperial. spre sfîrşitul secolului al III-lea. este la fel de nume-8Vra si cea mai importantă corporaţie a oralului De fapt. în e ' nomiile din antichitate.Dar să ne întoarcem înapoi oraselU Vprlvi Prefacerea elitelor civice şi a ce-si ar Peri°ada premergătoare. se face. ca şi elitele tradiţionale de notabilităţi citadine. Aceasta este Biserica. chiar prea simţită la oraş.de un cler cuprinzînd 155 de membri diS-pUtretine vreo 1 500 văduve şi săraci. întrucît ac^ dau o importanţă atît de considerabilă cleoseW' rilor radicale dintre clasa lor şi oricare al > cei „de viţă nobilă" din epoca antonina ^ puteau considera ca făcînd parte din gr°P . Fiind celibatari şi. mai ales. Ciprian. secolului al III-lea.

ca bătălii naV^ sau vînători de fiare — precum şi vesti hipodrom din Constantinopol înlocuiesc $. Multe din decfr rurile publice au fost întreţinute cu griji. cu trei secole înainte. în cele mai aie imperiului. Sel Cei votentes apar mai rar la forum. spectacole şi alte somptuoase dan* publice.dnd rangul oficial Precis al lor.q urbane. care insistă ca ceremoniile seArltrlr să fie îndeplinite aşa cum se cuvine. în marile reşedinţe imperial Trier. Oraşul altădată scena sclipitoare şi autonomă pe cart se desfăşurau energiile locale. stră-lucirea oraşelor însă este acum întreţinută & împărat şi. La Trier. putere: imperială continuă să distribuie alimente. concetăţenii. în numele său. condiţiile econoli! mice nu-i mai îngăduie să fie un loc de rire. prin goliciunea sa la' baia nltâ*11^ 1impede apartenenţa firească este rpfioM. L culturale. mai cu seamă. supravieţuirea oraşelor.De acum înainte. se 1% nesc pentru a asista la ele cu aceeaşi ^-$. a devenit un microcosm al ordinii şi securităţii întregului imperiu. ca altădată. Alexandria şi Efes. liberţii. cu prilejul ceremoniilor re^S I „omea păgînă. aceste aspecte ale urbei nu &' par. au fost aşezate. o scenă pe care impulsurile rivale notabilităţilor s-ar putea traduce sub formă a edificii. împăratul. Acum tind să domine oraşul lor cu palate somp-fioase si conacuri. înălţate mai departe de centrul tradiţional al vieţii publice. locuri în care lealitatea ce faţă de conducătorii ei şi propria ei «u ţuire se exprimă în mod solemn.la tîm. fără să provoace vreun incident. Camerele rezervate femeilor sînt mărginite de o parte şi de alta de săli vaste pentru primirile de ceremonie şi adesea înzestrate la un capăt cu o absidă pentru banchete intime. şi nu rareori au mulţi splendoare. Oraşul sau palatul în veacul al IV-lea. «t secolul ai v-lea. Sînt menţinute. Pliniu cel Tînăr le oferise prietenilor şi liberţilor săi proviziile sale de vin mediocru. de potentes. poporul rămîne barbari x îndeplinirea corectă a jocurilor CO?nP de la circ asigură.a c*asa.unei lumi urbane. &" care. trupul l«i său 1^? rSnRUlui social al Proprietaru-foarte aiustate"^ U^°r ve?minte greoaie şi P°2iţia dir. nopol. era cel care. Palatele şi conacurile nu sînt adăposturi retrase. teatrul — adese' renovat în acea vreme pentru organizarea un spectacole şi mai grandioase. înainte vreme. printr-o lor asun Sa ° spectacolul viziunii k™£_ . Circul. restae ş lor şi datorită exercitării sincere a puterii ' tăî î ş decu'rsul lui p stăPînului lor. restaurate şi » it . care se înălţaseră altădată înăuntrul şi în jurul forum-ului. precum şi faţadele impunătoare ale vechita temple păgîne. Multe din capodoperele sculpturii clasice. Cartagina şî din trli oraşe ameninţate şi chiar rănite de Roma. cum fuseseră cele cu prilejul cărora. . precum şi în oraşele mari ca Ronia' Cartagina. în vastele curţi şi la intrarea acestor palate — ceea ce arată'că cei potentes au dreptul să-şi însuşească şi să apere aupa judecata lor tot ce a rămas mai 'de preţ de lor r anticăl Aceşti oameni şi subordonaţii comnn^ Yebui să fie convinşi că episcopul şi creşterf^-^ reli§ioasă P* # ei.' ţiile antice legate prin tradiţie de idola\rjr păgînă publică. Antiohia. ci mai degrabă un forum devenit particular. nu beneficiază în modul cel mai strict decît cetăţenii indiferent de gradul lor de bogăţie sau sărăci Aceeaşi autoritate menţine uriaşe băi public* în toate oraşele mari. Totuşi. prietenii. în numeroase cetăţi. Sirmium şi.Qe< !ar Secare împodobire indică ^ulte 273 Priveşte cetatea. ca şi în secolele premergătoare. oraşul nu este imagina pălită a trecutului lui clasic.Pînă fel X T-Olt anonimă ce o Poartă în mod la trunni iJz. despre comuni-iunSii 98 . datorită misterioa-S lor puteri oculte.^ ePiscoPul creştin. în 1 al IV'lea' nu este încă sigur 1Ul antic ~™'-ilc& creştină va impune oraşu-tate> Pe ^°rUnile ei proprii. Adunările solemne ale grupului de iniţiaţi care stăpîneşte oraşul se deosebesc mult de splendidele banchete civice la care luau parte fără discriminare clienţii. Constant.

iar efectele ei pot fi revocate numai printr-un act la fel ide public de reîmpăcare cu episcopul. împăratul nevăzut al L bei.r. bazilica creşjjl rămîne un lăcaş din care lipsesc cu desăvul structurile saeculum-ulni. în 99 . Astfel. în bazilică. se poate exprim deschis cu prilejul ceremoniilor în bazjl episcopului. bazilica. sub înalxJ l di bsidă privirii scru sele. Acum se . el intervine mai ales în favoarţ celor săraci şi oropsiţi. Biserica este o comunitate publică nouă. Totuşi Augustin obsenj că cei mari îl lasă adesea să aştepte ore între. propriu ei. scoase în relief cu o acuitate pe care nu o cunoscuse lumea antică pînă atunci: păcatul. episcopul creştini Biserica nu sînt decît un element. Oricît de importat tă ar părea. generată de imagi"loc fertilizt' h1 în vechiul »rai al desfătărilor". în acea vreme un sistem de pocăinţă publică era obişnuit. deşi nu mai este o „a* nare de sfinţi" cu adevărat. pot fi judecate de membrii ele. x"a aşezat nu în acea „lume natta moder6 .^ dura biserici multe şi splendide datorită $!' niciei împăratului. rului şi justifica un act public şi răsunător excluderea din Biserica creştină.Sse fără deosebire de rang. în veacul al IV-la rămîne secundară faţă de saeculum. cea a filosofului.^ parte şi de alta a măreţelor nave ale bazili01^ în pofida iscusinţei desăvîrşite cu care ^ | personaje „strălucesc". Creştinii epocii sfinţilor i pul ve§nio frumos şi liniştit al DumneZeu aCel°r bărbaţi şi femei Plăcu^ lui de apoi« f:e. Numai_ înfruntîndu-1 într-un mod stabilit de cum înainte fără echivoc de cler. a 275 O biserică bogată şi marginală Pe noua scenă urbană. cler şi a segregării absolute dintre bărbat1' femei — de cele mai multe ori despărţiţi. moartea. întunecă orizontul creştinului din antichitatea tîrzie. Smt zuŞrăvite de mozaicurile conterr r anticnităţii tîrzii. în t mu ce el predica. sărăcia. de acum înainte. Biserica. iera. aparent abstracte şi strîns legate.-veacului este mai puţin vădită decît pe stra I oraşului. Nu trebui subestimată noutatea unei astfel de definiţii' comunităţii. edificiu aproape identic I „sala de audienţe" a împăratului şi cu tronv judecătorului divin. este un privi. privirea lui îi denunţa fată de toţi ca fiind autorii păcatelor şi nedreptăţilor sociale pe care el le înfiera de la amvon Reîntîlnim aici „libertatea de vorbire" de altădată. Hotarele cele mai clare dinăuntiy grupului sînt cele trasate de păcat. Se ştie că Ioan Gură tătoare a vremea cmd se afla la Constantino-di devenise încîntător de nepopular din cauza V' ului lui de a urmări cu privirea pe f'oare din marii moşieri şi curteni atunci cînd Prtia se plimbau prin bazilică sau afară. Chestiuni profund intime. Episcopul are acces la guvernatţ şi la potentes. în anticameră şi că personaje mai importanţi sînt introduse înaintea lui. In pofida însemnătăţii dobînditţ. Comunitatea creştină rămîne unită d* rită unui miraj foarte special: cel al solidarităţii.. care. vor putea oamenii obişnuiţi să pătrundă în „cetatea lui JJumne2eu« ale cărei plăceri si desfătări făcreştin . Excomunicarea aducea cu sine excluderea publică de la împărtăşanie. O comunitate astfel călăuzită şi de către asemenea oameni nu putea să nu se străduiască să prefacă vechea cetate într-o comunitate formată după un model neobişnuit. privirii scru-tul amV°nlui Dumnezeu.lui v-lma SCenă> restaurată cu grijă. unită prin extraordinara importanţă ce o dobîndesc trei teme. Clerul poate beneficia de degrevări. cum. în concepţia conducătorilor ei.C^ Şi diafană. p^ cum şi de alocaţii alimentare.-cătoşi care au în egală măsură nevoie de milai Dumnezeu. ai fi mores sexuale sau păreri personale despre dogma creştină. Ele vor imita noul ^m imperial. legiu al lui. fu§it duror ape răcoritoare. adunată de cler în „sala de audienţe" a lui Dumnezeu. din care au rea> suferinţa şi lacrimile". care critica pe mai marii lumii şi care acum apasă pe o întreagă comunitate urbană. de ace: „lume" ale cărei structuri principale sîr supuse „evoluţiei" sub puternica presiune puterii şi a nevoii de securitate şi de ierarhii Faţă de saeculum creştinismul este periferic chiar dacă acum este credinţa nominală a cele: mari şi puternici. cu frumoasele lor vi sărbătoare ps care sînt brodate v lip bazilicile creştine rămîn o adunare EvangneJfCl femei de persoane din toate cla-de ^"fî. pe fundalul ş' inferiorilor lor. Păcatul Bazilica creştină adăposteşte o adunare de r. Astfel. Aceste trei concepte lugubre. ex^J „iscopal din absidă.

Cad pomana S Păcatelor „neînsemnate". Primul act al ceremoniei este cel al credincioşilor ce-şi duc prinosul la altar. Ei sînt rebutul uman anonim al vechii econo Tocmai datorită acestui anonimat. Accesul la împărtăşanie implică o serie de acte vădite de despărţire şi adeziune. Schilozii. Ecuaţia simbolică dintre sărac şi păcătosul ticălos şi părăsit de Dumnezeu revine insistent în limbajul Psalmilor care (alcătuiesc coloana vertebrală a literaturii bisericeşti.. „ ." Anonimatul săracilor ajută să se menţii' sentimentul solidarităţii nediferenţiate a pjcsc toşilar în biserică. sînt i ătelor comise de imembrii cp îmbrăcaţi mai prost decît le-ar îng tul lor. Pomana se preface zeu". urmaţi de credincioşii căşti de ambele se* ultimii sînt laicii căsătoriţi. întinde-ţi mîna j! către cer. aspectul izbitor al P tronajului personajelor de vază. Sărăcii reprezintă starea păcătosului care are în fiecare zi nevoie de iertare divină. în clipi în care începe liturghia principală a euharistiei. La drept vorbind. „Cir^ obosit tot rugîndu-te fără să primeşti. prea puţin.„ mare distanţă de absidă. obişnuit să privească aceste neplăcute deşeuri umane ca pe nişte excepţii ameninţătoare ale a ° } te§uli a comunităţii civice de cetăţeni. ce se trawl t ii draperii de mă 100 . Cînd credincioşii înaintează solemn pentru a lua parte la „masa mistică' i este scoasă în relief singura ierarhie stabil* în grupul creştin: primii păşesc episcopii Şi * rul. ca lenevial si gm-durile necurate şi frivole. este un păcătos ş p ri modestă. joacă un rol eficient în Biserica creştină căci implică faptul că dărnicia întemeiază j mod evident dreptul celor mari să controlez? comunitatea Zor. Umiliţi moralfflen îmbrăcaţi mai prost decît le-ar îngădui sta _ oe+oantă sub privirile ?C1S . bazilici ar fi fost durate fără un astfel de reflex. mai cu seamă a ceremoniilor de căinţă. catecumenii sînt scoşi din edificiu. la. ci către cel sărac. solidaritatea publică este 5b mod normal legată de urmările păcatului şi ale ereziei — „crimă înfăptuită în gînd" — cu o precizie ce se va tulbura în epocile următoare. bărbat sau v meie. să te gîndeşti de cîte ori ai a!a? pe un sărac milogindu-se. civice. Un asemenea simbolism era necesar Pentru a trezi empatia (datorită căreia orăşanul. iar tu nu l-ai as tat. este un păcătos şi că pomana oricft I ită t ci meie. anal°gie izbitoare a legăturii lui Dumne-omui păcătos. Prin urmare. pe care păcatele lor i-au exclus de la o P^ cipare atît de nemijlocită. Numele celor ce duc prinoase la altar sînt citite cu voce tare ic timpul rugăciunilor solemne de prinos care sh" fac înainte de împărtăşanie şi adesea aclamate ca în timpurile cele mai glorioase ale dărniciei. Aşa"311 episcopii insistă asupra faptului că fiecare membru al comunităţii creştine. ne-oiasii vagabonzii şi imigranţii de la ţară (ade-cpa Veu încercată) se strîng. nici.bazilica din secolul al IV-lea. într-un spaţiuin dicat în mod special în fundul bazilicii. este binevenită pentru cei cu adev rat săraci. zice j j Gură de Aur." „Nu ridicînd mîinîle (în atitudinea de r a orans-ului) vei fi auzit. neraşi. Condiţia ticăloasă a săracilor este încărcata cu multe semnificaţiii religioase. Cele mai spectaculoase sînt dăruite de h parat sau de conducătorii clerului. ei aşteaptă sub privirile asis ţei gestul public de împăcare al episcopu I Ui ierarhia saeculum-nlux şi eglitate la St 2TKS BTpStelor comise de membrii ma »™t ai coZnităţii creştine.ne împăratul Teodosie printre a$aZaJL\ lumii despuiat de veşmint acesta poruncise Sărăcia Săracii sînt şi ei bătători la ochi. se strîng „penitent11. sînt fapte ale unor oameni 'dornici să dovedească după moda veche că ei sînt cei ce au dreptul să „hrănească". sinvu i săracilor un statut privilegiat: cel de mool al condiţiei ticăloase a [omenirii din care înt! parte eul său păcătos. Se nădăjduieşte că noţiunea de păcat* fi de ajuns pentru a dărîma această îndrăzneaţă piramidă de patronaj şi dependenţă. la uşile bazilicii şi dorm sub porticurile ce împrejmuire curţile interioare. care nu cer o pocăinţă publică. Gemetele cerşetorilor către 270 credincioşii care pătrund în bazilică pentru ruga sînt preludiul chemărilor deznădăjduit3 ** credincioşilor implorînd mila divină. deci să controleze congregaţiile creştine care se adună acolo. chirciţi. Idealul civic conform cărui mai marii lumii au obligaţia să se arate dai. De săraci se pomeneşte întotdeauna la plural în termeni care nu mai au nici o legătură cu fosta clasificare „civică" a societăţii împărţite în cetăţeni şi necetăţeni.

pătrundem într-o lume Hp semnificaţii generale limpezi. a sarcofagelor clasei sociale Serioare din secolele II şi III . Diversităţii. a făurit totuşi.civică" a notabilităţilor din urmă a două veacuri. înarmat cu pr°P j definiţie „necivică" a comunităţii. Prin urmare. ăr nenorocirea reală a săracilor face !ntr clienţii ideali ai unui grup domic să dlI\el=ră tensiunile provocate de legăturile de °C naj cu o clientelă adevărată. trecem din sălile l 4e în cele creştine. papa Leon Roma. călăuză spirituală a nuW roase grupuri de văduve şi fecioare. văduve şi diaconese. în care domină cu fermitate un tip nou de personaje publice: sprijiniţi vîrtos de femei celibatare. Surprinzătoarea varietate a inscripţiilor funerare păgîne şi a artei funerare păgîne constituie dovada unei societăţi în care proliferau părerile cu privire la 101 . oraşele mediteraneene sînt w răşi încercate de crize. tipul personali" unei noi forme Ide spaţiu public. fe-Public °f se bucură de un adevărat statut acest st T °raşele regiunilor mediteraneene. de pil J devastarea Romei de către vizigoţi în 410 " apariţia unor episcopi influenţi: Ambrozie I Milano. imaginea .si definitivă a mormintelor creştine. tr iese adevărate catastrofe urbane — ca. ale căror averi şi energii le pune ] slujba Bisericii. Totuşi. este p uşoară. iar oraşul şi circumscripţia sa îl vor cin. în cum secolului al IV-lea. Jj veacul al V-lea. Fiecare încălcare a acestor coduri dă naştere unui scandal pe care mulţi se complac în a-1 atîţa îndată ce apare ameninţarea ca unele femei să aibă o oarecare influenţă în Biserică datorită averii. viaţă ierarhizată şi * de către bărbaţi. de sus în jos -duPa «.. Ioan Gură de Aur la Constantinop0^ nemilosul Teofil la Alexandria. Averea multor fecioare. aspectul izbitor al P tronajului personajelor de vază. este binevenită pe rat săraci. înscrise cu foarte puţine variante pe toate mormintele creştine. Nu există contrast mai izbitor cu auto. este estompat de b_u ^ iă ilo zil^Cl chea dărnicie civică. Femeile bogate . draperii de ^ sfeşnice strălucitoare. ce se t prin pietre. prin pomeni şi îngri-meileT navilor $ străinilor în ospicii. Comunitatea creştină ce creşte paralel ci oraşul vechi. săracii nu se pot revanşa şi clientela ce o alcătuiesc este egală cu zero. în jiri d.modestă. căci. mozaicuri. Augustin la Hipona. dar necontenită. De la Ciprian încoace. frîu l^ j intervină. care preced şi urmează anului 400. datorită ceremoniilor ei publice. Dintre toate ? irite de patronaj cărora multă vreme le-a f st expus clerul — fapt de notorietate publică — cel mai primejdios şi mai ruşinos în ochii paginilor este intima dependenţă faţă de femei bogate. menii al ^ extrem !de rar în celelalte do-^ timpn? -T*6^* PuWice a oamenilor de vază d°minati. !mperiului tîrziu. sie afirmă: „Un episcop iubitor de săraci estţ bogat. episJ pul dobîndeşte însemnătate în oraş. ţese legături de patronaj şi de umilitoare obligaţii între cler şi femeile care. chea dărnicie civică. episcopii celibatari îşi întemeiază prestigiul F capacitatea ce o au de a „hrăni" o nouă categorii de persoane. sărăcia şi rolul jucat de femei influente în Biserică sînt preocupări strîns legate. Canoanele Sfîntului Atana. Cînd. aceste tabuuri nu * aplică rolului public jucat de o femeie care călit f1 ?Ut°r Un°r sărmane ePave umane. Pentru gf1 I ţiile acestea se pune o întrebare: în ce m°ds^.erudiţii le cercetează necontenit încă şi azi — i se substituie un repertoriu Ide scene lesne de recunoscut. £ binefăcătoare. Mai mult: coduri stricte de segregare între sexe interzic femeilor accesul la puterea publică în Biserică. Generaţiile dintre do* secole. culturii sau curajului lor deosebit. conduc aristocraţia senatorială. pe care nici pe departe nu-1 stă-pîneşte în secolul al IV-lea. la sfîrşitul secolului al IV-lea. pe malurile Mediteran61' Moartea oraşelor se întinde solidaritatea mai In a.. O asemenea avere şi patronajul legat de ea au urmări certe pentru săraci. se alătură în mod puy acelor categorii de persoane a căror existent fusese ignorată de vechiul model „civic" al J tabilităţilor urbane. după cum ştia toată lumea. categoria anonimă şi profund anţi-civică a săracilor părăsiţi şi fără rădăcini. muzeu din lume. a pomenilor zil^jl cute oropsiţilor anonimi de către creştinii P toşi. sti". ~L DUtin limpezi. 241 'Mki:0/w^fâMjl Episcopul Patron al săracilor şi ocrotitor al femeilor i fluente. prăbuşi faţada renovată a fostei cetăţi rom ^ dîndu-i episcopului creştin. în calitate de ultim reprezent39 vieţii orăşeneşti.

. Ceremonii anuale pentru pomenirea morţilor şi spre binele sufletelor lor — sub veşnicul pretext de a veni în ajutorul săracilor -l se desfăşoară în curţile bazilicilor şi chiar înăuntrul lor.moarte şi viaţa dincolo de moarte. „Probi-lianus (. iată de ce odihneşte în acest loc sfînt. dar privilegiat. dar de acum înainte ele nu mar sînt de ajuns.li iarhii Fecioarele călugării şi al acelei ierarhii. cînd era vorba de oameni de vază. călugării şi membrii clerului sînt grupaţi cît se poate de "ape de numeroasele morminte de mucenici în cimitirele Romei. Fecioarele. precum şi ciudata diversi-fate a mărturisirilor defunctului Sau despre de-lunct. . Elitele noi ale bisericii urbane sînt urmate de umili laici admişi în aceste docuri drept răsplată a excelentului lor comportament creştinesc.) către Hilaritas: castitatea şi caracterul ei blînd erau cunoscute de toţi vecinii (. sprijinită de grupuri tradiţionale — familia. atîtor erit dincolo de morO data cu apariţia creştinătăţii. a rămas castă opt ani încheiaţi. IV-Iea. în secolul . ci de biserică. la Milano şi aiurea. rolul esenţial jucat de mausoleul tamihei la cei avuţi. Persoana care murise. pramoas. O doctrină ^ est solidă despre viaţa de apoi. Clerul poate respinge prinosul dat în numele membrilor nebotezaţi ai familiei. în acea vreme. care şi-a acoperit mormîntul cu care? Prif'ite de !a guvernatori romani în sărman Xi dărnicia civică. De aici extraordinara proliferare de asociaţii funerare la oamenii umili. nici o comunitate ainîPUne tăcerraSP^lndită nu intervenise pentru a tO l diferi+r _ltor §lasuri particulare.. al păcătoşilor nepocăiţi şi al sinucigaşilor. Ofrande făcute în timpul cumj necâturii sînt garanţia că numele morţilor vor fi pomenite în rugăciuni de întreaga comunitate creştină. Democraţia păcatului s-a introdus în incinta bazilicii şi:.^azuieŞte să găsească vreo doc-Pagînă Hin iT TsPre viaţa de apoi. au exist.^ mrnormîntat în apropierea mor-il Ţ mucenicilor — dovedeşte un fapt: da-ă creştină stabilise o ierarhie printre muniwi ^^ care controla accesul la «caşuri sfinţite. numeroasa rubedenie artificială a ere-dinciosului. familia creştină tratează de acum înainte numai cu clerul. familie şi cetate p/6 rul afirmă că este grupul cel mai capabil apere amintirea morţilor. în lumea re%ioasă iailCOlele n ?i IH. încă din secolul al III-lea. Căci gloria răposaţilor nu mai este celebrată de oraş. asociaţii funerari şi. morţii sînt sustraşi pe nesimţite oraşului lor. precum şi un îS ^ ne rOa§ă să trecem cu vede" ^ersurilor epitafului său! MorminAceşti si ? ** mdntă ^ cititorii de epitafuri religiilor r dar U înnebunesc pe istoricul trinâ coeront. oraşul însuşi — era datoare să explice în graiul ei celor vii semnificaţia morţii sale. Formele civice de mărturisire trec pe planul doi. Ne revin în gînd o notabilitate elină. Dornică să asigure odihna şi renumele permanent al defuncţilor săi. Săracii s^ mobilizaţi pînă şi după moarte: rîndurtfe J morminte umile. aşezate la o depărtare de<jf? de mausoleul bogătaşilor. Firidele suprapuse J catacombe sînt mormintele săracilor şi ra 2 martorii fără glas ai hotărîrii clerului dJ acţiona ra patron al nevoiaşilor.Curtea imperială serbează public do-ZZ -Prmului 102 .a. fac dovada solie1 nii şi solidarităţii comunităţii creştine. fîrsitul secolului al IV-lea. în bisericile creştine. Ceremoniile trăd1 ţionale la cimitire continuă a fi celebrate I mod curent. propovăduita a clerului îi lămureşte pe cei vii în legătură cu srJ nificaţia morţii defunctului." Integraţi. la Roma vaste cimitire creştine administrate cler. se întinde de acum dincolo de mormînt într-m mod de neînţeles pentru păgâni. Numai în orăşelele italiene tradiţionale aniversarea unui om de vază constituie prilejul unui mare banchet civic olem notabilităţilor şi concetăţenilor. si-a atribuit rolul de ar. Mormîntul Un înţeles nou al expresiei „ţărînă sfinţită' atrage în mod persistent pe morţi spre urn bazilicilor. BiseriCa introduce între individ. mor-mîntul era un lăcaş particular. grupul de egali..) In timpul absenţei mele. vădit. răspîndirea L?' -numite ăepositio ad sanctos — privile-practidi . Ele cuprindeau galerii subterane zidite grijă şi concepute astfel îneît mulţi săraci J găseau acolo mormîntul.

în secolul al |V-lea. monahoi. La sfîrşitul veacului al rolul jucat de Biserica creştină în oraşe umbrit de un model absolut nou al firii neşti şi al societăţii. Constantin îi scrise Sfîntului Antonie. ioan Gură de Aur se retrage penceti° peri?adă scurtă. dîmburile care împrejmuiesc Antiohia. printre proroci care văd limpede viitorul. Ei s-au stabilit pe e lentul social al continentului arctic.cetăţean". adică „oamenii singuratici". u om definit prin această unică şi elementar faptă. x MONAHISMUL Modelul pustnicului Intr. Prestigiul călugărului constă în faptul este un „om singuratic". casa numită a lui Terenţius Neo. Fragment dintr-un v» . 6. în tovărăşia apostolilor şi a mucenicilor. respinge cultura nizată şi propune o altă opţiune decît c unui trai nemilos şi disciplinat în iŞ^ suprapopulate. Viaţa lui Antonie de Atanasie apare numaidecît după moartea sfîntului. Pustnicii singuratici sau grupurile depus: nici se stabilesc pe pămînturile nelucrate.o zi. pe un ţiu socotit pustiu din timpuri străvechi Pe societăţii mediteraneene.e. Călugării. printre as-0 P. Petronlus Probus. In-® 380 şi 383. perpetuează o tradiţie creştină foarte deosebită de cea pe care am putea-o califica drept arhaică. înconjuraţi'I* egali nicidecum clasici: Şi acum (el trăieşte) printre patriarhi. Gloria lui Âdam Aşadar monahii trăiesc într-o zonă limpede percepută ca despuiată de şi punctele de sprijin obişnuite ale vieţii nizate în societate. Cei care se stabilesc aed rămîn adesea la mică depărtare de comunităţii: pe care le-au părăsit şi devin curînd călăuze. fără a-1 impresiona nicidecum pe batnn. Lumea îi ştie g pe oamenii eremos-ului.eŞtnînt 1&J °U care fusese ţesut ultimul lui obStesc sfîrs>Pe fclerici ?5 Pe creştinii al căror CUrile nj_i zl* fost demn de un sfînt. An-Sde plecase la Fayum. cel p dintre acei potentes ai Romei. dimprejurul oraşelor | satelor Orientului Apropiat. el a nunţat la lume cu hotărîre şi în modul cel m vădit. Acest Sfîntul p t °dit}nit la cîtiva metri distanţă de Xv-lea i f Pînă în ziua în care' în secolul al firele de ~a. Prin anachoresis s-a rupt de toate tru a trăi în pustiu. în 356. Atitudinile lor spirituale şi morale se întemeiază pe experienţa unui mediu cu precădere rural. extrem de deosebit de cel al creştinilor orăşeni. 1.: spirituale şi eroii sătenilor. cel mai oră«itre retorii creştini. călugării din Egipt şi Siria trezesc în lumea mediteraneană sentimente de stimă şi Sandal.ro cIama un fapt cert: noua intimitate a mare 0 °U Hristos la curtea cerească. atît de cunoscut orăşenilor. satul său. oameni cu mari puteri. făurit de „oamenii ţiului"'. păşind pe iarba verde a raiului dumnezeiesQ umbra unor palmieri orientali. Pacomie îşi întemeiase şi el primele mînăstiri înainte de a deveni Constantin împărat al Răsăritului. Apoi sa este încredinţată mormîntului ură i trU' Un suPerb sarcofag de mar-lui pP. Pustiul a contrastat dintotdeauna izbite cu viaţa „în lume". în persoana sa se ' centrează vechiul ideal al „simplităţii Două căi l-au dus la ţel. unde îşi J/ trece cei treizeci şi cinci de ani pe care avea de trăit. pe vremea naşterii împăratului şi se stabilise de mult in pustiul Tebaidei. Mai întîi. pustiului — „ermiţir noştri. el este un „anahoret". Pictură de la Pompei. în luna august 386. acest no mans * situat în afara oraşului. 287 istoria Sfîntului Antonie îl smulge brut Augustin planurilor lui matrimoniale şi i\ pe o traiectorie care îl duce după cîţiva a^ scaunul episcopal al Hiponiei. mozai-«aţişează departe de vechea cetate. >^>-â % j. Edictul lui Constantin. d: nu totdeauna ostile. este o noutate pentru lumea asceţilor. descoperit sarcofagul plin cu v. Hrî'sto ie în gînd sPre Piscul muntelui unde tioriant ^ Schimbat la faţă" este visul emoşean i f lui Ioan Gură de Aur.» roliofnri sur I " 103 . dar creatoare.

Sarcofag de copil. 9 î. j 39. sec. procesiunea de pe altarul Păcii lui Augustus. Venus. sec. . I? 37. m. Aceşti soţi au o înfâti«J I tipică pentru „romanii de !v încît nu se observă j3ij sculptorul i-a îmbrăcat h. Stabies. 20 Noaptea nunţii 21. Sarcofag. 33. J 25. ST**! 104 . aplică de oglindă: Jupitei. loma' Vila Albani. sec 7." .n. 22. I î. Mormîntul lui Cornelius ! Atimetus. Ex-voto dedicat zeiţelor hrănitoare. . II Sau Ml.n. 17. Pictura dintr-un mormtnt subteran sec. Tinăr prinţ. S greacă. I î. Sarcofag (detaliu) sec.n 28. I sau 1 38. Bronz. Personaje ideale stînd de vorbă. Octavi sora lui Augustus " .e. sau e. II—III. Atelier de familie. III sau IV 30. Ju-nona şi Amorul. #* . persona] fantastic.: !) lH Si' i''i. statuetă repre-zentînd-o pe Venus sau un Anotimp. Pictură dintr-un mormînt subteran. Camee. II e. sec. II e. (fragment). reducere artizanală a unu. 31 Portretul unei necunoscute. Sec. Relief funerar grecesc din Thyrea (Laconia).n. replică romană a unui iginal grecesc din anii 400 I.e'. Roma. sec.n.8«ofag de copil. sec. Sec. începutul erei noastre. probabil din sec. II «ţ libertului Cornelius Atimetus.n.:rf I 19 pictură de la *» Herculanum. sec. 14. IM î.n.e. sec.e. .e. 10.? ' mormînt ' Bizanţ şi Mysia. portretul unui cuplu înainte de anul 79. 34.9 a b. I 35 Bronz mic.n.n. Iii i 1 ifi: SssS^t^®^^ 23. 16. Sarcofag (aetaliu). I 11. Pompei. "M^ 26. Deschiderea unui testament. i\ ti PIP \* .înaintea anului 79 e.

Roma. Mormîntul unor soţi liberţi şi al fiului lor cu porumbelul său preferat. rtze. Jertfă.n. 56. înainte de construirea Colosseum-ului. Statuia unei femei defuncte. »*? scoperită la Anzio într-o *"i vila a lui Nero..sec. 61.„Fanciulla din Anzio". i 65. . Este oare o femeie din Pompei. I?). . Pompei.'1 52. sec. i . "Musculoasă". Firma prăvăliei postăvarului Verecundus. Reprezentare dintr-un mozaic descoperit la Pompei. i 42. 58.r i r. I—III. 59. detaliu. Scenă de comedie greacă sau latină în veşminte greceşti. 57 Horn. Libaţie pe o masă pentru daruri înaintea jertfirii unui bou. sec. I). anul 2 al -e n 70. Piese de argint descoperite la Pompei. Colier de sclavă din bronz. 44. eastâ 60. 47. 105 . sec III—IV. Inima Romei: în centrul fotografiei un spaţiu liber pavat. ' 49. Mic vas de b. relief funerar frumos lucrat a. lup* gladiatori cu fiare aveau loc la Circ. sau chiar 62 al e. Elegantă scenă de toaletă. Mormîntul libertului Titius Primus. 71. 67. înfăţişată ca o femeie culta a portretul imaginar al poetei ideale? înaintea anului 79. descoperit la Doudeville.40 Cu*e de care la Circ 41 Placă (sec. Lampă cu ulei. Columna lui Traian.MozaicdelaCartagina. ! 64. unui negustor (sec. anul 203 i72. i ii ii | |l' ! 66. 69. J :' . Arcul de la Lepcis (Libia). I sau II.onz. 43 Placă de bronz. 74. spre 110. Chei de bronz.

mormîntul unui mă ceiar (detaliu). 106. dar cu ax vertical. ! 101. 87. 112. 82 Tînărul acesta roman poartă togă. sec. Casa Lucretius Fronto.n. Casă din Ostia sec. Defunctul negustor se pregăteşte să pornească la drum cu un cal si un sclav. IV.. Scenă rustică. see. Mormîntul unui medic atenian sec.:»il| 76 Ritmul vieţii: detaliu de calendar.n.. Interiorul unei prăvălii de altădată. I 115.75. 106 . Pescar bătrîn. IV 80. Scenă de jertfă (fragment). 77. Firma unei prăvălii. Mozaicul lui Magerius (ansamblu şi două detalii) la Smirat (Tunisia). 1 —'M1 88. Machetă de Gismondi. Cîntăritul balo-ţilor de fină cu un cîntar cu cursor. sec. Mozaic de la Pompei.e. Cursă de care (relief distrus în 1944). sec. Consul aruncînd pe pistă un şervet care va da semnalul „startuiui". b. . 79. II. pictură. 96. Sarcofagul unui zaraf. Machetă de Gismondi 100. 85. III. Sarcofag (fragment). * sau IV. Cîntar de bronz verificat de autoritatea publică în anui 47 al e. sec. i s1 r J:«. » "-M apei. Navă în portul Ostia. (detaliu). II—III. Vila Albani. Vedere a oraşului Avezzano (Abruzzi).. 83. sec. 105. sec. spre anul 25. ||—m. II? 94. sec. III saU 1V' 90. Roma. după cum dovedeşte bulia ce-l atîrnă pe piept.. între 177 si 180. sau IV. I î. c. Pompei.. ei. Roma. i 110. 89. I sau II. Sarcofag (fragment). Catafalc. creştin. ' . 107. II sau III. Termele lui Caracalla. dar încă nu este adult. Cazangiu muncind 86 Mormîntul unui mozaicar. Mozaic. 81. spre anul 50. Sec. '08. a. Aşa-zisul Seneca înainte de moarte 104. 78. -TeaS0Pem^lei-u vin. spre anul 100.

137.pinilor. Pompei. Viaţa noastră este doar un singur înconjur al arenei. Planul oficial al Romei (fragment). făcînd o libaţie. un păstor frumos.P8il 139. Sarcofag. Monedă de argint cu chipul lui Domrţian.e. II? 'S-.1. I 144. Vi i 134. Relief funerar. Triumful lui Bachus. Castor şi Pollux. O femeie se închină. Statuetă de bronz. 166. gustus. 107 . Mozaic de la Susa.. I 128. probabil cu puţin timp î. r . 5«18. Vînătorul acesta în arenă se apără împotriva urşilor cu o ţepuşă I şi un bici. Imaginea funerară a unor soţi ifâţişaţi ca Marte si Venus duoă «iul 120 e. jr lui Hadrian. în stînga. 165. acceptă asaltul satirului. sec.n. ' 127 a b. II? 117 a. Tezaur de argintărie descoperit la Boscoreale.„i sima poi?erpgeniilor 150. Hercule şi Bachus. 148' M°zaic Pompei. . «7. 153 de bronz i^hibiţi 'iap însuşi. 146. spre anul 210. . Dispută în prezenţa unui judecător 121. I—III. înainte de anul 79. 143. _Ospă{ pe un mormint grecesc. 119.. Endimion.wpilamuritafttde mic viaţa (la 161. Sarcofag descoperit la Simpelveld Un. Tavan stucat al unei vile mari. Monedă de aronz cu portretul lui B O. împăratul Augustus.40. Capodoperă dintr-un atelier identificat spre anul 200. sec. „Cea camee din înfăţişează P* membri ai *% întemeiate ° M. spre anul 110 154. Servitor pregă-tind băutura stă. 130. casa numită a Centenarului. i . Sec. divini în glorie. III? 145. '25. 142. Soţia medicului îi prezintă unei divinităţi cîteva flori pe care le scoate dintr-un coş. b. . sec. sec. 129. II. Sarcofag (detaliu). a urn berbec şi a unui porc. 138.n. Jertfirea unui taur. Diana cu arcul. sec. gravat pe marmură. a doua jumătate a secolului I. II__ . mtf 149. Sarcofag (detaliu). sec.ML ! t 116. Monedă de aur.

184. Sarcofag.... II. ofiţer de cavalerie. Faţa laterală a cofag. Ur>ui 185.. l I 169.^ I -Î i < >]m I :! S "a* **--. făcînd o libaţie. i Mormînt. 177. sec.-. '* r9S9CL 1 ifl 178.167. sec. Aureli" oferind zeilor tămîie înainte de a aduce o jertfă. < . 182. marchetărie de mai multefeluride marmură.1 | . spre anul 200.Roma. Gladiatori vii sau morţi cu numele lor. Defunctul la vinătoare. sec. 173. . Sarcofag descoperit la Acilia.-: a9 (detaliu). 170. sec. sec or cu naiul la şold a dus oaia rătăcită pînă în rai. imitaţie * străvechi opere Piazza A.. unui şrtul sec . I? Ţarina mumă sau Italia. Zeiţa galică Epona. ţinînd în mînă Eneida. i 11 . t^t 180. călare pe iapa sa. se luptă cala»6 un leu. sec. II. IV. Defunctul. III. Sarcofag de import sau de imitaţie ateniană. d^ anul331. 108 .K ! | i . Cartagina. H .i [. Mtwv » « . 179. Vilă din Pi prima jumătate a 174. sec. Virgiliu pe tron. între două Muze. IV. a' u^atuie P°rtret. II—III.wm-. sec. 168.

XI. Roma. Sec. Santa Măria Maggiore. Codex Sinopensis pe file de purpură. Pahar cu fund aurit din epoca creştină. Mozaic de mormînt . catacombai' Domitilia. împărăteasă: spre anul 380? 210. sec. IV—V. datat între 379 şi 382. fftS! !-W. sec. I 216. V. Papa Silvestru (314—335). înainte. K 208. de anul 275.». IV. IV. mormîntul unui w sec. VI. Sipet de nuntă din argint (detaliu) descoperit la Roma. V. 217. Parte dintr-un diptic de fildeş. în pustiu. sec.202 . Sf. Omul oferă pîini dintr-un coş plin. Machetă de Marcelliani. Nonnosa şi Hila ritas în catacombele Sf Genaio. Sarcofag (detaliu] sec. 212.M i:ymf 1R8 Fildeş în altorelief.. 193. dedică sfîntul Pavel sau Marcu. Sec. IV. * 209. Simion. 199. spre anul 435. VII—VIII 194. ': pictură Pe sticlă. 197. portretul Sf. Sarcofag creştin (detaliu). *v 198. Cei trei evrei în cup-lor. sec. Sf. pictură dintr-o sală de recepţie (bazilică) imperială. Comemorează consulatul lui Flavius Felix în 426. i .?». 1 221. la Neapole sec. Răposaţii Teotec nos.. sec. Vaticanul în evui . Pardoseală din mozaic (detaliu). Am brozie. IV. Vaticanul î Mh 205. Constantin şi tovarăşul său ideal Alexandru Macedon. sec. " 207. la vest de Assuan. Menologul lui Vasile al ll-lea. sec. pardoseală din mozaic (detaliu). 215. Catedrala din Aquileia. Mănăstirea coptă Sf. înainte de anul 326. Mozaic. Trier.. Pavel cel candid. Benedict de 219. V? 96. 213. LArycanda (Licia). V? 109 . J cerere adresată «ftî pe săraci de 195. 202 Cupă gravată (fragment): cursă la circ. 189. . 2H Roma. 211. # ^ ii 205. Sarcofag păgin (detaliu).

Paradigma mo-11 este nouă. la fel de lipsită de nodurile 0 inte de motivările individuale proprii ini^ îndoite ca şi inima robustă şi lăptoasă a „fierului. pr trezăreşte orînduirea adevărată. apar de acum înainte ca un vîrtei t/ lămurit şi foarte secundar în şuvoiul ce curs" din rai spre înviere. 226. ' 228 Sarcofag (detaliu). i căiugărul individual a dobîndit liberi ta de Dumnezeu şi printre tovarăşii săi. tatef' t-ngă idealul: „candoarea inimii". al căror sinDja ScoP este să-1 slăvească şi să-1 laude pe nasyn?2eu cu inima candidă". călugărul năzuieşte cu arŞ°Pt:L eca inima lui să fie „cea a unui om drept". Platou de argint Venus şi Adonis. „singuraticul" a redobîndit. Veacuri de speculaţii despre gloria lui Adam" cristalizează în jurul lui. consul la Bizanţ în 517. pînă şi creştinii" clasici. Lespede «unerară. „cetăţile şi casele". Ca şi Adam la început. elementele învierii bat la uşă. „Timpul actual se apropie de sfîrşit. din aproximativ 382. ' 11 soarta. Elibesă-ŞÎ a ^nsiunile inerente unei societăţi orgaf purificat încet şi anevoios de sugestiile ni2ate. <J°aremă intactă. 225. locul . V. rea omenească. ale căsniciei şi naşterii. Adam şi Eva după păcat îşi înfruntă -. ^ demoni. spre nul 432. IV. aşa cum o modelează imperati-vele actuale ale acestei societăţi. «npreună cu oastea îngerilor în lauda neîn-ată a lui Dumnezeu. sec. zice bătrînul J|>! adesea am zărit grupul glorios al celor Pţi. ** ^drniratorii călugărului sînt convinşi că. pînă şi definiţia socială a 110 . Simion (Quiaat Semăn).j asocial al pustiului este o palidă imagine a iului. | „. sînt un accident neprevăzut şi intermitent al istoriei. sec. prima. al mucenicilor şi monahilor. El este iom angelic": „Adesea El îmi arăta ostile orînduite în faţa Sa. poma. Prp Ioan Gură de Aur în predicile lui es clorie. adevărata casă a omenirii. Chiar şi societatea şi f.. el se înalţă în rai. tră-nd astfel. Biserica Sf. căsnicia. toate societăţile umane.Hristos cu barbă între Petru şi Pavel. mîndru în pragul unui nou. viaţa monahului este acest pămînt oglinda vieţii îngerilor. oricît de Se" ternice şi străvechi ar părea. adică a stării primordiale a omului. de aceea.de Adam şi Eva trăiseră în toată măreţia înaintea asaltului subtil şi atotputernic al jilor egoiste ale vieţii în societatea organi-înainte ca poftele trupeşti. ne îngăduie ţim încă şi azi bucuria legată de o vUn neamului omenesc. reliefurile de pe uşile de lemn. realităţii^ xualităţii. în afara societăţii 'organizate. Viaţa unui oraş ca Antiohia. o parte din măreţia originară a omului. 1 i 230. Mănăstirea ta i Sf.ii actuale să-i fi smuls extazului de la înce-Scăldată în candoarea inimii şi. Unul dintre cele şase diptice rămase de la Anastasius. închi-nîndu-se sincer lui Dumnezeu. lVIohorîtul pei-. lu-cîmpului şi grijile copleşitoare ale socie-. Sabina. artele şi edificiile". Ea include aspectele cele e contra-culturii filosofice pă-stilul de viaţă cu totul asocial ." Toate structurile omeneşti. spre anul 470. sec! VI . fl 231. precum şi lungul trecut iudeo-f> yrigmalitatea paradigmei constă mai *n schimbarea radicală a punctului d? a asimilează „lumea" unui fenomen ** lesne de identificat — societatea or aşa cum există în prezent — şi.

n°uă. „nevoiaşi ceremonial!" noi. pe dîmburile dimprejurul An-tiohiei. cultura. cît ) la oraş. Ele se pot răspîndi şi scălda oraşul adormit. decît cerşe1tor!OI.t expuse unor prăbuşiri şi mai cumplite. compartimentările. ignoră oraşele prin faptul că ignoră ^. âin l ^ ^ admiratorii lor sînt primii creştini hotar^^ mediteraneană care privesc în mod o soci ncol° de cetatea antică. nevoiaşi ceremonia!"! Astfel.' aşa cum este celebrată» Antiohia.-carte care. sfint. Ei sînt „pregătiţi să primească pe Domnul îngerilor". Oameni ca Ioan Gură de Aur doresc ca ele să se spulbere în strălucirea creseîndă a evului cel nou. dinw "j ţeni şi necetăţeni. Clipa de închinare şi extaz. Oraşul. ale căror rugi trec drept eficiente. Laicii preferă — lucru firesc —să facă pomeni călugărilor. clasă universală". este înălţat fără măsură de micile colonii de nevoiaşi voluntari stabiliţi în împrejurimile oraşelor. Imaginea ^j. au fost zdruncinate şi vădit reduse "tortă 'ritualurilor comunitare impresionante l se"desfăşoară în bazilicile creştine. sumbre oglindiri ale condiţiei ticăloase a omului. simbolismul legat pînă atunci de nevoiaşi. în schimb.bărbaţilor şi femeilor ca fiinţe sexuale hărăzite căsniciei şi reproducerii sînt în pragul împietririi în liniştea nesfîrşită a prezenţei lui Dumnezeu. în timP c El însuşi se apropie nevăzut de altar. De fapt. Structurile sociale pot fi suspendate în'momentele „tari". zgomotoşi şi respingători din jurul Călugării însă funcţionează asemenea unei Iuţii chimice dintrun laborator fotografic. orăşenii se duc în grup să ceară sfatul şi bi^6 se duc în grup să ceară sfatul şi vînt sfintelor feţe stabilite în împrejurimi dai/? cele mai multe ori. ca şi la sate. în momentul suprem al^ li" turghiei euharistiei. Structurile abia r'ituite ale oraşului roman din antichitatea tîr-p6 Sln. F^ zenţa lor pune în relief cu o acuitate mai ^. dezva ^ într-o clipă trecătoare starea reală şi ^ omului. rile tradiţionale dintre oraş şi sat. indife-je avere sau sărăcie. monahii alcătuiesc cu nevoiaşii anonimi o nouă . aflată în dependenţă de mizericordia divină. prin ^nnare. al mizeriei în Răsărit. sfînt!" Regelui regilor.grijile vieţii". zgomotoşi şi respingători din jurul bazili g p . cesar" al vieţii organizate sînt doar un 1 mediu vremelnic faţă . Călugării văd ^rtţj6 . căsnicia.luăm un exemplu precis.de acea stare ^m^-llTi-eliberată de . cînd ies din bazilică la sfîrşitul ceremoniei. la oraş. diferenţierile preSi iată. „prisosU ter. dar. Acesta este visul lui Ioan Gură de Aur.. învins de puterea „lumii". ierarhiile. Bazilicile -9 ă rămîn spaţii inserate în structurile solide "l oraşului. Pînă la sfîrşi-olului al III-lea. oraşul egiptean Oxyr-tul ^e ge bucurase de privilegiul unor distri-Wn Ae alimente — alimente date celor ce pu-^n dovedi că aparţin clasei cetăţenilor. trastantă decît înainte trăsăturile noi aieceaSjj imagini creştine a societăţii. care a murit surghiunit în 407. . Genealogiile înregis-1 pentru a stabili drepturile cetăţenilor 111 . modul în care atîtea nobile personalităţi creştine au preluat paradigma monastică şi numeroasele ei variante trădează vulnerabilitatea oraşelor reînviate în timpul gene* raţiei lui Constantin. Nevoiaşi autentici. ea se c°n?e'g'aţi i asupra deosebirii universale dintre săraci. independentă atît la sate. într-adevăr. al întăririi or-izaţiei sociale. Totuşi. iar dorinţa lor personală de n01 de disciplină personală (care să inciudă renunţarea la sexualitate) este o că viaţa privată a familiei creştine îj? societate va căpăta o savoare cu totul den In paradigma monastică oraşul îşi tîietatea ca unitate socială şi culturală d în numeroase regiuni ale Orientului A înflorirea monahismului este semnul că s o^ dida izolare" a oraşului elenistic faţă de "s fn" dimprejur a luat sfîrşit. ei se află iar în lumea plină de duritate a cetăţii antice tîrzii. Cei care au adoptat traiul monahilor şi fecioarelor în periferia oraşului anticipează zorii firii adevărate a omului. atunci cînd credincioşii îşi unesc g«* surile cu cele ale îngerilor pentru a-i cro „sfînt. de săteni zdraveni şi f. Zorile „elementelor Reînvierii" au şi apărut peste măruntele grupări de „oameni angelici". Acum. al creşterii populaţiei şi. săracii autentici nu trag nici un folos din înflorirea monahismului. vorbesc \* dialect grecesc. Cetatea antica a monastică ne înfăţişează într-adevăr 3 | despuiată de structurile ei cunoscute. oricare ar fi mediul. dar nu părăsesc niciodată cu totul mintea credincioşilor. în jurul Mediteranei. Monahii de pe_ ^ burile din afara oraşului se străduiesc s' ^ în aşa fel încît acea clipă să dăinuie întreagă. în cazul cel mai fericit. Veacul al V-lea este cel al invaziilor barbare în Occident. ten^i ma monastică radicală le face pe căpe-pre ^arvăzătoare ale comunităţii creştine să tivă Prâbuşirile legate de dispariţia defini-c^u a„ Pr°filului clasic al oraşului. .

de fiice excedentare. !CQţie monastică îyatJi Cl-tatea° a m°nastică nu a şters numai specifir'Urirea [a:ului. notabilităţile se întrec daruri caritabile pentru nevoiaşi şi străini. Ei tremură de frig în noaptea îngheţată a pustiului şi se îngrămădesc lîngă bazilică la prîn-zul de duminică ce le este servit de călugări „din partea sufletelor celor mai strălucite neamuri". mai ales. La sfîrşitul veacului al IV-lea. Pînă la sfîrşitul ( lui al IV-lea. aşa cum fuse.ţară. La oraş. instrumentul de schim-wi privilegiat dintre egali ai claselor superi-ei poate. dar legăturile ei 1^ ^e toate z^ele au fost rupte. neamurile acestea nu mai resimt nevoia de a-şi exprima vreo dragoste specială pentru oraşul lor: ca şi cînd ele Hţ deosebi într-un fel sau altul de masa ne-. în realitate. for rea băieţilor şi fetelor prin viaţa monastic^. omul umil i se prezintă tot în genunchi. jn-tea forumului. ci yhiloptochos. Astfel mănăstirea devine prima comunitate pregătita să dea o educaţie absolut creştină de la o vir-stă fragedă. „iubitor al oraşului său". căci co. Comportamen-ed -Ciosului creştin se 112 . fiecare dintre ele asigurînd. ameninţă să se spulbere într-o simplă federaţie de familii. Această formă de învaţă ce tâ Pe teama de opinia publică şi pe comîntre egali poate să dispară. Dar ea s-a şi pre--ut într-o cultură „moartă": provenită din tele vechi. ° r nu. De acum înainte. înfloresc în mănâstr cu şi mai mult avînt tehnici de educaţie morală precum şi modele de comportament şi de dis' ciplină spirituală pe care nu le practicaseră pînă atunci decît elitele orăşeneşti. fie ei păgîni sau creştini. totuşi. care nu au încetat să-şi exercite controlul asupra oraşului Oxyrhynhos şi a satelor dimprejur.. ca membri ai unei elite noi de stareţi şi preoţi de formaţie ascetică. mai ales. familii avute fac din copiii lor slujitori ai Domnului. Această cultură nu este rezervată bărbaţilor maturi. Printre cei ce s-au convertit la se află mulţi bărbaţi culţi care au d în pustiu — sau în ideea pustiului — tatea care contrastează cu o corupţie Sub îndrumarea unui Vasile din Cezaresa a unui Evagrie din Pont. Spre mijlocul secolului al IV-lea. deşi simbolismul creştin al păcatului şi al ispăşirii a dezvăluit mizeria lor. de cele mai multe ori pentru a cruţa moştenirea familială ameninţată de fii prea numeroşi şi. Oraşul este f jurat cu mînăstiri foarte populate. desigur. ca pînă acum. în ca-°tea lor de creştini. educaţia adevărată. cît şi la ţară! „Iubitori îaraci". este încă privită ca necesară pen-a scrie şi a vorbi corect. oamenii de vază îi ocrotesc pe ne-orăşeni sau săteni. °mcturile vechi dispar definitiv.pu d°uă secole în urmă. Călugării aceştia extrem de tineri nu dispar în pustiu. Totuşi. mănăstirile au şi început să recruteze băieţi foarte tineri.merg oi Pma ^a începuturile vieţii urbane ^ane în Egipt. prin subtila pătrundere în sufletul lor a „certitudini a prezenţei Dumnezeului neya prin conţinut. erau . ma monastică înseamnă sfîrşitul idealuju educaţii făcute de oraş. avem impresia că porţile caselor creştine se închid încet în faţa tînă-rului credincios. Adolescenţa lui nu mai aparţine staţii. să-i fie dată de şcolile din wntrul tradiţional al oraşului. în colaborare cu feţe bisericeşti sau cu călugări stabiliţi lîngă oraş. ea ameninţă să slăbească în^ctele 1asuPra notabilităţilor într-unui din cele mai intime. Pune sub semnul întrebării rolul atribuit spaţiilor publice al şului ca locuri principale de socializare a6 °ra" rilor..renţiată de oameni umili pe care o conlleazăatît în oraş. Cultura clasică. Omul de vază creştin nu mai este philopatris. Am greşi cu totul dacă i-am lua r» * călugării drept eroi analfabeţi ai unei turi. aşa de pu-ducaţia publică a tinerilor membri ai cla-P e sllperioare în acea perioadă este un simp-' grăitor al vitalităţii cetăţii antice tîrzii. ale cărei discipline intime modelaseră timp de secole identităţile publică şi privată ale membrilor claselor superioare. „iubitor de săraci". pentru „prea strălucita cetate'Oxyrhynhos". era înţeles de la sine ca ^\ ieţii. formarea ^comportamentului după codurile ra^ nate de practica monastică şi. î^s^otul că o paradigmă de educaţie atît de t nouă a influenţat. a tinerilor ei bărbaţi. adică creştină. Iar săracii. Vechea cetate. Olurile educative ale cetăţii nu sînt nicidecum H Dărtate de către cele mai drastice. ca şi la . chiar şi în oraş. dar şi mai mult prin er" le provoacă în procesul de socializare. fără deosebire. îfectul paradigmei monastice constă în a dezvă-ii în plină lumină o fisură ce se poate lărgi oricînd în viitor între oraş şi familiile creştine ale oraşului.comP°rtament ale tinerilor creştini nu °in din aceleaşi izvoare. nu au dispărut. Ei tind să reapară după cîţiva ani. Citind predicile lui Ioan Gură de Aur. Asimilare a unei culturi literare întemeiate întru totul pe liturghie şi Biblie.păta-învăţăturii publice date de un retor în v .

Sînt ignorate fostele spaţii publice. faptul 1.e ^ grave despre sexualitate elaborate titţţ. eriior Ioan Gură de Aur îl smulge pe tînărul Antiohia) oraşului său spre a-1 lăsa prad' merii subtile faţă de propriul său tată at^ psiholog al temerii religioase. pun .lr""Ul Augustin. Controlul sexualităţii. omul spaţiului public. P săi. anume teama de Dumnezeu.. de raporturile se-le în căsnicie. devine totodată unul din cele mai puternice Pentru a exprima. Bl ilor $1 APUS: 113 . Ne-ar veni greu să înţelegem conceptul de „intimitate" al societăţii apusene moderne. iar teatrul şi forum-ul lipsesc.e care să fie tot mai Pusa îndrumărilor publice ale comunităţii rea(jQ ^ptul. inexplicabilă în istoria creştinătaţii. El a rămas. ni se înfăţişează o imagine cu totul diferită a orăşeanului creştin. bănuim rurile a două societăţi deosebite avînd deosebite faţă de caracterul vieţii faţă de antiteza sa.cod cr * de comportament. a cum g-a născut printre „oamenii pustiului". în sâSe 6 ln Răsărit familia creştină a continuat fs teoft?^ ideilor decoltate cu tot atîta rigoa.că perechile căsătorite din Apus au s%b at-^ ^e ^esne^ cel Puţin în teorie.dezvăluie acum e ln stilul de viaţă al călugărilor. ca baza unui nou .nsei?lnat o cotitură hotărîtoare şi. Reacţiile diverse ale familiilor la acest ordin sau. Miza constă. fără intervenţia hotă-rîtoare a paradigmei monastice pe care şi-au însuşit-o elitele organizate ale Bisericii creştine la sfîrşitul secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea. diversele aşteptări ale episcopilor. Deodată întrezărim r Antiohie bizantină aşa cum va fi fost. ce revine atît de insistent asupra noţiunilor de sexualitate şi căsnicie. clerici şi duhovnici în această privinţă constituie punctul de plecare al contrastului dintre societatea creştină a Bizanţului şi cea a Occidentului catolic din Evul Mediu. ideile <i5 g. nici ţin. d& rolul sexualităţii în viaţa XUnlui. un episcop orăşean. de prezenţa coplesit0 " a tatălui creştin. sub forma ce o va îmbrăca Mediu timpuriu. şi faţă de rea puterii clerului în oraşe. este „iubitor neamul lui Dumnezeu" sau „iubitor de sarao-Cu excepţia unor morminte de călugări şi c rici. în arte. Dacă de la predicile lui Ioan Gură de Aur trecem la epitafurile greceşti şi latine ale contemporanilor săi.° as^e^ ^e educaţie pătrunde per. unul iintre simbolurile cele mai simple şi intime. Nu m este un oraş elenistic.Se presupune că familia creştină se une ca educaţia copiilor ei să fie făcută la n-iun Şi *a teatru. tatăl credincios le transmite fiilor arta religioasă. călugării.fl£jigma monastica şi trupul toate aspectele vieţii comunităţii stabili11 upra cărora paradigma monastică apasă pe a^a roplesitor pe atît de impalpabil. Daca nu mai este „iubitor de oraş". unde au loc mari întruniri religioase. cel mai it de L i J este legat de căsnicie. I se cere însă să-şi însu-ască o conştiinţă nouă după natura sexualităţii. în cele din urmă. °^serva în cercurile monastice con. pustiul. ceea 6 a ° educaţie temătoare de Dumnezeu.-* ^s Cc^^re călugării pustiului. Dar viziunea aceasta este desigur înşelătoare. în autoritatea conducătorilor spirîti sericii asupra vieţii particulare a aparţinînd comunităţii religioase. Ioan Gură de a* consideră teama de Dumnezeu. şi la curţi retrase. infiltrată în h nărui ce creşte zi de zi. purtarea căpeteniilor luj nu mai este subtil modelată de codurile formate de viaţă în fostele centre publice. nici mai mult. Creştinul laic a rama om de altădată a cărui trufie o vădesc ve ^ epitete ce aduc laude relaţiilor lui cu ega ^ Nu prea are grijă să expună posterităţi^ ^ vele care îi fac să tremure şi să ofteze ^ întreagă. Alei înguste şi întortocheate duc la bazilica creştină. Ascunsei' ţiunile luate în diferitele regiuni ale lum"6 diteraneene în secolele V şi VI. acolo. acest contrast. nu prea există inscripţii care să sucim ^ forţa motrice intimă a temerii de Dumneze ^ credinciosul creştin. mai precis. cuprinşi de o teroare salutara.Unei vieti Priva1. ^. într-o ambianţă de intimitate ocrotită. adepţi ai continenţei. vechiul şi stăruitorul sun.adînc decît teama „civică" de a se exPune reprobării celor de Ea se transmite într-un mediu Se a" filai intim şi mai stabil decît grupul tiu din clasa superioară. Apare la orizont viitorul oraş islamic.

iar din clipa acestei căderi în sexualitate au fost duşi bărbaţii şi femeile spre o lume de Preocupări inerente sufletelor dăruite şi legate le căsnicie. Adam şi Eva au fost fiinţe asexuate. Căci. Pe femeile din aristocraţie le critică "ru că obişnuiesc să-şi arate trupul bine eHflut unei armate de slugi. sate şi oraşe. măcar indirect. Ţrupul ca revelator Ca urmare a nevoii de a stăpîni radicalismul implicit al paradigmei monastice. istoria cădeai omenirii. loc de întrunire socială prin ex-elenţâ a societăţii civice din clasa socială suferă. De la capii de familie din clasele sociale superioare pînă la vitejii „oameni din pustiu" se presupune că toţi respectă un cod de abstinenţă sexuală. reprezentată de Adam şi Eva. căci sexualitatea se făcuse de temut în relaţiile dintre bărbaţi şi femei. „căci contactul cu carnea unei femei este ca focUl Anecdote atît de jignitoare ascund sfidarea permanentă a unei radicale alternative. ba chiar mai acuzat decît pînă atunci. pricina căderii lor în sexualitate. 114 . imt tăgăduirea deosebirii dintre „lume" şi $? Căci cei care au şi început să umble pe P ^ nişurile raiului — deoarece au ales trai ^g gelic" al monahului sau al fecioarei P $p cu privirea nevinovată a unui copil Pr'j.^s să această privinţă. sexualitatea. de pildă. înainte de a-şi duce în braţe propria mamă peste un rîu. **2 dui să ajungă în rai.ne Parţială putea fi privită ca nedemnă. tăgăduirea lorii căsniciei merge paralel cu tăgăduirea^ xualităţii înseşi. din z cfjnditor ascetic şi sever. Prima impresie percepută de cititorul modern de literatură monastică este una de violentă misoginie.de munca grea necesară hrănirii unor guri înfometate. Ce. Ceea "^ plică faptul că creştinii căsătoriţi nu po<. indife-at de clasă sau profesia. bărbaţii şi femeile pot fi în orice clipă pradă unei combustii instantanee. în rai. Povestită cu astfel de cuvinte. pînă şi deosebirea dintre sexe. aceasta. intrarea „în lncepe practic cu o căsătorie pe care pă-)r. Jn gr purile de asceţi creştini radicali. de tulburările şi chinurile sexului. Hierax se în-gP : jgcă persoanele căsătorite îşi au locul în 'r 1 vrea totodată ca austerii săi învăţăcei să ' 6rviţi fără nici o primejdie de tovarăşele lor 'ieS-ene Ioan Gură de Aur predică împotriva daţii-01" spirituale" de călugări şi fecioare "oraşul Antiohia. cînd această 5âr .ere rientul Apropiat. citatul din Scriptură — „Trupul este asemănător ierbii" — este interpretat astfel: fiind pe veci se-xuaţi. Mai tîrziu. Atanasie se vede cons . agitaţia mesa-"in jjor __ monahi sortiţi pribegiei şi rugii per. Pierderea stării „angelice" de adoratori exclusivi ai lui Dumnezeu a fost. jţ pii. bunul monah o va înveli în manta. printre bărbaţi şi . paradig-stică ameninţă să suprime unele dintre I' i cele mai solide puncte de sprijin ale v' lume" în Răsăritul mediteranean.şi în mod notoriu indiferenţi la pre-fnta'unor femei în jalnicele lor trupe — va f'veni endemică în Siria şi în Asia Mică răsăriteană. Răsăritul mediteranean devine o societate organizată în mod explicit. Ja primată sub forma sa radicală. deoarece raiul est^^ chis numai celor ce au adoptat în timpuf ^es> abstinenţa sexuală a lui Adam şi EVa în ^*W căderii acestora în sexualitate şi căsătorie n existenţa călugărului prevesteşte într-ar\^ starea paradisiacă a unei firi umane asexua+ bărbatul şi femeia. generalizînd ruşinea sexuală. Marea spaimă a lumii răsăritene în secolul al IV-lea este ameninţarea cu o anulare a sexelor urmată de indiferenţă. este 'nda fidelă a sufletului ascetului din acea î:b tremurînd la gîndul că îşi va asuma Jingerile cumplite inerente vieţii „în aUn ' e* h°tărăşte să aleagă traiul „angelic" din o ahului' Căci.Cumplita teamă de trup Paradigma monastică a pus sub semnul întrebării căsnicia. ajască cazul învăţăceilor lui Hierax.U . la rîndul ei. simbolul statutului lor te/ r^ca^ La Alexandria se pretinde că zdren-n^v°iaŞilor provoacă în sufletul credincio-pu . La Antiohia. ca monah şi fecioară a sexualitate a fost înlăturată prin ăac sexualitate a fost înlăturată prin renunţare rătăci împreună pe mohorîtele povîrni'suri 1 munţilor Siriei. după cum Adam şi Eva se afl 6 odinioară pe povîrnişurile înflorite ale raiului" feriţi de fecunditate.în lumea ri§idă a satelor . indicînd un „rai recucerit" în pustiu. avînd pe ele ?r bijuterii greoaie. Ioan Gură de Aur se încumetă să condamne băile publice.ntasme tulburătoare: teamă de necon-iici ln veacurile premergătoare.Pregătit-o pentru tinerele perechi încă gx }l am" ai adolescenţei. ca şi în familiile aus-'utne« " creŞtinilor de la oraş. de naşterea copiilor. . Ea provoacă reacţii imediate din partea monahilor şi a clerului.

legate de vise sexuale. In ^fttl Apropiat bizantin. tăti acestui nou Şi straniu înţeles al sexuali-n'. Porţile familiilor cres-^e care. Ap Sexualitatea fusese privită ca un izvor „pasiuni" ale căror incitări anormale pu« altera armonia persoanei binecrescute daca provocată de fiinţe trezind dorinţa sexuala femei şi bărbaţi 'seducători. ea este cea mai originală ibordare a introspecţiei ce ne-a lăsat-o lumea antică tîrzie. a provocat* anxietate excepţională privitor la abstinenfa sexuală. interpretul său latin. îndrumătorii spirituali din pustiu. In Răsărit: viaţa conjugala Doctrina sexualităţii ca simptom privilegiat al prefacerii individuale este cel mai de seamă transfer înfăptuit vreodată de vechea şi arză-toarea dorinţă iudeo-creştină: „inima plină de simplitate*. pentru că se presupune că eie^ luie în med concret (deşi ruşinos) Pre^ suflet a unor avînturi şi mai ucigătoa^' ^r mai anevoios identificabile: muşcătura ^ ^ ce ţă a mîniei. în pat ca şi atunci cînd se roagă. A considera sexualitatea din acest unghi este o schimbare revoluţionară. & efierea fantasmelor sexuale şi chiar modi-a rea poluţiilor nocturne sînt cercetate cu Hă ca fiind indiciul progresului făcut de mo-P1! ţ i iii ddit d ă ca P! cgtre transparenţa unei inimi dedicate dra-a tel je Dumnezeu şi a aproapelui. care mai rămăsese în inima „plină de simplitate".oamenii pustiului" sau să-i primească' să pe acei bărbaţi din al căror truo „mirosul dulce al pustiului". preocuparea „oamenilor din pustiu" privitoare la sexualitate nu a interferat nicidecum cu cea a bărbaţilor căsătoriţi . Osul lor.Regulile ei dau indicaţii limpezi totrj°r care doresc să rămînă „în lume". mare morală) se închid. Totuşi. proclamă dispariţia mîniei şi a trufiei. fără a lua în seamă vreun eventual prilej de contact cu sexul opus. văd în faptele sexuale indicatorul privilegiat al condiţiei spirituale a monahului. scria î n Cassian atunci cînd îl citează pe Abba rhaeremon: „Aşa cum va fi în timpul nopţii. după cum am văzut. de asemenea. în acea perioadă şi în tta cele următoare. Aşa cum a fost dezvoltată de un in-îlectual ca Evagrie. normele vieţii la fel de familiare şi nestrămue jjf ş aţjrn. După cum am văzut. singur sau înconjurat de mulţime".în lume". Ea devine fereastra PrlV1/ cele prin care monahul poate cerceta zontiia lui mai intime ale sufletului său. de acum M ea este considerată ca un simptom ce. Lenta potolire a obiectivelor cele mai intime. Evagrie. în special Evagrie şi Ioan Cassian.die _ Clc)ecum ca izvor de ineluctabilă primej-m°ralâ 4a perechilor creştine căsătorite din Mediteranean. a zgîrceniei. sa va fi Şi ziua.. Fantasmele sexuale şi manifestările impulsiilor sexuale prin mijlocirea viselor şi a poluţiilor nocturne sînt examinate cu o atenţie care ar fi fost de neconceput în tradiţiile de introspecţie anterioare. monştri mult mai de temut. morala sexuală şi conjugală a Pune creştini bizantini este austeră. sub domnia lui Iustinian. ne lovim de un paradox şi sfetnicii spirituali ai kosmikoi-lor sau ' baţi ce trăiesc în lume" sînt adesea 0 ' pustiului". a trufiei.a'?arenţă ca şi structurile legii laice şi U q lr'lstraţiei care. Totuşi. Kosmikoi-lor le place să-i" v" pe .. -fegiat? alte pasiuni. în tra iţ_ ^j. subţire ca un brici. ea nu influenţează aproape poc experienţa laicilor. ai căror paşi greoi răsună sub chipul fantasmelor sexuale. lentului Apropiat sentimentul că el con115 .intre tînărul creştin şi oraş (privit ca sursă în fln. se interpun tă. fantasmele sexuale sînt stucu nuţios. dar nu tinerjfr°k*erne. călugărul a astupat ultima fisură. Ea înfăţişează impulsiile sexuale p3 acţionînd puternic spre rău în toate situaţiile sociale unde se află laolaltă bărbaţi şi ferne. . literatura monasf operă a „oamenilor pustiului". J3^ care „oamenii pustiului" l-au adîncit prj . Cînd a ajuns la această stare. „Căci păr-K me\e cele mai intime au fost ale tale".

uat. meseriaş de curînd îmbogăţit. chiar şi cei de sex masculin.ar-i area* tinereţii avînd relaţii sexuale înainte de datorie. Tînărul Simion este cel menit să împlinească dorinţa de f-1®-nie a Martei. căsnicia timpurie le este propusă drept stavilă ce-1 ocroteşte pe creştin de valurile învolburate ale promiscuităţii în timpul adolescenţei. Totuşi. această întrebare i-ar fi părut extrem de stranie unui bărbat în ochii căruia fecioria" era o problemă ce privea numai pe surorile şi fiicele sale.Urri Şi calitatea „temperamentului" acestei' adică echilibrul dintre umorile calde şi care fac din el un băiat sau o fată. de c ^ ge. Regulii care îi interzisese bărbatului să se apropie de femeie în ™pul menstruaţiei şi al sarcinii i se adaugă °bli§aţia să se abţină şi în zilele de sărbători 'sericeşti. „cetatea binecuvântata" ^15 vechi oraş creştin din Orientul Apropiat S dioasele dansatoare de 116 . în oraşele bizantine. Oamenii ori trăiesc cu ele în căsnicT „în lume". multe ori în jurul unei curţi centrale'iteCti2 gregarea era desigur pur teoretică. la o vîrstă încă fragedă. în această privinţă. cuvioasa mamă a lui Simion cel Tînăr. al adepţilor infantili ai vieţii ascetice. înainte ca greoaiele constrîngeri sociale aduse de logodnă să-i apese spre vîrsta de treisprezece ani. adesea o generaţie şi va fi cea a unuia dintre copii. oricum f f fat os-din clasele sociale inferioare îi bucură. Sfînt la vîrsta de şapte ani! Marta fusese dată în căsătorie. Ar g jo-i. atunci cînd este autorizată. chiar şi un moralist pătrunzător ca Ioan Gură de Aur nu găseşte nimic problematic în actul sexual ca atare cînd se înfăptuieşte în apele potolite ale vieţii conjugale legale. este important ca tînărul şi. împotriva voinţei sale. Mai mult: me-cii afirmă că numai îndeplinirea. în morala creştină orientală. impunătorii „ cietate urbană foarte In afara uşilor bazilicilor si a sei creştine cetatea rămîne cît fana si nedisciplinatâ. pătimaşă şi draCUt^ Pentru ambii parteneri. Tinerilor de ambele sexe. dorinţă neîmplinită în timpul căsniciei ce va urma.. Secolul al VI-lea este cel al sfinţilor copii. fata.ei. desigur. oamenii ^ trăiau în locuinţe foarte apropiate.. Cea &*" doua alegere trebuie făcută foarte de timpuri Timpul conversiunilor furtunoase la o vîrsts matură a trecut. Totuşi.j.. faptele nu sînt prezentate de clerici ca fiind prea" rioase. din Antiohia. dar ele privesc îndeosebi momentul şi modul îndeplinirii. Perienţa sexuală în căsnicie este privită. încă din anul 500. -§°ale acum pe cetăţenii claselor superioare ale'r^ stantinopolului. mai ales. în oraşe. „ fPmeile în lumea mediteraneană răsăriteană. Cu trei denii 'în urmă. din xul A d o s. aruncăm o ultimă privire asupra socie-JPnmilor „bizantini trăind în lume". care prevede despărţirea t& ' 'ntelor femeilor. nu se manifesta încă în S6* ii al VI-lea în oraşele creştine din Orientul :° rOpiat. dorinţă înăbuşită — cum se in iw* pla prea des pe atunci — de o căsătorie de venienţă. Realitatea bizantină . singura contrivfitie adusă de tradiţia ascetică o constituie tra-ya conform căreia penitenţii. ie ^ sînt ocolite cu şi mai multă grijă decitin ^ Vechile hotare imaginare dintre sexe 3in^ pe rite în unele privinţe. Ele se exhibă în mari L n" le nautice la Antiohia. Alegerea pe care ar fi putut-o face unul din părinţi sare. Marta. din Punct xual. Vechile restricţii continuă să limiteze relaţiile. Gerasa ™ La Edesa. cocoţat pe o coloană. un in-oolnăvicios sau perfect sănătos. ori renunţă la ele pentru a se^' trunde de „mirosul dulce al pustiului". fără «erve. ea este tabilitaţi creştine" în nurSe unUfS S tentativ cucernic. Ceea ce le eXC. După acest moment.stituie un imperiu cu hotare „neclintite statuile de bronz". femei de la euharistie în timpul mens. nehotărîrea duce în mod inevitabil la consecinţele cumplite inerente dorinţei de pustiu. ca de la sine înţeleasă. a unui act de p^goste voluptuos asigură zămislirea unui co-tui Prec. sînt întrebaţi dacă — şi în ce condiţii — şi-au „pierdut fecioria". Se ştie că bărbaţii îşi potolesc . îşi creşte fiul în aşa fel ca el să devină vestitul stilit. în ju-rora se află acum. ?d4Uril* Vedere ease pâ. deşi la o depărtare prudentă. de pildă. ^ Totuşi. să se hotărască într-un sens sau altul-dacă vor sau nu să trăiască „în lume". Acum. unui tovarăş al tatălui ei. căsătoriţi.

la Palermo. Raiul şi experienţa Şi Eva în rai alcătuiesc o pa-Xuaie r scnirnburi concrete sociale şi se. e Ada uaţ nu ca nişte celAatan entativi rită.pantomimă continuă sĂ evolueze la teatru. raiul poatOnfdi^a umană a decăzut. la ţel de JeP oricare . apare evident că paradig-stică întemeiată pe sentimentul glo-Ada'm şi a unei Eve anteriori lumii lIlUs\ sexualităţii. încă în 630. va fi îndepărtată nu de un episcop. recucerit poate ii l~%n oraş. iar nicidecum lipsa unei so."l Şi în ierarhia solemnă a sluj**f«or în bazilicile Bisencn cate.ţi'vaT^°rtamentul sexual al laicilor'căsă-de°arece 1 )u^ecat c°nform acestei paradigme. la sfîrşitul secolului al Vll-lea.n conjugală. trei sute de prostituate provoacă o revoltă împotriva guvernatorului bizantin atunci cînd el păşeşte în baia publică. 306 1 ttinonei. nu este nicidecum o solu-î disperată. fireşte. igrabă. încîtVfrSllllli să le privim de la o anumită depărtar ^u'e ca să ne dăm seama de caracterul 117 . care îi tulburase si chi-tît de crunt pe episcopii Răsăritului me-ean nu-1 preocupă pe episcopul din Apu-latin Augustin înlătură acest postulat cu utate.cav ^ecas. bărbat si o vreme Adam f căsătorită. Statuia reprezentînd-o pe Ve nus goală se înalţă în faţa băilor publice din Alexandria. Pentru episcopul mei. redactate în deceniile di-1 V vsale m 430.-.unerea ^ joga» tă neC ienta. numindu-1 pe episcop inspector imperial al bordeielor. O parte ar blkă ^ . repc reChile penUU V Concepţiile acestea sau variantele ] venit într-atît parte integrantă a un* aU ^ mental al creştinătăţii occidentale. Ci Cd LZ-. lam şi Eva nu au fost niciodată fiinţe ase-ate. raiul nu este antiteza strălucitoare a ii „în lume". în cele din urmă. după cum vede. Căci.. adică uşurată de tensiunile ine-făcutăc°ndltiilor ei actuale. -Ceea ce a mai rămas din oraşul antic u Orientul bizantin nu a adoptat. în nesfîrşita tăcere a rte de orice formă de viaţă uma. . A si a autorităţilor. o S°" faroi-oricare. Societatea umană. ea face să se ridice rochia nevestelor adultere. S-au bucurat în rai de o existenţă pe . în-^ să presimţim contururile lumii ce da'T în jurul episcopilor bisericii caiaŞprovinciile apusene după prăbuşirea . toate codurile morale date drept exemp laicilor de către monahi... la cietate umană in din nicie ideală cu laic era o -tenit şi. incidentul acesta nu este cunoscut pentru că guvernatorul. îi împlinise o dorinţă. bizantin autentic care cerea clerului să-şi facă datoria către cetate.e r mul rînd.pustiu ^^s mea" bizantină pentru a cerceta Pr°"ul ^ugu xualităţii aşa cum le-au privit bnn scrierile tin si clerul latin care i-a urmai.organizate. ci de guvernatorul musulman. ceea ce îi adusese acestuia o dojana din partea papei apusean. numai dej^ DUStiului. Este „un loc de pace şi de bu-irmonioase". scandalizat. care cuprinde căs-i şi sexualitatea. . wiedii.ii ca este semnul site ce domnise suflet. o societate organizată aşa cum ar 1 sa fie. în ochii lui. ci si de tJ «ualitatea nu mai divi7. o individualitate pu-%&r me sexualităţii un înţeles nou. In Apus: raiul recucerit Să ne îndepărtăm acum de . ' .e in P I . vreo etapă tranzitorie a omenirii care nostalgia unei măreţii „angelice" şi pier-e a omului o face imposibilă. după cum se spune. Le-a fost dată bucuria să se petueze prin copii. este. aşa cum este pustiul. dacă i unvh Prezentat ca o stare pe deplin )ra raiului recucerit poate fi privită ln Bizanţ.. iar Augustin nu vede de e aceşti copii nu ar fi fost zămisliţi în cursul Ji act sexual însoţit de senzaţii de plăcere ensă şi plină de gravitate.„^iiati.

întrebarea dacă gînduri atît de triste şi de originale au întunecat considerabil relaţiile sexuale ale perechilor spre sfîrşitul Imperiului roman din Apus este cu totul altceva. ceea ce 118 . provocată de o dependenţă pasională faţă de inferiori de ambele sexe. sau în timpul menstruaţiei. este spulberată de un sentiment nou cînd actul sexual perceput ca fiind clipa aţj. cel puţin în gîndirea lui Augustin. " ' c?" Pentru laicul creştin în joc se află o n interpretare a semnificaţiei sexului. durilor de comportare înrădăcinate într-un mo" del fiziologic specific al persoanei umane. că buna-cuviinţă pe care clasele sociale superioare o especta în timpul contactului sexual contri-UlŞ să procreeze nişte copii „bine zămisliţi". Toţi joartă în trupul lor nespus simptomul fatal al căderii lui Adam şi a Evei. ţja se concentrează asupra unor zone preci-f ale simţămîntului specific sexual: la băr-t asupra procesului creaţiei şi a amanunte-]x precise ale ejaculării. şi însoţită de o puternică senzaţie de plăcere fizică. La urma urmei. dacă «j şi în practica de fiecare zi. A^ actul sexual putea fi prezentat ca semnul mai intim al „moralei distanţei sociale gata de menţinerea codurilor de bună publică specifice clasei superioare. Faptul că şi la unul şi la celălalt spiritul conştient este înăbuşit în clipa orgasmului face să dispară vechea teroare romană a „efeminaţiei". codurile şi fiziologia tinseseră amîndouă să supună energiile pasiunii sexuale unui model specific al societăţii. 310 . era mai ales exterioară si so^ ^ trebuie să includă sentimentul cu totul nou ' unei fisuri adînci în urzeala actului sexual suşi. atoşi ascultători şi de sex masculin. Sub domnia Antoninilor. de .„Pers°ana se rupe de aspectele raţionale — a„ Ca s°ciale — ale ei. a vreunei slăbiri a persoanei publice. iar actul sexual. Pentru moralist.mul în timpul raporturilor. surprinzător de persistentă. Mulţi credeau chiar că contactele sexuale îndeplinite conform regulilor bunei-cuviinţi. sau că ele sînt cele care zdruncină raţiunea bărbaţilor ademenindu-i la senzualitate. Luarea în stăpînire de către Biserică "redinţa. tură a persoan orice definire socială şi nu poate fi influ °^ din afară decît printr-o constrîng ^ Pentru laici — bărbaţi şi femei __constr rile normale în timpul raporturilor sexu^" a căror natură. Patima sexuală nu mai P înfăţişată în esenţă ca fiind o „căldură" vă difuză şi indiferentă. După Augustin. singura problemă este ca o astfel de patimă să nu dăuneze comportamentului public al unui bărbat care i s-ar deda în mod excesiv şi frivol în viaţa sa particulară. datorită căruia partenerii îi dau materialul actului Său creator. Noua 'Ua terpretare implică de asemeni desuetudinea ca. Ei considerau ca de la sine înţeles faptul că o descărcare viguroasă de „căldură rodnică" mobilizată în tot trupul. Bănuim că nu.strai ^entru prezentau cînd s-au ivit şi să putem 1U Ce^ specificitatea situaţiei care i-a împins p tin şi pe urmaşii săi să modifice întru atît de semnificativ paradigma monastică tenire răsăriteană. for-mele ds misoginism cele mai brutale sînt ate-uate. era condiţia sine qna non a zămislirii: zămislire şi pasiune nu puteau fi disociate. sau luînd poziţii in decvate. produc copii mai reuşiţi decît cei zămisliţi în timpul unor raporturi în decursul cărora partenerii nu s-ar sinchisi de aceste norme. Concupiscenţa trupului. Medicii şi moraliştii acelei epoci se străduiseră să integreze sexualitatea în disciplina cetăţii. ce-şi atinge paro. Dimpotrivă. Dumnezeu creează co~ pilul şi îi dă forma. Prin urmare. Acestea sînt slăbiciuni comune tuturor oamenilor. în Occident. la începutul Evului Mediu. cum se arată în actul sexual. . care erau oarecum o prelungire a codurilor de comportament. este o trăsă-311 m a persoanei umane care desfide hotă definire socială şi nu poate fi influent. Nu se mai poate spune că femeile au mai multă sexualitate decît bărbaţii. nu este dator cu nimic subtilelor şi pătrunzătoarelor discipline ale cetăţii. bărbaţii sînt la fel de pasibili de slăbiciune morală sexuală ca şi femeile.ugustin dezmembrează cu totul aceste mo-iar vederile sale implică o imagine a ului absolut nouă. la bărbat şi la femeie. dedmdu-se unor preliminarii orale.

. modificînd cu vrere. Totuşi. lupta pentru castitate este cea mai grea. oricum. „pustiul" pătrunde în oraş de sus in jos... în ajunul marilor sărbători bisericeşti şi în timpul postului — căci se tem de urmările gene" tice provocate de asemenea infracţiuni privind noul cod de bună-cuviinţă publică. Aici. Iar acea disloci este acum înfăţişată ca un simptom priviW (pentru că este extrem de intim şi de potrivin i condiţiei umane: omul. dar tot atît de ineluc. autorul. Augustin însuşi a îngemănat. Căci. Dimpotrivă. ca fiinţă sexuală. iar nu „oamenii pustiului" devin arbitrii paradigmei monastice aşa cum a modificat-o Augustin întrun mod subtil şi ireversibil. toţi au moştenit de la Adam şi EvJ tură sexuală sub o formă dislocată. în comunităţile monastice urbane. Perechile creştine continuă să se încreadă în medicii lor. modul cum Augustin stăruie asupra păcatului (fara importanţă) în contactul sexual al oamennor căsătoriţi. a de venit cel mai umil numitor comun al marii de" mocraţii de păcătoşi adunaţi în Biserică catolică. cuviinţe înăuntrul dragostei conjugaletîrziu. Nici nunţare nu poate înălţa pe nimeni de. în această privinţă. ideile lui Augustin le-au impus o rigoare şi o conştiinţă ascetică despre slăbiciunea morală a omului. de datorită controlul ~:Si~" da datorită controlului asupra anumitor . aşa cum este cazul în Bizanţ. implică simţămîntul unei ^. Şi cum ne reamintesc Juvenal şi Claudianus (. cle-rul abstinent îi conducea pe laici mai ales dis-clPlinîndu-i şi sfătuindu-i în privinţa anomaliei PerPetue şi împărtăşite a unei sexualităţi Scăzute. elementul i plăcere subiectivă din contactul sexual. ss înalţă o nouă ierarhie: adesea format. ni se înfăţişează o structură sexuală pită sub ochii bătrînului episcop al Hipo. condamnau iai milă toate actele sexuale îndeplinite fără dor -ţa conştientă şi hotărîtă de a zămisli _c v i. numai un act de dragoste caldă şi plăcută le poate da copiii care să justifice faptele sexuale în ochii clerului celibatar.) aşa au făcut şi Sfîntul Ieronim şi Sfîntul Augustin". „Pustiul" şi „lumea" nu se mai deosebesc cu stricteţe. lupta este ne-sfîrşită. Spre anul 1200. ca în timpul lui Augustin. în Italia şi în Spania. în societatea foarte diferită a ŞvUiU că şi diu timpuriu.riL j^od dragostea conjugală poate fi controlata tele conştient spre a reduce la minimum a P 312 ie neadecvate. în acest chip. episcopii catolici din oraşe.). In afara acestei ierarhii unice şi lipsite de ptivoc. „lumea" şi „pustiul". creştinii se feresc de contact sexual în zilele interzise de Biserică — mai ales duminica. ^ai puţin sinistru.pentru cetate"). un cod sîrguincios interior poate doar să o îndiguiască. iar izbînda. marele război este abstinenţa. oamenii vor fi de Păr6. In toate scrierile ulterioare ale Bisericii latine. deşi îl descrie fără lascivitate Şi cu mult mai multă toleranţă decît scriitorii Antichităţii tîrzii (care. Obsesia occidentala a sexului Umililor capi de familie „care trăiesc în lume". va fi urmat în timpul dezvoltării tăcute a Bisericii catolice în Europa occidentală.constituie în sine o mărturie tăcută a puterii vechilor moduri de viaţă faţă de dominaţia clericală creştină. în sinul Bisericii catolice. acelei naturi. de obicei.^e de mîngiieri. iar nicidecum..rbaţu Şi femeile.. prin această breşă va sufla un vînt înghe-jlt Ei va porni de la canonişti şi cititorii lor.ll ca şi bărbaţii căsătoriţi „în lume") — toţi 313 i i sînt supuşi unei slăbiciuni universale şi tive. oărinţii duhovnici ai Evului Mediu mai tîrziu. groaza şi desfătarea europeanului apusean este îndeosebi sexualitatea. pentru ca să cuprindă şi sexualitatea „în lume". puţin'însemnat. strălucita poezie eroică a Romei antice şi sumbrele prorociri ale scriitorilor creştini din perioada noastră se tulbură reciproc spre_ a ne transmite sentimentul extrem de ciudat că preocuparea principală. rară. Ajunşi aici. . ^u lor şi „oamenii pustiului" (într-un . ne aflăm la ultima încrucişare de drumuri. în Galia. aşa cum a spus Ovidiu (. aşa cum este cazul la bizantinii mereu obsedaţi de 119 . cei de „viţă nobilă". Se va considera atunci că ioCtrina augustiniană a deschis în sistemul de narare a familiei creştine o breşă pe care nici up bizantin nu s-ar fi încumetat să şi-o închi-nuie. De acum înainte. într-adevăr. al unui manual de duhovnicire declara: „Dintre toate bătăliile creştinilor.

mirajul unui rai recucerit in adîncimile pustiului, trufia şi violenţa^ cele ma sumbre şi mai impersonale, ale „lumii'. Cercetarea unor astfel de teme şi, de lap , multe altele — iată poate ţelul spre care ^ toria vieţii private în Antichitatea tirzie u duce pe cei ce se vor hotărî să o studieze amănunţit decît a fost cy putinţă în acesi t-^ ţine pagini. Am pornit de la om Şi or „' este sfîrşit cu Biserica şi „lumea". Care din ^ antiteze a cîntărit mai greu în Plasm Yrotărîrea turii apusene pe care o împărtăşim. " îi aparţine cititorului. ILUSTRATELOR Pictură de la Pompei, casa numită a lui Teren-ţius Neo; portretul unor soţi înainte de anul 79 î.e.n. în Egiptul roman, vestitele „portrete de la Fayum" sînt de aceeaşi factură (Neapole, Muzeul de Arheologie). 2. Bachus, bronz de mărime semi-naturală. Acest adolescent imberb cu plete lungi îşi apleacă de pe soclu capul cu o mişcare neglijentă. Buzele, ochii, farmecul său par încărcate de nelinişte şi dezvăluie natura sa divină (Paris, Petit Palais, Col. Dutuit). 3. Sarcofag, (detaliu), jumătatea secolului II. în jilţul înalt, privilegiul ei, doamna îşi alăptează pruncul. Ţinînd o carte în mînă — fapt ce indică rangul social — tatăl se propteşte de un stîlp convenţional într-o atitudine plină de nobleţe (Paris, Luvru). * Firmă de moaşă din teracotă. Una din moaşe o ţine pe femeia ce naşte, care se prinde de scaun; cealaltă o ajută (Ostia, Muzeul de Arheologie). 5- Sarcofag (sec. I sau II). Două slujnice îl scaldă Pe copilul nou-născut (Roma, Muzeul Termelor). ' Fragment dintr-un vas cu reliefuri, sec. I. Un S6rvitor se grăbeşte să aducă p căldare de apă unei perechi foarte ocupate. O spălătură purificatoare era rituală după fiecare contact sexual (Lvon, Muzeul civilizaţiei galo-romane). 315 , Ex-voto dedicat zeiţelor hrănitoare, sec. Iî-m, Mama şi copilul au venit să ofere o tavă CUfrUc. te statuii zeiţei protectoare care, stind pe un jUţl ti alăptează pruncul. Doicile sau mamele sau Pa_ troanele erau zeităţi ocrotitoare celtice (Mu2eul „ ^Halatul se joacă mînînd o t.ăsură „ 8. Sarcoiag.. animal pe masura ei Hulu_ care a înhafV inventate (Paris, Luvru). « înhămat un animal pe masura eu Hl care a ^^ inventate (Paris, Luvru). ^C'^-mormint subteran (sec. t « mTiea; un copil învaţă sa umble « J?= CL?fun fel de trotineta) (Roma, * a, u. x i^ Joc cu mingea; un copil învaţă sa um „Youpala" (un fel de trotinetă) (Roma, Muz- °i Termelor). 10. Sarcofag de copil. Motivul înfăţişează un bă;at jucîndu-se cu cercul (trochus) (Roma, Muzeul Va ticanului). 11- Sarcofag de copil, sec. II. Cîteva fetiţe lovesc cu mingea un stîlp; băieţii fac să alunece o nucă pe un plan înclinat spre a dărîma un castel de nuci (Paris, Luvru). 12. Relief funerar, sec. II. Fetiţă jucîndu-se cu discuri (Ostia, Muzeul de Arheologie). 13. Alt detaliu din sarcofagul de la ii. 3: fiul, îmbrăcat de sărbătoare, declamă lecţia de retorică în faţa tatălui (şi nu a dascălului său). Degetele lui reproduc gesturile elocinţei, care erau, codificate şi învăţate. Cartea din mîna stingă nu este un amănunt real, ci un simbol de cultură, deci de demnitate socială. Cultura nu era o simplă podoabă în care s-ar oglindi cu plăcere un dascăl modern, ci semnul distinctiv de superioritate socială. 14. Tînăr prinţ; procesiunea de pe altarul Păcii^lul Augustus, 9 î.e.n. Fratele bunicului său, împăratul, se află în fruntea alaiului. El se fereşte sa-ş ridice ochii asupra adulţilor şi pare absent. Aceas ta nu are nici o importanţă: important este^ aparţii familiei domnitoare, a cărei intinU*fiţnl devenit publică, după cum dovedeşte aceasta» < gine familiară şi oficială totoctata. xl —\ c -* v^c nutin individualizate: 120

~tins virinstituţionala de a n ei (Patls. ! gtatuie funerară: regretele pricinuite de moartea cestei fete sau regretul de a fi murit. Faţa este portret. O capodoperă a sculpturii greco-romae a cărei apartenenţă este prea des uitată, în favoarea originalelor greceşti şi a artei aşa-zise romane a portretului, precum şi a ceea ce este orjginal în arta romană (Roma, Muzeul ConserI vatorilor). Relief funerar grecesc din Tnyrea (Laconia), sec. ' II—1 î-e-n- Călăreţul şi vînătorul tînăr şi bogat învăţa să ss lupte cu platoşa si coiful pe care le ţine sclavul. în dreapta sus, vaza care îi împodobea mormîntul. Şarpele pe care ne învaţă să-1 hrănim este defunctul însuşi, care a devenit un spirit bun şi pe care îl vor hrăni cei vii (Atena, Muzeul Naţional de Arheologie). 17. Deschiderea unvA testament. Orice testament trebuie deschis într-un loc public — forum sau bazilică — în plină zi şi în prezenţa unor martori. Aici, fiind vorba de un defunct nobil, magistratul aşezat pe scaun şi înconjurat de lictorii săi, a venit personal pentru deschidere. Toţi cetăţenii sînt îmbrăcaţi de sărbătoare (togă) (Roma, Palatul Colonna). 18. Mormîntul Hateri-ilor (detaliu), spre anul 100 e.n. Prin arta romană, chipul acesta de prunc devine un şablon, dar extrem de savuros (Roma, Muzeul Latran, acum la Vatican). 19. Pictură de la Herculanum, înaintea anului 79 e.n. Viaţa neconjugală, aşa cum există doar în pictură. Pentru personaje ea este obişnuită şi de aceea nu se grăbesc să se bucure unul de altul. Femeia este pe jumătate dezgolită, iar bărbatul kea în neştire (mai bine să goleşti dintr-o dată un vas deschis la cele două capete, din care unul trebuie astupat cu un deget). Femeia nici nu-şi stoarce capul: ajunge să ridice mîna pentru ca o sclavă să-i şi întindă un sipet cu bijuterii peapole, Muzeul de Arheologie), noaptea nunţii, reproducere artizanală a unui Original grecesc. Mireasa voalată s-a si aşezat pe pat. unde Persuasiunea o îmbărbătează. La pi316

cioarele patului, zeul Hymen aşteaptă mom deflorării. Venera însă — sau una din Grar**1 proptită de un stîlp convenţional se pregăt ~~ să o parfumeze pe mireasă al cărei farm ^ preface violul legal în pace conjugală m V& Muzeul Vaticanului). 21. Stabies, portretul unui cuplu, înainte de anul -o Realism de calitate mediocră. între ei, un micuţ Bachus (Neapole, Muzeul de Arheologie). 22. Pictură dintr-un mormînt subteran, sec. II en (Roma, Muzeul Termelor). 23. Pompei. Personaje ideale stînd de vorbă. Un adevăr fabulos sau teatral ce servea lumii reale drept model de eleganţă. Scenă de gineceu, replică sau pastişă a picturii elenistice. Personajele nu sînt aşezate la întîmplare, ci îşi compun poziţiile cu maiestate (Neapole, Muzeul de Arheologie). 24. Roma, Vila Albani, probabil din secolul II e.n. Nu este o imagine fantezistă, ci un portret funerar introdus, cum se întîmpla adesea, într-o scoică. Existau aşadar pictoriţe. Aceasta, înzestrată cu borcane cu culori, are lîngă ea borcanele cu culori şi un nud. 25. Aceşti soţi au o înfăţişare atît de tipică pentru „romanii de altădată", încît nu se observă imediat că sculptorul i-a îmbrăcat după moda greacă; căci la început, grecii i-au sculptat pe romam fără togă, lăsîndu-le drept singur detaliu indlge doar încălţămintea. Sec. I î.e.n. (Roma, Muze Conservatorilor). 26. Bronz, aplică de oglindă: Jupiter, Jun°^oH-a Amorul. Sec. I î.e.n.? De cinci secole, m" «Min decorul '-11™*™ al ziţia stăpînul) aparţine clasei înalte. «8. Camee. Octavia, sora lui Augustus. Frumuseţea principeselor dădea strălucire monarhiei instaurate de. curînd şi atrăgea tot interesul publicului (Paris, Biblioteca naţională, Cabinetul de Medalii). 29. Sarcofag (detaliu), sec. III sau IV. Cu poalele mantalei ridicate peste mînecă, lăsînd să i se vadă braţul gol, această muză, ca zeiţă adevărată, cade pradă unor visări melancolice şi stă rezemată de cadrul epitafului unui om de cultură (Paris, Luvru). 121

30. Venus, replică romană a unui original grecesc din anii 400 î.e.n. Efect numit „draperii ude" (Roma, Muzeul Conservatorilor). 31. Portretul unei necunoscute, începutul erei noastre (Paris, Petit Palais, col. Dutuit). 32. Portretul unui necunoscut găsit la Fins d'An-necy, sec. II (Paris, Petit Palais, col. Dutuit). 33. Roma, statuetă reprezentînd-o pe Venus sau un Anotimp. Coafura era la modă în primii ani ai erei noastre. Anotimpul oare ţinea o oglindă, ceea ce ar explica gestul resemnat al arătătorului adus sub bărbie? La talie, paftaua unei bride ce ridica rochia pentru a mări efectul plisatului (Paris, Petit Palais, col. Dutuit). 34. Sarcofag (fragment), sec. II sau III. Astfel de scene se întîlnesc arareori pe morminte. Defunctul era poate un moşier sau aratul se lega de vreo legendă mitologică, de pildă cea de la Triptolem. Geniul Verii este prezent cu un coş plin. Jugul este prins neîndemînatec de grumazul boului: din Evul Mediu încoace este prins de coarne (Muzeul din Benevento). *> Bronz mic; personaj caraghios sau fantastic. Seci? Nu este bine să te arăţi aşa de furtunos cînd eŞti prea mic şi gras şi cînd ai aruncat pe umeri 0 manta pe care o reţine o mină imobilizată ce s-a oprit niţel cam prea sus. (Paris, Petit Palais, °ol. Dutuit). Mormîntul libertului Cornelius Atimetus, sec. * e.n. Era fabricant şi negustor de cuţite. Aici se 3i8 319 vînd cuţite. După cum precizează epitaful -avea mai mulţi sclavi. îmbrăcat cu U' ^ nică, îşi arată marfa unui onorabil client în°ttU-(Eoma, Muzeul Vaticanului). Ogă 37. Sec. I sau II: atelier de familie (vezi Cop-1 din stingă) unde se fac vase metalice. Pr t 1 lor fiind în funcţie de greutate, vedem şi un ^ tar (Neapole, Muzeul de Arheologie). 38. Mormîntul lui Cornelius Atimetus. Aici se fOr jează cuţite. 39. Sarcofag (detaliu), sec. II sau III. Un cizmar si un fabricant de funii care au trăit împreună s) după cum spune epitaful, care au cerut să fie îngropaţi împreună pentru că erau prieteni. Unul dintre rarele cazuri în care doi negustori au ales un sarcofag drept mormînt, ca persoanele apar-ţinînd clasei superioare (Roma, Muzeul Termelor). 40. Curse de care la Circ. Relieful acesta alătură două momente: cel în care magistratul care prezidează şi plăteşte jocurile (desemnat de sceptru) se pregăteşte să arunce pe pistă o "batistă pentru a da semnalul de începere, precum şi clipa cînd unul din care îl depăşeşte victorios pe celălalt (Roma, Muzeul Vaticanului). 41. Placă (sec. I). înainte de construirea Colosseum-ului, luptele de gladiatori cu fiare aveau loc la Circ (cele şapte bile indicau numărul turelor făcute de care) (Roma, Muzeul Tcrmelor). 42. Colier de sclavă din bronz, găsit la gîtul unui schelet într-un mormînt la sud de Roma: „Prin-de-mă şi trimite-mă înapoi la Aproniamus, funcţionar al palatului imperial, la adresa Ştergarul de Aur, pe Aventin, căci sînt un sclav fugar (Paris, Petit Palais, col. Dutuit). 43. Placă de bronz, sec. III—IV. „Eu sînt Asel1^ sclavul lui Prejectus, reprezentant al ministru^ Pieţelor, şi am depăşit incinta Romei. Prind^'ada căci sînt un sclav fugar, şi adă-mă înapoi, s r ^ Bărbierilor, lîngă templul Florei". Un sclav reuşea să fugă nu avea altă posibilitate de ^ cîştiga traiul decît să se vîndă unui negusto 320 sCjavi, cu speranţa de a fi vîndut unui stăpîn mai blînd decît cel precedent (Paris, Petit Palais, col. Dutuit). Scenă de comedie greacă sau latină în veşminte greceşti. Patru actori mascaţi: un stăpîn mînios vrea să-şi bată sclavul, vechiul său prieten îl împiedică, apucîndu-1 de braţ; la dreapta, sclavul caută ocrotirea unei terţe persoane. In timpul dialogului o femeie cîntă la dublul flaut (de fapt un dublu clarinet) (Neapole, Muzeul de Arheologie). 45. Orgă hidraulică, lespede funerară, sec. IV. Presiunea apei făcea să vibreze ţevile. Sonoritatea orgii contrasta cu sunetele piţigăiate ale muzicii antice (Roma, Sf. Pavel din afara Zidurilor). 122

Roma. III sau IV î. cu „iscălitura" sau.46. Nu a fost înţeleasă natura imaginii: este caricatura unor ţărani vulgari. Răposatul iubit al lui Hadrian este asimilat zeului rustic Sylvanos. Mormîntul unor soţi liberţi şi al fiului lor cu porumbelul său preferat. 47. Este o replică a unei opere probabil vestite. Mormîntul libertului Titius Primus (Muzeul din Ancona). Dutuit). Galia fiind prima V* a avut loc (Bordeaux. Acesta a fost la început scopul folosirii orgii (Paris. 55. Doi clienţi aşezaţi şi cinci vînzători în picioare (dintre care o sclavă din profil). Să fie oare un original elin a cărui parte inferioară a fost restaurată în epoca romană? Original sau copie. I.n. dar presupunem că aceste coloane nu sînt din marmură. Trei bărbaţi aşezaţi în faţa unor mese întind rufe. I sau II). oraş de artă vestit în acea epocă. Pompei. al cărui cosoraş îl ţine în mînă. 321 51. fetiţa. Sipet de toaletă descoperit la Cumes (Neapole. după anul 131. Statuia unei femei defuncte. este. Gliptoteca). O doamnă. descoperită în vecinătatea unei Vile (Londra. dacă ea este foarte tînără. Pardoseala nu este făcută din dale (Florenţa. Este oare admisibil ca o cucoană să fie mai scundă decît sclava care o piaptănă? Da. numele (dacă este vorba de o replică) lui Antoninianos din Afro-disias (Turcia). strada Belşugului. Operă originală (sec. Muzeul Termelor). patru bărbaţi în chiloţi storc haine în jurul unei sobe fără coş. Coafura femeii era la modă în anii 30 sau 110 (Roma. ci din stuc. Ni se înfăţişează aici o artă populară sau o artă stângace? Ţinuta este cea a statuilor drapate eleni-zante. Elegantă scenă de toaletă. inferior artei curente. relief funerar frumos lucrat al unui negustor de vază (sec. Prima plicaţie se potriveşte mai bine caracterului P resc al operei (Roma. sec. Muzeul Termelor). dacă era un pais amphithales). tate întoarsă către privitori. ori se datora tradiţiei şi zelului mona. Noi presupunem că această statuie-portret fusese sfinţită într-un templu de către model (sau de părinţii săi. Muzeul de Arheologie). dacă ne luăm după factura aceea sumară a faldurilor? Partea inferioară a statuii a fost lucrată separat dintr-o altă marmură decît capul şi bustul.Fanciulla din Anzio". puţin înainte de anul 79. Petit Palais. despre domesticirea PislC11 tre om în Europa. Fizionomiile sînt bine prinse. Muzeul Uffizi). Antinous. Muzeul de Arheologie). el este una din cele doua m cele mai vechi. col. 52. Muzeul Aqu«ame ) 322 5T. . Măştile însă ar fi mai groase şi late. în centru. 54. Firma prăvăliei postăvarului Verecundus. Această dumnezeire ori nu presupunea mei o intenţie de cult şi era o idee poetică a artis lui. Inscripţia este doar un afiş electoral ce n-ar fi trebuit să-şi aibă locul pe firmă. Reprezentare dintr-un mozaic descoperit la Pom-pei. Este vorba deci de transformarea stilului clasic în opera unui cioPHtor în piatră. D? toric preţios. artistul a avut ambiţia (nereuşită) să redea mişcarea gîtului bărbatului. Stelă funerară. dar ştie carte. Luvru). la minunata vîrstă de cincisprezece ani. II—III. sec. Muzeul Termelor). La dreapta.) sau copie romană. sec. prost îmbrăcaţi. pe . 49. „Fata aceasta" vestită. Operă greacă din epoca romană. Remarcabilă este arhitectura halei. Stilul prevesteşte oare grafismul ornamental care îi va urma naturalismului plastic al Antichităţii? Bunele intenţii plastice se recunosc după faldurile de pe umărul sting. 48. după părerea noastră un băiat. descoperită la Anzio ţ tr-o vilă a lui Nero. Vîrsta reală a căsătoriei era mai variabilă (Neapole. I—III.e. Aşezarea ţiglelor rotunde şi plate este de reţinut. I?). devine adultă. Existau chei ce se răsuceau cînd zăvorul să înainteze sau să dea înapoi n *" cum si chei ce ridicau un zăvor pivotant (Pa i. fără sîni. Chei de bronz. Muzeul de Arheologie)..hl^a unui individ sau al unei bresle care se mc «» lui Antinous ca unui „nou Sylvanus". Este vorba aşadar de o toaletă de mireasă: în acea zi. chiar re-Sionale (Aquileia. stăpînul le arată tuturor o stofă absolut curată. ' piese de argint aparţinînd tezaurului de la Mil-denhall (sec. Libertul nu ţine în mînă o carte. şi o libertă priv. capodopera aceasta aparţine istoriei artei sau a gustului în timpul imperiului (Roma. 53. Vas mic descoperit la Reims./" pe doamnă (Arles. Pe 0 tavă are obiecte de cult. British Museum). Orgă hidraulică ce cîntă în timpul unei lupte de gladiatori. ci tăbliţe: el nu posedă o cultură umanistă. care se înveseleau a?a cum ştiau ei. Epitaf al unei fetiţe (sec. fizionomia băiatului este la fel de caricaturală. S-a spus că „înfăţişează trei muzicanţi comedianţi Purtînd măşti şi un băieţel care îi priveşte". 123 . IV).

Pompei. Mozaic de la Cartagina sec. un împărat a hotărît să expulzeze n Alexandria pe ţăranii egipteni care locuiau oraş. ceea ce înseamnă: „Adu-ţi aminte. într-o perspectivă îndepărtată. proptit în bîtâ (Paris. Muzeul Conservatorilor). această bucurie rustică are loc într-un oraş. un b un portic mele. sala pare a se deschide spre arhitecturi fantastice. regele Penteu. Adeseori i se oferea unei zeiţe imaginea unei alte divinităţi. aşa cum se întîmplâ şi Muzeul de Arheologie). Bijuteria de aur. după cum arată liniile drepte şi unghiurile drepte ale decorului neted şi arhitectural. IV. Un senior fără faţă (căci capul este o restaurare modernă) arată busturile strămoşilor săi. făcînd abstracţie de timp real (Marmură. 67. La stînga se află un lictor. Casa Vettii. pe celălalt. Pare a fi fost folosit pentru a transporta la baie sau la gimnaziu uleiul care servea anticilor drept săpun. cu un diametru de circa 12 cm. piese de argint descoperite la Pompei (Neapole. I sau II. sec. un drum acoperit de-a lungul mării. oamenii nu contenesc să-i blesteme Pe împărat sau pe zei. Statuie-portret din primii ani ai erei noastre. peisajelor arhitecturale. 5 Mic vas de bronz. în unghiul format de cei doi pereţi. col. în d°m*"pâ. 62. Pe unul din tablouri. Decorul înfăţişează un păstor păzindu-şi caprele. lmPăratul însă era şi reprezentantul romanităţii. Dutuit). Or ce le părea anticilor mai caraghios decît o confuzie între cetate ^ sat? La 215. împodobit cu chesoane şi susţinut de coloane sul>" ţii i. Arta antică execută instantanee în loc să scoată în relief semnificaţia morală a unei imagini. fără facultatea ce o posedau grecii de a recrea realitatea. capetele tuturor răutăţilor. Petit Palais. Această Venus a fost descoperită la Pompei în templul lui Isis. Hercule sugrumă doi şerpi. Zece busturi de aceeaşi factură ar deveni însă plictisitoare (Roma. Aurăria de pe piept ocroteşte pudoarea. Jertfă. La stînga. realitatea romana o. semn că iese din baie. 64. descoperit la Doudeville. col. Dutuit). Lampă cu ulei avînd forma unui picior. neînfăţişînd lenjerie. zeiţă castă. Muzeul de Arheologie). Lungimea: 15 cm (Paris. rămăşiţa de culoare blondă în păr. sau portretul imaginar al poetei ideale? t gurile unor femei scriind aveau succes Ocrî: î stîng este mai sus decît cel drept conform unei convenţii da perspectivă.n. 124 . faţa fiind repre zentată uşor din profil (Pompei. Două momente sînt alăturate: doi preoţi ard tămîie. cu lănţişorul cu care se agăţa. i » apodop o femeie din Pompei. Zeiţa îşi stoarce părul. Muzeul de Arheo!ogie).Culmea ridicolului. Dar. Cele două busturi mici redau asemănarea. un om repre-zentînd mulţimea îşi scarpină urechea. Tablourile sînt aşezate sub rezalitul plafonului. "> Libaţie pe o masă pentru daruri înaintea jertfirii unui bou. § Arcul de la Lepcis (Libia). 63. La prima veo ^ s-ar putea presupune că aceste arhitectur ^ pe malul apei sînt fanteziste. „„w asa cum se întîmplă si aţi. Petit Palais. Muzeul de Arheologie). Cei patru preoţi şi un muzician poartă vălul ritual pe cap.^sula Brioni (Istria). părţilor neacoperite le-a fost lăsată culoarea naturală a marmurii. 68. i se dedau unor bucurii zgomo e la ochi. sau chiar 62 al e. După cum scrie Epictet. Un salon. Tot golful devenise un decor (Muzeul Bardo). duşmanul lui Bachus — sfîrtecat de bacante. Venus este însă si zeiţa căsniciei. 69.. anul 203.n. Muzeul Conservatorilor). deoarece jertfa aceasta ţinea de un cult public (Roma. Neapole. fii atent" — cu alte cuvinte: „Reculege-te" (Milano. Rolul dinastic jucat de portretul roman se vădeşte aici cu o naivitate viguroasă. Muzeul Arheologic din Neapole). lăsînd la o parte amănuntele. un port. în timp ce ceilalţi doi par a face o libaţie. anul 2 al e. înfăţişată ca o femei» tă. căci „traiul lor dovedeşte că ţăranii nu se pot adapta vieţii civice" După cum povestesc Jm ei se dedau unor bucuru zgomotoase si poe' ' . înaintea anului 79. Arta romană a portretului este însă un subprodus exportat al portretului elenistic.

Omul cu toporul. ci sărbători colective şi totodată ritualuri politice. o va lăsa pe aceasta la poartă si rea în lectică. Consul aruncînd pe pistă o batistă care va da semnalul „startului".e. In depărtare.n. dispărută în timpul imperiului. nir sentimental) pancartelor pictate care. înălţat în 494 î. ţea sînt aşezate atît de sus incît ochiul le distinge greu.distracţii" (opuse părţii serioase a vieţii). cetatea este desăvîrşită. Muzeul Conservatorilor). un cor/T r6* ca beat de entuziasm. Săptămîna nu exista. unde se înălţa Templul (ridicat în 509 î.n. Arcul lui Sever (203 e. spre anul 25.) lui Jupiter. sec. se întindea incinta electorală republicană. sec. Traian (jos. Cursă de care (relief distrus în 1944).. adică ceea ce a mai rămas din monumentele clădite (în prim plan. fără vreo perioadă de vacanţă neîntreruptă. Roma. A fiinţat de la anul 600 î. Cele doua sute de metri ale acestei benzi desenate — povestirea unei anexiuni — arată mult mai multe u crări asemănătoare decît bătălii şi masacre de bari (aşa cum ne înfăţişează coloana lui Marc reliu). 74. iar la dreapta sub un acoperiş modern. Un ofiţer superior purtînd o „platoşă musculoasă (reproducînd muşchii pectorali) şi un căpitan (sutaş) ţinînd în tnînă bastonul de comandant (Muzeul din Torino). zeu al cetăţii romane.325 Sever şi cei doi prinţi moştenitori pe Un vin victorioşi în oraş. Mozaicul lui Magerius (ansamblu şi două detalii) la Smirat (Tunisia). şcolarii. în 10_ cui edificiilor din lemn ale localnicilor. la stingă) a poruncit ca să se construiască un cap de pod fortificat. Senatul. sec. detaliu. 73. 125 . Este Forum-ul. la stîn-ga.) ' 72. S-a avut grijă ca hotărîrea aceasta să fie gravată în piatră. Sarcofag (fragment). zilele de odihnă erau cele de sărbători religioase (unui zeu i se aducea jertfa unei zile de muncă) şi erau împărţite pe un an întreg. lux.e. Cu agora şi acropola şa. colina Capitoliului (acropola Romei). explicat de A. Cuvîntul LVDI apare aici şi el înseamnă „jocuri" de circ (curse de care) şi teatru. nu cinci sau mai mulţi. nici asigurată. el va avea 86 bunătatea să nu facă o intrare pompoasă sură. Roma. Cititorul să-şi închipuie deasupra şi în stingă fotografiei. un secretar *i precizează importanţa. Un personaj de vază (ţine în mînă un sceptru şi este precedat de un lictor) se deplasează cu trăsura sa. Jocurile antice nu erau nici . 81. Inima Romei: în centrul fotografiei un spati ber pavat (agora Atenei nu a fost niciodată pa~ vată). IV. Ritmul vieţii: detaliu de calendar. neapărînd în calendar (Muzeul din Aquila). şi doi lictori. Scenă de jertfă (fragment).). pînă la anul 700 e. fSte prezentînd personajele din faţă. Columna lui Traian spre 110. Adol ^ tul care ţine căpăstrul cailor şi poartă^6"" chip de colier un portret al împăratului este du n părerea mea. I sau II. Doar doi. căci aplicarea regulilor nu era nici automată. b. dar şi ziduri crenelate din cărămizi nearse. II sau III. Beschaouch. ele perpetuează gloria lui Traian în timp şi în ceruri. sclavii şi vitele de povară.n. Operă de artă nOr. un sclav paj (paedagogium. îi explicau poporului mo ^^ cuceririi. Intre aceste edificii. iar fasciile lor de cnuturi nu au un topor pentru a-i decapita pe osîndiţii la moarte. Este urmat de o lectică goală. între 177 şi 180. 77 78. Pretutindeni se văd statui de zei: lor li se oferă acest spectacol care îi interesează la fel de mult ca şi pe oameni. Luptele de gladiatori nu erau religioase. sec. de 80. Puterea im perială îi apără pe negustori împotriva abuzuri" lor vameşilor. care va ucide boul. Propagandă? Nu. Vila Albani. c gle lejul triumfului.e. palisade. în acele 7 zile nu lucrau oamenii liberi. căpiţe pentru cavalerie. care de altfel nu se gîn-deau deloc la zei în timpul curselor. La dreapta. în genul parăzilor din Piaţa Roşie. c. tindea să fie pastişa (avînd valoarea unU1^ pri. Muzeul^" Arheologie). trei coloane ale templului semizeilor greci Castor şi poi.n. Analogiile moderne cu cupele mondiale şi olimpiadele noastre sînt înşelătoare. IV (Roma.n. Arta aceasta lipsită de stil şi de c°mp°^ve. Era deci o indicaţie a rangului pe care ştia să o descifreze oricine: erau lictorii unui magistrat al cetăţii şi nu ai vreunui membru al aparatului de stat îndepărtat şi înfricoşător (Muzeul de la Portogruaro).populare" (ele erau şi întîlniri mondene) nici . Odată ajuns la porţile cetăţii. la Moscova. Orgoliul cetăţenilor aprecia ^^ menea dovezi de deferentă (Aquilea. căci relieiur 75. a.^Civilizaţia cucereşte România.

col. fie viitorul său ucigaş Nero. Culisele unui teatru.82. Roma. O casă populară mai mare decît alt T sec. Roma a devenit rivala O ^ piei datorită faimei concursurilor atletice y -~~~. 89. 329 91. III sau IV. 96. Fiul său îi Va fi vrednic urmaş. religios ca toate sărbătorile. II? El taie cotlete. Statuile erau replici excelente ale capodopere eline. Este deci portretul lui Britannicus (Paris. 94. *_. Firma unei prăvălii care se chema probabil „Cele două maimuţe şi melcul". cupolele şi copacii parcului. Sec. La parter erau prăvăir" Familiile bogate locuiau într-o domus spati 'l-cu patio şi un singur cat. spre anul 50. Muzeul Termelor). sec. Melcul apare în dreapta vînzătoarei. este aşadar un portret oficial reprodus pretutindeni. Biserica S. Tînărul acesta roman poartă togă. Efigiile lui Nero însă au fost distruse după moartea sa. Sarcofag (detaliu). cu etaje. De aceea doamnele 126 . III. strimte şi înalte. Cinci etaje împărţite în apartamente pe6' tru numeroşi chiriaşi.n. II sau III. unul îşi va acoperi faţa cu o mască de ţap cu coarne. Au fost găsite mai multe exemplare ale acestei statui. trebuie oare să presupunem existenţa unor case vec . Doi hamali aduc pietre colorate sau duc cuburile de mozaic. Doi actori încinşi cu o bucată de stofă joacă roluri satirice. în dreapta. Unele boli de ochi erau endemice şi se tratau cu colir. brînză etc. 18. Oculist. dar şi eu ventuza şi luări de sînge. Cine este oare acest tînăr principe? Fie nefericitul Britannicus. din care una şi-a păs-colonadele. Vedere a oraşului Avezzano (Abruzzi). Heleşteul ce se vede se ie între două coline. Mormîntul unui medic atenian.-_ _ avea succes.). sau IV. o farsă străveche devenită clasica. Mormîntul unui mozaicar. Roma. Imaginea este greu de interpretat. Muzeul Sarcofag (fragment. Pacientul era examinat dezbrăcat. Muzeul de Arheologie). Trei dintre ele sînt'Gratiilp "^ zeul din Berlin). dar încă nu este adult. sec. Omul acesta era un mic negustor sau un antreprenor important? Iată ceea ce arta aceasta prea concretă nu ştie sau nu vrea să arate (Muzeul din Dresda). în timp ce o statuie a tînărului prinţ a fost regăsită la loc de cinste în forumul de la Velleia.. Luvru). sec. după cum dovedeşte bulla ce-i atîrnă pe piept (odată îmbrăcată toga de adult. aluzie la însuşirile personalului care vindea vînat şi fructe. văzută din profil (Ostia. ' (M'J93. este simplificată în mod convenţional — oare după care convenţie? în locul caselor arătoase şi cu faţada largă sau al locuinţelor masive. mormîntul unui măcelar (detaliu). Firma unei prăvălii saii a unei case. 84. în sec. I capră în faţa unei colibe din sxui. Termele lui Caracalla. sec.e. Vittore). pe care arheologii încă nu ^e cunosc şi care dădeau o înfăţişare medie^a acestui t'îrg din Italia Centrală? (Roma. bulla era lepădată). Muzeul de Arheologie). Sus.. Cei doi mozaicari aşezaţi sparg cuburile mici cu baroase. ghirlandele şi bentiţele sfinte. Muzeul de Arheologie). Mozaic de la Pompei. Defunctul negustor se pregăteşte să pornească la drum cu un cal şi un sclav. (După cum vom vedea mai departe şi pe mozaicul Corneliei Ur-banulla la Muzeul din Alger).n. machetă d mondi. 1)2. în vecinătatea Aracoeliei. Muzeul de Arheologie). 95. după cum dovedesc celelalte executate în acelaşi atelier. Vedere a spaţioasei vile a lui Hadrian la Tivoli (sPre anul 125 e.dramă satirică". II. Mozaic (detaliu).u. 1° ' lonia). la hanuri şi îşi petrecea viaţa pe drumuri pentru a le duce pretutindeni unde se afla că se vinde brînză bună şi ieftină (Aquileia. Un alt actor îşi alege o mască feminină. Un personaj al lui Apuleius era negustor ca şi acesta şi revindea miere. căci femeile nu apăreau pe scenă decît în comediile moderne („mime"). un figurant îl îndeamnă cu un gest pe privitor să admire scena (gestul acesta „deictic" a avut un succes enorm in arta medievală) (Ostia. de aici. I î.ctleti de 87 fesionisti veniţi de pretuUm te la concurs (Roma. nemascate sau ca dansatoare (Neapole. Grupuri de spaţii arhitecturale şi de chioşcuri extravagante se înfăţişează n peisaj. In dreapta şi în stingă două ventuze mărite (Ra-vena.. riumif patru surori". 90. Se va juca o . Scena pastorală avea drept scop să estetizeze moartea în loc de a întrista sufletul (Roma. 83.. Cazangiu muncind (Muzeul Este). Acest moşneag conducea Şi .

astfel încît l-am putea lua drept sim. Landesmuseum). două dintre cele unsprezece apeducte. a. La s n-ga. cu o lungime de doua ori mai mare decît înălţimea Turnului Eiffel. Două butoaie (în loc™ amforelor de altădată: iată un progres). la stînga focul şi foalele. Mozaic Saint-Romain-en-Gal. Talgerul agăţat de lănţişoare a dispărut (Paris. încă în sec. Duduit). în decembrie se tescuiesc măslinele cu un teasc prevăzut cu un ax orizontal (Saint-Germain-en-Laye. află pe tejgheaua din dreapta (Roma Salviati). îmbarcîndu-se pe vasul Minerva. ţinînd o cupa\tat6| găţia nepatrimonială fiind lipsită de demni 330 101102. 97. Tibrul şi două dintre cele opt poduri.preferau să consulte o doctoriţă sau pe cîte o moaşă avînd o competenţă generală. Ostia. Landesmuseum). Muzeul Naţional de Antichităţi). Cîntar de bronz verificat de autoritatea publică în anul 47 al e. Relief funerar. un cumpărător ţinînd în mînă o punga bani. ' 109. I sau II. ne i dică scara. Este mai degrabă imaginea simplificată a unei nave de mare decît cea realistă a unei bărci fluviale (caudicaria). Sarcofag (detaliu). Cîntăritul balotilor de lînă cu un cîntar cu cursor (Trier. Sec. Jos în dreapta. Nava se numeşte Isis de Geminus. sec. jvlormîntul unui fierar. sec. iO8. nu ne arata importanţa afacerilor sale. ţine cornul abundenţei şi pare a întinde o cunună navei) este cea a lui Boiinus Eventus. Muzeul Capitoliului). II—III. Augustin. Scenă rustică. O imagine simplă şi veridică a muncilor şi a zilelor.piu vînzător de băuturi (Muzeul din Ancona). Torlonia). col. II—III. Vaticanului). Zeul evenimentelor ce se termină cu bine (Roma. răposatul poseda mai mulţi sclavi sau li-berţi. ca în mausoleul lui Trebius Jus-tus. la Roma (Trier. Muzeul Vaticanului). amfiteatrul Colosseum şl P<*r' cul dreptunghiular al Templului lui Claudiu divinizat. Pretutindeni se înalţă statui de zeităţi. îi făgădui ceva Minervei. este pusă pentru a arăta că omul nu era uşor accesibil (Trier. Circul Mare. 103. 106. 331 acfist negustor de vata. Perdeaua. se vede că este vorba de comerţ angro. La dreapta. Sus. Pictură. ÎI—IU. sec. în septembrie se culeg merele. Nu sînt rare mozaicurile înfăţişînd sărbătorile sau muncile din fiecare lună. la stînga. Bineînţeles că nu exista coş (Aquileia. Muzeul de Arheologie). Şi acesta este un pescar bătrîn cărîndu-şi coşul cu peşti (Roma. o ventuză mult mărită (Londra. II—III. Un omuleţ purtînd o haină cu glugă. Moşierul verifică pe marele său registru sau poliptic socotelile fermierilor săi. sec. 111. un cîntar agăţat oblic (Roma. 110. După cum indică epita. Copie romană a unui original elenistic. Un a t fel de arc va apărea abia în Evul Mediu (Milano castelul Sforza). col. Sculptorul realist arată cîţi peşti are în coş (Roma. Pasagerii îi adresau zeiţei Isis urări de bună călătorie. b. sec. în centru munca pe nicovală. 98. el se „încruntă" văzîndu-i pe indivizii care îl deoache pe eroul din relief. Pescar bătrîn. veşmîntul popular din acele vremuri. Bibi. la dreapta. Sarcofag creştin. Ovi-diu. 127 . Interiorul unei prăvălii de altădată. O navă intră în portul Ostia. Arcul susţinînd coloana este te > datorită numai unei licenţe a sculptorului. cel mai mare din cele două circuri. II. Sarcofagul unui zaraf. pOate U" piele tăbăcită). Muzeul Conservatorilor). ochiul acela mare este o amuletă fără nici o legătură cu imaginea. Statuia geniului (care are torsul gol. Navă comercială fără pinten şi cu un singur catarg (corbita). Machetă de Gismondi. Poate este înfăţişat un scrib crînd pe pergament (deasupra se vede. 104. Landesmuseum). British Museum). sec. iar căpitanul-pilot este un anume Pharnaces. defunctul. Ostia. Aşa-zisul Seneca înainte de moarte. ci aspectul cel mai corect al meseriei lui. Vedere parţială a Romei. numită Sf.ful. Petit Palais. XVIII se scufunda anual unul din cincizeci de vase (Roma. III sau IV. trecînd prin faţa turnului cu mai multe etaje al farului unde arde o flacără.n.

Ei îi vor fi urmaşi dacă îi eliberează cu un preţ convenabil: cîteva mii de arginţi. căci aceasta îi poartă efigia. ţin fiecare cîte un corn al abundenţei şi un cîntar. Primul este împodobit cu o navă (vezi ii. 123. Cabestanul era deci cunoscut. Muzeul Vaticanului). dar cu ax vertical. Catafalc. Clemenţa. de care familia este mîndră că a fost folosită la construirea mormîntului (Roma. Bocitoarele se bat în piept. Machetă de Gismondi. Morţii fiind venerabili şi nevăzuţi aidoma zeilor. a. Sclavul care ţine pancarta îl salută pe zeu ducîndu-şi mîna la frunte. O graţie care îşi arată umărul o mîngîie cu mîna pe mireasă (Mantova. fiind prezenţi Venus şi Amorul cu forţa sa. II. Pompei (casa există şi azi). Aici ele au forma unui altar. 121. Medicul. cu un sin şi cu picioarele dezgolite). La dreapta. dar un proces ste spectacol pentru mulţime. voalată ca o mireasă. mai port al Romei. II? Doamna salută cumîna icoana sfîntă reprezentînd-o pe Venus. cîteva sclave eliberate prin testament poartă boneta „frigiană" a libertăţii (Roma. Diametrul: 28 mm. El jertfeşte un bou. el învinge şi iartă nişte Barbari (în spatele său. . Mormîntul neamului Haterii. în calitatea sa de vrednic senator (ceea ce era cu siguranţă). Patria şi Vitejia. argint. aşezat într-o poziţie confortabilă. soţul se mîndrea mai mult cu funcţl sale militare decît cu cele civile. Iată ce se înfăţişa ochilor după ce călătorul trecea de porţile Pompeiului: o succesiune de morminte. două sau trei e je. Vile pe malul apei. la dreapta. spre anul 100.112. Muzeul de Arheologie). Dispută în prezenţa unui judecător vorba de impresionism. 124. făşurare mărturisită şi cu reguli fixe de ceartă şi răzbunare. Casa Lucretius Fron-to. 119. Sarcofag. cele trei tăbliţe ale testamentului. II—III (Roma. manivela va fi inventată în Evul Mediu (Aquilea. Diametrul: 19 mm. 125. sibilitate rafinată. 332 !!* 117. asistenţi sau elevi de ai săi. Drumul acesta duce la Herculanum. Monedă de bronz cu portretul lui Sever. sculptorul a reprezentat o altă scenă pe care nu avea cum să o plaseze în altă parte. Muzeul de Arheologie). Unui mic burghez îi permitea ta se întreţină o zi întreagă. 113. b. Muzeul Vaticanului). Moneda de aur era folosită pentru cumpărăturile important merţul internaţional. dar sinceră. La stingă. ele aveau unul. familia a înfăţişat construirea lui. Concordia lui şi a soţiei sale. Aşezate. Nimeni nu se preface că cere doar echitate (Ostia. spre anul 100. sec. Monedă de argint cu chipul lui Domiţian. In mijloc. 160). Casă din Ostia. sec. Sec. fiind general. dar foarte apropiată de ^ rea J ^ Pictura aceasta aminteşte de săpăturile ^^ Herculanum văzute dinspre litoralul antic. Soţia medicului îi prezintă unei divinităţi cîteva flori pe care le scoate dintr-un cos. Imaginea funerară a unor soţi înfăţişaţi ca Marte ţi Venus. toate casele cu apartamente numărau patru şi cinci etaje. Trei virtuţi ale unui nobil. La picioarele mortului. îşi examinează pacientul micuţ şi gol. el are forma unui templu cu o ornamentaţie bogată. Sarcofag (detaliu). maşina este o minune a iscusinţei omeneşti. arta funerara îi reprezintă adesea în chip de zeităţi printr-o hiperbolă pe care numai arheologii au interpretat-o ad littcram. Cu acest bănuţ un sclav îşi cumpără pîinea cea de toate zilele care îi Permitea să nu moară de foame. pictură. La stînga. Palatul Bucal). e sau 122. Chiar şi la Roma. Prăvălii deschise spre stradă. Arhitectura tr-un peisaj. taşism populară? Este doar opera unui şşg lentat a cărui mină urmăreşte mişcările lor şi încordarea. Pietatea.n. Deasupra templului. 120. Nu este unica imagine cută a unei dispute judiciare: justiţia se desigur plină de gravitate. Un balcon. în planul al doilea — sclavi. La Ostia. sec. bronz). Daţi-i Cezarului ce este al Cezarului. Lumină aprinsă chiar în timpul zilei. 333 Teasc pentru ulei sau vin. Pe mormînt. după anul 120 e. După cum nw^ îi 128 . II. Muzeul Vaticanului). Vedem aici realitatea religioasă a epocii (Muzeul din Arezzo). Reversul aceleiaşi medalii: cele trei monezi (aur. iar pentru părţi 0 de.

Ospăţ de familie. sec. Mozaic de la Susa. Lu-vru). Doi soţi prînzesc. Triumful lui Bachus. în vecinătatea oraşului Trier. Ospăţ pe un mormînt grecesc. redusă la o treime. Cucoana are un jilţ frurn a P'~ stăpînul are drept la patul de masă. ' " (Muzeul 133. înainte de anul 79. înseamnă totodată. măcar ea să însemne ceva. Nivelul mediu al oricărei arte a dat arareori dovadă de atîta bun-gust ca cel al toreuticii vechiului imperiu (Paris. *&?*"? mozaicurile nu sînt decît în mod excepţionali^ gini de pietate. Am putea să le adăugăm un al treilea zeu: pe Apolo (Muzeul din Parma). împăratul Augustus. „Dar ce le foloseşte morţilor imaginea sărbătorească? Mai bine ar fi trăit aşa!" (Avignon. Forţa şi Moliciunea: Hercule întruchipează puterea virtuală şi civilizatoare. 134. Şi deodată iată un nud de o frumuseţe fără rost devenit Donnus Evantus. 127128. căruia sculptorul grec i-a dat un profil de zeu. 139. Tema ospăţului. a unei statui greceşti înfăţişînd un atlet. 129. Aceste statui colosale cioplite într-o piatră foarte dură (ceea ce explică lustrul şi gălbui lor) au fost descoperite la Roma în palatul imperial. In acea vreme Triumful Un Bachus era la teatru un subiect de balet (pi«c). repetată nenumărate monumente. Relief funerar. al cărui chip ar fi demn de Venus. Un epitaf din Roma lănvureşte sensul acestei imagini: defunctului părîndu-i rău că a trăit în zgîrcenie. iar stilul este mitologic (^u Bardo).s<=n tt n. cît şi planul lui erau două isprăvi ieşite din comun. Muzeul Vaticanului). Petit Palais. trei doraus cu patio şi colonade (sînt cele trei dreptunghiuri indicate prin linii punctate). bacanta sau menada aş^ ^ mîngîie. 138. o cunună în cea dreaptă. Duduit). Nimfele şi Anotimpurile. ci întruchipează idei-forţe care provocau visări sau cugetări. I—III. Tînără moarta ic zată în chip de bacantă. Servitor pregătind băutura stăpînilor. col. Hercule şi Bachus. 135. Iată o parte a ţesutului urban din vidul dintre monumente: o stradă cu prăvălii şi case cu etaje şi. spre anul 200. din Beirut). Dacă omul ţinea să posede o statuie antică. Aceste statui nu sînt imagini de cult. Altele vor fi mai indr (Paris. Ciţiva putti călăresc lei. Zeităţile lor preferate sînt V şi Bachus. Acest bronz roman este o copie. Copiii se joac-cioarele lor. Remarcabil este stilul mobilierului: suportul de masă cu cap de leu (Trier. 131. Chiar bătrînul satir care îl îmbrăţişează pe Bachus depăşeşte mărimea naturală. Mausoleul de la Igel. Atît oraşul. mUzica 132. a.tc contemporani ai lui Napoleon al III-lea îi ^ nau acestuia. duce cu gîndul la delir şi desfătări. a doua jumătate a secolului I. încununată cu ^. 136. zeul a ceea ce se termină cu bine. cîrciumăreasa şi clienţii la masă (Ostia. Planul oficial al Romei (fragment). (planta zeului său). Monedă de aur: 8 g. Soţia nu s-a încumetat să se ^ ca o Venus goală.iită ce trai fericit au avut!" şi „Astfel de trai se cuvine a duce. Muzeul de Arheologie). Victoria îl încunună pe zeul de pe car. după cum îmi închipui. senatorul îi seamănă îinparaarate său Hadrian. a dorit ca măcar pe mormînt sculptorul să-1 înfăţişeze benchetuind. Muzeul Calvet). El preamărea imensitatea oraşului şi stă-pînirea spaţiului de către orn prin mijlocirea artei topografilor. (Paris. de a folosi operele antice modernizîndu-le. nici simple ornamente. un ţap a cărui pu 336 140 129 . ca şi Venus şi Graţiile. Sarcofag. Bachus. 137. spre anul 210. Sclavii ^T* o mulţime de bucate. visătoare. Ospăţ pe mormîntul unui sirian. II—III. sec. Aşa ne spun Filostrat şi Ateneu. alăturate. b. Cel ce a executat copia i-a adăugat un corn al abundenţei pe mîna stîngă şi. Doi servitori ai familiei Se-cundini (moşieri şi negustori angro) pregătesc băuturi pentru stăpînii lor. Tezaur de argintărie descoperit la Boscoreale. Landesmuseum). Relief funerar. gravat pe marmură. Luvru). căci viaţa este scurtă" (Muzeul din Plovdiv). Cucoana cultivă m (Roma. Planul nu respectă taina vieţii private şi ne arată şi interiorul caselor.

Pompei. Sarcofag (detaliu). ci Zeul Priap însuşi. Unul din cele două temple ale lui Hadrian divinizat. Roma (sec. 144. Simboluri venite din Grecia. Efes. De la tezaurul imperial al Romei. British Museum). Servitoarea nu a lepădat din pudoare ultimul său veşmînt (Neapole. inofensiv (Ostia. desăvîrşit de un everget spre anul 118 al e. Tavan stucat al unei vile mari. 152. . Văzînd astfel de imagini. Muzeul Prado). Animalele au sosit. Naţ. Ny Carlsberg Glyptotek). Totul se va preface într-un abator. Frumuseţea faţadei se datorează transgresării unei reguli cu care ochiul s-a obişnuit fără ştirea sa: în locul unui lintel drept pe două coloane Rotunde sau al unei arcade susţinute de doi stilp» dreptunghiulari. Mozaic. Probabil spre anul 17 e. un multe case aveau drept geniu tutelar un " . mama Dianei. probabil cu pu ţin timp î. îmblînzit. Cînd o vedeau femeile lăsau ochii pudic în jos şi erau datoare să se înroşească (Paris. 151. 146. Divinitatea sa se reduce la a goni teama de spărgători. Petit Palais.n. 149. care nu cunoşteau îndoielile. Diana cu arcul. 337 148. Nimfa acceptă asaltul satirului. ceea ce înseamnă că famlliade se închină. Supraîncărcarea decorativă se potriveşte scenelor în care fiinţe imaginare iubesc. să le dea o fiică la fel de frumoasă (Londra. ascultă muzică sau beau cu Aceeaşi seninătate edenică (Veneţia. Muzeul de Arheologie). II? Boxeri. O evocare mai curînd literară decît biografică a întrecerilor şi a educaţiei eline (Roma. Muzeul de Arheologie). 143. Templul zis al „Dianei" la Nîmes (templu al Serapis?) este şi mai exotic. Şi înfăţişează pe unii membri ai dinastiei întemeiate de Augustus divinizat sau în glorie. Decor floral graţios şi îmbelşugat. casa numită a Centenarului. Relief ornamental. simboluri ale geniilor casei. foarte viril în ciuda rochiei şi coafurii femeieşti. Vînătorul acesta în arenă se apără împotriva urşilor cu o ţepuşă şi un bici (Copenhaga. o măcelărie şi o rotiserie în aer liber (Paris. Ritmul obsedant al dublului oboi şi al tamburinei scandează marşul. Să ne bucurăm cît rna" timp. Luvru). femeile din popor. Instrumentul de măsurare (echer) nă că moartea este una şi aceeaşi ptr şi că dă exact măsura tuturor lucrurilor pole. pe care obscenitatea sa îi va pune pe fugă. Torlonia). apoi la Sainte-Chapelle.e. Pielea de panteră şi bastonul lung cu conul de brad compun stema lui Bachus (Madrid.142. Nu este vreun exhibiţionist. La altar oficiază probabil un împărat cu un văl pe cap. III?). Jertfirea unui taur. prima jumătate a secolului I. a unui berbec şi a unui porc. ni se înfăţişează aici o arcada aşezată pe coloane după modelul oriental. Muzeul de Arheologie). Muzeul Termelor). Pompei. 130 . Statuetă de bronz. col. rezistenţă o pune la încercare. sec. Muzeul de Arheo og333 3. col. în urma jafurilor Cruciaţilor (Paris. doar cea mai mare: 30 cm. „Cea mai mare camee din Franţa".n. Subţiri ca nişte manechine de casă de mode. Această capodoperă melancolică o poetizează pe defunctă. Muzeul Vaticanului). 147. Vîntul delirului armonios şterge deosebirile şi agită maiestuoasele falduri (Roma. 150. 145. Muzeul Termelor). Bibi. după cum spune Alix Barbet în La Peinture murale roviaine (1985) (Roma. Ea se propteşte pe un braţ a cărui încordare o face să simtă energia latentă a propriului său trup. Edi ciul cel mai surprinzător din Occidentul roman. cîteva doamne elegante săvfrşesc în mod abuziv nişte rituri nelămurite. Statueta era menită să provoace rîsul şi să apere de deochi prin indecenţa sa. cei^ Lari şi un altar. nu mărturiseşte vreo nădejde într-o lume de apoi (Roma. Cabinetul de medalii). Doi şerpi. Dar nu este şi cea mai frumoasă şi nici cea mai interesantă dintre cameele antice. Pictură descoperită în sala secretă a unei case a cărei decoraţie se numără printre cele mai frumoase. se rugau la zeiţă. Spaţiile nearticulate ale unui peisaj ideal numără mai puţin copaci decît arhitectura cu destinaţie ne-precisă care duce pînă la fantastic exotismul palatelor din Alexandria.n. ce trece la Bizanţ. Artă elenistică.

spre anul 200. Aici nu mai este vorba de visare sau fantezie. II. Sus. 168. Adevărata greutate constă în faptul că fiecare epoca a numărat mai mulţi cărturari vestiţi (Roma. 155. Pompei: bacantă aducînd o jertfă pe altar în faţa unei statui a lui Bachus. Numeroase sanctuare urbane sau rurale erau la fel de simple. la al cărui car este înhămat un centaur. In-găduindu-şi un racursiu expresiv. Statuetă de bronz. ele împodobeau uneori lăcaşul sfint al unei secte sau casa particulară a unui preot al Zeului (ca într-o casă din Efes) (Nea-pole. La extrema dreaptă o scenetă rustică învăluie dragostea Lunii în nevinovăţia unei pastorale (Genova. „sfîrşitul grijilor"). philologe. 160. şi învăţăceii. în stingă. îmbrăcat în straie femeieşti. Mormîntul unui medic. Muzeul Conservatorilor). Petit Palais. Muzeul de Arheologie). III sau sec. Medicul nu citeşte. un tratat de medicină. In centru stă aşezat un cărturar avînd o legătură de cărţi la picioarele lui. III (Roma. Sec.Dutuit). In stînga. rudele. Briza înaripată râmîne nemişcată. care i-au recunoscut meritele. 161. Este tot o autentică imagine de pietate. Endîmion. imaginea evocă plăcuta fluiditate a artizanatului artistic elenistic. Delirul şi extazul le stăpînesc pe fiinţele cu chip omenesc şi culcă animalele la pămînt (Roma. Observaţi mobilierul (Leyden. Muzeul de Arheologie). II sau prima jumătate a sec. cîte un înţelept face de gardă pentru a despărţi de vulg această familie excepţională sau această „capelă". La Roma. la stînga. La ambele extremităţi. b. Cetatea poartă o cunună avînd forma unui zid de oraş. Petit Palais. Este defunctul. Somnul presară maci pe Endimion. ci de o autentică imagine de pietate. iar ma rinarii strîng velele (pe un mormânt din Ostia portul morţii se numeşte Pavsilypos. Sfîrşitul sec. In jurul său. 162. sec. Muzeul de Arheologie). I'"1" văluită în vălul său. sec. Viaţa noastră este doar un singur înconjur al arenei (Neapole. 154. Dutuit). Muzeul Terni lor). 156. Să fie oare filosoful genial numit Plotin? Această identificare a dat naştere la obiecţiuni cronologice. Un copil a murit atît de mic încît şi-a viaţa (la stînga) aşa cum şi-a început-o (la Qrea ta). surprinsă de atîta frumuseţe. Pompei. Castor şi Pollux. omul era cult. Palatul Doria). Femeia se înfăţişează zeilor fără a cere nimic în schimb (Paris. Protectoare a unei cetăţi sau cetate divinizată.a. cu un text clasic. Sarcofag numit „al lui Plotin". Sarcofag. „doctoriţă iubitoare de literatură" (New York. o femeie îşi dă titlul de medica. IV. făcînd o libaţie. aşa cum s-a crezut. 339 159. 5°. Muzeul de Antichităţi). Muzeul Vaticanului). pe genunchii mamei (Roma. Zeiţa face o libaţie. Bacante şi muzicanţi. Metropolitan Museum). III—IV. probabil o celebritate. 164. 165. O femeie se închină. Pompei. Cele mai multe imagini bahice ţin de visări romaneşti. Luna îndrăgostită coboară maiestuos din cer pentru a-1 privi. col. căci. printre fiicele unui rege. în semn de supunere. !57. Braţul stîng atîrnă. col. La dreapta. a generat această gingaşă familiaritate. lipit de trup. artistul o înfăţişează pe zeiţă făcînd gestul ce-1 făceau cei ce i se închinau. în timp ce 349 167. Dutuit). Urme de policromie. purtînd pe cap bonete conice. Mormîntul unei doamne (şi nu al u marinar): nava vieţii ei a intrat în port. îmi mărturisesc scepticismul faţă de datări prea precise pornind de la simple criterii stilistice. Există cel puţin vreo şaptezeci şi opt de imagini care o reprezintă pe Venus scoţîndu-şi o sandală (Neapole. un păstor frumos. Sarcofag de import sau de imitaţie ateniană. Capodoperă dintr-un atelier identificat spre anul 200. O artă zisă minoră. 163. căci ea nu satisface cerinţele artei şi nu potoleşte visarea. depăşind Urnitele profesiunii sale. Silen şi Pan păşesc în fruntea alaiului lui Bachus. cîţiva războinici se străduiesc să se opună tovarăşilor de arme ai celor doi viteji. In schimb. Dar iată că nerăbdarea cu care prinde un scut şi o spada le 131 . Sarcofag descoperit la Simpelveld. 170 doarme. le răpesc pe mîndrele ale căror servitoare o iau la fugă. Ahile duce o viaţă tainică. Statuetă de bronz. incrustaţia. Mu zeul Vaticanului). în ciuda greutăţii de a tăia marmura. Logica aceasta personifica şi diviniza lesne abstracţiile (Paris.

acest elev este încununa . iar de cealaltă. Stilul va rămîne acelaşi în arta oficială din vremea creştină (Paris. Trezeşte o oarecare îngrijorare faptul că singura imagine descoperită pe un mozaic este cea a celui mai mare dintre toţi. Suprafeţele sînt polisate. Dar pentru că proprietarului îi plăceau versurile lui sau pentru că nu era destul de cult pentru a putea stabili cu propriile sale mijloace ierarhia autorilor clasici? 175. Jetoane de bronz. datorită supralicitării sadismului şi dărniciei (Roma.. iar faţa chinuită de o privire lăuntrică — se exprimă aici oare „anxietatea unei epoci"? Dar asemenea lucrări nu se produc niciodată! Se manifestă aici o interioritate voită.Portretul unui tînăr principe păgîn. IV sau V. sec. Marc Aureliu oferind zeilor tămlie înainte aduce o jertfă.. Landesmuseum). ţinînd în mînă Eneida. pe care le pusese. pe care îl recunoaştem după frunzele ce le ţine în faldul veşmîntului său ridicat prea sus şi după peruca femeiască adesea purtată de acest supramascul. iar copilul ştie să se poarte.dezvăluie tuturor sexul său veritabil (Neapole. 173. Villa Borghese). Deşi oamenii aceştia locuiau în urbana. Sarcofag. Oricît ar fi de artistic. iar alţii: „Evocare neiscusită şi scrupule naive de a nu lăsa goluri". Roma. Manuscris de Virgiliu. 179.~6<* „decorative" (Trier. col. sec.n. ar înţelege această imagine la fel de greşit cum ar înţelege o fiinţă asexuată Un film erotic (Roma. se luptă călare cu un leu. neglijeul dezvăluie totuşi un sutien şi ascunde vederii trupul amantului. un moş^ neag reprezintă tot Senatul. Defunctul. sec. cu numele lor. Virgiliu pe tron între două Muze. In spatele împăratului. le-a f. Iată o imagine fidelă a educaţiei efebice practicată în toată Grecia. Muzeul Vaticanului). prima jumătate a secolului IV (ea se află şi azi în acelaşi loc). Ornamentele vegetale adaugă o notă de 341 WHi somptuozitate. Jetoanele erau probabil folosite la un joc de şah. semnul victoriei. 178. Imperiul a fost o epocă profund religioasă. II. consulul care prezidează şi plăteşte jocurile este urmat de patru conducători de care ce se vor întrece. De o parte. cu cheltuială mare. III. Această carte de artă este un volum neizbutit. Muzeul de Arheologie). Cine nu pri cepe plăcerea resimţită de cucernicia păgînă în a îndeplini rituri. în fund. templul lui Jupiter Capitolinul. In arta antică atî-tea care sînt văzute din profil. această frontalitate ajunge la perspectiva fixă a „carului pleznit" ale cărui roţi sînt deschise ca o carte. Cel ce a oferit spectacolul a dorit să rămînă posterităţii lista vedetelor. cel puţin pînă în sec. volumele precise. Zeul Statului. Unii spun: „Ce prospeţime". nişte numere. Juxtapunere somptuoasă de culori crude. Din Portugalia pînă în Bulgaria. ofiţer de cavalerie. Dar îi plăcea oare proprietarului? Poate că nu dorea altceva decît să aibă un clasic costisitor în biblioteca sa (Roma. Mozaic de la Susa. Naivitatea este voită. sec. marchetărie din marmură. II—III. călare pe iapa sa. căutată. III e. Vaticanului). ei au găsit un sculptor excelent. Operă de import sau imitaţie a unei statui greceşti. 342 iar directorul întrecerii îi oferă o ramură de palmier. sec. Epoha a fost singura zeitate dintr-o provincie apuseană al cărei cult s-a răspîndit în tot imperiul. Din motive temeinice: după părerea mea amantul este însuşi Priap. IV. Gladiatori vii sau morţi. Doamna este zveltă. Mormînt. pentru că este somptuoasă şi rafinată. Petit Palais. Luvru). Zeiţa galică Epona. Un alai solemn străbătînd Roma pentru a se duce la circ: pe un car de ceremonie. 77. dar sculptorul a renunţat să re-] faldurile rochiei: din lipsă de altceva. să se lupte şi să se ucidă. sfîrşitul secolului II. 171. Pe de altă parte. realizată după anul 331. II—III. sec. "Una dintre zecile de mii de imagini de pietate. Sarcofag (detaliu). La stînga. precum şi la grecii din Egipt (Roma. 176. Muzeul Conservatorilor) 172. ea ocrotea caii si catîrii (Paris. Stâpînul a îmbrăcat veşnaîntul de ceremonie si ţine o carte în mină. Astfel voia să fie nobilimea pagină a Imperiului Tîrziu. Cu prilejul unei întreceri la gimnaziu. imaginea nu se potriveşte deloc poeziei lui Virgiliu pe care o ilustrează. IV. diferite poziţii erotice. Bibi. 174. Vila din Piazza Armerina. el 132 . dar îndepărtata Germanie. Dutuit). Bronz. Acest mozaic era dovada largheţe! lui. Niciodată luptele n-au fost atît de ucigătoare ca în sec. încît sîntem în-cîntaţi că vedem în sfîrşit unul din faţă. înălţimea: 65 mm. făcînd o libaţie.

ci îşi păştea defuncţii într-un Eden bucolic. Este oare vorba da vreun simbol euharistie? Imaginea unei hrăni ce încălzeşte sufletul este metaforică prin natura ei (Aquileia. bolta catacombei Sfintei Priscilla). basorelief refolosit pe Arcul lui Constantin: Marc Aureliu distribuind alocaţii familiale unor cetăţeni strîmtoraţi. Muzeul Termelor). Tăbliţă de fildeş. V. Luvru). înconjurat de cei doisprezece apostoli. Sec. Pe acest relief însă nu vedem decît cetăţeni. Cei trei evrei în cuptor. Doamna poartă rochia cetăţenelor care coboară pînă la picioare (o sclavă ar fi purtat o rochie pînă la pulpă). veşmînt de ceremonie (în centru). întemeietorul legendar al Bisericii alexandrine. Răposaţii Teotecnos. Predica Sfîntul Pavel sau Marcu. Omul oferă pîini dintr-un coş plin. ci din distincţie. I sau II. cam dur. V? Minunea înmulţirii pîinii (Roma. unul posedă o togă. 191. 195. este al unui imitator care reproduce un model (Dijon. conform vechiului creştinism (Roma. ceilalţi doi sînt îmbrăcaţi ca plebei. în spatele ofiţerului. Roma. Păsările subliniază ideea de idilă. O despărţire între cetăţeni şi non-cetăţeni se substituia în acea vreme despărţirii dintre clasa superioară şi oamenii de jos. la dreapta. Oraşul de pe Par superioară ar fi Alexandria (Paris. liberi sau nu". Forum. Muzeul Termelor). 193. "* Statuie portret. Perspectivele sînt inversate: figurile din prim plan sînt cele mai mici. Vitejia. Catedrala). Moştenitor? Fiu adoptiv? Poate chiar un tînăr principe desemnat de Senatul reprezentat de un singur moşneag (Roma. IV. Cartagina. Stilul. Muzeul Conservatorilor). între Sf. imitaţie a unei străvechi opere elene. Faţa laterală a unui sarcofag. Hristos blagoslovind. Pavel. 196. Genaio. Mozaic din Piazza Armerina. 188. Nonnosa şi Hilaritas în catacombele Sf. V sau VI. III (Roma. Palatul Mattei). IV. nu din pudoare. VII—VIII. sec. 192. Mîna stingă este drapată. sec. Sec. Să li se interzică să se dedea odioaselor lor practici şi să li se poruncească să se închine Zeilor (Muzeul din Is-tanbul). El vorbeşte. Traian îi iartă pe săraci de datorii la fisc. II. ceea ce data fildeşul între 607 şi 609. Arycanda (Licia). Numeroase sarcofage păgîne evocă o blinda visare pastorală. actualmente în clădirea Curiei). Mu ^ Vaticanului).însuşi şi un călăreţ al său. Scena se petrece sub Traian sau Hadrian (Roma. Sec. 184. IV. Petre şi Sf. sec. O inscripţie îi evocă pe „plebei. Eleganţă maiestuoasă a ţinutei şi a vesmîntului. la Neapole. 180. înainte de anul 275. Oamenii săi participă la vinătoare. cea a raiului. Luvru). 190. detaliu. sec. Fildeş în altorelief. lntr-o cutie. 187. Un echipaj întreg era necesar pentru a întinde pe sute de metri Plasa în care se prindeau animalele (Roma. cu un an înaintea Triumfului Bisericii. 104. este aşadar hărăzit unui viitor glorios. una din misiunile oficiale ale armatei constau în a vina fiare pentru a asigura securitatea populaţiilor. ci pentru a perpetua corpul civic. I? Ţarina mumă sau Italia ţp ris. Aceste cuconiţe care au grijă să nu cadă în impudicitate sînt nişte „girls" dansînd într-un show. iar Zeiţa este mai cu-rînd o prietenă intimă decît inspiratoare (Paris Luvru). nu din motive de caritate. Sec. pe care un moşneag impozant îl arată cu mîna. Deschizăturile arcuite sînt trei guri de cuptor prjn 133 . El nu era păstorul unei turme pămînteşti. cele opt cărţi. Mîna dr m şi faţa sînt restaurări moderne (Roma. Sarcofag păgîn (detaliu). Tînărul cu trăsături individualizate. înălţimea: 16 cm. înfăţişat aici printre treizeci şi cinci dintre urmaşii săi. cetăţeni sau non-cetăţeni. şi în Grecia eleganţa cerea ca un orator să-si ascundă mîinile sub veşmînt în loc de a face gesturi ample. Sec. 344 189. 182. precum şi pentru a prinde animale destinate luptelor din arenă. sec. înălţimea: 18 cm. Prima jumătate sec. 186. adică cele patru Evanghelii şi cei patru proroci. cu sînul dezgolit (Roma. Pardoseală din mozaic (detaliu). Sarcofag. Sarcofag descoperit la Acilia. Sec. Defunctul la vînătoare. Socrate cu o Muză. delegaţii unei provincii îi adresează o cerere împăratului: creştinii „Atei" să nu mai violeze cucernicia. In 311—312. 183. 185. Cetăţenii săraci (după cum dovedeau veşmintele lor) aruncă tăbliţele de datorii ce urmează a fi arse. Muzeul Termelor). Bunul Păstor cu naiul la şold a dus oaia rătăcită pînă în rai. Muzeul Artelor Frumoase). III.

IV—V. peţ. este o „democratizare" a artei funerare (Roma. Soţii în veşminte de ceremonie sînt încununaţi în chip de învingători — semn de prosperitate. Una din vilele unui senior. Bibi. începută spre anul 325. Landesmuseum). jumătatea sec. înainte de anul 326. 206. Trier. mai degrabă. sufletul ei nemuritor şi rugăciunea însăşi (Neapole. cu mina face „gestul oratorului". Cripta Sf m 3 rio). Aureola sau nimbul revelă o principesă sau. Sec. 134 . Naţ. 1-a văzut pe împărat asigurînd i X bînda Bisericii şi înălţînd Bazilica Sf. creştinii erau doar o minoritate. 199. Sub haina cu falduri. Sanctuarele unde se întruneau creştinii au fost construite astfel încît să merite şi ele denumirea de „bazilică". Edificiul mare din jumătatea stingă este bazilica Sf. Cînd un senior parvenea la o înaltă demnitate. că are dreptul să vorbească. Templul a fost. numit viceprefect (al Romei?). Templul numit al lui Bachus. 207. Constantin a văzut în Biserică o forţă pe care era mai . ca la Termele Vînătorii de la Lepcis (Muzeul Bardo). înălţimea: 30 cm. I Sub tribune un car ocoleşte berna cu trei sem ne (Trier. înaintea biruinţei lor. Acest autocrat. doi seniori ca şi el par a se felicita (Berlin. Diptic din fildeş (partea dreaptă). dar foarte activă şi centralizată. dar sincere. Machetă de Marcel-liani. Poartă o tunică lungă peste care are o dalmatică şi o somptuoasă togă de brocart De la vremea veşmintelor drapate s-a trecut la cea a veşmintelor cusute şi a broderiilor de aur si argint. se vede lunga eşarfă de brocart aurit pe care împărătesele o purtau încă din secolul III (Paris. Arhitectura Siriei romane se distingea prin gigantism. Mausoleu. Latran).înţelept să o aibă sub ordinele sale decît împotriva sa. el comanda ca amintire tăbliţe de fildeş. gospodăria moşiei (Şta-pînul examinează registrul în prezenţa logofătului şi a unui fermier) (Trier.care 345 se introduc lemnele. spre 330. Liturghia catolică păstrează unele caracteristici ale veşmintelor de curte din secolul V (Paris. Fiecare cetate avea cel puţin o bazilică sau sală de întruniri oficiale. Medalion de aur. spre a nu fi asemuite cu templele şi pentru a purta un nume solemn. Deasupra unei curţi centrale. sec. 205. Catacombele San Gennaio).r de la Roma. Marea moşierime. Cupă gravată (fragment): cursă la circ. splendoare şi (cu excepţia Palmyrei) originalitate. aidoma multor temple siriene. la Baalbek. Sus. Parte dintr-un diptic de fildeş. semn de prosperitate (Trier. ca aceasta. 203. 347 210. două turn 344 maiestuoase încadrează o loggie lungă. catacomba Sf. după moda grecească. Evreii poartă bonetă frigi -pentru că sînt orientali (Verona. Mozaic. 201. căci. Constantin şi tovarăşul său« ideal Alexandru Macedon. jos. Figura care se roagă. împărăteasă. ea îşi arată bijuteriile. IV sau V. Contemporan al iui Constantin. 198. Rufius Probianus. s-a comportat ca un suprem şef al Bisericii. Cabinetul de medalii). o alegorie. 208. Papa Silvestru (314—335). Staatsbibliothek). IX (Roma. poate acoperit cu o terasă plată.. Sus: distracţiile nobililor (stăpînul la întoarcerea de la vînătoarea de iepuri). Bibi. pe un tron între doi secretari. 200. 209. Muzeul Sf Pavel din afara zidurilor). sec. iar că ceilalţi îl au numai pe cel de a asculta. în afara credinţei sale creştine vagi. Pahar cu fund aurit din epoca creştină. sec. Castel. spre anul 400. Templu cu fundament înalt de tip roman. ' a" 197. Muzeul episcopal). II. Vaticanul în Evul Mediu. avînd atitudinea creştină (si pagină) a rugăciunii este totodată Comminia. pictură dintr-o sală de recepţie („bazilică") imperială. Răposata Comminia. 202. Sec.. sec. Jos. la fel şi palatele. semnul d^m' nităţii lui. Roma. care a poruncit uciderea unui fiu al său şl a uneia din soţii. care înseamnă că vorbeşte sau. Înălţimea: 29 c Comemorează consulatul lui Flavius Felix în 420 Acesta ţine un sceptru cu acvilă. spre anul 380? Aspectul îngrijit sa datoreşte nu numai marmurii şi unei iluzii de scară (este o simplă statuetă). încununată cu lauri. Frescă. mai degrabă. Naţ. mai puţin costisitoare decît relieful. Petru primitivă. Cabinetul de medalii). O amintire de familie fără caracter religios. mormîntul unui fierar. Folosirea gravurii. Domitilia. coloanele însă au o înălţime excepţională. IV. Landesmuseum). Faţada este acoperită cu mici cupole de beton. Muzeul Creştin. III.

ruşinaţi. Femei voalate apar. închisoarea unde. 214. Sus. grecoaicele purtau un văl în vremea elenistică. Benedict de Nursia la Roma. Ed. cu puţin înainte. Vaticanus latinus 1202. XI: luxuria văzută de Sf. Ambrogio). 217. spre anul 1310. iar Zeiţa siriană s-a prefăcut în Venus nudă. Mozaic. Recente sînt numai pardoseala. Catedrala din Aquileia. spre anul 359. IV. ca şi în Africa. pe omuleţul cult şi distant pe care Sfîntul Augustin nu reuşea să-1 vadă decît duminica. VI. Santa Măria Maggiore. sec. V? în Spania. Astarte-Venus. apoi va întemeia o mănăstire vestită pe Monte Cassino.). La Teba. portretul Sf. arta funerară înfăţişa soţi întorşi jumătate unul spre altul. IV. 213. ea îşi va re-dobîndi valoarea o dată cu Giovanni Pisano care. zeiţa naturii. la Palmyra. a fost decapitat Sf. Frumuseţea. a acestei biserici o asemuieşte cu o bazilică civilă păgîna-Precizia armonioasă a proporţiilor face din ea o capodoperă de tip antic (spre 1440. Goliciunea. Odinioară. la biserică. Muzeul Latran). şi amantul său Adonis. de Seuil. de asemenea. ca şi aici. sec. Tavanul imită un model antic. Sarcofag creştin (detaliu). spre anul 200. La dreapta. pardoseală din mozaic (detaliu). nu mai aveau decît un singur spirit". în numele Domnului. Bri-tish Museum). 221. mozaicurile acoperă mormintele. Relief sirian. Codex Sinopensis pe file de purpură. SI. VI. la vest de Assuan. 219. De multe secole. vîrsta sa. întruchipează aici păcatul. Chiliile sînt adunate într-o incintă fortificată. Eva şi Adam. spre anul 435. baldachinul şi altarul. o pereche de credincioşi. într-un peisaj pastoral convenţional (colibă) şi o ambianţă plină de demnitate. vom vedea cît de necesare erau reliefurile care adăugau varietate aspectului plat al părţilor înalte fără a-1 tăia în două printr-un ieşind orizontal continuu. ci un talent de o vioiciune teatrală. Projecta. importantă era aniversarea decesului (Muzeul Bardo). capul este adus lui Irod Antipas. nu neapărat şi anul. Vaticanului). Ambrozie. jos. între co348 Ioane şi ferestre un cadru în relief înconjura fiecare mozaic: dacă stăm să cugetăm. bisericile „gotice" părîndu-li-se prea imprecise şi aditive după bunul pîac). sec. ssc. o siriană. sînt copleşiţi de sentimentul păcatului (Roma. Naţ. Roma. în pustiu. Paris. Monologul lui Vasile al II-lea. zeu oriental al înnoirii. 218. Pavel cel candid. înţelesul unei imagini variază însă de la o epocă la alta. hotărăşte să părăsească Roma. pe un lintel al templului Bel. la Vie de Saint Augustin. sipetul este adus ca dar de nuntă în frumoasa casă a mirelui (Londra. este rodul a cincisprezece secole de adăugiri şi refaceri. sec. Sînt menţionate numele răposatului. Acest episcop practica o politică constind dintr-un şir de violenţe calculate pentru a fi luate drept capricii (Peter Brown. Un creştin vedea aici „două suflete care. mai degrabă imperială decît sacră. în ruinele unei vile clădite de Nero într-un peisaj admirabil. pe care fildeşul sau argintul o mai înfăţişa în sec. datat între 379 şi 382. văzînd-o acest umbrian. edificiul. 222. 1971) (Milano. stilizat în chip de erou grec. arhitect» florentini vor restaura această estetică a rigorii. Nu este diavolul arătîndu-şi limba după cum spun ghizii. Sipet de nuntă din argint (detaliu) descoperit la Roma. sec. Pictură pe sticlă. 349 In tot cazul. La stînga. Iată-1 melancolic pe acest om dinamic. sec. apele său încîntarea oferită de un vas pe care îl zărim într-altă parte a mozaicului. V. 223. ziua şi luna morţii dar. întemeiat în sec. Biserica S. el se va retrage la Subiaco. aşa cum apare aici. ci un Vînt a cărui răcoare este la fel de încîntătoare ca florile. Sarcofagul lui Junius Bassus. Simion. macheta unui templu rotund oferit de soţi: sus şi jos faldurile schematizate ale perdelei templului. Ioan Botezătorul (şi unde mai domnesc agitaţia şi evidenţa unui fapt împlinit). Sub imperiu. Bibi. IV. 220. adept al monahismului oriental. este invizibilă sub văl. La stînga. va sculpta în catedrala din Pisa o Venera întruchipînd Cumpătarea. Femeia. V? Nu ştim cine sînt aceste două doamne în costum de curte şi tînărul prinţ. el sînt Creştini (Muzeul creştin din Brescia). Destinat unei mirene creştine. 316. femeile poartă un văl în Asia 135 . Bibi. Mozaic de morrnînt. Există figurine de Ta-nagra voalate.211. Academismului antichizant pe cale de dispariţie nu i se substituie aici neîndemînarea sau prospeţimea. jumătate către privitor. XI (Roma. Mănăstirea coptă Sf. 212. sec. 215. Grotele vaticane?). după cum scrie pe un inel bizantin (Roma. Irodiadei şi Salomeei (ele poartă peruci) care stau Ia masă (Paris.

.. Imaginile celor doi stiliţi sînt printre primele care au dat naştere unui fel de cult.. sec.Mică meridională. ca la cinema. Unul din cei doi sfinţi numiţi Simion se află pe coloana sa. Introducere de Paul Veyne . Unul dintre cele şase diptice rămase de la Anas-tasius..... 1. Lespede funerară.. la Tars . CUPRINS Prefaţă de Georges Duby.. Şcoala .. Cum ştim dacă cineva este căsătorit? . Naţ. Una din cele mai vechi imagini ale Răstignirii. V.. Cabinetul de medalii)... Mănăstirea Sf. Diametrul: 29 cm. şi a izvorît din faima lor (Paris. Stîlpul este un mijloc stîngaci de a rupe simetria.. ci prin infuziune.. VI.. Bibi. 229. 136 ..... Tinereţea trece . nu prin imersiune.... sec.. în care limbajul arhitecturii antice este încă viu. VI e. . absurde din punct de vedere istoric. Cabinetul de medalii). sec... Autorul pandantivului zăboveşte asupra nudului zeiţei Venus. Naţ.IMPERIUL KOMAN de Paul Veyne . ci două exemplare umane superbe. totuşi nu ni se mai arată aici două fiinţe ideale. Adam şi Eva după păcat îşi înfruntă soarta (Velletri. aici apa este tur351 nată de porumbelul care este Statul Duh. La aproximativ 50 km la nord-vest de Alep....... Hristos cu barbă între Petru şi Pavel.. prestigiul nudului dăinuie.. Uciderea tatălui .. Sarcofag (detaliu).. Crucea nu este mai niciodată reprezentată în arta creştină veche.. Sabina. De cele mai multe ori. Luvru).... Dar această Venus al cărei bust îngust scoate în relief şoldurile late („şoldurile Antio-pei sub torsul unui spîn" zice Baudelaire) ţine de gustul pentru linele realităţi pe care canoanele clasice le rezervaseră artelor minore.. Bibi. alţii se străduiesc să prindă lei cu un laţ (Paris. Naţ.. căci veneraţia pentru sfinţi s-a datorat mai întîi acelora care mai erau în viaţă sau care muriseră de puţină vreme.. 224.. Testament. deşi nu este reprezentat lemnul crucii. Bibi. Nobilele arhitecturi din spate... Cabinetul de medalii). Muzeul creştin)...... Adopţiunea . Roma.. sec. Desenului îi lipseşte precizia. Acceptat sau expus. Lucrare bizantină (Paris. în jurul căreia s-a încolăcit şarpele. el flutură şervetul ce-1 va arunca pe pistă pentru a da carelor semnalul de plecare. Muzeul Comunal). 225. . Simion (Qulaat Semăn)..n.. Platou de argint. Căsătoria. consul la Bizanţ în 517... IV.. De la pîntecele matern la testament .. Adolescenţa .. Natalitate şi contracepţie. 226.... o capodoperă de gust sobru şi de monumentali35C tate aerată.. . scenă din Noul Testament (Paris.. Luvru). reliefurile de pe Uşile de lemn.. dar îndrăzneala se impune. Nudul masculin este bine reprezentat.... spre anul 470. Educaţia . suprimă realismul scenei şi înfăţişează — inexact de altfel — cele trei uşi ale bisericii ridicate de Constantin. botezul care avea loc la vîrsta adultă. Unul dintre vînători este muşcat de o hienă.. a lui Hristos...... Biserica Sf. Placă siriană... Scara este simbolul anevoioasei înălţări a sufletului spre cer.. A oferit şi lupte cu animale (vînătorile înlocuiau luptele de gla~ diatori).. Placă de fildeş.. 230. Venus şi Adonis.... spre anul 432......... Modele vestimentare se deosebeau de la o cetate la alta (Paris... 231. Cel botezat este adesea înfăţişat mai mic decît celelalte personaje (chiar atunci cînd este vorba de botezul lui Hristos de către loan Botezătorul) (Aquileia.. 228.. 227.. doar sarcofagul îl arată pe cyrenean ducînd crucea.

...........79 Doamna...... Mentalitatea afacerisiă..........125 Lupta de clasă.... ......... Pămîntul..104 „Demnitatea"...... Căsnicia ca îndatorire de îndeplinit Falsa naştere a cuplului Iluzia cea nouă.72 Pe deasupra..........116 Evergetismul nu seamănă cu nimic ........69 Cele două feţe ale stăpînului. ..... 101 Cooptarea ....Monogamia şi cuplul..146 148 150 155 158 160 163 163 166 168 172 174 Afacerism nobil .. Sclavul este o fiinţă omenească ... fecioare............. Sclavii.14* O clasă neclasabilă ......................... Soţi neprihăniţi....... Publicitatea făcută mormîntului .. Individualismul dreptului ......... şi morală......113 Civism nobiliar... ......98 Acolo unde viaţa publică era privată ....... .............. ...I41 Lauda îmbogăţirii.65 Sclavia....89 Infernul social al liberţilor.. . concubine............135 Dispreţul estet ........ Cenzuri şi utopii........ . Expresia explicită a statutului ..130 Judecăţi formulate din afară................ . ... ................178 137 ..........62 Sclavia este incontestabilă.... Alte mijloace de îmbogăţire . ......123 Bogăţia înseamnă virtute.......75 Familia şi liberţii casei......85 Infernul familial al liberţilor.... Cenzura opiniei publice.......... Oare exista dreptul roman? ..'......107 Cele două clientele.....109 Nobleţea de funcţie..... Adevărata natură a sclaviei........132 Lauda muncii . 144 Antreprenori....*23 Lăudabil „farniente" ... stare de fapt evidentă.. Investiţii...101 Imperiul bacşişului ... 120 „Muncă" şi timp liber....83 Bastarzi neluaţi in seamă...111 Evergetism ........ .79 Legenda familiei romane........ ........ ...................128 Ce înseamnă a munci?......91 Clientela .......95 Autoritatea morală ......138 Patrimoniul...................80 Văduve. Autoritatea morală.

................................................................ 242 Destul de bun pentru -popor........... 239 Distanţa socială......................... Ideologia bahică ... Sărbătoare şi religie...... Banchete ....209 Categoriile lor şi ale noastre .....Înţelepciunea populară..... 260 Noua morală sexuală.. Confrerii .. 252 ... 248 Filosojia creştină .... 258 Morala oamenilor vulnerabili............ Impregnare filosofică.............................. Secte filosofice.. 246 Rolul jiîosojului . ............ Idealul liberal... 279 Femeile bogate .. 255 Hermas ....... Ce era un zeu?............... 270 O nobilime de funcţii.. Spectacolele ...... 274 O biserică bogată şi marginală..............180 Moliciunea....... 238 Cei „de viţă nobilă".... 264 Celibatul ca semn distinctiv............204 Liniştiri . 257 Inventarea disciplinei ..... Credinţa celor învăţaţi ...... 241 Teama de plăcere... „Zeii"...... Grija de sine...196 Băile .......... 281 Episcopul........ .......... Relaţiile cu zeii....181 Excesul .......................................... Lumea de dincolo.. 266 Biserica.. Voluptate şi patimă.................. 253 O comunitate cu probleme.... 276 Păcatul ......... Sarcofage prea frumoase ............ 235 138 . 271 Oraşul sau palatul . 250 Noua antropologie..... ANTICHITATEA TlRZIE de Peter Brown Elitismul păgîn................... 244 Femeile.............. 283 ..... 269 Biserica la putere...... 278 Sărăcia ... Idealul urban ......la intimitate . 282 Moartea.......... 262 Primul motiv de continenţă... 252 De la solidaritate...................... Plăceri şi excese .............. 269 Noul spaţiu public....

... 292 Educaţie monastică. str..... în Apus: raiul recucerit.. .... 299 Trupul ca revelator... 293 Paradigma monastică şi trupul. 291 Nevoiaşi autentici. 313 Lista ilustraţiilor ........ 303 Realitatea bizantină......... Mareşal Ion Antonescu nr.. 105. la Imprimeria de Vest... România 139 ........ 315 Redactor: GHEORGHE BALA...... Apărut: 1094.......... 284 Monahismul ......... 287 Gloria lui Adavi .... 311 Obsesia occidentală a sexului............... .. nevoiaşi cerernoniali . Tiparul executat sub cda 62/1993..... Planşe: 48... Coli de tipar: 15... 301 In Răsărit: viaţa conjugală. 306 Descoperirea concupiscenţei......... 297 Răsărit şi Apus: trupul.. 305 ................ . 299 Cumplita teamă de trup...Mormîntul... Bun de tipar: 1 oct... 309 Luarea în stăpînire de către Biserică . Oradea... . 288 @8< Dincolo de cetatea antică... 1993... Tehnoredactor: ELENA DINULESCU.... 287 Modelul pustnicului.