Maria Bican

FRUSTRARE - AGRESIVITATE PRIN PERSPECTIVA PSIHANALIZEI
CU APLICABILITATE LA COPIII

BUCURESTI 2008

1

CUPRINS
CUPRINS . ……………………………………………….................2 REZUMATUL LUCRARII.......... …………..……………………....4 PARTEA I – ASPECTELE TEORETICE ALE CERCETĂRII CAPITOLUL I : PROBLEMATICA AGRESIVITĂŢII ÎN PSIHANALIZĂ ŞI PSIHOPATOLOGIE 1.1. AGRESIVITATE ŞI COMPORTAMENT AGRESIV ÎN PSIHANALIZĂ..........................................................................................9 1.1.1 Agresivitatea – prezentare generală......................................9 1.2. RELAŢIA ADAPTARE-FRUSTRARE-AGRESIVITATE........15 1.2.1- Definirea conceptelor şi relaţia dintre ele.............................15 1.2.2 Teorii explicative ale funcţionalităţii agresivităţii.................22 1.2.3 Psihologia conduitelor agresive în psihanaliză ................24 1.2.3.1 Conceptul de agresivitate.............................................25 1.2.3.2 Bazele neurofiziologice ale agresivitatii......................26 1.2.3.3 Bazele etologice ale agresivitatii..................................27 1.2.3.4 Bazele psihanalitice ale agresivitatii............................28 1.2.3.5 Notiunea de moarte la copil..........................................30 1.2.3.6 Clinica conduitelor heteroagresive................................32 1.2.3.7 Hetero-agresivitatea excesiva........................................33 1.2.3.8 Conduite violente marcante...........................................34 1.2.3.8.1 Conduitele de omor................................................34 1) Inhibiția gravă a agresivității : MASOCHISMUL...........34 2) Clinica conduitelor autoagresive:AUTOMUTILARILE..35 3) Automutilările impulsive...................................................36 4) Tentativele de suicid ale copilului.....................................37 1.2.3.9 Conduite primejdioase si echivalenti suicidari...............39 1.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII............39 1.3.1 Fenomene - simptom de manifestare.....................................40 1)Excitabilitatea.................................................................40 2)Impulsivitatea.................................................................40 3)Propulsivitatea................................................................41 4)Violenţa..........................................................................42 5)Comportamente aberante ...............................................42 1.3.2. Formele de agresivitate verbală.........................................44 1) Calomnia.......................................................................44 2) Denigrarea.....................................................................44 3) Ironia.............................................................................44 4) Sarcasmul......................................................................44 1.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI ...........................44
2

1) Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului .......................44 a) teritoriul ......................................................................44 b) distanţa individuală......................................................45 2) Disputarea obiectelor.............................................................45 3) Rivalitatea .............................................................................45 4) Agresivitatea explorativă.......................................................45 5) Agresivitatea educativă..........................................................45 6) Concurenţa ............................................................................45 7) Reacţia de respingere a anormalului......................................45 8) Agresivitatea verbală.............................................................46 1.5. NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ ÎN CONDUITA SOCIALĂ...46 1.5.1. Definirea conceptelor normalitate, devianţă.........................46 1.5.2. Profilul personalităţii deviantului...........................................49 CAPITOLUL II : COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORMĂ ADAPTARE ŞI COMPENSARE A FRUSTRĂRII ÎN PSIHANALIZĂ 2.1. Agresivitatea – comportament de adaptare....................................53 2.2. Comportamentul agresiv – formă de contra-reacţie la frustrare.......................................................................................57 CAPITOLUL III: ŞCOLARUL MIC 3.1. CARACTERIZARE GENERALĂ..............................................68 3.1.1 Trăsături de specificitate ale şcolarului mic …….…...................68 3.1.2 Copilul şi familia .........................................................................71 3.1.3 Copilul şi realitatea socială..........................................................72 3.2. MODELELE EDUCATIVE : 3.2.1 Model familial – factor determinant al agresivitatii....................74 3.2.2 Comparaţie privind modelele educative între Centrul de Plasament şi Şcoală de masă...............................................80

ANEXE
PARTEA A-II-A – ASPECTELE PRACTICE ALE CERCETĂRII CAPITOLUL IV : METODOLOGIA CERCETĂRII ............................86 4.1. Obiectivele cercetării........................................................................87 4.2. Ipotezele cercetării............................................................................88 4.3. Organizarea activităţii de cercetare...................................................89 4.4. Metode şi tehnici de cercetare...........................................................90 CAPITOLUL V : PRELUCRAREA DATELOR CERCETĂRII............95 CAPITOLUL VI : CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI..........................120 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................125

3

REZUMATUL LUCRĂRII
Motivul pentru care am ales aceasta tema a fost fapul ca in ziua de astazi copiii sunt din ce in ce mai agresivi si am vrut sa descopar care sunt cauzele din spatele acestei agresivitati si cel mai important: ce se intampla cu aceasta agresivitate? Cum este ea elaborata? Din ce motiv sunt ei agresivi? Si daca agresivitatea se transmite transgenerational? Ce se intampla cu agresivitatea cand devin adulti? Acestea sunt doar cateva intrebari la care am raspuns in aceasta lucrare deoarece subiectul este mult mai complex decat pare la prima vedere. Modelele socio-culturale oferite de societate sunt foarte importante mai ales pentru copiii a căror personalitate este în formare. În acest sens un rol deosebit revine familiei care reprezintă primul mediu social de contact al copilului şi, totodată, primul model de cultură şi educaţie. Astăzi a crescut foarte mult numărul familiilor dezorganizate, al copiilor străzii, pierind modelele sociale, culturale şi morale pozitive, primând – ca atare – cele negative, adoptându-se, în final, agresivitatea ca formă de adaptare.1 Pe acest fond au loc următoarele aspecte : 1) o mare schimbare în perioada şcolarităţii mici, schimbare determinată de aşa-numita “perioadă de criză”, perioadă de referinţă pentru dezvoltarea generală, “seculară” ( numită de Tunner ) a copilului, însoţită de caracteristicile specifice vârstei ( dezvoltare psiho-socială, dezvoltare cognitivă, morală ), pe de o parte, iar pe de altă parte, aspectele mai “fragile” din personalitatea copilului sau a familiei de apartenenţă în aceste perioade de trecere, de “criză” ( morale, concepţie despre lume şi viaţă, etc. );2 2) se formează structuri de comportament, structuri morale, mentalităţi. Toate aceste aspecte enumerate anterior determină formarea şi dezvoltarea agresivităţii şi a comportamentului agresiv, constituind, totodată, motivele alegerii temei. Tot în rândul motivelor aş mai putea adăuga şi interesul şi curiozitatea privind modul de manifestare al agresivităţii la copilul de vârstă şcolară mică privat de prezenţa unei familii şi ţinut în diverse instituţii ( case de copii, centre de plasament, etc. ). În aceste instituţii de educaţie, diferitele tipuri de agresivitate se manifestă pregnant. Prin urmare, în viaţa socială există o creştere a agresivităţii. Această problemă a agresivităţii – fie că este vorba de acţiuni colective sau individuale – preocupă în cel mai înalt grad contemporaneitatea.
1

HERSOV, BERGER, SHAFFER – “Aggression and anti-social behavior in childhood and adolescence”, 1978

.
4

2

WALLON H. – “Evoluţia psihologică a copilului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc., 1975

La nivel social-global există studii de sociopsihobiologie care estimează că secolul în care trăim este saturat în frustrări şi agresivitate.3 Cercetând fenomenele în zona mai specială a delincvenţei juvenile, putem dobândi răspunsuri deosebit de semnificative. Agresivitatea, sub miile ei faţete, este pretutindeni în raporturile delincventului cu lumea, ilustrând, în fond, indiferenţa sa afectivă în raport cu celălalt individ ca fiinţă omenească.4 Vă întrebaţi, probabil, de ce raportul şcolaritate mică – agresivitate ? Vă răspund : deoarece şcolaritatea mică reprezintă o perioadă de modelare şi formare a personalităţii adulte, acum se poate interveni cu succes în acest sens. Comportamentul copiilor, stilul lor de a reacţiona, de a se bucura sau întrista, de a se înfricoşa sau nu, de a spera sau nu, toate acestea sunt, în primul rând, un reflex al modurilor de comportare şi gândire întâlnit în familie. De asemenea, sentimentul securizării psiho-afective cu efecte nebănuite la nivelul formării personalităţii lor este alimentat de familie, oricât de precară ar fi această. Apoi, imaginea de sine este un reflex al imaginii pe care şi-o formează în grupurile comunitare. Dacă avem în vedere toate acestea, vom constata efectele frustrante ale copiilor ca având această provenienţă. Ele sunt date de faptul că modelul familiei se schimbă, ceea ce duce la schimbarea modelelor de identificare ale copilului, la schimbarea comportamentelor sale concrete şi a stilului său de relaţie. În prezent apar familii cu un singur părinte, divorţurile cunosc o frecvenţă uluitoare, iar situaţiile în care un copil devine “obiect de partaj” nu sunt puţine la număr. Timpul petrecut de părinţi cu copilul este tot mai scăzut, făcând ca acesta din urmă să devină tot mai singur şi să caute surse de comunicare afectivă în afara nucleului parental. La acestea se adaugă statutul social şi profesional al familiei, ameninţarea pierderii slujbelor, ceea ce conduce la diminuarea pragului de toleranţă la frustrare.5 Dintre toate categoriile umane, agresivităţile cunosc, în prezent, cea mai mare rată în cazul elevilor. Ele sunt date de anumite situaţii frustrante (de frustrări) datorate de faptul că : - în permanenţă ei sunt ierarhizaţi, evaluaţi, etichetaţi, sancţionaţi ori gratificaţi ; - procesul instructiv-educativ – prin însăşi natura sa – îi pune în faţa situaţiilor frustrante produse fie de faptul că nu au la îndemână instrumente şi cunoştinţe necesare rezolvării de probleme apărute, fie

3

EIBEL-EIBESFELDT I. – “Agresivitatea umană: studiu etologic”, Editura Trei, Bucureşti, 1995. RANSCHBURG J. – “Frică, supărare, agresivitate”, E.D.P., Bucureşti, 1979. ROSENZWEIG S. – “An outline of frustration theory”, Ronald Press, New York, 1944.

4

5

5

de calitatea morală a cadrelor didactice, modul de percepere de către copii a acestora, reacţiile dascălilor în faţa confuziilor sociale ; - familia însăşi, modul ei de organizare şi modelele oferite de ea creează stări frustrante.6 Modelele socio-comportamentale pozitive şi negative devin tot mai greu de descifrat, sunt tot mai numeroase, iar judecăţile valorice ale adulţilor de autoritate sunt tot mai divergente. Ca urmare, copiii se află în situaţia de neputinţă opţională şi acţională, putând dezvolta conduita unui complex de neputinţă caracterizat prin lipsă de încredere în forţele proprii, agresivitate ca formă de adaptare şi, chiar, contra-reacţie la frustrare. La vârsta şcolarităţii mici – care a fost centrată în lucrarea de faţă – se însuşesc cele mai multe comportamente adaptative. Prin natura sa, şcolaritatea mică este legată de personalitatea în formare. Acum echilibrele emoţionale şi psihice, în general, sunt fragile, acum se constituie clişee, patternuri comportamentale persistente în timp şi transferabile ulterior în diverse activităţi. Pe baza experienţelor sociale acumulate în această perioadă se formează : - invarianţi comportamentali ; - patternuri de răspuns cu statut de nuclee adaptative bune sau rele; - se formează moduri evaluative privind lumea înconjurătoare ; - repere de identificare personală în plan social. Toate acestea se concretizează în tablouri comportamentale cu specificitate individuală. Referindu-ne la adaptarea psihologică umană, aceasta a fost analizată biologic sau sociologic, fără a fi suficient accentuate nuanţele sale psihologice. Menţionăm şi faptul că agresivitatea este o problemă de o importanţă socială deosebită, întrucât ea stă la baza comportamentelor violente de tipul crimelor, acţiunilor teroriste, etc., toate acestea putând fi prevenite prin intervenţii terapeutice realizate încă de timpuriu, mai precis, încă din momentul sesizării primelor manifestări agresive.

6

COSMOVICI A., IACOB L. – “Psihologie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

6

PARTEA I ASPECTELE TEORETICE ALE CERCETĂRII CAPITOLUL I PROBLEMATICA AGRESIVITĂŢII ÎN PSIHANALIZĂ ŞI PSIHOPATOLOGIE 1. AGRESIVITATE ŞI COMPORTAMENT AGRESIV ÎN PSIHANALIZĂ 1. RELAŢIA ADAPTARE – FRUSTRARE – AGRESIVITATE 1. NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ ÎN CONDUITA SOCIALĂ 7 .4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI 1.3.2.5. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII 1.1.

şi că descoperirea intenţiei care stă la baza actului ridică frecvent dificultăţi serioase. cu scopul distrugerii. conceptul de AGRESIVITATE derivă din latinescul agressio care înseamnă a ataca. Editura Didactică şi Pedagogică. ci este doar premisa acţiunii. Este. presupun agresivitate chiar şi atunci când copilul care a provocat paguba sau durerea se simte nevinovat. În acest sens. pe bună dreptate părintele sau pedagogul. MACCOBY.1. Şi anume. 8 8 . În general. se consideră şi este în mare măsură acceptată ideea că un copil este potenţial agresiv încă din momentul naşterii. denumim AGRESIVITATE toate acele acţiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea – într-o formă deschisă sau simbolică – a unei pagube. La acestea am putea adăuga : frustrarea. dispoziţia înnăscută pentru agresivitate şi nu în ultimul rând efectele programelor T. caracterul intenţionat al actului nu este neapărat identic cu provocarea conştientă a pagubei sau a jignirii. BANDURA şi WALTERS) în pofida faptului că propriu-zis intenţia nu ţine de acţiune. Ca atare.PREZENTARE GENERALĂ Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toată lumea şi de aceea este greu de definit. jigniri sau dureri . constrângerii. Bucureşti. În general. negării sau umilirii unei fiinţe pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare. LEWIN. BERGER A.7 Pe de altă parte.1 AGRESIVITATEA. inconştient şi fantasmatic. iar psihanaliştii cu experienţă în tratamentul copiilor afirmă că aceştia (copiii) deţin (au) fantezii destructive de o intensitate înspăimântătoare. se consideră că ostilitatea sau mediul nefavorabil reprezintă sursa pentru agresivitatea infantilă. AGRESIVITATE ŞI COMPORTAMENT AGRESIV ÎN PSIHANALIZĂ 1. 1978. 8 În acest sens.1.1. literatura de specialitate acceptă voluntaritatea acţiunii drept criteriu al aprecierii agresivităţii (SEARS. (Un exemplu de rol social recunoscut poate fi sarcina de 7 Item 30. deci. – “Copilul dificil”.V. o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient. Din cele de mai sus rezultă că cea mai importantă problemă care apare este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv. BUS (1961) spune că poate fi scutit de învinuirea de a fi agresiv omul care într-un “ rol social recunoscut “ produce cuiva durere sau neplăcere. şi sunt cazuri când.

ea rămâne în cadrul aşteptărilor culturale legate de rolul dat. armonioase a personalităţii. şi descrie agresivitatea ca o manifestare instinctivă reactivă 9 Item 20. După FREUD.9 În general. ci tinde să distrugă Eul (instinctul morţii). 2. se cuvine să enumerăm principalele criterii de “grupare“ a comportamentelor agresive. ci cerinţa socializării. dacă ea nu are drept motiv răzbunarea. scop. izvorâtă din interior. idee oarecare . psihanaliză modernă refuză teoria lui FREUD clădită pe instinctul morţii.educare sau disciplinare realizată de pedagog sau părinte ). şi agresivitate prosocială care serveşte intereselor colectivităţii şi ale individului. FREUD şi-a schimbat radical concepţia. Tot BUS afirma că dacă părintele sau pedagogul acţionează doar sub masca rolului. iar pe de altă parte. Cea de-a doua cuprinde : agresivitatea masculului pentru a-şi apăra teritoriul. precum şi agresivitatea prădătoare ( jefuitoare ) manifestată între specii. care nu se orientează împotriva mediului. Acum el descrie agresivitatea ca o forţă obscură. Ca atare. atunci actul lor este calificat ca fiind agresiv. Ca atare. Acestea sunt următoarele: 1. pedeapsa dată de educator este agresivitate prosocială în cazul în care. Conţinutul moral al comportamentului. distingem: agresivitate antisocială (distructivă) orientată împotriva colectivităţii. deoarece durerea. care. a dezvoltării normale. agresivitatea este un comportament instinctiv relativ. mai ales între masculi ( agresivitate intermale – MOYER ).În acest sens. Prima se referă la agresivitatea care apare în cadrul speciei. ele fiind precedate de o încercare de fugă. act la care îl îndeamnă din interior un afect oarecare. supărarea este o supapă de siguranţă prin care se degajează surplusul de energie şi astfel organismul scapă de “ explozie “. se transformă într-un atac disperat. cea a femelei pentru a-şi apăra puiul şi cea de autoapărare. După caracterul lor ofensiv sau defensiv ( acesta a fost cercetat în primul rând de etologi pe baza observaţiilor şi experimentelor realizate în lumea animală ) se disting: agresivitate ofensivă şi agresivitate defensivă (de apărare). pe de o parte. 9 . Conform acestui criteriu. Într-o perioadă ulterioară a activităţii sale. 3. distingem : agresivitate instrumentală manifestată când individul recurge la agresivitate fiindcă doar pe această cale îşi vede realizabil un plan. Pe de altă parte. datorită apropierii organismului străin. şi agresivitate emoţională – când individul recurge la agresivitate independent de un avantaj – pentru a produce altuia o durere. dar împrejurările împiedică exprimarea deschisă a acesteia. neplăcerea sau disperarea cauzate copilului constituie pentru ei sursa de satisfacţii emoţionale. în timp ce sentimentul supărării ar fi consecinţa agresivităţii frustrate: supărarea se formează atunci când imboldul pentru agresivitate este puternic. Rezultă de aici relaţia dintre fugă şi atac. Agresivitatea ca mijloc sau scop. neplăcere.

al părintelui. cât şi stimulii care le declanşează sau blochează pe acestea. Răzbunarea copilului apare frecvent sub această formă : începe să scadă neaşteptat şi înfricoşător de rapid media la învăţătură. 10 DOLLARD a demonstrat că ipoteza frustraţie – agresivitate trezeşte supărarea. Fiind supărat pe părinţi. copilul devine unul cu enurezis nocturn. consideră agresivitatea un instinct care serveşte la conservarea speciei. şi în timp ce îşi bate colegii. b) înrăutăţirea randamentului şcolar. pe baza observaţiilor şi cercetărilor realizate asupra animalelor. Item 36. Astăzi ştim că la baza lor trebuie să căutăm conflicte sociale. frustrarea duce în mod legic la tendinţe agresive şi supărarea apare atunci când nu este posibilă agresivitatea deschisă. În forma sa cea mai simplă. iar agresivitatea apărută în cadrul ei – agresivitate anală.11 În repertoriul de comportamente al copiilor de vârstă şcolară putem descoperi o mare bogăţie de acţiuni represive : a) greva foamei este poate cea mai frecventă. 10 . mistice. Copilul poate să înveţe atitudinea agresivă şi prin intermediul imitaţie. Psihanaliza denumeşte acest stadiu de viaţă perioada anală. Psihanaliza clasică explică manifestările agresive ale perioadei anale prin cauze mai multe speculative. HARTMANN) în a cărei formare un rol foarte important îl joacă experienţele copilului privitoare la socializarea sa. copilul nu se atinge de mâncare în prezenţa lor. Fireşte. asupra colegilor săi. Acest fapt se poate explica deopotrivă prin teoria transferului de agresivitate şi prin teoria modelului agresiv . Etologia – ştiinţă fascinantă şi relativ recentă – consideră agresivitatea tot ca un instinct reactiv.(HORNEY. LEWIN. atât formele agresivităţii. După el. KONRAD LORENZ. La vârsta şcolară se observă că agresivitatea faţă de părinte se manifestă în destrămarea obişnuinţelor igienice proaspăt formate : de exemplu. iar alţi stimuli îl blochează tot în mod ereditar şi legic. Imaginea tatălui disperat şi a mamei care se roagă de el este un dulce balsam pentru sufletul său care arde de supărare şi îl face să reziste în continuare. pe care anumiţi stimuli sau constelaţii de stimuli îl declanşează în mod legic. De exemplu. ea este rezultatul unei tendinţe conştiente sau agresive : copilul ştie că daca slabeste cauzează părinţilor multe griji. copilul frustrat – pe care frica de pedeapsă îl obligă acasă la respectarea disciplinei – îşi transferă agresivitatea asupra mediului său şcolar. Cercetările de psihologie ( MACCOBY. SAUL. 10 11 Item 4. BANDURA şi WALTERS) confirmă că majoritatea copiilor agresivi provin din familii în care părintele însuşi este agresiv. diferă de la o specie la alta. el realizează comportamentul modelului său agresiv. cu condiţia ca modelul – al cărui comportament îl imită – să fie o persoană agresivă.

în consecinţă acţiunile lor şi .13 Prima înseamnă că dacă modelul a fost pedepsit pentru comportamentul său. în primul rând. uniforma de ofiţer. cu suprimarea privilegiilor. apar legic în comportamentul lor. independent de situaţie. Pornind de la această afirmaţie.simbolul de statut ( de exemplu. în general. Îşi pedepsesc copiii cu bătaia. şi anume aceea dată de propria 12 13 Item 2. de pedagogii şi colegii copilului ( grupele de aceeaşi vârstă ). Un asemenea copil nimereşte. ) . forme de conduită) care constituie necondiţionat şi inevitabil modele pentru alţii. sentimentele lor. Există şi alţi factori care posedă în ochii copilului o forţă generatoare de modele. în viaţa spirituală şi afectivă a altuia. ori dacă pe copil îl ameninţă pedeapsa în cazul realizării deschise a comportamentului respectiv. prestigiu profesional ). Corespunzător nivelului său de aptitudini. încurajând totodată agresivitatea extrafamilială .renumele.în anumite împrejurări – chiar şi judecăţile lor de valoare. într-o formă sau alta pretind respectarea acestor norme. Să examinăm pe rând aceste două posibilităţi. fiecare copil îşi însuşeşte acţiunile agresive ale modelului.Există oameni (grupe de oameni. respectiv viaţă morală. nu le cer sfatul niciodată. Aici este vorba. de regulă. copiii agresivi provin din familii în care chiar şi părinţii sunt agresivi. de părinţii. . resping orice apropiere a copilului nesocotind nevoia lui de dependenţă. ca urmare. reputaţia ( de exemplu. . În general. geanta medicală în mâna doctorului. două tipuri principale de modele de identificare : 1) Primul este aşa-numitul rol complementar. Există doar o singură pedeapsă care ameninţă mereu. prima întrebare care se pune este următoarea: Cine sunt cele mai importante modele ale comportamentului infantil şi care sunt acele condiţii în care acţiunile lor servesc ca modele pentru atitudinea copilului ? Cercetările de psihologie socială relevă. Item 1. pot fixa uşor aceste valenţe. cum ar fi : . factorii amintiţi devenind pentru ei modele. pozitive. 2) Celălalt este puterea socială prin care înţelegem persoanele care stabilesc cele mai importante norme ale mersului vieţii copilului şi care. atunci copilul nu va aplica comportamentul învăţat. dar el are posibilitatea să nu transpună aceste acţiuni în împrejurări diferite faţă de situaţia modelată. 11 . etc.12 Multe lucrări de psihologie ( BANDURA şi WALTERS ) confirmă că. foarte rar se apropie de ei cu sentimente deschise. Prin purtătorii rolurilor complementare înţelegem acele persoane spre care se orientează majoritatea activităţilor şi aşteptărilor infantile.identitatea de sex. cu valenţe libere în grupul antisocial ai cărui membrii. la aceşti tineri întâlnim o gravă anxietate de dependenţă : ei nu discută cu părinţii propriile probleme.

cum ar fi : vanitatea. Altă idee deosebit de importantă care trebuie menţionată. după care îi apare conştiinţa culpabilităţii. dacă pedeapsa se acordă în momentul apariţiei acţiunii interzise. esenţa atitudinii educative adoptată faţă de copil s-ar putea formula prin relevarea faptului că interzicerea comportamentului nedorit şi întărirea acţiunilor corecte sunt foarte importante. ura. Mulţi cercetători afirmă că: întârzierea pedepsirii comportamentului nedorit joacă un rol important în faptul că ulterior copilul – aflându-se faţă în faţă cu posibilitatea de a se comporta într-un mod interzis – va rezista ispitei sau va efectua acţiunea. Adesea ea îmbracă forma violenţei – acţiune distructivă îndreptată împotriva oamenilor sau a proprietăţii. Alteori. mai ales în perioadele timpurii ale vieţii. gelozie. El aprecia că agresivitatea se diminuează 14 Item 5. ranchiună ). 1991) analizează trăsăturile de caracter de natură agresivă. Deci. care ridică un obstacol în faţa apariţiei repetate a acţiunii. 12 . respectiv nu se consolidează un sistem motivaţional intern. există şi forme de agresivitate care nu fac apel direct la forţa fizică. agresiunea este orice comportament destinat să facă rău cuiva. Tot în cadrul interrelaţionării umane. el nu va realiza comportamentul respectiv dacă acesta nu este în concordanţă cu sistemul de norme identificat. până atunci întărirea şi interzicerea externă a acţiunilor copilului constituie părţi integrante ale modelului de comportare educativă. furtul. în sensul că ea împiedică realizarea acelor comportamente însuşite care nu corespund cu normele. ALFRED ADLER (în lucrarea sa “Cunoaşterea omului “. o identificare puternică duce la selectarea modelelor observaţionale. atunci comportamentul deschis va fi urmat de un sentiment al culpabilităţii. cu standardele identificate. în schimb dacă îl pedepsim după comiterea acţiunii.conştiinţă. Astfel. dispreţ.14 La rândul său. până nu se formează. Forma cea mai violentă a relaţiei rezidă în exercitarea forţei fizice în scopul înlăturării celuilalt. atunci i se dezvoltă conştiinţa culpabilităţii. Aşadar. dar că lauda şi dojana sunt eficiente doar atunci când educatorul însuşi practică formele de comportament recompensate la copil şi evită mereu pe acelea pe care le pedepseşte. copilul se identifică cu educatorul său şi chiar dacă îşi însuşeşte comportamentul modelului. Adică. Aşadar. Deci. avariţia. constrângerea prin şantaj sau ameninţare. atac verbal sau orice altă expresie a ostilităţii ( injurie. invidia. impulsul agresiv este limitat la competiţie. Dacă totuşi ispita este atât de puternică încât copilul cedează în faţa ei. este aceea conform căreia agresivitatea este şi modalitate de relaţionare interumană în care unul dintre parteneri utilizează forţa. atunci copilului i se va dezvolta rezistenţa la ispită. şi anume : insulta.

Pentru aceasta este necesară înlăturarea condiţiei de competiţie agresivă şi înlocuirea ei cu cooperarea constructivă. în absenţa acesteia. 13 . 1. mutual exclusive. atunci când se impune o alegere între motive diferite. asupra 15 Item 34. Condiţia esenţială a cunoaşterii reciproce o constituie comunicarea . la evenimentele de viaţă cu care este confruntat.1 DEFINIREA CONCEPTELOR ŞI RELAŢIA DINTRE ELE Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăieşte. În acest caz. El trebuie să înfrunte piedici. alte modalităţi de ordin psihologic de diminuare şi reducere a agresivităţii sunt următoarele : a) Prin cunoaştere ( conştientizare şi analiză obiectivă ) agresorul poate realiza că este confruntat cu aceleaşi probleme mari de viaţă ca şi partenerul său : desfăşurarea unei activităţi în scopul autorealizării. RELAŢIA ADAPTARE – FRUSTRARE – AGRESIVITATE 1. apare un conflict. cunoaşterea celuilalt are un caracter trunchiat. împărtăşirea aceluiaşi scop. Din punct de vedere psihologic. etc. compasiunea ). Nimic nu apropie mai mult oamenii decât desfăşurarea unei activităţi comune.2. frica) la afecte asociate (bucuria. să învingă frustrări sau să depăşească situaţiile stresante. avansarea în vârstă.2. Resursele endogene sau exogene de care dispune persoana umană sunt însă limitate. tristeţea. rudimentar. integrarea tuturor manifestărilor inconştientului de către conştient. dorinţe.15 Calea cea mai importantă pentru înăbuşirea agresivităţii din individ o constituie realizarea unui echilibru interior ce presupune dezvoltarea autoreglajului conştient. să suporte conflicte. dezgustul. dominarea gândirii asupra instinctelor şi impulsurilor primare. b) Altă metodă şi cea mai eficace decât cunoaşterea prin comunicare este angajarea într-o activitate comună.sau se anulează prin tranziţia de la afecte disociate (mânia. În aceeaşi ordine de idei. confruntarea cu ameninţarea bolii. care favorizează stăpânirea şi controlul emoţiilor şi afectelor violente (groaza. Adesea omul urmăreşte realizarea mai multor scopuri. furia ). aspiraţii.

De obicei. – “Dicţionar de psihanaliză”. adică ambele valenţe sunt pozitive. conflictul A – A poate genera comportamente neadaptive. devenind intrapunitivă. Acest tip de conflict este cel mai frecvent în viaţa de zi cu zi. În funcţie de caracterul acestor forţe se stabilesc trei tipuri de situaţii conflictuale: Conflictul atracţie – atracţie (A – A) este situaţia în care alternativele puse în faţa individului sunt la fel de dezirabile. Conflictul de tip evitare – evitare (E – E) apare în cazul în care subiectul trebuie să aleagă între variante la fel de indezirabile (ambele valenţe sunt negative). 1998. Dificultăţile sunt denumite externe când sunt provenite din mediu şi interne când ele depind de individ. cât şi negative. Ea poate fi şi apunitivă.17 Frustrarea poate fi datorată absenţei unui obiect (de exemplu. Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de FRUSTRARE. Aceasta se defineşte ca fiind starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă şi este înşelat în speranţele sale. o evaluare sportivă. după o scurtă perioadă de oscilaţie. Alteori soluţia apare în evaziunea fizică sau imaginară ori în comportare agresivă. 1995. PONTALIS J.. 14 . agresiunea total inhibată este înlocuită de regresia la un stadiu anterior de dezvoltare (reapariţia unei conduite vechi) sau poate fi dirijată spre exterior. Bucureşti. etc. lipsei de bani. Uneori se caută „răul cel mai mic”. Nu ştim dacă o situaţie este frustrantă pentru un individ decât studiind comportamentul său. când alegerea este foarte importantă.18 16 PĂUNESCU C. Reacţiile la frustrare sunt foarte variate: ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui care este supus acestuia. dificultăţi de încadrare). Editura Trei. lipsa de mâncare pentru un om înfometat).16 Conflictul de tip atracţie – evitare (A – E) apare atunci când un scop are atât aspecte (valenţe) pozitive. extrapunitivă sau se converteşte în reacţie de autoacuzare. – “Agresivitatea umană”. deci se îndreaptă spre interior. În general. fonduri nesatisfăcute. Subiectul îşi dezvoltă o atitudine ambivalentă. de loc de muncă sau întâlnirii unui obstacol în calea îndeplinirii dorinţelor (boală. deplasată pe un substitut sau reîntoarsă către sine. El apare mai ales sub forma alegerii între două sau mai multe alternative care au simultan atât valenţe pozitive.). 17 18 Item 31. LAPLANCHE J.P. Humanitas. În unele cazuri. simţindu-se în acelaşi timp atras şi respins de un obiectscop sau o sarcină. cât şi negative. Frustrarea se manifestă în cazul în care nu se obţine ceva la care persoana consideră că ar avea dreptul (o provocare. Uneori însă.individului se exercită două sau mai multe forţe cu valenţe diferite. în cazul acestui tip de conflict deciziile sunt luate rapid. Agresivitatea poate fi dirijată spre un obstacol. adică minimalizată la extrem ca semnificaţie şi importanţă. răspunsul este agresiv. dar de intensitate aproximativ egală.

Ea ar putea fi o barieră pentru părinţi. probabil că n-ar fi ajuns la o asemenea performanţă. 3) reacţii compensatorii: a) substituirea motivului cum e cazul unui student la conservator. 19 Item 9. deoarece numai fiindcă a devenit o convingere proprie. dacă ei doresc să-l vadă la şcoală. Frustraţiile mai puţin grave. Barierele obiective pot fi fenomene ale naturii: o inundaţie împiedică o familie să facă o excursie de mult dorită. ca privirea de blândeţea maternă. mai bine pregătit. ea constituie o barieră. frustraţiile antrenează consecinţe mai mult sau mai puţin durabile la cei ce le-au suferit. Educaţia nu consistă în a suprima frustraţiile. copiii privaţi de mamă prezintă o sensibilitate crescută la infecţii banale în raport cu ceilalţi. Frustrarea unei persoane duce la o creştere a tensiunii şi la o serie de reacţii. R. Barierele sunt obiective sau subiective. este trăit ca atare de persoana respectivă. Ele sun cu atât mai grave cu cât se manifestă mai precoce şi mai frecvent. răspunsul poate fi orientat spre găsirea unei soluţii. hipersensibil şi dependent de părinţii săi. Dată fiind importanţa lor şi momentul când se produc.SPITZ a constat că. sau dacă o prejudecată socială interzice unui tânăr să se căsătorească cu o fată făcând parte din altă etnie. De pildă. în fine. ele pot fi de ordin fizic: vederea slabă este o piedică pentru a deveni şofer profesionist. fie starea psihică ce rezultă din acest blocaj. debilitarea unui copil poate împiedica începerea şcolii primare. îndrăgostit de o colegă care se mărită cu altcineva.19 Vorbim de o barieră numai când un obstacol este recunoscut. tânărul împiedicat la realizarea căsătoriei de o prejudecată. De exemplu. Noi vom studia aspectul psihologic. dar nu şi pentru copil. dar nu are deloc aptitudini pentru desen. Distincţia dintre subiectiv şi obiectiv nu este aşa netă în unele cazuri. prin frustrare (unii spun frustraţie) se desemnează două fenomene: fie împiedicarea cuiva să-şi realizeze un drept sau o dorinţă. Aşadar. suferă şi un blocaj subiectiv. Dar pot fi şi e natură socială. Copilul devine egoist. 2) ocolirea obstacolului. atunci când absolventa unui liceu vrea să urmeze arhitectura. care nu vrea să înceapă învăţătura. au consecinţă caracteriale. ci în a le doza în funcţie de rezistenţa individului. 15 . în general. Pot avea şi un caracter psihic. iar la un concurs se prezintă şi alt candidat. Reacţiile faţă de bariere sunt următoarele: 1) eliminarea barierei. când o persoană doreşte să ocupe un post. Barierele subiective ţin de persoana frustrată.Fiecare din reacţiile la frustrare pot fi de persistenţă asupra obstacolului sau situaţiei frustrante sau de apărare de sine sau. Dacă iubirea sa ar fi fost satisfăcută. Această frustrare puternică îl poate face pe tânăr să înzecească eforturile sale profesionale (până atunci minore) şi să ajungă un mare cântăreţ.

b) compensarea prin fantezie.ALFRED ADLER a subliniat acest gen de reacţii: oamenii care au o inferioritate vădită tind să şi-o compenseze. FREUD pentru a descrie o serie de reacţii la frustrare. el se înfurie şi se apucă de învăţat! Frustrarea a fost concepută din punct de vedere obiectiv. în aşa fel încât persoana ignoră cu sinceritate existenţa lui. El o face cu convingerea de a contribui la triumful cauzei.20 b)substituirea obiectului reacţiei. 16 . toţi au fost mici de statură (ceea ce ar crea un complex de inferioritate ). în fond. c) identificarea adultul care a dorit în tinereţe săstudieze medicina şi n-a reuşit. se identifică. f) atitudinea reacţională o constatăm atunci când cineva împiedicat săşi realizeze o dorinţă. În copilărie. ci doar aceea deosebit de intensă. Când cineva are insuccese repetate sau se loveşte de bariere insurmontabile. ca sentiment al 20 ADLER A. Editura Ştiinţifică. ajungând chiar campioană. a) refularea reprezintă actul prin care negăm complet un conflict şi motivul său principal. 21 Item 28. astfel încât să i-o poată reproşa. Dar procesul nu este conştient. după care a rămas cu unele dificultăţi la mers. când. efortul de compensare este enorm: se vorbeşte de “supracompensare”. Nu orice inhibiţie este o “refulare”. un membru al partidului nazist îşi denunţă fratele de a fi înlesnit fuga unui evreu. Bucureşti.21 d) proiecţia când este vorba de o barieră subiectivă. e) raţionalizarea reprezintă un mod de gândire eronat în sensul atribuirii de motive superioare unei conduite reprobabile. a avut paralizie infantilă. nu ne mai dăm seama de existenţa lor. se consolează oarecum în visare. De exemplu. Franco. proiectată asupra lui. Când mama interzice băiatului să meargă la cinema şi-l îndeamnă să se joace în curte. visarea crează oarecare destindere momentană. 4) reacţii de apărare a Eului . Termenul a fost creat de S. când este însoţită de consumul alcoolului şi mai grav de droguri. Trebuind să facă exerciţii recuperatorii. 1991. la bază a stat ura sa împotriva fratelui preferat şi răsfăţat de părinţi. el se foloseşte de exemplele unor dictatori: Napoleon. încât a devenit alergătoare de performanţă. ea s-a îndârjit în aşa măsură. deficienţa este uneori atribuită altuia. În doze mici. Uneori. El a insistat îndeosebi asupra refulării. Un astfel de caz este cel al unei atlete americane. comportamental ca situaţie frustrantă sau din perspectiva individului. Devine însă periculoasă. acţionează într-un sens contrar ei. se transpune în locul fiului său şi face toate eforturile pentru ca acesta să realizeze cariera visată de el. căutând să-i domine pe ceilalţi întrun domeniu sau altul. – “Cunoaşterea omului”.

DOLLARD şi colaboratorii săi – tinde să provoace o agresiune directă asupra sursei frustrării. apatia. Atunci când frustrarea este foarte intensă şi de lungă durată.22 Agresivitatea este directă când este îndreptată spre sursa frustrării (persoană. va duce la formarea unei reacţii apatice. New Haven. strânge pumnii. uneori. ci situaţia percepută. intangibilă sau prea puternică. înţeleasă. scopuri. 1939. aşa cum agresivitatea este specifică persoanelor extravertite. etc). Reacţiile generate de aceste situaţii sunt dezechilibrul afectiv (de exemplu. – “Frustration and aggression”. izolare sau indiferenţă. prin această reacţie a înlăturat sursa frustrării. această agresivitate vizează victime inerente. 17 . Trebuie ţinut cont de faptul că reacţia la frustrare poate fi rezultatul unei învăţări ca oricare altă deprindere. 22 DOLLARD P. Uneori reacţia la frustrare este de apatie. Agresiunea este cu atât mai mare cu cât frustrarea este mai accentuată. copilul atacă partenerul de joacă ce i-a luat jucăria. Reacţiile comportamentale imediate la frustrare pot fi considerate consecinţe sau simptome ale frustrării şi pot fi cuprinse în câteva categorii: Neastâmpărul şi tensiunea. Yale Univ. ironiile sarcastice. Dintr-o perspectivă integraţionistă. Actele de inechitate. încleştează fălcile. etc. Reacţia apatică prelungită poate duce însă la o depresie sau la sinucidere. Deci. frustrarea se defineşte ca o reacţie afectivă la o situaţie percepută ca frustrantă. ca un dezechilibru afectiv rezultat din blocarea realizării unor dorinţe. nu situaţia ca atare este frustrantă. detaşarea este mai adaptivă decât o agresivitate fără şanse de reuşită. refuzurile sunt situaţii de frustrare. De exemplu. Un copil care. ele pot fi însă substituite (supt deget. fiind frustrat a ripostat agresiv şi. Frustraţia – susţine J. În acest caz agresivitatea este deplasată asupra altor obiecte sau persoane decât cele care constituie sursa frustrării. obiect sau situaţie). De obicei. Exista şi situaţia când sursa frustrării este ambiguă.A. aspiraţiile nerealizate. aspiraţii. Press. are această caracteristică. repetate. Căutarea unui “ţap ispăşitor” este expresia unei agresivităţi deplasate. obstacol fizic) agresivitatea poate avea valenţe adaptative. valenţe adaptive deosebite. Agresivitatea Foarte adesea persoana frustrată dezvoltă o reacţie agresivă. Când este îndreptată asupra unui obiect (de exemplu. mânia) înjurătura. În cazul în care reacţia agresivă nu a fost recompensată (nu a eludat sursa frustrării) după tentative nereuşite. Copilul privat de jucăria dorită devine neastâmpărat. atacul fizic. aşteptările prelungite şi eşuate. devenind un mod eficace de rezolvare a problemelor. fumat. Se pare că apatia este reacţia mult mai răspândită pentru introvertiţi. va dezvolta o reacţie şi în alte situaţii frustrante. mestecat de gumă. se agită sau plânge. lipsite de apărare pe plan individual sau grupuri sociale.frustrării. riposta verbală. Reacţia apatică poate avea.

Refugiul în automatism reduce anxietatea. Chiar dacă individul are şi alte alternative obiective. anterior apariţiei frustrării.“Psihologia şi psihopatologia comportamentului”. copii frustraţi în jocul lor au renunţat la joacă recurgând la comportamente revolute: legănarea. indiferent de gen. se cuvine să spunem câteva lucruri şi despre ADAPTARE. aceste reacţii se prelungesc după stingerea frustrării sau dacă sunt transferate la situaţii necorespunzătoare. Uneori stereotipia are efecte adaptative. atunci sunt semnul unei tulburări a echilibrului psihic.Ieşirea din apatie se face prin redobândirea interesului pentru anumite probleme. Stereotipia. o stereotipie este foarte greu de schimbat. etc. asigurarea unui suport social (prieteni. Dacă ele fac mai suportabila situaţia de frustrare. va striga numele mamei) sau la un comportament simplist. reiau “orbeşte” o acţiune care s-a dovedit neeficace. Dacă însă intervine o frustrare. de adaptare. Problema este trecută în registrul imaginarului şi capătă soluţii imaginare. etc.. în cazul unei frustrări deosebite. După ce se formează. reacţiile imediate la frustrare devin mecanisme de apărare.. Evaziunea în imaginar are valenţe pozitive: diminuează agresivitatea. reduce tristeţea. Editura Militară. individul încetează căutarea soluţiilor reale. De exemplu.23 Evaziune în imaginar. Într-o perioadă de tristeţe pricinuită de nerealizarea unei dorinţe. ele sunt expresia încercării de a rezolva frustrarea.24 De exemplu. individul poate recurge la un comportament din copilărie care i-a conferit securitate (de exemplu. ea duce la pierderea capacităţii de a distinge între fantasme şi realitate. să deseneze sau să vorbească de posibila construcţie. se poate spune că reacţiile imediate la frustrare au atât valenţe pozitive. primitiv. Regresia poate fi atât comportamentală.) sau prin efectuarea unei activităţi. diluează presiunea unor probleme pentru care individul nu are încă soluţii. Decontextualizate şi automatizate. VLAD T. 24 Item 31. Aceasta se defineşte ca fiind conduita sau comportamentul ce pune organismul 23 VLAD C. . fixaţia sa comportamentală anulează practic realitatea psihologică a acestor alternative. dar perpetuată. cu consecinţe psihotice. sporeşte perseverenţa. etc. Evaziunea se desfăşoară în visul cu ochii deschişi (daydreams) sau în visul din timpul somnului. familie. Dacă. suptul degetului. copii privaţi de posibilitatea efectuării unor construcţii din obiecte materiale începeau să-şi închipuie. dacă consecinţele lor ulterioare sporesc adaptabilitatea persoanei. Astfel. unii subiecţi tind să repete mereu aceleaşi comportamente stereotipe. Adaptarea la cele mai multe dintre situaţiile pe care le întâlnim presupune flexibilitatea cognitivă şi comportamentală. însă. Ca atare. revederea unor fotografii dintr-o perioadă fericită ne poate induce emoţii similare. Uneori. 18 . Regresia confruntat cu o situaţie frustrantă. cât şi negative. 1978. cât şi afectivă. etc.

26 Atât adaptarea cât şi apărarea constituie mecanisme de homeostazie. J. individul îşi antrenează capacităţile înnăscute căutând ocazii de a le exercita. agresivitatea este o noţiune ce derivă din latinescul agressio care înseamnă a ataca. la diferenţierea impusă de obstacolul sau rezistenţa lumii exterioare..Stiinţifică. 1965 Item 28. grupuri sociale. De altfel. o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de condiţii ostile în plan conştient. în raport cu situaţia actuală). dar conceptul de agresivitate ocupând un vast câmp al comportamentului uman şi de aceea este greu de definit. În acomodare condiţiile existenţei determină modalităţi de adaptare. Dar ce este agresivitatea ? Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toată lumea.în condiţii de repliere suplă la condiţiile variabile ale mediului în care acesta trăieşte.Psihologia inteligenţei. colectivităţi informale şi organizate. năzuinţele personalităţii. degradării. de tendinţele. pe de altă parte. Adaptarea este efortul permanent de a răspunde. profesiune. 27 Item 30. . inconştient şi fantasmatic. În psihanaliză. Adaptarea se caracterizează ca fiind echilibrul care există între acţiunile organismului asupra mediului şi invers. Aşadar. ca şi o formă de adaptare este AGRESIVITATEA.. Ea reprezintă capacitatea organismului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condiţiile sale de viaţă şi prin care el devine apt de a îndeplini funcţiile sale.27 25 26 Piaget J. acesta nefiind altceva decât inteligenţa considerată de a fi un instrument subtil al adaptării. Buc. Capacitatea individuală de adaptare este dependentă de temperament. Acestea creează un profil complex şi multidimensionat de roluri şi statute sociale prin care se exercită drepturile şi responsabilităţile omului în societate. negării sau umilirii unei fiinţe pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare. PIAGET25 a şi deschis două mecanisme principale ale adaptării: asimilare şi acomodare. dar şi de atitudinile caracteriale. de păstrare a echilibrului personalităţii şi ele duc la consolidarea şi constanţa Eului. cu scopul distrugerii. captează şi alimentează aportul şi creaţia ei.. Deci. Spunem mai sus că o reacţie la frustrare. Este deci. Prin asimilare. pe de o parte la dubla exigenţă a identităţii personale. Ed. constrângerii. adaptarea este o dublă mişcare: de asimilare (un anumit fel de a aborda realitatea exterioară) şi de acomodare (un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anterior elaborate. 19 . adaptarea este considerată ca fiind un mecanism de apărare a Eului. Cu toate acestea. adaptarea socială permite valorificarea personalităţii.. a constanţei interne şi. Aspectele cele mai subtile ale adaptării se fac în condiţiile mediului social şi se structurează ca forme de interogare în familie.

Dicţionarul WALLMAN defineşte agresivitatea ca fiind tendinţa de a arăta ostilitate prin manifestare de acte agresive. Există diferenţe de conduite agresive în funcţie de nivelul cultural. puii acestor animale încep să ucidă. 28 Item 4. dacă de mici. de opunere categorică. Totuşi există rezerve faţă de această opinie. agresiunea este rezultat al frustraţiei (deci este determinată de condiţii de existenţă). Agresivitatea autopedepsirii exprimă o opoziţie a persoanei împotriva sa însăşi – care se focalizează în imaginea de sine în situaţiile de percepere şi intuire a posibilităţii de alterare provocată eventual de “alter”.28 După DOLLARD. Aşadar. (3) Se pot utiliza activităţi competitive (sport – de echipă şi de performanţă) care consumă agresivitatea înainte de a se transforma într-o componentă comportamentală stabilizată violentă. devin agresivi şi cu instincte de vânătoare încărcate. Ca atare. interspecii. Se consideră că agresivitatea are la bază impulsuri înnăscute sau instincte. Tendinţa de autodistrugere şi instinctul accentuat al morţii – la fel. agresivitatea ca impuls este legată de învăţarea socială. hiperenergie în atitudini şi reacţii. tendinţa de distrugere. tendinţa de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese. Există forme de agresivitate contorsionate spre sine însuşi ca şi forme latente şi exprimate ale agresivităţii. Conduitele agresive sunt sancţionabile deoarece provoacă suferinţe. Se consideră că masochismul sau autopedepsirea sunt forme convertite de agresivitate. MILLER restrânge prin ipoteza. În colectivităţi există o anumită cantitate de agresivitate stimulată de competitivitate (WHITE). Ca atare. dacă convieţuiesc împreună în ontogeneza timpurie. În schimb. KONRAD LORENZ a evidenţiat (în 1966) faptul că la animalele cunoscute ca foarte agresive este discutabilă agresiunea ca instinct de bază. pozitive prin care se pot satisface trebuinţe ce din lipsă pot fi surse de frustraţie şi agresivitate. Agresivitatea a fost studiată şi de psihanalişti precum LAGACHE. J. agresivitatea exprimă însuşirea de a fi agresiv – comportamentul caracterizat prin acte de atac. după acest autor. Frustraţia duce totodată la agresivitate. se impun trei idei: (1) Există o anumită cantitate de agresivitate la care trebuie să se facă adaptarea chiar în ontogeneză (2) Energiile agresive pot fi canalizate spre acţiuni sociale constructive. 20 . tendinţa de a depăşi opoziţiile întâlnite. LACAN. tendinţa permanentă de dominare în grupul social sau comunitate. considerând că frustraţia duce doar uneori la agresiune şi agresivitate.

E. Se consideră că agresivitatea poate apărea în urma evidenţierii unei tumori pe creier în regiunea sistemului limbic. pare evidentă existenţa unor centri ce pot declanşa acte agresive. dar una de ordin reactiv.2. amigdalotomia bilaterală sau hipotalamotomia posterioară sunt intervenţii psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv . În ultimele decenii. Dar. 1. la animale. aşa cum susţine FREUD. stimularea sau ablaţia anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. pe de altă parte.9% persoane având un cromozom y suplimentar – comparativ cu populaţia obişnuită unde procentul acestei anomalii genetice este doar 0. Însă nu orice frustraţie duce la agresiuni. plăcerea de a lovi. LORENZ. Investigându-se situaţia acestui cromozom la cei condamnaţi pentru violenţe. Prin urmare. Astfel. (1) TEORIA IMPULSULUI NATIV după care agresiunea are la bază un instinct înnăscut. de a cauza suferinţă. în cazurile patologice. a unor tendinţe de agresiune intraspecii. deformare cu originea în tulburările instinctului sexual . ALFRED ADLER menţiona că oamenii având sentimentul unei 21 . K. îndeosebi turbare. agresivitatea apare şi în unele boli mintale . fiind mai concentrată expresivitatea ei în “stadiul oglinzii” (pubertate) când se formează funcţiile multiple ale Eului. Există şi agresivitatea malignă. Ca atare. băieţii cu cromozom y dublu sunt mult mai înalţi şi mai viguroşi decât cei normali. Apoi. FROMM stabileşte o corelaţie între această formă de agresivitate şi sadism. iar amploarea agresivităţii pare să depindă foarte mult de condiţiile sociale şi de educaţie. vorbind de instinctul morţii . Exceptând cazurile patologice. ca răspuns la atacurile altora. a făcut cercetări riguroase demonstrând existenţa. s-a crezut că agresivitatea ar fi în funcţie de numărul de cromozomi : sunt persoane la care există un cromozom y suplimentar care ar predispune la violenţă şi agresivitate. TEORII EXPLICATIVE AGRESIVITĂŢII ALE FUNCŢIONALITĂŢII În legătură cu originea tendinţelor agresive. astfel încât este foarte posibil ca această particularitate să fi favorizat agresivitatea lor. la fiinţa umană. (2) TEORIA FRUSTRAŢIEI caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariţia unor frustrări ( stări de tensiune create prin apariţia unui obstacol în calea realizării dorinţelor unei persoane ). manifestată însă la oamenii bolnavi mintal. unde se presupune existenţa unor centri în relaţie cu comportamentul agresiv. la oamenii normali există formaţiuni nervoase care pot declanşa agresivitatea.2%. s-a găsit printre ei un procent de 2. biolog. La un moment dat. există mai multe teorii.După freudişti agresivitatea latentă trece prin diferite stadii. În legătură cu acest punct de vedere.2.

Cât despre violenţa “ malignă “. având la bază dereglări hormonale sau de ordin fiziologic. 4) TEORIA CATHARSIS-ULUI susţine că. omoruri. există structura anatomo-fiziologică implicată în declanşarea unor acte agresive. Copiii bătuţi de părinţii lor sau asistând la acte de violenţă între părinţi. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili. nejustificată prin situaţie. în special prin observarea unor modele. 2) învăţăm să fim agresivi din atitudinile societale (în ultimii ani se observă un avânt îngrijorător al aspectelor agresive în societate). BANDURA) susţine că agresivitatea se învaţă ca toate celelalte componente.inferiorităţi ( nu aud bine. şi nu la intensificarea ei. un rol . răzbunarea. Sunt şi cazuri când părinţii nu tolerează violenţa în familie. suferă de strabism. fireşte. pedepsită de altcineva. (3) TEORIA SOCIALĂ A ÎNVĂŢĂRII (A. reacţionând exagerat la orice contrariere. bătăi violente şi siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmează foarte mult pe copii este să găsească ceea ce este în aparenţă “ bun “ este în realitate “rău “. privitorul îşi consumă pe plan imaginar energia agresivă. ele se pun în mişcare doar în cazul încălcării abuzive şi brutale a unor drepturi . devin şi ei bătăuşi. Pe măsură ce cresc. Există şi mentalităţi prin care societatea favorizează agresiune ( “ ochi pentru ochi. dinte pentru dinte“). dar îi bat şi îi pedepsesc ). bătăi. ea este de origine patologică. Frustrarea are. cărţile de aventuri consacră sute de pagini detaliilor referitoare la cum să organizăm jefuirea unor bănci sau să eliminăm orice probă în legătură cu un omor. sunt mici de statură. copiii admiră pe cei capabili sa-i bată pe cei mai puţin “ musculoşi “. În multe ţări. arogant şi chiar violent faţă de ceilalţi copii. S-au realizat experimente care arată cum impulsul agresiv împotriva unei persoane scade numai dacă acea persoană este agresată. deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivităţii. sau nu văd bine. filmele oferă zilnic spectacolul unor violenţe. atunci când asistă la spectacole violente. În mod normal. lăudând pe cel puternic care poate să-l strivească pe cel slab. BANDURA afirma că învăţăm să fim agresivi din următoarele situaţii : 1) învăţăm să fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( părinţii îi învaţă pe copii să nu fie agresivi. el tolerează violenţa. etc. La fel. 22 . din filmele de groază care prezintă crime “hidoase“. Atâta vreme cât “bunul” şi “răul” sunt separate şi copilul delimitează binele de rău. Violenţa replicilor şi modul de manifestare sunt în funcţie de influenţele sociale şi de educaţie. dar încurajează comportamentul îndrăzneţ. la orice om normal. 3) învăţăm să fim agresivi de la televizor. etc. În concluzie. moartea.).

excesele sale. conduita simplu observată. Mai intai vom distinge agresivitatea ca stare sau potentialitate. cu atat este mai vigilent. am putea spune ca exista o relatie invers proporţională între agresivitate şi raportul subiectului cu . referitor la care se pot pune aceleaşi probleme: primara sau secundara? Maturanta sau destructuranta? etc. Utilizand notiunea de teritoriu în maniera metaforica. infoiata şi cu ciocul scos. psihologului sau psihanalistului.3.2. incruntarea sprancenelor. ţipetele. ar 23 . Cu toate acestea. starea sa pare mai agresivă. agresivitatea este un concept central: este ea primara sau secundara? Are un rol maturant sau destructurant? Este evitabila sau inevitabila. dar şi de aceea a angoasei. definiţia agresivitaţii depinde in mare parte de locul ocupat de cercetatorul care incearca sa le delimiteze sensul. normala sau patologica? De problema agresivitaţii se leaga în mod direct problema trecerii la act. in ceea ce priveşte copilul. Pentru unii.2. ciulirea urechilor. a-i da o definitie riguroasa este mai dificil. și aceea a agresivităţii subintinse de o intentionalitate aparte: bebeluşul care zgarie sau musca fața mamei. Semnificaţia agresivitaţii nu este univoca: exista numeroase diferenţe daca nu chiar discordanțe sau neintelegeri intre punctele de vedere ale neurofiziologului. Invers. pisica ce se joaca cu soarecele sunt agresivi? Pasarea. dar conduitele sale vor fi mai agresive in caz de necesitate.. In maniera foarte generala. atat de importanta in clinica infantilă. Inainte de a aborda clinica propriu-zisă a agresivitaţii. PSIHOPATOLOGIA CONDUITELOR AGRESIVE ÎN PSIHANALIZĂ Ca toate conceptele de ansamblu.1. prezentand o stare de activare apropiata de agresivitate. cu cât un animal este mai aproape de centrul teritoriului sau.1. asaltat de o fantasma de moarte. la animal agresivitatea şi conduita agresiva sunt strans legate de notiunea geografică de teritoriu: cu cât un animal se indepartează de centrul teritoriului său. de conduita agresiva obiectiv observabila. este agresiv? Aceste intrebari nu îşi gasesc un raspuns simplu sau mai degraba prezintă raspunsuri ce depind de pozitia epistemologica a observatorului. înclinarea înotatoarelor sau a corpului etc. Totodata.fiinţa-teritoriu”. este imposibil sa vorbim de agresivitate sau de conduite agresive fara a introduce terțul observator: aici se pune problema agresivității. 1. deviaţiile sale de scop (autoagresiune) sau inhibiţia sa.3. se teme ca o va vedea sufocandu-se. CONCEPTUL DE AGRESIVITATE IN PSIHANALIZA Daca oricine intelege a priori si intuitiv ce înseamna agresivitate. vom încerca o prezentare rapida a problematicii agresivitaţii. care îşi apara cuibul impotriva intrusului este agresiva? Fratele mai mare care se precipita spre surioara mai mica pentru că tuşeşte şi. descrierea fizica a subiectului: zbârlirea părului. dar conduitele sale sunt mai puţin agresive. etologului.

graţie tehnicilor de distrugere sau stimulare localizata la nivelul SNC sau prin mijloace farmacologice. Altii nu ţin cont decat de intenţionalitatea agresiva. dar injectarea de testosteron accentueaza si mai mult acest 29 EIBEL-EIBESFELDT I. Se poate concluziona ca în aceasta specie bulbul olfactiv funcţioneaza ca un inhibitor al comportamentului agresiv. Editura Trei.. în vreme ce ablaţia bulbului olfactiv la specia de . In fine. indicii de agresivitate.3. agresivitatea-distrugere a obiectului. MENNINGER K. distrugerea sau deteriorarea obiectului vizat (lucru sau persoana) ar fi reperul obiectivabil necesar.2. fie la o conduita de atac. BAZELE NEUROFIZIOLOGICE ALE AGRESIVITĂŢII Preocuparea neurofiziologului este de a descrie conduite precise fara a judeca intentionalitatea lor. Vom încerca.stare tensională particulară. agresivitatea-conduita obiectivabila.şobolan non-ucigaş” îl transforma în . Pentru altii.şobolan ucigaş” face animalul paşnic. agresivitatea-intentionalitate. În majoritatea speciilor. – “Agresivitatea umană: studiu etologic”.al agresivitaţii”.. sa prezentam principalele teorii ce stau la baza problematicii agresivitatii la copil. spre exemplu).şobolan ucigaş”. 1938. într-o maniera in mod necesar concisa.fi. În realitate. În randul substanţelor ce exacerbează reacţile agresive. fie prin distrugere localizata. pentru alţii conteaza numai trairea fantasmatica asociata unei conduite sau alteia. comportamentul masculului este mai agresiv decat al femelei. putem cita d-amfetaminele si testosteronul.A. Observam clar multitudinea modelelor teoretice: agresivitatea .29 1. acesta studiaza... Pe plan experimental.30 Pe langa aceste experienţe de localizare. agresivitatea-aparare de sine. 1995. S-a ajuns astfel sa fie descrişi o serie de centri ce favorizeaza conduitele agresive si altii care le inhiba. în funcţie de fiecare specie. – “Man against himself”. fie prin stimulare stereotaxica a unor arii cerebrale precise. Bucureşti. cu titlu de exemplu (Mandel şi Karli). Primul tip de cercetare este caracterizat de cautarea localizarii la nivelul SNC a unui centra . Acest fapt este corelat de studiile farmacologice care arata ca la şobolanul ucigaş nivelul de acid gamma-amino-butiric (GABA) este scazut in bulbul olfactiv iar injectarea sa sau injectarea inhibitorului sau diminueaza comportamentul agresiv al sobolanului ucigaş. Astfel. 30 24 . Desi variabili de la o specie la alta. ablaţia amigdalei la specia numita . la citirea diverselor lucrari se constata ca agresivitatea este raportata fie la o expresie emoţională (reacţie de furie. iar in acest registru reacţiile de aparare nu sunt considerate ca agresive. se intalnesc o serie de experienţe ce vizeaza modificarea pragului de reactivitate a SNC utilizand diverse substance farmacologice.2. în mare se poate considera ca aceste regiuni se situează in zonele talamo-hipotalamice (in special nucleul caudal) si in bulbul olfactiv. variatiile acestor conduite.

devierea ciocului la gasca cenusie. atitudinea de supunere este proprie atacului intraspecie: in general animalul îşi prezinta fie punctul vulnerabil (gatul la lupi). relaţiile interspecii nu sunt aproape niciodata .cromozomul delincvenţei” 1. care survine cel mai adesea în sânul unui context ritualizat. Atunci când încearcă să circumscrie agresivitatea. in fine. BAZELE ETOLOGICE ALE AGRESIVITĂŢII Etologul studiază individul (uman sau animal) pe cât posibil în mediul sau natural şi în interacţiune cu alţi indivizi din aceeasi specie sau din specii diferite.3. fie se plaseaza in poziţie de supunere sexuala sau îşi arata organele uro-genitale. fie ca este vorba de apararea teritoriului sau de ierarhia in sânul grupului social.. . Frecvenţa lor variaza de la un animal la altul în sânul aceleiaşi specii.31 Atunci cand lupta cu o alta specie. vom aborda in clinica umana problema cromozomului supranumerar Y (sindromul 47XYY) botezat în manieră uşor pripita .2. unele fiind reputate combative. grohaituri sau emisii sonore la insecte sau la pesti. dar animalul nu îşi utilizeaza instrumentele cele mai periculoase sau le utilizează a minima (înclinarea coarnelor la gazela. ghearele. coarnele) in mod direct. In schimb.agresive”. Dar in pofida acestui determinism genetic este posibila favorizarea sau inhibarea 31 Item 3. etologul nu se limiteaza sa o definească prin acţiunea prădatoare ci îi adauga factorul de intenţionalitate. Astfel. Astfel. In opinia acestui autor. exista variaţii extrem de importante intre specii. înfoierea părului) aceste posturi sunt adesea identice in infruntarile intra sau interspecii.comportament agresiv al masculului sau il suscita pe cel al femelei. mai frecvente la animalele tinere decat la cele adulte. locul sau proprietatea asupra partenerului sexual. In aceste condiţii lupta înceteaza. invinsul abandonand terenul. Cu extrema prudenţa. Lorenz. in luptele intraspecie. animalul îşi foloseste armele (dintii. 25 . si cu titlu de ilustrare. pentru etolog. in special atunci cand este vorba despre hrana. astfel încat sa nu îşi răneasca primejdios adversarul). pentru K. aceasta calitate fiind practic rezervata relaţiilor intraspecie. Aceste lupte sunt mai frecvente la masculi decat la femele.. comportamentul de lupta ca atare prezinta mari diferente cand este intra sau interspecii. In fine. sunt descrise: posturi de amenintare inainte ca orice lupta sa fie angajata (anumite pene la pasari.un câine care se arunca cu pasiune asupra unui iepure are aceeasi expresie de bucurie şi atentie ca şi atunci cand îşi salută stăpanul sau când aşteapta un eveniment agreabil”. In conduita agresiva. zbarlirea coamei.3.. in special atunci cand injectarea are loc in perioada de sensibilitate neonatala. agresivitatea rămane înca o conduita obiectivabila dar deja subintinsa de un minim de intenţionalitate (aparare şi/sau afirmare a teritoriului sau ierarhiei sociale). altele mai puţin. mimica este încarcata de agresivitate.

fapt ce ridica problema importanta a caracterului innascut sau dobandit al . în cadrul unei specialitaţi numita ştiinţifica. Paris. secvenţa comportamentala este cea care pare fundamentală.32 32 FREUD S. dominant-agresiv) şi care pare sa fie în stransă corelaţie cu modurile de interactiune familială. refuzul sau agresiunea (deschiderea larga sau subita a gurii. continua sa fie energic refuzat de numerosi autori. Dualismul pulsional. acest autor descrie o serie de secvenţe de comportament. cum am vazut. Desi exista unii autori care resping ipoteza unui astfel de instinct innascut. secundar. zambet. Studiind copiii din creşă între 18 luni şi 5 ani. continua sa fie obiect de dezbatere pentru numerosi autori.împingere .instinctului agresiv”. pulsiune de viaţa-pulsiune de moarte. 26 . marcarea teritoriului sau a puilor prin urinare şi/sau feromoni (in absenta acestui marcaj mama îşi poate devora puii). ar fi complet inacceptabila. când se stabileşte treptat o tipologie a fiecarui copil (lider. Montaigner. mangaiere). asa cum am vazut in descrierile etologice) i se substituie aici noţiunea de agresivitate in calitate de concept pur teoretic. Mai mult decat fiecare item în sine.3. altele care antreneaza o ruptura a relaţiei.lovitură. asa cum a fost propus si dus la paroxism de un autor cu ar fi M. de asemenea. Klein.4. in special interspecii: caracteristicile morfologice ale puilor ale caror proporţii ale corpului (in special raportul frunte/fata) inhibă conduita agresivă a adultului.. dualismul pulsional introdus de Freud. unele destinate să stabileasca o legatura sau să linişteasca (ofrande.agresivitaţii in funcţie de condiţiile de crestere (Scott). in special cele materne. de notiunea de teritoriu sau de posesie familiala şi. inclinarea capului pe umar. Autorul pune în evidenţa o evoluţie a raporturilor dintre secvenţa de liniştire şi secvenţa agresivă între 2 si 4-5 ani. majoritatea etologilor actuali recunosc importanţa conduitelor de agresivitate legate. 1. poziţie care. Alcan. Notiunii de conduite agresive obiectivabile (chiar daca intervine un minim de interpretare. deşi autorul nu precizeaza în mod riguros tehnica de observare a mamelor. ţipat ascutit. grimase. Exista de altfel numerosi inhibitori ai acestei reactii de agresivitate. Aceste principii ale observarii etologice au fost preluate de unii autori in observarea omului şi în special a copilului. cu aceeasi metodologie si aceleasi presupuneri (in special apararea teritoriului).2. BAZELE PSIHANALITICE ALE AGRESIVITATlI Dupa “Dincolo de principiul plăcerii”. In conduitele de agresiune exista o progresie de la fata la mana: ţipat . Vom menţiona în acest sens cercetarile efectuate de H.muşcatura .zgarietura . – “Trei eseuri privind teoria sexualităţii”. de prezervarea speciei. extensia in pronatie a bratului si antebratului).

sa distingem clar (Widlocher): conduitele agresive ca expresii in act ale diferitelor pulsiuni. In schimb. Ele constituie indirect o ilustrare a locului preponderent ocupat de problematica agresivitatii in cadral procesului de elaborare psihica. jocuri cu tema de accident. cum sustine M. copilul care prezinta o organizare ludica şi o reverie fantasmatica in care apar cu uşurinta numeroase fantezii agresive.Regăsim în mod direct aceste interogaţii în practica clinica. nici distras de catre aceştia. atunci când abordam în clinica aceasta problema. ci de o elaborare fantasmatica traita interior. Planul de discuţie esenţial rămane acela al existenţei fantasmelor de agresiune sau de distrugere şi locul pe care îl ocupă în funcţionarea mentală: aceste fantasme sunt primare. Trebuie sa fim foarte conştienţi de faptul ca aici se efectueaza un salt epistemologic suplimentar: nu mai este vorba despre simpla descriere a unui sistem de atitudini. de-a doctoral. în fine. te-am omorat”. Jocurile participa la aceasta integrare in maniera privilegiata şi reprezinta aria intermediara in care copilul îşi poate experimenta fanteziile agresive fara a fi nici distructiv pentru ceilalti. nici de o secvenţa de comportament extern susţinut în acelaşi timp de o intentionalitate (punctul de vedere etologic). fantasmele de agresiune sau de distrugere in care obiectul si subiectul se confunda adesea. fantasmele agresive apartinând domeniului celui mai arhaic pe care copilul nu il poate elabora. oricat de complex ar fi el (punctul de vedere neurofiziologic). nu există un copil fără fantezii agresive (..esti mort. Klein. Practic. Invers. fanteziile agresive în care copilul îşi elaboreaza treptat propriul spatiu psihic. Eul si non-Eul indistincte. oricat de bune ar fi ele. de-a razboiul). nu lasa sa fie percepute in straturile cele mai profunde ale psihismului sau fantasmele distractive deosebit de intense.. haos matem)? Un lucru este sigur: oricare ar fi condiţiile de creştere a unui copil. se remarca frecvent o opoziţie între fanteziile agresive şi fantasmele agresive şi distractive: atunci cand aceste fantasme sunt prea invazive. sau corespund unor experience defavorabile excesive (frustrare. Astfel se opun fantasmele agresive şi fanteziile agresive. a carei origine rămâne întotdeauna insesizabilă pentru observatorul extern. este util ca. Bucuresti 2003 27 .pulsiuni de moarte” initiale. regasim aici opozitia proces primar/proces secundar. fara ca noi sa putem decide aici daca aceasta fantasmatica agresiva este o dovada directa a unei . Fundatiei Generatia. pe cand cele din urma sunt integrate in personalitatea şi in Eul sau. daca agresivitatea este o realitate indiscutabila a copilariei. Ed. carenţă afectivă.33 33 Marcelli Daniel – Tratat de psihoterapia copilului. copilul nu poate exprima fantezii agresive şi prezinta frecvent un aspect inhibat şi angoasat alternand eventual cu conduite intempestive de trecere la act. în afara unei poziţii de empatie intuitivă. resimfita si exprimată de catre subject într-o conduită interiorizată sau exteriorizată.

sa dobandeasca sensul şi notiunea de moarte? Este intreaga problema a evolutiei conceptului de moarte la copil. fapt ce linisteşte deoarece a devenit ficţiune: morţii sunt alţii. in scenele politiste. moartea — „ marea ceremonie cvasi-publică pe care defunctul o prezida “ (Ph. aceasta moarte se îndeparteaza din ce in ce mai mult. intervenea practic pe fiecare pagina a cartilor de citire. Astazi. iar copilul este aproape complet indepartat. iar pe de alta parte cum este integrata permanenţa absenţei? In aceasta perspective. Altadata. Cu atat mai mult daca moartea a reculat in mod deosebit in fata progresului medical. Astfel a aparut o dubla mişcare: pe de-o parte. NOTIUNEA DE MOARTE LA COPIL La copil. modul in care este perceputa absenţa. raportul copilului cu moartea trebuie infaţişat in conformitate cu doua axe: moartea copilului. Copiii de astazi nu mai vad moartea decat prin intermediul ecranului de televizor. manualele scolare sunt complet aseptizate. Evolutia acestui concept se va organiza in jural a doua puncte esentiale: pe de-o parte. şi maniera in care moartea este prezentata copilului. in westem-uri. copilul este din ce in ce mai puţin confruntat cu moartea reala. in acest context.5.1. Aries) — vedea reunindu-se in jurul sau intregul grup social. Problema. la limita de neconceput. moartea este conceputa ca un termen definitiv al vietii. în prezent. Dar acolo. Moartea copilului apare in continuare ca un eşec asupra caruia se pastreaza tacerea. pe de-o parte. In plan sociologic.3. este de a şti cum poate accede la o cunoaştere şi o conştiinţa a ceea ce este imperceptibil. ca in cazul copilului mic. i se prezinta din ce in ce mai mult o moarte fictiva din care se poate renaşte neincetat. moartea nu mai intervine decat in maniera foarte anecdotica şi distantata. Daca adultul se inconjoara cu multiple defense in fata mortii. pe de alta parte. pentru copil. copiii sunt pe cat posibil indepartati de doliu.2. Autorii care au incercat sa abordeze această problemă la copil disting diverse stadii in 28 . iar pe de alta parte.a nu fi”. moartea a devenit un spectacol. notiunea de moarte inglobează in maniera indisociabilă o dimensiune sociologică. In manualele de la inceputul acestui secol. fie ca era vorba despre oameni sau despre animale. Ea subintinde trairea de aneantizare de sine sau de altul. Chiar si la şcoala se remarca acest fenomen: lectura manualelor scolare este elocventa în acest sens. adica sa introduci la locul său o reprezentare si apoi un concept de . moartea. integrarea reactiilor la pierdere şi la separare. ca şi in cursul jurnalelor pe care le privim in timp ce mancam. Cum poate copilul. ce se poate spune despre atitudinea sa in faţă disparitiei unui copil? Mitul totalei inocente a copilului face ca moartea sa sa fie total inacceptabila.. În zilele noastre. precum şi un punct de vedere genetic privind copilul insuşi.

metafizice. pietrificata intr-un alt mod de a trai. religioase. Aceste reactii durează puţin. Ea corespunde de altfel stăpanirii permanentei obiectului si se traduce prin reprezentari concrete: cadavru. Ea devine pura incetare şi disparitie. mormant. Cele doua stări: viatamoartea nu se opun. temporară si reversibila. cu exceptia cazului unui traumatism sau a unor separari repetate. dar si teama fată de pierderea reală si de problema propriului destin. schelet. Totodata. Buc. fiecare fiind reversibila. a personificării. Intervin si alti factori in afara factorilor sociologici deja 34 ŞCHIOPU U. nu trebuie sa reducem noţiunea de moarte si trairea acestei morti doar la aspectul sau cognitiv. Nu ar exista o reprezentare conştientă obiectivabilă. De la o moarte infatisată ca o pedeapsă sau razbunare. In final survine modificarea sensului moral atasat morţii. evoluţia ar fi orientată catre o faza concretă ce se prelungeste pana la varsta de 9 ani. corolarele sale filosofice. cu reactivarea angoaselor anterioare si introducerea gandirii adulte asupra mortii. 29 . Ea sar prelungi pana la varsta de 2 ani. Trecand peste divergente.prima ar fi aceea a unei neintelegeri totale şi a unei complete indiferente. plecata. dar in acelasi timp insotită de teama eventuală de moartea obiectului iubit si nu doar de simpla sa absentă. moartea altei persoane — la o raportare universala (toti oamenii sunt muritori.achizitia acestui sens al mortii. Ne indepărtăm aici de problematica copilariei propriu-zise pentru a ne apropia de problematica adolescenţei. 1963. apoi trecerea de la temporar si reversibil la ireversibil si definitiv: este problema acceptarii realiste a destinului uman fara vreo emoţie particulară. aceea a angoasei existenţiale care presupune accesul la simbolizarea morţii si stapanirea acestui concept. nici sa vorbeasca. Această moarte este de altfel provizorie.. în acelasi timp fiind recunoscuta şi mai mult sau mai putin negata in ceea ce priveşte consecintele. – “Curs de psihologia copilului”. Persoana moare. Sunt doua stari diferite dar nu sunt nici amenintatoare. nu sunt contradictorii. din această faza. Totusi.34 Mai intai trecerea de la o raportare individuală — moartea mea. aceasta devine un proces natural. putem totuşi rezuma lucrarile lor prin reperarea a patru faze: . psihosociologice si etice. Este faza realismului infantil. nici sa respire. Singurele reactii ar fi acelea care survin dupa o absenţă sau dupa o separare. astfel copilul intră in a patra faza. dar la inceput ramane reprezentabila in timp si spatiu: pur si simplu. mai intai batranii). este absentă. cimitir. rezumata intre 9 si 11 ani. ea nu poate nici sa se miste. intre 4 si 9 ani vor interveni trei modificari ale acestei noţiuni de moarte ce permit divizarea acestei faze in doua sub-perioade. nici opuse. element al unui ciclu biologic.a doua faza remarcată ar corespunde unei perceptii mitice a mortii: aceasta fiind interpretată ca fiind inversa realului. bolnava. Editura Didactică şi Pedagogică. . Aceasta etapa s-ar prelungi pana la 4-6 ani.

copilul adoptă frecvent un comportament opozant. Se stie cât de frecvente sunt la copil evocarile fantomelor sau schelelelor: chiar dacă socielatea face totul astfel încat copilul să fie cat mai putin confruntat cu moartea.. zgarie. Fanteziile agresive sunt adesea bogate si numeroase. La maxim se regasesle tabloul . ulilizal de copil in relaţia sa cu moartea”. In fine.teritoriului” bebeluşului) si manifestarea de revendicare mai mult sau mai puţin agresivă faţă de anturaj: a cere. copilul isi exprimă agresivitatea verbal.6. 1. o violentă a minima persistă adesea: o dovedesc numeroasele agresiuni asupra animalelor (muste cărora li se smulg aripile. De asemenea. a solicita imperios implică un minim de agresivitate.3. si care ar fi un fel de obiect tranziţional legal de moarte. fantasmatica acesluia pastrează mortii si reprezentărilor legate de aceasta un loc central.. coleros. Ferrari evoca rolul fantomei . ţipete atunci cand nu obţine ceea ce asteapta.tiranului 30 ..menţionati: maniera in care cei apropiati vorbesc copilului despre moarte. sau chiar adulţii sau parinţii.. trasul cu pietre in pasări) sau intre copii (Razboiul cu nasturi). Apoi aceste reacţii se estompează: către 4 ani. Către 2-3 ani. uneori si in familie. HETERO-AGRESIVITATEA EXCESIVA Daca în majoritatea cazurilor conduitele direct agresive dispar.7. o incercare de a opri descompunerea”. copilul stie să işi manifeste neplacerea inaintea mâniei: practic există un continuum intre reacţiile la absentă si la frustrare (care ar pulea fi inţelese în termeni de etologie ca niste impietări asupra . copilul utilizeaza multiple reprezentari intermediare in incercarea de a figura moartea si consecintele sale. muscă alti copii de aceeasi varstă (copiii muşcăcioşi) în parc sau la grămada de nisip. dar nu o mai face prin gesturi. trage de par. atacă. Totodata.2. CLINICA CONDUITELOR HETEROAGRESIVE De la cea mai frageda varstă. Există totusi o mare diferenţă in funcţie de sexe: baieţii adoptă mai frecvent atitudini agresive decat fetele. Inainte.ar constitui o incercare de a stăpani oroarea pe care o inspira cadavrul. in plan imaginar. asa cum dovedesc jocurile si apar in acelasi timp si visele de angoasa si de agresiune. a reclama.3. îşi lovesc colegii.. Primele conduite direct agresive survin la sfarsilul celui de-al doilea an si in cursul celui de-al treilea.. P.. In acelasi timp. copilul poate prezenta reactii de furie cu agitafie violentă.2.unde se simuleaza ca «murise deja» sau «era inca viu». unii copii continuă să fie violenţi. fascinatia copilului pentru scheletul uman . tropăieli. 1. strică obiectele altora sau pe ale lor. experienta personală pe care o poate avea prin intermediul mortii unei rude sau al unei maladii grave..

chiar in afara oricarei relaţii cu o persoana (disparitia unei jucarioare.). vei primi cutare”. copil uneori foarte mic.8. Mai grav este comportamentul non-selectiv al copilului care. banala si normala la 2-3 ani.2. 1. schimbare in decorul obisnuit.. La un grad mai ridicat. Aceasta intoleranţă la frustrare. intră in crize colerice violente sau au chiar verilabile reacţii de furie. Acest comportament survine in familii in care inţelegerea dintre parinţi este mediocra sau artificiala. Factorul educativ joacă in acesle cazuri un rol preponderent: adultul . care prin comportament comandă întrega familie: acestia sunt copiii prezentaţi ca impulsivi care..3. fuga etc.daca faci asta.victima” se dovedeste în general slab.daca imi dai asta. dobandeste la unii proporţii ingrijoratoare in faza de latenţă si la preadolescenta: mobilier stricat. Acest tip de comportament constituie in mod obisnuit premisa unei viitoare organizari psihopate. Secventa manie — agitatie — lovitura cu piciorul sau cu pumnul in toate direcţiile . Ei au tendinţa sa îi utilizeze pe ceilalţi si in special pe parinţi. amenintare permanenta de trecere la act. reactia de intoleranţă la frustrare poate sa apara pentru motivele cele mai neinsemnate.. reactioneaza violent. bunicii. la care copilul raspunde prin . realizand la maxim un tablou de intoleranţa la frustrare. la cea mai marunta contrariere.. Acest tablou este frecvent in relatia copil-bunici sau copil-parinte atunci cand copilul este dus la gradiniţă sau lasat in grija unei doici (adultul renunţa la rolul sau de educator si îşi uşureaza culpabilitatea evitand sa cauzeze frustrarea copilului sau). invaţator.) si provoaca o dezorganizare completa a comportamentului copilului. Aceste intoleranţe grave la frustrare reprezinta unul dintre principalele semne clinice ale psihozelor precoce. arata importanta pulsiunii agresive si distincţia mediocra intre sine si lumea externa. incapabil sa pună o limită copilului. Cu atat mai mult cu cat aceasta intoleranta la frustrare depaseste cadrul familial strict si se extinde la relaţiile socializate ale copilului (colegi. Uneori această atitudine este selectivă. facandu-i plăcere sa se lase martirizat de acesta. in faţa oricarei frustrari... CONDUITE VIOLENTE MARCATE 31 . sau in cel mai rau caz un adevărat complice.. neproducandu-se decat in prezenţa anumitor persoane: unul sau altul dintre părinti.autoagresiune finala. ca pe simple instrumente puse la dispozitia lor: nu tolereaza nici o întarziere in satisfacerea cererii lor. din partea parintelui.familiei”. am sa fac cutare”). autoritatea parentala si in special paterna este frecvent subminata (in special de catre mama) si in care modalităţile de interacţiune s-au organizat precoce in jurul santajului (. violenţă faţă de fraţi. educator.

2. nu exprima sentimente de rivalitate in raport cu fraţii. nepremeditate si debuteaza printr-un fel de joc unde consecintele actelor violente nu sunt net intrevazute: putem vedea aici devierea urbana a unei violențe care altadata era mai difuza si mai bine tolerata in mediul rural (vanatoarea de diverse animale. nu sunt maniosi niciodata. Aceasta confuzie intre fantasma si realitate 32 . structuri familiale dezintegrate). cu o conotaţie antisociala clara: furt cu amenintare. In acest din urma caz. de la inhibiţia uşoara până la incapacitatea totala de a se apara.frica de lovituri” sau de pedeapsa. Integrarea permanenţei obiectului nu este intotdeauna stabilita: a muri sau a ucide avand mai mult semnificatia de a se ... Nu este rar ca acesti copii sa fie aparent prea cuminţi.. obiect de batjocura sau ameninţări.predelincvenţei”. Aceste conduite violente sunt proprii bandelor de adolescenti si apar cel mai adesea in conditii socio-economice defavorabile (grupuri mari. Distingem mai intai violenta materiala: distrugerea de obiecte. anumiti copii se caracterizeaza printr-o evitare accentuata a oricarei conduite sau situatii agresive care depaseste cu mult simpla .impulsivitate. Nu protesteaza. 1) INHIBIȚIA GRAVĂ A AGRESIVITATII: MASOCHISMUL Nu vom aborda aici inhibiția intelectuala si nici inhibi ția cu trasaturi nevrotice.1.. Ele sunt in general impulsive. Vom adauga aici cazurile rare de copii paricizi . dominata de intense fantasme de distrugere. investigatia psihopatologica releva frecvent o viaţa fantasmatica bogata. ea va fi in viitor recunoscuta.disparea definitiv” (Ochonisky). In alte cazuri. Aceste elemente evoca organizari prepsihotice.debarasa” decat de a . La alţii.3. cu mecanismele sale de excludere si de intarire a unor conduite mai patologice. Ne vom centra asupra unor trasaturi clinice particulare: astfel.. a salii de cursuri.Daca violenţa preadolescentului (intre 10-13 ani) nu face parte înca din decorul cotidian. CONDUITE DE OMOR Presa a devenit in mod regulat ecou al actelor de omor ale copiilor mici (asasinarea unui vagabond. pare sa fie vorba despre o violenţa deja organizata. persecutat. carenfa contextului familial se regasesc in toate cazurile observate. devastarea unor diverse localuri. aceste conduite alterneaza subit .invers” cand copilul se simte victima a altora. cu o alură supusa. imaturitate afectiva. extorcare etc. Exista toate gradele de patologie. certuri intre bande). Riscul pentru aceasta categoric de varsta este acela de a intra prematur intr-un circuit al . Copilul isi traieste atunci fantasmele ca pe niste amenintari reale ce vin din exterior sau se teme ca poseda in interiorul sau o distructivitate fara limite. uciderea unui copil la colegiu).8. 1.

la o varsta la care putem considera ca bebelusul nu distinge incă foarte bine corpul sau si exteriorul: isi zgarie propria fata... autostimularea etc. continuum structural in sensul ca. Dacă aceste boli sunt în mod sigur rare. aceasta dimensiune nevrotica pare foarte secundara. conduita de automutilare in sensul cel mai larg apare foarte timpuriu. se loveste ritmic cu capul sau cu o parte a corpului de pamant sau de marginea patului. În cazurile extreme observam acei copii care par sa caute cu aviditate sa fie obiect de persecute: excludere. observata in boala Menkes.caracterizeaza in general structurile mentale preoedipiene care s-au organizat in jurul unei pozitii schizoparanoide (M. In majoritatea cazurilor. pentru majoritatea. Vom semnala totodată două exceptii marcate de o conduita automutilanta foarte stereotipa corelate unui diagnostic etiologie precis: smulgerea parului. pana la automutilari grave. sunt motive invocate rand pe rand. 33 .pozitii masochiste primare” reprezintă intermediarul pentru conduitele direct autoagresive si se observa in organizarile psihotice sau prepsihotice. de la conduita automutilantă cea mai banala si mai răspandita cum este onicofagia sau dezlipirea crustelor plăgilor. pierderea repetata a obiectelor personale. De asemenea. batjocura. semnificaţia automutilării face obiectul unor numeroase discuţii: absenţa percepţiei durerii. Intr-un anumit numar de cazuri. sau chiar veritabile agresiuni (victime eterne). toate acestea sunt conduite care nu sunt excepţionale intre 6-8 luni si 2 ani. Ele dispar in mod obisnuit pentru a lasa locul conduitelor hetero-agresive deja descrise. neperceperea propriului corp. este vorba despre un proces clasic de erotizare masochista a suferinţei. 2) CLINICA CONDUITELOR AUTOAGRESIVE: AUTOMUTILARILE În automutilari există un dublu continuum atat genetic cat si structural: continuum genetic in sensul că. patologia central encefalică particulară. dar. Dat fiind aspectul profund regresat si in mod obisnuit mut al acestor copii. Le vom evoca aici pe cele mai tipice. se pot observa toate situaţiile intermediare. Automutilarile fixate din cazurile de encefalopatie grava sau de psihoza precoce conduitele automutilante in tablourile encefalopatiilor foarte grave (fie ca sunt organice sau psihogenetice) sunt foarte frecvente şi vădesc dezorganizarea limitelor corpului. isi muscă degetele uneori pana la sange. ele prezinta totusi un interes incontestabil pentru studiul genetic al trasaturilor de comportament izolate. conduita automutilanta nu poate fi legata de o etiologie precisa. Klein). roaderea degetelor care poate atinge autodevorarea in boala Lesch-Nyhan. Aceste . Persecutia devine un fel de modalitate de baza de comunicare: fiecare noua agresiune nu face decat sa confirme fantasmele de persecute subiacente.

In plan semiologic, conduitele automutilante privesc mai intai capul (izbit de sol, de calorifere), apoi gura (muscarea buzelor, a limbii, a obrajilor sau a degetelor sau a pumnilor), apoi mana (lovituri ale ochilor, ale pieptului) etc. Fiecare copii adoptă cel mai adesea o conduita automutilanta precisa. In plan dinamic, aceste conduite automutilante par să răspundă unui anumit grad de motivate. Astfel pentru Duche Braconnier, acestea se observa: ca raspuns la o frustrare; ca un semn de chemare sau de solicitare a anturajului (conduita automutilanta este atunci adesea mai puţin violenta si distructiva); ca redirecţionare asupra propriei persoane dupa o interacţiune agresivă venind din partea anturajului (imbrancire spre exemplu); in fine, ca un comportament autostimulant in context solitar, intensitatea loviturilor fiind slaba. In realitate, se poate spune că in cazurile 1 şi 3 distructivitatea conduitei automutilante este mare, in vreme ce in cazul 2 aceasta conduitentativele de suicid are mai degrabă valoare de comunicare, iar in cazul 4 ea reprezintă un fel de persistenta a conduitelor automutilante banale ale bebelusului. In plan etiologie, in afara etiologiilor foarte precise citate mai sus, aceste conduite automutilante se observa in encefalopatiile grave si în psihozele precoce fără limbaj. De asemenea, se observa in starile de abandon sau de mare carenţă afectiva.

3) Automutilarile impulsive
Automutilările care se observă in cursul unei crize de mare agitatie, secundara unei frustrari, si care traduc o profound intoleranţă la frustrare, sunt diferite de cele precedente. La anumiţi copii, în timp ce manifestă o stare de manie intensă, de agitatie si hetero-agresivitate, se remarca uneori veritabile conduite automutilante: acestia se lasă să cadă brutal pe sol, se arunca sau încearca sa se arunce pe scări, îşi aplica in mod impulsiv o serie de lovituri. Periculozitatea acestor conduite poate fi mare; la limită cu tentativele de suicid, este imprecisă (caz de flebotomie impulsiva cu ciobul din sticla sparta). Aceste automutilări impulsive se observa la copiii mai puţin perturbaţi decât cei de mai sus, în special la adolescenţii sau preadolescenţii ale căror conduite psihopatice maschează un nucleu psihotic subiacent.

4) Tentativele de suicid ale copilului
De obicei confundate cu tentativele de suicid ale adolescentului, tentativele de suicid ale copilului sunt rare, într-adevar, dar nu exceptional, dat fiind ca 10% din tentativele de suicid ale copiilor şi adolescenţilor se regasesc la copiii sub 12 ani. Cu cât copilul este mai mic, cu atat problema intentionalităţii conduiţei suicidare este o intrebare care se impune.
34

In plan epidemiologic — în anumite studii, exista o relativa egalitatea a sexelor, cu o uşoară predominare a baieţilor in rândul copiilor mai mici. Referitor la metoda, cu cat copilul este mai mic, cu atât mijlocul utilizat este mai brutal, mai violent si mai traumatic: strangulare, spanzurare, precipitare in fata unei maşini, înec sunt singurele mijloace utilizate de catre copiii cei mai mici. Intoxicatia medicamentoasa apare la copilul mare (8-10 ani), utilizand medicamentele consumate de catre parinţi. Contextul familial . — Este intotdeauna dificil: antecedente de ruptura (intre parinti, intre membrii familiei extinse), de deces si de doliu neefectuat, violențe fizice, probleme cronice de sanatate. Situatia socio-economica este adesea degradata (marginalizare, somaj), problemele sociale si judiciare sunt frecvente. Se regasesc frecvent antecedente psihiatrice, in special existenţa de tentative de suicid la care uneori copilul a fost spectator sau despre care a auzit vorbindu-se. Copilul insusi a facut adesea obiectul unui plasament sau al unei actiuni de protectie judiciara. Semnificatia tentativei de suicid. — Cu cat copilul este mai mic, cu atat dorinta marturisita de a muri pare mai mascata, fiind enunţată uneori ca o dorinţă de ,,a-şi face rau”, ,,a pleca”, ,,a inceta sa mai fie obosit”. Totusi, unele idei de moarte sunt adesea spuse de catre copil, cu conditia sa perceapa in interlocutor o persoana de incredere. Daca putem regasi, ca si la alte varste, dorinta de a fugi de o situate neplacuta sau incercarea de a dramatiza si a lansa un apel in faţa unui conflict sau a unei frustrari, unele motivatii aparente par sa fie mai tipice pentru copil. Astfel, unii copii exprima o oboseala, o epuizare intensa si teama de a nu mai putea face fata. Aceasta configurate se observa in special atunci cand unui sau ambii parinti se arata vulnerabili (maladie, somaj, saracie si excludere/marginalizare) sau slabi (conflict parental major, disparitie de la domiciliu...). Mult timp, copilul a suplinit slabiciunea adulţilor printr-un comportament hipermatur si un rol de parentalizare. Uneori, tocmai in momentul in care dificultăţile familiale par sa se atenueze, copilul trece la act. Alte cazuri corespund unei trairi de ruşine atunci cand copilul este supus unui abuz sexual sau a fost confruntat cu ceva ce nu poate fi marturisit (Racine, 1997), in special cand un copil este folosit de unui dintre parinţi impotriva celuilalt. Uneori gestul suicidar corespunde unei dorinte de pedeapsa, eventual anunţat printr-o scrisoare adresata parinţilor, in care explica gestul si in acelasi timp isi cere scuze pentru greseala comisa: o nota proasta la scoala, o prostioara comisa inainte... Astfel de situații se observa in familiile cu un profil usor diferit, in care domina adesea o stricteţe (rigiditate) morala extrema cu exigenţe mari sau grandioase. In plan psihopatologic. — Raporturile intre depresie-tentativa de suicid, pe de-o parte, intre tentativa de suicid si diferenţierea interpersonala, pe de altă parte, domină inţelegerea. Tentativa de suicid fi depresia la copil : daca este abuziv sa consideram ca orice tentativa de suicid corespunde unei stari depresive, trebuie
35

totusi să constatăm că o data cu o mai bună definire a simptomelor si criteriilor pentru depresie la copil, aceasta apare frecvent: sentimentul de coplesire şi fatigabilitate, sentimentul de a nu fi la înaltimea a ceea ce au cerut parinţii, pierderea stimei de sine, sentimentul de a fi gresit si culpabilitatea, sentimentul de ruşine se intalnesc frecvent. Starea depresiva poate sa se integreze: 1) fie într-o organizare de tip nevrotic, marcată de o severitate excesivă a Supraeului şi un sentiment de devalorizare adesea in oglinda imaginilor parentale (si a părintilor reali) resimtiti ca intransigenti; 2) fie in cadrul unei organizari de limită, marcată de amenintarea unei prabusiri la copiii care până atunci au sustinut un narcisism parental precar. Tentativa de suicid şi confuzia sine - non-sine: mai rar, cu atat mai mult cu cât copilul este mai mic, confuzia intre limitele sine-altul, intoarcerea masivă şi brutală spre sine a unei agresivitaţi ce nu poate fi exprimată sau indreptată asupra figurii părinţilor pare să predomine. Impulsivitatea, intoleranţa la frustrare, tulburarile de comportament, diverse manifestări simptomatice care evocă structuri limită, prepsihotice sau dizarmonice. Diagnostic şi tratament. — Chiar daca este rară, eventualitatea unei tentative de suicid trebuie avuta in vedere la un copil care dă explicatii confuze, în faţa unui gest care survine intr-un context sugestiv, in faţa unor semne fizice sau a unor rezultate complementare (prezenta de toxice in urina) sugestive. Este important ca in aceasta situatie copilul sa fie protejat, adesea izolandu-1 de mediul familial (spitalizare) si sa i se ofere posibilitatea de a fi ascultat cu empatie. Cu cat copilul este mai mic, cu cat situatia familiala este mai conflictuală şi mai confuza, cu atat mai puţin va raspunde deschis copilul la intrebarile precise care i se pun. Întrevederea trebuie sa se poată derula într-un climat de confidenţialitate şi pradenta, sa fie cat mai apropiala de istorisirea copilului (preluand teme din desene, din vise, din cosmaruri...) şi eventual repetand pentru a-i câştiga puţin cate putin încrederea. Anuntarea parinţilor asupra gestului nu are sens decât daca acestia sunt capabili de o mişcare de empatie şi de întelegere faţă de copilul lor. Daca parinţii se arata prea vulnerabili, prea imaturi şi incompetenţi, sau chiar capabili de reacţii agresive sau culpabilizante, este preferabil uneori sa fie trecuta sub tacere semnificaţia gestului aflat la originea spilalizarii. O continuare psihoterapeutica este adesea indispensabila. Amenajari ale vieţii (masuri de justitie, plasament în Adapost Familial Terapeutic, mai rar internat sau camin terapeutic pentru cei mai mari) devin necesare atunci cand mediul familial este foarte perturbat.

1.2.3.9. CONDUITE PRIMEJDIOASE ŞI ECHIVALENTI SUICIDARI

36

O serie de autori (Duche. au fost stabilite mai multe forme de manifestare a agresivităţii. agresivitatea – mijloc sau scop (agresivitatea instrumentală. şi anume : conţinutul moral al comportamentului (agresivitate antisocială şi agresivitate prosocială). Pentru aceasta se utilizează diverse forme de agresivitate. ci ca o dovada concreta a unui context psihopatologic deosebit. agresivitatea defensivă (de apărare). nu ca pe un rezultat al fatalităţii. diverse arsuri. Gessel. agresivitatea emoţională). anumiti copii adopta conduite de . sa ia în considerare aceste accidente repetitive.sfidare” proprii sa le puna viaţa în primejdie (mersul pe marginea prapastiei. istoria clinică este presarată cu o impresionantă serie de accidente (fracturi repetate. Riquet.) au stabilitun paralelism mtre conduitele suicidare manifeste şi propensiunea la accidente la anumiti copii. suicid-joc şi suicid cu dorinţa de moarte constant exprimala înainle de tentativele de suicid. această notiune de risc fiind mai mult sau mai putin conştientă. traversarea strazii cu ochii inchişi. accidenle domestice frecvente). după caracterul lor ofensiv sau defensiv: agresivitatea ofensivă (agresivitatea în cadrul speciei. Bakwin. agresivitatea prădătoare).. FENOMENE-SIMPTOM DE MANIFESTARE 1) Excitabilitatea este starea sistemului nervos caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal faţă de factorii de mediu extern sau intern. La alţii. suicid-accident. tendinţa permanentă de dominare în grupul social sau în comunitate .). Astfel.. Pe baza acestor criterii enumerate mai sus. Acest fapt trebuie sa incite nu numai pedopsihiatrul. 37 . Cele cateva studii asupra acestor copii sau a familiilor lor pun în evidenţă o serie de trasături comune inconlestabile cu cazurile de tentativele de suicid.. muşcături de animale. hiperenergie în atitudini şi reacţii. tendinţa de a depăşi opoziţiile întâlnite..3. ci şi pediatrul sau medicul generalist. În acest sens.3.. Exista de fapt un continuum între accident.1. 1. tendinţa de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII Agresivitatea reprezintă tendinţa de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive. există mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive . după cum urmează : 1.

trebuinţele. ADLER vorbeşte despre tendinţele sau 38 . Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt : gesturi de nerăbdare. intoxicaţii cu diferite substanţe: alcool . într-un act sau comportament “. schizofrenie .Definirea acesteia are la bază noţiunea psihofiziologică de excitaţie care vine din latinescul excitaţio care înseamnă stimulare . S. encefalite şi meningo-encefalite. traumatisme craniene . iraţional. În general. ton ridicat şi iritat al vocii. avându-şi originea în motivaţii subiective sau într-o reacţie reflexă. necontrolată şi neintegrate într-o activitate raţională (acte violente. Excitaţia psihomotorie este componentă a tabloului clinic în : sindroame infecţioase. descărcări explozive. halogene : epilepsie. Copiii până la vârsta adolescenţei pot prezenta episoade de hiperexcitaţie în cadrul normalităţii. Coloratura afectivă este marcată prin furie. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. agresivitate. 2) Impulsivitatea este o trăsătură caracteristică ce implică un mod impulsiv de a reacţiona prin impulsuri . stări care devin patologice atunci când sunt însoţite de o tulburare afectogenă reactivă. Ele sunt determinate de trebuinţele şi expresiile emoţionale. mişcări parazite. Impulsurile sunt modalităţi acţionale de reacţie involuntară. LAFON spune că impulsivitatea este o “descărcare incoercibilă şi imediată a unei stări de tensiune emoţională. Ea apare în mod forţat. dar în cazuri de suferinţă neuropsihică aceste stări capătă caracter permanent şi devin patologice. bruscă. etc. automat. El poate fi necontrolat. automate şi inconştiente cu care individul se naşte şi care poartă amprenta tipului caracterial al personalităţii acestuia. îşi au originea în tendinţele fundamentale ale inconştientului. fără să se supună controlului voluntar. 3) Propulsivitatea reprezintă declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern. imprevizibil. încredere exagerată în sine. oligofrenie. FREUD pune instinctele la baza vieţii psihice acordând cea mai mare importanţă instinctului sexual. consecinţa unei emoţii intense sau a unui incident grav. episoade psihotice acute paralizia generală propriu-zis ă (în specia la debut ). instinctele grupează pulsiunile. monotopii ritmice (balansarea capului sau a unui membru ). BORDENAT şi PRIGNEY consideră că excitaţia psihologică presupune ridicarea tensiunii psihologice şi exacerbarea dinamismului psihic. labilitate emoţională. propulsiunile pot fi : kinetice. Aceste manifestări n-au sens. tendinţele. Ca mod de manifestare. antidepresive. efervescenţă a limbajului. ). accese de automatisme ambulatorii . totalitatea actelor reflexe. reacţii de mânie. sunt instinctive. boli endocrine sau leziuni focale ale cortexului prefrontal sau hipotalamusului ventromedian ori a lobilor temporali .

în cazul perverşilor dezechilibraţi şi al mitomanilor agresivi. către dorinţa de afirmare şi dominare a individului. Deşi violenţa implică forţa. prin urmare violenţa înseamnă utilizarea forţei pentru a manifesta superioritatea. direcţia de exteriorizare comportamentală este reprezentată de conduita instinctivă de tip agresiv. Pentru A. b) agresivitate dobândită (accidentală). agresivitatea poate avea două aspecte : a)agresivitatea constituţională.35 Ea permite organismului să folosească ceea ce-l înconjoară pentru satisfacerea nevoilor esenţiale ale vieţii sale. b)violenţa ca formă de comportament care produce vătămări corporale sau sufleteşti la cei asupra cărora acţionează. PUF. schizofrenie. în sensul de constrângere a acţiunilor sociale aplicate de anumite persoane sau forţe socialpolitice asupra restului societăţii în scopul obţinerii unor modele specifice de comportament. ele sunt concepte separate. legată de anumite stări psihopatologice speciale. mizantrofia. Forţa implică ameninţarea utilizării violenţei. Definirea violenţei presupune trei direcţii ( MICHAUD ) : a) violenţa ca o stare de dezordine este o formă coruptă a puterii sau un abuz de putere. 1973. Aceasta este de două feluri : a)de tip masochist sau de autoagresivitate (homosexualitate. encefalopatiile posttraumatice sau postinfecţioase. Aspectul cel mai important al vieţii instinctive a individului este reprezentat de agresivitate . manifestată printr-un temperament impulsiv şi violent. MICHAUD Y. – “La violence”. valorificând în acest sens aspectul lor psihosocial. hipersexualitatea ). pe când violenţa este actul în sine prin care forţa se realizează ca acţiune asupra altuia. b) de tip sadic sau heteroagresivitate (homicidul. impusă contrar voinţei altora . acţiune sau a unei mentalităţi colective identice.36 JEAN-CLAUDE CHESNAIS stabileşte următoarele zone semantice incluse în definiţie : 35 POROT A. precum: impregnarea alcoolică. POROT agresivitatea este unul dintre caracterele fundamentale ale comportamentului uman.instinctele orientate către putere. c) violenţa ca acţiune de control. În cadrul sferei instinctuale a personalităţii. 36 39 . 4) Violenţa – derivă din latinescul vis care înseamnă forţă . suicid ). automutilare. cleptomania. PUF. delir halucinator cronic. întâlnite la temperamentul epileptic sau paranoic. Acelaşi autor menţionează că în cazul individului.A. Paris. Paris. – “Manuel alphabetique de psychiatrie”.

revoluţii ). În sens global. MOYER de a interpreta comportamentul agresiv. 5) Comportamente aberante În sens larg. principalele forme de agresivitate : 1) agresivitatea de prădare sau predatoare este declanşată de un număr redus de stimuli şi este slab influenţată de prezenţa sau 40 . faţă de propria persoană ( autoagresivitate ) sau faţă de alţii ( heteroagresivitate ). acţiuni operaţii. violenţa puterii contra cetăţenilor ( terorism de stat…).manifestările ( ca reacţii fiziologice. adesea contradictorii. cu manifestări de agresivitate şi violenţă. Comportamentul intraspecific (comportamentul prin care se stabilesc relaţii între cel puţin doi indivizi aparţinând aceleiaşi specii) include două mari categorii: de distanţare (sau de respingere) şi de apropiere (sau grupare). modelul mai vechi al agresivităţii produse de frustrare. accidente ) .a) violenţa fizică este cea mai gravă întrucât cauzează moartea persoanei. . cu conţinut antisocial. de cele mai multe ori explozive sau premeditate. violenţa paroxistă ( războiul ). crudă. Principala formă de manifestare a comportamentului de distanţare o constituie agresivitatea intraspecifică. comportamentul este ansamblul reacţiilor unor fiinţe ca răspuns la o situaţie trăită. în funcţie de stimulii din mediu şi de tensiunile interne ale organismului. fapte constante şi repetitive. anticipate.manifestările legate de relaţia subiectului cu mediul de viaţă şi cu mediul său interior. fizice ). corporală. . DOLLARD şi modelul agresivităţii dobândite. enunţat de A. după MOYER. Ea este brutală. care într-o structură unitară dispune de o anumită motivaţie. c) violenţa morală ce cuprinde violenţa privată: criminală ( mortală. HEYMER. HEYMER consideră că aceste trei modele nu epuizează posibilităţile de a explica agresivitatea şi citează în acest sens încercările lui K. comportamentul are trei aspecte : . sentimentele şi posibilităţile persoanei de a rezolva situaţia ). Astfel. sexuală ) şi noncriminală (suicid. o anumită direcţie şi un anumit scop. ci el se organizează pe un teren (nucleu) existent din copilărie. Aceasta a reprezentat un subiect extrem de controversat generând opinii destul de diferit. elaborat de J. greve.E. Comportamentul agresiv înseamnă atitudini şi acte. sălbatică. după A. Iată care sunt.conştiinţa situaţiei trăite ( angajarea persoanei în acţiune cu toate percepţiile. BANDURA au fost adesea opuse modelului agresivităţii instinctive sau pulsionale aşa cum a fost el conceput de FREUD la om şi LORENZ la animale. b) violenţa economică reprezintă toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale . vătămarea corporală şi libertatea individului. Comportamentul antisocial ca formă deviantă nu apare pentru prima dată la vârsta adultă. precum şi violenţa colectivă : violenţa cetăţenilor contra puterii ( terorism.

manifestată prin: agresivitate verbală.3. Comportamentul de prădare este controlat în special de hipotalamusul lateral. radio. populaţii sau clanuri în interiorul aceleiaşi specii. mai ales când reacţia de fugă s-a declanşat. etc. 1. ura. Există. c) Ironia este modalitatea de agresare a unei situaţii. Ironia exprimă o personalitate conflictuală care astfel îşi descarcă potenţialul agresiv latent. acte de suicid ( pasional şi comun ). privare sau durere. care să producă obiectului atacat un prejudiciu ori o traumă psihică. toxicomanii. Are un caracter sadic-agresiv. printr-un joc subtil de inteligenţă. furt. Motivele pot fi: afective (gelozia. persoane. de invidie.absenţa hormonilor gonadotropi. Se produce între două persoane aflate în conflict. b) Denigrarea constă în preocuparea celui ce o manipulează de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte. intenţii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le “îngroaşă”. mai întâi. 2) agresivitatea indusă de frică există într-un număr mic de cazuri. 3) agresivitatea indusă de iritare poate fi întărită prin frustrare. pasiuni diferite). alcoolism. manifestată prin : automutilări. mai pertinentă şi mai traumatizantă a agresivităţii prin limbaj. nevoi utilitare (câştig. selectarea ţintei ce presupune acumularea de resentimente. 5) agresivitatea intragrupală se manifestă între indivizii aceluiaşi grup. dar ne se poate desfăşura normal. violul. 4) agresivitatea teritorială şi agresivitatea maternă sunt reacţii specifice la situaţii determinate. obstacole) sau sociale (răzbunări. zvonuri lansate periodic şi sistematic. FORMELE DE AGRESIVITATE VERBALĂ a) Calomnia este cea mai agresivă formă verbală. le denaturează până la grotesc. d) Sarcasmul este forma cea mai acută. etc. 6) agresivitatea intergrupală include conflicte şi lupte între diferite grupuri. de poziţii adversative. Este o ironie “ muşcătoare 41 . împrejurări. o compromitere moral-socială a adversarului.2. dar poate fi şi public prin presă. b) heteroagresivitatea sau violenţa îndreptată împotriva celorlalţi. Formele cele mai importante ale agresivităţii sunt : a) autoagresivitatea sau violenţa îndreptată împotriva propriei sale persoane. dorind să obţină o descalificare. Hipotalamusul ventromedian este implicat în mod deosebit în determinarea acestei forme de agresivitate. revoluţii. de ură.).

3. Răspunsul celorlalţi le indică limitele toleranţei. ci şi să asiste la trăirea durerii de către aceasta. Alteori răufăcătorul este atacat direct. ocupate de membrii familiei. copiii rivalizează pentru dragostea părinţilor. posesorul se apără cramponându-se de obiect sau prin protest şi solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin fugă. smulgându-le partenerului de joc. Agresivitatea educativă. 4. Adesea. atunci păgubaşul o poate revendica cu succes prin protest şi repetată afirmare a posesiei sale. Disputarea obiectelor. copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toţi. fiecare respectă locul celuilalt ).37 1. copiii mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului : vinovaţii sunt ironizaţi şi adesea pedepsiţi fizic. Aceasta se referă la : (a) Teritoriul individual – oamenii îşi formează rapid habitaturi spaţiale. încercând să smulgă obiectul atacatorului. atunci agresivitatea explorativă este escaladată. 37 Item 8. de exemplu : aşezarea unei familii în jurul mesei ( locurile la masă. tras de păr sau împins. Agresivitatea explorativă. Dacă răspunsul întârzie să vină. miros). zgâriat. Apar două situaţii : (a) copiii mai mici încearcă să intre în posesia obiectelor dorite. Cei care au fost deposedaţi de obiectul lor protestează (plâng) şi nu de puţine ori trec la contra-atac. sunt menţinute consecvent. Ea permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor. 2. Agresivitatea explorativă joacă un anumit loc şi în cazul confruntărilor pentru o poziţie în ierarhia grupului mic. Rivalitatea – oamenii concurează între ei pentru a obţine favoarea anumitor persoane . (b) Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea stimulilor emişi de aceştia (îmbrăcăminte. De obicei.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI Există o serie de situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală : 1. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului. 42 . 5. În grupurile de copii. fiind lovit. Aceste habitaturi spaţiale apar încă de la vârsta de 2 ani ( copiii sunt evident deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul ).“ sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima. (b) copiii mai mari respectă proprietatea : dacă este furată o jucărie. Încălcarea regulilor convieţuirii atrage după sine pedeapsa. În temeiul unei înţelegeri tacite. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spaţiului social de mişcare.

6. Concurenţa, fie că urmăreşte recompensa, fie că urmăreşte alte scopuri, conduce la delimitare agresivă şi duşmănie între grupuri sau persoane.38 7. Reacţia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat în înfăţişare şi comportament de la normă devin ţinta agresiunii. Chiar atunci când deviantul este atins de boală sau accident, devenind infirm, când este prea gras sau se bâlbâie, el devine totuşi ţinta ironiilor. Formele ritualizate de expresie sunt : arătarea dinţilor, scuiparea, etc.39 8. Agresivitatea verbală. Batjocura merge de la degradare până la dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale sau i se atribuie defecte sociale sau corporale sau atacuri verbale care se referă la defectele fizice ale celui atacat sau care fac din sărăcie un reproş. Omul poate să creeze prin cuvinte situaţii declanşatoare ale agresivităţii, ca de pildă : ”de acum înainte nu mai vorbesc cu tine ! “ Din toate cele de mai sus se poate desprinde faptul că agresivitatea este legată de satisfacerea nevoilor esenţiale ale vieţii, punct de vedere însuşit de psihanaliză. FREUD vorbeşte chiar de două instanţe fundamentale : instinctul vieţii sau Eros, având la bază pulsiunile sexuale şi instinctul morţii sau Thanathos, având la bază pulsiunile de agresivitate. De asemenea, trebuie enunţată şi ideea că agresivitatea poate fi o formă de compensare a frustrării prin acţiuni-gesturi cu semnificaţie caricaturală. Aceste acţiuni-gesturi pot fi considerate ca o contra-reacţie la frustrare. Ca atare, se poate vorbi de o ierarhizare în funcţie de statut şi rol ; despre o descărcare în trepte a conflictelor.

1.5. NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ
1.5.1. DEFINIREA CONCEPTELOR:NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ-COMPARAŢIE
Omul este “fiinţă cugetătoare reflexivă (DESCARTES), este “măsura tuturor lucrurilor“ (PROTAGORAS), este “fiinţa conştientă care aspiră către universal prin integrarea pancosmică“ (P. TEILHARD de CHARDIN). În general, persoana umană are următoarele caracteristici: se autoreflectă; se desprinde de lume printr-un proces de individualizare; are o identitate proprie, care-l diferenţiază de ceilalţi; se proiectează în
38

VERZA E., ŞCHIOPU U. – “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. CLAPAREDE E. – “ Sentimentul de inferioritate la copil”, Institutul Albania, Constanţa, 1933.

39

43

transcendenţă, aspirând către un ideal; este fiinţa inteligentă care descoperă, cunoaşte şi creează; are capacitatea de a realiza o relaţie de comuniune sufletească cu celelalte persoane.40 Acestea ar fi caracteristicile persoanei umane normale. Dar ce este normalitatea? Conceptul de NORMALITATE este strâns legat de valorile şi normele unei culturi şi de ideile social-politice ale epocii istorice respective. Acestea însă, în cazul omului, pornesc de la aprecierile de ordin biologic, vizând starea de echilibru fiziologic al organismului, ca sistem vital.41 AJURIAGUERRA susţine că “de fapt, normalitatea ca atare nu există, ea fiind o creaţie în cadrul posibilităţilor care ne sunt date şi a achiziţiilor pe care le-am dobândit “.42 Normalitatea se defineşte şi se apreciază în raport cu adaptarea. În general, NORMAL este considerat comportamentul psiho-social al majorităţii populaţiei unei colectivităţi umane, conform normelor social-juridice şi valorile modelului cultural. Tot ceea ce se situează în afara acestor limitecadru sunt forme neobişnuite de comportament. Unele dintre ele au caracter antisocial având un caracter rău, negativ din punct de vedere etico-moral. Definindu-se comparativ cu starea de normalitate, care reprezintă echilibrul psihic şi social, ANORMALITATEA este starea de dezechilibru psihic şi social. În ceea ce priveşte caracteristicile stării de echilibru (ale normalităţii), CL. HERZLICH distinge următoarele aspecte: starea de bine fizic; absenţa oboselii; starea de bine psihic; egalitatea dispoziţiei emoţionale; eficienţa activităţii; relaţiile pozitive cu ceilalţi; adaptarea la realitatea şi la situaţiile vieţii. În funcţie de existenţa acestora, individul adoptă un comportament adecvat normal. Opus acesteia, ANORMALITATEA reprezintă orice abatere de la normă. Ea este o stare de dezechilibru pe mai multe planuri: dezechilibru individual; dezacord în relaţiile interpersonale; inadaptare socială sau la situaţiile vieţii; devianţă comportamentală; nonconformism în raport cu sistemul de valori ale mediului socio-cultural; ostilitate faţă de semeni, de grupul social sau instituţii. Prin urmare, un rol esenţial îl are conceptul de normă socială. Orice individ poate fi o persoană care utilizează, transformă sau creează normele sociale, cum în egală măsură, poate să le violeze prin modul lui de viaţă, comportament sau acţiuni. Aşadar, DEVIANŢA este o violare a normelor sociale, care constituie ghidul comportamentului. Din aceste considerente,

40

Item 14.
ŞCHIOPU U. – “Dicţionar enciclopedic de psihologie”, VOL. I-III Buc., 1979. AJURIAGUERRA J. – “Manual de psihiatrie infantilă”, Masson, Paris, 1974.

41

42

44

societatea etichetează asemenea conduite ca având un caracter negativ, antisocial, de tip deviant şi le condamnă. În timp ce anormalitatea presupune o tulburare de ordin structural sau funcţional a organismului, a corpului sau a psihicului, devianţa presupune o tulburare de funcţionalitate a relaţiilor sociale; o diminuare a capacităţii de adaptare socială a individului. Pentru E. SCHUR, devianţa implică un mod particular de “a fi” sau de “a face” ale individului cu caracter deviant în raport cu normele impuse de societate, care apar în cadrul comportamentului acestuia şi care fac ca persoana respectivă să se discrediteze în raport cu normele morale, religioase şi socialjuridice ale grupului social căruia îi aparţine. Relaţia dintre vârsta şi înclinaţiile către comiterea de acte antisociale pare a fi, după mulţi autori, indiscutabilă. Astfel, după ADOLPHE QUETELET, “vârsta constituie, fără posibilitate de contrazicere, cauza care acţionează cu cea mai mare energie pentru dezvoltarea sau pentru atenuarea înclinaţiei la comportamente agresive (crimă)“. După cum arăta C. OANCEA limitele cadrului social în care trăiesc copiii sunt destul de neclar delimitate. Modelarea copilului depinde foarte mult de atitudinile parentale, prin care se înţelege setul de convingeri şi concepţii care le conduc, în practică, conduita. La apariţia în familie a unui copil handicapat motor epileptic, psihotic sau numai cu anumite particularităţi de reactivitate, reacţiile parentale tind să capete caracterul de rejecţie sau de supraprotecţie. În acest sens, C. OANCEA dă următoarele exemple : (1) Categoria copiilor greu educabili. Aceşti copii hiperexcitabili, instabili şi cu reacţii exagerate, determină adesea atitudini parentale de rejecţie, care ar impune o limitare extremă a libertăţii de acţiune a copilului. Aşa s-ar constitui "comportamentul patologic agresiv" şi “reacţia agresivă nesocializată prelungită“. (2) A doua categorie de cazuri este aceea a copiilor adoptaţi. Tulburările de comportament la aceştia au o frecvenţă dublă faţă de copiii neadoptaţi. Frecvenţa crescută ar rezulta din nepotrivirea dintre expectanţele părinţilor şi temperamentul copilului. (3) Altă situaţie este aceea a tinerilor minori cu tulburări de comportament în crize, datorită unor exacerbări pulsionale. Atitudinea parentală de impunere bruscă şi violentă a unui regim de viaţă extrem de restrictiv, cu certuri şi conflicte foarte dure, poate genera, de asemenea, reacţii agresive nesocializate. (4) Atitudinea parentală de hiperprotecţie, cu împiedicarea accesului la independenţă, duce la apariţia unei infantilizări suplimentare. În perioada prepubertară este caracteristică apariţia unei reacţii de independenţă violente, cu manifestări agresive. Se poate conchide că în dezvoltarea armonioasă a unei personalităţi, de maximă importanţă este exemplul părintesc pozitiv, model familial
45

sentimentele de inferioritate.5. să “ dispună “ de o anumită structură a personalităţii sale. tulburarea de comportament poate fi privită ca o dificultate de adaptare : inadaptare sau neadaptare. T. . regimul moral.demn de urmat. Până la pubertate sau. de frustrare. acte antisociale. . comportamentul deviant se manifestă mai ales ca “ inadaptare socială. alcoolismul. – “Introducere în psihodiagnostic”. ERICKSON propun trei ipoteze în geneza comportamentului deviant : a) Comportamentul deviant tinde să fie indus. Dar pentru ca cele de mai sus să fie posibile. mai precis. se consideră că. 43 STOIAN M. Ca atare. b) Funcţiile comportamentului deviant ajută la menţinerea stabilităţii grupului respectiv . – “Minori în derivă”. Universitatea Bucureşti. asocialitatea. ori de câte ori se discută problema devianţei. c) Grupul poate rezista numai prin calitatea de a fi deviant a comportamentului membrilor săi . DENTLER şi K. având. În concluzie.dimensiunea socială. trecând în revistă factorii delictogeni “ din afara cazurilor patologice “. brutalitatea fizică şi verbală. legată de motivaţiile şi scopul comportamentului individual . tensiunile familiale.dimensiunea psihologică. A. Buc.2 PROFILUL PERSONALITĂŢII DEVIANTULUI R. Din această perspectivă. ori de câte ori se vorbeşte despre conduite de tip deviant. 1976. la vârsta şcolarităţii mici. M. Valoarea mediului apare de netăgăduit în dirijarea comportamentelor. mai ales. dinamica şi structura acestuia. legată de conformitatea adaptării individului la valorile normative ale modelului socio-cultural . afirmăm că devianţa este anormalitatea comportamentului produsă prin devieri sau abateri de la normele de conduită socială impuse de modelul socio-cultural şi moral. ca urmare. Prin urmare. 1972.44 1. trebuie ca individul care aparţine unui “ grup de delincvenţi “ sau are el însuşi un comportament deviant. Editura Enciclopedică Română. aceasta implică trei dimensiuni : . permis şi susţinut de un anumit tip de grup social favorizant . elementul central care trebuie luat în considerare este Eul individual şi. legate de descărcarea pulsional-agresivă a tendinţelor antisociale ale individului. familială sau şcolară şi rareori ca manifestări antisociale “.. ŞCHIOPU U.aspectele psihopatologice.43 Prin urmare. STOIAN. 44 46 . citează: infantilismul. cauzele afective şi educative. devianţele trebuie considerate ca reprezentând o problematică a Eului.

dezertări din armată. instabilitate sau inegalitate şcolară urmată de eşecuri. autoagresivitate. La el anomalia de personalitate se traduce prin dificultăţi de adaptare sau printr45 46 Item 20. sustragerea de la executarea serviciului militar. Ea se caracterizează prin defetism. pierderea încrederii prin devalorizarea propriei persoane. cea de-a doua este orientată în raport cu pulsiunile primare inconştiente . Item 14. situaţie în care “abaterea” de la normalitate se poate manifesta fie sub forma “ afirmării “. Ea se caracterizează prin submisivitate. 2) O copilărie tulburată. caracter iraţional. stări reactive. Semiologia deviantului este reprezentată prin următoarele grupe de manifestări : 1) Un anumit stil de existenţă marcat prin următoarele : instabilitate. Refugiul – latura inactivă a Eului slab – se caracterizează prin retragere în faţa situaţiilor vieţii. 3) Accentuarea acestor tulburări în perioada adolescenţei. fie sub forma “dependenţei”. dinamica şi structura Eului individual prezintă două aspecte deosebit de importante : 1) Eul de tip tare cu o dinamică reactivă. care nu atinge gradul de realizare completă. nevoia de protecţie (neputând exista independent. inadaptabilitate.În acest sens. Afirmarea – latura activă a Eului tare – se caracterizează prin dominanţă. cu izolare până la anularea autoagresivă a individului. 2) Eul de tip slab cu o dinamică areactivă. frecventarea fugilor. crize de mânie.45 Pe baza celor de mai sus. în care “abaterea” de la normalitate se poate manifesta fie sub forma “ refugiului “. anxietate. disimularea actelor comise. demonstrativitate şi histrionism. activitate şcolară neregulată. nereflexiv şi heteroagresivitate. acte de indisciplină. impulsivitate. tendinţa la mitomanie. consumul de alcool. lipsa unei imagini de sine. Violenţa – latura haotică a Eului tare – se caracterizează prin impulsivitate. tentative de suicid. ci numai prin alţii ). lovire ). educatori ). poate fi stabilit un profil al personalităţii deviante. 47 . frustrare. în care notăm : alternanţa de apatie şi surescitare. Acest profil va fi marcat de aspectele psiho-sociale de tip deviant. 46 Elementul esenţial al deviantului este dezechilibrul moral care antrenează modificări psihice de comportament şi conştiinţă. fugi. Dependenţa – latura amorfă a Eului slab – se caracterizează prin imaturitate afectivă a persoanei. prostituţie sau homosexualitate. când apar : conflicte cu autoritatea ( părinţi. În timp ce prima este orientată în raport cu valoarea Supra-Eului moral. frecventarea unor grupe marginale sau delictuale la care se asociază ( furt. fie sub forma “ violenţei “. a unei valori personale.

o permanentă stare de inadaptare la normele şi legile vieţii sociale. 48 . folosind drept compensare diferite forme de manifestare.

AGRESIVITATEA – COMPORTAMENT DE ADAPTARE 49 .2.1.1. AGRESIVITATEA – FORMĂ DE CONTRA REACŢIE LA FRUSTARE 2.CAPITOLUL II COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORMĂ DE ADAPTARE ŞI COMPENSARE A FRUSTRĂRII ÎN PSIHANALIZĂ 2. AGRESIVITATEA – COMPORTAMENT DE ADAPTARE 2.

Hyperion. “în raport cu” (LAFON). adică îşi realizează propriile sale proiecte şi totodată schimbă mediul pentru al adapta la proiectele sale.48 Mecanismele adaptării: Principalele efecte şi indicatori adaptivi sunt: integrarea. cu cineva. stabilind. Prin sfera şi conţinutul extrem de larg. Caracterul teleologic face din personalitate un subiect al acţiunii în sensul că ea nu reacţionează numai la stimulii din mediu pentru a se adapta. b) modificarea unui ciclu organizat. 1991. rezultată din stabilirea psihismului în sensul unei stabilităţi cinematice caracterizată printr-o deschidere crescândă a posibilităţilor dobândite în cursul evoluţiei ontogenetice. 48 50 . viaţă. să se modifice intern şi extern (adaptarea autoplastică). echilibrul dinamic şi autoorganizarea. În acelaşi timp. chiar agresante din partea mediului. Aceasta s-ar traduce prin aceea că individul reuşeşte să se potrivească.Fenomenul ADAPTĂRII este conceput şi totodată problemă globală ce interesează toate ştiinţele despre om. Bucureşti. prin deplasări de echilibre în raport cu modele autoreglatoare. iar pentru ceilalţi “nu mai este un străin”.47 Referindu-ne la principalele finalităţi adaptive putem spune că fiinţa umană. totodată. iar aceasta nu poate fi îndreptată decât în funcţie de utilitate ei pentru viaţa personală a individului. o corelaţie de referinţă pentru sine şi mediu şi contribuind. acţiune. personalitatea umană presupune un dinamism corespunzător ce explică organizarea gândirii şi comportamentului. “ complementară cu”. fenomenele vieţii sunt supuse parţial determinismului extern. “capabilă de”. fiinţa adaptată este “aptă de”. devianţă şi patologie socială”. “compatibilă cu”. ţa creşterea treptată a independenţei fiinţei. Utilitatea pentru personalitate constă într-o semnificaţie fundamentală a adaptării prin relaţia cu ceva. în continuare: 1) Integritatea desemnează însuşirea unui sistem de a reuni într-un tot unitar componentele sale ele fiind astfel subordonate funcţiei întregului. Dar 47 Item 15. Ea se simte “ca acasă”. Pe de altă parte. În consecinţă. În felul acesta. ci acţionează asupra lumii în forma practică. ori să producă schimbări la nivelul ambiental (adaptare aloplastică). – “Anomie. Le voi analiza pe rând. la viaţa socială. c) organizarea Eului şi o independenţă progresivă a acestuia. răspunde unor scopuri de interes personal şi social. în condiţii variate. Orice acţiune este îndreptată spre o ţintă. astfel. RĂDULESCU M.S. dar ele se desfăşoară în conformitate cu un scop şi ţinând seama de un anume film genetic. adaptarea se leagă de tot ceea ce este mişcare. adaptându-se. adaptarea vizează: a) conservarea şi dezvoltarea funcţională a structurilor biopsihologice în limitele lor.

rezistenţe. Echilibrul este expresia de stabilitate a unei entităţi în mediul de apatenenţă. concomitent cu tendinţa sa de a se deosebi de restul lumii. înţeleasă în sensul unei capacităţi de a face faţă unor situaţi. sinergii. Asimilarea se produce sub formă de cicluri. Anumite condiţii duc la repetarea spontană. Sunt. schemele rămân neschimbate sau se schimbă puţin. El constă în menţinerea aceleiaşi stări de mişcare sau repaus. în condiţiile păstrării integralităţii organismului / sistemului. Autoreglările presupun comparări active între anumite norme şi perturbări externe suferite sau anticipate. de fiecare dată. implicându-se în selectarea informaţiilor şi demersurilor adecvate ce răspund intereselor de moment şi de perspectivă a sistemului. J. devenind un tot ( ANOHIN). dezorganizarea structural-funcţională a sistemului. de exemplu. Acomodarea are drept corespondent planul structural şi are drept scop determinarea. obişnuirea. Adecvarea răspunsului la necesităţile sistemului presupune. informaţie dinspre un sistem către mediul ambiant şi invers. 2) Echilibrul dinamic poate fi înţeles ca un flux permanent de materie. În acest caz. ea se exprimă prin repetarea cumulativă şi racordarea unui obiect la o funcţie dată. astfel implicate coordonări de ansamblu. iar în perspectivă. potrivirea. Ea poate fi considerată ca aducere la “numitorul cunoaşterii individuale” a unor date noi. în condiţiile când asupra fiinţei se exercită forţe contrarii. putându-se acomoda direct la noua situaţie. vorbim de o ajustare globală. la structura acestuia. numit generalizatoare. a normelor de reacţie.fiecare componentă sau organ luat separat nu are însuşirea fiinţei în totalitatea sa. presupunând repetarea cumulativă. sensibilizarea a ceva în raport cu altceva. Acomodarea este ajustarea la împrejurări noi a schemelor anterior constituite. energie. forţe. familiarizarea. la o schemă reflexă. dă naştere la procedee care să-i permită încorporarea de obiecte din ce în ce mai variate la schemele existente. controale periodice ale homeorhesisului prin reglarea vitezelor de asimilare a ritmurilor vitezei propice. încorporarea treptată a obiectelor într-un cadru astfel reprodus. compararea valorilor structural-funcţionale atinse de un sistem cu comanda acestuia. fără discontinuitatea stării precedente. de 51 . 3) Autoreglarea (autoorganizarea) reprezintă o proprietate a întregului. La rândul său. Un caracter generalizat are orice asimilare. PIAGET consideră că operaţiile fundamentale ale adaptării sunt: asimilarea şi acomodarea. a adaptibilităţii. Ea desemnează orice modificare a schemelor de asimilare sub influenţa situaţiilor exterioare. sinergic. Asimilarea poate fi funcţională şi în acest caz. Acest tip de asimilarea. El consideră că aceste operaţii se constituie ca poli complementari ce funcţionează sincron. ruperea echilibrului dinamic produce prăbuşirea. La început. dar şi a părţilor sale constituente. de mişcări sau acte care se antrenează unele pe altele şi se închid. Asimilarea presupune încorporarea unor elemente actuale la o organizare prealabilă a subiectului.

Specificul situaţional. la copii comportamentele agresive sunt însuşite prin imitaţie. Agresivitatea ca modalitate de adaptare poate îmbrăca o serie de forme. escrocherie. imitaţii există la nivelurile de evoluţie ale omului. automutilare. soldate cu desprinderea treptată a realului de subiect. ale grupului de copii.. la care copilul recurge în lipsa altor satisfacţii în viaţa de familie sau în activitatea şcolară. fugă de acasă. sau. lipsa de succes. ale atitudinii parentale. subiectul decentrându-se tot mai mult. b) opoziţia: încăpăţânare. Dar ele nu creează organe biologice sau psihologice. Adaptarea implică activ subiectul uman. tulburările de adaptare manifestate prin agresivitate exprimă atât atitudinea mai mult sau mai puţin structurată faţă de muncă. obrăznicie. activităţi de bandă. etc. în general. incendii. Acest fapt a fost surprins de TARDE care vede în social un “fenomen de relaţii 49 Item 26. al modelelor familiale şi şcolare. devalorizare şi ineficienţă familiară şi şcolară. moral-psihologice sau mixte”. alcoolism. etc. influenţele mediului se dovedesc a fi deosebit de importante pentru procesul adaptiv. d) imitaţia: minciună. le dezvoltă. supraprotectoare. dimpotrivă. Ca atare putem vorbi de adaptare socială prin folosirea comportamentului agresiv şi a agresivităţii. împărţind după aparenţă la una din aceste categorii manifestările comportamentale. de opere de artă. în special spre legile morale. ci numai selectează variaţiile fenotipice. iar realitatea înconjurătoare fiind percepută tot mai obiectiv. îndreptată fie spre colectivitate. c) compensarea: hoinăreală. nefiind motivată de nevoile individului şi ale speciei. aceste manifestări putând avea semnificaţia unei reacţii faţă de dificultăţile la învăţătură. etc. fie spre rezultatele muncii – distrugeri de bunuri. adulţi. În general. acesta trebuind să facă faţă permanent agresivităţilor de tot felul. furt.49 Când acţiunea asupra mediului capătă aspect distructiv. al şcolii. în general. abandon şcolar. furturi. comportamente mimetice. astfel: a) demisia: absenteism. vagabondaj. În această viziune. dar regăsim înglobate şi caracteristicile mediului. De exemplu.conduite din ce în ce mai precise. fie ele materiale. evidenţiindu-se patru categorii. De asemenea agresivitatea poate fi considerată a fi “o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv în vederea producerii unor daune. ele putând fi expresia unei reacţii de o atitudine parentală excesiv de despotică. homocromii. 52 . faţă de ceilalţi copii. autoritate educativă. O încercare de grupare a lor a fost făcută de MILEA ŞTEFAN. fie spre propria persoană – autoagresivitate. neascultare. le fixează. faţă de fiinţe şi lucruri sau propria persoană. se vorbeşte de un act agresiv. agresivitate. violenţă. ce pot fi rezultatul preluării unor modele negative. mai mult sau mai puţin intense. vandalisme. ostilă.

M. TRAMENT dă următoarea definiţie a comportamentului: “domeniul propriu psihicului individual care cuprinde forţele dirijate sub formă de acţiuni necesare pentru relaţiile cu lumea exterioară. ca modalitate de adaptare socială şi interumană. POROT care defineşte comportamentul adaptativ ca o “modalitate de a fi sau de reacţiona a unui individ în viaţa obişnuită sau în prezenţa unor circumstanţe speciale ”. vorbim despre evoluţia adaptativă care presupune evoluţia variabilităţii în interiorul comportamentului. De aceea se poate spune despre comportament că reprezintă: “ansamblu de tendinţe emotivo-afective. Procesul adaptativ constă în acumularea unor conduite şi realizarea unor ansambluri comportamentale cât mai diferite. de contextul situaţional în care acesta se găseşte la un moment dat. În cercetarea de faţă. legea imitaţiei îşi produce efectele sale în sensul că un anumit individ (copil) devine agresiv fiindcă are exemple de comportamente atât în societate. psihanaliza) dezvoltând conceptul de conduită adaptativă care circumscrie: . guvernat de legea imitaţiei”. adaptarea indivizilor este o cerinţă “sine-qua-non”. Legat de noţiunea de comportament adaptativ au fost elaborate o serie de concepte-definiţii. adaptarea – cu transformarea mediului şi armonizarea la noi condiţii – nu urmează aceeaşi curbă la toţi indivizii. ereditare sau dobândite care reglează raporturile individului cu condiţiile mediului” (HENYER).totalitatea manifestărilor vizibile orientate spre exterior. În acest sens. indiferent de terminologia folosită. Modalitatea de relaţionare la mediu este însă funcţie pe de o parte. cu cea a semenilor noştri şi cea a Eului ”. Însă. de latura afectiv-motivaţională a individului. Însă. agresivitatea. JANET integrează în obiectul de studiu al psihologiei atât comportamentul (behaviorismul).psihosociale între indivizi. LAGACHE. se observă că cei tineri îi imită pe cei bătrâni. De aceeaşi părere este şi A. Potrivit concepţiei sale. Astfel. confruntarea modelelor. cât şi viaţa psihică interioară (ex.totalitatea proceselor de organizare (interne) ale manifestărilor exterioare. cât şi în familie. iar pe de altă parte. confruntându-se cu un mediu atât de schimbător. unii autori (WALLON. . Ca atare. cei mici pe cei mari. Aceste conduite se exprimă prin comportamente caracterizate de frecvenţe diferite. GUILLAUME) preferă termenul de “conduită” P. în general. ne interesează comportamentul agresiv. majoritatea autorilor evidenţiază ca principală funcţie a comportamentului aceea de relaţionare între individ şi mediul său. În ceea ce priveşte agresivitatea ca modalitate de adaptare. a schemelor de acţiune cu mediul şi modificarea frecvenţei comportamentale datorită noilor presiuni de selecţie comportamentală. în societate există anumite activităţi sau acţiuni sociale care se propagă prin imitaţie pe care unii indivizi le iau de la alţii. 53 .

Paradoxul subiecţilor care se îmbolnăvesc exact în momentul în care “obţin un succes” pune în evidenţă rolul prevalent al frustrării interne. termenul freudian “versagung” are şi alte implicaţii. Psihologi şi alţi cercetători în ştiinţele sociale şi ale comportamentului şi-au arătat interesul faţă de asemenea probleme. nu a fost satisfăcută. În literatura psihologică de specialitate. nu se specifică cine refuză. ci şi o relaţie care implică trei aspecte: a. menţionează Freud. 54 . În “Prelegeri introductive de psihanaliză” din 1916 – 1917 FREUD subliniază că o privaţiune externă nu este în sine patogenă şi nu devină ca atare decât în măsura în care are ca obiect “doar satisfacţia pe care subiectul o cere ”.care necesită un obiect exterior – pulsiunilor sexuale care se pot satisface mult timp în mod autoerotic şi în registrul fantasmatic. În concepţia lui FREUD. 50 Item 28. susceptibil să satisfacă pulsiunea. AGRESIVITATEA – FORMĂ DE CONTRA-REACŢIE LA FRUSTARE În ultimii ani. a se retrage) pare să prevaleze. după Freud în frustrare contează mai puţin absenţa unui obiect real decât răspunsul la o cerere care implică o modalitate de satisfacere (în conformitate cu un model mintal) sau neputinţa acceptării unei satisfacţii de orice fel. Aceasta s-ar explica astfel: subiectul îşi refuză tocmai satisfacerea efectivă a propriei dorinţe sau dorinţa primară pentru care cea satisfăcută a fost doar un mijloc. a înşela. un refuz din partea agentului. În acest sens. numai primele ar putea să fie frustrate. iar denumirea sa în germană “versagung”. Ei au folosit conceptele amintite spre explicarea comportamentului deviant al unor persoane sau grupuri sociale. Dar datorită stării de vogă a conceptului de frustaţie în literatura engleză – “frustration” – aceasta a făcut ca termenul german să fie tradus de cele mai multe ori prin cel de frustaţie.50 Cel mai ades. În anumite situaţii. Ar rezulta că. Conceptul de FRUSTARE se organizează etimologic în latinescul “frustrari” care înseamnă a amăgi. cerinţa mai mult sau mai puţin formulată şi care se constituie ca o cerere din partea subiectului. cât şi în patologia socială. sensul reflexiv de a-şi refuza (a nu participa. Aceasta arată că sursa frustrării se află în plan extern şi că doar pulsiunile de autoconservare pot fi frustrate. dar nu şi cele sexuale. El nu desemnează doar o stare de fapt. în lucrarea “ Formulări privind cele două principii ale funcţionării psihice ” el opune pulsiunile de autoconservare . Dintre acestea. frustrarea este asociată cu absenţa unui obiect extern. conceptele de frustare şi agresivitate au devenit centrale atât în igiena mintală.2.2. aşa cum indică rădăcina verbului “sagen” care înseamnă a spune: b. termenul a fost pus în circulaţie de FRUED. c.

Termenul de toleranţă la frustrare concretizat în capacitatea subiectului de a tolera situaţii frustrante este determinat de diferenţele individuale sau dobândite. 53 55 . FARBER. În al doilea rând. după constatările lui Eysenck. ci cu rezistenţa exprimată intern sau extern şi resimţită de om în desfăşurarea unei activităţi. În primul caz. – “Frustration: the development of a scientific concept”. de exemplu. În definiţiile stricte se integrează şi aserţiunile lui MEIER şi AMSEL. ROSENZWEIG deosebeşte două tipuri de frustrare: 1. 51 52 Item 31. expunându-şi baza teoretică despre frustrare. Definiţii mai largi pentru situaţia frustrantă au fost date de LAWSON. Starea de frustrare poate fi măsurată direct sau indirect. frustrare secundară caracterizată prin prezenţa unor obstacole în calea satisfacerii unei trebuinţe. În cazul lui AMSEL situaţia frustrantă este una în care sarcinile nerecompensate sunt intersectate sau urmate de sarcini compensate. LAWSON R. nu se identifică cu un obiect sau fenomen al realităţii.51 În 1934.52 Făcând o privire holistică asupra datelor din literatura de specialitate. 2.LAPLANCHE şi PONTALIS în “Dicţionarul de psihanaliză” definesc frustrarea drept o condiţie a subiectului căruia i se refuză sau care îşi refuză satisfacerea unei cerinţe pulsionale. motivaţie crescută în raport cu răspunsul la problema apărută. Referindu-ne la situaţia frustrantă întâlnim. omiterea sau reducerea recompensei. stare frustrantă şi reacţie la frustrare. Wiley. Pentru MEIER o situaţie problematică prezintă drept caracteristici esenţiale următoarele: o stare problematică insolubilă. New York. 1965. Item 9. Aceasta este datorată situaţiei finale care este necesară satisfacerii unei trebuinţe active (ex. prin gradul de modificare a pulsului. două categorii de definiţii utilizate de specialişti: unele stricte şi altele mai largi. foamea cauzată de un interval lung de timp de la ultima masă). imposibilitatea ieşirii din situaţie cu excepţia problemei apărute. EYSENCK în 1972 menţionează că folosirea termenului de frustrare comportă trei înţelesuri diferite: situaţie frustrantă. eşecul în ceea ce priveşte posibilitatea de-a avea succes. diferenţa dintre situaţia frustrantă şi frustrare constă în aceea că obstacolul perceput ca situaţie frustrantă ce apare în calea realizării scopurilor. MARX ŞI BROWN. aceasta se poate realiza prin indicele de toleranţă la frustrare într-o activitate. Aceştia definesc drept frustrante situaţii precum: barierele fizice sau totale.53 Prin urmare. fiind implicate şi ameninţarea sau administrarea pedepsei. frustrare primară sau privaţiune caracterizată prin tensiunea şi insatisfacerea subiectivă. se poate măsura indirect.

2) agresivitatea este îndreptată împotriva celor care sunt competitori. Existând observaţiile. triburile vecine se luptă între ele pentru şansa de a le fi mai bine. DOLLARD constată că ipoteza corelării frustrării cu agresivitatea joacă un rol important în gândirea popoarelor contemporane primitive şi civilizate. şi celălalt. combativitatea poate fi egalată cu agresivitatea. În acest sens. precum toate animalele gregare. Agresivitatea a fost definită “ca un act al cărui răspuns-scop este rănirea unui organism sau surogat al său”( DOLLARD). FREUD consideră că la baza tuturor funcţiilor mintale se află tendinţa de a căuta plăcerea şi de a evita suferinţa. după cum spunea FAUST.. Însă legătura dintre agresivitate şi frustrare a fost ilustrată în lucrările lui FREUD. Între acestea sunt: agresiunea. Constrâns să fie un membru al tribului. represiunea. În consecinţă. lucrări în care aceasta este cel mai sistematic şi extensiv utilizată. mai mult sau mai puţin sistematic. de exemplu. fără ca aceasta să fie formulată explicit în scrierile lor. dar şi multe din implicaţiile ei relativ subtile. el încă are dreptul de a decide pe cât îl ţin puterile şi atât cât ceilalţi membrii ai tribului vor fi de acord ”. de legătura frustrareagresivitate. au făcut uz. Într-un atare context. la agresivitate. după cum agresivitatea este totdeauna rezultat al frustrării. Apoi competiţia îi ajuta pe membrii unui grup întrucât ei au crescut în mentalitatea că toţi sunt contra tuturor. în opinia lui DOLLARD. În legătură cu aceasta sunt menţionate trei puncte de referinţă. JAMES care afirma că omul este cel mai feroce dintre toate animalele. al geloziei şi antagonismului faţă de perechea lui . Agresivitatea apare când aceste două demersuri sunt blocate. ipoteza frustrare-agresivitate este una din cele mai viu discutate şi totodată controversate teorii din literatura psihologică de specialitate cu privire la reacţiile consecutive frustrării. fixaţia. unul al sociabilităţii şi disponibilităţii de a da ajutor. Scrierile sale de tinereţe conţin numeroase exemple între care amintim pe acela în care o femeie frustrată de soţul ei. forţa răspunsului crescut sau diminuat. dar şi sociologi. DOLLARD îl citează pe W. Ea pune problema efectelor situaţiilor frustrante asupra comportamentului individual.Starea frustrantă determină mai multe modalităţi de reacţie la frustrare. Din acest punct de vedere se consideră că frustrarea duce totdeauna direct sau indirect. Aici James pare să fi văzut nu numai planul larg al acestei ipoteze. În scrierile timpurii. actuali ori potenţiali frustratori.. frustrate. Ea este exprimată şi în scrierile popoarelor antice. în relaţie cu o variabilă dependentă care este agresivitatea. Agresivitatea este o reacţie 56 . Diferiţi psihologi moderni. 3) oamenii care în mod frecvent se înconjoară numai de sentimente prieteneşti pot să producă agresivitate numai în anumite circumstanţe. 1) agresivitatea este reglată în interiorul grupului de aparenţă ) (“ingroup”). apare cu dorinţa de a-şi omorî copilul care continuă să reprezinte în viaţa ei bărbatul care a înşelat-o. de a depăşi frustrarea. Dar. “două suflete se luptă în acelaşi piept.

4) Efect întăritor este acel efect al răspunsurilor-scop care induce învăţarea actelor ce-l preced. De asemenea. Altfel spus. Instigatorii pot fi observabili direct sau indirect. În susţinerea ipotezei agresivitatea formă de contra-reacţie la frustrare se face apel la o serie de concepte dintre care amintim: 1) Declanşator (instigator) prin care se înţelege un stimul. care îi precede. agresivitatea este reacţia primară 57 . 3) Răspuns-scop prin care se înţelege un act care termină o secvenţă prezisă.primordială îndreptată original şi normal împotriva acelor obiecte şi persoane din lumea externă care erau percepute ca sursă a frustrării. cât şi agresivităţii produsă de anumite frustrări. Freud s-a confruntat cu astfel de fenomene aberante precum autorănirea deliberată şi suicidul (într-un cuvânt . 5) Frustrarea – desemnează împiedicarea apariţiei răspunsului-scop care trebuie să se termine la timpul potrivit în secvenţa comportamentală stabilită. Pentru a atesta frustrarea trebuie specificate două lucruri: faptul că era de aşteptat ca subiectul să desfăşoare anumite acţiuni şi faptul că acţiunile considerate au fost împiedicate să se desfăşoare. un motiv sau o stare de deprivare antecedentă. Aceasta nu ca abrogări ale principiului plăcerii. 2) Cantitatea de instigare este dată de puterea instigării unui declanşator în lupta sa cu instigările incompatibile. Răspunsurile-substitut pot fi mai mult sau mai puţin eficiente în a pune capăt şi a întări un răspuns-scop comparativ cu reacţia originală. în schimb reacţia-substitut are un asemenea efect. DOLLARD aduce în favoarea ipotezei agresivitatecontrareacţie la frustrare şi observaţii din care rezultă că comportamentul agresiv indică o frustrare şi totodată. o idee. DOLLARD precizează că în timp ce agresivitatea nu are efect asupra forţei instigării iniţiale. reducere în sensul cantitativ sau ca îndeplinire a unui element al răspunsului-scop. instigările rămân. Aceasta deoarece el pune capăt atât frustrării. Potrivit lui DOLLARD. În cazul frustrării. este reacţia care reduce puterea instigării la un anumit nivel de unde nu mai are tendinţa să producă comportamentul prezis. El poate fi orice acţiune care reduce până la un anumit punct forţa instigaţiei şi previne apariţia răspunsului-scop: anume aceea că reduce puterea instigaţiei ca rezultat al unui răspuns-scop. este imediat evident că ori de câte ori apare frustrarea va urma inevitabil o agresivitate de un anumit grad.autoagresivitate). 7) Agresivitatea este înţeleasă ca o reacţie comportamentală al cărui răspuns-scop este cel de rănire a persoanei împotriva căreia este îndreptată. observată sau dedusă din care poate fi prezisă reacţia. ci ca instanţe de agresiune “întoarceri înăuntru” sub influenţa anxietăţii ameninţătoare cu pedeapsa. 6) Răspunsul-substitut este un răspuns care tinde să termine şi să întărească acţiunea precedentă lui.

decât o distragere mai puternică ce produce o interferenţă mai mare. frustrarea desemnează o condiţie care există când o reacţie-scop suferă interferenţa. Definită dependent de frustrare. o uşoară distragere care produce o interferenţă uşoară cu lovitura unui jucător de golf. ca atare. Definită independent de agresivitate. d. aşa cum se petrec lucrurile în masochism. cât şi independent. frustrarea persistând. acceptate sau apreciate. violenţa fizică. se face apel la inteligenţă. au fost formulate o serie de principii expuse de reprezentanţii Şcolii de la Yale. de statutul agentului frustrant şi dacă individul era sau nu un membru al unui anume grup (DOLLARD). puterea instigării la agresiune. 54 Item 36. forţa instigării la frustrare: cu cât forţa instigării este mai slabă cu atât frustrarea induce o reacţie agresivă mai slabă. înlocuitor al lui (DOLLARD). prin agresivitate se înţelege un act al cărei reacţie-scop este rănirea unui organism sau surogat. Definită independent de frustrare. factorii responsabili cu variaţia cantităţii de frustrare sunt următorii: a. forţa instigării la agresivitate este direct proporţională cu cantitatea de frustrare. factori care determină dacă instigarea la agresivitate ar fi inhibată sau nu. Din punct de vedere social. c. Ca atare. martiraj. Pe de altă parte. sinucidere. precum şi unele fantezii exprimate în conţinutul viselor când se fac planuri de răzbunare şi altele). că în comportamentul agresiv. depinde de permisivitatea situaţiei. La rândul lor. Cu privire la idea conform căreia agresivitatea este o contra-reacţie la frustrare. Printre factorii inhibitori ai agresivităţii se enumeră: aşteptarea pedepsei pentru agresivitate. aflat în momentul său decisiv este mai puţin probabil să-l facă pe jucător să înjure. se poate vorbi despre forme de agresivitate interzise.şi caracteristică la frustrare (de ex. în raportul frustrare-agresivitate se poate observa că cele două concepte pot fi definite atât dependent. acestea pot fi orientate spre sursa directă a frustrării. numărul de secvenţe frustrate: mai multe frustrări adunate produc un răspuns agresiv care nu ar fi apărut în alte condiţii. factori care determină obiectul agresivităţii. gradul de interferenţă cu răspunsul frustrat: de exemplu. Se poate observa. Aceste principii privesc aspectele de bază ale apariţiei şi dispariţiei agresivităţii ce urmează frustrării: factori care determină forţa. efectul cathartic al comportamentului agresiv. numărul de răspunsuri non-agresive. spre substitutul sursei directe ori spre. care pedeapsă la rândul său. 58 . b. prin agresivitate se înţelege răspunsul care urmează frustrării. înăbuşite împiedicate prin nereîntărire.54 În ceea ce priveşte formele agresivităţii. care reduce numai instigarea secundară produsă de frustrare fără a afecta forţa instigării originale.

Acestea sunt: instigarea la acţiune. Factorul de inhibiţie poate fi depăşit atunci când la o persoană suficient de frustrată se ignoră anticiparea pedepsei. aceasta depinde de caracterul făţiş sau ascuns al răspunsului comportamental. Unele dintre acestea sunt făţişe (în sensul că pot fi percepute de alte persoane). ar însemna că tulburarea resimţită ar trebui să fie mai mare când frustrarea are loc mai aproape de ţintă decât atunci când are loc mai departe.W. Dacă experienţa anterioară l-a învăţat ca anumite acte de agresivitate sunt urmate de pedeapsă. Anticiparea eşecului este echivalentă cu anticiparea pedepsei. cu cât un organism este mai aproape de un stimul (căutat sau evitat). Acest lucru ar trebui să se reflecte în acţiunea mai agresivă din apropierea ţintei decât de la distanţă. ROSENZWEIG. 59 . Au fost evidenţiate o serie de variabile care vor afecta cantitatea de perturbare când este frustrat răspunsul instrumental. În acest sens. cu cât este mai puternică frustrarea. acele forme vor tinde să fie dominate şi se vor exprima cele care nu au fost pedepsite. Instigarea la acţiune este definită ca o anume condiţie antecedentă al cărei răspuns predictibil este consecvent. numărul de astfel de obstrucţii (DOLLARD). Primul concept-variabila instigării la acţiune – este legat de potenţialul excitator care include impulsul şi puterea obişnuinţei. Eşecul desemnează o lipsă a unui obiect potrivit pentru ceva sau prezenţa unor dificultăţi insurmontabile în ducerea la bun sfârşit a acţiunii. MILLER şi BROWN au arătat că. În noţiunea de pedeapsă intră: rănirea obiectului iubit. – “Personality. 1937.55 Dacă tăria frustrării este constantă. cu atât este mai probabil să apară actul de agresivitate. Instigaţii progresiv mai slabe sunt trezite la acte agresive. altele sunt ascunse (doar subiectul dându-şi seama de prezenţa lor). cu atât mai pronunţată este reacţia la apropiere sau la evitare. Potrivit acesteia. cu atât va fi mai mică posibilitatea ca acel act să se desfăşoare. întrucât cel ce iubeşte se identifică cu obiectul iubit. analizând sarcinile îndeplinite şi neîndeplinite de copii. La rândul său. progresiv mai puţin directe. gradul de perturbare. a deprinderii. New York. Cea mai puternică instigare trezită de o frustrare este la actele de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării . Dar aşa cum arăta ALLPORT. Cea mai puternică instigare trezită de o frustrare este aceea la acte de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării. Dacă anticiparea pedepsei este constantă. cu cât este anticipată pedeapsa pentru un act de agresivitate ca fiind mai mare. eşecul de a duce la capăt un act instigat ca şi situaţiile obişnuite de producerea durerii . Henry Holt. Dar se poate considera că orice act de frustrare instigă la o mare varietate de reacţii agresive.Inhibiţia oricărui act de agresivitate este direct proporţională cu tăria pedepsei anticipată pentru exprimarea actului respectiv. împiedicare a răspunsului instrumental. a arătat că aceştia înregistrează o mai mare tulburare 55 ALLPORT G. Psychological Interpretation”.

Această asociere se bazează pe rolul compensator sau substitutiv al fantasmei acolo unde nu este permisă exprimarea directă. dar şi în forma agresivităţii. Pe baza cercetărilor făcute. La cei cărora le sunt încurajate comportamentele agresive. dacă toate actele de agresivitate îndreptate către un obiect dat sunt împiedicate. Acele tendinţe care vor fi interzise şi sancţionate negativ vor fi mai bogate în exprimări fantasmatice şi mai scăzute în cele deschise. Cu privire la formele agresivităţii.atunci când sunt întrerupţi dintr-un joc. poate fi deplasat asupra altor obiecte dacă este inhibat comportamentul asupra obiectului primar al agresivităţii. În acest caz. Cu totul specială este şi forma de agresivitate faţă de sine. totodată. decât atunci când se aflau mai departe de aceasta. Aceste modificări se numesc sublimări. se discută şi agresivitatea fantasmatică. relaţia dintre agresivitatea fantasmatică şi cea deschisă este mai mare. Astfel. manifestă. Cât priveşte deplasarea agresivităţii. îndreptate spre alte obiecte decât cel considerat. atunci va fi o tendinţă mai mare de apariţie pentru alte acte de agresivitate. se consideră că agresivitatea inhibată are o puternică tendinţă spre deplasare . Comportamentul agresiv se va generaliza la alte obiecte şi. s-a sugerat că motivele încurajate cultural se referă la faptul că “ este necesar să fii la fel de puternic în manifestările deschise ca şi în cele mascate ” (W. LEPLEY). LESSER îşi propune să examineze consecinţele încurajării şi ale descurajării agresivităţii de către mamă a copilului . Dacă prevenirea este specifică tipului de act agresiv. el a dovedit că relaţia dintre agresivitatea fantasmatică şi cea manifestă este influenţată de practicile şi atitudinile materne. atunci va fi o tendinţă să apară alte forme de agresivitate. b) indirect. Aşa stând lucrurile cu cât este mai mare gradul de inhibiţie specific unei forme directe de agresivitate. Pentru apariţia autopuniţiei. pot apare schimbări nu numai în obiectul. cu atât mai probabilă va fi apariţia unei forme de agresivitate mai puţin directă. de aceea. Inhibarea actelor de agresivitate directă reprezintă o frustrare adiţională şi este de aşteptat ca această frustrate: a) să instige acte de agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind responsabil de indiferenţă cu agresivitatea originală.M. LESSER arăta că gradul de corespondenţă dintre comportamentul fantasmatic şi cel care se exprimă deschis este mai mare în cazul unora dintre impulsuri decât în cazul altora. În acest caz FREUD afirma că agresivitatea este deplasată de la un obiect la altul. să mărească instigarea la toate celelalte forme de agresivitate. în vreme ce motivele descurajate din punct de vedere cultural arăta o relaţie slabă sau inconsistentă între forţa fantasmei şi exprimarea deschisă. Când anticiparea pedepsei inhibă agresivitatea directă. alături de aceea deschisă. ea tinde să apară numai dacă anumite forme de expresie sunt şi mai puternic inhibate. Astfel. În acest sens. 60 . agresivitatea îndreptată spre sine trebuie să depăşească un anumit grad de inhibiţie şi. când se aflau aproape de rezolvare. vorbim despre schimbarea de formă.

b) exprimarea directă faţă de instigator. Aceasta deoarece frustrarea provoacă cea mai puternică instigare la agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării. se produce deplasarea către sine a unei agresivităţi directe. întoarsă împotriva unui obiect extern. inhibate. ROSENZWEIG clasifică contra-reacţiile la frustrare în: a) extrapunitive – când agresivitatea este făţişă. frustrarea generează tendinţe agresive care nu pot fi îndreptate direct împotriva agentului real al frustrării pentru că acesta fie nu este 61 . terapeutul. Formele de expresie pot fi verbale. Expresia oricărui act de agresivitate este un catharsis care reduce instigarea la toate celelalte forme de agresivitate. potrivit psihanalizei. Deci. tendinţa autoagresivă este mai puternică în cazurile în care subiectul crede că el mai degrabă. aceasta duce la catharsis. când un act de agresiune suferă interferenţe. efectul sau cathartic ar trebui să micşoreze instigarea altor răspunsuri agresive. fie în condiţii nonpunitive. 3) alte condiţii fiind constante. aceasta generând teama de pedeapsă dar şi invers. La rândul său. FREUD arăta că unele persoane melancolice se învinovăţesc pentru fapte produse de persoane iubite. În acest temei se deduc trei idei: 1) instigarea la autoagresare creşte când sursa frustrării este percepută ca fiind subiectul însuşit decât ca fiind un agent extern. Apariţia oricărui act de agresivitate reduce instigarea la agresiune şi. inhibate. Desigur. b) intrapunitive – când agresivitatea este orientată spre sine. alt obiect sau altă persoană decât cea originală. c) impunitive – când vinovatul este tratat într-o manieră impersonală. simptome nevrotice de boală. acestea fiind sursa frustrării. această frustrare produce o altă frustrare care instigă la agresivitate împotriva agentului de interferenţă. autoagresivitatea este un tip de expresie relativ nepreferat şi va apărea numai dacă alte forme de expresie sunt încă şi mai puternic inhibate. 2) tendinţa agresivităţii directe. În reducerea conflictului.În condiţiile în care cantitatea de inhibiţie este constantă. decât un agent extern. c) efectul terapeutic al catharsis-ului în eliberarea tensiunilor agresive (WORCHEL). a) exprimarea ostilităţii se poate face către o a treia parte – de exemplu. Aceasta ar însemna că atunci când un răspuns de agresivitate este exprimat. Autoagresarea răneşte subiectul. un rol important îl au diverse reacţii. răniri fizice. ţinta impulsului ostil este să atace şi să îndepărteze stimulul direct care provoacă agresivitate. iar forma cea mai dramatică este suicidul. de a se întoarce spre sine este mai mare când este inhibată de subiectul însuşi decât de un agent extern. este responsabil pentru frustrarea originală şi când agresivitatea directă este limitată de sine mai degrabă decât un agent extern. Prin urmare. În acest sens. Astfel.

2) individul intolerant să considere că este în siguranţă când atacă un grup dat sau o persoană. 62 . Există anumite caracteristici ale obiectelor sau persoanelor care determină comportamentul agresiv. biologic. iar cel asupra căruia se întoarce aprobiul agresatului se numeşte “ţap ispăşitor” sau prejudiciu. Teoria agresivitatea este o contra-reacţie la frustrare a fost supusă unor ample analize critice în literatura psihologică de specialitate. Atunci debuşeul pentru energia agresivă blocată este găsit prin îndreptarea actului împotriva unui alt obiect-ţintă. acestea fiind considerate de subiectul în cauză ca frustrante: 1) dacă persoana vizată este anticipată (şi cât de puternic). ea fiind departe de a fi încheiată. Desigur. conduitele agresive se modifică ontogenetic. 3) prezenţa justificării morale în a face acest lucru.vizibil. în concepţia lui EYSENCK teoria este circulată din moment ce frustrarea este definită în termenii agresivităţii şi invers. Agresivitatea este astfel transferată. ostilitatea generată de o frustrare se poate manifesta direct sau indirect. fie este capabil să acţioneze prin severe acţiuni punitive. Astfel. se învaţă întrucât fiinţa umană nu este determinată exclusiv. Problema frustrării şi agresivităţii are o istorie lungă şi controversată în psihologie. deplasată şi chiar generalizată în anumite situaţii.

ASPECTE GENERALE 3. CARACTERIZARE GENERALĂ 3.2. MODELUL FAMILIAL – FACTOR DETERMINANT AL AGRESIVITĂŢII 63 .1.CAPITOLUL III ŞCOLARUL MIC .

Copilul este fiinţa şi singura fiinţă care trăieşte în ea însăşi. perioada şcolară mică (6/7 – 10/11 ani) prezintă următoarele încadrări: 1) stadiul dezvoltării psihosociale – în acest stadiu este foarte important să oferim copiilor o activitate constructivă. iar “ copilăria este perioada de vârsta în interiorul căreia se realizează cele mai profunde şi importante procese de dezvoltare a organizării psihocomportamentale a omului”. 2) stadiul dezvoltării cognitive.1. dar conţinutul lor rămâne în bună măsură concret. Structurile operatorii. Acesta se caracterizează prin apariţia grupărilor operaţionale care permit conceptualizări şi coordonări de concepte.” (J. TRĂSĂTURI DE SPECIFICITATE ALE ŞCOLARULUI MIC “Copilăria este acea vârstă fericită în care elanul primitiv care l-a făurit pe om. această nelinişte în legătură cu sine şi cu lumea care a împins umanitatea la cele mai nobile realizări. ca şi la eşecurile cele mai usturătoare. 3) stadiul gândirii morale: tranziţie de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării. sunt abstracte şi definesc o logică calitativă (a ordinii şi claselor). Copilăria este vârsta speranţei şi a visului. deoarece se desfăşoară asupra obiectelor şi relaţiilor concrete dintre ele. caracterizat prin operaţii concrete ale gândirii şi începutul operaţiilor formale. luate în sine. supunerea la regulile “oficiale” se face din respect pentru autorităţi sau pentru impresionarea celorlalţi.3. de la preconvenţional la convenţional. limitând comparaţiile între cei buni şi cei “răi”.1. pe de altă parte. definitorie a însăşi noţiunilor de “copil” şi “copilărie”: “ copilul este fiinţa umană în dezvoltare spre statutul de personalitate”. acest impuls care ne face să ieşim din noi înşine pentru a căuta în aventură ceea ce este mai bun în noi nu este încă înfrânat. CHATEAU) În general dezvoltarea psihologică a copilului se include ca notă esenţială.1. PIAGET încadrează şcolaritatea mică în stadiul operaţiilor concrete (situat între 7 şi 12 ani). Acum are loc perceperea regulilor drept înţelegeri mutuale. dar. Tot din punctul de vedere al stadialităţii. CARACTERIZARE GENERALĂ 3. 64 . constrâns. Din perspectiva stadialităţii.

Buc. aspira şi tendinţele de identificare cu acestea capătă consistenţă. etc.. obiectivat în norme şi reguli. Dar. procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolii elementare şi că. provocată la copil de diferenţa dintre codul grupului şi regulile adulţilor. simţi. impune modelele ei de viaţă. în consecinţă. Realizând o educaţie instituţionalizată şi obligatorie. Editura Didactică şi Pedagogică. Ceea ce începe să se precizeze cu mai mare claritate în această perioadă şcolară este diferenţa dintre stilurile cognitive. evidente. Baza lor fiziologică este legată de dominaţia creată în activitatea nervoasă superioară.) spre încălcarea normelor. două probleme reţin atenţia: delicvenţa juvenilă şi tulburările comportamentale. mai stabile şi mai organizate. relaţionare socială dificilă. şcoala egalizează social accesul la cultură. Cercetările care vizează stilul cognitiv fac deosebirea între stilul impulsiv faţă de stilul reflexiv şi stilul analitic faţă de cel tematic. în însuşi procesul satisfacerii trebuinţelor. În ambele sensuri este implicată problematica afectivă. Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt.56 Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens activitatea intelectuală.Prin urmare învăţarea devine tipul fundamental de activitate. creează virajul de mentalitate spre lumea realului complex (virare ce solicită intens adaptarea). Forma caracterului se manifestă în particularităţile şi specificul acţiunilor şi faptelor omului. care se dobândeşte şi se exprimă prin capacitatea de “a te stăpâni” şi prin aceea de “a acţiona” în 56 ŞCHIOPU U. activitatea şcolară imprimă modificări în universul interior. poate fi mai mult sau mai puţin strânsă. 1963. etc. copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare. legătura dintre şcoală şi viaţa socială. Formarea caracterului depinde în mare măsură de temperament. activitatea şi munca şcolară creează cadrul unor condiţii relativ noi. Transformările. În ceea ce priveşte caracteristicile afective ale acestei perioade. 65 . de dirijarea voluntară a conduitei. Se destramă mitul copilăriei şi se dezvoltă realismul concepţiei despre lume şi viaţă în care acţionează modele sociale noi de a gândi. creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară. de asemenea. ale dezvoltării psihice a copilului. i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei. îi pot conduce pe cei cu o constelaţie afectivă aparte (lipsa încrederii în sine. Şcoala impune copiilor o serie de cerinţe şi un anumit mod de conduită generală. precum şi modelele sociale de a gândi şi acţiona. reformele învăţământului din ultimul timp au dus la înrăutăţirea situaţiei din şcoli. antagonism. Interesele încep să se dezvolte în procesul satisfacerii unor trebuinţe. Acest concept desemnează tendinţa de a răspunde varietăţii sarcinilor şi problemelor intelectuale într-un mod particular. În perioada micii şcolarităţi. Treptat. Frustrarea. Aceşti copii par a căuta satisfacţie şi recunoaştere în alt cadru decât cel şcolar sau familial. – “Curs de psihologia copilului”. a unor forme de activitate. precum şi condiţia de exprimare verbală şi comportamentală a acestuia.

rudele sale. Copiii nestăpâniţi. Gândirea sa dispune de procese largi de generalizare. Pe planul dezvoltării proceselor de cunoaştere. încep să se stăpânească relativ. Una din cele două activităţi care se supune legii celeilalte trebuie să se transforme şi în continuare. planul său mintal este relativ bogat – gândirea este activă. deci. al preocupărilor sale. întâlnirile obişnuite sau neobişnuite. 66 . ceaşca. Deci creşterea este marcată de conflicte ca şi cum ar fi de ales între un tip de activitate vechi şi altul nou. În viaţa copilului de 7 ani se întâmplă un mare eveniment: intrarea la şcoală. şi. în primul rând. şi de obişnuinţe. mediu constituit din persoane şi din lucruri: mama sa. analiză şi sinteză. obiectele din apropierea lui. al întregii dezvoltări psihice. a posibilităţii formării şi dezvoltării 57 Item 10. iar copiii caracterizaţi printr-o inerţie a activităţii nervoase superioare.57 În ceea ce priveşte relaţia temperament – caracter în perioada şcolarităţii mici are lor un intens proces de mascare a unor aspecte temperamentale. îşi pierde puterea de a reglementa util comportamentul copilului. El dispune de cunoştinţe numeroase.conformitate cu un anumit ţel. radio-ul. sunt activaţi. fără bifurcări şi fără ocoluri. suferă permanent solicitări. relaţii şi structuri diverse. în societate. constituie pentru copil o stânjenire. cele confecţionate. de bunăvoie sau nu. o linie dreaptă. al educaţiei şi al sumării latente a tuturor influenţelor şi condiţiilor ce au acţionat activ în trecut şi au determinat reacţii stereotipice specifice. îl îndepărtează sau îl atrag şi-i modelează activitatea. Dar câte alte ocazii întâmplătoare nu-l obligă să aleagă între efort sau renunţare! Ele apar din mediul înconjurător. totuşi. instituţii. un obstacol sau un instrument pe care el poate fi ispitit fie să le ocolească. Adesea se declanşează o criză care atinge vizibil comportamentul copilului. o problemă sau un ajutor. iscoditoare. El posedă unele noţiuni concrete. Prin urmare.. şcoala – care constituie tot atâtea contacte . Acest moment este amplu pregătit din perioada preşcolară în planul intereselor copilului. care constituie un produs automatizat al experienţei generale de viaţă. lingura. o altă trăsătură specifică a dezvoltării copilului de 7 ani este aceea a existenţei unui larg plan mintal. prin care el trebuie să se încadreze. Gândirea sa se exprimă deja sub forma raţionamentului deductiv sau sub forma judecăţii inductive. ce au început să i se dezvolte. între el şi oameni. Copilul de 7 ani simte plăcerea conversaţiei. Principalele orientări la care copilul se supune în mod normal constituie. Limbajul interpune între el şi dorinţele lui. electricitatea. hainele. oala. vioi. copilul de 7 ani este capabil de a înţelege un sistem mai amplu de cunoştinţe. tipul slab în special. fie să le ia în stăpânire. o ocazie frecventă de incertitudini şi ezitări. Transformarea copilului în viitorul adult nu urmează.

2 COPILUL ŞI FAMILIA Lumea sufletească a copilului are particularităţile ei prin care se deosebeşte de lumea sufletească a adultului. 2) ura dintre surori are la baza ei vanitatea şi amorul propriu. calitative. autocontrolul conduitei au la bază creşterea caracterului activ al dinamicii corticale. precum şi a refuzului de a accepta dominarea unuia de către celălalt. atât faţă de actele de conduită.. 3. Relaţiile dintre părinţi şi comportamentul acestora sunt imitate de copiii din familie. precum şi dorinţa celuilalt de a ieşi de sub dominanţă. ROBIN fiind unul dintre cercetătorii care le-a descris şi clasificat astfel: 1) ura dintre fraţi are la bază reacţii de apărare instinctivă. Cauzele le regăsim în neînţelegeri.58 Autodisciplinarea. Adulţii se înşeală adesea atunci când încearcă să transpună asupra copiilor propria lor mentalitate. Este un sentiment de revoltă. succesiunea cauzală. 58 ŞCHIOPU U. relaţiile cantitative. Editura Didactică şi Pedagogică. în sentimentul de gelozie etc. părinţii reprezintă modelul acestora. foarte dezvoltate. elementele evidente de autodisciplinare. pe la 7 ani . rănirea amorului propriu. 59 67 . G. Ea este expresia dorinţei fiecăreia de “a fi” mai mult sau altceva decât cealaltă soră. precum şi a copiilor între ei în cadrul fratriei”59 În această privinţă. Pentru copii. dar şi revolta acesteia de a fi supusă. Memoria şi imaginaţia afectivă sunt. Bucureşti. ROBIN). Acest termen înregistrează forme diferite. Bucureşti.. dar şi dorinţa unuia de a domina. care surprinde feluritele relaţii dintre fenomene.1. În genera. impresia că unul sau una sunt mai avantajaţi de părinţi sau neglijaţi. 1967 ENĂCHESCU C. Ideea de superioritate a fratelui asupra surorii sale poate declanşa sentimentul tandru de protecţie. copilul manifestă. Editura Didactică şi Pedagogică. necauzală. cât şi în procesele de cunoaştere. etc. Gândirea copilului are la 7 ani un caracter concret. în loc să facă efortul de a înţelege mentalitatea acestora. 1998. 3) ura dintre fraţi şi surori are la bază gelozia. de a stabili o concluzie pe baza unor premise. de asemenea. vanitatea. Copilul de 7 ani ştie că dacă un copil mai mic plânge aceasta se întâmplă sau fiindcă s-a lovit sau fiindcă l-a certat cineva şi imediat întreabă asupra pricinii plânsului în aceste direcţii. Ea este expresia unui dezacord legat de “rangul de fratrie”. a capacităţii de agândi.noţiunilor. cele mai importante forme de devianţe care apar sunt manifestate prin sintagma “ură familială” (G. “Atitudinea părinţilor faţă de copii vectorializează atitudinea copiilor faţă de părinţi. – “Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”.. – “Psihologia copilului”.

complexele de inferioritate. stabil. se poate vorbi şi despre formarea personalităţii copilului lipsit de familie. 68 . impresia că dragostea soţiei sale pentru el este orientată către copii.1.) suplinesc dragostea şi protecţia familială de care copiii au atât de mare nevoie. invidia. despre conflictul statutelor şi al rolurilor.). cât şi cel auxiliar (supraveghetori. de a se substitui acestuia. 6) ura filială reprezintă clasica rivalitate “fiu – tată”. Sentimentul patern este mult mai instabil decât cel matern. şcoala şi societatea. Analog. Editura Ştiinţifică. de cel şcolar în care întregul personal didactic (învăţători. dintre părinţi şi copii. a copilului abandonat în centrele de plasament unde modelor familial este substituit. În cazul tulburării acestuia. într-o măsură mare.60 În acest sens. superficialitatea. de aceea. precum şi importanţa covârşitoare modelelor familiale oferite. 1965. Este vorba de fapt. ei trebuie să fie nişte modele demne de urmat. pot apărea diferite tipuri de devianţe precum: orgoliul. dintre fraţi. Această “trecere” poate constitui pentru mulşi copii o criză gravă cu implicaţii asupra dezvoltării şi a sănătăţii mintale. tiranie. Factorii cei mai importanţi în formarea personalităţii şi caracterului copilului sunt: 1) instinctul de dominare care garantează forţa personalităţii şi capacitatea de adaptare a individului. El se obişnuieşte treptat cu realitatea pe care şi-o însuşeşte printr-un dublu proces. sentimentele sale de onoare. – “Psihologia inteligenţei”. rutina. de asimilare şi acomodare. Un rol deosebit de important pentru această perioadă revine formării personalităţii copilului. laşitatea. îngrijitori. 2) teama de risc necunoscut şi de durere dă naştere la prudenţă. manifestat prin tendinţa fiului de a uzurpa statutul şi de a prelua rolul tatălui. Copilul trăieşte într-o lume de miracole în care totul este însufleţit. educaţia este mijlocul de a conduce copilul din lumea viselor sale în lumea reală. 60 PIAGET J. lumea sufletească a copilului are particularităţile ei. aprecierea raţională a situaţiilor. scopuri utile etc. 5) ura paternă se manifestă prin ostilitate. RIBOT afirma că “în societăţile umane dragostea maternă este elementul universal. prin care se deosebeşte de lumea sufletească a adultului. 3. Bucureşti. conflictele afective. BOUYER şi MARTIN – SISTERON pun un accent deosebit pe următoarele aspecte implicate în formarea personalităţii copilului: familia. etc. educatori etc. răceală. Devianţele care pot apărea sunt: lenea. dominanţă.3. invidia. T. ironizare. Toate acestea demonstrează rolul major al familiei în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului şcolar mic.4) ura maternă. COPILUL ŞI REALITATEA SOCIALĂ În general. subliniază importanţa relaţiilor dintre părinţi. vanitatea. nodul vital”.

2. etc.1. Orice 61 ENĂCHESCU C. evitându-se ironia. jocuri active. fie în propria sa imaginaţie. fobii.61 3.3) apetenţa alimentară este un fapt natural la copil. 69 . 6) sexualitatea. BLEUER şi CLAUDE au subliniat importanţa acestei predispoziţii în autism şi schizofrenie. gimnastică. 5) tendinţa la curiozitate ţine de dorinţa copilului de a cunoaşte. În caz contrar. În acest caz. 4) tendinţa de a construi lumi imaginare este o situaţie frecvent întâlnită la copii. Astfel se formează cunoştinţele şi gândirea logică. aceştia având obiceiul să se refugieze în imaginar şi să viseze. Devianţele care pot apărea se manifestă prin deformarea gândirii şi prevalenţa imaginaţiei asupra logicii. fobiile. Bucureşti. 1998. 7) sentimentele morale şi religioase pot avea un rol reglator– modelator şi sublimativ pentru alte tendinţe care se pot manifesta. conform voinţei sale libere. ea se manifestă ca o tendinţă inferioară. Din punct de vedere moral. Trebuie să i se răspundă de fiecare dată clar. ideile legate de iad şi pedeapsa viitoare pot genera la copii angoase. scrupulele. mitomania. Remediul acestora se găseşte în: activităţi sportive. În legătură cu aceste aspecte sunt menţionate următoarele devianţe: sadismul (manifestat prin plăcerea de a chinui animalele). pot apare următoarele tipuri de devianţă: răsfăţ.Este faza interogativă a lui “De ce?”. În mod contrar. greşelile. Orice copil se formează ca personalitate după modelul oferit de “imaginea” celuilalt. etc. masochismul (manifestat prin tendinţa de a fi umilit sau de a suferi dureri). Uneori. copilul va căuta răspunsurile fie în afara familiei sale.2. obsesii. refuz alimentar etc. Alte devianţe care pot apărea sunt: obsesiile. concis. copilul este “altul” sau “alţii”. MODELE EDUCATIVE 3. – “Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”. impregnarea ideilor ateiste poate fi urmată de convingerea că omul este liber să facă orice. MODELUL FAMILIAL – FACTOR DETERMINANT AL AGRESIVITĂŢII Înainte de “a fi el însuşi”. În toate aceste situaţii familia este prima care are datoria de a împiedica copilul să evadeze în imaginar în afara situaţiilor de joc. La copii se consideră că există în germene tendinţa la anomaliile viitoare ale adultului. narcisismul. O asemenea înclinaţie trebuie să rămână un simplu joc şi să nu devină un mecanism cu ajutorul căruia să evadeze din situaţiile dificile. Editura Didactică şi Pedagogică.

această perioadă durează 2 – 3 ani. cu caracter extern. ea este mult mai scurtă – aproximativ 1 an. 1997. a doua perioadă de separare de familie. vorbeşte şi se joacă liber în jurul mamei. 3) Childhood – perioada până la adolescenţă – este etapa “călătoriilor” şi a jocului cu alţi copii. În comunităţile civilizate. copilul este. etapă în care se realizează o relativă independenţă. Este perioada în care toţi copiii încep să fie iniţiaţi în legătură cu relaţia dintre membrii unei comunităţi. El nu se poate mişca independent şi nu-şi poate articula dorinţele şi ideile. simbolizează interdicţia şi forţa disciplinară. părinţii.D. Urmele mentale lăsate de familie fiecărui individ exercită mai târziu influenţe sociale în ceea ce priveşte predispoziţia lui şi în ceea ce priveşte “puterea creatoare în domeniul tradiţiei. Copilul. E. el va avea 62 VERZA E. În mod normal. de origine al acestuia. iar pentru siguranţă este dependent de protecţia părinţilor. Orice educaţie ca proces de formare a copilului trebuie să înceapă şi să se desfăşoare în cadrul grupului familial. “Istoria copilăriei”(”The history of childhood”) cuprinde perioade diferite izvorâte din necesitatea de a distinge etape ale sexualităţii. Concomitent în cazul în care acesta este băiat. Buc. cel care permite dirijarea dorinţelor şi construcţia psihică a fiinţei umane. perioadele sunt următoarele: 1) Infancy (sugarul) se caracterizează prin aceea că copilul este dependent de sânul mamei pentru hrănire. La unele popoare sălbatice. se poate mişca. Această perioadă se întinde de la naştere până la înţărcare. El învaţă “să se mişte mai departe de familie şi începe să-şi fie suficient lui însuşi”. 4) Adolescenţa – cuprinsă între “pubertatea psihologică şi completa socializare matură”. bărbatul. deşi ataşat de mamă şi incapabil să ducă o existenţă independentă. despre existenţa unui aşa – numit “complex familial”. adolescenţa se sfârşeşte cu o căsătorie şi întemeierea unei noi familii. ca prezenţă în familie. acompaniind represiunile şi amneziile în care fiecare memorie este reglată de către inconştient. crize diverse. Se vorbeşte. Este..sistem de educaţie ca act de formare a individului începe cu imitaţia şi se încheie cu identificarea unui model. – “Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii”. 70 . ŞCHIOPU U. este perioada “completei emancipări faţă de atmosfera familială”.P. Persoanele cărora le revine sarcina formării copilului sunt. artei şi religiei”. de fapt. înţelegând prin acestea presiunile sau reprimările. însă. Imitaţia şi identificarea la copil se fac în raport cu “influenţele”.. în primul rând.. în calitatea sa de tată. deci. în primul rând. precum şi perioada în care se accentuează desprinderea de familie. În acest sens. Pentru orice tată. exercitate de părinţi asupra copilului. o afirmare a virilităţii sale. imaginea autorităţii. 2) Babyhood – cuprinde perioada de la 3 / 4 ani la 6 ani – şi se caracterizează prin desprinderea graduală de limitele familiei.62 În cadrul grupului familial.

mama. vedere. grijă pentru echilibrul alimentar şi igienic. caracter imperios. joc. fiecare dintre ei îndeplinind două roluri. Mama este primul contact cu lumea. în modelul personalităţii acestuia. Relaţia dintre mamă şi copil se realizează prin voce. Pentru un copil. Editura Didactică şi Pedagogică. În timp ce efectele negative ale modelului patern se vor manifesta mai târziu în comportamentul şi atitudinile copilului. tot aşa şi copilul reprezintă un simbol pentru tată. rolul patern. e) mama copiilor infirmi este hipergrijulie. violent. 1996. – “Tratat de igienă mintală”. cu semenii. defetist. aşa cum tatăl reprezintă un anumit simbol pentru copil. corectitudine. pe de o parte. b) tată blând. c) tată anxios. 63 ENĂCHESCU C. Aşa cum există anumite tipuri de tată. d) tată iubitor. În sensul acesta. În acest sens. bărbatul este şi soţ şi tată. satisfacţie. scrupuloasă. Ea reprezintă sursa esenţială a întregii dezvoltări mintale a copilului. pe de altă parte. b) mama abuzivă este tipul care nu poate desprinde dragostea maternă de propria sa persoană. depresiv. În cadrul unei familii.pentru tatăl său semnificaţia simbolică a “continuităţii” acestuia. d) mama intelectuală se caracterizează prin ordine. precum şi sursa de stimuli emoţional – afectivi orientaţi către copil. efectele negative ale modelului matern se manifestă precoce. ENĂCHESCU): a) tată agresiv. Modul în care tatăl îşi exercită rolurile sale diferă în raport cu tipul de tată. vegetativă şi somatică. agresivă uneori faţă de infirm. modelul tatălui pe care l-a avut. Bucureşti. mama reprezintă pentru copil nu numai o sursă de stimuli cu efect pozitiv. mai ales în sfera emoţional-afectivă. mama reprezintă centrul experienţelor sale pe plan fiziologic. Ca atare. Atitudinile materne nocive pot declanşa apariţia unei largi game de boli la copil pe plan somatic. copilul va imita. mai important şi imediat asupra dezvoltării copilului. arhaism al comportamentului afectiv. iar femeia – soţie şi mamă. psihologic.63 Devenit adult. ci şi o sursă de frustrări şi carenţe cu efect negativ. ENĂCHESCU). c) mama nesecurizantă este cea care priveşte copilul ca pe un mijloc şi nu ca pe un scop. la rândul său. se disting câteva tipuri de tată după cum urmează ( C. psihic sau psiho-somatic. hrană. prietenos. are un efect mult mai direct. simpatic. miros. (C. sentimentul de securitate. rolul conjugal şi. închis. 71 . la fel se poate spune că există şi anumite tipuri de mamă: a) mama captivă caracterizată prin egoism. afectiv şi intelectual. etc. văzut ca un semi-zeu. cald. autoritar. în raport cu tatăl. intolerant. Prin urmare. vigilent.

curente. Actele de agresivitate aflate pe treapta lor maximă – violenţă – sunt de regulă. doar le ascunde. îl pot atrage pe tânăr pe o pantă extrem de primejdioasă. Acest aspect este deosebit de important. fie rude. egoism sunt trăsături de neconceput pentru ceea ce înseamnă. şcolile sau profesiunii alese. comise de tineri slab ataşaţi mediului în care trăiesc. acestea să erupă cu o vigoare sporită. crud doar pentru că “aşa s-a născut”. nocivă a manifestărilor antisociale. Ca atare. Este dovedit ştiinţific că un copil care îndură de mic presiunea unei comportări părinteşti dure îşi însuşeşte acelaşi fel de comportare. copii proveniţi din adulter. ca şi recompensare. însă bătaia nu rezolvă impasurile. siguranţa reacţiei sale. recurg tot la bătaie. De multe ori. noţiunea de PĂRINTE. brutalitate. mama poate respinge copilul sau. iar la acesta. copilul are înclinaţia naturală de a-l atrage pe adult pe terenul violenţei. Copilul va percepe relaţiile conflictuale dintre părinţi. toate formele de disociere familială şi consecinţele lor: copii nelegitimi. fie părinţi. dacă însă părintele rămâne lucid.În ceea ce priveşte influenţa cuplului familial se consideră că atât mama. etc. în înţelesul cel mai direct. Dacă se lasă “scos din răbdări” înseamnă că a fost “manevrat” de copil. o reacţie agresivă care se poate interioriza. infirmată. dar mai există şi cealaltă faţă a monedei. alcoolismul. Situaţia se agravează în cazul unui prost climat familial: mizeria materială. neînţelegerea. încât părinţii . în nenumărate rânduri. dacă află că propriul lor copil l-a bătut pe altul. cu restul oamenilor. de a-l “încerca” astfel. copilul este şi rezultatul naturii relaţiilor dintre părinţii săi. S-a observat că aproximativ trei sferturi dintre copiii cu tulburări caracteriale şi de comportament au părinţii despărţiţi. dimpotrivă. De aici apare o atitudine agresivă a părinţilor faţă de copil. va încerca să-l 72 . făţişe. nepricepere. cât şi tata influenţează copilul nu doar prin comportamentul lor individual. devine dur în relaţiile cu ceilalţi copii şi apoi. copii adoptaţi. La fel s-a prăbuşit altă prejudecată părintească. Părerea că bătaia îndreaptă ceva a fost. agresiv. mai cu seamă al unor oameni apropiaţi. ci şi prin natura relaţiilor lor conjugale. unul împotriva celuilalt. al bătăii cu cureaua sau vergeaua trebuie să dispară din “arsenalul educaţiei”. In cazul copiilor agresivi se constată existenţa unor relaţii familiale marcate de violenţă şi agresivitate a părinţilor. Lipsa de logică este atât de flagrantă. la maturitate. Argumentul palmelor. când exemplul / modelul negativ. Din punct de vedere psihologic. după un timp. cea privind caracterul implacabil “rău” al progeniturii lor: ar fi brutal. Tulburările din interiorul cuplului vor genera la rândul lor (secundar) turburări din partea copilului. Este normal ca părinţii să aibă dreptul de a folosi mijloace de constrângere. copilul îşi dă seama ce înseamnă stăpânirea de sine. Superioritatea părintelui se dovedeşte atunci când acesta se poate stăpâni. Nepăsare. mizeria morală. pentru ca apoi. iar analiza lui va pune în evidenţă aspecte atitudinale diferenţiate ale tatălui şi ale mamei faţă de copil.

În acest sens. există două categorii de lucruri: decente şi indecente. Dat fiind aceasta. şi pure şi impure. De asemenea. prin aceasta făcându-se referire la curiozitatea sexuală a copilului. atunci tatăl îşi va manifesta ostilitatea şi dezaprobarea. se consideră că factorii sociali se amestecă cu cei biologici şi. bătrânele le sfătuiesc pe tinerele mame ca băiatul să doarmă separat de ele. Adesea. mama devine violentă şi îl face pe băiat să sufere. Acest transfer nu trebuie confundat cu tendinţa adolescentului de a se îndrăgosti de femeia mai în vârstă.orienteze împotriva tatălui său.64 În momentul în care copilul începe să prezinte modificări determinate de sex. Sentimentele tatălui privind fiica – “o repetiţie a lui însuşi într-o postură feminină” – constau în aceea că fata îi măguleşte vanitatea. Paris. să capteze copilul şi să-l orienteze ostil împotriva mamei sale. La rândul său. b) “melancolia” tatălui vizând dispariţia şi înlocuirea sa determină ostilitate din partea lui. prin urmare. dar fără alte sentimente. ea nu are decât sentimente de admiraţie pentru fiul care va deveni cândva bărbat. în timp ce tatăl păstrează sfera indecentului prin poziţia sa de autoritate morală supremă. tatăl este mai tandru cu fata decât cu fiul. mama nu are sentimente negative faţă de băiat. În separarea “decentului” de “indecent” rolul important revine părinţilor şi mai ales mamei care explică mai mult decentul. Alcan. sentimentele lui faţă de educatoare o fac geloasă. copilul dezvoltă “interese clandestine şi impulsuri subterane”. – “Trei eseuri privind teoria sexualităţii”. În comunităţile săteşti. sentimentele părinţilor sunt diferite faţă de fii şi fiice în sensul că tatăl vede în fiu (băiat) pe succesorul lui. Adesea indecentul este asociat cu sensul de vină. copiii realizează mai uşor diferenţele dintre sexe şi nu au “misterul” reproducerii. ştiindu-se că erecţiile infantile de la aproximativ 3 ani demonstrează că băiatul îşi priveşte altfel mama decât fata. Tatăl poate căuta. ca atare. Ca atare. 73 . ei considerând aceste lucruri ca fiind normale. pe de alta. pe de o parte. Un moment deosebit ce se petrece în jurul vârstei de 7 ani îl constituie intrarea la şcoală a copilului când are loc transferul sentimentelor către o “mamă-substitut”. insă. copilul este reprimat în ambele cazuri: ostilitatea tatălui provoacă reacţii de răspuns ale copilului tot în sentimente ostile. Şi tot în acest mediu. singurul care-l poate înlocui în gospodărirea familiei. indecentul rămânând ca fiind ceva neclar. dacă mama este prea ataşată de copil. la rândul său. mama refuză să se vorbească în prezenţa ei despre “chestiuni sexuale”. 64 FREUD S. în timp ce mama se comportă invers. de neatins. Ca atare. Aceasta nu este alta decât învăţătoarea care va fi privită cu o tandreţe pasională. tatăl devine mai critic şi influenţele sale se exercită în două direcţii: a) dacă băiatul nu corespunde idealului în care tatăl crede. mai ales de băiat.

devenit tânăr adolescent. Cluj. pe care copilul le resimte faţă de părinţii săi. Complexul oedip este sursa culturii sau. Se consideră că. conflict al unei “situaţii triunghiulare” în cadrul căreia fiul uzurpă rolul tatălui căruia i se substituie ca rol. Routledge & Kegan Paul Ltd. FREUD pune “complexul oedip” la baza dezvoltării psihice a individului. acesta fiind un sistem de atitudini tipice pentru o societate patriarhală. religioase. Se mai vorbeşte şi despre tipul de familie non-parentală. S. În acest context. Item 18. sentimentele negative sunt dominante în relaţia tată-fiu. “cultura începe cu reprimarea instinctelor”. Deci. totodată. este vorba despre un conflict al rolurilor. În forma negativă. expectaţii economice şi anumite comportamente şi atitudini ale soţului şi soţiei. – “Sex and repression în Savage society”. ca atare. 66 67 Item 18. complexul oedip este lichidat în momentul în care copilul. Din momentul concepţiei. la formarea şi maturizarea emoţional-afectivă a personalităţii acestuia. Aceasta este structura familială asimetrică formată dintr-un părinte şi copilul (copiii) său 65 GHIRAN V.. se va identifica cu părintele de acelaşi sex. copilul manifestă atracţie pentru părintele de acelaşi sex şi ostilitate faţă de părintele de sex opus. apare următoarea problemă: dacă idealul tatălui privindu-l pe fiul său coincide cu idealul fiului. igienice. 68 74 .67 În consecinţă. educarea şi formarea personalităţii copiilor o are şi modalitatea de formare a cuplului marital. legale şi religioase impuse de fiecare societate. MALINOWSKI B. idealizarea tatălui scade şi. de regulă. Când idealul tatălui începe să se destrame se manifestă neliniştea fiului însoţită de emoţii contradictorii: . în raport cu mama sa care este obligată să-şi schimbe rolul de mamă în cel de soţie.68 Un rol important în creşterea. Litografia IMF. ieşind astfel de sub dominaţia şi dependenţa parentală şi identificându-se cu noul său rol. De fapt. precum şi pe diverse reguli morale. – “Curs de psihiatrie infantilă”. Se descriu două “situaţii oedipiene”: pozitivă şi negativă. complexul oedip depinde de tipul de viaţă al familiei şi de morală sexuală. relaţia mamă-copil devine o grijă a comunităţii în sensul că mama trebuie să respecte anumite obiceiuri şi să urmeze anumite ritualuri morale. cum spunea MALINOWSKI.65 În general. autoritate care în familie este reprezentată de tată. Un alt aspect deosebit de important este existenţa Complexului Oedip. cultura presupune o educaţie care nu poate continua fără autoritate coercitivă. iar în jurul vârstei de 6 ani atitudinile copilului includ elemente ale urii şi dorinţei suprimate. Căsătoria se întemeiază pe fundamente morale.66 În forma pozitivă se manifestă atracţia copilului pentru părintele de sex opus şi rivalitate faţă de cel de acelaşi sex.Mai târziu în evoluţia copilului. complexul oedip este un ansamblu organizat de dorinţe erotice şi ostile.afecţiune – neplăcere. tandreţe – teamă. London.

c. după cum urmează:69 1. funcţiile sale sunt multiple. fie prin decesul celuilalt părinte. de stilul de viaţă. După O. 3. cultural-formativă. ca simbol al separării de mamă a acestuia. PIAGET. RANK. Până la FREUD. în special de mamă. fie prin divorţ. Acest punct de vedere este susţinut de teoria lui J. 3. integral-formativă. se consideră că viaţa propriu-zisă. fie prin abandonarea familiei de către un părinte. se dezvoltă şi implicit. c. 2. parcurgând etape succesive de dezvoltarematurizare. 4. îşi formează personalitatea. de modul în care efectele separării au marcat adultul. ca atare. relaţia fraternală. fie prin naşterea unui copil dintr-o relaţie liberă. fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui. COMPARAŢIE CENTRUL DE PLASAMENT – ŞCOALA DE MASĂ Familia şi copilul reprezintă elementele de bază ale societăţii. funcţia afectiv-sexuală (sau sexuală şi reproductivă). social-integrativă. psiho-morală. b. relaţia conjugală.(săi). schimbările din raportul părinte-copil depind de timpul pe care părintele îl consacră copilului.2. accentuată de secţionarea cordonului ombilical. Urmează apoi e etapă de creştere şi de desprindere treptată a copilului de părinţii săi. b. de modul în care adultul dezvoltă strategiile de rezolvare a problemelor de viaţă. cu ieşirea acestuia de sub controlul şi autonomia maternă. funcţia de solidaritate care se referă la : a. Naşterea individului va reprezenta o experienţă psihotraumatizantă pentru copil (“traumatismul naşterii”). fie prin adopţiunea realizată de o persoană singură. funcţia reproductivă. se disting patru faze majore: 1. relaţia parentală. începe odată cu naşterea individului.2. funcţia economică. d. dezvoltarea şi formarea personalităţii copilului. 69 Item 23. familia fiind cadrul în care copilul se naşte. reprezentată prin cuplul marital. faza familială care consideră că viaţa începe cu o unire. 75 . în afara căsătoriei. în special cea psihică. funcţia de socializare cu câteva subfuncţii: a. În concluzie. în procesul de formare şi creştere a personalităţii individuale. 5. creşte. am putea spune că familia îndeplineşte un rol deosebit de important în creşterea. În cadrul acestui tip de familie.

pasivi în ceea ce priveşte formarea şi educarea propriului copil – aceştia (copiii) preferă să locuiască pe stradă. părinţii copilului sunt decedaţi. scop. concomitent cu separarea completă a acestuia de familia sa de origine. avem de-a face cu două situaţii-problemă: fuga şi vagabondajul. corespunzătoare idealurilor etice şi spirituale ale individului. distanţi. c. – “Dicţionar de psihologie” 76 . a şcolii. puşi sub interdicţie. ideologice sau filosofice. La rândul său. d. şi anume Cum ajung aceşti copii în centrele de plasament ? Răspunsul ţine de câteva situaţii de o extremă importanţă: a. În cele mai grave situaţii – atunci când părinţii sunt dezinteresaţi. considerată tot ca un proces de afirmare socială. b. faza socială este considerată ca fiind o “renaştere” prin afirmarea externă a individului.vagabondare înseamnă a rătăci fără ţintă. de dobândire a prestigiului şi autorităţii individuale. direcţie. reprezentând în fond momentul desăvârşirii fiinţei sale (O. a căror personalitate se formează în Centrele de Plasament ?” Pentru a răspunde la această întrebare vom porni de la o problemă cu caracter general. cu lumea. RANK – nu putem să nu punem următoarea întrebare “Tot aşa este şi în cazul copiilor lipsiţi de părinţi. în parcuri. dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive în / dependente de voinţa părinţilor. fuga este egală cu părăsirea casei părinteşti. alergare. goană. 3. Ea este privită ca fiind un proces de afirmare deplină a persoanei respective.2. NORBERT SILLAMY în Dicţionarul psihologiei încearcă să fie şi mai exact:70 70 SILLAMY N. părinţii sunt declaraţi judecătoreşti morţi sau dispăruţi. Pornind de la această “structură” de formare a personalităţii – oferită de O. Prin urmare. Este faza formării şi a lichidării complexului oedip. În acest sens. colo. hoinărind dintr-un loc întraltul. părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti. Această fază este caracterizată prin identificarea individului cu anumite idealuri spirituale. Dicţionarul explicativ al limbii române contemporane (DEX) defineşte astfel cuvintele fugă şi vagabondare: . fără ţintă. în gurile de canalizare. pe când vagabondarea este egală cu rătăcirea de colo. copilul este pur şi simplu declarat abandonat. trăind ca un vagabond. necunoscuţi. reci. părăsirea grabnică a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. faza artistică reprezintă unirea individului cu natura. 4. Ea se caracterizează prin dominarea gândirii. e. RANK). faza spirituală este considerată a fi faza superioară. .fuga este deplasarea cu paşi repezi. cu realitatea. având poate un ţel.

de 2 – 3 luni. ca rezultat al unei stări conflictuale cu şcoala. Consecinţele fugii sunt adeseori extrem de serioase: furt. Distanţa dintre ele este dată de durată: fuga are un caracter de criză. o situaţie familială deosebită generată de disocierea căminului.fuga înseamnă plecare de la domiciliul său (la copil. Editura Press.furt de-acasă – fugă de –acasă – prostituţie etc.furt de-acasă – fugă de-acasă – grup – agresivitate. tendinţele revendicative. un substitut pentru părintele absent din procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii acestor copii. În orice caz.vagabondarea se referă la aceea că vagabondul nu se fixează nicăieri.grup – furt social – fugă de-acasă – agresivitate. este vorba despre un comportament specific neadaptatului. de evadare pentru a vedea lucruri noi. . relaţia dintre ele ar putea fi astfel schematizată: . iar vagabondajul este un fenomen complex având o desfăşurare în timp. în special pentru a întâlni şi a trăi o experienţă imaginară indusă printr-o sugestibilitate infantilă din lecturi sau din influenţe relaţionale. este unul care îşi urmează “visurile”. 71 MITROFAN I. de asemenea.. fiind epilogul unui conflict cu anturajul. Centrele de plasament oferă acestor copii cu probleme de adaptare sau lipsiţi de o familie. în care subiectul se asociază cu persoane psihopate şi trăiesc din experienţe la baza cărora stau cele mai diverse manifestări antisociale. CIUPERCĂ C.71 Durata variază de la fuga de o jumătate de zi. construindu-şi un fel de “fabulă trăită” (DUPRE). În acest sens.la cei instabili şi lipsiţi de suport afectiv – abandon. câteodată reacţie la opoziţia faţă de mediul care nu-l satisface.. un model şcolar şi familial. cu familia. până la marile fugi. . vagabondajul apare în special la indivizii emotivi – de exemplu: frica de a se întoarce acasă din cauza unei note proaste luată la şcoală . Bucureşti. Fuga mai poate fi o expresie a unei dorinţe de aventură. . deci. poate fi rezultatul imitaţiei şi al sugestiei ca şi al tentaţiei de “socializare” prin intrarea într-o bandă. un sistem de educaţie. hebefreniile “de orgoliu”. fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotivă. implică şi formarea unor obiective complementare celor generale de educaţie şi învăţare. . În primul rând.grup – furt de-acasă – fugă de-acasă – agresivitate. în general. nu are domiciliul fix. educaţia în centrele de plasament răspunde unor nevoi speciale şi. 1998 77 . agresivitate. – “Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei”. În funcţie de cauze. totodată o speranţă confuză de a găsi aiurea ceea ce i-a fost până atunci refuzat).fugă de-acasă – grup – furt social – agresivitate. . La copii. lipsuri materiale. Vagabondajul este o reacţie organizată care apare din lipsă de ataşament familial sau faţă de o constrângere dificil suportată. dezmembrarea familiei.

3. respectul de sine (încrederea în sine.primul nivel cuprinde nevoile fiziologice (hrană. respectul faţă de alţii). constituţia bio-psihică.În acest sens. tulburări psihice: de comportament. de tensiunile din organism. ambele fiind surprinse în ierarhia nevoilor din piramida lui MASLOW şi anume: . determină adoptarea unui comportament agresiv adoptat. afectivitate. Unii asociază conceptul cu ideea de lipsă.al treilea nivel. 78 . trăsăturile individuale reprezentate prin: vârstă. traume psihosociale. – “ Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici”. sex. 2. ca o compensare. raporturi şi evoluţie: frustrări şi carenţe afective. apartenenţă şi dragoste (dragoste. Această agresivitate provine dintr-o gravă insatisfacţie afectivă. ci şi prin absenţa afecţiunii (tot un act ostil la adresa copilului). să se 72 ENĂCHESCU C.al doilea nivel cel de securitate (protecţia împotriva pericolelor).al cincilea nivel. formarea personalităţii şi felul în care individul îşi rezolvă propriile sale situaţii de viaţă priveşte procesul de creştere. realizarea personală (posibilitatea de a-şi dezvolta potenţialul ). b. statutul de emigrant sau / şi de minoritar etc. . Comportamentul agresiv al copilului lasă. deci. reprezentată prin următoarele aspecte: asocierea la grupurile delictuale. În ceea ce priveşte formarea personalităţii copilului. . în ultimă instanţă.72 Situaţia de frustrare mai sus amintită. iar alţii se referă la noţiunea de dorinţă. căldură). Editura Medicală. La aceasta contribuie două elemente deosebit de importante: a. conceptul de nevoie este definit extrem de diferit. prietenie). structura grupului familial de origine. ca o formă de contra-reacţie la starea de frustrare deja existentă. nu numai prin bătaie. fiziologice). profesionale. de această dată. primare. nevrotice. imaginea de sine: “băiat bun” (admis). “băiat bun” (respins).al patrulea nivel. boli psihice actuale sau anterioare. carenţă. psihopatice. . Definit sintetic. nivel de inteligenţă. alţii de motivaţie. Bucureşti. interesează trei elemente şi anume: 1. mai ales. dezvoltare şi socializare al individului. nivelul de instrucţie şcolară sau culturală a individului. 1979. . apartenenţa la o anumită clasă socială. Prin urmare. psihice. conceptul de nevoie s-ar rezuma la o exigenţă impusă de mediul natural sau social care ar pendula între două tipuri mari de nevoi: nevoi înnăscute (naturale. atât ca o formă de adaptare. familiale. cât. inerente organismului şi nevoi câştigate. Tonusul agresiv al relaţiilor oferite copiilor “fără familie” se măsoară. prezenţa sau absenţa unor infirmităţi etc. influenţa modelului socio-cultural.

Instinctele. pentru care societatea este o “piedică” şi o “zonă de interdicţie”. intelectuale. de vagabonzi. tot de origine frustrantă. în integrarea socială. aşadar. care vor servi ca forme de “adaptare-integrare” socială a acestor indivizi în societate. abandonaţi de aceştia. cât şi pentru grupul social în care se află acesta. Absenţa ei poate avea consecinţe extrem de grave atât pentru individ. Alcan. în loc să fie anulate. grupuri de delincvenţi.74 Copiii nedoriţi de părinţi. 74 Item 14. Paris. în ceea ce priveşte propria lor identitate. le vor conferi un profil psihologic specific. Ei se vor forma ca personalităţi agresive. lipsite de cenzura Supra-Eului moral. Un aspect de o importanţă deosebită este situaţia oedipiană care are un rol esenţial în formarea individului. fără familie. de prostituate. Ei devin fie dependenţi sociali. în comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi. Lipsa modelului va face ce “identitatea” acestora să se formeze în raport cu cea a grupelor similare de indivizi “subsocializaţi”. Pulsiunile primare. 73 FREUD S – “Essais de psychanalyse”. Lipsa modelului familial are consecinţe negative asupra maturizării lor emoţional-afective. protecţie şi afectivitate are consecinţe serioase asupra formării copilului. fie sociopaţi antisociali. vor avea în locul protecţiei afective situaţii frustrante şi carenţe emoţionale.73 Absenţa unui model parental real care să reprezinte autoritate. vor fi eliberate sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate.întrezărească un profund sentiment de insatisfacţie fiind. 79 . în final.

ANEXE PARTEA A II –A ASPECTELE PRACTICE ALE CERCETĂRII 80 .

OBIECTIVELE CERCETĂRII 4.2.3.1.4.ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII CERCETARE 4.1.CAPITOLUL IV METODOLOGIA CERCETĂRII 4. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE DE 4. IPOTEZELE CERCETĂRII 4. OBIECTIVELE CERCETĂRII 81 .

cercetarea noastră are ca obiectiv principal: surprinderea creşterii agresivităţii la copiii instituţionalizaţi. precum şi în instituţiile de învăţământ (este vorba. etc. furturi. b) Prin urmare. precum şi celelalte forme ale agresiunii şi comportamentului agresiv. spargeri. Obiectivele pe care urmează să le stabilim vor viza direct fenomenele puse în relaţie în titlu. dar şi o contra-reacţie la o situaţie frustrantă. a ceea ce urmăreşte lucrarea. adaptare şi frustrare. s-a procedat la fixarea obiectivelor cercetării. Ca prim obiectiv de maximă generalitate. Formularea lui s-a fundamentat pe premisa că agresivitatea. cu implicaţii în declanşarea agresivităţii. alte traume). agresivitatea este considerată. Prin urmare. Transformări profunde în toate aspectele legate de adaptarea socială şi interpersonală a individului. Iată contextul de premise de la care s-a pornit în fixarea obiectivelor cercetării: a) Societatea se află într-un continuum proces de transformare şi devenire. mai precis. prin următoarele: agresiuni. factorii declanşatori ai comportamentului agresiv (predispoziţie genetică şi psihopatologie parentală). cercetarea vizează şi următoarele obiective secundare: 1) Evidenţierea caracteristicilor psihice (mai fragile) care s-au modificat determinând comportamentul agresiv al copiilor şcolari mici din Centrul de Plasament. despre modelele familial şi respectiv. s-a pornit de la o serie de premise. În paralel cu acest obiectiv principal. comparativ cu cei din familie. fixat anterior. Titlul lucrării este: Agresivitatea – formă de adaptare şi contra-reacţie la frustrare copiii instituţionalizaţi de vârstă şcolară mică . Ţinând cont de aceste realităţi. cercetarea noastră urmăreşte surprinderea naturii care există între variabilele din titlu: agresivitate. Acest lucru este deja un fapt confirmat ştiinţific de psihologie. ca şi comportamentul agresiv reprezintă o formă de adaptare. 82 . se modifică valorile dând naştere unor seturi de valori diferite care înglobează. folosirea armelor. în principal. răpiri. banditism. şi anume: violenţa şi limbajul oral agresiv în relaţiile interpersonale. de maximă generalitate. boli somatice grave. Ca un prim pas al procesului de trecere de la general la particular (acest proces urmăreşte atingerea unui nivel de directă testabilitate a fenomenelor studiate). şcolar interiorizate de copil). Aceasta nu înseamnă că vor fi neglijate celelalte dimensiuni ale agresivităţii: carenţele educative în familia de origine. factori traumatizanţi pentru copil şi familie. sub aspectul unora din faţetele sale.Titlul reprezintă o expresie înglobantă. În demersul formulării celor câtorva obiective pe care şi le propune cercetarea noastră. c) Influenţa mass-media prin promovarea filmelor artistice şi de desene animate) care etalează violenţa şi comportamentul agresiv în general.

3) Surprinderea modului de manifestare al agresivităţii la copii şcolari mici din Centrul de Plasament. familia de apartenenţă. atunci ea are tendinţe evidente de manifestare. 4) Analiza măsurii şi modului în care tipul individual de răspuns la frustrare influenţează comportamentul de adaptare socială şi şcolară: comportamentul de învăţare. 83 . 4) dacă manifestările frustrant – agresive (intensitatea şi calitatea lor) au valoare adaptivă socială şi şcolară. socială – dezvoltarea comportamentului agresiv. comportamentul de relaţionare. ipoteza principală va fi formulată astfel: se prezumă că dacă agresivitatea este o formă de adaptare. atunci la copii instituţionalizaţi vom constata un prag mai crescut al frustrării şi agresivităţii. atunci valenţa pozitivă sau negativă a grupurilor sociale şi şcolare de apartenenţă le influenţează.2. caracteristicile instituţiei ocrotitoare. 4. culturală. 2) dacă există anumite caracteristici psihice mult mai fragile la copiii instituţionalizaţi comparativ cu cei din familie. atunci copiii din Centrul de Plasament folosesc comportamentul agresiv în acest sens. IPOTEZELE CERCETĂRII Ca punct de plecare s-a luat faptul – demonstrat ştiinţific – că agresivitatea este o formă de adaptare şi contra-reacţie la frustrare la copiii instituţionalizaţi de vârstă şcolară mică. cu studii medii. cu studii superioare. Am avut în vedere la copiii din familie (şcoala de masă) şi structura în funcţie de mediile educogene familiale: părinţi muncitori. morală. 5) dacă la elevii ocrotiţi în familie se constată un nivel scăzut al agresivităţii şi o adaptare în funcţie de specificul fiecărui elev. 3) dacă agresivitatea este formă de adaptare şi contra-reacţie la frustrare. precum şi un mod de contra-reacţie. atunci ea se manifestă în mod pregnant în Centrele de Plasament comparativ cu Şcolile de masă. 5) Investigarea influenţelor exercitate de o serie de factori externi asupra tipului de răspuns frustrant – agresiv: clasa de elevi. respectiv un nivel mai scăzut privind calitatea adaptării socio-şcolare.2) Surprinderea modului cum influenţează Centrul de Plasament – ca instituţie de educaţie intelectuală. In consecinţă. atunci ele sunt mai evidente la primii datorită influenţei respective. Faţă de ipoteza anterior formulată (ipoteza principală) au mai fost formulate următoarele ipoteze secundare: 1) dacă agresivitatea se manifestă ca formă de adaptare datorită absenţei modelelor familiale şi şcolare.

cu studii superioare. socioşcolar. am investigat subiecţi aflaţi în „Centrul de Plasament Delfinul” pentru a depista elementele de specificitate şi la „Şcoala nr. DE SUBIECŢI 5 15 10 Lotul de subiecţi din Şcoala de masă: VÂRSTELE 8 – 9 ani 9 ani şi 1 lună – 10 ani 10 ani şi 1 lună – 11 ani NR. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE În baza ipotezelor şi obiectivelor formulate. 1” din aceeaşi localitate. Activitatea de cercetare am organizat-o plecând de la alegerea loturilor de subiecţi din fiecare instituţie vizată. Astfel.3. cu studii medii. asupra dezvoltării comportamentului agresiv. un număr de 60 de subiecţi cu vârste cuprinse între 7 şi 11 ani. în sensul că am vrut să observăm influenţa exercitată de Centrul de Plasament. am ales din considerente metodologice. fără a lua în considerare nivelul de pregătire. am efectuat cercetarea în localitatea Constanţa având însă în vedere şi realizarea unui studiu comparativ. MEDII FAMILIALE EDUCOGENE REPARTIŢIA PE CLASE MUNCITORI STUDII MEDII STUDII SUPERIOARE Clasa a II-a Clasa a III-a Clasa a IV-a 2 5 4 4 7 5 1 2 84 . ca instituţie implicată în protecţia copilului. Motivaţia este evidentă.4. Structura loturilor se prezintă astfel: Lotul de subiecţi din Centrul de Plasament: VÂRSTELE 8 – 9 ani 9 ani şi 1 lună – 10 ani 10 ani şi 1 lună – 11 ani NR. Ca atare. rezultând astfel un lot eterogen şi care relevă diferenţele calitative la nivelul comportamentului adaptativ. DE SUBIECŢI 7 12 11 Am avut în vedere la copii din familie (şcoala de masă) şi structura în funcţie de mediile educogene: părinţi muncitori. şcoală generală în care copiii sunt proveniţi din familie.

85 . 2) să folosească un limbaj agresiv. testul „Clasa”. 4) să folosească fie violenţa (comportamentul agresiv violent). pe de o parte..TOTAL 11 16 3 10% 36% 54% 36% . am considerat că principalele metode utile în demersul meu metodologic sunt: Observaţia dirijată. aspectele comportării subiecţilor în anumite momente sau situaţii specifice (în timpul activităţilor şcolare şi libere). Această metodă constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului subiecţilor cu scopul de a sesiza aspectele lor caracteristice privind. gestica.” şi „Eu aş vrea să fiu .. conformaţia. In scopul realizării obiectivelor anterior stabilite şi pentru ilustrarea clară a ipotezelor s-au utilizat şi o serie de teste psihologice precum: testul de frustraţie Rosenzweig. testul „Eu sunt .4.. înfăţişarea. fie un limbaj agresiv pentru eliminarea frustraţiei. fizionomia. testul de personalitate Woodworth.. 3) să manifeste o atitudine frustrantă. testul „Familia”. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE În scopul realizării obiectivelor propuse şi plecând de la premisele considerate ca fundament în elaborarea ipotezelor cercetării.studii medii 10% . mimica. igiena. privirea.muncitori 54% . Am utilizat de asemenea: studierea fişei medicale şi anamneza psihologică.”. iar pe de altă parte. Obiectivele urmărite prin metoda mai sus amintită sunt: 1) să manifeste reacţii motrice cu conotaţii agresive.studii superioare 4.

Interpretarea completărilor s-a făcut în funcţie de două variante: direcţia agresivităţii şi tipul de reacţie. din mimică. acţiunea a fost reluată şi fiecare subiect a citit ceea ce a scris. pentru discriminarea cu predispoziţii frustrant-agresive de diferite grade. Se presupune că subiectul va acorda personajului modul propriu de gândire şi de simţire într-o situaţie similară. Sub raportul primei variabile – direcţia agresivităţii – se disting: 1) răspunsuri extrapunitive (H) când se face referire la agresivitatea orientată spre mediu. Cât priveşte tipul de reacţie. subiecţii exprimă mai multe tipuri de reacţie la situaţii frustrante. ameninţare scăzută „D”. Testul Rosenzweig cuprinde 24 de desene în care sunt reprezentate două personaje principale a căror figură şi mimică sunt indicate pentru a favoriza proiectarea reacţiilor comportamentale. În raport cu situaţiile frustrante. adică modul de a atrage atenţia celuilalt asupra situaţiei frustrante pentru acesta sau pe care o provoacă el însuşi. în acest sens se are în vedere: a) dominarea obstacolului (OD) atunci când subiectul insistă în răspunsul sau asupra situaţiei care produce frustrarea (dominare crescută a obstacolului „O”. Deasupra unuia dintre personaje este trasat un pătrat în care este scris ceea ce vorbeşte subiectul. Complementar acestuia. mânie). Subiectul trebuie să scrie în spaţiul gol modul cum va răspunde. După completarea întregii serii. intrapunitiv (remuşcare) şi impunitiv (situaţiile frustrante fiind explicate în mod conciliant). într-unul dintre desene se vede cum gazda atrage atenţia unei vizitatoare pentru că a spart un vas care era preferat al mamei sale. grija pentru diagnoza şi măsurarea frustrării nu ocupă o pondere proporţională cu preocupările teoretice despre acest fenomen în ansamblul său. ca principal instrument. descris. I se atrage atenţia că trebuie să noteze primul răspuns care-i vine în minte. Clasa. anamneză. 2) răspunsuri intrapunitive (I) orientate asupra persoanei frustrate. cu modul de structurare a potenţialului atitudinal–frunstrant: reacţii orientate extrapunitiv (iritare. testul Rosenzweig. testul Familia. validat pentru copii între 3 şi 13 ani.În literatura de specialitate. precizată teoria care-l defineşte şi valoarea sa diagnostică. interviu am utilizat. am aplicat chestionarul de personalitate Woodworth. Astfel. Am obţinut astfel informaţii suplimentare din inflexiunile vocii. alături de observaţie. Oamenii sunt desenaţi într-o situaţie care produce în mod obişnuit o stare de frustrare de intensitate medie. 3) răspunsuri impunitive (M) când situaţia este apreciată ca neimportantă sau ca nefiind din vina cuiva. Orice instrument folosit trebuie explicat. Dificultatea măsurării frustrării rezultă din greutatea corelării instrumentelor de diagnoză cu teoria acestei corelări în scopul obiectivării cercetării. 86 . De exemplu. etc. corelate cu particularităţile de personalitate.

– Twenty Statemens Test – se bazează pe proiecţia încorporată în sarcina de completare a 20 de propoziţii care încep toate cu: Eu sunt. reacţie care paralizează energia psihică şi voinţa. Din punct de vedere exogen. în stările de nervozitate. Obsesia este o tulburare ideoafectivă care apare în timpul stărilor de psihastenie. hiperemotivitate. sistematizate şi de neînlăturat. importanţa utilizării lui constă în aceea că neglijate. autism. 2) tendinţe spre obsesii şi psihastenie. primare. sentimente de teamă şi de constrângere. lipsa de unitate în voinţă. Psihastenia este privită ca o psihoză care derivă din constituţia emotivă. 6) tendinţe impulsive sunt acţiuni instinctive. b) apărarea Eului (ED). deprimare. c) persistenţa trebuinţei (NP) după rezolvarea problemelor puse de frustrare. ea poate fi o reacţie la anumite trăiri şi afecte. Ca atare. dacă acceptă responsabilitatea (I) sau dacă declară că nimeni nu este vinovat (M). în răspuns. La Universitatea din 87 . În acest caz. 7) tendinţe către instabilitate reprezintă tendinţa de a nu fi statornic. Trebuie menţionată ideea că acest nu depistează maladii. 3) tendinţe schizoide care se caracterizează prin schimbarea rapidă a direcţiei gândirii. mai ales în cazul copiilor instituţionalizaţi care sunt lipsiţi de modele familiale pozitive şi concrete. Un D ridicat indică un Eu slab. depresia are cauze ce rezidă în constituţia individului. Testul proiectiv T. 5) tendinţe depresive reprezintă încordare psihică.. Se caracterizează prin lipsa de control inhibitor. vibrare anormală la solicitările afective. acţiuni în care predomină afectul.T. o accentuată excitare afectivă. Testul de personalitate Woodworth are forma unui chestionar care cuprinde 76 de întrebări. reale. fie că declară că timpul o va rezolva (M). clasate în 8 categorii . Din punct de vedere endogen. 4) tendinţe paranoice – se caracterizează prin idei himerice şi de persecuţie. 8) tendinţe antisociale se manifestă prin dezacord faţă de ordinea socială.S.. prin nerespectarea regulilor sociale. accentul se pune pe rezolvarea problemei. fie că rezolvă singur (I). În acest caz. după tendinţele afective pe care le desemnează şi după denumirile clinice cărora le corespund aceste tendinţe: 1) tendinţe către emotivitatea simplă care reprezintă o schimbare maladivă şi nemotivată a dispoziţiei. pulsionale. deseori fără motiv. vătămare gravă a activităţii afective şi voluntare. se specifică dacă personajul atribuie altcuiva vina „E”. ci tendinţele către acestea.ameninţare fără importanţă „M”.. fie că personajul cere ajutorul cuiva (E). chiar şi la cele minime.. Există şi varianta: Eu aş vrea să fiu . dispoziţie tristă. ele se pot adânci. se caracterizează prin absenţa energiei psihice.

dezechilibre endocrine. nivel de stimulare intelectuală. adaptative şi culturale. relaţiile dintre fraţi. prin studierea dosarului în baza căruia copilul a fost instituţionalizat. au fost urmărite aspectele legate de îmbolnăviri majore. În acest test se solicită copilului să facă un desen în care să figureze clasa..). Testul „Familia” este derivat din testul personalităţii umane a lui K. nivelul de organizare a familiei (dezorganizată. Testul „Clasa” este derivat din testul „Familia”. Scopul folosirii testului scoate în evidenţă caracteristicile relaţiilor interpersonale din cadrul familiei. a adaptării. stările de tensiune conflictuală. Categoria C se referă la caracteristicile psihice (eu sunt harnică). Răspunsurile A se referă la punerea în evidenţă a unor caracteristici fizice sau exterioare (eu sunt înalt. 88 .). acest test a fost prelucrat şi verificat din punctul de vedere al caracteristicilor diagnostice. S-a încercat obţinerea de informaţii privind condiţiile de viaţă. fenomenele de frustraţie. sănătos. Ele pun în evidenţă o personalitate dominată de probleme profesionale. dimensiunile. Studierea fişei medicale s-a făcut în scopul depistării unor posibili factori implicaţi în determinarea predispoziţiilor şi tendinţelor cu caracter frustrant-agresiv. Aceste tipuri de răspunsuri pot fi uneori situaţionale (eu stau lângă fereastră. Elementul esenţial pe care acest test caută să-l scoată în evidenţă sunt relaţii interpersonale din cadrul familiei. educaţie. natura şi evoluţia diverselor afecţiuni etc. dintre fraţi.).). ordinea personajelor. Ca atare. cu adulţii cunoscători ai mediului de viaţă ai copiilor. Eu familial şi Eu adaptativ. conflictuală. preocupată de adaptarea imediată fără rezonanţe mai profunde. Răspunsurile B se referă la situaţia profesională sau socială (eu sunt elev. relaţiile dintre copii şi părinţi. deces. În acest test se pun în evidenţă 6 categorii de răspunsuri din punctul de vedere al conţinutului. Testul dimensionează în mod proiectiv atitudinile subiectului faţă de colegi şi profesorul clasei. dar urmăreşte alte aspecte. frecventarea de către copil a unor instituţii preşcolare. Eu social. strungar. etc. Dată fiind natura cercetării am considerat că este mai reprezentativă realizarea unei cotări a răspunsurilor în funcţie de: Eu psihologic. divorţ. Se mai vorbeşte şi despre următoarele caracteristici. Machower dar urmăreşte alte aspecte. şi. surori şi părinţi. E şi F: familiale. cam gras. omisiunea unor personaje. demonstrând o persoană altruistă. relaţiile dintre ele. eu stau cu faţa la drum. adaptarea şcolară. Se are în vedere: modul de reprezentare.. Anamneza psihologică s-a realizat prin convorbiri cu profesorii. etc. etc. notate cu D. etc. socializare. elementele de dominare. în acelaşi timp.Bucureşti. funcţiile acestora. Aceste tipuri de răspunsuri pun în evidenţă o personalitate puţin structurată. colectivul de elevi din care face parte. etc. atmosfera „familială”.

nivelul de vârstă în momentul primei instituţionalizări. motivele instituţionalizării.atitudinea familiei cu copilul. legătura familiei cu copilul. experienţe psihotraumatice. persoana de ataşament pentru copil. CAPITOLUL V PRELUCRAREA DATELOR CERCETĂRII 89 .

9 8-15 pcte. s-a putut evidenţia o grupare a lor pe tipuri de reactivitate în raport cu respectivii stimuli.Caracteristicile frustrării la subiecţii investigaţi Grupurile de elevi investigaţi au relevat o serie de comportamente specifice în raport cu stimulii frustranţi. 4 15% 18% 67% 18% . 1 8 7 19 COPII ÎN FAMILIE TOTAL GLOBAL 0-8 pcte.reactivitate moderată (9-15 puncte) 90 . 1 2 1 4 COPII INSTITUŢIONALIZAŢI 0-8 (s) 1 1 2 8-15 (m) 3 10 8 21 15-24 (c) 1 4 2 7 COPII INSTITUŢIONALIZAŢI 15-24 pcte. subiecţi cu reactivitate frustrantă (10-24 puncte). COPII ÎN FAMILIE CLASA a II-a a III-a a IV-a VÂRSTA 8-9 ani 9-10 ani 10-12 ani TOTAL 0-8 pcte.reactivitate scăzută (0-8 puncte) 67% . 8 5 2 7 8-15 pcte. Astfel. nr. 2). 11 - tabelul nr. cei cu potenţial moderat la stimuli frustranţi de valoare medie (9-15 puncte). se pot constata următoarele: Gruparea subiecţilor în funcţie de indicatorii valorici globali ai frustrării Rezultatele obţinute au permis identificarea a trei categorii de subiecţi: cei cu potenţial reactiv frustrant de valoare scăzută (obţinând la proba Rosenzweig administrată un total cuprins între 0-8 puncte). 40 15-24 pcte. Distribuţia procentuală pe aceste categorii de reactivitate a copiilor investigaţi este ilustrată mai jos (tabelul nr. fig.reactivitate crescută (16-24 puncte) 15% . Ca atare.4.

reactivitate scăzută 70% .reactivitate scăzută 63% . nr. nr.reactivitate crescută 23% .reactivitate moderată fig. 2 COMPARAŢIE COPII ÎN FAMILIE – COPII INSTITUŢIONALIZAŢI ÎN FUNCŢIE DE INDICATORII FRUSTRĂRII 23% 7% 70% 23% 14% 63% 14%.reactivitate moderată 91 .reactivitate crescută 7% .fig. 3 23% .

s-a analizat măsura în care cauza frustrării este originală în interiorul subiectivităţii lor. Rezultatele sunt: procentul cel mai ridicat este deţinut de subiecţii ce localizează în exterior cauza frustrării lor. 1 2 3 7 15-24pcte. 2 10 11 ani 15 0-8 pcte. fig. ei sunt urmaţi de copiii care se autoacuză. 4 Tipul de reacţie comportamentală a elevilor în raport cu stimulii frustranţi În acest caz.5. COPII INSTITUŢIONALIZAŢI 0-8 15-24 8-15 (m) (s) (c) 4 1 13 1 1 3 7 1 24 2 4 COPII INSTITUŢIONALIZAŢI 15-24 (m) 9 - COPII ÎN FAMILIE CLASA VÂRSTA a II-a a III-a a IV-a 8-9 ani 9-10 ani 10 TOTAL 0-8 pcte. 2 3 4 8 15-24 pcte. 39 8-15 pcte. 12 COPII ÎN FAMILIE TOTAL GLOBAL - tabelul nr. nr. în exteriorul acesteia sau undeva fără importanţă semnificativă. nr. pe ultimul loc situându-se subiecţii ce aduc explicaţii impunitive (tabelul nr.Copii în familii 80 70 60 50 40 30 20 10 0 reactivitate scăzută reactivitate înaltă reactivitate moderată 14 7 23 23 Copii instituţionalizaţi 70 63 fig.5).5 92 .

6 23% .reacţie extrapunitivă 27% .20% 15% 65% 15% .reacţie impunitivă 50% .reacţie extrapunitivă 20% . nr.reacţie intrapunitivă 93 . nr.reacţie intrapunitivă fig.reacţie extrapunitivă 6% .reacţie intrapunitivă Fig. 5 TIPUL DE REACŢIE COMPORTAMENTALĂ A ELEVILOR ÎN RAPORT CU STIMULII FRUSTRANŢI 6% 14% 27% 23% 80% 50% 14% .reacţie punitivă 65% .reacţie impunitivă 80% .

fig. 23 R.E. R.90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 80 50 27 14 6 R. la apărarea Eului în funcţie de perceperea unui anumit stimul frustrant şi la persistenţa trebuinţei ca indice al rezolvării problemelor puse de frustrare după modelul interpretărilor lui Rosenzweig. 94 .IM.IN. nr. Analiza rezultatelor obţinute releva o pondere mai mare a elevilor ce adoptă o atitudine echilibrată în raport cu dominarea obstacolului (OD) ca indice al unei trebuinţe nesatisfăcute. Pe locul al doilea se situează elevii pentru care ameninţarea nesatisfacerii trebuinţei se află în centrul atenţiei lor ( figurile 8 şi 9). prezentat în testul descris anterior. 7-tipul de reacţie comportamentală a elevilor în raport cu stimulii frustranţi COMPARAŢIE COPII ÎN FAMILIE – COPII INSTITUŢIONALIZAŢI PRIVIND REACŢIA COMPORTAMENTALĂ LA STIMULII FRUSTANŢI Tipuri de reacţie în raport cu stimulii frustanţi Criteriile după care am analizat distribuţia copiilor pe grupuri ilustrative ale tipurilor de reacţie în raport cu un potenţial frustrant.

nr. nr. în timp ce 19% declară că nimeni nu este vinovat.ameninţare crescută 46% . 35% acceptă responsabilitatea acestei situaţii neplăcute. 9 În ce priveşte apărarea Eului (ED). În legătura cu apărarea Eului. majoritatea celor care-şi asumă vina sunt intrapunitivi şi percep trebuinţa nesatisfăcută ca pe o ameninţare crescută.ameninţare scăzută 21% . 95 . 8 (OD) EVALUAREA DOMINĂRII OBSTACOLULUI 50 45 40 35 30 25 20 15 10 5 0 Obstacol scăzut Obstacol crescut Obstacol fără importanţă 21 33 46 fig. aceasta se concretizează în faptul că subiecţii în proporţie de 46% atribuie altuia vina producerii unui eveniment indezirabil.obstacol fără importanţă fig. cum se constată în graficul prezentat mai jos (figurile 10 şi 11).21% 33% 46% 33% .

39% preferă autonomia în efortul de a rezolva respectiva problemă pe cont propriu.19% 35% 46% 35% .altul este vinovat 19% . subiecţii adoptă comportamente diferite 44% preferă să ceară ajutorul cuiva fiind. 11 În condiţiile persistenţei unei trebuinţe (NP) pentru consumarea acesteia. preferând ca aceasta să se rezolve în timp (figurile 12 şi 13).10 (ED) EXPRESIA APĂRĂRII EULUI 50 45 40 35 30 25 20 15 10 5 0 Vina frustrărilor aparţine altcuiva Acceptă ca personală vina frustrărilor Nimeni nu este vinovat 19 35 46 fig. 96 . nr.acceptă responsabilitatea faptului 46% . iar 17% nu se grăbesc în rezolvarea problemei apărute. mai dependenţi de alte persoane. ca atare. nr.nimeni nu este vinovat fig.

solicită ajutor 39% . am grupat subiecţii integraţi experimentului pe trei niveluri: copii cu agresivitate scăzută (0 – 55 puncte).17% 44% 39% 44% . totalul maxim de puncte fiind 100. 13 Particularităţile agresivităţii la subiecţii investigaţi În funcţie de punctajul general obţinut. copii cu agresivitate moderată (55-75 puncte) şi copii cu agresivitate ridicată (75-100 puncte).lasă deschisă problema fig. nr. 12 (NP) EXPRESIA TREBUINŢEI 50 45 40 35 30 25 20 15 10 5 0 Cere ajutor alcuiva Rezolvă singuri problemele Lasă timpul să rezolve problemele 17 44 39 fig. 97 . nr.rezolvă singur problema 17% .

agresivitate moderată fig. 14 CARACTERISTICILE AGRESIVITĂŢII LA SUBIECŢII INVESTIGAŢI Raportul valorilor globale dintre frustrare şi agresivitate Analiza distribuţiei subiecţilor din lotul ales. iar agresivitatea 52%. iar agresivitatea pentru 36% (figura nr. de ameninţare. 14). nr. de regulă. Analiza comparativă a frustrării şi agresivităţii evidenţiază o stare de încordare. 12% 52% 36% 12% . Se poate constata faptul că. evidenţiază proporţii apropiate. copiii frustraţi sunt şi agresivi. De exemplu. frustrarea moderată caracterizează 46% dintre subiecţi. 52% totalizează grupul celor cu potenţial agresiv moderat şi 36% . apărarea puternică a Eului (figura nr. frustrarea înaltă este implicată pentru 35% dintre elevi. iar agresivitatea scăzută la 12%.Ca atare. persistenţa unei trebuinţe. 98 .agresivitate ridicată 52% . frustrarea scăzută apare la 19% dintre subiecţi.15). 16). ponderile se prezintă astfel: 12% dintre subiecţi exprimă un indice scăzut de agresivitate. în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu.subiecţii cu agresivitate înaltă (figura nr.agresivitate scăzută 36% .

15 Frustrare Agresivitate 46 35 36 60 50 40 30 20 10 0 19 12 52 frustrare înaltă agresivitate ridicată frustrare moderată agresivitate moderată frustrare scăzută agresivitate scăzută Fig. nr. 16 Conduita frustrant-agresivă raportată la factorii instituţionalizării 99 .12% 19% 52% 46% 36% 35% 19%=frustrare scăzută 35%=frustrare înaltă 46%=frustrare moderată 12%=agresivitate scăzută 36%= agresivitate înaltă 52%= agresivitate moderată fig. nr.

La aceşti copii pragul de frustrare este ridicat. cei care se leagănă. ceea ce a făcut ca persoanele de îngrijire şi ataşament să fie instabile. Aceşti copii au schimbat mai multe instituţii de ocrotire: leagăne. 2) nivelul de vârstă la care s-a produs instituţionalizarea. particularităţile lor psihocomportamentale prezentându-i ca inadaptaţi. aceşti copii se plictisesc repede. deranjează pe ceilalţi. Concluzionând. sunt suspicioşi. randament şcolar. cu atât mai puţin în cele şcolare. 3) frecvenţa schimbării instituţiilor de ocrotire şi a persoanelor de ataşament (atunci când acestea au existat). Nu finalizează activităţile pe care le încep. alcoolici. Copiii instituţionalizaţi care şi-au pierdut părinţii după vârsta de 6-7 ani au nivelul frustrării şi agresivităţii ca oscilând între valorile medii şi imediat sub acestea. fiind însă neîncrezători în împărtăşirea ei – dau impresia că ar fi fost trădaţi. ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viaţă. uneori ei comportându-se ca pierzând relaţiile cu lumea. randamentul şcolar este bun. la puniţie ori gratificaţie. vorbesc singuri şi au ticuri verbal-mimice. cel puţin trei factori: 1) nivelul de vârstă la care copilul a pierdut sau s-a despărţit de părinţi. capacitate de comunicare şi relaţie sunt deficitare. etc. preponderent extrapunitivi. etc). intoleranţi. handicap mintal. Astfel. Din punctul de vedere al randamentului şcolar se situează la un nivel mediu. iar prognosticul adaptabilităţii este favorabil. dispun de o reactivitate crescută. în grupa subiecţilor cu frustrare şi agresivitate scăzute am identificat cei mai mulţi copii instituţionalizaţi imediat după naştere. exprimă complexe de culpabilitate şi de neputinţă. greu educabili. incomozi. 100 . frustrarea şi agresivitatea la copiii instituţionalizaţi este corelată cu caracteristicile generale date de mediul de ocrotire (familial). cei care dorm neliniştit. nu sunt agreaţi. se exprimă în plan comportamental prin crize existenţiale. Ei nu participă activ la viaţa colectivului. ei sunt agreaţi în grup. În general. La aceşti copii. Categorie aparte a copiilor instituţionalizaţi o constituie cei care au unul sau ambii părinţi. case de copii preşcolari. dar aceştia se subsumează familiilor cu probleme de integrare socio-umană (familii dezorganizate. uneori chiar şi în activităţi ludice. scrâşnesc din dinţi. Grupa copiilor cu valori ridicate ale frustrării şi agresivităţii si-au pierdut părinţii – mama sau persoana de ataşament – în jurul vârstei de 2-3 ani. În activităţi diverse. 17). pragul frustrării este scăzut. La aceştia se manifestă frecvent agresivitatea.Analiza anamnestică a unor cazuri ce prezintă conduite frustrant-agresive la copii instituţionalizaţi relevă ca responsabili. devenind incapabili de acţiune (figura nr. nu se antrenează decât cu dificultate sau chiar deloc. a modelului de urmat. pot ajunge chiar la acte antisociale. se simt nesecurizaţi. case de copii şcolari. dau impresia că sunt insensibili la aprecierile morale. iar în planul relaţiilor comportamentale de grup sunt dificili. iar capacităţile lor de învăţare. Ei se caracterizează printr-o puternică nevoie de dragoste.

17 100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 imediat după naştere la vârsta de 2-3 ani la vârsta de 6-7 ani Fig. nr. 18).Aceasta deoarece instituţia publică nu poate crea o anumită intimitate. scăzut moderat ridicat Subprotecţie Normal Supraprotecţie 0% 20% 40% 60% 80% 100% Fig. în conformitate cu cerinţele specifice ale diferitelor niveluri de vârstă ale copilăriei (figura nr. 18 Caracteristicile psihice la subiecţii investigaţi Performanţe ale testului Woodworth Grupurile de elevi investigaţi au relevat o serie de tendinţe afective care au fost mai evidente în stimularea comportamentului agresiv. nr. viaţă personal-individuală. Astfel. s-a putut evidenţia o grupare a copiilor în raport cu aceste tendinţe. Au fost selecţionate 101 . familiaritate.

Aceste tendinţe afective se manifestă la aceştia din urmă în limitele normalului mai mult. 102 . este vorba despre: tendinţele impulsive (impulsivitatea). tendinţele antisociale sunt mult mai evidente la copiii instituţionalizaţi. Gruparea subiecţilor în funcţie de tendinţele afective Distribuţia subiecţilor din lotul ales pe cele 3 categorii de tendinţe afective amintite mai sus.) 0-120 120-250 250-364 10 60 30 20 80 30 50 20 TENDINŢE Impulsivitate Instabilitate Tendinţe antisociale Tabel nr. 6 şi 7 pentru compararea loturilor de elevi: Centrul de plasament şi Şcoala de masă. 20%.) 0-120 15 16 6 120-250 10 9 250-364 5 5 COPII INSTITUŢIONALIZAŢI (pct. 0%. Ca atare. 50%) comparativ cu elevii din familie (33%. tendinţele către instabilitate şi tendinţele antisociale.) 0-120 120-250 250-364 50 33 17 53 30 17 20 COPII INSTITUŢIONALIZAŢI (%. doar 3 dintre ele care scot în evidenţă sau stimulează comportamentul agresiv. 7 Analiza rezultatelor obţinute relevă o pondere mai mare a elevilor cu tendinţe către impulsivitate. distribuţia procentuală a copiilor investigaţi pe aceste categorii de tendinţe şi pe niveluri de manifestare este ilustrată în tabelele nr. 30%. limita (120-250 puncte) şi pregnant (250-364 puncte). 19). TENDINŢE Impulsivitate Instabilitate Tendinţe antisociale COPII ÎN FAMILIE (pct. instabilitate şi antisociale aflate la limită a copiilor instituţionalizaţi ( în ordine : 60%.în funcţie de nivelurile abordate) (figura nr. 6 COPII ÎN FAMILIE (%. 0%).din grupa celor 8 categorii de tendinţe.) 0-120 120-250 250-364 3 18 9 6 24 9 15 6 Tabel nr. evidenţiază gruparea elevilor pe 3 niveluri: normal (0120 puncte). comparativ cu ceilalţi copii investigaţi. spre deosebire de cei din cadrul familiei (30%. 50%. comparativ cu 20%. 0% . De asemenea. 80%.

iar impulsivitatea pentru 23% (figura nr.100 Copii instituţionalizaţi Copii în familie 80 60 40 20 0 0-120 120-250 250-364 0-120 120-250 250-364 0-120 120-250 250-364 Fig. iar impulsivitatea la 30%. agresivitatea scăzută apare la 12% dintre subiecţi.20). agresivitatea moderată caracterizează 52% dintre copii. 12% 30% 47% 52% 36% 23% 103 . evidenţiază proporţii relativ apropiate. iar tendinţele impulsive 47%. agresivitatea ridicată este implicată pentru 36% dintre copii. 19 Raportul valorilor globale dintre agresivitate şi tendinţele către impulsivitate Analiza distribuţiei subiecţilor din lotul ales în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu. De exemplu. nr.

21). 20 Se poate constata că. 50% dintre copiii din instituţia ocrotitoare manifestă impulsivitate moderată ( în sensul că se afla la limită) comparativ cu 0% din cei din familie. Analiza comparativă a agresivităţii şi impulsivităţii evidenţiază o stare de încordare. nr. copiii cu tendinţe impulsive sunt şi agresivi. ponderile se prezintă astfel: 30% dintre copiii instituţionalizaţi manifestă tendinţe antisociale scăzute comparativ cu 20% dintre copiii din familie. de dominare a unui afect ( figura nr. 21 Raportul dintre tendinţele antisociale manifestate la copiii instituţionalizaţi comparativ cu elevii din familie În funcţie de punctajul general obţinut. 100 Agresivitate 80 Impulsivitate 60 40 20 0 Agresivitate Impulsivitate scăzută Agresivitate Impulsivitate moderată Agresivitate Impulsivitate crescută Fig. copii cu tendinţe antisociale moderate (120-250 puncte) şi copii cu tendinţe antisociale scăzute (0-120 puncte). de ameninţare. 104 .12% agresivitate scazuta 52% agresivitate moderata 36% agresivitate ridicata 30% impulsivitate scazuta 47% impulsivitate moderata 23% impulsivitate ridicata Fig. nr. de regulă. 22). la copiii din Şcoala de masă acestea neexistând la nici un copil din lotul supus cercetării (figura nr. am grupat subiecţii integraţi experimentului pe 3 niveluri: copii cu tendinţe antisociale pregnante( 250-364 puncte). Ca atare. iar restul de 20% dintre copiii din Centrul de Plasament exprimă tendinţe antisociale pregnante. de nervozitate.

EU PSIHOLOGI C 43% 105 LOCUL Şcoala de NUMĂR SUBIECŢI 30 EU ADAPTATIV 31% EU FAMILIAL 19% EU SOCIAL 7% . o pot depăşi. însă. adaptativ. 100 tendinţe antisociale scăzute la copii din familii tendinţe antisociale scăzute tendinţe antisociale moderate (la limită) tendinţe antisociale pregnante 80 60 40 tendinţe antisociale normal (scăzute) 20 la limită pregnant 0 Fig. relaţia dintre imaginea de sine şi frustrare şi comportamentul agresiv. 8. Dintre variabilele acestui test – Eu psihologic. Este vorba despre: Eu psihologic. familial – m-am oprit asupra a 4 dintre ele cu semnificaţie pentru fenomenele puse în studiu..” Acest test a fost folosit pentru a evidenţia diferenţa dintre imaginea de sine şi idealul de sine pe de o parte. ajungând în sfera patologicului. 22 Performanţe ale testului ”Eu sunt . cultural. sexual. Ca atare. Eu adaptativ. nu a depăşit graniţa normalului . iar pe de alte. nr. dar care. social.În concluzie. Eu familial şi Eu social. putem afirma că la copiii instituţionalizaţi există un dezechilibru efectiv care. neglijate. s-au obţinut următoarele rezultate procentuale înscrise în tabel nr..

9 Rezultatele la acest test au scos în evidenţă ponderea cea mai mare a Eului social la ambele categorii de subiecţi investigaţi: 37% pentru copiii din familie şi 34% pentru cei instituţionalizaţi. 8 - 57% Din aceste rezultate reiese că ponderea cea mai mare o are Eul psihologic la ambele categorii de subiecţi investigaţi: 57% pentru copiii instituţionalizaţi . 100 80 60 40 20 0 Eu psihologic Eu adaptativ Eu familial Eu social Copii în familie Copiii instituţionalizaţi Fig.” La acest test . cum reiese din tabelul nr. Eul familial există în proporţie de 22% la copiii din Centrul de 106 .. 23)..masă Centru de plasament 30 32% 11% Tabel nr. nr. 9. 43% pentru cei din familie (figura nr. 23 Performanţe ale testului ”Eu aş vrea să fiu . LOCUL Şcoala de masă Centru de plasament EU PSIHOLOGI C 13% 15% EU ADAPTATI V 33% 29% EU FAMILIAL 17% 22% EU SOCIAL 37% 34% Tabel nr. rezultatele au fost următoarele. acestea sunt urmate de Eul adaptativ – 33%.

32% eu adaptativ 57% eu psihologic 15% eu psihologic 22% eu familial 29% eu adaptativ 11% eu familial 34% eu social Eu sunt..” (figura nr. 25). 100 Rezultatele "Eu sunt. nr. la copiii din familie ." Fig. nr.” şi „Eu aş vrea să fiu.... rezultatele obţinute au evidenţiat că Eul familial este într-o proporţie de 11% la copiii instituţionalizaţi – un procent mult mai scăzut comparativ cu subiecţii din familie (19%) – dar se constată o creştere în proiecţia viitoare („ Eu aş vrea să fiu tată”... iar rezultatele la Eul psihologic au fost: 13% pentru copiii din familie şi 15% pentru ceilalţi. 25 Performanţe la testul ”Familia” 107 ..24)." 80 60 40 20 0 eu adaptativ eu familial eu social eu psihologic Rezultatele "Eu aş vrea să fiu. Eu aş vrea să fiu Fig.. 24 În schimb.Plasament şi 17% pentru ceilalţi. „Eu aş vrea să am familie”) ( figura nr. De asemenea. rezultatele sunt apropiate la cele două variante ale testului: „Eu sunt.

10). 43% din ei sunt încadraţi într-o familie armonioasă. doar 7% dintre ei au aparţinut unor familii armonioase. neexistând relaţii între membrii (manifestându-se dezinteres afectiv şi material. neexistând în cazul elevilor din Centrul de Plasament (pentru comparaţie figura nr.) – 53%. în acest caz fiind vorba despre acei copii care pe timpul vacanţei de vară sunt luaţi de aşa-numiţii „părinţi adoptivi” (din Belgia). lipsa afectivităţii. deci. sunt încadraţi într-o familie subculturală. cu relaţii „normale” între membrii ei. iar procentul copiilor care ar fi putut aparţine unor familii foarte echilibrate. etc. 26 şi tabel nr. au evidenţiat următoarele rezultate: 23% dintre copiii din Şcoala de masă fac parte din familii în care există relaţii foarte echilibrate între membrii. supuşi investigaţiei . 27% din elevi aparţin unor familii între membrii căreia nu există armonie. armonioase. în cazul cărora procentul cel mai mare este obţinut de copiii care afirmă că nu au aparţinut unei familii echilibrate. Nu acelaşi lucru se poate spune în cazul copiilor instituţionalizaţi. nr. ei sunt urmaţi de copiii care au fost încadraţi unor familii în care relaţiile dintre membrii erau discordante – 40%.Gruparea subiecţilor în funcţie de caracteristicile familiei – studiu comparativ Analiza rezultatelor obţinute de subiecţii investigaţi la acest test. între membrii ei neexistând relaţii de cooperare şi colaborare. precum şi în urma convorbirilor purtate pe marginea desenelor realizate. relaţiile dintre ei fiind discordante şi doar 7% din elevii şcolii de masă. 100 80 Copii în familie Copii instituţionalizaţi 60 40 20 0 foarte echilibrate armonioase discordante nu există RELAŢII ÎN FAMILIE Fig. 26 SUBIECŢI Relaţii în familie % 108 .

27 familie nonparentală copii în familie copii instituţionalizaţi Comparaţie: copii în familie – copii instituţionalizaţi privind tipul de familie de provenienţă 109 . nr. cei care sunt încadraţi într-o familie mixtă şi cei care fac parte dintr-o familie nonparentală. 27). 11 10 37 3 53 100 80 60 40 20 0 familie nucleară familie mixtă Fig. Distribuţia procentuală pe aceste tipuri de familie a copiilor investigaţi este ilustrată mai jos (tabel nr.11 şi figura nr. 10 43 7 27 40 7 53 Gruparea subiecţilor în funcţie de tipul de familie ca structură de apartenenţă Rezultatele obţinute au permis identificarea a 3 categorii de subiecţi: cei care aparţin familiei nucleare. SUBIECŢI Copii în familie Copii instituţionalizaţi TIPUL DE FAMILIE familie nucleară familie mixtă familie nonparentală 87 10 Tabel nr.foarte echilibrate armonioase discordante nu există Copii în familie Copii instituţionalizaţi 23 Tabel nr.

28 şi 29). nr. Distribuirea globală a subiecţilor investigaţi în funcţie de aceste grade este dată în procente după cum urmează: 15% dintre copii provin din familii cu o atitudine agresivă scăzută. 15% 28% 57% 15% = copii din familie cu agresivitate scăzută 56% = copii din familie cu agresivitate moderată 28% = copii din familie cu agresivitate ridicată Fig. 56% din ei au sau au avut părinţi cu o atitudine parentală agresivă moderată şi 29% dintre subiecţii investigaţi au aparţinut sau aparţin unor familii cu părinţi a căror atitudine agresivă este ridicată ( figurile nr. 28 DISTRIBUIREA SUBIECŢILOR ÎN FUNCŢIE DE TIPUL DE ATITUDINE PARENTALĂ AGRESIVĂ 110 . rezultatele obţinute au permis identificarea a 3 categorii de copii. astfel: atitudine parentală agresivă scăzută. grupaţi în funcţie de gradul de agresivitate al modelului parental agresiv. Ca atare. atitudine agresivă moderată şi atitudine parentală agresivă ridicată. interesează doar gradul de manifestare al agresivităţii în atitudinile parentale faţă de copii în formarea personalităţii agresive a copilului.Particularităţile familiei la subiecţii investigaţi În acest caz.

în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu. iar atitudinea familială agresivă ridicată este în proporţie de 29% (figura nr. 30 111 . nr. 29 Raportul valorilor globale dintre gradul de agresivitate manifestată la copii şi atitudinea parentală agresivă Analiza distribuţiei subiecţilor din lotul ales. iar atitudinea parentală agresivă scăzută la 15% dintre familiile de provenienţă. Astfel : agresivitatea scăzută apare la 12% dintre subiecţi. 12% 15% 52% 36% 56% 29% 12% = agresivitate scăzută 36% = agresivitate ridicată 52% = agresivitate moderată 15% = atitudine parentală agresivă scăzută 29% = atitudine parentală agresivă ridicată 56% = atitudine parentală agresivă moderată Fig. nr. iar atitudinea parentală agresivă moderată – 52%. 30). evidenţiază proporţii apropiate.80 60 40 20 0 atitudine parentală agresiv scăzută atitudine parentală agresiv moderată atitudine parentală agresiv ridicată Fig. agresivitatea moderată caracterizează 52% dintre copii. agresivitatea ridicată este implicată pentru 36% dintre elevi.

31 112 . deci. 31).Se poate constata că. nr. că modelul influenţează formarea personalităţii agresive a copilului (figura nr. Analiza comparativă a lor demonstrează. 100 80 60 40 20 0 agresivitate scăzută atitudine agresivă scăzută agresivitate ridicată atitudine agresivă ridicată agresivitate moderată atitudine agresivă moderată Fig. de regulă. copiii agresivi provin din familii a căror atitudine fată de copii este şi ea agresivă.

CAPITOLUL VI CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE DE CERCETARE 113 .

copiii frustraţi sunt şi agresivi. nivelul de vârstă la care s-a produs instituţionalizarea. nu finalizează activităţile pe care le încep iar capacitatea lor de învăţare. moderată şi crescută. etc. de regulă. aceasta poate fi raportată la câţiva factori ai instituţionalizării. apărarea puternică a Eului. Analiza comparativă a frustrării şi agresivităţii evidenţiază o stare de încordare. evidenţiindu-se o reactivitate de diferite grade: scăzută. În activităţi diverse aceşti copii se plictisesc repede.copiii cu frustrare şi agresivitate scăzute sunt aceia instituţionalizaţi imediat după naştere. În ceea ce priveşte conduita frustrant-agresivă la copiii privaţi de familie. cum ar fi: nivelul de vârstă la care copilul a pierdut (sau s-a despărţit) de părinţi. la puniţie ori gratificaţie . la apărarea Eului în funcţie de perceperea unui stimul frustrant şi la persistenţa trebuinţei ca indice al rezolvării problemelor puse de frustrare. dau impresia că sunt insensibili la aprecierile morale. Ca atare. nu participă activ la viaţa colectivului. de regulă în exterior cauza frustrării lor şi. ca atare. particularităţile lor psiho-comportamentale prezentându-i ca inadaptaţi. frecvenţa schimbării instituţiilor de ocrotire şi a persoanelor de ataşament (dacă acestea au existat). • De asemenea.CONCLUZII GENERALE Pentru a scoate în evidenţă mai pregnant măsura în care au fost verificate ipotezele pe care le-am formulat anterior şi de la care s-a plecat. se poate constata că. copiii instituţionalizaţi localizează. 114 . • Această reacţie extrapunitivă în raport cu stimulii frustranţi se referă la dominarea obstacolului cu potenţial frustrant. majoritatea celor care consideră că “altul este vinovat” sunt extrapunitivi. Din această perspectivă se constată următoarele concluzii : . persistenţa unei trebuinţe. manifestă o reacţie extrapunitivă într-un grad mult mai mare comparativ cu ceilalţi copii. la copiii instituţionalizaţi se constată o reactivitate crescută comparativ cu elevii din familie. La aceşti copii pragul de frustrare este ridicat. în exteriorul acesteia sau undeva fără importanţă semnificativă. greu educabili. • În ceea ce priveşte apărarea Eului am observat că marea majoritate a subiecţilor atribuie altora vina producerii unui eveniment indezirabil. de ameninţare. • Dat fiind faptul că o cauză a frustrării poate fi originată în interiorul subiectivităţii individului. comunicare şi relaţie sunt deficitare. În legătură cu apărarea Eului. precum şi măsura în care au fost atinse obiectivele propuse vom trece în revistă principalele concluzii la care s-a ajuns în urma cercetării efectuate: • Elevii investigaţi au relevat o serie de comportamente specifice în raport cu stimulii frustranţi.

Analiza rezultatelor obţinute demonstrează că majoritatea copiilor asupra cărora s-a făcut studiul de faţă. intoleranţi. ei sunt dificili. Analiza comparativă a agresivităţii şi impulsivităţii evidenţiază o stare de încordare. La aceşti copii care adoptă un comportament agresiv ca o compensare a situaţiilor frustrante se constată un Eu slab dominat de tendinţe depresive. adoptă şi un comportament agresiv ( extrapunitiv ) pentru înlăturarea. . ei sunt agreaţi în grup. Prin urmare. iar prognosticul adaptabilităţii este favorabil. se exprimă în plan comportamental prin crize existenţiale. La nivelul personalităţii. în conformitate cu cerinţele specifice ale diferitelor niveluri de vârstă ale copilăriei. Aceasta deoarece instituţia publică nu poate crea o anumită intimitate. ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viaţă. cu condiţia ca modelul – al cărui comportament îl imită – să fie o persoană agresivă. scrâşnesc din dinţi..) la aceştia se manifestă frecvent agresivitatea. preponderent extrapunitivi. pragul frustrării este foarte scăzut. copiii cu tendinţe către impulsivitate sunt şi agresivi. cei care se simt nesecurizaţi. de nervozitate. incomozi. exprimă complexe de culpabilitate şi de neputinţă. sunt suspicioşi. etc. 115 . În general. cei care se leagănă. viaţă personal-individuală. Copiii instituţionalizaţi care au unul sau ambii părinţi dar aceştia se subsumează familiilor cu probleme de integrare socio-umană (familii dezorganizate. În ceea ce priveşte raportul dintre imaginea de sine şi comportamentul frustrant-agresiv am constatat că. copiii cu o imagine de sine scăzută manifestă o stare cu un caracter frustrant ridicat şi. deranjează pe ceilalţi. prezintă complexe de inferioritate. dar se constată o creştere în proiecţia viitoare. dispun de o reactivitate crescută.copiii cu valori ridicate ale frustrării şi agresivităţii şi-au pierdut părinţii în jurul vârstei de 2-3 ani. etc. alcoolici. familiaritate. paranoide. frustrarea şi agresivitatea la copiii instituţionalizaţi sunt corelate cu caracteristicile generale date de mediul de ocrotire ( familial ). de regulă. dezvoltă unele crize nervoase. schizoide. de regulă. Situaţia “Eului familial” demonstrează că la copiii instituţionalizaţi acesta este foarte scăzut. În ceea ce priveşte relaţiile de grup. ca atare. nu sunt agreaţi. a modelului de urmat. etc. etc. Copilul poate să înveţe atitudinea agresivă prin intermediul imitaţiei. de ameninţare. provin din familii care manifestă o atitudine agresivă. Din rândul lor provin copiii agresivi. La aceşti copii.copiii instituţionalizaţi care şi-au pierdut părinţii după vârsta de 6-7 ani au nivelul frustrării şi agresivităţii ca oscilând între valorile medii şi imediat sub acestea. compensarea situaţiei privită de el ca frustrantă. uneori ei comportându-se ca pierzând relaţiile cu lumea. devenind incapabili de acţiune. De asemenea se poate constata că.

etc. Se consideră că un comportament agresiv poate fi însuşit prin imitarea unui model agresiv.comparativ cu elevii ocrotiţi în familie. iar pe de altă parte. Astfel : . fiecare copil îşi însuşeşte acţiunile agresive ale modelului oferit. mai mult decât atât – un dezinteres afectiv.În consecinţă. pe de o parte. putem afirma că modelul familial oferit copilului era negativ şi chiar agresiv. caracteristici psihice mult mai fragile comparativ cu ceilalţi copii. în consecinţă.de prevenire a manifestărilor delictuale. un efort combinat al educatorului şi elevilor. Pe lângă unele clarificări referitoare la implicaţiile psihologice ale agresivităţii şi comportamentului agresiv în adaptarea copilului şi utilizarea lui ca formă de contra-reacţie (compensare) a frustrării. copiii instituţionalizaţi sunt mult mai frustraţi şi. manifestă un grad ridicat de frustrare şi. potrivit nivelului său de aptitudini. copiii privaţi de mediul familial concret prezintă labilitate emoţională. în şcoală. lipsiţi de modele familiale pozitive. mult mai agresivi.. În aceste condiţii. putem conchide că agresivitatea este o formă de adaptare şi contra-reacţie la frustrare în special pentru copiii aflaţi în diverse centre de ocrotire.ca atare. de agresivitate . părinţi alcoolici. plan ce presupune două direcţii de intervenţie : . . în cărţi. Educaţia este. în grupul social de prieteni. . Demersul terapeutic presupune parcurgerea mai multor paşi. de fapt. Majoritatea copiilor care dintr-un motiv sau altul au fost aduşi în Centrul de Plasament (Instituţia de ocrotire) provin din familii dezorganizate. familii în care nu existau relaţii echilibrate între membrii ei. moral. cei din Centrul de Plasament prezintă un grad mai crescut al frustrării datorită faptului că ei sunt privaţi de prezenţa unei familii reale. cultural. material. instituţia publică neputând-o suplini . şcoala reprezintă instituţia fundamentală care are ca sarcină formarea copilului. . se poate elabora un plan-proiect terapeutic / de intervenţie.de recuperare cu caracter socio-adaptativ ( diminuarea manifestărilor agresive). implicit. Acest model agresiv poate fi oferit copilului în familie. .copiii instituţionalizaţi. lucrarea deschide drum altor investigaţii sistematice cu privire la aceasta. Alături de familie. Educatorul reprezintă modelul care se oferă elevilor şi cu care aceştia trebuie să se identifice. şi anume : 116 . mass-media. PERSPECTIVE DE CERCETARE Având în vedere natura şi implicaţiile psihologice ale agresivităţii şi comportamentului agresiv. putem afirma că modelul familial oferit copilului în plin proces de formare este de natură agresivă şi că. reviste.de asemenea. În perspectiva celor prezentate mai sus.

terapie ocupaţională. b) se creează activităţi care provoacă plăcere. Pasul 2 : 1) formarea comportamentelor alternative individuale : a) se identifică aspectele care provoacă plăcere. ludoterapie. c) se creează situaţii-problemă. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 117 . cu alternative comportamenta . meloterapie.Pasul 1 : identificarea gradului de frustrare şi a tendinţelor antisociale prin metode specifice de psihodiagnoză. elaborându-se programul de intervenţie individualizat. reflectând aspectul de unicitate al personalităţii şi bazându-ne pe el. De asemenea. 2) formarea comportamentelor de grup. d) se formează decizii comportamentale valide social prin conştientizarea responsabilităţii ce decurge din realizarea unui comportament. se pot folosi elemente de psihoterapie. 3) formarea comportamentelor sociale implicate în diverse situaţii sociale.le.

1956. 15) ENĂCHESCU C. Iaşi. – “Personality. – “Le dialogue en education”. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Ştiinţifică. Alcan. Humanitas. 1939. Editura Medicală. 4) BERGER A.. – “ Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici”. 1998. Masson. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 5) BOTEZ MIHAI IOAN – “Neurologie clinică şi neurologia comportamentului”.A. – “ Psichologie de l enfant – de la naissance a l adolescence”. 1978. – “Frustration and aggression”. Bucureşti. Bucureşti. 1974. 16) ENĂCHESCU C. 22) KONRAD L. – “Psihologie generală”.. Bucureşti. 25) LEROY G. 1997. Paris. 1933. Bucureşti. Institutul Albania. 1970. – “Curs de psihiatrie infantilă”. Alcan. Bucureşti. 12) DURCKHEIM E.. 1937. – “Despre sinucidere”. – “Adaptarea şcolară”. 21) HERSOV. 14) ENĂCHESCU C. Paris. 7) CLAPAREDE E. Press.P. 1978. 1998. – “Tratat de igienă mintală”.1) ADLER A. Constanţa. 19) FREUD S. 1996. 1995. – “L instinct combatif”. Presses Universitaires de France. Polirom. 18) FREUD S – “Essais de psychanalyse”. Editura Medicală. Editura Didactică şi Pedagogică. 1928. Cluj. despre istoria naturală a agresiunii”. Paris. – “Dicţionar de psihanaliză”. – “Cunoaşterea omului”.W. Humanitas. Editura Didactică şi Pedagogică. New York. – “Trei eseuri privind teoria sexualităţii”. Psychological Interpretation”. Alcan. Iaşi. 13) DEBESSE M. Bucureşti. Yale Univ. 1991. 23) LOMBROSO C. – “L homme criminel”. Bucureşti. Bucureşti. Paris. 1996. Henry Holt. Editura Trei. 1988. SHAFFER – “Aggression and anti-social behavior in childhood and adolescence”. 3) AJURIAGUERRA J. 9) COSMOVICI A. Bucureşti. Litografia IMF. Institutl Cultural European. 8) COASAN A. 1979. Flammarion. New Haven. – “Aşa-zisul rău.. – “Agresivitatea umană: studiu etologic”. – “ Sentimentul de inferioritate la copil”. Editura Didactică şi Pedagogică. 1996. 24) LAPLANCHE J. BERGER. – “Psihologie şcolară”. 17) EIBEL-EIBESFELDT I. 20) GHIRAN V. 118 . 2) ALLPORT G. 11) DOLLARD P. – “Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”. Bucureşti. 6) BOVET P. 1998. IACOB L. Paris. 10) COSMOVICI A. Bucureşti. – “Manual de psihiatrie infantilă”. – “Copilul dificil”. Editions Bourrelier. PONTALIS J. VASILESCU A.

. 34) PIAGET J. – “Manuel alphabetique de psychiatrie”.1979. – “Introducere în psihodiagnostic”. 1979. Wiley. Editura Enciclopedică Română. VOL. Editura Didactică şi Pedagogică... Buc. 1998. 29) MITROFAN I. 37) POPEANGĂ V. 1998..P. 1981. 53) VERZA E. – “Metode de psihodiagnostic”. Editura Trei. 1991. 41) ROŞCA M. 42-44. – “Psihologia tactului pedagogic al profesorului”. Bucureşti. 119 . 42) REVISTA DE PSIHOLOGIE nr.S. 52) ŞCHIOPU U.. – “Anomie. 43) REVISTA DE PSIHOLOGIE nr. Paris. Buc. – “Dicţionar de psihologie” 47) STEFANOVIC J. 1965. Bucureşti. London. New York. Ed. Bucureşti. agresivitate”. – “Man against himself”. – “Frică. 1976. 27) MALINOWSKI B. PUF. 38) RANSCHBURG J.. – “Psihologia vârstelor”. 2003.D. 2 / 1998 – p. Hyperion. – “Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei”. PUF. – “Psihologia copilului”.A. – “Curs de psihologia copilului”. 1990. E. Editura Press. Editura Didactică şi Pedagogică. – “Dicţionar de psihologie”. 1967. – “Frustration: the development of a scientific concept”. 1997. 1995. – “Agresivitatea umană”. Bucureşti. E. 1968. 1943.D. E. Bucureşti. 1944.A. Ronald Press.1 / 1992 – p. 1979. 51) ŞCHIOPU U. Bucuresti. 32) MENNINGER K. – “Human aggression”. 46) SILLAMY N.D.P. Universitatea Bucureşti. 33) MENNINGER K. 40) ROSENZWEIG S.. – “Clasa de elevi – subiect şi obiect al actului educativ”. 1963.P. devianţă şi patologie socială”. 5-8.. Editura Didactică şi Pedagogică. 1965. – “Psihologia relaţiilor dintre sexe”. Fundatiei Generatia. 50) ŞCHIOPU U. I-III Buc. Editura Ştiinţifică.. 35) PĂUNESCU C. Bucureşti. Buc. Bucureşti. E. 30) MITROFAN I. ŞCHIOPU U. – “Minori în derivă”. – Tratat de psihoterapia copilului. Routledge & Kegan Paul Ltd. 28) MARCELLI D. – “An outline of frustration theory”.1972. – “Psihologia inteligenţei”.A. – “Sex and repression în Savage society”. 39) RĂDULESCU M. 31) MICHAUD Y. 49) ŞCHIOPU U.26) LAWSON R. 36) POROT A. Bucureşti. – “Love against hate”. supărare. New York. Editura Alternative. 1973..P. 45) STOIAN M. – “La violence”. 1938.. 48) ŞCHIOPU U.D. CIUPERCĂ C. Buc. 44) STORR A. Paris. 1972. – “Dicţionar enciclopedic de psihologie”.

..“Psihologia şi psihopatologia comportamentului”. 1978.D.54) VERZA E. – “Evoluţia psihologică a copilului”. Editura Militară.. VLAD T. Editura Didactică şi Pedagogică. . Buc. – “Psihologia vârstelor”.P. 1997. – “Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii”. 1975. ŞCHIOPU U. 1995.. ŞCHIOPU U. 57) WALLON H. Editura Didactică şi Pedagogică. Buc. 120 .. Bucureşti. 56) VLAD C. E... 55) VERZA E.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful