ESEU Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism.

Ideologii şi practici politice în România şi Europa
plan tematic: - numirea a două definiri conceptuale referitoare la secolul al XX-lea; - menționarea factorilor şi a carenţelor vieţii politice şi a societăţii, care să ateste caracteristici ale democraţiuei interbelice româneşti; - prezentarea unor fapte/evenimente care au marcat trecerea de la democraţie la regimuri totalitare; - menționarea unei asemănări şi a unei deosebiri între ideologiile statului de drept şi cel totalitar; - formularea unui punct de vedere referitor la impactul negativ al regimului autoritarist în România și susținerea acestuia printr-un argument istoric. În rezolvarea eseului pot surveni și alte cerințe (principii ale statului de drept şi ale statelor totalitare, acţiuni de instaurare a regimurilor totalitare), care se rezolvă prin parcurgerea acestui eseu. Secolul al XX-lea a fost numit „secolul extremelor” întrucât a reprezentat o perioadă istorică în care s-au afirmat regimuri politice diverse, alternând între statul de drept şi statul totalitar. După 1918, regimurile politice democratice erau dominante. Situaţia se schimbă după 1930, când regimurile de mână forte, de extremă dreaptă, totalitare, erau în expansiune. Secolul al XX-lea a fost numit şi „secolul dezastrelor” datorită celor două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) cât şi perioadei postbelice, numită „Războiul rece”. După Primul Război Mondial, factori ai dinamicii societăţii româneşti care au contribuit la afirmarea democraţiei au fost de natură geo-politică, demografică, legislativă, institiţională, economicosocială, de schimbări de mentalităţi, în învăţământ şi cultură. Să ne amintim de integrarea provinciilor unite, în 1918, la Vechiul Regat (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), de transformarea statului român într-o ţară medie europeană, din punct de vedere teritorial şi demografic, de introducerea votului universal şi adoptarea Constituţie din 1923, de legile de unificare, de legea rurală, de pluralismul politic, marcat de dispariţia unor partide (cele conservatoare), apariţia şi fuziunea unor partide, chiar şi a celor extremiste, de transformarea Mitropoliei în Patriarhie, de autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Complexitatea vieţii politice româneşti a fost dată de integrarea partidelor politice din teritoriile unite în 1918, confruntările de idei şi multiplicările ofertelor politice, de mutaţii în mantalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic, de eliminarea rotativei guvernametale şi organizării periodice a alegerilor paralmentare, de diversificarea mijloacelor de informare. Societatea românească interbelică a fost tarată şi de carenţe ale democraţiei, precum: subictivismul unor politicieni, abuzurile administraţiei în alegeri, dizolvarea Parlamentului (regele a dizolvat de opt ori Parlamnetul prin decret regal, înainte de termenul legal de 4 ani), legea primei electorale din 1926 (Partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (prima electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător) sistemul „răsturnat” de guvernare: prin care regele numea guvernul, dizolva Parlamentul, se schimba administraţia care organiza alegerile, exagerările presei, cenzura, demagogia, starea de asediu, amesteculregelui Carol al II-lea în actul de guvernare pentru a introduce regimul de autoritate monarhică, ascensiunea organizaţiilor de extremă dreaptă, şantajul, crima-asasinatul politic (prim-miniştrii I.G. Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939 şi savantul Nicolae Iorga în 1940). După anul 1918 a avut loc în Europa şi în România o amplă confruntare de idei privind evoluţia politico-economică a fiscărui stat. S-au construit ideologii şi practici politice care au reprezentat ameninţări la adresa regimului democratic, ca de exemplu: bolşevismul/comunismul (apărut în Rusia în 1917, avîndu-i ca promotori pe Lenin şi Troţki şi continuator pe Stalin) – regim de extremă stângă; fascismul instalat în Italia, prin „marşul asupra Romei” organizat de Benito Mussolini, în octombrie 1922

şi nazismul/naţional-socialismul instalat în Germania, în 1933, când în urma alegerilor parlamentare, Hitler a fost numit cancelar – regimuri de extremă dreaptă. În cadrul statului de drept, ideologiile care s-au manifestat înainte de Primul Război Mondial au fost liberalismul şi conservatorismul; în sistemul politic din România interbelică, ideologiile democratice: neoliberalismul şi ţărănismul au coexistat cu curente extremiste, naţionalismul legionar şi comunismul. Neoliberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal (PNL) şi reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, intelectuali şi meseriaşi. Doctrina economică a liberalilor urmărea să dezvolte industria naţională prin realizarea politicii „prin noi înşine”; evoluţia societăţii să se realizeze prin respectarea echilibrului social, iar în plan politic era adeptă a democraţiei parlamentare. Organul central de presă era „Viitorul”. Un rol important în conducerea PNL l-au avut liderii politici Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, C.I.C. Brătianu (Dinu Brătianu). Ca teoreticieni s-au remarcat Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu. În practica politică, PNL s-a remarcat prin guvernările din 1922-1926, 1927-1928 şi 1933-1937, în timpul cărora au elaborat Constituţia din 1923 şi legile de unificare. Ţărănismul a fost promovat de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918 şi reprezenta interesele lumii satului.Prin fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, la 10 octombrie 1928 s-a creat al doilea mare partid al ţării, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Ca lideri politici, interesele PNŢ au fost reprezentate de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod. Această teorie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Gh. Zane. Organul central de presă al PNŢ era „ Dreptatea”. Doctrina susţinea, până la fuziunea din 1928, primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, iar în plan politic urmărea crearea statului ţărănesc prin teza „luptei de clasă”a ţărănimii şi muncitorimii împotriva „burgheziei oligarhice”. Noul partid şi-a întemeiat principiul economic pe doctrina „porţilor deschise” iar în plan politic pe respectarea democraţiei parlamentare. În practica politică, PNŢ s-a remarcat prin guvernările din 1928-1931, 1932-1933, militând pentru apărarea regimului democratic, dar acceptând şi permiţând venirea lui Carol în ţară, în 1930. La polul opus, au apărut şi curente extremiste: naţionalismul şi comunismul. Evoluţia politică a naţionalismului s-a exprimat prin mişcarea de extremă dreaptă, a legionarilor. Organismele întemeiate în perioada interbelică au fost: Liga Apărării Naţional-Creştine (înfiinţată în 1923 de A.C. Cuza), Legiunea Arhanghelului Mihail (creată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927), Garda de Fier (secţie politică a Legiunii Arhanghelului Mihail, activând între 1930-1933), „Totul pentru Ţară” (ce va activa între 1934-1940 având ca lideri pe Ion I. Moţa, C. Papanace, gen. C-tin Cantacuzino Grăniceru) şi Partidul Naţional Creştin, creat în 1935, prin fuziunea LANC cu Partidul Naţional Agrar (Oct. Goga). Principiile de bază ale mişcării legionare făceau referire la ortodoxie, naţionalism şi tradiţionalism. Ele promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul. Erau adepţii regimului totalitar, considerând regimul democartic parlamentar şi partidele politice cauza tuturor relelor din România. Pentru atragerea cetăţenilor legionarii foloseau diverse modalităţi: procesiuni religioase, repararea unor construcţii religioase, organizarea taberelor de muncă, a cantinelor şi magazinelor pentru muncitori şi propaganda prin ziare precum „Pământ strămoşesc”, „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Axa”. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale precum ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei şi folosind formaţiuni paramilitare recurgeau la violenţă şi asasinatul politic. La alegerile parlamentare din 1937, legionarii - prin partidul „Totul pentru Ţară”- s-au clasat pe locul III, cu 15,58% din voturi. Comunismul a fost ideologia extremei stânga, reprezentată prin Partidul Comunist Român (PCR). Urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private, considera România „stat multinaţional”şi instiga la tulburări şi revolte antistatale. A fost interzis prin lege, în 1924, datorită ideilor antinaţionale. Între 1924-1944 a funcţionat în ilegalitate, având un impact redus asupra populaţiei de la oraşe şi sate. Funcţionând ca o secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (condusă de Moscova), PCR a avut un singur lider român: Gheorghe Cristescu. Din 1931 a pus bazele ziarului „Scânteia”. Un element important este cel care se referă la dinamica regimului politic. În perioada interbelică, România a parcurs drumul de la regimul democratic (1918-1938) la un regim de autoritate monarhică (instaurat de regele Carol al II-lea între 1938-1940); apoi un regim de dictatură, cu două etape: militarolegionar (guvern Ion Antonescu şi legionarii, între septembrie 1940 –ianuarie 1941) şi dictatură militară

(guvernarea Ion Antonescu, între februarie 1941- august 1944). În Europa, la 1918, existau 28 de ţări cu regimuri democratice (monarhie sau republică) şi o ţară comunistă (Rusia Sovietică, din 1922, URSS). În perioada postbelică, statele din zona centrală şi sud-estul Europei au intrat, datorită înţelegerii dintre Puterile Aliate (SUA. Marea Britanie şi URSS), sub dominaţie sovietică, cu unregim totalitar, de extremă stângă. Ţările comunizate de Moscova aveau un nivel submediocru de dezvoltare economoco-socială şi aplicau reţeta partidului unic, partidul-stat. În România se constată o slabă coeziune socială, lipsa elementelor constitutive ale societăţii civile, nivel de trai scăzut, rămânerea în urmă din punct de vedere economic. În perioada de după 1989, ţările satelite, aflate în sfera de influenţă comunistă a URSS, au trecut la înfăptuirea de reforme democratice, au elaborat constituţii. România a revenit, în plan intern, la valorile democraţiei: libertate, toleranţă, pluralism politic, separaţia puterilor în stat, respect faţă de lege, unitate în diversitate, iar în plan extern, a aderat la NATO-în 2004 şi a intrat în UE –în 2007. Studiind principiile regimurilor statale putem constata deosebiri fundamentale între regimurile democratice şi regimurile totalitare, în plan economic (economie de piaţă, bazată pe cerere-ofertă – economie centralizată şi planificată) , politic (pluripartidism – monopartidism), cetăţenesc (respectarea – încălcarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti), cultural (libertatea de opinie – cultul personalităţii), social ( nivel de trai în raport cu importanţa socială a muncii – egalitatea în sărăcie). În istorie sunt cunoscute diverse acţiuni de instaurare a regimurilor totalitare, precum revoluţia combinată cu lovitura de stat (în 1917, în Rusia), marşuri asupra capitalei (în 1922, în Italia), alegeri parlamentare (în 1933, în Germania), impunerea din exterior a regimului comunist (după 1945, de către URSS), lovituri de stat, puse la cale de serviciile de contrainformaţii (în epoca postbelică, de către SUA). Regimul autoritarist şi, apoi, totalitar, instaurat în România a condus la schimarea regimului statului de drept, de tip monarhic. Regimul comunist era impus de puterea de la Răsărit. În perioada regimului de autoritate monarhică impus de regele Carol al II-lea, România a suferit grave pierderi teritoriale (Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul Transilvaniei). În perioada regimurilor comuniste, dirijate de Moscova şi realizate de Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceuşescu, impactul negativ a constat în lichidarea elitei politice şi culturale şi înlocuirea cu nomenclatura comunistă, lichidarea proprietăţii private şi trecerea la naţionalizarea întreprinderilor, etatizarea băncilor şi colectivizarea agriculturii. Prin revenirea la democraţie după 1989, se demonstra astfel că regimurile totalitare sunt depăşite şi se deschidea calea spre un nou stadiu istoric.

2

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful