Introducere în naratologie Fabulă/subiect. Poveste/discurs. Tipuri de povestire.

Procedee ale construcţiei narative Naratologia este un termen propus de teoreticianul francez de origine bulgară Tz. Todorov, în Poetica – 1969; definit de G. Genette ca studiul mecanismelor povestirii; tot Genette afirmă că există 2 naratologii, una tematică (analiză a conţinuturilor narative) şi alta formală (analiză a modului de reprezentare narativă, a discursului narativ). Vom folosi termenul generic de naraţiune, consacrat teoretic, pentru orice formă a epicului. Este un termen modern; sinonimul lui cu o mai lungă tradiţie şi mai familiar publicului larg – povestirea – prezintă o anumită ambiguitate semantică. • Definiţie

„Povestire” desemnează o relatare orală sau scrisă, a unor fapte reale/imaginare. Înseamnă atît specia epică „inferioară” cantitativ şi dpdv al complexităţii, nuvelei, cît şi actul de a povesti (infinitivul lung); etimologic, trimite, de asemenea, la poveste, la basm, poate forma cea mai veche a genului epic. • Origini

În Poetica aristotelică, epicul (epopeea) reprezintă unul dintre cele 2 mari genuri literare, alături de dramatic. Maestrul lui Aristotel, Platon, întrebuinţase termenii de „mimesis” şi „diegesis” pentru discursul literar care lasă faptele şi personajele să se prezinte direct (specific teatrului) şi, respectiv, acela care foloseşte medierea vocii unui povestitor (specific epicului). Teoreticienii din sec. XX (de ex. Wayne Booth, în anii ’70) vor traduce această dihotomie prin showing vs. telling (a prezenta/a povesti). Aceasta este o primă formă de delimitare a genului epic, mai degrabă conţinutistică, întrucît dpdv formal atît epopeea, cît şi tragedia foloseau versul. • Structura naraţiunii

Principala problemă este cea a organizării materialului epic, a prezentării evenimentelor ce constituie intriga într-o formă anume. Se face astfel distincţia între două „etaje” ale povestirii (din raţiuni metodologice, ele existînd de fapt împreună, simultan): ordinea cronologică a evenimentelor (fabula) şi prezentarea acestei ordini (subiectul - sujet). Termenii aparţin Şcolii formale ruse (Tomaşevski, Şklovski, Petrovski ş.a.). Nu trebuie confundaţi cu omonimele lor.

stil. pe alt plan. participare (a . Numele trandafirului). Claude Bremond a privit structura povestirii ca pe o suită de micronaraţiuni. prin limbajele specifice celorlalte forme de comunicare. poveste (sau istorie)/discurs. despre 2 componente ale naraţiunii privită ca poveste/istorie: logica acţiunilor şi raporturile dintre personaje. anglosaxoni plot/story. Lodge. ne interesează. proiectul. Ce se „pierde” – descrieri. care era dominantă în romanul tradiţional. înşelătoria. rom. U. Propp în Morfologia basmului. accentul fiind pus pe experimentele formale. Mai uşor de studiat în cazul naraţiunilor alcătuite după „reţetă”. D. Este ceea ce rămîne cînd se ecranizează un roman (Eco. contractul. că doar discursul interesează dpdv estetic. Un motiv ar fi acela că istoria/fabula există şi în afara operei literare narative. Cititorii obişnuiţi („the common reader”. Tournier). V. teatru. pretenţia. dar şi în romanul lui Nicolae Filimon unde se văd „cusăturile”. de ex.Echivalentele lor: Aristotel mythos/logos. literatură de consum. romanele lui J. Şklovski afirma. atmosferă. 1928. mimică. Raportul fabulă/subiect. fr. • Istoria Todorov vorbea. Woolf) reţin tocmai componenta evenimenţială. Altfel spus. pentru a reveni la modă în postmodernism (ex. cum se povesteşte. histoire/discours (Genette). Zgomotul şi furia (4 asemenea discursuri) – exemplu de povestire repetitivă. comunicare (a se confesa/a divulga un secret). Treptat ponderea intrigii în naraţiunea modernă scade. în Categoriile naraţiunii literare (1966). Faulkner. numite de el „funcţii” (39 la număr) ale basmului. Începutul a fost făcut de V. Eco. pericolul. ex. basm (Harap-Alb). „contractul” dintre Dinu Păturică şi Chera Duduca pentru a-l fura pe Andronache Tuzluc. pasaje teoretice. M. iar cînd urmărim latura de subiect. independent de limbajul care o transmite (film. unde a inventariat principalele situaţii-tipice. Ex. Uneori aceeaşi istorie poate fi prezentată de mai multe discursuri diferite. ca în romanul lui W. În ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje. istorie/discurs e variabil. ce se povesteşte. la începutul secolului XX. în aspectul de fabulă al unei naraţiuni. cum spunea V. de tip mit. presă). trilogiile cinematografice Matrix sau Stăpînul inelelor). filozofice (unele dintre ele pot fi recîştigate/recuperate. ar exista 3 tipuri fundamentale: dorinţă (exprimată prin predicatele a iubi/a urî). Barth.

(Greimas) Contrastul dintre realitate şi aparenţă are. Ea s-a dovedit mai greu de aplicat formelor moderne ale naraţiune. Alternanţă (Tolstoi în Război şi pace.anticipare). înlocuindu-l cu trăirile personajului. care amestecă trecutul. tehnica lui Balzac). Temporalitatea narativă (raportul între timpul istoriei şi cel al discursului) – fundamentală pentru povestire.. 1001 de nopţi). Alte procedee ce jonglează cu timpul: înlănţuirea. pericolul reluării de la capăt. ordinea (analepsă flashback. inserţia. ex.M. Ex. romancierii „fluxului conştiinţei” (V. la infinit). presupunea descompunerea pînă la unităţile minimale înzestrate cu sens. Totuşi. folosea concepte lingvistice precum relaţii. Inserţie/ povestire cu ramă (Hanu Ancuţei. • Discursul Să vedem cîteva dintre procedeele de construcţie narativă: scena/rezumatul (showing/telling la Booth) sau prezentare/ povestire la Todorov. Rostovii. Ion.greu de găsit în stare pură. prezentul şi viitorul. Înlănţuire (Boccaccio. Decameronul. pentru naraţiune scenică: Dl. Woolf) au încercat o abolire a timpului exterior în povestire. Ambele . De regulă. după cum nararea este încredinţată direct personajelor sau naratorului. Goe sau Vizită.). predicate etc. Punerea în abis (Şeherezada care începe să spună propria poveste. prolepsă . frecvenţa relatării evenimentelor (o dată/de mai multe ori. Aceste elemente de analiză au fost elaborate de teoreticienii structuralişti ai povestirii (caracterizată de un grad înalt de formalizare. punerea în abis. dintre care una e predominantă. la rîndul lui. Sartre („realism durativ”) faţă de Henry Fielding (rezumatele din Tom Jones – ce s-a întîmplat „între timp” cu un personaj sau altul). alături de povestirea cu ramă). Patul lui Procust. există mai multe modalităţi narative (în termenii lui Todorov) în acelaşi text. Forster. Zgomotul şi furia). alternanţa. prinţul Andrei. Altă tehnică cu rezultate profitabile – folosirea incipiturilor narative Incipit care fixează cadrul povestirii (Rebreanu. plăcerea ../rezumativă: Proces-verbal (Caragiale). credea E. Ex. Pierre. Genette vorbeşte despre componentele acestei temporalităţi: durata. sau care prezintă direct personajele şi miezul acţiunii: in medias res (Iliada – ştim dinainte totul. efecte importante. Motanul Murr al lui Hoffmann).ajuta/a se opune).

Todorov delimitează 3 forme ale privirii (şi cunoaşterii) narative. Autor/narator/personaj . Principesa de Clèves). numite „viziuni”: . Proust. Cere un efort mai mare din partea cititorului). Buzzatti. Hemingway. Fielding. oglindă. S-au scris romane în care nu se întîmplă nimic: D. ci aventura unei povestiri. poate recurge atît la persoana I cît şi la a III-a. romanul realist obiectiv în general: Thackeray. Tehnică similară unei camere de luat vederi care se plimbă aleatoriu (totuşi.: Ciocoii vechi şi noi. formă democratică. romanul postum neterminat Jean Santeuil şi Recherche.. îi vede gîndurile: e un fel de „fratele cel mare”. La Alain Robbe-Grillet.. include problematica distanţei. .. dominantă în naraţiunea clasică (cu excepţiile de rigoare – Legăturile primejdioase. Fred Vasilescu în Patul lui Procust. . explicaţii etc.viziunea dindărăt: naratorul ştie mai multe decît personajul.stă în recunoaştere – estetica identităţiii. care vizează relaţia dintre narator şi personaje. ceea ce nu exclude existenţa personajelor privilegiate: dna T. Dickens. Viziune tipică naraţiunii moderne. ex. Oraşele invizibile. Noul Roman Francez. continuînd analogia politică.. aspect trimite la specto. formă ieşită din dorinţa de o mai mare obiectivitate. analizate de Genette în Frontiere ale povestirii din 1969. cea de înstrăinare. Mara.din afară: naratorul lasă personajele să vorbească şi să acţioneze. ex. Calvino. ex. naraţiunea este constituită din descrieri înlănţuite. uşor modificate. psihologice. Etimologic. îi citeşte scrisorile. I. se uită peste umărul lui/ei. montajul scoate la iveală mîna regizorului/autorului). a privi. Invers – naraţiuni în care componenta de „istorie” primează: cele poliţiste sau erotice. La Todorov întîlnim categoria aspectului. Deşertul tătarilor. Balzac. asupra căruia a atras atenţia Henry James. a viziunii (cine vede) şi a vocii (cine vorbeşte). ar fi o formă anarhică de guvernare a naraţiunii. Alte componente ale povestirii: naraţiunea şi descrierea. şi speculum. formă aristocratică/totalitară. nu şi invers. nu oferă motivaţii. Descrierea e indispensabilă: ne putem închipui o descriere fără naraţiune. Jean Ricardou spunea că romanul modern nu mai e povestirea unei aventuri. Metamorfoza – altă funcţie. ale căror opinii sînt mai creditabile decît ale Emiliei.împreună cu: naratorul ştie tot cît personajele/unul dintre ele şi vede prin ochii lor. noul roman. Punctul de vedere.

Numit şi autor implicit (Booth) sau model (Eco). pe de alta. De regulă. o schemă pragmatică a discursului narativ. alegîndu-şi un pseudonim. Autorul abstract este o proiecţie estetică a celui concret. este o versiune purificată. abstract. Însă în ultimele 2 decenii s-a manifestat o tendinţă de resuscitare a eului biografic sau empiric al scriitorului. cel real şi cel profund. semnificaţia de ansamblu a operei literare” sau o „poziţie interpretativă ori ideologică”. mai rafinată. Ex. Există deci în aceste situaţii un autor concret şi mai multe alter-egouri ale sale abstracte. v. în parte pe mărturii ale autorului concret respectiv). Pentru a-l înţelege mai bine în comparaţie cu a. Are deci o existenţă virtuală. Această ideologie auctorială se poate modifica de la o operă la alta: să ne amintim de diferitele perioade de creaţie/avataruri estetice ale unor prozatori – de pildă Rebreanu. cel care participă la viaţa instituţiei literare din epoca sa. naratarul. destinatarii discursului: cititorul concret. Autorul concret este personalitatea istorică. emiţătorii: autorul concret. mai subtilă a celui concret. abstract. Georges Sand). în Punctul de vedere (1981). dar nu în interiorul lumii romaneşti. Există doar la nivelul operei. nu e reprezentat direct. în Ion versus Pădurea spînzuraţilor. întemeiate în parte pe texte. biografică. iar Cervantes unul totodată critic şi nostalgic faţă de cele cavalereşti (acestea sînt deducţii ale criticii. are şi alte activităţi pe lîngă cea de scriitor. Autorul abstract al Doamnei Bovary a scris un roman ce se opune literaturii romantice. . naratorul. cazul autorilor care au dorit să marcheze mai bine această diferenţă şi să risipească probabilele confuzii. primeşte sau nu premii literare. arată Booth. Pe de o parte.Olandezul Jaap Lintvelt propune. Înaintea naratologilor. sau Flaubert din Educaţia sentimentală faţă de cel din Salammbô. uneori de alt sex (George Eliot. ca dialog între instanţe simetrice. a. Lintvelt îl defineşte ca „sensul profund.a. Personajele care acţionează fără să aibă şi funcţia de narare se numesc actori. critica literară modernă se ocupă de acesta din urmă. un interes pentru omul din spatele cărţilor. concret. din afara operei literare. un alter ego creat pentru operă. Proust a diferenţiat cele 2 euri ale scriitorului. fără identitate precisă.

autorul cunoaşte sfîrşitul poveştii). în Huckleberry Finn)/ distanță temporală (Marile speranţe de Dickens. Ion Creangă). conştienţi sau nu de statutul lor de scriitori (Marcel. tot el stabileşte mai multe grade de distanţă între narator şi autorul implicit/abstract (pentru a evita confundarea lor): distanță morală (în romane ca Străinul de Camus. Tristram Shandy/Huck Finn).Naratorul este cel care relatează evenimentele în povestire. Nu trebuie confundat cu autorul concret sau cu cel abstract (Nică. dramatizaţi/nedramatizaţi (Titu Herdelea faţă de naratorul din Ion). . Booth distinge n. poate fi anonim sau unul dintre personaje. Badea Ion. distanța temporală există întotdeauna. Moll Flanders de Defoe)/ distanță intelectuală (Twain şi Huck Finn.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful