Duhul Sfânt, cheia ce deschide comoara Scripturii

Cufărul încuiat al Scripturii Fraţilor şi părinţilor, cunoştinţa duhovnicească se aseamănă unei case ridicate în mijlocul cunoştinţei lumeşti şi eline [păgâne], în care se află depusă ca un cufăr [chivot] solid şi bine asigurat bogăţia cea negrăită a comorii cunoştinţei de Dumnezeu insuflatelor Scripturi, bogăţie pe care cei ce intră în casă n-ar putea-o vedea vreodată decât numai dacă, fireşte, le va fi deschis mai înainte cufărul. Nu este însă cu putinţă ca acesta să poată fi deschis vreodată de vreo înţelepciune omenească [1 Co 2, 13]; de aceea, bogăţia Duhului depusă în el rămâne necunoscută oamenilor din lume. Şi aşa cum un om, chiar dacă ar purta întreg cufărul pe umerii lui, nu ştie comoara aşezată în el, tot aşa şi omul, chiar dacă ar citi şi învăţa pe de rost toate Scripturile şi le-ar purta cu sine ca pe un singur psalm, nu ştie totuşi darul Duhului Sfânt ascuns în ele. Căci nici cele din cufăr nu se fac evidente prin cufărul însuşi, nici cele din Scriptură prin Scriptura însăşi. Şi cum vine aceasta, ascultă! Comoara din cufăr Vezi un cufăr mic, încuiat şi bine asigurat din toate părţile şi care - pe cât presupui după greutatea şi frumuseţea lui exterioară sau poate crezi aceasta auzind de la alţii - are înăuntrul lui o comoară; cufăr pe care-1 iei şi pleci în grabă: ce folos vei avea,

spune-mi, dacă-1 vei purta pururea pecetluit şi încuiat şi nu-1 vei deschide? Nu vei vedea niciodată, fiind încă în viaţă, comoara din el, nu vei vedea scânteierea pie trelor preţioase din el, strălucirea mărgăritarelor, sclipirea scânteietoare a aurului. Ce folos vei avea dacă nu te vei învrednici să iei chiar numai puţin din ele şi să-ţi cumperi ceva hrană şi îmbrăcăminte, ci porţi numai, cum spuneam, cu totul pecetluit şi neatins cufărul cel plin cu o comoară atât de mare şi scumpă, iar tu însuţi eşti istovit de foame, sete şi golătate? Negreşit nici unul. Aceste lucruri primeşte-mi-le, frate, şi despre cele duhovniceşti, înţelege-mi deci aici drept „cufăr" Evanghelia lui Hristos şi celelalte Scripturi dumnezeieşti care au încuiată şi pecetluită în ele viaţa cea veşnică şi, împreună cu ele, bunurile cele veşnice aflate în ea, bunuri negrăite şi nevăzute cu ochii sensibili, potrivit glăsuirii Domnului: „Cercetaţi Scripturile, pentru că în ele e viaţa cea veşnică" [In 5, 39]. Iar „omul" care ia cufărul socoteşte că este cel ce a învăţat pe de rost toate Scripturile şi le poartă pururea în gura lui; le poartă deci în memoria sufletului lui ca într-un cufăr având drept „pietre preţioase" poruncile lui Dumnezeu întru care este viaţa veşnică - căci cuvintele lui Hristos sunt lumină şi viaţă [In 6, 63], precum însuşi zice: „Cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa" [In 3, 36] - iar împreună cu poruncile având ca nişte „mărgăritare" virtuţile. Poruncile, uşile cunoştinţei Căci din porunci se nasc virtuţile, iar din acestea descoperirea tainelor celor ascunse şi acoperite în literă. Fiindcă prin plinirea poruncilor se face lucrarea virtuţilor, iar prin făptuirea virtuţilor se face plinirea poruncilor, şi aşa prin acestea ni se deschide uşa cunoştinţei [Le 11, 52], sau, mai degrabă, nu prin acestea, ci prin Cel ce a zis: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, va păzi poruncile Mele, şi Tatăl Meu Îl va iubi pe El şi Eu Mă voi arăta Lui" [In 14, 21. 23]. Deci, atunci când va locui şi va umbla Dumnezeu în noi [2 Co 6, 16] şi ni Se va arăta pe Sine însuşi nouă în chip simţit [aisthetos], atunci vom vedea în chip conştient [gnostos] şi cele din cufăr, adică tainele cele dumnezeieşti ascunse în dumnezeiasca Scriptură. Altfel însă, nu este cu putinţă - nimeni să nu se înşele! să deschidem cufărul cunoştinţei; nu este cu putinţă desfătarea de bunurile din el nici să ajungem la împărtăşirea şi vederea [metoche kai theoria] lor. Dar de ce fel şi despre care bunuri vorbesc? De iubirea desăvârşită, cea către Dumnezeu şi aproapele, de dispreţuirea tuturor celor văzute, de om orârea

trupului şi mădularelor lui celor de pe pământ [Col 3, 5] inclusiv a poftei celei rele, ca, aşa cum mortul nu mai gândeşte sau simte deloc ceva, tot aşa nici noi să nu mai gândim vreodată nici un gând al poftei celei rele sau al simţirii celei pătimaşe, nici să mai resimţim tulburarea tiranică a răului, ci să ne aducem aminte numai de poruncile Mântuitorului Hristos, încă şi de nemurire, nestricăciune, slava veşnică, viaţa veşnică, Împărăţia Cerurilor, înfierea prin renaşterea Duhului Sfânt şi de faptul că ne facem dumnezei [nu prin fire ci] prin înfiere şi har [thesei kai chariti], că ne facem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos [Rm 8, 17], şi împreună cu aceasta câştigăm mintea lui Hristos [1 Co 2, 16] şi prin ea vedem pe Dumnezeu şi pe Hristos însuşi locuind în noi după Dumnezeirea Lui şi umblând în noi [2 Co 6, 16] în mod conştient [gnostos]. De toate acestea deci, şi de cele negrăite şi inexprimabile mai presus de acestea, se învrednicesc şi se desfată din belşug cei ce ascultă poruncile lui Dumnezeu şi le fac pe ele [Mt 7, 24 ş.a.] prin deschiderea cufărului de care am vorbit, adică prin descoperirea ochilor minţii şi vederea celor ascunse în dumnezeiască Scriptură. Ceilalţi însă, neavând experienţa tuturor celor spuse, nu gustă din dulceaţa lor, din viaţa lor cea nemuritoare, ca unii ce se sprijină numai pe învăţarea [mathesei] Scripturilor, [învăţare] care la ieşirea sufletului îi va judeca şi osândi ea însăşi mai degrabă pe ei decât pe cei ce n-au auzit nicidecum Scripturile. Căci unii din aceştia, înşelaţi de ignoranţă, strâmbă toate dumnezeieştile Scripturi [cf. 2 Ptr 3,16], răstălmăcindu-le pe ele după poftele lor pătimaşe, vrând să se laude pe ei înşişi [2 Co 10, 12], pentru că vor să se mântuiască fără paza întocmai a poruncilor lui Hristos, tăgăduind cu totul sensul [puterea] Sfintelor Scripturi. Duhul Sfânt deschide comoara tainelor Şi pe drept cuvânt. Căci cele pecetluite şi încuiate, cele nevăzute şi necunoscute tuturor oamenilor, care sunt deschise numai de Duhul Sfânt şi care, numai aşa fiindu-ne descoperite ni se fac văzute şi cunoscute, cum le vor putea şti sau cunoaşte sau chiar şi numai a le cugeta cumva oarecând cei ce zic că n-au cunoscut niciodată venirea Duhului Sfânt, strălucirea, luminarea şi locuirea Lui în ei? Cum vor ajunge la înţelegerea [cuprinderea] unor asemenea taine cei ce n-au cunoscut nicidecum şi niciodată întru ei revărsarea, înnoirea, schimbarea, rezidirea şi renaşterea lucrate de Acesta? Cei ce n-au fost botezaţi încă în Duhul Sfânt [Mt 3, 11 par], cum pot şti schimbarea petrecută în cei botezaţi întru El? Cei ce nu s-au născut de sus [In 3, 3], cum vor vedea slava celor ce s -au născut, precum a zis Domnul, de acolo şi s-au făcut copii ai lui Dumnezeu [In 3, 3; 1, 13]? Cei ce nu au vrut să pătimească aceasta, ci le-au lăsat să scape prin

nepurtarea lor de grijă - fiindcă au primit puterea de a se face astfel [In 1, 12] cu ce fel de cunoştinţă vor putea, spune-mi, să înţeleagă sau vor fi în stare să-şi închipuie câtuşi de puţin cu mintea, cum s-au făcut aceia? Duh este Dumnezeu [In 4, 24], nevăzut, nemuritor, neapropiat, necuprins, iar El îi face pe cei născuţi în El tot aşa, asemenea cu Tatăl Care i-a născut, ca unii ce sunt percepuţi şi văzuţi numai în ce priveşte trupul, în celelalte însă fiind cunoscuţi numai de Dumnezeu şi cunoscând pe Dumnezeu [Ga 4, 9], spre Care pururea doresc a privi şi de Care ard de dorinţă să fie văzuţi. De altfel, aşa cum cei ce nu cunosc literele nu pot citi cărţile deopotrivă cu cei care le cunosc, tot aşa nici cei ce n-au vrut să străbată prin făptuire poruncile lui Dumnezeu nu vor fi în stare să se învrednicească vreodată de descoperirea Duhului Sfânt deopotrivă cu cei ce au privegheat în ele şi le-au plinit pe ele şi pentru ele şi-au vărsat sângele lor. Căci aşa cum omul care ia o carte pecetluită şi încuiată nu poate vedea sau înţelege cum sunt cele scrise în ea, câtă vreme cartea este pecetluită [îs 29, 11], chiar dacă ar fi învăţat toată înţelepciunea lumii, tot aşa nici cel ce are, precum spuneam, în gura lui toate dumnezeieştile Scripturi, nu va putea cândva să cunoască şi să vadă slava şi puterea tainică şi dumnezeiască ascunsă în ele, dacă nu a străbătut toate poruncile lui Dumnezeu şi nu a primit împreună cu ele pe Mângâietorul Care-i deschide cuvintele ca pe o carte şi-i arată tainic slava din ele şi Care-i descoperă împreună cu viaţa de veci, pe care o face să ţâşnească, şi bunurile lui Dumnezeu, cele ascunse în ele şi care sunt acoperite şi cu totul nearătate tuturor celor ce le dispreţuiesc şi nu poartă de grijă de ele. Şi pe drept cuvânt. Căci, întrucât şi-au pironit toate simţirile lor în deşertăciunea lumii şi se alipesc pătimaş de cele plăcute ale vieţii şi de frumuseţea trupurilor, purtând ochiul sufletului lor întunecat, nu pot vedea şi privi spre frumuseţile spirituale [inteligibile] ale bunurilor negrăite ale lui Dumnezeu. Ochii trupeşti sunt închişi frumuseţilor duhovniceşti Şi aşa cum cel ce are ochii trupului bolnavi nu poate privi nici măcar întrucâtva o rază de soare ce străluceşte limpede, ci, dacă îşi va fixa privirea asupra ei, îşi va pierde îndată desăvârşit şi lumina pe care o avea, tot aşa şi cel care are ochii sufletului bolnavi şi simţurile împătimite nu poate sesiza în mod nepătimaş şi fără pagubă frumuseţea sau strălucirea unui trup, ci, zăbovind în grija şi preocuparea de patimă îşi pierde şi pacea gândurilor şi liniştea din partea poftei celei rele pe care le avea înainte de aceasta. Unul ca acesta deci nu poate să-şi dea deloc seama nici măcar de propria lui boală. Căci dacă s-ar fi socotit pe sine însuşi bolnav, ar fi crezut măcar că există alţii care sunt sănătoşi şi, poate, aşa şi -ar fi reproşat cândva că el însuşi s-a făcut pentru sine cauză a acestei stări de lucruri şi s -ar fi grijit de

cele necesare pentru a scăpa de ea. Acum însă unul ca acesta, socotindu -i pe toţi ceilalţi împătimiţi, se socoteşte pe sine deopotrivă cu ei şi zice că e cu neputinţă ca el să ajungă mai presus de toţi ceilalţi. De ce aceasta? Ca să moară împreună cu ei de patimă, nevoind să scape de un asemenea rău, nefericitul! Căci dacă ar fi vrut, ar fi putut, ca unul ce a primit puterea pentru aceasta de la Dumnezeu; căci câţi am fost botezaţi întru numele Lui [FA 18,16; 19,5], am primit de la El puterea să dezbrăcăm ca pe o haină veche neamul prost al stricăciunii, să ne facem fii ai lui Dumnezeu şi să îmbrăcăm pe Hristos [Col 3, 9-10; Ga 3, 27]. Îndemn final Fie însă, fraţilor, ca noi să nu ne asemănăm celor ce sunt aşa şi cugetă asemenea lucruri, ca unii ce sunt uscaţi şi pământeşti. Ci fie să ne asemănăm lui Hristos Celui ce a murit şi înviat pentru noi [2 Co 5, 15] şi ne-a înălţat pe noi la ceruri, şi să mergem mereu pe urmele Lui, curăţindu-ne prin pocăinţă de întinăciunea păcatului şi îmbrăcându-ne în haina luminoasă a nestricăciunii [cf. Co 15, 53-54] Duhului, în însuşi Hristos Dumnezeul nostru, căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin. (extras din Sfântul Simeon Noul Teolog - Scrieri II – Cateheze)