CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC

OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI BISERICESC

Dreptul bisericesc face parte din grupul sistematic-practic al disciplinelor teologice, dar în studiul său el se foloseşte în acelaşi timp şi de principiile dreptului în general. Deoarece, noţiunile de drept se aplică şi la dreptul bisericesc, pentru a se putea fixa obiectul dreptului bisericesc trebuie să pornim de la noţiunea dreptului în general, precum şi de la noţiunea de Biserică din punct de vedere juridic. 1. Dreptul bisericesc ca ştiinţă Printre primele cerinţe ale studierii oricărei ştiinţe se impun definirea sa ca atare, precizarea obiectului său propriu şi a metodei de cercetare, determinarea locului său în sistemul general al ştiinţelor, evidenţierea relaţiei sale cu alte ştiinţe şi a diferenţierii faţă de acestea. Fiecare ştiinţă are un obiect (domeniu) propriu de preocupare şi studiu şi o metodă de cercetare, acestea fiind condiţii sine qua non pentru a se defini ca ştiinţă. Când studierea şi cercetarea unui anumit domeniu al realităţii duce la acumularea unor date, fapte şi cunoştinţe ample şi veridice, acestea sunt reunite pe baza descoperiri unor legităţi (principii) fundamentale, într-un sistem de noţiuni, într-o teorie închegată, constituindu-se ca ştiinţă. a) Ce se înţelege prin ştiinţă? Aşadar, ca definiţie generală, ştiinţa constituie un ansamblu sistematic de cunoştinţe teoretice veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă - natură, societate, gândire - format de-a lungul istoriei şi 2

care se dezvoltă continuu pe baza practicii sociale 1. Totalitatea ştiinţelor şi disciplinelor ştiinţifice alcătuiesc ceea ce se numeşte sistemul general al ştiinţelor. Cunoscând definiţia ştiinţei în general şi văzând elementele definitorii care caracterizează orice ştiinţă putem proceda la analizarea şi prezentarea teoriei generale a dreptului ca ştiinţă în general, precum şi a teoriei dreptului bisericesc ca ştiinţă în special. b) Ce este Dreptul? Dreptul, îl putem definii ca fiind sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat)2. Dreptul, normele juridice chemate să ordoneze şi să orienteze comportamentul uman, au constituit din cele mai vechi timpuri obiectul de reflecţie, analiză şi cercetare pentru gândirea umană. Studierea dreptului ca demers filosofic a intrat în câmpul de preocupări al celor mai remarcabili gânditori de-a lungul istoriei, a diferitelor curente de idei şi şcoli, fiecare din ele aducând unele contribuţii la elucidarea diferitelor aspecte ale acestui fenomen complex. În antichitate, Platon, Aristotel, şcoala stoică, Sfinţii Părinţi, apoi în epoca medievală, în perioada reformei şi a revoluţiilor burgheze, Toma d’Aquino, Hugo Gratius, Jean Bodin, John Looke, Montesquieu, J.J. Rousseau, Kant, Hegel şi numeroşi alţi filosofi şi moralişti au elaborat idei de mare valoare privind explicarea şi înţelegerea naturii şi menirii dreptului. Concomitent demersului filosofic a început studierea şi cercetarea dreptului de către juriştii chemaţi să contribuie prin consultaţiile şi răspunsurile lor la dezvoltarea şi aplicarea sa. S-au remarcat în mod deosebit, pe lângă Cicero, jurisconsulţii romani Gaius, Ulpian, Papinian,
Gheorghe Boboş, Teoria generală a Statului şi Dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 7; Pentru detalii vezi: Dicţionar de Filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 687, 639-640; Dicţionar Enciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, vol. IV, p. 590-593. 2 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 28.
1

3

Modestin şi alţii, iar în perioada medievală glosatorii ca: Irnerius, elevii şi urmaşii săi, care prin studiile lor au contribuit la renaşterea dreptului roman, în numeroase şcoli juridice din Italia, răspândite apoi în alte ţări ca Franţa, Anglia, Germania, ş.a 3. Dreptul este înainte de toate o regulă de conduită în raporturile dintre oameni. Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social îl constituie caracterul lui normativ sau normativitatea juridică. Existenţa dreptului, realitatea sa este dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii unor reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestă ca un ansamblu unitar , sistemic de reguli de conduită editate de puterea de stat sau apărute în altă formă (ca obiceiul, de pildă) a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Normativitatea juridică are un caracter imperativ . Ea stabileşte nu ceea ce este ci ceea ce trebuie să fie, aşa-numitul raport dintre a fi (sein) şi a trebui (sole). Spre deosebire de legile ştiinţei bunăoară, care constată şi formulează anumite axiome, principii sau postulate pe baza descoperirii legităţilor obiective de existenţă a fenomenelor, dreptul, legile juridice stabilesc ceea ce trebuie să facă oamenii, adică ce conduită să aibă în anumite împrejurări. Obligativitatea dreptului, imperativul juridic spre deosebire de cel moral este asigurat prin sancţiunile prevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forţei coercitive a puterii publice. Obligativitatea dreptului este atât de puternică încât nimeni nu poate ignora normele de drept sub pretextul necunoaşterii lor. “Nemo ceusetur, ignorare legem” (Nimeni nu are voie să nu cunoască legea) este un adagiu principal formulat încă în dreptul roman, a cărui consecinţă este că necunoaşterea legii nu poate fi o scuză pentru absolvirea de răspundere şi de sancţiune în cazul violării dreptului 4.

3 4

Ibidem, p. 7. Ibidem, p. 20.

4

Pentru înţelegerea şi descifrarea mai profundă a conceptului dreptului este necesar să vedem care este conţinutul şi forma dreptului . Vorbind de conţinut ne raportăm la două planuri şi anume, conţinutul normativ şi conţinutul social. Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau comportamentul prescris de normele juridice, adică ce drepturi şi ce obligaţii concrete au oamenii în anumite împrejurări. Conţinutul social al dreptului este dat de scopul, de voinţa şi interesele pe care dreptul le exprimă şi le consacră. În ce priveşte forma dreptului, aceasta are în vedere modul de exprimare a normelor juridice. Se disting forma internă dată de exprimarea sa în ramuri şi instituţii juridice şi forma externă , dată de felul cum sunt exprimate normele juridice 5. 2. Evoluţia şi etimologia cuvântului “drept” Cuvântul “drept” vine de la latinescul directum şi care arată că ceva este în conformitate cu regula. De aici s-a format concepţia generală că “drept” (jus), înseamnă totalitatea normelor juridice care reglementează viaţa oamenilor în societate. Deoarece, Dumnezeu este izvorul existenţei noastre şi a tuturor normelor, El a pus în firea omului dreptul personal natural după principiul, “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28). Din acest drept înnăscut şi deci imutabil decurge dreptul de asigurare a vieţii şi libertăţii, de protejare a munci şi a bunurilor, precum şi de pedepsire a infracţiunii. Dreptul natural pus de Dumnezeu în firea omenească se exercită liber atâta timp cât omul trăia singur pentru sine. Trăind însă în societate, drepturile şi pornirile sociale trebuiau să fie stabilite, ordonate pentru ca o convieţuire să fie posibilă. Cuvântul “drept” (şi corespondentele sale în alte limbi - droit, diritto, dereche, dereito, Recht) , derivă de la latinescul derectus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de conduită, fără specificarea conţinutului. În limba română, însă, ca de altfel şi
Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946, p. 173.
5

5

numeroase alte limbi, termenul drept este folosit în două sensuri şi anume: cel care are în vedere sau cuprinde legile juridice de conduită sau normele juridice din societate, denumit şi drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adică dreptul), ce aparţine unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv. Când normele care formează dreptul obiectiv sunt date de o autoritate competentă în formele legale necesare, avem drept pozitiv. În sfârşit există şi drept uzual sau consuetudinar , care cuprinde norme ce reglementează conduita, dar care nu sunt date de o autoritate competentă, ci emană din spiritul poporului 6. În unele limbi, cum este limba engleză, se folosesc denumiri diferite şi anume law pentru dreptul obiectiv şi right pentru dreptul subiectiv. La romani, de asemenea, se distingea norma agendi (dreptul obiectiv) şi facultas agendi (drpetul subiectiv). Un alt termen în limba română ce evocă domeniul dreptului este adjectivul “juridic”. Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut indispensabilă pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială cum ar fi actele juridice, raporturile juridice, conştiinţa juridică, etc 7. Vorbind de teoria dreptului, de concepţiile despre drept , de doctrinele juridice, sau ştiinţele juridice se au în vedere atât dreptul obiectiv cât şi alte ipostaze ale fenomenului juridic în toată complexitatea sa. În general, însă, atunci când se utilizează termenul drept fără nici o circumstanţiere se are în vedere dreptul obiectiv. Este adevărat că termenul drept se foloseşte şi ca adjectiv, bunăoară - om drept, verdict drept, sau hotărâre dreaptă . De data aceasta el implică neapărat şi o semnificaţie apreciativă de ordin moral, în sens de conformitate cu ideea de dreptate, de justeţe. În acelaşi sens, se foloseşte şi termenul just (de la latinescul justus).

6 7

Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 15. Ibidem, p. 16.

6

Dreptul bisericesc obiectiv. cât şi ca societate văzută.Uneori termenul drept se foloseşte într-un sens metajuridic ca. Un alt înţeles este acela strict religios. Bucureşti. Aceluiaşi mod de a înţelege dreptul i se dă expresie şi prin clasica definiţie a dreptului pe care o găsim formulată în Pravila cea Mare în felul următor: “Dreptatea iaste un lucru mai adevărat decât toate. Institutului Biblic şi de Misiune. pe care-l găsim în expresii ca acestea: “drepţii Vechiului Testament”. 1990. dreptul moral al cuiva. 8 7 . 4. bunăoară. apropiindu-l de imperativul juridic. Arhid. dr. adică forma. care exprimă şi el ideea de valoare sau putere supremă în care ancorează dreptul. Drept Canonic Ortodox. principiul etic. Floca. de nivelul aceleia cu care se exprimă sfinţenia sau divinul. 18-20. Cuvântului drept i se mai atribuie şi un sens religios . “drepţii Ioachim şi Ana” etc. adică fondul. Îndreptăţirile fiecărui membru al Bisericii de a participa la toate mijloacele acordate de Biserică în scopul mântuirii. comun atunci când se foloseşte expresia “ sfânta dreptate”. care este socotită forma superlativă la care poate să ajungă dreptul. Ed. Legislaţie şi administraţie bisericească. ca organism social. I. Definiţia Pravilei introduce un element nou pentru exprimarea conceptului sau noţiunii de drept şi anume pe cel de “adevăr”. 3. bisericesc. Aceste norme formează. în general 8. prof. ca organism social. care dă fieşcăruia dreptate”. p. Ioan N. constituie Dreptul bisericesc subiectiv. vol. Prin aceasta se urmăreşte a se întări regula morală. Ce se înţelege prin dreptul bisericesc? Dreptul bisericesc este totalitatea normelor date de Mântuitorul Iisus Hristos şi de organele competente ale Bisericii în scopul reglementării vieţii în sânul Bisericii lui Hristos. Ce se înţelege prin Biserică din punct de vedere juridic? Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica atât din punct de vedere dogmatic. cum am mai spus.

în care aceştia. Biserica este comuniunea şi comunitatea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. studiind metodic şi expunând sistematic principiile şi 8 .Din punct de vedere dogmatic. aşa numitul drept bisericesc extern . Din punct de vedere juridic. precum şi lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine. care are ca bază Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. raporturile Bisericii cu statul nu formează o parte a dreptului bisericesc. Biserica în calitate de organism social a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos toate mijloacele necesare ordinei juridice şi anume: autoritatea. se botează în numele Sfintei Treimi. sau ca ştiinţă teologică creştină. capul Bisericii fiind Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi. precum şi raporturile dintre autoritate şi membrii. în cadrul căreia se spun principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină. şi sunt conduşi spre mântuire de către Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor legitimi. Obiectul dreptului bisericesc Viaţa în Biserică constă din raporturile membrilor între ei. un organism social. dreptul canonic ortodox poate fi definit ca disciplină teologică-juridică. ci numai în înţelegere cu statul. norme. De aceea. Aceste raporturi sunt reglementate de dreptul bisericesc constituind obiectul dreptului bisericesc. 5. îşi dobândesc mântuirea. episcopii şi preoţii. ci ele intră în domeniul politicii bisericeşti. Deci. deoarece Biserica nu poate stabili unilateral aceste raporturi. Din punct de vedere formal. prin credinţa în Hristos. din raporturile dintre membrii şi autoritate. Raporturile faţă de cei din afară de Biserică. Biserica este o societate văzută. Biserica este totalitatea oamenilor care cred în Iisus Hristos. care are astfel un aspect de drept intern . ascultare şi pedepse. cum socoteşte canonistul Nicodim Milaş. Ierurgii şi celelalte slujbe ale ei. De aceea. precum şi cele faţă de stat nu sunt reglementate de dreptul bisericesc. au aceeaşi unitate de credinţă (Sfintele Taine).

normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei de societate creştină. din care îşi trage materialul Dreptul Bisericesc Ortodox 9. întrucât canoanele sunt legi ale Bisericii. îndrumare şi nu simplu legi. p. 20. Denumirea dreptului Bisericii Ortodoxe de drept canonic vine de la faptul că legilor bisericeşti li se spun canoane. 9 Ibidem. 9 . Dreptului canonic i se mai zice şi drept bisericesc. legi bisericeşti stabilite de către un Sinod ecumenic sau cel puţin acceptate ca atare de către un Sinod ecumenic. ele fiind formulate de alte sinoade sau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.

Hesiod în opera sa celebră “Lucruri şi zile” ocupându-se de drept. Origen.zice el . Sibiu. al celor divine sau nemuritoare şi ale celor omeneşti şi muritoare. “fiindcă animalele nu cunosc legea şi nu au lege şi drept . şi ea impune dreptul cu cea mai mare putere. În cercetarea acestor definiţii vom ţine seama numai de cele mai importante. prof. îl declară unul din lucrurile prin care se deosebesc oamenii de animale. dr. legea supremă sau însăşi divinitatea a fost descoperită oamenilor. şi ceva dumnezeiesc. zice el. al zeilor şi a lumii de dincolo. Ontologia juris. căreia nu i se poate sustrage nimeni. iar sub forma de drept sau dreptate. sau în orice caz un element care nu numai că arată ci chiar stabileşte şi menţine permanent legătura directă dintre zei şi oameni10. el înţelege dreptul în sensul său cel mai larg de lege universală. 2. etc. între oameni nu se întâmplă aceasta. Căci. Ibidem. Herodot. Liviu Stan. dreptul ni se înfăţişează ca aplicare prin putere a legii supreme 11. dreptul este în acelaşi timp. 1. 10 . 1943.DEFINIŢIILE CLASICE ALE DREPTULUI a) Definiţiile scriitorilor şi filosofilor antici Definiţiile date dreptului sunt nenumărate. Ca stăpân al celor nemuritoare. are o rostire celebră despre drept care s-a păstrat în scrierile marilor gânditori şi jurişti ai antichităţii ca Platon. deoarece zeii i-au înzestrat pe oameni cu legea supremă (nomos)”.se mînâncă unele pe altele. Prin lege. p. Pindar. 15. Ca ceva semnificativ oamenilor.este regele sau stăpânul tuturor. în care Hesiod socoteşte că se află dreptul. Legea . iar ca ceva imanent. legea sau dreptul are în concepţia lui Pindar o existenţă metafizică superioară situată deasupra de orice. 10 11 Pr.

arătând că legea este “ suma ratio” aşezată în natură. 16. “care s-a născut mai înainte de toţi vecii” este aidoma Logosului divin.3. După el. îi atribuie dreptului un rol normativ pentru faptele omeneşti. înseamnă a face binele şi a evita răul. p. Pentru Socrate. Între gânditorii romani care s-au ocupat în mod deosebit de problema dreptului sunt cei trei stoici şi anume: Cicero. Ibidem. Aceasta în sensul cel mai general. dintre ei excelează însă Cicero. pe când în chip mai concret. căci în a face rău cuiva şi în a face nedreptate nu este nici o deosebire. şi ca atare. dreptul trebuie să se orienteze după imperativul binelui. Îndeosebi în opera sa “De legibus”. fără de care celelalte nu au nici o valoare. Cicero. leagă el idealul dreptului. în care ancorează ontologic dreptul. Dreptul natural pe care-l afirmă el pretutindeni în opera sa. nici din cele 12 table nu trebuie să se inspire sau să se scoată o doctrină a dreptului ci din adâncul filosofiei. ca drept natural comun tuturor oamenilor. Dreptul nu poate fi redus la o 12 13 Ibidem. El stabileşte de la început că nu din Edictele pretoriene. De aici se vede că legea nu este inventată de geniul oamenilor ci este ceva etern. este însăşi dumnezeirea. care guvernează întreg universul. înţelepciunea care porunceşte şi opreşte. Seneca şi Marcu Aureliu. p. în sens pozitiv. 11 . discută problema dreptului. el trebuie să fie în conformitate cu binele 12. 4. 17. a face dreptate. pornind de la dreptul pozitiv spre izvorul său metafizic. De idealul binelui. Apreciindu-l cu măsura binelui îl raportează la viaţa omenească şi întrucât prin bine îl găseşte folositor vieţii. Legea supremă “suma ratio”. care porunceşte cele ce trebuiesc făcute şi opreşte cele contrarii13. este acelaşi cu dreptul divin. dreptul ar fi o conformitate cu voinţa zeilor. Nici unul dintre antici n-a pătruns însă atât de adânc în tainele dreptului natural şi nu la tălmăcit atât de limpede şi de frumos ca Cicero. expune apoi doctrina stoică despre lege. zice el. A lucra drept. Socrate învaţă că ştiinţa binelui şi a răului este cea mai folositoare ştiinţă. dreptul reprezintă conformitatea cu binele.

. Stuttgard. p. conformă naturii.. care oprind. Carcopino etc. “Există o lege adevărată . care îndeamnă. Liviu Stan.zice el . A. ci este o lege unică. 827-1274. iar juridice la E. cit. Ca temelie a justiţiei el stabileşte fidelitatea şi adevărul. 25. eternă. Druman . 1927-1928.Kroll. Ediţie începută de G. evaluări literare preţioase în istoriile de literatură latină ale lui Schanz . Foarte bune studii cu privire la Cicero au apărut în “ Pauly’s Realencyclopadie der Klassischen Altertumswissenschaft ”. Costa. etc. justiţia este numai virtutea prin care se aplică dreptul. întreaga concepţie a lui Cicero despre drept ca drept natural şi drept divin. Dar textul care exprimă într-o formă tot atât de clasică însă mai cuprinzătoare. Nici prin senat.cauzalitate imanentă. principiul lui trebuie căutat mai sus.. nu putem fi dezlegaţi de această lege…. şi dacă dreptul este manifestarea mai concretă a legii date de Dumnezeu pentru organizarea cât mai perfectă a societăţii omeneşti. Pr. constantă.. neschimbabilă pentru fiecare popor şi pentru fiecare timp. Mittelhaus şi K. Ulpianus Ibidem. p. K. cele mai noi sunt Oxford. Pichon. Wissowa. 2 vol. p. op. dincolo de tot ceea ce este supus schimbării 14. Boissier. Acestei legi nu i se poate abroga ceva. nici în întregime nu poate fi abrogată. prof. consideraţii istorice în lucrările lui Mommsen. vol.care este raţiunea dreaptă.zice el . Bude. Cicerone giureconsulte. 7. 14 15 12 . 18. prezentă în toţi. 20. care totuşi nici pe cei buni nu-i condamnă şi nu-i opreşte în zadar. Teubner. op.şi se face cunoscută pe cale naturală impunându-ni-se ca ceva înnăscut. p. care nici pe cei răi nu-i schimbă poruncindu-le sau oprindu-i. 1939. b) Definiţiile clasice ale jurisconsulilor romani: Ulpianus şi Gaius 1.Groebe. Dacă legea derivă din raţiunea divină . iar autorul ei este Dumnezeu Cel ce a hotărât-o şi Cel ce a dat-o” 15. dându-se fiecăruia ceea ce i se cuvine în interes comun. eternă. Teuffel . Ziegler. nici nu se poate face derogare de la ea.. este cel din lucrarea sa “ De Republica”.Hosius. Operele lui Cicero au fost publicate în numeroase ediţii. continuată de W. întoarcerea de la înşelăciune. poruncind la ceea ce trebuie să facem. dr. nici prin popor. cit. Kroll. Vezi şi Eugeniu Speranţia.

Astfel. fapt pentru care. sub Caracalla (212-217) şi sub urmaşii acestuia. Ed. care. Marcianus şi Modestinus. Aici dă el definiţiile dreptului public şi ale dreptului civil sau privat. Prin toate acestea. 1978. definiţii care au rămas celebre. 21-26. alături de Gaius. a ocupat diferite funcţii în Roma. virtuţi prin care se poate înfăptui dreptul: “Jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echităţii). Din operele sale numeroase (circa 287 de scrieri) ne-au rămas câteva mai importante. de a propaga cunoştinţa binelui şi a echitabilului. Dreptatea însăşi sau lucrarea ei nu este socotită o simplă îndeletnicire comună a oamenilor. Paulus. Originar din Tyr (Fenicia . din care diverse fragmente au fost introduse în Instituţiile şi Digestele lui Justinian. se numără şi Ulpianus 16.Siria de azi). folosind pentru lămurirea noţiunii de drept. Iar dreptul civil sau privat este acela care se referă la Vladimir Hanga. determinând pe oameni să săvârşească binele nu numai din frică de pedepse ci şi din dorinţa de răsplătire 17. Asupra vieţii acestuia ne-au rămas puţine ştiri. p. Din aceste scrieri rezultă următoarele rostiri referitoare la drept: a) Ulpianus face unele consideraţii în legătură cu originea şi natura dreptului . celebra definiţie a jurnalistului roman Cles. după cum se ştie defineşte substanţa dreptului prin bine şi echitate. b) Ulpianus se ocupă apoi de împărţirea materiei dreptului şi implicit de prima împărţire generală a studiului dreptului. subliniindu-i importanţa şi arătând că rostul lui e de a cultiva şi de impune justiţia. 17 Ibidem. 22. dreptul public este numit cel care se referă la interesele generale ale statului roman sau la starea organizată a puterii publice romane. Drept privat roman. 16 13 . spune Ulpianus. Ulpianus relevă obiectul studiului dreptului.Între jurişti cei mai de seamă ai Romei antice. ci una quasi-sacră. apoi pe la anul 222 sub împăratul Alexandru Sever. pe drept cuvânt juriştii ar putea fi numiţi sacerdoţi sau slujitori care profesează o adevărată filosofie. Bucureşti. p. Didactică şi Pedagogică.

dreptul public este împărţit în trei părţi şi anume: 1. în care arată că dreptul ar consta în trei precepte sau porunci. a nu lovi sau leza pe altul şi a da fiecăruia ce este al său). prin care el exprimă în modul cel mai clar decât oricare alt jurist roman concepţia romană despre drept: 1. 18 14 . c) De la Ulpianus ne-au rămas şi trei definiţii clasice ale dreptului. Worterbuch h. v. Dintre definiţiile sale. Definiţia relevă caracterul moral al noţiunii dreptului. înţelegând prin acest cuvânt cea mai înaltă formă de înţelegere a dreptului: “Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia justa atque injusti scientia” (Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine Ibidem. Ulpianus mai defineşte dreptul şi ca jurisprudenţă. definiţii de circulaţie universală. Ulpianus. În continuare. 2. Cu privire la etimologia publicum . vezi: Ernoust . Ulpianus înfăţişează dreptul şi sub aspectul său final de justiţie. alterum non laedere.privatum . a treia parte care se referă la slujitorii treburilor obişnuite ale statului. 3. o altă parte care se referă la sacerdoţii sau slujitorii celor sfinte. 2. 21.Hofmann. p.interesele particulare ale indivizilor sau ale cetăţenilor ca unităţi individuale. suum cuique tribuere” (Preceptele dreptului sunt acestea: a trăi onest. În această definiţiae Ulpianus relevă rostul practic al dreptului arătând că fiinţa lui constă în săvârşirea dreptăţii. 3. suma legilor care guvernează viaţa tuturor fiinţelor şi care sunt proprii numai geniului uman18. spunând: “Justitia est constans et perpetua voluntas suum cuique tribuendi” (Dreptatea este voinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său). spunând: “ Juris praecepta sunt haec: honeste vivere. una care se referă la lucrurile sfinte. punând accentul pe ultima poruncă din prima sa definiţie. în sensul cel mai general. spune că materia acestuia se extrage din preceptele sau normele dreptului natural prin care el înţelege.Meillet şi Walde . la demnitarii sau înalţii funcţionari numiţi magistraţi. reţinem una analitică. Cu privire la dreptul civil sau privat. La rândul său.

adică se adoptă.şi umane. 1974. abrogarea (abrogatio). Legea imperfectă este aceea care opreşte să se facă ceva. p. derogarea (derogatio). Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. Legi perfecte Legi imperfecte Legi mai puţin perfecte. Idem. 69-70. În materie de tehnică juridică. şi Max Kaser. d) Un capitol important din opera lui Ulpianus este acela care se referă la problema legilor de drept şi la unele chestiuni de tehnică juridică în legătură cu emiterea legilor. Concepţia despre drept a juristului roman Gaius. 3. O sinteză de ansamblu asupra problemei ne oferă Senn. Paris. Das romische Zivilprozessrecht. Institutions de l’Antiquite. 391. dar dacă totuşi s-a făcut ceea ce a fost oprit. p. Legea mai puţin perfectă este aceea care opreşte să se facă ceva. p. op. p. El împarte legile în: 1. Legea perfectă este aceea care porunceşte ceva categoric. cit. Paris. Cf. 21 Jean Gaudemet. 2. 19 20 15 . Textul care vorbeşte de această clasificare aparţine lui Ulpian (Reg. 1967. 2. principalele acte prin care se aduce. ci aplică o pedeapsă aceluia care a făcut ceva împotriva legii20. Acestea sunt: legiferarea sau adoptarea legii (rogatio). op. se modifică şi se desfiinţează o lege. prin care se desfiinţează legea existentă. care obligă din conştiinţă. Vladimir Hanga. 3. textul reprezintă în forma cea mai scurtă şi cuprinzătoare. 1. Le Droit prive romain. 1.. 1-2).. cit. dar dacă totuşi s-a făcut ceea ce a fost oprit impune repararea sau restabilirea lucrului. nu impune restabilirea lucrului. minus quam perfectae et imperfectae (1902). precum şi cunoaşterea a ceea ce este drept şi a ceea ce este nedrept) 19. 2. 25. prin care se înlocuieşte sau se modifică ceva din textul unei legi printr-o formulă sau dispoziţie nouă 21. Leges perfectae. 1966. modificare adusă printr-un act normativ nou de acelaşi grad sau de grad superior unor dispoziţii prevăzute într-un act normativ anterior: obrogarea (obrogatio). Munchen. 141-142.

abia în anul 1816. 24 Ibidem. iar dacă în răsărit a fost abandonată. Popescu. p.ca obiecte asupra cărora se exercitau acele drepturi . În ce priveşte cuprinsul dreptului. Opera sa principală o formează Instituţiunile ale căror texte au fost descoperite într-o formă nu prea completă. mai întâi în Apus şi apoi în Răsărit a adoptat-o. Ocupându-se de originea dreptului şi orientându-se după cuprinsul lui. atât a celui intern cât şi a celui extern. 88. p. ţinându-se seama că ele se referă la persoane (persones). Academiei Române. note şi adnotări de Dr. Vom examina prima împărţire generală a dreptului aşa cum este înfăţişată de Gaius. după cuprinsul legilor. îl împarte în două mari părţi: a) în drept intern al unui stat sau oricărui stat. căruia îi zice jus civile. căruia îi zice jus gentium. 13. Însăşi dreptul bisericesc. 22 16 . Asupra vieţii lui ştim doar atât că s-ar fi născut pe vremea împăratului Adrian (117-138) şi că a trăit până după anul 180. Aurel N. studiu introductiv. şi la acţiuni (actiones)25. de către cercetătorul german Niebuhr. Instituţiunile dreptului privat roman. trad. p. Această împărţire a rămas clasică şi ea este folosită şi astăzi în studiul dreptului bisericesc. într-un manuscris al episcopiei din Verona 23. Bucureşti. 1. 11-56. delicte etc. altele derivând din contracte. în apus reprezintă şi astăzi chiar principalul ghid pentru împărţirea materiei dreptului din Colecţia oficială a dreptului bisericesc romanocatolic. b) în drept extern comun tuturor oamenilor. 68. la lucruri (res). Gaius arată că aceasta derivă şi din moravuri şi obiceiuri şi nu numai din legi24. 1982.Un alt jurist important a cărui opere au fost folosite la alcătuirea Instituţiilor şi Digestelor lui Justinian este Gaius 22. numită Codex Juris Canonici.mai existau şi obligaţiunile prin care se stabileau raporturile juridice între acelea: unele cu caracter patrimonial.ca subiecte de drepturi . publicată în anul 1917. Ed. deci a tuturor statelor. O altă împărţire a dreptului pozitiv formulată de Gaius este cunoscuta împărţire tripartită . p. omise deocamdată în clasificare . 25 Ibidem. 23 Ibidem.dar semnalate în III. revizuită şi republicată în anul 1982. de unde încep a fi studiate. Gaius. 2. 65..şi res . În afară de persoane .

pretutindeni şi de către toţi oamenii s-a socotit a fi adevărat. iar cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar raporturile dintre oameni. El socoteşte drept măsura principală şi hotărâtoare pentru identificarea dreptului. fie în mod expres.c. amintim pe Iustin Martirul şi Filosoful. fie prin revelaţii naturale. căutând s-o lămurească şi să o încadreze în concepţia creştină despre viaţă. qoud ad omnibus creditus est”. Dreptul în gândirea scriitorilor bisericeşti şi a Sfinţilor Părinţi Dintre Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care s-au ocupat de problema dreptului. dar consideră acest drept ca întemeiat pe voinţa lui Dumnezeu care se manifestă. Această distincţie este însă artificială şi exagerată atunci când este vorba de dreptul propriu-zis. definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna şi pretutindeni s-a socotit a fi just. quod ubique. 1. întrucât raporturile oamenilor cu Dumnezeu nu pot fi cuprinse de legile de drept. Această definiţie aminteşte de definiţie pe care Vicenţiu de Lerin a dat-o Sfintei Tradiţii prin celebra formulă: “Quod semper. Iustin Martirul şi Filosoful dă dreptului un înţeles mai larg şi mai pozitiv decât alţii dintre juriştii laici. exprimată prin ceea ce întotdeauna. şi alta faţă de oameni. Irineu şi Tertulian. şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru drept”. Căci într-adevăr poate intra oare Dumnezeu într-un raport de drept cu oamenii? Putem oare coborî pe Dumnezeu până la a-L subordona legii de drept? Poate oare încheia omul un contract de drept cu Dumnezeu? Este evident că nici un cod de lege nu poate fi socotit ca supunându-l în legătură cu Dumnezeu. Cea dintâi ar fi dreptul sau dreptatea desăvârşită care ar consta din normele prin care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu. Iustin Martirul reprezintă şi teza dreptului natural. 17 . El face apoi unele deosebiri şi în ceea ce priveşte dreptatea declarând că aceasta ar fi de două feluri: una faţă de Dumnezeu. conştiinţa omenirii întregi.

Prin urmare. Deci ar rezulta că din natura dreptului ar ţine într-o măsură oarecare şi răul nu numai binele. 26 18 . op. dacă este vorba de un drept sau de o dreptate desăvârşită. Liviu Stan. III. 3 şi 4. 2. 32. Revenind la raporturile de drept sau de dreptate determinate de relaţiile dintre oameni. vom spune că acestea singure pot fi considerate ca raporturi de drept 26. în felul în care pune problema. p. Obârşia şi dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc. rezultă că a adoptat mai degrabă teza despre existenţa dreptului înaintea păcatului. dreptul este în mod necesar un lucru bun. Pr. sau un bun 27. 3-11. p. Irineu o atinge. după textul Sfântului Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul” (Rom. b) Problema originii dreptului pe care o pune în legătură cu păcatul. dar fără a o soluţiona. Irineu susţine că dreptul nu poate fi socotit rău decât numai atunci când nu este în conformitate cu binele. 27 Sfîntul Irineu. XX(1968). cit. adică fără a arăta precis în ce raport se găseşte dreptul cu păcatul. în “Mitropolia Olteniei”. Contra Haereses. prof. cap. căci zice el. an. Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul şi anume: a) b) problema naturii dreptului problema originii dreptului în legătură cu originea păcatului. a) Referitor la problema naturii dreptului el o pune în legătură cu atitudinea ereticului Marcion. în raporturile dintre om şi Dumnezeu. pe care a dat-o Dumnezeu primei perechi de oameni28. 7. Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept. 28 Ibidem. nr. şi deci un raport de dreptate desăvârşită a omului faţă de Dumnezeu trebuie imaginat numai cu privire la starea şi atitudinea omului faţă de poruncile lui Dumnezeu. ci este vorba de acea poruncă de lege cu caracter deosebit. 7). acela nu poate fi conceput nici într-un caz ca angajându-L sau supunându-L pe Dumnezeu nici unui fel de norme fie religioase. Idem. morale sau juridice. El nu spune dacă legea de drept a apărut înaintea păcatului sau ca urmare a păcatului. care susţine că sunt două principii divine distincte: unul bun şi altul drept care este în acelaşi timp şi rău.. Totuşi. 1-2.

19 . În dreptul roman. dar adaugă în plus că această dreptate nu poate fi bine înţeleasă decât raportând-o la injustiţie sau la nedreptate 30. Arhid. Tertulian este socotit printre marii maieştrii ai ştiinţei juridice. de natura dreptului să ţină în mod necesar echitatea ca mijloc de identificare şi aplicare a dreptului şi simetria ca stare realizată prin echitate 29. cât şi în ce priveşte practica juridică. cit.Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în timp a legii de drept faţă de păcat este neîntemeiată. cap. ceea ce înseamnă că orice lege de drept trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu constant al echităţii. prof. p. Cu alte cuvinte. din care consistă 29 30 Tertulian. servindu-ne în acest sens de echitabil. dr. atât în ce priveşte principiile.. Cel mai caracteristic lucru pentru concepţia lui Tertulian despre drept este că el consideră dreptul ca rezidând în echitate. Sfântul Vasile cel Mare defineşte dreptatea ca virtutea prin care se dă după vrednicie fiecăruia ce este al său. care socotesc legea sau porunca dumnezeiască din Eden ca neavând nici o legătură cu legea juridică sau cu dreptul în general. Ioan N. Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind virtutea care dă fiecăruia ceea ce este al său şi a cărei măsură superioară este adevărul. ca în cele din urmă. op. Origen acceptă vechea definiţie a dreptăţii ca o virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al său sau ceea ce i se cuvine. Echitatea reprezintă un fel de simetrie. De corona militis. ea poate fi privită cu aplicare la relaţiile şi actele cu caracter juridic ale oamenilor. Tertulian. Floca. după cum de altfel arată şi ceilalţi gânditori creştini. iar nu de drept. 24. iar echitatea însăşi pe simetrie. În acest sens înţeleasă. III. adică o stare de raporturi echilibrate realizată prin măsurarea acestora. iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. dreptul şi starea de dreptate se reazămă pe echitate. 3. Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai de câteva principii din care se poate vedea felul în care a conceput natura dreptului şi rostul lui în viaîa omenească.

reguli cuprinse în ceea ce se numeşte echitate. Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare s-a constatat că dreptul este socotit ca o valoare dependentă de bine. pe care o numeşte virtutea care tinde spre binele comun sau spre folosul comunităţii. relevând rostul social al dreptăţii care constă în realizarea unui echilibru prin echitate. de sfinţenie. relevând în acelaşi timp şi caracterul social al dreptului sau al dreptăţii. definiţii de nuanţă formal-normativistă şi definiţii sociologice. de adevăr. la adevăr şi la Dumnezeu.împărţirea după egalitate. d) Definiţiile unor filosofi contemporani Încercând să facem o grupare a diferitelor definiţii . Sfântul Ambrozie defineşte dreptul cu raportare la adevăr şi la voinţa lui Dumnezeu. p. 20 . Sfântul Grigorie de Nazianz socoteşte dreptul şi dreptatea ca rezidând în egalitatea şi în distribuirea echitabilă a bunurilor. O definiţie cu puternice nuanţe filosofice este dată de marele filosof german Immanuel Kant care pornind de la concepţia sa că 31 Ibidem. 25-26. Sfântul Ioan Gură de Aur face distincţie între dreptatea oamenilor care se reduce la cugetul omenesc şi la dreptatea divină.grupare cu totul convenţională şi relativă . arătând că numai în felul acesta trebuie înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi al dreptăţii. dar conforme adevărului. care constă în a da fiecăruia ceea ce este al său31. Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte dreptatea ca virtute dependentă de adevăr prin care se dă fiecăruia ceea ce este al său după vrednicie şi în mod egal. Dreptatea şi dreptul sunt contrare răului. iar forma lor adevărată este Însuşi Iisus Hristos. Raportând dreptul la anumite calităţi şi nevoi ale vieţii sociale s-a constatat că el este socotit ca având în primul rând un rost social sau ca reglementând relaţii sociale potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea socială. Fericitul Augustin raportează dreptul la bine.vom distinge: definiţii de nuanţă accentuat filosofică.

prin constrângere publică ”36. p. 27. 1989. Theorie generale du Droit. op. la nevoie. pentru convieţuire este necesar să intervină limitarea lor reciprocă.. Dalloz. Mircea Djuvara. 37 Claude de Pasquier. este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane ”33. p. op. totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora. În grupul definiţiilor cu nuanţă formal-normativistă le redăm pe cea a juriştilor Gaston Jeze şi Jean Louis Bergel. 586. Leon Duguit care arată că regula de drept este “linia de conduită care se impune indivizilor în societate. cit. realizată prin drept. Neuchatel.fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil.. în conformitate cu o lege universală a libertăţii 32. într-o societate mai mult sau mai puţin organizată. L. după Kant. p. 373. cit. 31. op.care la un moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale ”35. 1937. 36 Jean Louis Bergel. vol. Înscriindu-se în acelaşi curent de gândire neo-kantiană. J. respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări” 37. p. p. II. Paris. Paris. utile sau nefaste . 18. cit. Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. 32 33 21 . Bergel arată că “ dreptul este ansamblul regulilor de conduită.. 34 Eugeniu Speranţia. aşadar. Primul arată că “ dreptul unei ţări este ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele. Dintre unele definiţii datorate unor autori aparţinând orientării sociologice o redăm pe cea a cunoscutului jurist francez reprezentant al curentului solidarităţii sociale. Dreptul este deci. care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat. 272. Mergând pe acelaşi raţionament al gândirii kantiene profesorul Mircea Djuvara scrie că “regula de drept. Introduction a la theorie generale et a la philosophie du Droit. Teoria generală a Dreptului. p. profesorul Eugeniu Speranţia consideră ca cea mai adecvată definiţie a dreptului cea care-l înfăţişează ca “ un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat ”34. 35 Claude de Pasquier.

p. Caracterul unitar al sistemului de drept decurge din existenţa unor principii comune corespunzătoare trăsăturilor şi intereselor fundamentale ale fiecărei orânduiri social-economice. fie după importanţa izvoarelor sau după obiectul tratat de diferite legi. rom. clerus. după materie. METODELE şI DISCIPLINELE AUXILIARE ALE DREPTULUI BISERICESC 1. Una dintre cele mai grele probleme este cea a stabilirii materiei dreptului bisericesc în aşa fel încât. etc38. Nicodim Milaş. Radu. sponsalia şi crimen. iar pe de altă parte scopului ştiinţei dreptului în special. Bucureşti. dreptul civil. materia era rânduită fie în ordine cronologică. sistemul de drept român cuprinde dreptul constituţional. în secolul al XII-lea. a doua carte despre puterea judecătorească. 1915. de D. privite în unitatea şi diviziunea lor pe ramuri de drept şi instituţii juridice. dreptul muncii. Prima încercare de expunere sistematică a materiei dreptului bisericesc s-a făcut în apus. Dreptul Bisericesc al Bisericii Orientale. iar a cincea Dr. Astfel. dreptul familiei. numindu-le astfel: judex. iar ramurile de drept se diferenţiază prin specificul categoriilor de relaţii sociale pe care le reglementează şi prin metodele proprii de reglementare. dreptul procesual penal. Deoarece în aceste lucrări nu era o unitate organică internă ele nu puteau avea nici o importanţă ştiinţifică. a patra despre logodnă şi căsătorie. Sistemul dreptului bisericesc Prin sistem de drept se înţelege un ansamblu de norme juridice în vigoare. 38 22 . dreptul procesual civil. Prima carte tratează despre reprezentanţii puterii bisericeşti. trad. dreptul administrativ. În primele lucrări de drept bisericesc. judicium. Cornilescu şi V. pe care a împărţit-o în 5 părţi. dreptul penal. a treia despre drepturile şi datoriile clerului.SISTEMUL. pe de o parte să corespundă cerinţelor ştiinţei în general. 18-19. în colecţia de canoane editată de Bernard de Pavia.

s-a ivit în apus şi un sistem împrumutat din instituţiile lui Justinian. Metodele cercetării ştiinţifice ale dreptului bisericesc Ca şi în orice domeniu de cercetare şi cercetarea ştiinţifică se bazează pe folosirea unei metodologii. vel ad res. I. Lib. În “Judex. II. 12. Institutionum.. 19. vel ad actiones ”. această împărţire nu putea fi socotită un sistem de drept. aceasta s-a împărţit în două mari secţiuni şi anume: Organizarea Bisericii şi Administraţia bisericească. a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. arătăm că prin metodă înţelegem un ansamblu concertat de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii. p. lucruri şi acţiuni (persones. la aceste două secţiuni.. sonsalia. crimen ”. Alături de acest sistem. încât astăzi materia dreptului bisericesc este împărţită în patru părţi şi anume: Introducere şi izvoarele dreptului bisericesc. vel ad personas pertinet. op. Organizarea Bisericii. care priveşte raporturile Bisericii cu lumea din afara ei şi 23 . norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen 42. cit. 41 Dr. clerus. Cu toate acestea. 39 “ Institutiones Juris şi Politica bisericească. judicium. op. Justinian. 2. Administraţia bisericească cu celelalte confesiuni creştine. Treptat. 40 “Omne jus quo utimur. iar în partea a treia se trata despre procesul civil şi penal 40. p. Cât priveşte materia dreptului bisericesc răsăritean. În prima parte se expunea dreptul persoanelor adică drepturile cu privire la cler. s-au mai adăugat cu timpul alte două. după care dreptul bisericesc era împărţit în trei părţi: persoane. cit. 42 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. în partea a doua se expuneau obiectele întrebuinţate la serviciul divin şi la dreptul privind administraţia averii bisericeşti. tit. Bernard von Pavia şi-a numit colecţia: Breviarium extravagantium. 12. Fără a avea prestaţia unei definiţii.despre delictele şi pedepsele bisericeşti 39. Nicodim Milaş. res şi actiones). Paul Lancelottus a primit împărţirea aceasta în secolul al XVI-lea în lucrarea lui de drept bisericesc intitulată Canonici”41.

Făcând abstracţie de ceea ce este neesenţial. În cercetarea dreptului. 24 . 12-13. toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile. Cât priveşte metoda experimentală. ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică. Potrivit metodei istorice. uneori în domeniul reglementării cu caracter economic s-a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă în câteva unităţi. Nu trebuie confundate metodele de cercetare în sensul definit aici cu metoda în sens filosofic. ceea ce este esenţial caracteristic. întâmplător în existenţa dreptului. De importanţa aplicării logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însuşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte. de-a lungul diferitelor orânduiri sociale. teoria caută să dezvăluie folosinduse de metoda logică. menţionăm în primul rând metoda logică şi metoda istorică. O metodă cu puternice valenţe în studierea dreptului în general. Ibidem. importanţa folosirii metodei statistice utilă atât în procesul de elaborare a dreptului cât şi pentru cel de aplicare. care sunt auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea. pot fi folosite şi anumite procedee tehnice.acest scop. p. logica juridică43. p. apoi. legile şi raţionamentele logice. a fenomenului juridic atât de complex. Este de reţinut. În studiul comparat al diferitelor instituţii juridice. a ramurilor şi a instituţiilor juridice este cea a comparatismului. Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice. în compararea sistemelor juridice naţionale se desprind factorii ce determină atât transformările lor comune cât şi cele specifice. pentru drept. 43 44 Ibidem. proprie prin excelenţă ştiinţelor naturii. 13. ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective 44. menţionăm că în domeniul dreptului. care are în vedere concepţia filosofică ce stă la baza elementului cercetării. ele analizează esenţa forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate.

mustrări de cuget sau scrupule de conştiinţă. faţă de sine însuşi. care a ajutat dreptul la fixarea învăţăturii de credinţă corectă. just şi injust. se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său. sau pot fi interioare. corect şi incorect. Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău. mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei. păreri de rău. Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului şi anume o reacţie a mediului social (a colectivităţii) faţă de fapta imorală şi în acest caz avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public. Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este şi societatea. a) Din teologie trebuie să amintim: Dogmatica. Morala. Teologia morală deoarece multe dintre preceptele dreptului bisericesc au o valoare morală. iar pentru jurişti. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. cât şi în dreptul general. ci în interdependenţa şi complementaritatea lor45. dreptul bisericesc se înscrie în ansamblul ştiinţelor teologice. 25 . din sfera conştiinţei subiectului. precepte reguli cu privire la bine şi la rău.Ca o concluzie după prezentarea succintă a metodelor de cercetare. Morala şi normele morale Morala reprezinză un ansamblu de idei. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură. fiind privit ca o disciplină care a influenţat într-un moment dat jurisprudenţa civilă. Din aceste motive. 3. dreptul bisericesc face legătura dintre teologie şi jurisprudenţă. dreptul bisericesc are discipline înrudite atât în teologie. Dreptul bisericesc este o disciplină teologică dar şi juridică. Pentru teologie. în primul rând. ca sistem raţional de norme pentru propria conduită. Ştiinţele auxiliare ale Dreptului bisericesc. Totuşi între drept şi morală există asemănări şi deosebiri. Ea a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi 45 Ibidem. se impune constatarea că ele nu trebuie înţelese în mod izolat. acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete.

Spre deosebire de drept. fiecare religie a determinat formarea un ei morale. foarte strânsă. Este de notat legătura strânsă între normele de morală şi religie. pe când nornele de drept. dreptul de morală. Şi astăzi unele 26 . Kelsen). În etape istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă la clase. prin natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică în societate. din punct de vedere teoretic. uneori chiar opuse. în special cele privitoare la viaţa de familie. relevată de raţiunea practică în forma imperativului categoric. quasitotalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică. În perioada antică până în cea medievală. Dezvoltarea dreptului a dus. categorii sociale sau profesionale diferite există şi valori morale diferite. apriori al legii morale. justiţiei. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială că atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Germanul Thomasius (1655-1728) a separat pentru prima dată. relevând caracterul absolut. În fapt. a colectivităţii naţionale. sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor. Ele se pot deosebi. În dezvoltarea acestei teme – considerată de Jhering „Capul Horn” al filosofiei dreptului. normele morale erau confundate cu normele juridice. Apoi. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale doctrina juridică romană. Dreptul în schimb. Kant şi-a adus contribuţia deosebită la această analiză. bunăoară. treptat. în funcţie de natura grupului social. religioase în care se manifestă. în anumite privinţe. cu excepţia cutumei juridice. problema s-a aflat şi continuă şi azi să se afle în atenţia diferiţilor filosofi şi teoreticieni. Ripert). Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor. în general în multe privinţe. preocupată de perfecţionarea sistemului juridic. procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. independent de morală. a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. a făcut paşi sensibili în direcţia conceperii dreptului. normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. sociale. mergând de la identificarea naturii normelor juridice şi morale (G. trebuie să facă abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi altor factori extrajuridici asupra dreptului. Practic. dreptăţii. adevărului – valori aidoma apărate şi promovate şi de drept -. Încă din antichitate gândirea juridică a fost preocupată de raportul dintre drept-morală. fiecare păstrându-şi însă identitatea. într-o ţară dată. de la bun început s-a pus problema analizei raportului dintre drept şi morală.asigurarea ordinii sociale. sacralizând preceptele etice şi unele instituţii sociale. ca „teorie pură” a dreptului (H. Având ca valori fundamentale principiile binelui. au apărut teze dintre cele mai diverse. până la considerarea că ştiinţa dreptului.

(Coranul este atât „cartea sfântă” cât şi „codul” popoarelor islamice). Deosebiri: oameni. normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa. deci. sunt puternic influenţate de morala religioasă. normele morale au ca sancţiune oprobiul public.morala reglementează mai întâi raportul omului cu Dumnezeu.ambele pleacă de la Dumnezeu. desconsiderarea. demnitatea. 16: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri. Legătura strânsă deloc de neglijat.ambele presupun ascultare. . cu eficienţă mai mare sau mai redusă această sancţiune. iar cele ce sunt. asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală sunt următoarele: Asemănări: . pentru că în vreme ce normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului. după cum se arată la Romani 13. norme şi pedepse. De exemplu. marginalizarea. morala reglementează mai întâi viaţa intimă spirituală a omului şi după aceea acţiunile văzute ale omului. care au existat în teoria dreptului şi în filosofia juridică. Din punct de vedere teologic. care resimte mai profund sau mai puţin profund şi. potrivit cărora „dreptul n-ar fi altceva decât un minim de morală”. pe când dreptul reglementează numai raportul dintre . Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale sunt fără valoare. . de la Dumnezeu sunt rânduite”. 27 . Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică. cât şi în aprobarea şi susţinerea morală. proprietatea altora. mustrarea de conştiinţă. pe când dreptul reglementează numai acţiunile externe după principiul latin: “de internis non judicat praetor”. In general sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă – dar reglementarea mai puţin corectă – decât a dreptului. regretul. căci nu este stăpânire decât la Dumnezeu. Din punct de vedere al sancţiunii. Acest fapt nu justifică unele păreri. raţională.ambele presupun o autoritate superioară şi cer supunere faţă de ea. Eficienţa lor depinde de profilul moral al persoanei respective. între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi juridică. sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. necesară în societate. cum este cel islamic bunăoară. deosebirea este foarte mare.sisteme de drept.

locale. Dreptul mozaic. nu poate ignora însă cauzele obiective. precum şi dreptul tuturor statelor în care s-au codificat multe legi privitoare la Biserică. cât şi prin obiectul. . Sfragistica. poziţia ideologică a Bisericii Ortodoxe sau învăţătura ei despre drept se deosebeşte în multe privinţe de cea a altor confesiuni creştine. Nicodim Milaş. pe când dreptul chiar o stimulează 46. Cu privire la ideologie s-au concepţia despre drept. prin felul în care priveşte originea dreptului în legătură cu consecinţele păcatului originar şi cu condiţiile sociale obiective care determină apariţia lui. Numismatica. p. p. pe când normele dreptului pozitiv pot fi supuse schimbării. Vezi şi Dr. p. şi apoi prin felul în care situează 46 47 Ibidem. cit. care au determinat apariţia dreptului în viaţa socială. Aşa de exemplu. Dr.. Dreptul bizantin. care ne familiarizează cu cele mai înalte principii de drept. b) Din cadrul disciplinelor juridice notăm: Filosofia dreptului.prin rolul pe care l-a jucat studiul ambelor Testamente la formarea conceptului de lege. cit. există numeroase deosebiri între Dreptul canonic şi cel secular. atât prin ideologie sau concepţie de drept. 32-33. Istoria Bisericii Universale: deoarece toate sinoadele ecumenice. op.. op. ca societate religioasă în special. Dreptul canonic ca studiu juridic are însă un specific aparte şi se deosebeşte de dreptul secular. precum şi cele endemice sunt cuprinse în cadrul izvoarelor dreptului bisericesc.normele moralei sunt neschimbătoare. scopul şi mijloacele pe care le întrebuinţează în vederea realizării rostului său.. alături de alte discipline din domeniul istorie. cum sunt: Heraldica. Învăţătura sau concepţia creştină despre drept. 14-15. Diplomatica.morala nu admite ca mijloc de rezolvare forţa fizică. Nicodim Milaş. Dreptul roman. 16-17. conţinutul. ale Sfinţilor Părinţi. Vechiul şi Noul Testament : . în general şi în viaţa Bisericii. precum şi dreptul civil şi cel procesual civil precum şi dreptul penal şi cel procesual penal 47. 28 . În cadrul învăţăturii creştine despre drept. putem spune că învăţătura Bisericii Ortodoxe despre drept se deosebeşte de aceea a Bisericii Romano-Catolice.

deşi are în principal în vedere numai revelaţiile stabilite pe baza credinţei religioase. sau cel puţin deasupra binelui. pe când conţinutul dreptului secular este lipsit de elementele religioase. totuşi prin aceasta nu se susţine că dreptului trebuie să i se găsească numaidecât o cauzalitate directă în păcat şi că ar putea fi socotit ca fiind o formă a păcatului. ci doar că dreptul constituie o necesitate a stării de după căderea în păcat . în care se tratează despre raporturile dintre societatea civilă şi dintre societăţile religioase sau culte.dreptul canonic se deosebeşte de dreptul secular prin faptul că acesta. Astfel. Cu privire la conţinutul lor. fizice şi nici mijloace 29 . între relaţiile care se stabilesc între credincioşi . ci şi teologic şi anume în mod preponderent teologic. cum susţin teologii romano-catolici.valoarea însăşi a dreptului în raport cu celelalte valori diriguitoare ale vieţii. un mijloc pe care. în noile condiţii care au apărut la un moment dat în istorie. şi le-au creat oamenii pentru a le servi ca pârghie pentru dezvoltarea lor.care în dreptul canonic constă în ordinea canonică sau starea de echilibru realizată prin norme canonice. pe când dreptul secular se ocupă numai tangenţial de relaţiile de natură juridică determinate de credinţele religioase ale oamenilor. teologia ortodoxă nu subordonează dreptului nici una dintre valorile pe care le acceptă în sistemul său de gândire. deosebirea dintre dreptul canonic şi cel secular este aceea impusă de obiectul propriu al fiecăruia. considerându-le ca stând pe al doilea plan. dreptul canonic se deosebeşte de cel secular. prin faptul că dreptul canonic. Cu privire la obiect . Conţinutul dreptului canonic nu este numai juridic. deşi dreptul este considerat ca o apariţie posterioară căderii în păcat. ca drept religios nu întrebuinţează mijloace coercitive. Cu privire la mijloacele pe care le întrebuinţează. De asemenea. nu ignoră nici relaţiile nereligioase. în Biserica Ortodoxă. şi anume: în capitolele restrânse ale acestuia. spre deosebire de teologia romano-catolică care în mod practic situează dreptul în fruntea valorilor. pe baza credinţei religioase creştine.

30 . dreptul secular care ca scop circumscris la condiţiile imanente ale vieţii. ci foloseşte numai mijloace de natură religioasă şi morală. acestea nu schimbă caracterul moral şi religios al mijloacelor de care se foloseşte Biserica. Cu privire la scopul deosebit pe care-l urmăreşte dreptul secular pe de o parte. adică scopului mântuirii şi astfel dreptul canonic serveşte ca un instrument sau ca unul din mijloacele de care Biserica se serveşte în scopul asigurării mântuirii credincioşilor 48. dr. 67-69. pe când dreptul canonic are un scop subordonat scopului general al Bisericii. contribuţii sau renunţări. op. când pe cale de epitimii se impun anumite jertfe materiale. Faptul că uneori se face uz în Biserică şi de mijloace materiale. adică nimic din ceea ce se poate socoti ca intervenţie a forţei fizice în scopul aplicării unei legi sau a executării unei pedepse pe seama celor care se abat de la norma de drept. Floca.. prof. Ioan N.privative de libertate. fiindcă elementul material intervine şi urmăreşte numai constrângerea morală. servind ca un mijloc pentru asigurarea unei cât mai bune stări pe seama oamenilor şi a unui cât mai mare progres. p. şi dreptul canonic pe de alta. 48 Arhid. cit. iar nu constrângerea fizică a credincioşilor.

Pentru o studiere cât mai sistematică a acestei probleme vom împărţii materialul în următoarele subpuncte: 1. 470. şi apoi ceva mai târziu.BISERICA ŞI DREPTUL De obicei se spune că Dreptul bisericesc apare ca o ramură de studiu în cadrul teologiei abia prin veacul al VI-lea. prof.mijloace între care nu intrau şi norme juridice . p. nici Sfinţii Apostoli nu introduc legi cu caracter juridic ci numai norme religioase şi morale. nr. 1. XII(1960). Biserica în afara dreptului 2. şi în Răsărit. pe la mijlocul secolului al VI-lea. iar nu de a i se preciza începutul. Vorbind însă de părinţii dreptului bisericesc. Declararea celor doi părinţi amintiţi ca părinţi ai dreptului bisericesc nu are decât rostul de a fixa în timp o etapă a dezvoltării istorice a dreptului bisericesc. nu se poate evita întrebarea asupra originii dreptului bisericesc şi a timpului când acesta intră ca un element pozitiv în lucrarea Bisericii. Biserica în afara dreptului Odată cu întemeierea Bisericii s-a procedat la abolirea legilor Vechiului Testament care reprezentau o codificare a dreptului mozaic cu dezvoltările lui ulterioare. prin opera canonică a lui Ioan Scolasticul (+ 577). pentru că el este în orice caz mai vechi 49. 49 31 . În Noul Testament. şi anume mai întâi în apus prin opera canonică a lui Dionisie Exigul (+ 545). dr. devenind şi o preocupare de studiu pentru slujitorii Bisericii şi în general pentru conducerea ei.Biserica şi-a desfăşurat lucrarea sa religioasă şi morală. an. Aceşti doi scriitori bisericeşti sunt numiţi pe drept cuvânt părinţii dreptului bisericesc. Dreptul în viaţa Bisericii. Jus Ecclesiasticum. Biserica sub imperiul dreptului. 7-8. nici Mântuitorul. în “Studii Teologice”. indiferent în ce sens. fără a folosi norme juridice şi fără a simţi nevoia Pr. Odată întemeiată şi înzestrată cu toate mijloacele necesare pentru a-şi putea îndeplinii rostul său mântuitor . Liviu Stan.

p. dr. că până în secolul al III-lea. Se pune întrebarea: cât timp a putut să rămână însă Biserica în afara dreptului? Istoria bisericească ne arată. Biserica sub imperiul dreptului Din cauza folosirii inevitabile de către creştini şi de către comunităţi a normelor juridice în diversele relaţii care nu puteau fi reglementate altfel. în cadrul aceleiaşi atitudini şi folosirea de către membrii săi a normelor juridice 52. 51 Pr. Biserica şi-a însuşit. Potrivit cu natura şi rostul său dreptul trebuia considerat ca un element asemănător cu mijloacele tehnice pe care le creează viaţa omenească 51. Biserica a început prin a exista şi aşi îndeplini lucrarea sa mântuitoare. însă ca un scop străin sau ca un element eterogen. Das Problem der Kirchenrechts. 2. 479. Jus Ecclesiasticum…. 50 32 . Cu toată lipsa lui dintre mijloacele esenţiale pentru misiunea Bisericii. tot la fel ea a acceptat. în afara dreptului adică în afara razei de acţiune a normelor juridice. normele de drept pot fi folosite fără a altera natura lucrării bisericeşti şi fără ai prejudicia misiunea. atunci când aceasta ar deveni necesar. El reprezenta una din formele şi din mijloacele puterii de stat. prof. însăşi plasarea Bisericii într-o epocă istorică şi în nişte condiţii istorice în care ea a fost obligată de o vreme să recurgă la normele juridice. 3-15. Tubingen. arată că dreptul nu a fost socotit de către întemeietorii Bisericii ca un lucru atât de străin de misiunea Bisericii încât să fie exclusă şi chiar imposibilă folosirea lui de către Biserică. Lammle. p. Astfel fiind. dreptul era prezent în viaţa Bisericii. în mod treptat. 52 Ibidem. p. o sumă de A se vedea cu privire la cuprinsul juridic revelat al Vechiului Testament. 1932. printr-un proces care a durat două sau trei veacuri.să recurgă la acestea 50. N. Biserica a putut să existe fără folosirea normelor de drept şi că acestea îşi afirmă o prezenţă tot mai vie în viaţa Bisericii abia de prin veacul al IVlea. pentru păstrarea unei cât mai bune rânduieli în relaţiile dintre credincioşi. Liviu Stan. după ce Biserica a stabilit o strânsă colaborare cu statul. 473. şi precum Biserica adoptase atitudinea de supunere loială faţă de stat. Convinsă cu timpul că. ca şi dintre aceştia şi autoritatea bisericească.

Prin această legislaţie canonică din veacurile IV şi V Biserica intră sub imperiul dreptului. ca a doua pârghie a existenţei sale. p. În primul rând. transpuse în limbajul religios-creştin. 481. de care s-a servit şi se serveşte Biserica în organizarea şi conducerea sa . Concluzii. 53 54 Ibidem.reprezentat de normele canonice. încă şi pe acela de necesitate. ţinând seama bineînţeles de natura şi de rostul său aparte 53. 33 . p. elaborate independent de principiile şi de normele dreptului roman. dar totuşi după modelul acestora. Norme proprii.ne dă posibilitatea ca prin cunoaşterea lui să pătrundem într-un domeniu a dezvoltării istorice a societăţii româneşti ca şi a dezvoltării istorice a statelor şi a Bisericii. pe lângă considerentul de utilitate pentru viaţa sa proprie. Dreptul bisericesc . cărora le-a dat o expresie religios-creştină.principii şi norme ale dreptului roman. Biserica a trecut şi la elaborarea de norme juridice proprii. 480. Legislaţia canonică a Bisericii elaborată în secolul IV şi V include în sine două mari categorii de norme juridice diferite şi anume: 1. Adăugând apoi. 2. a normelor juridice. nomocanonice şi cutumiare. alături de normele dogmatice. Cu epoca lui Justinian începe o a treia etapă în dezvoltarea dreptului bisericesc care este aceea pe care o reprezintă colecţiile numite nomocanoane. Ibidem. norme ale dreptului roman . Se înţelege că în cuprinsul legislaţiei canonice a Bisericii au intrat o mulţime de norme şi după secolul X şi că îmbogăţirea şi primenirea acestor norme a fost şi este posibilă până în zilele noastre 54. sau ca al doilea element constitutiv esenţial al vieţii Bisericii. încât normele ei juridice apar.

55 34 . iar teleologice.. întrucât conturează modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare. prof. La rândul lor. echitatea. Normele canonice elaborate de sinoadele ecumenice şi locale urmăresc să stabilească comportamentul credinciosului în cadrul vieţii sociale religios-morale bisericeşti. sfinţenia. dr. membrii Bisericii. De-a lungul istoriei. Arhid. căutăm. relaţiile dintre membrii Bisericii privind anumite valori materiale sau spirituale au stat permanent în atenţia Bisericii. trăind în comunitatea religioasă organizată ca Biserică. reguli sau norme din viaţa religios-morală. p.DESPRE NORMELE CANONICE 1. Prospective. preţuim. binele. o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni. obiceiuri. dreptatea. op. cinstea. Valorile desemnează ceea ce dorim. reglementează relaţiile bisericeşti dintre ei după anumite rânduieli. Floca. De aceea. să clarifice problemele fundamentale ale existenţei credincioşilor şi ale raporturilor dintre aceştia. norme morale. Noţiuni generale Credincioşii. cit. se spune că ele sunt: prospective şi teleologice. 43.. p. mântuirea credincioşilor 55. pentru că au la bază un anumit scop. Normele canonice sunt deci regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate. toate elaborate de diferite organisme bisericeşti numite sinoade. tradiţii. Biserica urmăreşte ocrotirea şi promovarea acestor valori. Ioan N. Normele canonice nu reprezintă constatarea unei stări de fapt ci prefigurează un comportament viitor. 35-36. op. frumosul. care nu poate fi altul decât scopul Bisericii. norme religioase. iubim (fericirea. Prin elaborarea de norme canonice. norme canonice. A se vedea şi Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. cit. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă şi cu normele religioase şi morale rezultate din ea. în Biserică s-au constituit diferite rânduieli.

de conştiinţa lor religios-morală şi canonică. Floca. care există independent de viaţa credinciosului şi pe care aceasta încearcă să le asimileze continuu. 43. cit. valori fundamentale şi valori derivate. învăţătura Bisericii. echitatea. către care se tinde prin intermediul normelor canonice. Între valorile ocrotite prin norme canonice şi valorile ocrotite prin normele religioase şi morale există o strânsă legătură. sfinţenia. Arhid. care se identifică în final cu divinitatea. etc. valorile lucrurilor şi valorile persoanelor. se prezintă astfel: în frunte stă adevărul.).. 56 57 Gheorghe Boboş. Ierarhia valorilor cât şi relaţiile stabilite între ele. Ioan N. iar suportul lor îl constituie relaţiile bisericeşti cu caracter social. dr. Ele au un conţinut obiectiv. cit. dreptatea.. op. prof. prof.. cum sunt: adevărul. în strânsă legătură.etc. Prin norme canonice se reglementează numai valorile care au caracter social. Arhid. Valorile canonice reprezintă aspiraţiile credinciosului spre realizarea idealului religios-moral în Biserică. op. dr. vizând comportamentul credincioşilor în cadrul Bisericii. Legiuitorul bisericesc protejează relaţiile sociale bisericeşti pe care le consideră valori şi îngrădeşte prin norme canonice acele fapte externe cu caracter social ale membrilor Bisericii pe care le considera non-valori. Valorile pot fi de mai multe categorii: ele pot fi valori ideale şi valori-bunuri.44. binele. cu Dumnezeu. Ele se găsesc însă. Criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor Bisericii. dar în raport de subordonare 57. cit. p. binele şi dreptul. Valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri bisericeşti şi acţiuni preferenţiale. după care urmează sfinţenia. 35 . Floca. 193-194. p. op. Ele exprimă prin intermediul normelor şi al preceptelor cerinţele fundamentale ale comportamentului credinciosului în cadrul Bisericii. p. celelalte valori sociale sunt ocrotite prin normele religioase şi morale56. responsabilitatea. Ioan N. în Biserică.

Ţinând seama de caracteristicile normei canonice.. p. De aceea. fiind o normă bisericească cu caracter social. prof. op. ci unei categorii de persoane sau tuturor credincioşilor 58. adresându-se nu individului. p. Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. indică model de conduită obligatoriu în cadrul Bisericii. 38. Ea se adresează totdeauna credincioşilor. Floca. principiul sau regula de drept canonic. cit. Norma canonică. Ea arată cum trebuie să se comporte credinciosul în relaţiile sale cu caracter social. religios-moral. Trăsăturile sau caracteristicile normelor canonice Normele canonice prezintă unele caracteristici în raport cu principiile sau normele religioase şi cu normele morale rezultate din acestea. Ea nu se poate aplica la acţiuni care sunt independente de voinţa şi conştiinţa credincioşilor.2. un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal. un caracter imperativ. voinţei şi conştiinţei lor. ea poate fi definită în felul următor: norma canonică este. normele dreptului canonic. rol ce decurge din poziţia pe care o are dreptul canonic în Biserică şi din forţa de interesare pe care o exercită asupra conduitei credincioşilor. Caracterul imperativ al normelor canonice rezultă din faptul că ea stabileşte o comportare obligatorie de la care nu admite nici o abatere. are un rol deosebit în ansamblul normelor religioase şi morale. ca de altfel orice norme de drept. În acelaşi timp. general şi abstract. Ioan N. p. op. 35-38. instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii59.. cit. op. cit. nu se adresează persoanelor declarate incapabile. Arhid. Caracterul general al normei canonice se manifestă în faptul că regula sau principiul vizează totalitatea împrejurărilor particulare ce cad sub incidenţa formulei sale generale. Norma canonică are ca obiect de reglementare conduita credincioşilor în relaţiile lor religios-morale cu caracter social. deci. dr. norma canonică este formulată în mod impersonal. Vezi şi Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. Norma canonică are în principiu ca orice normă juridică în general..45. 58 59 36 .

Este simplă când are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia. p. 37 . Ibidem. Structura normei canonice Structura normei canonice are două aspecte . Ipotezele pot fi de diferite feluri. Ipoteza . dispoziţia şi sancţiunea61. Ipoteza poate fi simplă sau complexă. atunci când se prevăd variante sau limite ale conduitei. în funcţie de gradul de precizie al formulării. indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept. Primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei. Dispoziţia .este acea parte a normei canonice care stabileşte condiţiile. nu pot fi formulate în toate detaliile. drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi sau relativ determinată. Ipotezele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate. împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită. În funcţie de modul cum este formulată.se constată că norma canonică are o organizare logică. stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de abatere. precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. 60 61 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan.structura internă şi structura externă. atunci când împrejurările de aplicare a dispoziţiei. prin natura lor. mai precis. iar cel de-al doilea construcţia externă.. op. care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiecţilor vizati de norma canonică respectivă. care este modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ. şi complexă atunci când se au în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei. Structura logico-juridică .3. cit. Ipoteza este relativ determinată . adică structura tehnicojuridică60. şi dispoziţia poate fi strict determinată. În mod logic o normă canonică are trei elemente: ipoteza. 38.este acel element al normei canonice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date.

paragrafe. disciplinare şi civile. p. Structura externă sau tehnico-juridică a normei canonice este organizarea şi formularea normei canonice în articole. Sancţiunile alternative sunt acele sancţiuni unde cel care le aplică are de ales între mai multe sancţiuni. Astfel. se disting: sancţiuni penale. 39-41. prof. determinate sunt alternative acelea şi cumulative. dr. Ibidem. care la rândul lor se subdivid după gravitatea acestora. 38 . deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată. aliniate. în cadrul fiecărei categorii în parte. Ioan N. Pentru aplicarea corectă a normei canonice se cere însă a cunoaşte toate aceste elemente structurale: ipoteza.. Ele. administrative. Dispoziţia este elementul esenţial al normei canonice. conduita dorită. Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni în cadrul cărora organul de aplicare trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni 62. 62 63 Ibidem.indică urmările nerespectării dispoziţiei normei canonice. sau în cadrul acestor limite. absolut unde sancţiunea este precis stabilită şi nu încape nici o altă interpretare sau deviere de la ea. glave. Sancţiunile relativ-determinate. Floca. În formularea exterioară a canoanelor. cit. iar lipsa ei ar lipsi de conţinut norma canonică. op. 41.urmând ca subiecţii să aleagă una din ele. Sancţiunea . capete. normele canonice nu sunt exprimate ca atare cu toate elementele lor structurale. dispoziţia şi sancţiunea. Vezi şi Arhid. p. Sancţiunile relativ-determinate sunt acelea care se pot stabili în mod concret dintr-un cadru mai larg. dacă nu se găsesc în acelaşi canon. După gradul de determinare şi sancţiunile pot fi de mai multe feluri: absolut-determinate. se pot găsi în canoanele elaborate de acelaşi sinod sau în alte canoane la care se face referire sau care pot fi subînţelese63. Ea se referă la forma de exprimare a normei canonice. 45. etc. p.

instituţia sau aspecte ale activităţii unităţilor din cadrul Bisericii. ca de altfel şi normele juridice. administraţia bisericească. 39 sau după anumite trăsături structurale: ipoteza. etc. altele aplicare locală. unele au fond dogmatico-juridic. membrii Bisericii. se disting norme canonice cuprinse în canoanele Sinoadelor ecumenice. Astfel de norme comunitatea respectivă şi-a însuşit recomandarea. După forţa canonică pe care o au normele canonice. iar când interzic o acţiune se numesc norme prohibitive . ale sinoadelor locale ale Bisericilor autocefale. se cunosc norme aparţinând diferitelor domenii de activitate a Bisericii. conducerea Bisericii. dispozitive şi de reglementare. altele au numai fond juridic. 3. Unele au aplicare generală. sau normele prin care conducătorul Bisericii autocefale devin obligatorii în momentul în care reglementează anumite unitatea. instituţiile bisericeşti. cum sunt: norme privind organizarea Bisericii. 1. d) normele de reglementare în cadrul Bisericii sunt acele norme prin care o unitate bisericească autocefală reglementează anumite aspecte ale activităţii unei Biserici autonome din cadrul ei. b) normele permisive autorizează să se facă anumite acţiuni. ale sinoadelor locale. a) normele imperative impun sau interzic o acţiune. gradul de detaliere sau de generalizare. . sancţiunea. relaţiile externe. forţa canonică. în funcţie de poziţia canonului în care sunt cuprinse în cadrul sistemului de izvoare ale dreptului. caracterul conduitei prescrise. permisive. se pot clasifica după diferite criterii şi anume: după obiectul reglementării. normele canonice se împart în norme imperative.4. c) normele dispozitive conferă dreptul de a determina în mod voit conduita pe care trebuie să o desfăşoare. 2. adică după domeniul de relaţii bisericeşti cu caracter social asupra căruia se îndreaptă norma respectivă. După caracterul conduitei prescrise . După obiectul pe care-l reglementează. Clasificarea normelor canonice Normele canonice. Când impun o acţiune se numesc norme onerative (obligaţionale).

În timp. Floca. op. derogării (desfiinţarea temporală şi parţială a unei legi).. prin care încetează sancţiunea unei Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. cit. 5. Acţiunea normelor canonice în timp şi spaţiu Normele canonice. 64 40 . Doctrina canonică nu cunoaşte actele abrogării (desfiinţarea sau scoaterea completă din vigoare a unei legi). nu se indică momentul final al încetării acţiunii lor. vizând în special protecţia anumitor categorii de credincioşi. acţionează sau îşi găsesc aplicare în timp. distingem norme canonice complete 6.. După modul în care sunt redactate normele. gradul de generalitate ale normelor canonice avem norme generale. şi norme în alb. care în momentul elaborării nu cuprind toate elementele structurale. dr.. acestea urmând a fi aplicate prin canoane ulterioare 64. p. normele canonice produc efecte şi se aplică numai la fapte care se petrec în perioada în care sunt în vigoare. prof. canonice se clasifică în norme determinate . 200-207. op. De regulă nu se stabileşte durata aplicării lor. 41-44. Ioan N. După trăsăturile şi norme canonice incomplete. ca şi normele juridice în general. După sfera de aplicare şi excepţie. 46-47. membrii ai Bisericii. p. norme speciale şi norme de a) normele generale definesc instituţii de drept canonic. în spaţiu şi asupra persoanelor. în norme de trimitere . din cele trei stări bisericeşti. 5. cit. normele completează cu trimitere la alte norme. care se elementelor structurale . Vezi şi Gheorghe Boboş. op. c) normele de excepţie instituie un regim derogatoriu.4. Arhid. b) normele speciale se referă la anumite fapte antireligioase şi antisociale cu caracter social. cit. a căror structură se găseşte integral în cuprinsul unui canon. subrogării (adăugarea unei părţi noi la o lege existentă). dată numai pentru o anumită perioadă). p. a căror structură se întregeşte făcând apel şi la prevederile altor canoane în vigoare. obrogării (scoaterea unei părţi şi înlocuirea parţială cu alte norme) sau prorogării (prelungirea valabilităţii unei legi.

p. Aplicarea normelor canonice Traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor canonice se realizează în două moduri sau pe două căi şi anume: prin abţinerea de la încălcarea normelor prohibitive şi prin săvârşirea unor acţiuni conforme cu prevederile legii (recomandări). p. se modifică sau se schimbă anumite raporturi juridice. p. 65 41 . în cadrul căreia organele bisericeşti jurisdicţionale competente. 66 Gheorghe Boboş. dr. Vezi şi Arhid. Floca. op. cit. Floca. privind clerul şi privind monahii 65. se numeşte activitate de aplicare a dreptului canonic.. op. adică neaplicare. dr. cit. op. În sens strict juridic.. op. 47. 7. De obicei. Ioan N. nemaiexistând mobilul care a dus la formularea ei. Iar cu privire la persoane se aplică tuturor membrilor Bisericii indiferent de starea în care se află. p. instanţele formale sau instanţele judecătoreşti înfăptuiesc prevederile canonice activând ca titulari ai autorităţii bisericeşti. 47. 91-93. Ioan N. Vezi şi Arhid. 234-235.legi de stat.. a canoanelor.. Există însă norme canonice speciale care se aplică unei categorii de membrii. 45-51. Fazele aplicării dreptului Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. cit. 6. prof. cit. op. prof. p. Ca urmare unor asemenea acţiuni se nasc. 227-234. aplicarea dreptului canonic se realizează prin activitatea practică. cit. după starea bisericească. op. p. acţiunea unei norme canonice încetează prin desuetudine . norma canonică se aplică numai în cadrul Bisericii şi nu în afara ei. Gheorghe Boboş. Ioan Ceterchi şi Ioan Craiovan.. În spaţiu . specializate. Activitatea menită să traducă în viaţă normele canonice sau legile de drept bisericesc. Activitatea de aplicare a dreptului canonic se materializează prin elaborarea din partea organelor bisericeşti competente a unor acte juridice individuale denumite acte de aplicare a dreptului canonic66. cit.

Aplicarea

dreptului

canonic

la

situaţiile

concrete

impune

organelor bisericeşti, chemate să facă această operaţie, anumite sarcini caracteristice pentru toate organele de aplicare. În momentul ivirii spre soluţionare a unui litigiu concret, organele bisericeşti chemate să facă această operaţie sunt obligate: să verifice cât se poate de exact împrejurările în care s-a petrecut fapta; să cunoască materialul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat acestui caz; să-l interpreteze corect şi să găsească, în sfârşit, soluţia canonică cea mai potrivită pentru cazul dat. Astfel, fazele principale ale procesului de aplicare a dreptului la cazuri individuale ar fi următoarele: a) stabilirea stării de fapt ; b) stabilirea elementelor canonice (în cadrul cărora un rol deosebit de important îl are interpretarea); şi c) elaborarea soluţiei, sau rezolvarea corectă a problemei potrivit constatării de fapt şi a prevederilor canonice. Precizăm că aceste faze nu trebuie să urmeze cu exactitate în ordinea în care le-am stabilit mai sus. Stabilirea elementelor faptice şi juridice se îmbină strâns în tot cursul procesului de aplicare al dreptului până la elaborarea definitivă a soluţiei. a) Stabilirea stării de fapt constă în culegerea tuturor informaţiilor necesare pentru descoperirea adevărului în speţa dată. Se cere ca starea de fapt stabilită să concorde cu realitatea obiectivă. Concordanţa dintre constatarea făcută de organele bisericeşti competente, respectiv faptele acceptate ca adevăr şi realitatea concretă, istorică, reprezintă adevărul obiectiv. Pe când, concordanţa dintre constatările făcute de organele competente cu condiţiile normei legii (canoanelor) - forma cerută de lege - reprezintă adevărul formal. Instanţa de judecată, ca organ de decizie, este obligată să cerceteze nemijlocit toate elementele care interesează dezlegarea litigiului şi să ia cunoştinţă nemijlocit de realităţile de fapt, stabilind material. adevărul

42

b) Stabilirea elementelor canonice constă în selecţionarea sau alegerea normelor canonice ce urmează a fi aplicate situaţiei de fapt. Această etapă implică: - identificarea acelei reguli de drept canonic, în a cărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt, rezultate din informaţiile culese; - verificarea autenticităţii normei, adică este în vigoare; - verificarea legalităţii normei în sensul conformităţii ei cu normele canonice generale, în primul rând cu hotărârea Sinoadelor ecumenice; şi - interpretarea normei canonice. În caz că starea de fapt nu este prevăzută în nici un canon, se recurge la aşa-numita analogie a legii, aplicându-se o normă canonică asemănătoare care se referă la un caz analog. Când nu este nici o normă canonică asemănătoare se recurge la procedeul analogiei dreptului, făcând apel la principiile generale ale dreptului canonic. Aceasta admite forului de judecată să creeze el regula de conduită. c) Elaborarea soluţiei (rezolvarea definitivă a cauzei) implică şi ea mai multe aspecte: - În primul rând, se pune problema individualizării dispoziţiilor de aplicare; - În al doilea rând, este necesară elaborarea dispoziţiei de aplicare de către organul bisericesc competent care să oblige persoana căreia i se adresează dispoziţiile de aplicare să se conformeze, să execute prevederile generale ale normei (sau ale normelor) canonice la care se referă dispoziţia de aplicare. Actul concret prin care se dă o dispoziţie de aplicare, de obicei, invocă aproape întotdeauna actul normativ ale cărui prevederi trebuie traduse în viaţă de către cel căruia i se adresează actul. Dispoziţiile de aplicare, după obiectul lor, sunt de două feluri: 1. dispoziţii în care se indică în mod concret, nominal, unui credincios acţiunea licită pe care trebuie să o facă;

43

2. dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care trebuie să o sufere un anumit credincios ca rezultat a săvârşirii unei acţiuni ilicite 67. 8. Interpretarea normelor canonice. Normele canonice pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate este necesar să fie respectate de către cei a căror conduită o reglementează. Pentru a putea fi însă respectate sau aplicate, este necesară, cunoaşterea lor, înţelegerea conţinutului lor, care se dezvăluie în cadrul procesului de interpretare. Interpretarea normelor canonice, ca parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului canonic, este o operaţie logico-raţională, care se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului general, ele constituind un moment necesar al aplicării lor. Necesitatea a) norma interpretării normelor canonice se impune din următoarele motive: canonică fiind formulată de o manieră general abstractă, aplicarea sa (a normei canonice) la un caz concret reclamă un proces logic-raţional de cunoaştere şi înţelegere a conţinutului ei, de coborâre de la general la particular, în cadrul căreia prin utilizarea metodelor, procedeelor tehnice de interpretare a dreptului în general, este lămurit sensul general exact şi complet al dispoziţiilor normative respective. b) necesitatea interpretării este determinată şi de faptul că norma canonică, aparţinând unui sistem unitar şi armonios, nu acţionează izolat, ci ţinând seama şi de influenţa altor norme care acţionează asupra cazului supus spre soluţionare. c) interpretarea se impune şi pentru faptul că legiuitorul nu poate să prevadă, în formularea normelor, toate situaţiile ce se pot întâlni la aplicarea acestora. d) nu poate să exprime, într-o formă care impune anumite lămuriri, anumite temeiuri ale căror sens diferă de cel obişnuit, sau în
Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 95-96. Vezi: Arhid. prof dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 48.
67

44

perioada când norma este în vigoare, pot apărea fapte noi neprevăzute în mod direct sau concret. e) uneori se ridică anumite probleme legate de redactarea gramaticală a textului de lege, de o anumită ordine a cuvintelor în text, de folosirea semnelor de punctuaţie, precum şi de înţelesul unor termeni. f) de multe ori, în textele normelor canonice sunt folosiţi anumiţi termeni al căror sens diferă de cel obişnuit. De aceea, legiuitorul, atunci când consideră necesar, face chiar în cuprinsul unor norme canonice, referiri la înţelesul special al termenilor folosiţi în redactare. g) de multe ori conţinutul voinţei exprimate în normele canonice necesită o completare, o întregire. Interpretarea este calea care face posibilă punerea la curent a membrilor Bisericii şi a organelor bisericeşti de aplicare cu o serie de aspecte privind noua normă. Toate aceste împrejurări impun o acţiune logico-raţională care să permită lămurirea conţinutului cazului în speţa dată. Obiectul interpretării normelor canonice îl constituie cele trei elemente ale ei: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza normelor canonice este necesar a fi interpretată pentru a se cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma canonică poate fi aplicată la cazul concret. Dispoziţia este necesară să fie interpretată pentru a se preciza drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane fizice sau juridice, stabilite în cadrul dispoziţiei normei canonice. Interpretarea este necesară şi în privinţa sancţiunii normei canonice, pentru a se preciza existenţa unei sancţiuni, caracterul acesteia, modul de executare, întinderea ei, etc. Interpretarea se face în baza unor norme exprese de reglementare reglementării 68. şi în conformitate cu principiile corespunzătoare

Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, op. cit., p. 97-98. Vezi: Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 49-50; M. Djuvara, op. cit., vol. II, p. 358-397, 428-461.
68

45

9. Formele de interpretare a normelor canonice Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum şi de la forţa obligatorie a acesteia, se pot distinge două forme de interpretare a dreptului canonic: interpretare oficială şi interpretare neoficială. 1. Interpretarea oficială. Este acea interpretare făcută de un organ bisericesc competent împuternicit să facă acte de aplicare a normelor canonice. Când interpretarea are drept obiect o normă canonică generală, ea devine general obligatorie. Acest fel de interpretare o poate face numai organul competent, cu autoritate bisericească supremă, în cazul Bisericii Ortodoxe Române, numai Sfântul Sinod Plenar. În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea oficială, poate fi grupată şi ea în: interpretare generală şi interpretare cauzală. a) Interpretarea generală. Este interpretarea făcută de către un organ bisericesc, care a fost împuternicit să elaboreze norme canonice. Ea se face prin acte normative (canoane) şi are un caracter general obligatoriu. Interpretarea generală poate fi făcută de către organul care a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz vorbim despre interpretarea autentică. b) Când interpretarea oficială intervine cu prilejul soluţionării unor cazuri concrete se numeşte interpretare cauzală, şi are puterea juridică, numai pentru speţa respectivă. Ea se face de obicei de organul de jurisdicţie, forul de judecată, înainte de admiterea actului de aplicare ce se include în acel act. Interpretarea cauzală dă naştere unei practici a aplicării dreptului canonic. Practica juridică de interpretare cauzală a dreptului canonic nu creează noi norme de drept canonic, nu constituie un izvor de drept canonic în sens propriu-zis, dar, are un rol de transmitere către autoritatea bisericească legislativ deliberativă, a unor semnale izvorâte din viaţa bisericească practică, social religioasă, care se realizează adeseori prin preconizarea unor soluţii de perfecţionare ale legislaţiei bisericeşti. Activitatea de aplicare a dreptului constituie un izvor de inspiraţie, ca material de lucru, de care organul deliberativ legislativ 46

. Interpretarea neoficială. 10. Teoria generală a Statului şi dreptului. op. 1991. p. să-l definitiveze. aceasta nefiind însă unul şi acelaşi lucru cu o părere oarecare a unei persoane despre normele de drept canonic în vigoare 69. I. cit. după anumite procedee de tehnică juridică. Popa. Bucureşti. istorică şi gramaticală 71. p.. Interpretarea neoficială nu are caracter obligatoriu. N. 70 A se vedea diverse moduri de tratare a acestei problematici în Ioan Ceterchi şi M. 421-423. Popescu. Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor canonice în scopul aplicării lor la cazuri concrete 70. p. Arhid. 161164. Oancea. Drept penal. constă în stabilirea înţelesului unor norme canonice de către persoanele interesate. Demeter. 98-99. 1965. 175-179. cit. 69 47 . p. 71 I. de specialişti. p. Bucureşti. Introducere în studiul Dreptului.bisericesc este chemat să-l prelucreze. Ioan Oancea enumera următoarele metode: literară (gramaticală). Bucureşti. Interpretarea făcută de credincioşi. Ed. vol. op. dar şi de credincioşii membrii ai Bisericii. Bucureşti. În literatura juridică au fost exprimate mai multe păreri în ceea ce priveşte metodele de interpretare. 77-80. 2. Lubrici. I. p. Într-o altă Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. Această formă de interpretare este importantă fiindcă oferă organelor bisericeşti competente argumentele ştiinţifice pentru opţiunea care sunt chemate să o facă în rezolvarea unui caz sau altul. Ştiinţifică.49-50. raţională sau logică. Ioan N. sistematică şi prin analogie 72. prof. cit. Ed. Lubrici. Didactică şi Pedagogică. Acesta poate constitui un izvor de drept întregitor al dreptului canonic. p. p. Introducere în studiul Dreptului. Floca. de canonişti. Bucureşti. Vezi: Ioan Ceterchi şi M. Interpretarea normei canonice se face după anumite metode de interpretare a normelor de drept în general.. Metodele de interpretare a normelor canonice. dr. denumită şi “doctrinară” este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă. 28. 1983. sau implicate în procesul aplicării lor. Teoria generală a Dreptului. 72 I. Astfel. 418-421. membrii Bisericii. partea generală. Demeter considera că cea mai justă grupare a metodelor de interpretare este împărţirea lor în trei categorii: sistematico-juridice. 1962. istorico-juridică. 1992. S. op.

analizând sensul cuvintelor. istorică şi logică. nr. b) Metoda sistematică constă în determinarea conţinutului normei canonice prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme canonice din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept. dispoziţia şi sancţiunea. Precizăm că acestea nu sunt adevăruri absolute. 73 48 . expunerea de motive şi discuţiile care s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretării.concepţie susţinută de juristul D. istoric logic şi sistematic73. Unele raţionamente sau argumente prin frecvenţa folosirii lor au dat naştere unor dictoane exprimate în limba latină. 1964.5. în “Justiţia nouă”. Metoda interpretării normelor juridice. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei canonice. Pasalega. Interpretarea sistematică presupune cercetarea legăturii dintre diferite norme pe baza ierarhiei actelor normative în care sunt prevăzute. care include: interpretarea gramaticală. ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor cât şi de diferite părţi ale propoziţiei. 10. ci anumite reguli de principiu. c) Metoda istorică constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma canonică respectivă. deci. p. În ceea ce ne priveşte. întâlnim: interpretarea gramaticală. Pasalega. sistematică. interpretarea sistematică şi interpretarea logicăsistematică înţelegând prin aceasta grupele de mijloace de ordin gramatical. Este vorba deci de aplicarea regulilor obişnuite ale gramaticii la clasificarea unui text canonic. supunând textul unei analize morfologice şi sintactice. a) Metoda gramaticală presupune cercetarea textului normei sau canonului ce urmează a fi interpretată. de legăturile ce există între cuvinte. utile în rezolvarea unor D. d) Metoda logică se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului normei canonice cu cele trei elemente structurale ale ei: ipoteza. noi ne oprim asupra clasificării cvadripartite a metodelor de interpretare. forţa lor juridică. luând în considerare.

Floca. ci un principiu de interpretare.numai una din ele este adevărată. Metodele procesul de de interpretare trebuie aplicate solicitând a în normelor acelaşi timp canonice şi se intercondiţionează. lucru care în ştiinţa matematică se numeşte “reducerea la absurd”. op.. Rezultatul interpretării normelor canonice.probleme canonice complexe. potrivit căruia organul de aplicare a Gheorghe Boboş. putem reţine următoarele reguli de principiu mai frecvent utilizate în cadrul metodei logice: 1. 3.. dr. 11. Vezi: Arhid. nici mai îngust. care urmăreşte găsirea sensului normei canonice prin evidenţierea exprimată în finalităţile normei interpretate. se vorbeşte de interpretare literară sau declarativă . cealaltă fiind falsă. În urma interpretării normelor canonice.50. Ioan N. nici confundată cu interpretarea literară. interpretului74. 74 că raţiunea aplicării unei anumite norme este mai puternică într-o altă ipoteză complementar indiferent. interpretare creativitatea 49 . folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice. cit. organul de aplicare şi interpretare a legii sau canonului constată decât cea indicată expres în norma respectivă. p. Argumentul “a fortiori ratione”. În acest sens. iar o a treia posibilitate nu există. prof. 2. Argumentul ad-absurdum. Argumentul “a contrario” este un tip de raţionament care se bazează pe legea terţului exclus din cadrul logicii formale şi care înseamnă că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe alta . op. ci coincide întru totul cu textul în care sunt formulate. se poate ajunge la trei soluţii: a) În cazurile în care conţinutul normelor canonice nu este nici mai larg. Interpretarea gramaticală nu poate fi identică. cit. e) În literatura juridică de specialitate se mai foloseşte şi metoda teleologică sau după scop. 255-259. În acest caz. p. Ea nu constituie un procedeu de interpretare.

b) Atunci când în urma interpretării se stabileşte că conţinutul normei este de fapt mai larg decât formularea ei textuală. aşadar.canonului. care poate diferi uneori de conţinutul aparent.. se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul în care textele legale conţin enumerări limitative. ne găsim în prezenţa interpretării extensive. 50 . reiese că legea bisericească s-au canonul nu se referă la acestea. 12. ne găsim în prezenţa interpretării restrictive. cât şi în decursul dezvoltării istorice. în limita competenţei sale şi în exercitarea autorităţii bisericeşti. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului. sunt următoarele: 75 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. 103. Actul de aplicare al dreptului canonic. În general. Actul de aplicare a dreptului canonic este un act juridic individual. deşi ar trebui să se refere. op. trebuie să privească conţinutul ce rezultă din litera normei canonice. prin are acestea se deosebesc de actele normative. cit. conţin excepţii75.Trăsăturile comune definitorii ale actelor de aplicare. emis în baza prevederilor canonice potrivit unei proceduri specifice de către un organ competent bisericesc. 1. când în urma confruntării canonului cu noile relaţii care se formează. ca de altfel şi al dreptului în general se caracterizează prin o serie de trăsături comune definitorii şi unele trăsături particulare. Sensul restrictiv al canonului poate fi scos în evidenţă pe baza cercetării condiţiilor existente la editarea canonului. Interpretarea extensivă este. instituie prezumţii legale. Acest rezultat ne arată că voinţa legiuitorului are în realitate un caracter mai general decât cel care apare în cadrul unei interpretări primare a normei canonice respective. p. iar nu conţinutul ei real. c) Atunci când în urma interpretării se stabileşte că formularea textului normei canonice este mai largă decât conţinutul ei real. una din posibilităţile la care ajungem printr-o cercetare aprofundată a normei canonice.

se numesc legi bisericeşti sau canoane. actele de aplicare individuală se deosebesc de actele normative şi după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor. decizii. Căile de atac urmăresc tocmai îndreptarea unor eventuale greşeli care s-au putut strecura cu ocazia aplicării individuale a dreptului canonic. Această activitate a controlului legalităţii reprezintă şi ea o trăsătură specifică a actelor individuale de aplicare a dreptului canonic. c) A treia caracteristică a actelor de aplicare în comparaţie cu actele normative vizează condiţiile formale de valabilitate ale acestora. Întrucât canoanele 51 .) şi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă şi de fond din cele mai variate: a) să arate organul care emite actul. starea de fapt în speţă dată spre rezolvare. legi ale Bisericii. şi stabilirea începutului efectului lor în timp este în funcţie de aducerea normelor la cunoştinţa celor chemaţi să le respecte. ca şi de poziţia şi rolul organului competent jurisdicţional în ierarhia organelor bisericeşti. Actul de aplicare poartă denumiri diferite după poziţia organului de jurisdicţie în ierarhia treptelor organelor de jurisdicţie (hotărâri. modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. ele având valoarea unor fapte juridice. b) O altă deosebire între cele două categorii de acte se referă la efectul lor in timp. Când normele canonice iau forma scrisă a deciziei sau hotărârii sinoadelor generale ale Bisericii. 2. soluţia adoptată. b) încadrarea canonică şi indicarea normei canonice date. Datorită faptului că actele normative se adresează credincioşilor. în forma generală. sancţiunea aplicată. a deciziilor jurisdicţionale. problemele administrative în vederea descoperirii adevărului material. modul de executare şi organul îndreptăţit a aduce la hotărârea luată. d) În sfârşit. Trăsăturile particulare sunt în funcţie de domeniul relaţiilor bisericeşti cu caracter social vizate. etc. membrii Bisericii.a) Actele individuale de aplicare a dreptului au întotdeauna ca efect juridic naşterea. numite Sinoade ecumenice.

s-a ajuns ca legiferarea bisericească şi mijloacele de care se serveşte Biserica să devină tot mai numeroase. Astfel. p.. op. de a stabili o stare de ordine în relaţiile dintre credincioşi. impuse de dezvoltarea continuă a organizaţiei bisericeşti. sau ale celei sociale bisericeşti în special. Scopul normelor canonice. adică cele ale căror cuprins a fost determinat de condiţiile obiective ale vieţii sociale. În afară de canoane. dr. Cele cu fond sau cuprins juridic propriu-zis. canoane cu conţinut moral sau etic. Cele de cuprins dogmatic sau moral evident că nu sunt şi nu pot fi supuse schimbărilor. pentru ca pe lângă scopul lor comun. cit. sunt supuse schimbării în acelaşi fel în care se schimbă condiţiile care le-au determinat. p. acesta se deosebeşte în mod esenţial de scopul legilor de drept în Stat. după conţinut.cuprind uneori şi alte elemente decât cele pur juridice. Biserica se foloseşte şi de alte tipuri de legi sau de măsuri legale. ceremonial-liturgic şi cu cuprins mixt 76. 52 . Autoritatea canoanelor. Trebuie însă se precizăm că nu toate canoanele au acest caracter. Floca. Ioan N. în stat77. adică acea categorie de relaţii comune pe care o reglementează legile de drept în societatea laică. de reglementare a comportamentului credincioşilor în cadrul vieţii religioase cu caracter social. prof. se împart. 14. Ibidem. cu conţinut doctrinar sau dogmatic. În ce priveşte scopul normelor canonice. Cu privire la autoritatea canoanelor se consideră că acestea ca legi bisericeşti. legile bisericeşti 76 77 Arhid. în următoarele categorii: canoane cu cuprins juridic. sunt în genere tot atât de neschimbătoare sau de intangibile ca şi normele de morală sau adevărurile de credinţă. Ele sunt menite să reglementeze şi în Biserică relaţiile externe. întrucât cuprinsul lor diferă şi nu se reduce în totalitate la un fond dogmatic sau moral. 50-51. 13. a canoanelor sau a normelor de drept în Biserică. 52.

care sunt următoarele: . în canoane. ca orice lege o serie de condiţii. 53.să fie date de autoritatea bisericească competentă şi numai în limitele competenţei ei. canoanele sau legile bisericeşti trebuie să îndeplinească. care este mântuirea credincioşilor. sau în genere relaţiile externe ale Bisericii. . Numărul şi felul canoanelor.să se încadreze în sistemul de drept canonic existent. .să servească viaţa omenească în general şi scopul Bisericii în special. Cu privire la numărul şi felul canoanelor. acestea se împart în două mari categorii: 1. în canoane. circularele.trebuie să urmărească în mod principal sprijinirea scopului general al Bisericii. 53 . cu valabilitate în interiorul fiecărei Biserici locale sau particulare.să fie clare. legi sau măsuri externe. . prin care se reglementează relaţiile interbisericeşti. 2.să fie conforme cu doctrina canonică sau concepţia despre drept a Bisericii. deciziile sau decretele ierarhilor. decizii. felurite legi de stat. statutele.să fie în conformitate cu legile morale şi cu normele de credinţă ale Bisericii. 78 Ibidem. canonismele. obiceiurile bisericilor particulare sau locale. legi sau măsuri legale interne. ca legi bisericeşti. Din prima categorie fac parte: vechile canoane ale unor sinoade particulare care nu au intrat în Colecţia fundamentală de canoane ale Bisericii. . p. 15. hotărârile sinoadelor particulare.să fie aplicabile78. . fără echivocuri. . decrete sau hotărâri cu caracter normativ pe care le ia autoritatea de stat cu privire la chestiunile bisericeşti. ordinele. Ca legi de drept.

sancţiunea sau constrângerea externă nu constituie un element esenţial al legii de drept. Pedepsele bisericeşti au totdeauna în vedere scopul care se pune în legătură cu normele canonice este aceea a sancţiunii acestora. dacă acestea au sau 79 Ibidem. Acestea sunt legile dreptului internaţional şi legile bisericeşti. decât toate celelalte. unele pedepse mai mici se numesc canoane sau epitimii. canoanele sinoadelor ecumenice. hotărârile luate de sinoadele panortodoxe. 16. Ele exercită o presiune şi o constrângere numai prin conştiinţă. nu sancţiuni externe. 53. Din această cauză unii au constat caracterul juridic al legilor bisericeşti. fac parte: canoanele cuprinse în Codul general de legi al Bisericii şi anume: canoanele apostolice. Şi totuşi. deoarece nici legilor bisericeşti nu le lipsesc sancţiunile. O problemă cu totul deosebită. Sancţiunile bisericeşti se numesc în limbaj comun pedepse. hotărârile adoptate prin consimţământul unanim al Bisericilor. canoanele unor Sfinţi Părinţi. Sancţiunea normelor canonice.Din a doua categorie. Acestea sunt şi nu pot fi altfel decât numai de natura religioasă şi morală. lucrurile nu stau chiar aşa. Dovadă că acest lucru e adevărat o oferă două categorii importante de legi de drept cărora le lipsesc sancţiunile externe dar care din lipsa acestor sancţiuni nu sunt mai puţin considerate legi de drept. atunci vom spune că legile bisericeşti nu au astfel de sancţiuni. lipsa unui element esenţial al legii de drept. 54 . nici în mod direct. înţelegerile şi acordurile dintre două sau mai multe biserici. Dacă înţelegem prin sancţiuni numai mijloacele de constrângere externe pe care le foloseşte practica judiciară în scopul impunerii respectului legilor şi a pedepsirii celor care le încalcă. nici în mod indirect. p. etc79. obiceiurile de drept general valabile în Biserică. văzând în lipsa sancţiunilor externe. canoanele unor sinoade particulare. Totuşi. sau în limbaj specific bisericesc.

non obligat”. APLICAREA LEGILOR BISERICEŞTI 1. indiferent de gravitatea lor. nu obligă pe nimeni. Conform dreptului ţării noastre. . moral şi în concordanţă cu principiile şi legile fundamentale ale Bisericii. Liviu Stan. 80 55 . b) Condiţiile interne sau materiale sunt: . conform principiului latin: “ignorantia legis non excusas”. conform adagiului latin: “lex non promulgata. p. Pr. dr. 565. După ce însă o lege a fost promulgată în chip legal. Biserica şi Cultul în Dreptul Internaţional. şi anume: a) Condiţii externe sau formale b) Condiţii interne sau materiale a) Condiţiile externe sau formale sunt: . VII(1955). o lege trebuie dată de o autoritate legislativă competentă şi în condiţii legale speciale. Sinodul ecumenic poate da legi pentru întreaga Biserică. Aşa de exemplu. prof.cuprinsul legii trebuie să fie raţional. o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Buletinul oficial al României. ele nu urmăresc “moartea păcătosului” ci “îndreptarea lui” 80. se cer anumite condiţii.pentru ca să fie obligatorie.legea trebuie să fie promulgată în chip legal. adică autoritatea legislativă trebuie să facă posibilă cunoaşterea legii tuturor acelora pe care îi priveşte. 4. pe când sinoadele particulare numai pentru o Biserică particulară. date în aceeaşi materie. nr. în “Ortodoxia”. precum şi cu dispoziţiile autorităţilor superioare. ea este obligatorie pentru toţi şi nimeni nu se poate sustrage de la nerespectarea ei. deoarece o lege care nu a fost promulgată.general al normei canonice şi. Condiţiile prin care o lege devine obligatorie Pentru ca o lege să fie obligatorie. an.

supunând textul unei analize morfologice şi sintactice. ca o lege să nu pretindă de la cineva îndeplinirea unui lucru peste puterile lui naturale. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei juridice. dispoziţia şi sancţiunea.să asigure posibilitatea de a îndeplini toate prescripţiile legii. 2. ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor.. Pentru ca o lege să poată fi aplicată. c) Interpretarea istorică . cât şi de diferitele părţi ale propoziţiei. trebuie să se arate care este înţelesul adevărat al cuprinsului ei în conformitate cu intenţia şi scopul legislatorului. Aceste metode sunt: a) Interpretarea gramaticală .constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică respectivă.este cea prin care prescripţiile legale se pot aplica la cazuri asemănătoare sau înrudite. Interpretarea legilor.constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept. expunerea de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretării. În cazul că nu se va 56 .presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată.are în vedere practica urmată de autorităţile de drept la aplicarea legii după principiul: “ consuetudo est optima legum interpres”. de legăturile ce există între cuvinte. Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor în cazuri concrete. o lege trebuie interpretată . f) Interpretarea analoagă . Adică.se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului normei juridice cu cele trei elemente ale ei: ipoteza. b) Interpretarea sistematică . e) Interpretarea uzuală . analizând sensul cuvintelor. adică. d) Interpretarea logică .

. prin desfiinţarea unor dispoziţii ale ei ( derogatio). fie prin ieşirea din uz. 2. prin adăugarea unor norme noi (subrogatio ). O lege specială are prioritate faţă de o lege generală. O lege încetează: 1. fiind recunoscute de împăraţi. va învinge legea cea mai nouă. dar nu şi faţă de o lege particulară sau universală 82. 4.găsi vreo lege potrivită. pe când nomocanoanele au fost date numai de împăraţi. op. 3. Între două legi date de autorităţi egale. 57 . În caz de coliziune între canoane şi legile de stat. Încetarea obligativităţii legilor. atunci se vor aplica principiile generale de drept. 3. Antinomia sau coliziunea de legi. O lege dată sau confirmată de o autoritate superioară are prioritate faţă de o lege dată sau confirmată de o autoritate inferioară. Antinomie sau coliziune de legi se numeşte împrejurarea când între dispoziţiile diferitelor legi există contrazicere. De exemplu canoanele sinoadelor ecumenice au prioritate faţă de canoanele sau hotărârile sinoadelor particulare. Ibidem. Nicodim Milaş. 3. În asemenea cazuri trebuie să ţinem seama de următoarele norme: 1. conform principiului latin: “ lex posterior derogat priori”. 81 82 Dr. 57. vor avea prioritate canoanele deoarece acestea au fost confirmate de o autoritate bisericească superioară. cit. fie printr-o hotărâre expresă a autorităţii de drept. 2. 4. 53-56. p. Ştiinţa care se ocupă cu interpretarea legilor se numeşte ermineutica juridică 81. atunci când se desfiinţează în întregime ( abrogatio). O lege este obligatorie atâta timp cât nu suferă vre-o schimbare integrală sau parţială. p. prin înlocuirea unor părţi din lege cu altele noi ( obrogatio). Procedura aceasta se numeşte analogie de lege sau analogie juridică.

Avem cazuri când o lege.nu mai există scopul pentru care a fost emisă. Totuşi ambele sunt excepţii şi ca atare se consideră ca rane ale legii (vulnera legis). dar se face excepţie la unele persoane. Ibidem. se numeşte privilegiu real. 58. . Prin ieşirea din uz o lege se desfiinţează atunci când: . Dispensa se distinge de privilegiu prin aceea că: . p. rămâne în vigoare. adică ridică puterea obligatorie a unei legi pentru cazuri speciale. sau de un bun. privilegiul este pozitiv. iar dacă se referă la un anumit loc. Autorităţile subordonate pot da dispense numai în virtutea autorizaţiei primite de la autoritatea superioară de drept 84. deoarece prin el se dă un drept special. p.O lege poate fi modificată sau desfiinţată numai de autoritatea care a dat legea sau de o putere egală sau mai mare. privilegiul este un drept special pe care legiuitorul îl dă cuiva ca excepţie de la legea generală. 60-61. 5. Dacă privilegiul se dă persoanelor fizice sau juridice.pe când dispensa în esenţa sa este numai negativă . Iar.s 58 . conform principiului latin: “cessante ratione legis. Dreptul de a da dispense şi privilegii îl are numai autoritatea care a emis legea şi numai în cercul de competenţă a acesteia. lucrurile şi relaţiile la care se referă. 83 84 Ibidem.nu mai există persoanele. Scutirea unor persoane de la îndeplinirea unei legi general obligatorie se numeşte dispensă. cessat lex ipsa”83. dată pentru membrii unei societăţi. cărora li se dă dreptul de a fi scutite de obligaţiile legii. dacă este legat de un obiect material. se numeşte privilegiu local. . Dispensa şi privilegiu.a expirat timpul pentru care a fost dată. se numeşte privilegiu personal . precum şi o autoritate superioară.

Actele normative ale organelor puterii de Stat. prin care se înţelege voinţa clasei dominante. numai organele puterii de Stat emit acte normative.CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC IZVOARELE DREPTULUI ÎN GENERAL În literatura juridică de specialitate se face distincţie între izvoarele de drept în sens material. 1. În limbajul juridic curent s-a încetăţenit nu atât sensul etimologic (acela de sursă primară. 3. Obiceiul juridic (cutuma). formal al termenului de izvor de drept. determinată de condiţiile vieţii materiale. mai ales actele normative . Contractul normativ. Actele normative ale organelor puterii de Stat Din toate categoriile de organe ale aparatului de Stat. Termenul de izvor de drept a ajuns să desemneze o anumită formă exterioară a dreptului. În sens foarte general. 4. 2. respectiv sursa în care sunt formulate. ce desemnează forma exterioară pe care o îmbracă normele juridice. Actele normative elaborate de organizaţiile obşteşti. Acestea sunt: 1. cauză internă) cum ar fi fost firesc. prin lege se înţelege orice act normativ elaborat de organele competente. Acestea sunt: a) Legea. ci cel derivat. şi izvoarele de drept în sens formal. În sens mai restrâns prin lege înţelegem numai acel act normativ care este 59 .

din domeniul legii. legea este actul normativ cu valoare juridică superioară. p. op. Actele cu putere de lege care se dau în situaţii deosebite. Are denumirea de “decret” pentru că sorgintea sa este executivul. În acest sens se vorbeşte frecvent de “ supremaţia legii”.. când organul legiuitor nu funcţionează. poartă denumirea de “ decrete-legi” (decret-lege). Oricât efort se depune pentru a cuprinde în legi o sferă cât mai largă de reglementare care să fie totodată şi cât mai completă. Legile sunt de mai multe feluri. exponent al puterii suverane a poporului. 60 . pentru că deşi nu emană de la organul legislativ (parlament). În definirea sferei de cuprindere.ce necesită o intervenţie normativă a altor organe de stat. organul suprem al puterii de stat. cel mai important izvor al dreptului ce emană de la Parlament. iar “lege” pentru că are forţa juridică a acesteia 85. Deci. precum şi legi excepţionale (de regulă de aplicare temporară.elaborat de către organul suprem al puterii de stat după o procedură specială. la drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. la sistemul electoral. Distincţia cea mai frecventă ce se face în cadrul lor este cea între legi fundamentale (constituţionale) şi legi ordinare (obişnuite). pe care o poate modifica sau înlocui. are totuşi putere de lege. reglementează relaţii sociale. viaţa a arătat că rămân totuşi unele aspecte care ţin de traducerea în viaţă realizarea şi aplicarea legilor . trebuie să se aibă în vedere următoarele: 85 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. a actelor normative subordonate legii. se referă la competenţa organelor supreme locale ale statului. Legile ordinare sunt cele prin care se rezolvă probleme curente ale vieţii sociale şi de stat. Decretul-lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter oarecum hibrid. Constituţiile consfinţesc orânduirea socială de stat. în anumite situaţii deosebite). 53-61. cit. b) Actele normative subordonate legii.

totuşi. hotărâri. Decretele . pe baza şi în vederea executării legilor.sunt în principiu. acte ale şefului statului. adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale. instrucţiuni. e) să fie date în forma şi în procedura prevăzută pentru fiecare din ele. Ele pot fi. regulamente. Totuşi. clasificate ca: acte ale şefului statului. în domenii ce ţin de legile ordinare. purtând denumirea de regulă. acte ale organelor centrale executive: hotărâri. acestea fiind astfel. b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută a fi dată prin lege. ordine. izvoare de drept. precum şi practicii conducerii de stat . ordinele şi alte asemenea acte normative (cu denumiri diferite) cu caracter normativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători şi ale organelor centrale ale administraţiei de stat. instrucţiunile . precum şi ale organelor locale. evident să nu conţină dispoziţii contrare acestora. ori având alte denumiri ale guvernului sau ale ministerelor şi altor organe centrale de stat. 61 . Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în sistemul de drept al fiecărui stat. c) Sunt izvoare ale dreptului. d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare. acte concrete.de regulă. practica arată că în funcţie de specificul regimului dintr-o ţară sau alta. Hotărârile se emit pentru executarea legilor. se emit şi decrete cu caracter normativ. Aceste ordonanţe sunt supuse aprobării ulterioare prin lege. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare. c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care emană. decizii. individuale. potrivit domeniilor în care sunt date.a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia). Hotărâri şi ordonanţe. în condiţiile “delegării legislative”. ordonanţe. de decrete. de asemenea. Guvernul ca organ al puterii executive.

odată cu apariţia statului. el a început să acorde forţă juridică unor obiceiuri. A se vedea: Michel Fromont. p. se spune că aceasta nu ar fi altceva decât o “jurisprudenţă constantă”. Introduction du Droit. Obiceiul Juridic (Cutuma). Acesteia i s-au opus chiar în Germania teza “Teoriei recunoaşterii”(Anerkeennungstheorie) potrivit căreia numai după ce o autoritate legislativă sau un tribunal şi-au pus pecetea recunoaşterii oficiale. In legătură cu problema forţei juridice a obiceiului. c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat. Ibidem. prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic. Editura Cujas. obiceiul constituind un important izvor de drept. 1977.d) Hotărârile organelor locale ale administraţiei de stat. Puchta). După cum se ştie. Alfred Riege.acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării şi ordinii de drept.61-62. p. menţionăm că şcoala istorică (Savigny. I. în măsura în care au caracter normativ. un izvor de drept indirect sau mediat. 53-54. consacrare şi sancţionare . din sec. a recunoaşterii cutumei. Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: a) de recunoaştere. fără să fie impuse prin constrângere. Allemand. bazată pe convingerea juridică comună ar fi suficientă pentru crearea dreptului. sunt de asemenea izvoare de drept 86. la executarea contractelor şi interpretarea voinţei părţilor contractante. 196-200. a susţinut teza după care simpla practicare continuă a unui obicei. Ibidem. p. 2. iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept. XIX.dându-le forţa juridică . din Germania .pornind de la concepţia că izvorul oricărui drept se află în aşa-numitul “spirit popular” (Volksgeist). obiceiul capătă valoare de normă juridică. Pornind de la această necesitate. Tom. în contractele de vânzare de locuinţe 87. b) de acceptare şi tolerare a acelora care. Doctrina juridică din ţara noastră recunoaşte că obiceiul ar fi izvor de drept în domeniul dreptului funciar şi a celui civil în materie de servituţi şi de vecinătate. Paris. 86 87 62 . fără ca această cutumă să fie recunoscută şi de o autoritate publică. Reprezintă o formă de exprimare a unor reguli care s-au format de-a lungul timpurilor şi care au fost respectate în virtutea unei deprinderi îndelungate.

Din complexitatea aspectelor legate de actele organizaţiilor nestatale. În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se cuvine să menţionăm faptul că în fiecare epocă istorică. care a devenit mai târziu baza culegerii dreptului canonic . Amintim în acest sens dreptul canonic. Contractul este o formă de exprimare a dreptului. el primeşte valoarea unui act normativ. spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic. În aceeaşi ordine de idei menţionăm şi dreptul musulman care continuă că exercite o influenţă destul de puternică în unele state arabe şi islamice89. Este cunoscută culegerea dreptului canonic făcută de călugărul Gratiani (Decretum Gratiani) începută în secolul XII.3. 64. devenind izvor de drept. precum şi unele aspecte ale vieţii personale (căsătoria. protocol. pe noi ne interesează numai actele normative. ci stabileşte reguli cu caracter general. 63 . Ibidem. cit. 65. Normele sale priveau organizarea Bisericii. de la o ţară la alta. p. locul şi ponderea diferitelor izvoare au cunoscut aspecte şi nuanţe proprii. raporturile dintre aceasta şi stat. 88 89 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan. adevărat corespondent al lui Corpus Juris Civilis în Evul Mediu. mai ales în domeniul dreptului internaţional. contractul este acordul între două sau mai multe persoane..Corpus Jurici Canonici. Atunci când contractul nu se referă la un raport juridic concret. Actele normative ale unor organizaţii nestatale. tratat. 4. pact. declaraţie88. Aşa fiind. În terminologia dreptului internaţional. op. considerăm că actele normative elaborate de organizaţiile obşteşti şi sancţionate de stat. Contractul normativ. după care urmează să se conducă părţile. familia). constituie şi ele un izvor de drept. p. instituit de Biserica Catolică. contractul poartă diferite denumiri: acord. Potrivit Codului Civil. respectiv cele care conţin norme de conduită. având o largă răspândire în Europa apuseană în Evul Mediu. convenţia. precum şi unele reglementări penale şi procesual penale.

de complementaritate şi subordonare.specifice. dimpotrivă. 64 . În acelaşi timp este de reţinut împrejurarea că în cadrul aceluiaşi stat. izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul ci. sistematică. ele se află într-o legătură organică. toate laolaltă alcătuind sistemul dreptului dintr-un stat într-o anumită perioadă istorică.

După domeniul la care se referă. în izvoare interne . c. 2. împart în: în izvoare externe . Iisus Hristos. în mai multe categorii.IZVOARELE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI BISERICESC Prin izvor al dreptului bisericesc se înţelege organul care dă dreptului o formă văzută şi din care se nasc toate formele dreptului. d. izvoarele materiale se a. b. în special cele cu caracter moral. Izvorul principal al Dreptului bisericesc este voia Întemeietorului Bisericii. a) Sfânta Scriptură ca unul dintre căile principale ale Revelaţiei divine. observăm că multe dintre principiile legii mozaice. izvoarele dreptului bisericesc se pot împărţi în două categorii: a. Sfânta Tradiţie şi canoanele Bisericii. mântuirea credincioşilor. I. au rămas în vigoare în 65 . Izvoarele fundamentale Dintre izvoarele fundamentale fac parte: Sfânta Scriptură. b. le vom împărţi după importanţa lor. izvoare fundamentale izvoare întregitoare izvoare auxiliare izvoare subzidiare. din care-şi trag originea şi pe care se bazează toate celelalte izvoare. Iisus Hristos a pus baza organizării Bisericii şi a arătat principiile după care se conduce Biserica spre a-şi realiza scopul pentru care a fost întemeiată. 1. este totodată şi izvor fundamental al dreptului bisericesc scris. În ce priveşte Vechiul Testament. Pentru o mai uşoară studiere a izvoarelor dreptului bisericesc.sau materiale.sau formale. După importanţa sau originea lor.

64-65.. cum trebuie administrată Biserica. intrau în practică în Bisericile întemeiate de Apostoli şi prin tradiţia neîntreruptă se păstrau de la un conducător bisericesc la altul91. p. cit. Această importanţă acordată tradiţiei este foarte mult accentuată şi de canoanele sinoadelor ecumenice care o numesc: fie “vechile obiceiuri care trebuie 90 91 Dr. fără să fi scris ceva. 32-34 şi 62-64. Apostolii în epistolele lor dădeau conducătorilor Bisericii numai indicaţii generale asupra administrării Bisericii şi. Apostolul Pavel scrie lui Timotei ca să păstreze icoana învăţăturii sănătoase pe care a auzit-o de la el (II Tim. p. b) Al doilea izvor fundamental al dreptului bisericesc de-o valoare egală cu Sfânta Scriptură este Sfânta Tradiţie. 66 . de obicei. 5). În felul acesta. Amănuntele le-au arătat Apostolii verbal. Dar cel mai important izvor al dreptului bisericesc este Noul Testament. deoarece în acesta sunt expuse toate principiile şi legile fundamentale ale dreptului. Canonul 21 al Sinodului local de la Gangra hotărăşte că “în Biserică trebuie păstrat tot ce s-a predat prin Sfânta Scriptură şi prin tradiţia apostolică”. mai înainte de a fi întărite printr-o lege formală. Nicodim Milaş. “ca şi ei să orânduiască ceea ce vor crede de trebuinţă” (I Cor. ca izvor fundamental al dreptului bisericesc. altele au fost date de Sfinţii Apostoli în numele şi la porunca lui Iisus Hristos 90. 13). 11. 1. Mântuitorul Hristos a propovăduit învăţăturile sale numai verbal. 35-37. i s-a dat aceeaşi importanţă ca şi Sfintei Scripturi. Unele dintre acestea au fost date direct de Mântuitorul. op. 34). Tradiţiei. După cum se ştie. Deci Sfânta Scriptură nu cuprinde toate principiile date de Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli. hotărârile mai importante privitoare la organizaţia şi administrarea Bisericii. adăugau. Asemenea şi Sfinţii Apostoli şi-au desfăşurat activitatea mai mult verbal decât scripturistic. ci numai pe cele fundamentale.Noul Testament dându-li-se puterea asupra tuturor membrilor Bisericii creştine. Ibidem. sau lăsau pe conducătorii Bisericii să lucreze potrivit “instrucţiunilor date de ei verbal” (Tit 1. celor în drept cu ocazia organizării Bisericii.

vol. ca unul care introduce inovaţi în cele predate. vol. în anul 920. Canoanele Sfinţilor Apostoli . II. Biserica se conducea după principiile şi legile fundamentale găsite în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. conducătorii Bisericii. toate aceste principii care s-au transmis verbal alcătuiesc Sfânta Tradiţie. s-au adunat în sinoade. vol. c) Canoanele. II. de asemenea. s-a ivit nevoia reglementării raporturilor din Biserică. “vechea predanie” (can. iar oricine va încălca predania bisericească. să se depună”95. sinodul se numea ecumenic. Canoanele Sinoadelor Ecumenice: G. Canonul 7 al Sinodului VII ecumenic hotărăşte ca “tot ce s-a neglijat în Biserică să se stabilească din nou. şi ţinând seama de principiile fundamentale ale Bisericii. p. După ce însă numărul creştinilor a crescut şi s-a intensificat viaţa Bisericii. II. au dat legi speciale pentru administraţia şi disciplina Bisericii. încheiată în anul 883 şi apărută sub numele de Nomocanonul în 14 titluri aprobat de Sinodul din Constantinopol.374. II. p. Prin canoane se înţeleg. vol. precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Atunci. să se depună” 94. p. iar canonul 32 al sinodului Trulan stipulează: “Dacă sar întâmpla ca un episcop sau vreun preot să nu lucreze în sensul rânduielii date de apostoli…. 7 al aceluiaşi sinod) 93. deci. Potli. iar hotărârile formulate se numesc canoane.ţinute” (can. în Simboalele de credinţă. I ecumenic) 92. Deci. în număr de 85. Aceste canoane sunt: 1. Sfânta Tradiţie o găsim. În timpurile primare. p. 95 Ibidem. 2. Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane. Atena. 131. 92 67 . în sensul dreptului scris şi nescris. 580. bazându-se pe puterea moştenită de la Sfinţii Apostoli. 93 Sintagma Ateniană. Dacă conducătorii Bisericii adunaţi reprezentau întreaga Biserică. 6 al Sin. 94 Ibidem. Ralli şi M. precum şi pentru toate celelalte probleme care s-au ivit. 1853. legile bisericeşti obligatorii pentru întreaga Biserică şi cuprinse în Colecţia fundamentală de canoane. în canoanele apostolice şi cele din timpurile primare ale Bisericii. 128 (în continuare vom cita: “ Sintagma Ateniană ”).

20 canoane ale Sinodului I ecumenic . 5. 3. 4. 4. 2.419 10. 17 canoane ale Sinodului I-II din Constantinopol .787 3. 8. 9. 6. 5.255-256 25 canoane ale Sinodului din Ancira . 6. 7. 3.381 8 canoane ale Sinodului III ecumenic . 2. Canoanele Sfinţilor Părinţi: 1. 8.343-348 21 canoane ale Sinodului din Sardica . 9.394 141 canoane ale Sinodului din Cartagina . 3. 1. Canoanele Sinoadelor particulare: 1 canon al Sinodului de la Cartagina . 4 canoane ale lui Dionisie al Alexandriei 12 canoane ale lui Grigorie al Neocezareei 15 canoane ale lui Petru al Alexandriei 3 canoane ale lui Atanasie al Alexandriei 92 canoane ale Sfântului Vasile cel Mare 18 canoane ale lui Timotei al Alexandriei 1 canon al Sfântului Grigorie Teologul 1 canon al lui Amfilohie de Iconiu 8 canoane ale Sfântului Grigorie de Nyssa 10.340 25 canoane ale Sinodului din Antiohia . 2. 3 canoane ale Sinodului din Constantinopol .431 30 canoane ale Sinodului IV ecumenic .325 7 canoane ale Sinodului II ecumenic .861 11. 5.314-325 21 canoane ale Sinodului din Gangra .879 4. 6.341 60 canoane ale Sinodului din Laodiceea . 14 canoane ale lui Teofil al Alexandriei 68 .451 102 canoane ale Sinodului VI Trulan .343 2 canoane ale Sinodului din Constantinopol .691 22 canoane ale Sinodului VII ecumenic . 7.1.314 15 canoane ale Sinodului din Neocezareea . 4.

op. după însemnătatea lor şi puterea lor obligatorie se pot clasifica în: a) b) c) hotărâri canonice sinodale epistole sinodale epistole canonice . 6. care au avut loc după încheierea Colecţiei fundamentale de canoane a Bisericii Ortodoxe. 5 canoane ale lui Ciril al Alexandriei 12.. 96 Dr. 4. Decretul sinodal din 1588 al patriarhilor Ieremia al II-lea. p. 67-92. sinoadele. Decretul sinodal din 1143 al lui Mihail al II-lea asupra depunerii episcopului care n-a fost instalat canonic. 5. 1 canon al lui Ghenadie al Constantinopolului 13. Hotărârile acestea sinodale. particulare Constantinopol. Hotărârea Sinodului din Constantinopol din 920 care sub Patriarhul Nicolae I Misticul a dat în 920 “Tomosul unirii” în care s-a restabilit pace în Biserică şi s-a declarat nepermisă căsătoria a patra.sau tomosuri. Meletie al Alexandriei. Decretul sinodal dat sub Patriarhul Mihail I Cerularie (10431058) care opreşte căsătoria în gradul şapte al înrudirii de sânge.11. Nicodim Milaş. cit. prin care se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Greceşti. Ioachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului prin care se ridică Biserica Rusă la rangul de Patriarhie. sub forma de sinoade endemice. Tomosul sinodal din aprilie 1885 sub Ioachim al IV-lea prin care se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Dintre acestea amintim următoarele: 1. 1 canon al lui Tarasie al Constantinopolului 96. 2. 3. Tomosul sinodal din 1850 sub Antim al IV-lea. 69 . 7. II. Tomosul sinodal din aprilie 1879 al Patriarhului Ioachim al IIIlea prin care se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodexe Sârbe. Canoane întregitoare Se numesc Ele aşa sunt deoarece emise acestea de întregesc izvoarele din fundamentale.

8. Vezi şi J. p. prin care se recunoaşte ridicarea la rangul de Patriarhie al Bisericii Ortodoxe Române97. Histoire du droit byzantin. Morteuil. Tomosul patriarhal din 30 iulie 1925 sub Patriarhul Vasile al IIIlea. III. 97 Ibidem. 383-394. 70 . vol. p. 93-98.

Răspunsurile canonice ale lui Ilie al Cretei la diferite întrebări puse de călugărul Dionisie.IZVOARELE AUXILIARE ŞI SUBZIDIARE 1. hotărâri canonice şi comentarii. tipiconul lui Nichifor Mărturisitorul. Deosebit de importante sunt mai ales comentariile canoniştilor renumiţi din secolul al XII-lea ca: Alexiu Ariste. Forma acestor fel de lucrări. canoanele lui Nichifor Mărturisitoruşl în număr de 37. 66 de răspunsuri ale lui Teodor Balsamon la întrebările puse de Patriarhul Marcu al Alexandriei. 71 . 2. 24 de răspunsuri canonice ale hartofilaxului Nichita. 4. Izvoarele auxiliare Foarte preţioase pentru înţelegerea dreptului bisericesc sunt lucrările de drept bisericesc al unor scriitori bisericeşti recunoscuţi ca şi canonişti de seamă ai Bisericii. fiind acceptate în multe colecţii de drept. totuşi au câştigat o autoritate aproape egală cu cea a legilor. prescripţiile canonice ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi un răspuns canonic al Sfântului Atanasie cel Mare. La acestea se mai pot adăuga apoi prescripţiile canonice al Sfântului Vasile cel Mare. este aceea de întrebări şi răspunsuri. 3. Ioan Zonaras. Două epistole ale hartofilaxului Nichifor la diferitele întrebări puse de călugărul Teodosie. scrierea împotriva simoniei a lui Tarasie al Constantinopolului. răspunsurile sinodale ale lui Nicolae al Constantinopolului. La acestea mai adăugăm: 1. 5. Aceste lucrări nu au fost confirmate de vreo autoritate bisericească şi prin urmare nu au primit caracterul de legi. Teodor Balsamon şi din secolul al XIV-lea: Matei Vlastaris. 12 răspunsuri canonice al hartofilaxului Nichita. Canoniconul lui Ioan Pustnicul pentru penitenţi.

vezi: J. 98 99 72 . 16 răspunsuri ale lui Ioan de Cipru la întrebările arhiepiscopului Constantin Cabasila. θεπισµατα προσταχειϕ. cit. vol. 42 pr. Diehl. Dr. praef. 1912. Sur l’origine de Justinien. Gaudemet. Pereterski. S. 100 Codex Theodosianus. Asupra lui Justinian rămâne clasică lucrarea lui Ch. dintre care ultima conţine numai legi referitoare la problemele bisericeşti100. Eminescu. Tubingen. Cea dintâi colecţie intitulată Codex Constitutionum cuprinde legi împărăteşti numite constitutiuni şi a fost publicată în anul 529 102. în “ Pauly’s Realencyclopadie der Klassischen Alertumswissenschaft ”. urm. 4 răspunsuri canonice ale lui Dimitrie Homatianul cu privire la impedimentele de la căsătorie puse de arhiepiscopul Nicolae Cabasila98. 1977. şi Festschrift fur Ernst Rabel. Berlin. 1954. Cf. Constau din legile politico-bisericeşti care au fost date de puterea politică în chestiuni bisericeşti. o colecţie întocmită la ordinul lui Teodosie II (408-450) şi publicată în anul 438. Codex Theodosianus . πολιτικαι διαταχειϕ. 99-100. Kubler. a) Legile politico-bisericeşti Dintre acestea amintim următoarele: 1. Munchen. Justinian s-a folosit de juristul vremii Trebonian 101. p. Bucureşti. 101 Cu privire la originea lui Justinian. Das Zeitalter Justinian. împăratul se consideră însă continuator de traduceri romane ( Novela I. 1970 şi Vl. Jus graeco-romanum. Mommsen – P. Rubin. vol. p. Cf. 7. Izvoarele subzidiare. Justinien et la civilisation byzantine . p. op. Bologna. Meyer. Leipzig. 6 A 2. πρ οσταγµατα. Giustiniano legislatore. Geschichte der Quellen und Literatur des Romischen Rechts. 1930. p. νοµιµα. 1960. pr. Digestae sau Pandecta. vezi: Popescu – Spineni. p. 1901. 30 pr. 367..II. Codificarea a beneficiat după cât se pare şi de sprijinul aritocraţiei senatoriale. M. trad. 1936. Bucureşti. Asupra rolului împăratului în materie de interpretare. p. θειοι τυποι. 1954. În monumentele legiuirilor greco-romane legile acestea se numesc: νοµοι.. III. Legiuirea lui Justinian (527-565) care este formată din 4 părţi: Codex. Kruger. Archi. 2. iar pentru opera legislativă G. a. ed. ξρυσοβουλλα. Digestele lui Justinian. Mari legislatori. λογοι ξρυσοβουλλοι (vezi: Zachariae von Lingenthal. vezi: I. La alcătuirea acestor lucrări. precum şi din uzul sau datina bisericească99. rusă de I. Nicodim Milaş. Acest Codex cuprinde 16 cărţi. 1958. Institutions de l’Antiquite. Th.). 163. νεαραι διαταχειϕ. Hanga.. 393 ş. 2419. Institutiones şi Novellae. 2. 52.6. βασιλικαι διαταχειϕ. Asupra trăsăturilor lui Trebonian. Din l. 102 P.

ceea ce denotă legătura dintre aceste două lucrări. apărută după 543 106. I. vezi: Sangiorgi. p. Savigny. 1959. vol. Basilicalele . 1834.legile împărăteşti. vol. a codului. Apărut la finele anului 533. p. 104 De notat că unele texte din Institute se găsesc şi în Digeste. 1961. 158 la număr. urmăreşte să fie o operă de drept pozitiv. Denumirea acesteia din urmă a fost dată de juriştii din Bolonia care credeau că fusese trimisă chiar de Justinian în Italia. Justinian dispune să se pregătească o nouă ediţie. Gesch. Titlul a fost folosit şi anterior de Celsus. Palermo. Această nouă ediţie s-a numit Codex Repetitiae Praelectionis şi a intrat în vigoare la finele anului 543 105. formulare. Pe lângă acestea mai amintim: 1. 103 73 .b. Comisia era alcătuită mai mult din practicieni decât din teoreticieni: 11 avocaţi. Deşi opera realizată a urmărit să îndeplinească scopuri practice. Întocmirea ei s-a început sub împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) şi s-a terminat sub fiul său. im Mittelalter. 106 Sunt cunoscute trei colecţii: Epitome Iuliani a profesorului cu acelaşi nume de la Constantinopol. Instituţiile tratează odată cu procedura extra ordinem şi elemente ale celei clasice. Iulian. clasificări şi noţiuni generale. 27. imitând sistemul manualelor clasice. 105 Vezi: Mortreuil. Ann. dreptul pozitiv continua să se dezvolte potrivit nevoilor de fiecare zi ale societăţii prin editarea de noi constituţii imperiale. A patra lucrare este numită Novellae Constitutiones (Noi Constituţii). III. Teofil de la Constantinopol şi Doroteu de la Beirut. Cf. noul manual intitulat Institutiones (Instituţiuni) cuprinde numeroase definiţii. Iată de ce în materie de procedură. Manualul nu es scutit însă de unele contradicţii inerente unei lucrări care. care să cuprindă şi constituţiile promulgate de la începutul domniei sale. Von romischen Recht. 490 şi urm. aceea întocmită sub împăratul Tiberiu al III-lea (578-582). A doua colecţie numită Digestae sau Pandecta (culegeri) s-a publicat tot sub supravegherea lui Trebonian la anul 533. În timp ce Digestele erau în lucru. 242. Cf. c. Conţine prescripţiile vechiului drept roman şi se împarte în 50 de cărţi 103. p. Scaevola pentru colecţii de jus honorarium şi civile. Wieacker. cu ajutorul a încă doi profesori universitari. Histoire du droit byzantin. Pentru a pune pe acelaşi plan noile sale constituţii cu cele ce se aflau în codul pe care-l publicase anterior. d. nr. Rom. Justinian îi încredinţează lui Trebonian sarcina de a alcătui. se numeşte Authenticum. Această colecţie este împărţită în 4 cărţi104 În timp ce comisia de compilatori ai lui Justinian îşi desfăşura activitatea. De la πανδεξοµαι= a colecţiona. p. De la digere. Maecellus. Berlin. 17-25. un manual juridic pentru pregătirea studenţilor. 4 profesori şi 2 înalţi funcţionari. de pildă. totuşi n-a fost străină nici de consideraţii teoretice. 244. iar a treia întocmită probabil în Italia.

Les Novelles de Leon VI le Sage. Vasile I Macedoneanul a dispus ca în locul lor să fie repuse în vigoare sau restaurate unele rânduieli care fuseseră omise. Prochironul împăratului Vasile Macedoneanul şi a fiilor săi Constantin şi Leon. J. Heimbach. Giur. 110 G.. 72 urm. E. 112 Ed. După epurarea legilor. p.. Începând din 1953 o nouă ediţie s-a publicat de H. 3. Heimbach. 108 Urmăm aici pe Spulber. 1833-1870) şi completată de Ferrini în 1897 continuă să fie încă utilă (G. 6 vol. I. 124. Referitor la valoarea acestui cod pentru studiul critic al normelor dreptului roman clasic în monumentele juridice bizantine.. cu Van der Wal. 345 şi urm. În urma Prochironului tot Vasile I Macedoneanul (867-886) a dispus să fie verificată şi epurată întreaga legislaţie introdusă de împăraţi iconoclaşti. Leipzig. Paris.Leon Filosoful (886-912). 109 Raymond Monier. 1922. Eclogue des Isauriens (1929). Encicl. publicat între 870 şi 879 şi se împarte după introducere în 40 de titluri 109. Odată cu publicarea Basilicalelor legislaţia lui Justinian a fost implicit abrogată. Paris. Epanagoga . b) Uzul sau datina bisericească. Basilicorum libri LX. op. Italiana. E. care la rândul său se întemeiază pe Ginis. Heimbach cu traducerea latină (6 vol. 5. IV. Ea cuprinde norme referitoare la căsătorie precum şi la instalarea episcopilor şi a preoţilor 112. Ediţia lui G. Constantin Harmenopulos a alcătuit pe la anul 1345 o colecţie în 6 cărţi numită Exabiblos. Novelele lui Leon al VI-lea Filosoful apărute la puţin timp după Vasilicale şi care cuprind un foarte importat material juridic cu aplicare la viaţa bisericească111. Manuale legum sive Hexabiblos cum appendicibus et legibus agrariis (1851). Byzantinische Zeitschrift . nu însă şi abrogate de către iconoclaşti. Constantin Harmenopuli. Heimbach. vezi: Siciliano. 1833-1870). Această operă s-a făcut prin colecţia numită Epanagoga care a apărut sub Leon şi Alexandru între anii 884-886110. 2. 4. Texte et traduction. a. cit. 107 74 . Scheltema ş. Ca o prescurtare a Basilicalelor. 451. a. vol. nr. Ecogla împăratului Leon Isaurul şi a lui Constantin Copronimul apărută în anul 741108. 5. E. iar rezultatul acestei opere a fost colecţia numită Anacatarsa (Anakatharsis ton nomon = curăţirea legilor vechi).305-307. 1944. Manuel elementaire de droit romain. 24. 1947... ş. p. p. 111 Date importante la Noailles – Dain. p. Este împărţită în 60 de cărţi şi cuprinde dreptul roman de la Justinian înainte 107. 6.

Constituie absolut necesar al doilea izvor subzidiar. constituţiei şi disciplinei bisericeşti 6. Epistola ad Pompeium. nu toate normele emise de uz pot fi întrebuinţate ca izvoare ale dreptului bisericesc. să fie recunoscut de către autoritatea bisericească. 113 75 . ci “Consuetudo sine veritate vetustas erroris est”. uzul îşi are izvorul în părerea comună a membrilor unei societăţi. Căci. prin uz se dezvoltă norme noi. trebuie să fie exercitat în timp mai îndelungat să fie în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului să nu fie în contradicţie cu principiile de drept sau cu vreo lege scrisă să fi luat naştere dintr-o necesitate de drept 5. a organizării. 2. pe când Sfânta Tradiţie nu creează norme noi. trebuie Uzul se bazează şi pe convingerea unanimă a membrilor unei societăţi că ceva socotit ca pentru societate. păstrat exercitat permanent. Se deosebesc însă unele de altele în privinţa originii şi a modului de formare. o persoană nu poate fi hirotonită în mai multe trepte ierarhice la aceeaşi liturghie. uzul trebuie să întrunească următoarele condiţii: 1. întrucât ambele ni s-au păstrat prin transmiterea verbală din generaţie în generaţie. Apoi. Pentru a putea fi valid. Apoi. cu toate că nu a fost confirmat printr-o lege dată formal sau scrisă113. cât şi Sfânta Tradiţie sunt izvoare ale dreptului bisericesc nescris. Atât uzul bisericesc. pe când Sfânta Tradiţie îşi trage originea direct de la o autoritate bisericească. 3. 4. la Sfântul Ciprian. să nu fie împotriva dreptului divin a credinţei ortodoxe. 74. ci transmite verbal numai pe cele ce-şi au originea în voinţa unei autorităţi bisericeşti. Prin uz s-a introdus în Biserică principiul după care un preot nu poate oficia decât o singură liturghie la acelaşi altar. ci numai acele care întrunesc condiţiile fixate de Biserică şi care în general sunt cele adoptate de dreptul roman.

op. să nu se hirotonească la aceeaşi liturghie două persoane în acelaşi grad 114. 76 . 114 Dr.numai într-o singură treaptă ierarhică. cit. 39-42. Nicodim Milaş.. p.

Clasificarea codicilor sau a colecţiilor de drept bisericesc se poate face în mai multe feluri şi anume: 1. în care canoanele sunt înşirate aşa cum au apărut. După însuşirea normelor . 6. După cercul de competenţă al normelor codicii se împart în: codici generali sau universali. codicii se împart în: colecţii cronologice. Cei de ai doilea conţin legi date de împăraţi în chestiuni bisericeşti. împărţite în cărţi şi capitole. şi particulari sau speciali dacă se referă numai la o Biserică particulară sau la o instituţie deosebită din Biserică. Cei dintâi conţin legi pur bisericeşti numite canoane. codicii se împart în: codici cu text autentic sau doctrinal. Iar cei micşti se numesc nomocanoane. 2. 4. dacă cuprind norme pentru întreaga Biserică. şi sistematice. şi codici particulari. 77 . După cuprins După cercul de competenţă al normelor După autoritatea legiferatoare După însuşirea normelor După textul normelor După epoca de legiferare 1. 5. codici cu text prescurtat.SAU FORMALE Izvoarele externe sau formale se referă la legile bisericeşti adunate în volume numite codici sau colecţii de drept. denumiţi Epitome sau Sinopse. 5. fixat de legiuitor. editaţi de o autoritate bisericească. care nu sunt publicaţi de o autoritate bisericească ci de persoane particulare. codici cu text parafrazat. în care textul e citat după cel original. După autoritatea legiferatoare. codicii se împart în: codici oficiali. în care se redă numai ideea principală a normei. în care normele ce relatează aceeaşi problemă sunt puse într-un sistem. 2. După cuprins. După textul normelor. 4. codici politico-bisericeşti şi codici micşti.IZVOARELE EXTERNE . codicii se împart în: codici pur bisericeşti. 3. 3.

Ioan N. după cum urmează: 1. Acestea sunt următoarele: 1. codicii de drept bisericesc se împart în patru perioade. A fost alcătuită cel mai târziu în prima jumătate a secolului al II-lea. 132. şi codici cu text comentat. Perioada a IV-a cuprinsă din secolul XIII până astăzi unde codicii pot fi împărţiţi în codici universali şi particulari: manuscrise şi tipărituri. 3. După epoca de legiferare. p. 129-131. a vieţii şi a morţii. Colecţiile de drept bisericesc din perioada I Perioada I cuprinde colecţiile de drept numite apostolice. disciplina şi organizarea Bisericii116. 2. Cuprinsul se împarte în două părţi: partea I conţine descrierea celor două căi.în care unele cuvinte învechite din text sunt înlocuite altele noi. probabil în Egipt de către un autor necunoscut. Vezi şi Arhid..93. Floca. op. Perioada I cuprinsă de la începutul creştinismului până la Sinodul I ecumenic din 325. 6. Dr. Partea a doua tratează despre rânduiala bisericească. Filotei Bryenios. 115 116 Ibidem. 4. Prof. Perioada a II-a cuprinsă de la Sinodul I ecumenic din 325 până la anul 920. dar ucenic al Apostolilor. p. 78 .. precum şi după limbile după care au fost scrişi 115. precum şi o instruire a catehumenilor în morala creştină. Ibidem. p. cit. în bibloteca mănăstirii Ierusalim din Constantinopol în anul 1875 şi publicată în anul 1883. în care la textul autentic sau prescurtat al normelor se adaugă explicaţii pentru a înlesni înţelegerea şi aplicarea lor. Învăţătura celor 12 Apostoli a fost descoperită de Mitropolitul Nicomidiei. Perioada a III-a cuprinsă între 920 până în secolul al XIII-lea este perioada de legislaţie întregitoare prin sinoadele endemice din Constantinopol. când Nomocanonul în XIV titluri a fost aprobat de Sinodul local din Constantinopol drept Colecţia fundamentală obligatorie pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

Paris. H. Introduction. Cartea a VIII-a conţine o rânduială completă a Sfintei Liturghii117. 2-e edition. Didascalia. 6. 2. Botte. Constitutiones Ecclesiae Aegypticae (Rânduielile Bisericii Egiptene) . Această colecţie s-a completat succesiv cu canoanele altor sinoade aşa că pe timpul Sinodului IV ecumenic din 451 Marcel Metzger. La Tradition apostolique d’apres les anciennes versions. arabă. vol. 119 F. Colecţiile canonice din perioada a II-a şi a III-a I. Paris. 1905-1906. Cuprinsul colecţiei este împărţit în 38 de capitole şi ea ni s-a păstrat în text grec şi latin. Colecţii pur canonice sau legi curat bisericeşti. Tradiţia Apostolică sau “Rânduiala lui Ipolit”.colecţie împărţită în 32 de capitole. Colecţiile dreptului bisericesc din perioada a II-a se împart în: 1. Prima colecţie de canoane a fost alcătuită din canoanele Sinodului de la Ancira din anul 315 şi din cele ale Sinodului de la Neocezareea din 325. Paderborn. cât şi în versiunea arabă şi etiopiană 118. Colecţiile pur canonice. a. etiopiană 119.2. 4. Hippolyte de Rome. Colecţii de legi politico-bisericeşti Nomocanoane 1. traduction et notes. 2. Les Constitutions Apostoliques. nr. 3. Funk. Cuprinsul colecţiei este împărţit în 26-39 de capitole. Ea datează din secolele II-III şi s-a păstrat atât în text grec şi latin cât şi în versiuni orientale: siriacă. 117 79 . Această colecţie este atribuită lui Hipolit al Romei. Colecţia canoanelor Apostolice conţine 85 de canoane care prin canonul al doilea al Sinodului Trulan au primit putere obligatorie pentru întreaga Biserică. Didascalia et Constitutiones Apostolorum. 1992. Editions du Cerf. 118 B. 11 bis). Editions du Cerf. 1968 (Sources Chretiennes. Ea provine din Egipt şi a fost alcătuită probabil în secolele II-III în Alexandria. 3.. 5. Constituţiile Sfinţilor Apostoli se compune din 8 cărţi cuprinzând învăţături religioase şi morale precum şi dispoziţii privitoare la disciplină.

nici autorul nu ne este cunoscut dar o aflăm însă menţionată în prefaţa colecţiei lui Ioan Scolasticus. Asemenea Sinopsei lui Ştefan Efeseanul este şi colecţia apărută sub numele magistratului Simion. 680. Antiohia. e. p. Nicodim Milaş. op. Deosebirea dintre colecţia aceasta şi Sinopsa lui Ştefan Efeseanul constă în faptul că aici canoanele sunt citate după autoritatea izvoarelor 122. Colecţia aceasta nu ni s-a păstrat. 139. Ivan Zuzek. în “Jus in Vita et in Missione Ecclesiae”. A doua colecţie sistematică a fost alcătuită pe la anul 550 de Ioan Scolasticul şi cunoscută sub numele de Colecţia în 50 de titluri123. din secolul VI în text prescurtat. Laodiceea. 201. Prima colecţie sistematică din Biserica Ortodoxă este Colecţia în 60 de titluri care datează de la începutul secolului al VI-lea. Ea cuprinde canoanele apostolice.exista o colecţie care cuprindea toate canoanele ţinute până atunci . 1994. vol. I. d. Justellus. Bibliotheca iuris canonici. 120 80 . II. În formă prescurtată ea cuprinde: Canoanele Apostolilor. 122 Ch. Vatican. Neocezareea. 2. p. Însă important este faptul că înainte de Sinodul de la Calcedon a existat o colecţie de canoane care cuprindea canoanele sinoadelor respective 120. b. Prima colecţie de canoane ajunsă întreagă până la noi este Sinopsa canoanelor atribuită lui Ştefan Efeseanul. Constantinopol şi ale Sinodului din Efes121. 710-748. precum şi canoanele Sfântului Vasile cel Mare. p. cit.în afară de canoanele apostolice. vol. Incidenza del “Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium” nella storia moderna della Chiesa universale. c. Prof.. Gangra. 121 Mortreuil. ale sinoadelor de la Ancira. iar autorul şi timpul exact al alcătuirii nu este cunoscut. p. ale primelor 5 sinoade ecumenice şi ale primelor 7 sinoade particulare. ale primelor 4 sinoade particulare până la Sinodul din Sardica. Colecţiile politico-bisericeşti. Histoire du droit byzantin. Această colecţie nu ni s-a păstrat până astăzi în forma originală. Aceasta conţine canoanele apostolice. 123 Dr.

Floca. adică în timpul domniei împăratului Justin al II-lea (565578). Titulorum caeterque eiusdem opera juridica. Colecţia în 25 de Capitole alcătuită la sfârşitul secolului VI sau începutul secolului VII de un autor necunoscut colecţii sau novele ale lui Justinian 125. datează din anul 883 şi este o completare a nomocanonului în 14 titluri din prima redactare. cit. fie după indiciile sale. Dr. Colecţia aceasta a fost confirmată de marele Sinod ţinut la Constantinopol în 920 ca şi Colecţia fundamentală de canoane a Bisericii Ortodoxe Răsăritene 128. 1852. cit. Dr. 127 Vl.. 126 Dr. Nicodim Milaş. Colecţiile din această perioadă se Mortreuil. Colecţiile de drept bisericesc din perioada a III-a Din această perioadă fac parte colecţiile compuse de unii autori de seamă ai Bisericii Ortodoxe. A doua redactare a acestui nomocanon atribuită pe nedrept Patriarhului Fotie. 128 Fotie. Prima redactare s-a făcut la prima jumătate a secolului al VII-lea fie de Patriarhul Sergiu. Nicodim Milaş. Benesevici.. Nicodim Milaş. Prof.146. de un cleric al Bisericii din Constantinopol. cit. 207-208. b. Se împarte în 3 părţi 126. op.. I. Munchen. op. publicate în colecţia lui Justinian.. p. Ibidem. p.145.. p. b. 1937. din rezumate ale novelelor lui Justinian 124. p. cit. cit. vol. vol. Nomocanonul în 14 titluri sau Nomocanonul lui Fotie. Nomocanoanele Cele mai importante sunt: a. p. Arhid. Colecţia aceasta a fost redactată în două rânduri. 212. p. Ioan N. op. 145. Atena. op. Colecţia în 87 de capitole a fost alcătuită de Ioan Scolasticul între anii 565 şi 568 ca adaos la colecţia sa în 50 de titluri. Ioannis Scholastici Synagoga L. I. op. II.96.a. în “Sintagma Ateniană”. Nomocanonul în 50 de titluri numit şi Nomocanonul lui Ioan Scolasticus. c. II. Nomocanonul însoţit de Scoliile lui Teodor Balsamon. Colecţia Constituţiunilor bisericeşti sau Collectio Tripartita alcătuită de un autor necunoscut în prima jumătate a secolului al VII-lea şi cuprinde toate legile civile referitoare la Biserică. Dr.. 3. Patriarhul Constantinopolului. 124 125 după textul unor 81 . Autorul propriu-zis al acestui nomocanon nu este cunoscut 127. care are la bază colecţia în 50 de titluri şi colecţia în 87 de capitole ale lui Ioan Scolasticul alcătuit în primi ani după moartea lui Justinian. vol.

La începutul secolului al XII-lea Ioan Zonaras alcătuieşte un Comentar la textul complet al canoanelor.împart în: Colecţii elementare. c. precum şi câteva adaosuri care se găsesc în Sinopsa lui Ştefan Efeseanul. în care canoanele sunt citate în chip sinoptic. Dintre Colecţiile sistematice amintim: a. canoanele primelor 6 sinoade particulare în ordine cronologică. Colecţii cu comentarii şi Colecţii sistematice. 3. Comentarul la Nomocanonul în 14 titluri al lui Teodor Balsamon între anii 1169-1177. Matei Vlastares. alcătuieşte în anul 1335 o lucrare canonică intitulată Sintagma alfabetică în 24 de părţi după cele 24 de litere ale alfabetului grecesc. care nu este altceva decât un nomocanon în 82 . Comentarul lui Alexie Aristen din anul 1130 la Sinopsa lui Ştefan Efeseanul. Constantin Harmenopulos a compus pe la jumătatea secolului al XIV-lea o Colecţie de canoane ca întregire la lucrarea sa de drept civil Exabiblos. b. Nomocanonul lui Grigorie Doxapater din prima jumătate a secolului al XII-lea. şi apoi Patriarh al Constantinopolului. 2. 1. călugăr la muntele Athos. Arsenie. care constă în aceea că sub textul prescurtat al canoanelor. c. în care se cuprind canoanele primelor 4 sinoade ecumenice. Mai însemnat este comentarul la partea a II-a a Nomocanonului care conţine atât o explicare gramaticală cât şi una logică. b. pentru uz practic. 141 de capitole. Dintre Colecţiile elementare amintim: a. a alcătuit în secolul al XIII-lea Sinopsa dumnezeieştilor canoane. este citat textul complet în formă parafrazată. Dintre Colecţiile cu comentar amintim: a. canoanele Sfinţilor Părinţi şi canoanele apostolice. Sinopsa canonică a lui Mihail Psellos din secolul XI. în care se cuprind toate canoanele nomocanonului în 14 titluri. b.

p. Nomocanonul lui Manuil Malaxa din anul 1561. scris de călugărul Iacob din Ianina. iar una din temele sale a servit ca izvor al Pravilei celei mici de la Govora din anul 1640-1641. Cârja arhiereilor (Vactiria) unul din cele mai cuprinzătoare nomocanoane. Este împărţită în 1624 de capitole. Nomocanonul lui Cotelerius numit astfel de la editorul său Iohannes Baptista Cotelerius. Colecţia aceasta a servit ca izvor la redactarea primei părţi a Pravilei de la Târgovişte din anul 1652. Paris.. g. 1667. 151-157. 83 . op. Acest nomocanon este împărţit în 147 capitole şi a fost alcătuit în secolul al XV-lea. e. la 1645. cit. Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt alcătuit în anul 1730129. Nicodim Milaş. 129 Dr.d. f. care l-a publicat în volumul I al operei sale Ecclesiae Greciae Monumenta….

130 84 . Călugărul Agapie publică în anul 1787 un codice la Veneţia şi Paris. 1. precum şi ale lui Nicolae al Constantinopolului. slavone şi române. Nomocanonul lui Cotelerie este o compilaţie împărţită în 30 de părţi. Ca apendice. III şi IV cuprind Canoanele apostolice. A fost tradus şi în limba română de Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi şi Neofit Scriban în anul 1844. Colecţiile greceşti. ale Sinoadelor ecumenice şi particulare. Volumele II. Redactarea Pidalionului s-a făcut la anul 1793 şi după aprobarea lui de către Sinodul din Constantinopol a fost tipărit la Leipzig în anul 1800 sub îngrijirea ieromonahului Teodorit.COLECTIILE DE DREPT BISERICESC DIN PERIOADA A IV-A După limba în care au apărut. Nichifor Mărturisitorul. Pidalionul este alcătuit de doi călugări de la muntele Athos. ale sinoadelor ecumenice. urmează un tratat despre gradele de rudenie. Volumul I cuprinde Nomocanonul în 14 titluri cu comentariile lui Balsamon. Cuprinsul acestei lucrări este următorul: după o prefaţă urmează canoanele apostolice. Ioan Pustnicul. 2. Această lucrare a fost întrebuinţată la alcătuirea colecţiei româneşti Pravila cea Mică de la Govora din 1640 130. Călugărul Christofor publică în anul 1788 la Constantinopol un Kanonicon.Sintagma Ateniană editată de Ralli şi Potli între anii 1852-1859 sub denumirea de Sintagma Sfintelor şi dumnezeieştilor canoane în 6 volume. la cererea Patriarhului Neofit al VII-lea al Constantinopolului. precum şi cele ale Sfinţilor Părinţi În lucrarea aceasta se cuprind o parte din monumentele canonice care se găsesc de altfel mai complet şi mai precis în alte lucrări. 5. I. 4. 3. aceste colecţii pot fi împărţite astfel: Colecţii greceşti. ale Sfinţilor Părinţi şi canoanele lui Ciprian. Nicodim şi Agapie.

adică Colecţia canoanelor apostolice. Pravila de la Moscova. Ea a servit ca model ediţiei actuale tipărite de arhiepiscopul sârb Sava. Iar partea a IV-a este un epilog 131. La anul 1876 a apărut la Moscova. în limba rusă. în “Orientalia Christiana Analecta”. Roma. Partea a III-a cuprinde legile practico-bisericeşti. s-a publicat în 1884 colecţia numită Zbornic. precum şi despre Nomocanonul în 14 titluri. 1934-1936. Pentru detalii asupra originii acestei colecţii. 1930-1931. vezi: Ivan Zuzek. A fost tradusă din greceşte după Sintagma Ateniană. Kormciaia kniga cuprinde patru părţi. pe la începutul secolului XIII. despre sinoadele ecumenice şi particulare. Volumul V cuprinde hotărârile canonice ale Sinoadelor patriarhale de la anul 911 până la anul 1835. Nicolae Popovici. colecţie tradusă în româneşte de Uroş Kovincici şi prof. 33. 1964. în trei volume. II. publicată de Nicodim Milaş. Ivan Zuzek. Studies on the Chief Code of Russian Canon Law. De asemenea. în “Orientalia Christiana Periodic”.cu comentariile lui Zonaras. Din Sârbia. Cf. Ghedeon a editat la Constantinopol colecţia actelor patriarhatului din Constantinopol între anii 1888-1890. 3. Kormciaia kniga a trecut în Bulgaria. 5. 131 85 . Partea a II-a conţine în 41 de capitole Sinopsa canonică comentată de Alexie Aristen. Numirea aceasta este identică cu aceea de Pidalion. în două volume. 2 volume. Arad. Colecţiile slavone 1. 1967. ale sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi. 168. Kormciaja Kniga. de unde în anul 1262 a fost trimisă în Rusia de către despotul bulgar Iacov Sviatoslav la cererea mitropolitului Ciril al II-lea. Între anii 1895-1896 a apărut Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii. 4. dr. Balsamon şi Aristen. Kniga Pravil s-a editat în anul 1839 din ordinul şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse. La sârbi. Kormciaia kniga care îşi datorează originea în forma unor manuscrise sârbeşti mai vechi. The Determining structure of the slavonic Syntagma of fifty titles. Prima parte cuprinde un tratat istoric despre schisma dintre biserici şi despre încreştinarea ruşilor. Volumul VI cuprinde Sintagma lui Vlastares. 2. 6.

Manuscrisele Sintagmei aflate în Biblioteca Academiei. A circulat în Moldova şi Ţara Românească. care constituie originalul după care s-a alcătuit Glosarul latin-slav din copiile slavoneşti ale Sintagmei134. p. care cunoşteau de mult acest cod. Dintre exemplarele în manuscris ale Sintagmei în limba greacă amintim următoarele: .. Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română. prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Mitropolitul Moldovei şi Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descrierea Moldovei.III. vol. Mihăilă. fără să fie exclusă posibilitatea cunoaşterii Sintagmei prin intermediul bulgarilor şi sârbilor. Mihăilă. cap. 133 Vezi: G. 9-44. În Ţările Române. Bucureşti. XI Despre legile provinciale-locale ale Moldovei132. Aceasta este prima colecţie de legi despre care se face amintire că ar fi existat pe teritoriul patrie noastre. . 1969.120. 134 G. Descriptio Moldaviae. de la Sfântul munte Athos. p. 132 86 . Cele care reprezintă un deosebit interes cărturăresc şi istoricdocumentar sunt următoarele: a) Extras din Vasilicale sau Pravila lui Alexandru cel Bun . Bucureşti. vol. Ioan N. Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastares şi începuturile lexicografiei româneşti (sec. 61. în “Studii de Slavistică”. primele manuscrise cunoscute ale Sintagmei datează de la mijlocul secolului al XV-lea şi provin. Important este că acest exemplar conţine şi un Glosar latin-grecesc. Studiu istoric-canonic. 1969. p. după toate probabilităţile. menţionăm următoarele: Dimitrie Cantemir. cit. 12. 1872. partea a II-a Politica. şi adăugit în Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi (1972). p.Manuscrisul grec al Sintagmei alfabetice din 1342 este o copie făcută la câţiva ani după alcătuirea sa. Idem. I. p. XV-XVII). Din mulţimea de manuscrise slavo-române ale Sintagmei care au circulat pe teritoriul ţării noastre şi ne sunt cunoscute. Sibiu. b) Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares 133. I. 261-306. patru manuscrise ale Sintagmei păstrate în Biblioteca Mitropoliei din Iaşi. Despre existenţa ei ne vorbeşte Dosoftei.12 şi n. op. Drept canonic ortodox…. Floca. Colecţiile româneşti.

1. 32. p. p. Mihăilă. 24-25. Pravila de la mănăstirea Neamţu din 1472 sau 1474. p. Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat. Se păstrează la Biblioteca Academiei 140. Se mai numeşte şi Pravila cea Mare. Mihăilă. Se află la muzeul din Petersburg138. p. I. Din istoria dreptului românesc. 286. 1475 este scrisă de ieromonahul Iacob şi se află la Biblioteca Universităţii din Moscova. I. arheologie”. Din istoria Dreptului românesc. Turdeanu. P. op. p. 3. III. 32 . Pravila de la Putna. 136 În prezent se păstrează la Muzeul de istorie din Moscova. op. 16. 7. Pravila de la Târgovişte din 1451 este prima pravilă ca vechime cunoscută ca existând la noi scrisă în Ţara Românească. 140 Manuscrisul trece la Muzeul de antichităţi şi e acolo la Biblioteca Academiei Române unde se păstrează sub Nr. n. în “Romanoslavica”. 4.. 20. cit. Copia Sinopsei Sintagmei de la mănăstirea Bistriţa-Oltenia a fost scrisă din porunca lui Vladislav al II-lea. op. Floca. op. p. unde a ajuns din biblioteca istoricului rus N. cit. p. 1963. în “Cercetări literare”. Manuscrisul a ajuns apoi la mănăstirea Hopovo (Serbia) unde a fost cercetat de Bogdan Petriceicu Haşdeu. 5. cit. P. Mihăilă. 138 E.. 120-143) fără să indice izvoarele şi originea textului. VIII. cit. p. cf. )A se vedea: G. I. Iuffu. În prezent se păstrează în Biblioteca “Saltikov-Scedrin” din Sankt Petersburg. în “Revista pentru istorie. 1884. Mihăilă. Ioan N. S-a copiat de ieromonahul Ghervasie de la Neamţ la 22 aprilie 1472 pentru Ştefan cel Mare. la anul 1451 la Târgovişte de către grămăticul Dragomir din porunca domnitorului Vladislav la Ţării Româneşti 135. op. vol. 50.. 6. p. n.17. 2. Copia manuscris a lui Damian din 1495 alcătuită la dorinţa lui Ştefan cel Mare pentru Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi. 147. 383385. Pravila din secolele XV-XVI se găseşte la Cluj în Biblioteca Universităţii 139. G. n. p. G. 139 I. Se păstrează la muzeul de istorie din Moscova 136. Sibiu.. Se păstrează la Biblioteca Academiei137. Manuscrise slave. III. Dreptul scris. 640. p. 135 87 .. G. 1939. între anii 1449-1454 sau 1449-1480. Mihăilă. Floca. 22-24. Panaitescu. 137 Afost descris de episcopul Melchisedec (Catalogul manuscriptelor Mănăstirii Neamţu. Ioan N. Din vechile schimburi culturale dintre români şi jugoslavi. care l-a dus în Rusia în 1830 şi în proprietatea căruia se afla încă la 1851 (Vezi: G. Pravila de la mănăstirea Bistriţa-Oltenia din secolul XVI donată mănăstirii de “Cheaghina Despina” doamna lui Neagoe Basarab. 1993. 17. Nadejdin.32). cit.

n. Codicele acesta cuprinde Letopiseţul de la Putna. c) Nomocanoane cuprinzând Pravila Sfinţilor Părinţi. Curs…. 141 142 scrisă la porunca Mitropolitului Grigorie. 40. Pravila de mănăstirea Neamţ din 1557 Govora 145. an. f. Pravila ritorului Lucaci are o importanţă deosebită deoarece este cel mai vechi manuscris juridic G. cit.8. p. G. Epifanie Cipriotul. II. p. 9. Vezi: I. Miniaturi din timpul lui Ştefan cel Mare. Mihăilă. Se aseamănă mult cu textul Pravilei de la 88 . p. Pravila copiată la 1 Mai 1606 la mănăstirea Suceviţa. 86-87. Cociubinschi în anul 1876. op.96. 97. Originile dreptului scris…. II. Eftimie. iar un fragment de la sfârşit a fost scris de către ieromonahul Nicodim144. Vasile cel Mare. Ioan N. Berechet. I. Cronicele lui Macarie.. Dionisie Areopagitul. text slavon cu traducere românească şi exclusiv text românesc. Grigorie de Nissa. Peretz. de către un copist anonim în mănăstirea Neamţ. p. Originile dreptului scris…. Vezi: Şt. şi anume din Sf. Ioan Gură de Aur. Legătura dintre dreptul bizantin şi român şi influenţa lui asupra legislaţiei româneşti. 86. Manuscrisul a fost alcătuit la dorinţa lui Ieremia Movilă şi porunca Mitropolitului Teodosie Barnovschi. Cele mai importante sunt următoarele: 1. Anastasie Sinaitul. p. În anexă la pravilă sunt câteva extrase din Sfinţii Părinţi cu conţinut dogmatic. Iaşi. cit. Floca. în “Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice”. Sf. op. cu extrase din legile de stat bizantine privitoare la Biserică. Existenţa pravilei a fost semnalată de A. Floca. şi Azarie. 2. precum şi Sintagma lui Matei Vlastares. 10. p. 91-92 . Sf. 1931-1932. în limba slavonă şi română. 237-239. vol. XVII. Pravila de la Bisericani din 1512. Pravila de la Dragomirna din 1611 tipărită prin grija Mitropolitului Anastasie Crimca 143.39. Floca. p. fasc. Reprezintă prima treaptă în “românizarea” textelor juridice din ţara noastră 141. 143 Se propune că manuscrisul se află între bogatele colecţii ale Muzeului de istorie din Moscova. Drăghicescu. Peretz. Cuprinde trei părţi: text slavon.. 236-237). Pravila moldoveană din secolul XVI . p. fiul lui Ştefan cel Mare. n. Mihăilă. Ioan N. 3. fără a fi încă identificat. p. Ioan Sinaitul şi Ciril al Alexandriei (I. 86. Bucureşti. Pravila de la mănăstirea Putna din 1581 a fost alcătuită de Lucaci. 35.. 93. Se păstrează la Liov 142. 32. a. 145 Vezi prezentarea manuscrisului la: I. 1924. Din istoria dreptului românesc. 144 Ioan N. pentru mănăstirea Bisericani. Curs de istoria dreptului român. Ioan Damaschinul. Această Pravilă a fost scrisă la dorinţa lui Bogdan Vodă (1504-1527).

(A se vedea: Şt. Pravila ritorului Lucaci. pe înţeles. Floca. Se află la Biblioteca Academiei Române 146.românesc. 1975. p. Are exclusiv conţinut religios. fie în 1563. Din analizarea fragmentului păstrat rezultă că avem de-a face cu o traducere din limba Ioan N. Cuprinsul acestei pravile este scos din canonarul lui Ioan Postitorul. Rizescu. d) Codicii şi Colecţiile canonico-juridice. Berechet. socotită multă vreme ca o limbă cvasi-sfântă. din comuna Ieud-Maramureş. cu 151 capitole ale căror titluri sunt aceleaşi cu cele din Pravila tipărită la Govora (1640-1641) în limba română. alcătuită pentru uzul duhovnicilor. Pravila se află în Biblioteca Academiei Române147. 1971. fie între anii 15701580. 100-101). Braşov. o colecţie numai de rânduieli penitenţiale. Până acum. De aici rezultă că pravila era solicitată într-un text accesibil. Traducătorul în româneşte nu se cunoaşte. Pravila ritorului Lucaci (1581). Ea nu cuprinde şi legi cu caracter civil. nu ni s-a păstrat decât un fragment descoperit de Andrei Bârseanu. 1581. Fragmentul de pravilă se păstrează în Biblioteca Academiei. chiar într-o vreme în care cărţile de cult puteau să fie încă în limba slavonă. Aceste pravile sunt: 1. ca şi cu cele din Pravila slavă de la 1512. Din pravila tipărită. 4. Legătura…. 147 Manuscrisul are 392 de foi în octav mic. Pravila de la mănăstirea Bistriţa-Moldova din 1618. provenit de la preotul Artemiu Anderco. cea mai veche pravilă tipărită în limba română este considerată Pravila diaconului Coresi. Pravilele tipărite în limba română. 1563. nr. Pravila diaconului Coresi. Pravila lui Coresi reprezintă numai un fragment dintr-o pravilă mai bogată. în “Mitropolia Ardealului”. A fost scrisă cu cheltuiala Mitropolitului Teofan al Moldovei în vremea lui Radu Mihnea (1616-1619) la 17 iulie 1618. 9-10. Până în prezent nu ştim în mod cert care a fost şi când s-a tipărit prima pravilă pe teritoriul ţării noastre. Ştim sigur că nu s-a tipărit nici una în limba slavonă şi că toate din cele cunoscute sunt în limba română. atât de slujitorii Bisericii cât şi de dregătorii statului. Titlul pravilei nu se cunoaşte. I. într-un codice aflat la muzeul din Sighet. 146 89 . precum şi cel mai vechi text literar moldovenesc. Bucureşti.

cel puţin două. alţii cred că acest lucru a avut loc în Ţara Românească sau în Ardeal. Dreptătoriu de leage. ca prima colecţie tipărită A se vedea comunicarea făcută la Academia Română de Andrei Bârseanu. dar toate având un izvor comun. Se crede că în acea vreme existau mai multe traduceri româneşti care circulau pe teritoriul patriei noastre. Este nesistematizat. Mitropolitul Ardealului. iar în altele este semnată de Ghenadie. Mitropolitul Ţării Româneşti. Pravila de la Govora ne apare ca un cod de legi oficial promulgat de autoritatea de stat şi de cea bisericească. Părerile primului împărţite. Pe verso foii de titlu se găseşte stema Ţării Româneşti. una în Transilvania şi alta în Moldova. Predoslovia care se adresează “către toţi nostavnicii sfintei Biserici” este semnatăîn unele exemplare de Teofil. un canonar de tipul aceluia al lui Ioan Postitorul 148. tom. iar în epilogul pravilei este indicat Ştefan de Ohrida. 33-40. În predoslovie este indicat ca tipograf Meletie Macedoneanul. p. Locul cercetătorilor traducerii sunt româneşti Unii nu s-a putut că stabili. Pravila bisericească sau Pravila cea Mică de la Govora (1640-1641). Materialul cuprinsului n-a fost rânduit după un plan anume. în “Analele Academiei Române”. Traducerea după un text slavon s-a făcut de către Mihail Moxa. Memoriile Secţiei Istorice. din indicaţiile din text reiese clar că lucrarea de tipărire a început în postul Crăciunului 1640 şi s-a terminat în Postul Paştelui 1641. este un volum în cvart mic. Deşi în foaia de titlu este indicat anul 1640. iar pe foaia a doua se găsesc 12 versuri scrise în limba slavonă de către Udrişte Năsturel. 2. 148 90 . Capitolele sunt de cele mai multe ori disproporţionate ca întindere. cu litere cirilice. Seria II. stareţul mănăstirii Govora. I. cred traducerea nomocanon s-a făcut în Moldova.slavă. Pravila tipărită în tiparniţa mănăstirii Govora în anii 1640-1641. Tipărirea a fost supravegheată de Udrişte Năsturel. Până în prezent nu s-a putut identifica izvorul acestei pravile româneşti. unde s-a tipărit pentru prima oară şi sa şi păstrat. traducere făcută după un nomocanon care avea la bază Canonarul lui Ioan Postitorul. ca format.

Pravila de la Govora este socotită o compilaţie după izvoarele generale şi nu o traducere a unei colecţii anume 149. prima de acest fel. Pravila de la Govora din 1640-1641. Destinată în primul rând celor ce se pregăteau să devină preoţi. în “Mitropolia Ardealului”. alţii pe Eustratie care ar fi scris-o la îndemnul lui Petru Movilă. o pravilă bisericească. sau chiar o traducere după o lucrare cu acelaşi titlu apărută la Lemberg în 1642. este un îndrumător practic destinat preoţilor şi slujitorilor bisericeşti. Floca. Din foaia de titlu reiese că sa tipărit “cu învăţătura şi cu cheltuiala Măriei Sale Ioan Vasilie Voievod în tiparul cel domnesc în târg la Iaşi. Unii cercetători au presupus că “ar fi o prelucrare după opera lui Gavriil Severos Peloponezianul. Mitropolitul Filadelfiei”. Studii comparative au dus la constatarea că predoslovia cu unele completări este o traducere a predosloviei lui Petru Movilă de la nomocanonul său alcătuit de Pavel Berânda la anul 1620. Pe verso foii de titlu se află stema Ţării Moldovei. din canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi. S-a tipărit la Iaşi în anul 1644. 3-4. Iaşi. nr. p. nr. 1644. Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă. din legile civile şi penale. 1964. sau un rezumat după Pravila aleasă a lui Eustratie. 495-523. Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Govora (1640-1641). p. din canoanele privind căsătoria şi relaţiile de familie şi din rânduielile şi pravilele călugăreşti.în limba română de legi civile şi bisericeşti a statului român şi a Bisericii Ortodoxe Române. 297-319. urmează prefaţa semnată de Mitropolitul Varlaam al Moldovei. care semnează prefaţa. pravila a avut un caracter vădit didactic. în “Biserica Ortodoxă Română”. Pravila tratează în Ioan N. Aşa după cum arată titlul. 6-8. redactate sub formă catehetică de întrebări şi răspunsuri. 1963. tipărită în Moldova. în anul 1644”. Pravila “Şapte Taine”. Titlul care tratează problema Sfintelor Taine este expus pe 300 pagini. 3. Unii cercetători socotesc drept autor al pravilei pe Mitropolitul Varlaam. Alţii o socotesc o compilaţie românească făcută după diferite pravile existente în acea vreme în Moldova. Necunoscându-se izvoare directe. 149 91 . Materialul pravilei este extras din canoanele şi Constituţiile Sfinţilor Apostoli. Idem.

Pravila cea Mare sau Pravila lui Matei Basarab. Elemente de drept romano-bizantin în Carte românească de învăţătură. Iaşi. un cod rural bizantin. 1980. 4. Floca. în extras. 1646. într-o traducere interpretativă. 150 92 . ca şi dorinţa de a urma pilda “celor buni şi înţelepţi domni”. 5. Veneţia. printre care de învăţatul grec Meletie Sirigul. Se crede că la munca de selecţionare a materiei. cu largă circulaţie. Iniţiatorul ca şi acela are a dispus adunarea “tocmealelor celor bune” pentru a fi tipărite şi a suportat toate cheltuielile este domnitorul Vasile Lupu. În lumina celor mai recente cercetări se consideră că la baza Pravilei stau două izvoare directe şi anume: Legea agrară bizantină (Nomos Georgicos ). originar din Creta. ca şi în predoslovie. Târgovişte 1652. Aşa cum o arată şi numele este o colecţie de legiuiri. În predoslovie se spune că s-au folosit la alcătuirea Pravilei texte latineşti şi greceşti şi în titlu. Prin includerea ei integrală în Îndreptarea Legii. Carte românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe sau Pravila lui Vasile Lupu. Motivul apariţiei a fost aşa cum se mărturiseşte în prefaţă “împuţinarea izvoarelor Sfintei Scripturi şi altor învăţături”. care constituie prima parte a Pravilei. Iaşi. Ea cuprinde şi un bogat material canonic privind diferite chestiuni bisericeşti.primul rând problema Sfintelor Taine. Eustratie a fost ajutat şi de alţi cărturari. şi Tratatul penalistului italian Prosper Farinaccius “Praxis et theoricae criminalis ”. Fiind prima Pravilă bisericească apărută în Moldova. Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. 1646. s-a bucurat de mare cinste. tipărită în tipografia domnească de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi în anul 1646. 1607-1621. care constituie. alcătuit în secolele VI-VII în Bizanţ. ea s-a utilizat în reglementarea relaţiilor sociale ale vremii. partea a doua a Pravilei Moldovei. ca o pravilă destinată în primul rând preoţilor duhovnici. Ioan N. Cluj-Napoca. Fiind o colecţie oficială a statului feudal Moldova. Pravila lui Vasile Lupu devine astfel codul general recunoscut şi respectat în toate provinciile româneşti 150. Alcătuitorul Pravilei a fost logofătul Eustratie. se spune că lucrarea s-a tălmăcit din limba greacă în limba română. Pravila Mare a lui Matei Basarab.

care are toată judecata arhierească de toate vinele preoţeşti şi mireneşti”. iar restul de 103 glave cuprind în întregime textul Pravilei lui Vasile Lupu. Îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă românească. Pravila târgovişteană a fost destinată pentru românii din Ţara Românească şi Ardeal. traducătorul din greceşte al textului Pravilei. Dintre cărturarii care făceau parte din grupul acesta se cunosc trei: primul. ci de un grup de oameni învăţaţi indicaţi de către Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. lucru clar ce reiese din titlul Pravilei. şi un apendice. apoi canoanele câtorva Sfinţi Părinţi şi un fragment din tipicul Patriarhului Nichifor Mărturisitorul. O problemă de o importanţă deosebită de care se 93 . Această parte cuprinde în întregimea ei colecţia canonică a lui Alexie Aristen şi comentariile acestuia la toate canoanele. A doua parte a Pravilei nu este împărţită în glave generale. şi permiterea clericilor divorţaţi să devină arhierei. că dreptul ctitorului nu este supus prescripţiei. Prima parte a Pravilei. ea fiind o îmbinare de reguli de drept canonic şi de drept laic. ca şi pentru cei din Moldova şi are caracterul unui cod complet de legi bisericeşti. dar şi de legi de stat. complexă pentru vremea ei. Pravila aceasta n-a fost alcătuită de un singur cărturar. apoi doi cărturari greci Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. ci numai în grupuri mai mici de glave speciale. atestarea rânduielii aparte că şi protopopii au dreptul să elibereze anumite cărţi canonice. după titlul său oficial este “ Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. dacă sunt destoinici pentru aceasta. Materia Pravilei este împărţită în două părţi mari.numită aşa pentru a se deosebi de Pravila Mică de la Govora din aceiaşi perioadă. dintre care 314 sunt extrase din Nomocanonul lui Manuil Malaxos. care poartă titlul de Îndreptarea Legii. Problemele speciale de care se ocupă Parvila sunt următoarele: atestarea existenţei sinoadelor mixte în Biserica Ortodoxă Română. este împărţită în 417 glave. Apendicele este format din întrebări şi răspunsuri ale lui Anastasie Sinaitul. distincte între ele. care au asistat la redactarea definitivă a textului grec după care s-a făcut traducerea. adică Daniil Panoneanul.

Bucureşti. Carte folositoare de suflet . a Mitropolitului Veniamin Costachi. Adunare a celor şapte Taine. a fost tradus din greceşte de către Mitropolitul Veniamin Costachi şi Neofit Scriban şi tipărit în 1844 la mănăstirea Neamţ. Rânduieli sau pravile duhovniceşti şi de obşte prin care s-a încercat să se completeze Pravilele secolului al XVII-lea. Ea s-a aplicat de la data apariţiei ei atât în viaţa bisericească cât şi în cea de stat în toate cele trei provincii româneşti. În secolul XVIIIXIX au apărut un număr însemnat de astfel de îndrumări sau pravile duhovniceşti pentru preoţi. Pravila cea Mare reprezintă “oglinda cea mai fidelă a vieţii bisericeşti şi de stat” şi “cel mai important document istoric şi de veche legislaţie a poporului nostru”. 6. la Iaşi în 1899. 1781. Cel mai cuprinzător şi mai bine alcătuit din vechile coduri ale Bisericii şi ale statului nostru. Capete de poruncă. Iaşi. tradusă din greceşte de călugării Gherontie şi Grigorie. 8. 1714 a aceluiaşi Mitropolit. Prăvilioară la Taina Ispovedaniei. 1799. Cele mai importante sunt: Învăţătura bisericească. 9. Iaşi 1784. 10.ocupă Îndreptarea Legii. Viena. Bucureşti. ediţia Academiei Române. 151 Îndreptarea Legii. 94 . Prăvilioară . este aceia a poziţiei canonice a Mitropoliilor Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de celelalte Biserici Ortodoxe. Bucureşti. 7. Pidalionul. Pravilă pentru judecata canonică. Pravilă de obşte. 1788. Enchiridion sau Carte manual de canoane este o colecţie a tuturor canoanelor cu comentarii. când a fost înlocuită cu legile moderne ale României. sub titlul “Dreptul bisericesc”. 1962. 1715. până târziu în secolul al XIX-lea pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. 1710 a Mitropolitului Antim Ivireanu. iar în Biserică până azi151. alcătuită şi tipărită la Sibiu în 1871 de către Mitropolitul Andrei Şaguna. Bucureşti. Bucureşti. Sintagma alfabetică a canoanelor este cuprinsă în volumul I al tratatului publicat de Dumitru Boroianu.

III. I. ediţie publicată de Haralambie Popescu şi Zosima Tărâlă. Legea şi Statutele cultelor din România . 1916. 1931. Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române . vol. tipărite sub Patriarhul Justinian Marina (1948-1953). Pidalionul. cu text şi comentarii. Legiuiri Legiuirile bisericeşti Bisericii vechi.. Drept canonic oriental. Legiuiri de drept de stat bizantin utilizate în Principatele Române folosite în epoca fanariotă. 1932-1935. Deciziile patriarhale. editate de Constantin Dron în 2 vol. în Bucureşti. 12. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii. 20. vol. 1930-1936. canoane. Hrisoave domneşti privind Biserica. Canoanele. Este cea mai cuprinzătoare şi cea mai valoroasă colecţie de canoane în ortodoxie. vol. 2. Bucureşti. Colecţia de legi. Sibiu. 1. publicată de Chiru Costescu. 13. 15. 1925. ediţia lui Nicodim Milaş. tradusă în româneşte de Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici. publicate în revistele mitropolitane. 1954. precum şi Circularele episcopale. regulamente. 1905-1907. 19. 16. Cuprinde numai canoanele cu comentarii făcute în spirit catolicizant. 18. Ortodoxe adică Statutul adică organic Statutul al şi Mitropolitului Andrei Şaguna. Canoanele uzuale se cuprind numai în volumul III al colecţiei. Bucureşti. se publică în revista “Biserica Ortodoxă Română”. 2 vol. publicat de Marin Theodorian-Carada la Bucureşti în trei volume. II. 1868. Bucureşti. 1933. 17. Dintre acestea se pot menţiona: 95 . Ele au avut valabilitate în epoca feudală şi nu mai reprezintă azi decât o valoare pur documentară. Arad. Dintre acestea ni s-au păstrat mai ales cele privitoare la dreptul de proprietate. Române Regulamentele Bisericii Ortodoxe Române. e) Legile de stat ale Statului român privind Biserica.11. 14.. se publică în revista “Biserica Ortodoxă Română”.

4.Pravilniceasca condică. 1806 adică un manual juridic în stilul Instituţiunilor.Exabiblosul lui Harmenopoulos din 1345.Îndemănoasa adunare. Nomos Georgicos sau Codul rural bizantin din secolele VII-VIII. altele penal.Manualul de legi al lui Mihail Fotino. şi Basilicalele. . . Are şase părţi: despre persoane. Legi româneşti alcătuite din material bizantin şi obicei. Legiuirile civile sunt: .Pandectele lui Toma Carra. redactată în limba greacă şi în limba română. Dintre acestea unele au caracter civil.Nomocanonul lui Teofil. din porunca lui Moruzi. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 şi chiar până în 1823. . alcătuit din trei părţi. daruri. . Sinopsis Nomike.Arta judecătorească a lui Dumitru Paniotache. Conţine două hotărâri cu putere de pravilă privind interzicerea de a se mai face vânzări deghizate prin acte de donaţie. făcută de Toma Carra. .Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt. . tocmeli.Manualul lui Donici. . . 1814. după porunca domnilor fanarioţi sau din iniţiativă proprie. 1804. Scris în greceşte tradus mai târziu pe la sfârşitul 96 . 1780. din 1779. cu unele elemente din obiceiul pământului.Codul Calimachi a fost promulgat în 1817 şi pus în aplicare la 1 septembrie acelaşi an. după modelul Parafrazei lui Teofil. Operele juridice alcătuite în principatele române în limba greacă modernă. este traducerea manualului lui Constantin Armenopulos. Dintre acestea menţionăm: . când a fost abrogat de Codul Calimachi. . tradus de acesta din porunca lui Nicolae Mavrocordat.Hotărâri ale sfatului de obşte al Moldovei. este un rezumat din Basilicale. A fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 până la 1865. lucruri mişcătoare şi nemişcătoare. a lui Ipsilanti. precum şi cele privind familiile de robi. vini şi prigoniri. 3. S-a aplicat în Ţara Românească din 1780 până la 1 septembrie 1818.Legiuirea lui Caragea (1818-1865). când a fost abrogată de Codul Caragea. 1785.

Legea sinodală. 1840. .Proiectul de constituţie al lui Cuza Vodă. 5. dreptul lucrurilor. c) Legi ordinare: . penală.Codicele penal. 1895 7. 1864 . 1865. tradus de Simion Marcovici pentru Muntenia şi de Emanuel Drăghici în 595 de articole. 1864 . 1864 . 1864. pentru Moldova. Codul se compune dintr-o introducere şi trei părţi: dreptul persoanelor. 1864.Manualul administrativ al Principatului Moldovei din 1855-1856 6. 1863 .Codicele civil.Codul comercial francez.Legea rurală. comercială. Legiuirile penale sunt: . din Muntenia (1841-1851).anului 1831 şi tipărit în româneşte abia la 1833. 1872 .Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti.Legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Alte legiuiri de Stat: .Codicele comercial.Legea sinodală.Legea pentru înmormântări. Legile principatelor unite: a) Constituţii: . Legile României: 97 . 1885 . 1864 .Legea clerului mirean şi a seminariilor.Constituţia din 1866 b) Coduri: . . . 1864 .Procedura civilă pentru Valahia şi Moldova din 1859 şi 1861 . 1864 . nemărginirile care privesc dreptul persoanelor şi al lucrurilor.Codul de procedură: civilă.Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale.Condica penală a lui Şuţu-Sturza din Moldova (1820-1826). 1863 .Codul penal al lui Ghica-Ştirbei.

cunoscută ca atare pe la sfârşitul secolului V. 155 Ibiem. . . 141. 140. cit. p. de care se deosebeşte numai prin faptul că omite canoanele Sinodului local de la Laodiceea. prin cuprinsul său diferea de cele două. quae apud Nicheam Bythiniae a 318 patribus conscribtae sunt. 154 Dr. unele enciclice ale papilor din secolul V şi unele legi ale Statului roman155. Drept canonic ortodox. Prof. Dr.Constituţia din 1994. vol.este o traducere a canoanelor unor Sinoade ecumenice şi locale din Răsărit. I. Versio Prisca . Prima redactare este tipărită de Maasen (I. Codex Canonum Ecclesiae Romanae. p. ca şi Versio Isidoriana. quas sancta romana ricipit ecclesia”... 1925. Această colecţie cuprinde în traducere latină diverse canoane ale Sinoadelor ecumenice şi locale. 924-938) sub titlul: “Incipiunt regulae ecclesiasticae. Ea se numeşte isidoriana fiindcă s-a păstrat într-una din scrierile episcopului Isidor de Sevilla. având şi canoanele sinodului din Cartagina. 152 153 98 . şi în al doilea rând.Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române.Legea pentru ridicare Scaunului Ţării Româneşti la rangul de Patriarhie. . Floca. în primul rând prin faptul că era mai bogat. . Versio Isidoriana. 1925.Constituţia din 1923. op. Ioan N. 3. 1925152.Constituţia din 1965. care s-au ţinut în Răsărit. . Această colecţie oficială a Bisericii din Roma. . p. A fost alcătuită în Italia în secolul V154. inclusiv canoanele Sinodului IV ecumenic. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Apus Aceste colecţii sunt următoarele: 1. 2. Arhid. IV. 146-150. Nicodim Milaş. deşi a fost tradusă în Italia încă din secolul al V-lea 153.Constituţia din 1938. p.

Nicodim Milaş. în “Patrologia Latină”. Cardinalul Baronius defineşte decretalele astfel: “Decretales dicebantur romanorum pontificium epistolae. a devenit colecţia oficială a Bisericii din Roma 157. Christophorus Justellus ex. Edit. tom. n. Codicibus edidit. p. dar ea nu aparţine acestuia. Collectio Hispana sau Collectio Isidoriano . 141. care a dăruit-o în anul 774 lui Carol cel Mare. quibus vel ad diversorum consultationes respondere solerent. Această colecţie a fost alcătuită de călugărul Dionisie Exigul. Codex Canonum Universae Ecclesiae. 181 şi urm. 158 Tipărită în Voelli şi Justelli. 5. probabil chiar în vremea arhipăstoririi acestui ierarh. op. în “Biblioteca Juris Canonici Veteris”. Codex Canonum Ecclesiae Africanae. vel cum quid servadum vitandumque esset edicerent” (Dr. cit. În cuprinsul ei au intrat canoanele din colecţia lui Dionisie Exigul Codex Canonum Ecclesiae Africanae. Colecţio Dionisio Hadriana. colecţia lui Dionisie Exigul. Justelli. A fost totuşi alcătuită în Spania. Mss. Este o colecţie a canoanelor întrunite la Cartagina. Această colecţie este atribuită lui Isidor de Sevilla. canoane ale căror triere s-a făcut de către Sinodul de la Cartagina din anul 419 156. 6. care a trăit într-o mănăstire din Roma în prima jumătate a secolului al VI-lea. adică hotărârile cu caracter canonic a opt papi până la Anastasis al II-lea şi devine cea dintâi colecţie de Decretalii 158. originar din Sciţia. H. inclusiv a canoanelor sinoadelor apusene de la Sardica şi de la Cartagina. adică 50 dintre cele 85 de canoane ale Sfinţilor Apostoli. În cuprinsul ei intră numeroase canoane traduse din greceşte. devenit împărat al Imperiului romano-franc de la anul 800 şi care a declarat această colecţie oficială a imperiului său. Şi faţă de ea s-a manifestat aceiaşi preţuire ca şi faţă de prima colecţie şi au servit împreună la alcătuirea noii colecţii oficiale a Bisericii Romane şi apoi a Bisericii din imperiul franc. 8. În timpul papei Ormisda. 157 Exiguus Dionysius. apoi traducerea canoanelor primelor patru sinoade ecumenice şi a şapte sinoade locale din Răsărit.4. p. Şi această colecţie a fost alcătuită de către Dionisie Exigul care a adunat aşa-zisele Decretalii. Paris. 156 99 . Numele colecţiei vine de la faptul că ea a fost completată cu decretalii ale unor papi ulteriori şi a fost încheiată în timpul papei Hadrian I. 66. I. 1661. tom. . Colecţio decretorum pontificum romanorum. 33). Codex Canonum Ecclesiasticorum Dionisii Exigui. G. Această colecţie s-a numit: 7.. Voelli.

pe baza întregului material cuprins în colecţiile anterioare. publicat sub numele de Codex juris canonici. iar Conciliul II Vatican (19621965) îi va aduce şi acestuia modificări însemnate 163. Hinschius. Nicodim Milaş. 1983. 12. Vechiul Corpus juris canonici. în jurul anilor 847-852. 1990. ed. Collectio Pseudo-Isidoriana sau Collectio canoni Isidori Mercatoris. emis de scaunul roman. 10.1863. Tot din 1917 încoace s-a mai întreprins alcătuirea şi publicarea unui cod al Bisericii Catolice orientale sub numele de: 13. profesor la Paris. acest nou cod a fost numit de la anul 1850 încoace. Această colecţie cunoscută şi sub numele de “Concordantia discordantium canonum” a fost alcătuită de către juristul Graţian. Decretales Pseudo-Isidorianae. Codex juris canonici. Friedberg. care fusese profesor la Universitatea din Bologna. op. 162 The Code of Canon Law. Michigan. de A. În cuprinsul acestei colecţii au intrat toate canoanele şi decretaliile din colecţiile anterioare şi a servit drept principal cod al Bisericii din Apus. 1879. Typis Polyglottis Vaticanis. triat şi sistematizat în parte. În cuprinsul ei a intrat Collectio Hispana. 9. Grand Rapids. Leipzig. Collins William B.P. Aceasta este o colecţie falsă. Leipzig. p. până în secolul al XVI-lea. Corpus Juris Canonici 161. revizuit în 1983 în lumina hotărârilor Conciliului II Vatican162. II promulgatus. 161 Corpus Juris Canonici. Auctoritate Joannis Pauli P. Decretum Gratiani. 141-142. 159 160 100 .şi canoanele unor sinoade locale din Galia şi Spania. care a fost alcătuită în scopul aservirii puterii de stat de către puterea papală. Codex juris ecclesiarum orientalium. atribuite unor episcopi romani din primele patru secole 160. Dr. 11. la care s-au mai adăugat un număr mare de decretalii papale 159. Corpus jurici canonici. p.. 163 Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Alcătuit pe la anul 1500 de către Jean Chappins. dar pe lângă aceasta au mai fost introduse decretalii papale. cit. Eerdmans Publishing Company. Cea mai bună ediţie a acestei colecţii este aceea a lui P. completat mereu cu material juridic. a fost alcătuit din anul 1917 cu un cod oficial al Bisericii Catolice. Deşi abia publicat s-a simţit nevoia unor modificări şi completări.

ca organism social. încadrată în timp şi spaţiu ca organizaţie în scopul mântuirii. şi care formează partea nevăzută a Bisericii şi alta imanentă. Este de la sine înţeles că nu putem înţelege în mod corespunzător această definiţie decât pe baza iniţierii noastre în ce priveşte aspectele principale ale Bisericii. De fapt. prima comunitate bisericească. Despre Biserică în general După cum se ştie. puterea bisericească şi la organele care participă la exercitarea puterii bisericeşti. Deci.CAPITOLUL III ORGANIZAREA BISERICII PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZĂRII BISERICII O dată cu întemeierea Bisericii. 1. vizibilă . Sfinţii Apostoli având în vedere aceste norme fundamentale date de Mântuitorul chiar în ziua Cincizecimii au organizat. Mântuitorul Iisus Hristos a stabilit şi normele fundamentale după care să se conducă Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora la organizarea Bisericii. Organizarea Bisericii cuprinde noţiuni referitoare la Biserică în general. şi care sunt înşirate într-o legătură organică internă pe baza ordinii juridice. în baza căreia Biserica apare ca o societate văzută. la membrii Bisericii. adică întemeiată de Iisus Hristos cu scopul ca în şi prin ea să se 101 . prin organizarea Bisericii se înţelege totalitatea persoanelor şi instituţiilor bisericeşti care exercită puterea în Biserică. harismatică şi sfinţitoare. Se ştie că Biserica constă din două laturi: una transcedentală. la Ierusalim. Biserica este o societate omenească de origine divină.

episcopii capul Bisericii fiind însuşi Mântuitorul Iisus Hristos 164. nicidecum nu-i sunt suficiente mijloacele religioase şi cele morale pentru dobândirea mântuirii. pentru învelişul ei material puterea obligatorie pe care o au normele morale şi cele strict religioase pentru conştiinţă. au aceeaşi unitate de credinţă şi sunt conduşi la mântuire de către Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor legitimi . sau mai precis juridic. un îndrumător cu putere de lege voită de Întemeietorul ei. se botează în numele Sfintei Treimi. Definiţiile diverselor manuale de teologie nu leagă de obicei natura Bisericii de natura omului. Probleme de eclesiologie. Prin urmare. Pr. ci ori îi dau o interpretare mistică până la mistificare. Dr. după care natura Bisericii ar rezida în elementul haric şi în trăirea internă a adevărurilor de credinţă. ca norme de observat în organizarea şi conducerea ei. în “Studii Teologice”. Natura Bisericii are deci un aspect dogmatic. VI(1954). Prof. a ştiut să aprecieze că în starea de după căderea în păcat. este totalitatea oamenilor care cred în Iisus Hristos. Totalitatea legilor sau canoanelor Bisericii. supusă unor rânduieli care ţin inevitabil de aspectul său material şi care în totalitatea lor formează un ghid practic. juridic şi a accentua numai aspectul dogmatic echivalează a declara Biserica ca inexistentă pentru oameni. an. străine de natura ei şi fără rost în viaţa bisericească. ori o secularizează în aşa măsură încât dispare complet tot ce ţine de natura divină a Bisericii. p. Biserica fiind. a) Natura Bisericii.mântuiască oamenii. 5-6. A nega Bisericii aspectul material. Liviu Stan. În felul acesta. contrară naturii umane şi inaptă pentru îndeplinirea misiunii ei printre oameni. au pentru viaţa practică a Bisericii. spiritul juridic şi ordinea juridică ar fi străine de Biserică. după natura ei. nr. 295-297. elementul juridic. ci că la acestea trebuie să se mai adauge în mod necesar şi auxiliarele juridice. cât şi unul practic. Cel ce a întemeiat Biserica ţinând seama de natura omului şi înzestrând-o cu mijloacele adecvate acesteia. este cu totul greşit să se spună că normele de drept. 164 102 . Deci Biserica fiind o instituţie de origine divină.

adică legătura pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut. 3. Văzută mai de aproape şi anume mai întâi sub aspectul ei de legătură între toţi cei ce cred. prin Sfintele Taine şi prin ierurgii. în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor. un chip sau un contur determinat în sufletul credincioşilor. Legătura credinţei constituie al treilea element important al aspectului nevăzut al Bisericii. precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa. astfel: ca legătură cu toţi care au murit în credinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos. În concluzie se poate spune că Biserica. mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a mântuirii în Hristos. care constă într-o stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un adevăr religios. Ea se naşte din dragostea desăvârşită adusă de Iisus 165 Ibidem. pe lângă credinţa respectivă.legea de drept sau dreptul intră ca factor necesar în iconomia mântuirii şi în natura Bisericii165. credinţa este o anticipare cu deplină certitudine a unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune. Harul se dobândeşte prin rugăciune. o credinţă care-i uneşte. pe credincioşi şi pe necredincioşi. Harul este o putere sau o energie nevăzută a lui Dumnezeu care se menifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale creată de credinţă. precum şi acestora cu Dumnezeu. Această legătură îi cuprinde pe toţi oamenii. 103 . între toţi cei care cred. Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii sunt: 1. 2. pe creştini şi pe necreştini. diverse interese spirituale şi materiale care-i leagă în plus. 297-300. ca legătură cu toţi cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde. ca legătură cu toţi cei ce vor veni. sub aspectul ei de comunitate religioasă. p. se prezintă ca alcătuită din următoarele elemente: un grup de oameni. Credinţa . aceasta ni se prezintă pe cele trei planuri temporale. Cu alte cuvinte. Legătura dragostei constituie al patrulea element al chipului nevăzut al Bisericii şi care le covârşeşte pe celelalte. indiferent de locul unde se află în întreaga lume şi. dar care dobândeşte o prezenţă.

Biserica este sfântă pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului şi ea singură are puterea sfinţitoare.Ca Trup tainic al lui Hristos. şi Biserica este una şi unitară în alcătuirea şi lucrarea ei. prin care Biserica Ortodoxă se deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti în general şi de către celelalte Biserici religioase în special.“Un Domn”. ca însuşire a Bisericii se exprimă prin următoarele: . . Sfinţenia este premisa tuturor celorlalte însuşiri ale Bisericii fiindcă ea îi indică natura deosebită de orice altă formă de vieţuire umană. 300. 4. ca unitate în devenire. sobornicească şi apostolească. o credinţă şi un Botez” (Efes. b) Însuşirile Bisericii. existentă. Unitatea ţine de constituţia Bisericii şi ea se prezintă sub îndoit aspect. este dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi apoi dragostea cuprinsă de creştini în sufletele lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu. a) Unitatea existentă. Biserica este sfântă pentru că este făptura şi casa Domnului. 166 Ibidem. . 2. Cu alte cuvinte. puterea Sfântului Duh 166. 1. sunt cuprinse în articolul 9 al Simbolului NiceoConstantinopolitan. Atributele caracteristice. După învăţătura creştină. în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte prin Sfintele Taine. văzută care se deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti. sfântă. cât şi graniţele Bisericii nevăzute. deoarece a întemeiat una singură.Hristos. şi anume: a) b) ca unitate dată. 104 . p. 5).Biserica mărturiseşte “un Domn. dată ca fapt real. care conduce o singură Biserică. în care se arată că ea este: una. dragostea depăşeşte atât graniţele Bisericii văzute. care este doar unul. Biserica este o societate omenească reală. adică un singur cap al Bisericii există şi acesta este Domnul Hristos.

3). 301-302. prin cea sacramentală şi prin cea organizatorică. Sobornicitatea mai indică şi faptul că Biserica adevărată stă pe temelia sinoadelor ecumenice. Apostolicitatea implică pentru Biserică succesiunea apostolică a ierarhiei. b) Cât priveşte unitatea în devenire a Bisericii. prin 167 Ibidem. unitatea ei ca ţel al strădaniilor spre aproppiere. cuius a singulis. după celebra formulă a lui Ciprian: “Episcopatus unus este. că ea stă pe temelia Apostolilor şi este expresia plenară a Tradiţiei apostolice. 4. cât şi trăirea întregului de către fiecare mădular în parte.“O preoţie”. . 105 . . numai în mod obişnuit canonică sau disciplinară 167. p. care s-au produs în viaţa Bisericii. Din cele relatate se vede că în substanţa ei religioasă. unitatea Bisericii se reazămă şi se aduce la expresie. iar nu mai multe. dat fiind faptul că Biserica este un trup cu multe mădulare care exprimă viaţa trupului şi exprimă viaţa întregului. prin unitatea ei doctrinară. căci adevărul desăvârşit în materie de credinţă numai unul poate fi.“O credinţă”. adică un singur adevăr la temelia ei şi la temelia Bisericii. 18-20). a solidum. pars tenetur”. aşa cum au comunicat-o Sfinţii Apostoli. Apostolicitatea Bisericii este însuşirea care arată că Biserica Ortodoxă a păstrat întreagă şi neschimbată învăţătura lui Hristos. ci doar o năzuinţă care tinde spre înlăturarea schismelor sau a sciziunilor de orice fel. 4. în sensul transmiterii neîntrerupte a harului episcopiei şi a întregii credinţe de la apostoli prin episcopii hirotoniţi de ei şi. 3. Sobornicitatea Bisericii indică atât destinaţia Bisericii de a cuprinde în sine întreaga umanitate răscumpărată de Hristos (Matei 28.. formând şi el o unitate indivizibilă. aceasta nu constituie un atribut al ei.“Un Botez”. adică un singur izvor al harului sfinţitor care asigură Bisericii unitatea sacramentală (Efes. ca singura mijlocitoare a harului sfinţitor care-i asigură Bisericii unitatea organizatorică şi disciplinară în centrul căreia se găseşte episcopatul.

1942. în “Messager de l’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale”. 303-315. Biserica. prin episcopii tuturor timpurilor până la ultimul de astăzi.aceasta. Bucureşti. 1957. L’Infaillibilite de l’Eglise. Tu es Petrus. Yves Congar. Chiţescu. Ierom. Ibidem. de Chevetogne. A se vedea şi N. 88. Pierre L’Huillier. p. 168 106 . Trupul tainic al Domnului. 1926. nr. lucru de care nu se poate vorbi în protestantism 168. Ed.

ca societate religioasă. temei. lege de bază pe temeiul căreia se formulează şi se elaborează normele sau legile juridice concrete. normă generală. după care se organizează Biserica. concept. numite canoane. principiul acesta precizează caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase. ele constituind unul din elementele esenţiale ale unităţii ecumenice a Ortodoxiei. a legilor bisericeşti scrise şi nescrise. sau legi bisericeşti. izvorul din care se desprinde conţinutul. dar şi după norme comune de convieţuire socială. a canoanelor. particulare. idee călăuzitoare. Principiile ca idei călăuzitoare constituie sursa materială. ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creştine. întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri de credinţă. a) Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt următoarele: 1. Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii. concrete. şi în principii numai cu fond juridic. sunt principiile de bază ale întregii Ortodoxii. Ele pot fi împărţite în două categorii şi anume: în principii cu fond dogmatic şi juridic. Exprimat în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii. bază. Normele generale sau principiile canonice fundamentale pe care se întemeiază şi cărora le dau expresie legile actuale ale Bisericilor Ortodoxe. Principiul ecleziologic instituţional. Forma în care se aduce la expresie în Biserică acest 107 . substanţa sau miezul normelor juridice.PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII Principiu (latinescul principium = început) în ştiinţa dreptului bisericesc înseamnă punct de plecare. rânduială.

ca şi cele acum în vigoare. Această ierarhie este formată din 3 trepte. Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin învăţătura despre natura Bisericii ca aşezământ de mântuire alcătuit în mod necesar din mai multe mădulare sau categorii de membri. Aceasta constă în organizarea. care toate sunt necesare îndeplinirii misiunii ei. lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituţie divină. În acord cu adevărata învăţătură despre Biserică şi cu întreaga practică tradiţională a Bisericii. 3. în legătură cu exercitarea întregii puteri bisericeşti. precum şi principiul constituţional-bisericesc. întrucât el reflectă totodată şi faptul că toate părţile acestui organism contribuie efectiv la săvârşirea oricărei lucrări bisericeşti. întrucât pe de o parte. principiul organic sau constituţional-bisericesc este adus la expresie în toate vechile noastre legiuiri bisericeşti.principiu. Acesta se mai numeşte şi principiul alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii. însă forma în care se aduce la expresie în modul cel mai complex acest principiu este legislaţia ei canonică. El este un principiu din care derivă dogmatic învăţătura despre Biserică-. potrivit căreia. el reflectă alcătuirea organică a Bisericii. este cultul. Principiul ierarhic. sau principiu al alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii. 108 . fiindcă prin ea se dă consistenţa organizatorică conţinutului religios specific al vieţii şi lucrării Bisericii. în special cu ramura jurisdicţională. iar pe de altă parte. unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie sau se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii nu numai prin voinţa unei căpetenii sau a unei singure categorii de membrii. Principiul ecleziologic . I se zice principiu organic. I se zice principiu constituţional-bisericesc în sensul că el exprimă rânduiala canonică specifică. cu cele trei ramuri ale ei. este “alfa” principiilor canonice şi din el derivă toate celelalte principii canonice de organizare şi de conducere a Bisericii.instituţional. 2. Principiul organic.

prin faptul că în virtutea celor trei elemente.prin instituirea divină a preoţiei neo-testamentare în cele trei trepte ale ei. preoţiei şi episcopatului. cu privire la organizarea şi competenţa instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române . în sensul că Biserica nu poate exista fără preoţia de instituire divină în cele trei trepte. Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente: . este un element constitutiv al Bisericii. puterea bisericească. principiului ierarhic i se dă expresie canonică: . . . . Fondul canonic al principiului ierarhic se relevă prin următoarele elemente: .prin ascultarea canonică. .prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti este obiectul celei mai amănunţite legislaţii canonice.prin faptul că preoţia este purtătoarea principală a succesiunii apostolice. preoţia în cele trei trepte ale ei.care se deosebesc unele de altele prin starea lor harică şi anume: treapta diaconiei. În organizarea şi conducerea Bisericii noastre.prin faptul că ierarhia preoţească deţine şi exercită în mod individual şi în chip sinodal.prin normele cuprinse în legiuirile bisericeşti cu privire la treptele clerului de mir şi a celui monahal. .prin faptul că în aceste două calităţi. . adică mijloacele de conducere ale Bisericii. de element ce formează osatura organizatorică a Bisericii.prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească. fiind aşezată în centrul acestei legislaţii. preoţia este mijlocul principal al harului sfinţitor şi lucrătorul principal al mântuirii.prin faptul că ierarhia preoţească constituie factorul care asigură ordinea şi disciplina în Biserică. care înseamnă subordonarea sau supunerea treptelor inferioare faţă de treptele superioare din ierarhia 109 .

55 apostolic. organul superior se coboară din cadrul competenţei sale într-un alt cadru şi care este inferior cadrului său de competenţă. c din Statut. sau aplicarea ei întocmai.preoţească. 39. arătând că prin aplicarea lui. . .prin modul în care Sfinţii Apostoli au dat urmare acestei porunci. Principiul sinodal sau principiul sobornicităţii. adică sub formă de organe colegiale sau colective. lucrând în mod sinodal (Faptele Apostolilor 1. Acesta constă în rânduiala potrivit căreia. 110 . . Se numeşte drept de devoluţiune. Prin acest drept se înţelege în general. în caz că acestea o aplică greşit în cazul funcţiunii lor. dar mai ales prin modul în care El însuşi i-a înzestrat pe Sfinţii Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru conducerea Bisericii. 31 Cartagina). 8. 23 IV ec.prin dreptul de devoluţiune. . Fondul sau aspectul canonic se relevă: . ca şi a celorlalte sinoade. dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul unei administraţii.prin practica Sinoadelor ecumenice.prin numeroase porunci şi învăţături ale Mântuitorului. conform canonului 11 al Sinodului VII ecumenic sau art.prin modul în care Sfânta Tradiţie a precizat învăţătura că autoritatea superioară în Biserică o deţin sinoadele la diverse niveluri.prin acordul despre întreaga învăţătură despre Biserică şi despre ierarhie şi despre învăţătura despre sinoade. Fondul sau aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente: . şi acelea constituite sub formă de sinoade. care este parohia şi sfârşind cu cea mai mare. organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale. precum şi a tuturor ierarhilor faţă de sinoade (can.prin modul de constituire şi de funcţionare a tuturor organelor colective de conducere bisericească. de a impune organelor inferioare aplicarea legii în caz că acestea nu o aplică. 30 lit. iar nu vreo căpetenie ierarhică în mod individual. începând de la cea mai mică unitate administrativă. 15-26). 4. . apoi supunerea şi ascultarea credincioşilor faţă de ierarhie..

iar când se aplică cu îngăduinţă.prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiţi “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. Aceste forme sunt: congresele. adică a puterii bisericeşti. este de două feluri: una de chivernisire a harului. Când iconomia se aplică mai sever. . 14. comitetele. colegiile. 5. Aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvârşesc prin folosirea mijloacelor puterii învăţătoreşti şi a celei jurisdicţionale. cum este cazul cu tainele eterodocşilor. Fondul canonic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoarele elemente: 111 . consiliile. sinoadele arhiereşti ca şi sinoadele mixte. 27).prin faptul că Sfânta Tradiţie a consacrat ca învăţătură de credinţă. în calitate de deţinătoare a mijloacelor de lucrare a Bisericii. învăţătura despre iconomie în privinţa lucrărilor ce se săvârşesc prin harul sfinţitor. Fondul dogmatic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoarele elemente: . . şi alta de chivernisire a celorlalte mijloace comune ale puterii bisericeşti. poate să chivernisească această putere. potrivit căreia. folosind mijloacele ei aşa cum apreciază ea că este în interesul Bisericii. Principiul iconomiei sau al pogorământului.A. se spune că se urmează calea pogorământului .care este patriarhia. autoritatea bisericească. are ca scop deschiderea uşii mântuirii celor ce mărturisesc adevărata credinţă ca şi ajutorarea prin îndrumarea şi îndreptarea celor ce vor să vieţuiască după rânduiala Bisericii. adunările.prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor uşile mântuirii (F. 4. 1). Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin care se săvârşeşte lucrarea Bisericii. deci a puterii sfinţitoare a Bisericii. se spune că urmează calea acriviei sau exigenţei. aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvârşesc prin harul sfinţitor are ca scop validarea lucrărilor nedepline. Acesta constă în rânduiala.

Independenţa sau autonomia Bisericii are fond dogmatic şi ea poate fi înfăţişată ca înfăţişată ca întemeindu-se pe următoarele elemente: . 1/II ec.).prin faptul că o foarte variată dar constantă aplicare a iconomiei este atestată de practica vieţi bisericeşti şi consacrată astfel prin obiceiul de Drept al Bisericii. specific religios creştine. care este mântuirea prin Hristos.pe natura religioasă proprie a Bisericii. Principiul autonomiei externe. 112 . 3 Statut). Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia Biserica este autonomă. 5/I ec.. 90 / Statut.prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitatea iconomiei şi rânduiesc modul de aplicare al ei (can. ci faptul că întreaga iconomie a Statului şi a Regulamentelor bisericeşti actuale exprimă această autonomie ca o stare de fapt. . care derivă din originea ei ca aşezământ de mântuire. adică independentă. 34 apostolic. 7. . 5/IV ec.. 3/VII ec. 19/IV ec. de care nu dispune nici o altă organizaţie de acest fel.. Principiul loialităţii de Stat. .). 47. nu este faptul că Biserica se defineşte ca organizaţie autonomă în raport cu statul. Ceea ce constituie însă elementul nou şi în deplină concordanţă cu canoanele (can. 6. 8/I ec. sau de sine stătătoare în treburile sale religioase. (art. Regulamentul de disciplină). Dovada cea mai vie şi cea mai apropiată a acestei autonomii o avem în faptul că Biserica şi-a elaborat şi adoptat singură. pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmatică despre Biserică. 30. prin organe proprii legile sale. Legiuirile în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române exprimă principiul iconomiei în sensul în care el defineşte poziţia Bisericii în raport cu Statul (art.prin urmărirea unui scop specific religios. faţă de orice altă organizaţie din afara ei. fără amestec din partea Statului..prin folosirea unor mijloace proprii..

b) Principii canonice cu fond simplu juridic Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt : 1. pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii” (I Tim.). 18/IV ec.. respectarea suveranităţii Statului şi cinstirea lui după cuvinţă. în sensul de purtare după legile corectitudini în raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni. sunt rânduite” (Romani 12.Prin loialitate se înţelege legalitatea. deci. 1-2). căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Principiul autocefaliei. 2. 9/I-II Constantinopol). 113 . 21). şi stăpânirile care sunt ale lui Dumnezeu. Biserica aplică aceste porunci care dau conţinut dogmatic principiului canonic al loialităţii faţă de Stat: .. Loialitatea Bisericii faţă de Stat înseamnă. conform următoarelor citate: “Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte.luarea de măsuri din partea Bisericii pentru pedepsirea acelor membrii ai săi care săvârşesc acte potrivnice Statului (can. prin neamestecul Bisericii în treburile Statului. prin supunerea Bisericii faţă de legile Statului ca expresii ale suveranităţii acestuia şi implicit supravegherii şi controlului din partea autorităţi de Stat. loialitatea exprimă atitudinea de corectitudine a Bisericii faţă de Stat.îndrumarea constantă a credincioşilor să sprijine acţiunile Statului şi să-şi îndeplinească toate îndatoririle cetăţeneşti (can. 34/VI ec. 4/IV ec.prin socotirea Statului ca o formă de stăpânire pe care a rânduito Dumnezeu. 1) sau “Înainte de toate vă rog deci pe toţi să faceţi cereri şi rugăciuni pentru toţi oamenii. . Cu aplicare la raporturile Bisericii cu Statul. Acestor acte prin care se caracterizează loialitatea Bisericii faţă de Stat li se mai adaugă: . atitudine care a fost stabilită de Mântuitorul prin cuvintele: “Daţi cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. (Matei 22. 84 apostolic.

arhiepiscopiile..Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate bisericească. controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare. sinodal şi teritorial determinată. Prin autocefalie se determină în principal poziţia de independenţă deplină a unei Bisericii locale în raporturile interortodoxe (can. mănăstirile şi orice alte aşezăminte din cuprinsul unei Biserici locale autocefale sau autonome. avem de a face cu mitropoliile. cât şi după legi de Stat. 8/III ec. cu care păstrează în mod obligatoriu. În cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii. se conduce în mod complex. ierarhic. Biserica Ortodoxă din Finlanda care este subordonată Patriarhiei Ecumenice). În cazul al doilea. principiul autonomiei interne şi-a găsit aplicarea în două feluri. Principiul autonomiei interne. dat la iveală în 114 . fiind totuşi impuse supravegherii. (Stat. şi în raportul dintre unităţile şi chiar aşezămintele sau instituţiile unei Biserici locale.. protopopiatele. 2/II ec. Acestui principiu i s-a dat expresie încă din secolul IV prin practica sinoadelor ecumenice şi prin aplicarea în viaţa Bisericii a unor legi fundamentale ale Statului şi el s-a impus definitiv din secolul V când au fost alcătuite primele nomocanoane. Cel mai important nomocanon este cunoscut sub numele de Nomocanonul lui Fotie sau Nomocanonul în XIV titluri. art. 3. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine. unitatea dogmatică. canonică şi cultică. adică pe calea obiceiului de drept al Bisericii. prin organe proprii. 41-70). 39/IV ec). Principiul nomocanonic sau pravilnic Acesta constă în rânduiala canonică consacrată prin practica constantă a vieţii bisericeşti. rânduială potrivit căreia Biserica se conduce. atât după legi proprii. 2. şi anume: în raportul dintre unităţile teritoriale mai mari sau situate la distanţe mai mari. independent de alte unităţi de acest fel. În primul caz avem dea face cu unităţile numite Biserici autonome (mitropolii sau numai eparhii autonome) care se bucură de o independenţă mai restrânsă în raport cu cea a Bisericilor autocefale (ex. parohiile.

1. 17 IV ec. Prin acest principiu se înţelege acomodarea sau potrivirea formelor organizaţiei bisericeşti teritoriale. Ivan. vol. p. iar în cele din urmă a devenit principiu canonic exprimat în mod cât se poate de clar prin can. 4-6 I/ec). şi anume: Pravila lui Coresi.).XLIX(1973). Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Justinian. De la Cuza până azi. Pravila cea Mică sau Pravila de la Govora. 1965 şi 1991. 1652. P. 57. Liviu Stan. adică prin canoane (can. 17 al Sinodului IV ecumenic şi prin can. 1561-1580. Pravila cea Mare a rămas în vigoare până în epoca lui Cuza Vodă. nr. Dr. Întregul proces de constituire a unităţilor bisericeşti amintite s-a desfăşurat pe baza practicii sau a crezului bisericesc şi abia mai târziu a primit consacrare prin legi bisericeşti pozitive. 1640. Pr. Iorgu D. în România au apărut diferite nomocanoane sau pravile. Panayotakos. Les Bases du Droit ecclesiastique dans l’Eglise Orthodoxe Orientale. Prof. în “Ortodoxia”. XIX. după formele organizaţiei teritoriale ale unităţilor de stat. 169 115 .). p. 2. Dr. 38 al Sinodului VI ecumenic în termenii următori: “Împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirile civile şi de Stat” (can. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. nr. 1948. Astfel. 1952. Din Bizanţ. şi-a păstrat şi continuat această tradiţie începând cu Constituţia din 1923. 38/VI ec. an. 1964. apoi “împărţirii politice şi de Stat să-i urmeze şi rânduirea treburilor bisericeşti” (can. 5-6 Statut). 1644. Pravila bisericească de la Iaşi. Târgovişte. Acesta este un principiu canonic de bază căruia i se dă expresie în legile actuale ale Bisericii Ortodoxe Române (art. Principiul teritorial. Biserica Ortodoxă Română. an. 34 apostolic. 465-478. în “Revista Espanola de Derecho Canonico”. 4. nr. Importanţa principiilor fundamentale canonice de organizare şi administraţie ale Bisericii. XXI(1968).267-296. tradiţia nomocanonică a trecut şi s-a continuat în statele din Răsăritul Europei. Pravila cea Mare sau Îndreptarea Legii. 1646. 71 din Statut: “Întinderea teritorială se determină ţinând seama de întinderea teritorială a unităţilor administrative ale Statului”169.anul 883 şi acceptat de Sinodul de la Constantinopol din anul 920 drept Codul oficial al întregii Biserici Ortodoxe. sau art. Madrid. Vezi: Prof. 7-8. Pravila lui Vasile Lupu.

116 .

adică prin preoţie. membrii Bisericii se împart în două categorii. Aceştia pot deveni membrii ai clerului numai dacă primesc. 117 . ca şi laicii. STAREA CLERICALĂ SAU PREOŢIA. cuprinde pe toţi aceia care au primit botezul în mod valid şi care toţi laolaltă caută să realizeze scopul pentru care ea a fost întemeiată. ierarhie şi preoţie şi expresiile derivate din ele Biserica. denumirea specială de cler. Începând cu secolul al III-lea apare o nouă categorie de membrii numită monahi şi care se deosebeşte atât de starea clericală cât şi de cea a laicilor. şi anume mântuirea credincioşilor ei. adică de a învăţa pe credincioşi. ca Trupul tainic al lui Hristos. Noţiunea de cler. Prima categorie este formată din acele persoane care printr-un act sacramental deosebit. vreun grad ierarhic. prin punerea mâinilor şi prin chemarea Duhului Sfânt asupra lor. începând cu secolul al II-lea. de a administra Sfintele Taine şi de a păstra ordinea externă în Biserică. A doua categorie o formează aceea a laicilor sa a mirenilor . au fost înzestraţi cu însuşiri proprii de a conduce Biserica. din care fac parte toţi membrii Bisericii. care prin botez au devenit membrii ei. După învăţătura canonică fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Această categorie a primit. LOCUL ŞI IMPORTANŢA EI ÎN BISERICĂ 1. fiind îndreptăţiţi de a lua parte la tot ceea ce priveşte viaţa bisericească.CAPITOLUL IV MEMBRII BISERICII CLERUL.

sunt folosite câteodată în înţeles egal cu acela de preoţie sau de preoţime. legat de radicalul din care derivă şi anume de verbul κληροω care înseamnă a chema. El mai are şi înţelesul de ales prin soartă şi acesta este sensul lui şi mai vechi. Cuvântul ierarhie este format din două cuvinte ιεροϕ.Sub numele de cler se înţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie.. de conducător. Deci. laici sau profani. cuvântul ierarhie are înţelesul originar de conducere sfântă sau de căpetenie sfântă. cât şi toţi ceilalţi slujitori creaţi de către conducerea bisericească după trebuinţă. de conducător religios s-a folosit şi în Biserică cuvântul preot. Cu acest înţeles de căpetenie. care se creează prin conferirea harului sfinţitor. preoţii şi diaconii. cuvântul cler. lectorii. cel dintâi însemnând sfântă. adică din cler făceau parte atât slujitorii bisericeşti de instituire divină: episcopii. iar cel de-al doilea. Cuvântul cler are înţelesul originar de soartă. ca şi cuvântul ierarhie. exorciştii. În acest înţeles. căpetenie sau conducere. el s-a potrivit spre a fi folosit în Biserică. de unde şi înţelesul devenit curent de ales prin soartă sau prin tragere la sorţi. cu alte cuvinte gradele zise inferioare. Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune a oamenilor simpli. În sfârşit. Deci. α. Cuvântul însuşi vine de la grecescul ο πρεσβυτεροϕ. de căpetenie. cuvântul κληροϕ are înţelesul de chemat prin soartă. Iar de aici cuvântul preoţie a dobândit însemnarea de stare reprezentată de către conducătorii 118 . adică ipodiaconii. pentru a exprima noţiunea de cler sau pe aceea de preoţie. care are înţelesul de bătrân. Înţelesul acestui cuvânt nu a fost de la început acela pe care-l are astăzi. Deci. prin cuvântul cler trebuie să înţelegem alegerea sau chemarea şi tocmai în acest înţeles s-a adoptat cuvântul cler pentru a designa totalitatea celor care sunt chemaţi sau aleşi de soartă pentru slujirea preoţească. Prin cler s-a înţeles iniţial totalitatea slujitorilor Bisericii indiferent de starea harică în care se găseau. ον şi το αρξειον. etc.

ci în corpul Bisericii. şi se numesc trepte de instituire bisericească. care se numeşte şi starea clericală. Toate celelalte trepte care au la bază hirotonia în vreuna din aceste trei. iar în al doilea rând. Din această stare fac parte numai trei trepte: arhieriei sau episcopatului. poziţia şi importanţa ei în Biserică. unul din mijloacele cu care Mântuitorul. preoţia constituie prin ea însăşi. starea preoţească sau cinul preoţesc. I. că preoţia fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea în Biserică. 170 Arhid. prin Sfinţii săi Apostoli. reprezintă o categorie de membrii ai Bisericii şi anume aceea care este formată prin conferirea harului sfinţitor în una din cele trei trepte de instituire divină. Dr. Ioan N. treapta preoţiei şi a diaconiei. a preoţiei şi a diaconiei170. Prin acest lucru înţelegem în primul rând că preoţia există în Biserică nu în afara ei şi nici deasupra Bisericii.religioşi şi anume de totalitatea acestor conducători din toate treptele instituite prin hirotonie şi adică treapta arhieriei. În al doilea rând. Prof. p. ea se găseşte prin această acţiune. Floca. Dar pe lângă treptele de instituire bisericească. Starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numeşte preoţie în sens propriu şi specific bisericesc. vol. la baza cărora nu stă actul hirotoniei în nici una din cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină. mai sunt şi alte trepte de instituire bisericească. Acestea nu fac parte din preoţie. preoţia constituie şi o stare aparte între membrii Bisericii. adică prin starea ei harică. ca o parte a acesteia. care au la bază hirotonia. lucrarea şi rostul ei. Drep canonic ortodox. a înzestrat Biserica şi anume acel mijloc fără de care nu este cu putinţă continuarea lucrării mântuitoare a Bisericii. la locul cel mai înalt sau cel mai avansat al vieţii bisericeşti şi că ea formează astfel elementul îndrumător şi conducător al Bisericii prin însăşi starea. 2. 119 . ci numai cele care au la bază hirotonia. sunt derivate din ele prin lucrarea omenească. Privită în totalitatea ei. Starea clericală sau preoţia în sens propriu. 235-237 .

toate mijloacele cu care. 3. pe lângă preoţie Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa. au existat şi alţi slujitori ai Bisericii şi anume: mai întâi Apostolii. Totalitatea acestor mijloace au fost transmise Bisericii prin Sfinţii Apostoli şi de aceea ele au fost considerate ca formând împreună moştenirea lăsată de la Sfinţii Apostoli sau ceea ce se numeşte succesiunea Apostolică. preoţia apare ca fiind cea dintâi chemată nu numai să lucreze mântuirea membrilor ei. Tot istoria Bisericii ne arată că în afară de aceste trei trepte de instituire divină. Ei au chemat apoi la slujirea Bisericii. prin alegere de către obştea credincioşilor şi prin punerea mâinilor. Sfinţii Apostoli aleşi de Domnul au fost în număr de doisprezece. evanghelişti şi exorcişti. cele trei trepte de instituire divină. apoi aşa-numiţii slujitori harismatici. pe slujitori din cele trei trepte ale preoţiei propriu-zise. Deşi preoţia este chemată la lucrarea de căpetenie în Biserică. Treptele preoţiei de instituire divină în epoca apostolică După cum arată întreaga istorie şi viaţă a Bisericii. la slujirea preoţească şi la conducerea credincioşilor. Bisericii. iar nu prin simpla hotărâre a Sfinţilor Apostoli. ea numai în unire cu toţi ceilalţi membrii ai Bisericii. Chemarea aceasta la slujirea Bisericii s-a făcut de către Sfinţii Apostoli din mandat divin. atunci când este vorba de succesiunea apostolică sau de moştenirea lăsată de Sfinţii Apostoli. nu trebuie confundată preoţia cu Biserica. adică prin hirotonie. preoţii şi diaconii au existat din epoca apostolică şi sau păstrat neîntrerupt după rânduieli statornicite până azi. profeţi.În această situaţie. lucrarea mântuitoare nu poate fi săvârşită. cele trei trepte ale preoţiei create de Sfinţii Apostoli se numesc trepte de 120 . Pe de altă parte. Din acest motiv. preoţia în totalitatea ei este păstrătoarea succesiunii apostolice pe care trebuie să o păstreze spre a o folosi în lucrarea sa mântuitoare. adică episcopii. ci şi să păstreze spre a le putea folosii în mod eficace. numai încadrată în corpul Bisericii îşi poate îndeplini lucrarea şi misiunea sa. învăţători. Deci. pentru că fără mijloacele care intră în alcătuirea acestei succesiuni.

p. Prof. ci au fost creaţi prin lucrarea directă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ea ne vorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apostoli a celor şapte diaconi a căror menire nu era aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii. învăţătorii. Paralel cu slujitorii de instituire divină. deoarece în limba latină ordinis înseamnă hirotonie. dar îndeplinind numeroase şi importante lucrări în slujba Bisericii. adică cei chemaţi la slujirea Bisericii direct de către Dumnezeu. adică nefăcând parte nici dintre slujitorii de instituire divină ai Bisericii. văduvele şi presbiterele 172. Numărul lor a variat. episcopii. au apărut tot în prima fază de organizare a vieţii Bisericii şi slujitorii harismatici. Ierarhia bisericească în epoca apostolică. nici din slujitorii ei harismatici. Lor li se mai zice şi ierarhia sacramentală (hierarchia ordinis ) şi ierarhia hirotoniei. Deci. printr-o taină. în sens larg. ca slujitori apostolici. neharismatici. diaconiţele. adică instituiţi prin simpla chemare a lor de către Sfinţii Apostoli şi prin rânduirea lor la anumite ascultări. În aceiaşi perioadă mai apar şi alţi slujitori nesacramentali. diaconii sacramentali şi diaconii destinaţi să slujească trebuinţelor practice ale vieţii bisericeşti 171. dar principalii slujitori harismatici sunt: Apostolii. Harismaticii n-au fost instituiţi de Sfinţii Apostoli.instituire divină şi nu trepte de drept divin. Când şi cum s-a făcut hirotonia de către Sfinţii Apostoli a celor chemaţi la treptele preoţiei de instituire divină nu rezultă clar din textul Sfintei Scripturi. 171 121 . adică ierarhia creată printr-un sacrament. p. profeţii. numite harisme. Din această categorie de slujitori nesacramentali amintim: pe cei 70 de ucenici ai Sfinţilor Apostoli. 20-22. ci slujitori ai meselor adică ai lucrării de asistenţă socială în viaţa Bisericii. şi anume: Sfinţii Apostoli. prin înzestrarea lor cu daruri supranaturale. preoţii. în prima fază de organizare a vieţii bisericeşti din epoca apostolică existau cinci categorii de slujitori ai Bisericii. Iustin Moisescu. evangheliştii şi exorciştii. Craiova. 172 Ibidem. 21-29. 1955.

fiecare în mod personal. fie printr-o minune. adevărul revelat. Cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină moştenind de la Sfinţii Apostoli. ei au fost înzestraţi de Domnul în mod direct. cum a fost cazul primilor doisprezece Apostoli. Sfinţii Apostoli n-au transmis membrilor preoţiei de instituire divină decât o anumită parte din puterea cu care au fost înzestraţi. prin care au putut săvârşii minuni. Deşi aveau această putere. Din întreaga lor putere. Sfinţii Apostoli au transmis acea zestre care se numeşte succesiunea apostolică şi care constă în starea harică a preoţiei din cele trei trepte de instituire divină. o deţin şi o exercită în viaţa Bisericii prin mandat divin 173. Treptele preoţiei în dezvoltarea lor istorică până în vremea noastră Sfinţii Apostoli au săvârşit o lucrare unică în viaţa Bisericii. partea transmisibilă din puterea sau înzestrarea lor.4. apoi prin lucrarea Duhului Sfânt atât cu plenitudinea preoţiei. cum a fost cazul cu chemarea la apostolat a Sfântului Apostol Pavel. În asemenea cazuri. harismele. cât şi cu daruri supranaturale. Pentru săvârşirea acestei lucrări unice. ei au procedat consultându-se reciproc şi punându-se cu toţii de acord. 173 Ibidem. numite harisme.38-48. prin sorţi cum a fost cazul lui Matia. precum şi puterea de a păstra nealterat sau în mod infailibil adevărul de credinţă. fie direct sau personal. puterea de jurisdicţie universală. totuşi Sfinţii Apostoli n-au înţeles să-şi exercite jurisdicţia universală în mod personal decât în lucrarea misionară nu însă şi atunci când s-au pus probleme litigioase. fie indirect. Ei nu au transmis: puterile lor supranaturale sau darurile extraordinare. p. 122 . apostolatul propriu-zis sau calitatea de organe alese direct sau indirect ori pe cale miraculoasă de către Domnul.

Mântuitorul Hristos a dat Sfinţilor Apostoli însuşirea specială. care. Drept aceea mergând. Originea şi perpetuarea puterii bisericeşti. Despre puterea bisericească în general Fiind o societate văzută. Mântuitorul Hristos a realizat acest lucru când a instituit organe anumite pentru a realiza acest scop. întrebuinţând în mod nemijlocit şi mijloace proprii potrivit scopului său. ţinând seama de învăţăturile şi de poruncile date de Mântuitorul să conducă Biserica cu ajutorul Sfântului Duh. 2. cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi care singure formează legile fundamentale ale Bisericii.DESPRE PUTEREA BISERICEASCA 1. prin mijloacele sale proprii. omenească. a trebuit să instituie în Biserică o autoritate de conducere omenească. Deci. aşa că puterea bisericească în plenitudinea ei este concentrată în El. “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. învăţaţi toate neamurile. Mântuitorul conduce Biserica prin asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh pe care a promis că-l va trimite spre a le fi de ajutor. prin normele şi poruncile date de El. Biserica trebuie să aibe o autoritate care să conducă. Puterea şi conducerea supremă în Biserică şi-a rezervat-o Mântuitorul pentru Sine. Deşi Mântuitorul Hristos chiar după înălţarea Sa la cer a rămas capul suprem şi nevăzut al Bisericii. totuşi a trebuit să dea Bisericii şi o organizaţie corespunzătoare nu numai cu scopul şi cu caracterul ei supranatural. Astfel. ci şi cu natura ei omenească. botezându-le în numele Tatălui şi al 123 . ca şi Cap suprem şi nevăzut al Bisericii . adică puterea sau dreptul de a folosi mijloace conferite de El. Iisus Hristos conduce Biserica prin învăţătura Sa. Apoi. să o guverneze.

episcopii. puterea bisericească se deosebeşte de cea lumească. Prin aceste cuvinte Mântuitorul Hristos a dat Apostolilor puterea de a învăţa. iar după ei urmaşii lor direcţi. diaconii. dar într-o măsură mai restrânsă. Tot astfel. Apostolii după Înălţarea la cer a Mântuitorului şi Pogorârea Duhului Sfânt.” (Matei 28. Mântuitorul a hotărât ca fiecare Apostol să poate exercita singur 124 . participă la exercitarea puterii bisericeşti. Puterea lumească pentru atingerea scopului ei realizarea ordinei între oameni . iar nu în parte fiecăruia sau numai unuia singur dintre ei. Transmiterea puterii au făcut-o Apostolii prin instituirea unor anumite persoane prin punerea mâinilor şi chemarea Duhului Sfânt . Mântuitorul a dat puterea supremă tuturor Apostolilor în mod egal. Aceste persoane se numesc episcopi şi apoi prezbiteri. ca adunare sau sinod al apostolilor.Fiului şi al Sfântului Duh. Subiectul puterii bisericeşti Subiect al puterii bisericeşti sunt Apostolii. Natura puterii bisericeşti În ce priveşte natura ei. şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. drepturi şi putere egală. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Din mai multe locuri din Sfânta Scriptură reiese că Mântuitorul a exclus orice putere supremă individuală a unui singur Apostol asupra celorlalţi. 4. Amin. cât şi numai câţiva dintre ei. de a sfinţi . pe când puterea bisericească fiind de natură spirituală se foloseşte de mijloace spirituale.sau administra Sfintele Taine şi puterea de a conduce. 18-20). ci dimpotrivă pe toţi i-a înzestrat cu însuşiri. Astfel. Natura aceasta a puterii bisericeşti reiese atât din activitatea Mântuitorului. au exercitat puterea bisericească atât în comun. în urma plenitudinii puterii primite de la Mântuitorul Hristos 3. cât şi din cea a Sfinţilor Apostoli.se foloseşte mai ales de mijloace pământeşti. care exercită puterea bisericească fiind subordonaţi episcopilor.

Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău. Deci fiecare episcop deţine o putere egală cu a fiecărui membru al episcopatului şi exercită puterea supremă în Biserică. tot aşa a fost şi este în Biserica Ortodoxă şi raportul între urmaşii Apostolilor. după cum reiese din următorul text: “De-ţi va greşi ţie fretele tău. nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18. care dintre ei să fie mai mare în Împărăţia cerurilor. 1-4). Mama fiilor lui Zevedeu a rugat pe Mântuitorul ca fiii ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga în Împărăţia lui Dumnezeu. episcopii. ci care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. După cum acesta este raportul între Apostoli. 15-17). a) Din punct de vedere obiectiv 125 . Un episcop este supus numai unei adunări formată din mai mulţi episcopi. Conţinutul puterii bisericeşti Puterea bisericească poate fi privită din două puncte de vedere.puterea bisericească în primă instanţă. dar puterea supremă văzută. Mântuitorul ca să-i liniştească le-a zis: “Ştiţi că ocârmuitorii neamului domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Mântuitorul a chemat la sine un copil. Iar de nu te va asculta. în a doua instanţă să o poată exercita câţiva dintre ei. să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18. când s-a ivit ceartă între Apostoli. Nu tot aşa va fi între voi. iar în ultimă instanţă toţi împreună. mustră-l pe el între tine şi el singur. 5. 21-27). Apoi. mergi. Când au auzit ceilalţi Apostoli despre acest lucru s-au întristat. l-a pus în mijlocul lor şi a zis: “Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii. iar de nu va asculta nici de Biserică. ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. o constituie adunarea sau sinodul episcopal care reprezintă întreaga Biserică. şi anume: a) b) din punct de vedere obiectiv din punct de vedere subiectiv. supune-l Bisericii. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20. ia cu tine încă unul sau doi. Şi de nu-i va asculta pe ei .

şi anume: 1. Drept aceea mergând. sfinţitoare sau preoţească (potestas ordinis) care constă în administrarea Sfintelor Taine. bisericeşti precum şi judecătorească constă în dreptul de a veghea ca să nu se încalce legile dreptul credincioşilor. de a norme judeca şi şi legi.putere jurisdicţională 1.Mântuitorul a înzestrat pe Sfinţii Apostoli cu puterea bisericească atunci când le-a zis: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Puterea executivă constă în supravegherea administrării problemelor bisericeşti. jurisdicţională emit în se împarte la rândul ei în: hotărâri. În virtutea puterii legislative. botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. precum şi dreptul de a formula şi exprima adevăruri de credinţă şi de a le propovădui în mod oficial. puterea bisericească se împarte în trei ramuri. Puterea sacramentală. puterea bisericească se împarte în: . . Această putere se conferă printr-un act sacramental special.învăţarea credincioşilor. 2.putere sacramentală . 3. Din punct de vedere obiectiv. numit hirotonie. 126 . b) Din punct de vedere subiectiv. . Puterea jurisdicţională (potestas jurisdictionis) constă în păstrarea şi menţinerea ordinei externe în Biserică. 18-20).” (Matei 28. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Puterea învăţătorească (potestas magisterii) care se manifestă prin păstrarea şi răspândirea credinţei creştine. Din aceste cuvinte se vede limpede că puterea bisericească se referă la trei feluri de acţiuni: .botezarea şi în general administrarea Sfintelor Taine. Puterea autorităţile existente. Puterea sacramentală sau sfinţitoare este facultatea de a săvârşi Sfintele Taine.păstorirea şi conducerea credincioşilor. judecătorească şi executivă. şi iată eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. dat putere Puterea pedepse legislativă. Amin. învăţaţi toate neamurile.

L’exercice du pouvoir dans l’Eglise. didactice prin care se cârmuiesc credincioşii în scopul de ai ajuta să-şi dobândească mântuirea. fie unor grupuri de persoane sau colegii. 174 127 . 1. cea jurisdicţională se conferă printr-un act de jurisdicţie. admisă de dreptul canonic oficiile bisericeşti se împart în: 1. O astfel de unitate de putere bisericească se numeşte. sunt constituite dintr-o seamă de drepturi şi obligaţii apte să asigure îndeplinirea lucrărilor necesare vieţii bisericeşti. iar în unele împrejurări ea se poate modifica sau chiar şterge. După o împărţire generală. iar prin actul jurisdicţional se dă şi dreptul de a le săvârşi în realitate. nu există hirotonie fără jurisdicţie. 1982. oficiul bisericesc este o unitate de putere. acest adevăr bazându-se pe canonul 6 al Sinodului IV ecumenic174. pe când cea sacramentală se dă prin hirotonie. Le Gouvernement de l’Eglise a l’epoque classique. Prin hirotonie se primeşte numai facultatea de a administra Sfintele Taine. Paris. 1988. în urma cărui act sacramental candidatul primeşte darul de a săvârşi Sfintele Taine. Ed. Oficii pastorale. care se încredinţează fie unor persoane individuale. însumând o seamă de drepturi şi obligaţii prin exerciţiul cărora se satisface o necesitate importantă. Ware. învăţăturii canonice a Bisericii Ortodoxe. Un inventaire historico-critique. John Lynch. Puterea jurisdicţională constă în împuternicirea de a exercita un complex de acţiuni bisericeşti din cele trei domenii a puterii bisericeşti în sens obiectiv. în limbajul juridic oficiu. Puterea sacramentală se deosebeşte de cea jurisdicţională prin aceea că. în “Concilium”. L’Exercice de l’autorite dans l’Eglise Orthodoxe. pentru a satisface o necesitate vitală a acesteia. nr. Cujas. într-un anumit cerc de competenţă. K . 217. Această putere se conferă numai acelor persoane care au primit în prealabil Taina Hirotonie. 1981. Deoarece. adică puterea lucrătoare activă care este pusă efectiv în slujba unei colectivităţi. nr. 4. în “Irenikon”.2. Aceste unităţi de putere după natura lor. a unei unităţi bisericeşti. Jean Gaudemet. sau o necesitate vitală. Oficiile bisericeşti Puterea bisericească pentru a se aplica se împarte în unităţi mai mici sau mai mari. nr. 6. 1979.

Oficii fundamentale şi auxiliare. fiind nulă 175. 4. Dr. Oficii compatibile. care fac o deosebire între desigmarea cuiva prin alegere sau numire sau hirotonie pentru un anumit oficiu. şi ocuparea efectivă acelui oficiu prin instituirea formală. Floca. Prima condiţie pentru ocuparea unui oficiu este ca acesta să fie vacant. instalare. Introducerea în oficiu sau instituirea formală se numeşte: pentru preoţi instalare. intronizare. 175 Arhid. Un alt act care este legat de ceremonia instituirii formale în oficiu a gradelor bisericeşti mai înalte (episcopi. înscăunare. prin instituirea formală sau prin introducerea în atribuţiile oficiilor şi prin consens. alegere. dar conferirera însăşi a oficiului nu se face decât prin instituirea formală în respectivul oficiu. vol. consacrare. 3. Actele din prima categorie odată săvârşite dau persoanelor în cauză îndreptăţirea la oficiu în vederea căruia au fost numite. pentru ierarhi. Oficiile clerului de mir şi oficiile clerului monahal. iar în cazul episcopilor şi arhiepiscopilor înscăunare sau intronizare. Drept canonic ortodox. 228-230. şi gramată. Aceste procedee sunt reglementate printr-o seamă de dispoziţii canonice şi legale. Exercitarea drepturilor înainte de ocuparea formală a oficiului nu produce efecte juridice. Prof. Actul respectiv se cheamă singhelie pentru preoţi şi diaconi. Ocuparea oficiilor vacante se face prin: numire. I. 128 .2. adică care pot fi deţinute de aceeaşi persoană şi incompatibile care nu pot fi obţinute de aceeaşi persoană. Înfiinţarea şi transformare oficiilor bisericeşti sunt de atributul unităţii bisericeşti competente. p. Ioan N. mitropoliţi) este aşazisa investitură din partea autorităţii bisericeşti şi de stat. În ce priveşte ocuparea ofiiciilor bisericeşti este de observat că nici aceasta nu se poate face decât prin acte ale autorităţii bisericeşti. sau hirotonie.

Puterea papilor de capi supremi ai Bisericii se numeşte primat. Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii. îi întreba pe ucenicii Săi. că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. adică papilor. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Fiul lui Dumnezeu celui viu. fiul lui Ioan. Şi le-a zis: Dar voi cine credeţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul. Această putere. şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. ar fi transmis-o urmaşilor săi în scaunul Romei. Ioan Botezătorul. Romano-catolicii afirmă că cuvintele: “şi pe această piatră” se referă la Petru. că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta. adică puterea supremă văzută nu ar fi dat-o colegiului Apostolilor. romano-catolicii se bazează pe următoarele citate din Sfânta Scriptură: a) Primul citat pe care ei îşi bazează teoria primatului papal este cel de la Matei 16. Pentru susţinerea acestei teorii. Petru. zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu. şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. ci numai Apostolului Petru pe care l-ar fi instituit ca şi cap suprem văzut al Bisericii. de cap investit cu putere supremă asupra tuturor. şi orice vei 129 . dar nu în sensul de primat sau întâietate de onoare. 13-19: “Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip. ci tatăl Meu Cel din ceruri. aceştia singuri fiind deţinătorii puterii supreme văzute în Biserică. ci de jurisdicţie. iar ceilalţi apostoli aveau să fie supuşii lui Petru. Şi Eu zic ţie. Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor.SUBIECTUL PUTERII BISERICEŞTI ÎN BISERICA APUSEANĂ ŞI COMBATEREA PRIMATULUI PAPAL Teologia romano-catolică susţine că Mântuitorul Iisus Hristos a dat Bisericii o organizare monarhică absolută. alţii Ilie. Iar Iisus răspunzând i-a zis: Fericit eşti Simone. iar prin cuvintele “şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor.

dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”, Mântuitorul iar fi dat în mod exclusiv puterea supremă văzută în Biserică. Interpretarea autentică a pericopei este însă alta. Mântuitorul se găsea împreună cu Apostolii în Tetrarhia lui Filip din Palestina, moment în care Mântuitorul îi întreabă pe Apostoli ce zic oamenii despre El. Atunci unii dintre ei au spus că este Ilie, alţii că este Ieremia, iar alţii că este unul dintre prooroci. A doua întrebare a fost, iar voi cine ziceţi că sunt? Şi continuă pericopa, şi luând cuvântul Simeon Petru a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Iar Iisus le-a zis: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Se observă deci că răspunsul lui Petru la întrebarea colectivă pusă de Mântuitorul este în fond un singular colectiv, pentru că în acel moment nu puteau vorbi toţi. Răspunsul Mântuitorului este tot un singular colectiv şi trebuie înţeles în felul următor: “voi sunteţi Apostoli şi pe voi (pe credinţa voastră) voi zidi Biserica Mea”. Deci puterea supremă pe care în aparenţă o promisese numai lui Petru, o dă de fapt tuturor Apostolilor. b. Alt citat din Sfânta Scriptură pe care se bazează romanocatolicii în susţinerea învăţăturii lor despre primatul papal, este cel de la Ioan 21, 15-17: “Deci, după ce au prânzit, a zis lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El, i-a zis: Da, Doamne, Tu şti că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Paşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi i-a zis: Doamne, Tu şti toate. Tu şti că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele”. Este adevărat, zic romano-catolicii, că puterea de a păstorii pe credincioşi a dat-o Iisus Hristos şi celorlalţi Apostoli, dar în locul acesta l-a investit pe Apostolul Petru cu o putere supremă. Dar locul acesta din Sfânta Scriptură are alt sens, dacă nu-l luăm separat ci în context. Dacă Mântuitorul i-a zis lui Petru să pască oile Sale, aceasta nu se datoreşte faptului că ar fi voit să-l transforme într130

un păstor universal, ci să-l reintegreze în calitatea de Apostol, după întreita sa lepădare. După cum există numai un singur Cap al Bisericii Universale, tot aşa există doar un singur Păstor universal, adică Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi (Ioan 10, 11-16). Este adevărat că fiecare episcop are de îndeplinit şi o funcţie universală faţă de Biserica ecumenică, dar nu există nici un episcop care să fie păstorul universal al întregii Biserici în locul lui Hristos. Numai Hristos este Păstorul universal. Critica învăţăturii privind primatul papal. În primul rând, papa nu este singurul urmaş al lui Petru. Pentru ca papa să poată fi urmaş al lui Petru, ar fi trebuit ca Petru să fi fost episcop la Roma. Dar cine a numit vreodată pe Petru episcop la Roma, iar pe papă drept corifeu al Apostolilor? Dar cum Petru a rânduit, consecutiv, la Roma mai mulţi urmaşi ai săi, tot astfel a rânduit urmaşi la Ierusalim şi Antiohia. Nu numai că papa nu este singurul urmaş al lui Petru, dar, după învăţătura Bisericii vechi, toţi episcopii care mărturisesc credinţa lui Petru sunt urmaşii săi, după cum urmaşii tuturor Apostolilor, fiindcă credinţa lui Petru este credinţa Apostolilor, iar credinţa Apostolilor este credinţa lui Petru. În al doilea rând, papa nu este nici cap al colegiului episcopal, după cum nu poate fi nici cap al Bisericii. Singurul cap al Bisericii văzute şi nevăzute, recunoscut de Sfânta Scriptură, este Hristos. Nu există nici o dovadă biblică din care să rezulte că Mântuitorul ar fi renunţat la rolul Său de Cap al Bisericii în favoarea episcopilor de la Roma. Capul Bisericii nu este cap muritor, supus păcatului şi stricăciunii, ci cap nemuritor, Fiul lui Dumnezeu, capabil să dea viaţă veşnică tuturor. Deci din punct de vedere ortodox, Biserica este zidită, în Hristos, pe credinţă, şi pe Duhul Sfânt. Datorită acestui fapt, Biserica îşi păstrează relaţia ei intrinsecă cu Hristos în Treime, şi cuprinde armonios atât ierarhia, cât şi pe credincioşi. Categoria juridică nu reprezintă izvorul normativ al Bisericii, elementul ei de infrastructură, ci numai auxiliarul vieţii bisericeşti. Diferenţa dintre ecleziologia romanocatolică şi cea ortodoxă este evidentă. În timp ce ecleziologia romano131

catolică deşi vorbeşte despre egalitatea episcopală şi poporul lui Dumnezeu care apare profund juridică şi monarhică, ecleziologia ortodoxă are un caracter harismatic, sinodal şi sobornicesc176.

Pr. Prof. Dumitru Popescu, Eclesiologia romano-catolică după documentele celui de al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, Bucureşti, 1972; P. Joannou, Pape, Concile et Patriarches dans la tradition canonique de l’Eglise orientale jusqu’au IX-e siecle, , Fonti, Fasc. IX, t. I, 2, Grottaferrata, Roma, 1962; Vl. Phidas, La notion de primaute papale dans la Tradition canonique orthodoxe, în “Nicolaus”, XIX, Bari, 1992, Fasc. 1-2; Al. Schmemann, La Primaute de Pierre dans l’Eglise Orthodoxe, Neuchatel, 1960; Idem, The idea of primacy in the Orthodox Ecclesiology, în “St. Vladimir’s Seminary Quarterly”, vol. IV, nr. 2-3, New York, 1960; G. Thils, Primaute et infaillibilite du Pontife romain a Vatican I-er et d’apres etudes d’ecclesiologie, Leuven University Press, 1989.
176

132

IERARHIA

BISERICEASCĂ

Prin ierarhia bisericească se înţelege totalitatea persoanelor care au primit puterea bisericească în chip legal, prin succesiunea apostolică neîntreruptă şi care formează în organismul bisericesc un cod propriu alcătuit din membrii de trepte diferite. Desigur, că întreaga putere în Biserică aparţine Mântuitorului Iisus Hristos, dar întrucât Biserica este o instituţie cu caracter divino-uman, Mântuitorul a hotărât să dea puterea în ba Sfinţilor Apostoli şi prin ei, urmaşilor lor legitimi, episcopii. Din istoria Bisericii ştim că în timpul Sfinţilor Apostoli, ierarhia bisericească era constituită din trei trepte: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. Deoarece aceste trepte au fost instituite direct de Mântuitorul Hristos sau de Sfinţii Apostoli în urma poruncii date de Mântuitorul ele se numesc trepte de drept divin. În decursul timpului din aceste trepte fundamentale s-au dezvoltat şi alte trepte ierarhice numite trepte de drept uman. Ierarhia bisericească se mai poate împărţi şi în alte două trepte ierarhice şi anume: ierarhie sacramentală (hierarhia ordinis) şi ierarhie jurisdicţională (hierarhia jurisdictionis). Prima se referă mai mult la exercitarea puterii sacramentale, iar cea de a doua la exercitarea puterii jurisdicţionale. Atât ierarhia sacramentală, cât şi cea jurisdicţională se împart în ierarhie de drept divin şi în ierarhie de drept uman. Baza întregi ierarhii o formează cele trei trepte de origine dumnezeiască: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. Deci, din ierarhia sacramentală de drept divin fac parte următoarele trepte: episcopii, preoţii şi diaconii, care se mai numesc şi trepte superioare ale ierarhiei sacramentale, iar din cea de drept uman: ipodiaconii, anagnoştii, citeţii, care se mai numesc şi trepte inferioare. Cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sacramentale de drept divin este aceea de episcop. Din treapta de episcop s-au format, în ordine ascendentă: mitropoliţii, arhiepiscopii, exarhii, primaţii şi patriarhii. Iar 133

în ordine descendentă: horepiscopii, episcopii ajutători şi episcopii vicari. Din treapta de preot s-au dezvoltat: protoprezbiterii şi arhiprezbiterii; iar din treapta de diacon: arhidiaconii şi protodiaconii. Condiţiile intrării în cler De la cei care doresc să intre în cler se cere în primul rând o instrucţie şi educaţie religioasă şi morală potrivit cu viitoarele lor chemare de învăţători, conducători şi administratori ai Sfintelor Taine. Cât priveşte instruirea candidaţilor, legislaţia bisericească dispune ca ei să cunoască Sfânta Scriptură şi canoanele Bisericii, conform canonului 2 al Sinodului I ecumenic. a) Condiţii fundamentale. Având în vedere rolul important pe care-l au membrii clerului în viaţa Bisericii, ei trebuie să întrunească unele însuşiri şi calităţi care să îi facă capabili pentru exercitarea funcţiei lor sublime. Din normele pe care le găsim în Sfânta Scriptură şi din legiuirea Bisericii, vedem că cei ce doresc să intre în cler trebuie să întrunească următoarele calităţi fundamentale: 1. Membrii clerului pot fi numai aceia care au fost botezaţi după norele valide în Biserică. Dar şi dintre cei botezaţi după rânduială au fost opriţi de la intrarea în cler neofiţii (cei nou botezaţi), precum şi cei botezaţi din necesitate. 2. O altă condiţie fundamentală pentru primirea în cler este sexul masculim. În afară de aceste condiţii fundamentale se mai cer şi unele calităţi fizice, psihice şi morale, conform canonului 4 al Sfântului Chiril al Alşexandriei. b) Calităţile fizice sunt: 1. Cel care intră în cler trebuie să fie integru, adică trebuie să fie sănătos trupeşte, fiind excluşi din cler cei care au defecte corporale, prin care s-ar putea împiedica îndeplinirea regulată a serviciilor divine, conform canoanelor 78 şi 79 apostolice.

134

care trăiesc în concubinaj (can. acesta trebuie să fi ajuns la o anumită vârstă. 11 Trulan) În privinţa vieţii sociale este oprită hirotonia acelora care s-au făcut vinovaţi de următoarele păcate: .cei care se ocupă cu vrăjitoria (can. cunoaşterea a tot ce se referă la slujba religioasă. conform canonului 10 al Sfântului Vasile cel Mare. legislaţia bisericească în vigoare prescrie următoarele: nu este permis a intra în cler aceia: .care au contractat vreo căsătorie ilegală (can. iar pe de altă parte.cei care se căsătoresc cu o persoană de altă credinţă (can.2. Biserica trebuie să aibă o garanţie că. Canoanele prescriu 30 de ani pentru preot. 3 Trulan) .care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă (can. 3. conform canonului 11 Neocezareea şi 14 Trulan. candidatul este conştient de importanţa misiunii sale. 17 apostolic) . 62 apostolic. 17 apostolic. can.) .cei care s-au abătut de la credinţa creştină (can.cei care au ucis pe cineva cu sau fără intenţie (can. 10 Sin. conform canonului 16 al Sinodului de la Cartagine. Deoarece primirea în cler se face numai prin voinţa liberă a candidatului. 3 Grigorie de Nyssa) . voia liberă a candidatului şi poziţia neatârnată în societate. 19 apostolic) . În ce priveşte numele bun al candidatului.care au contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit (can.care s-au căsătorit de două ori (can. I ec. 5 Grigorie de Nyssa) 135 . şi 25 de ani pentru diacon. 26 Trulan) . Deci o altă calitate fizică cerută candidatului este vârsta canonică. 18 apostolic) . conform canonului 12 al Sinodului de la Laodiceea.care s-au căsătorit cu o adulteră (can. conform canonului 10 al Sfântului Vasile cel Mare. 8 Neocezareea) . Calităţile psihice şi morale sunt: credinţa tare şi neclintită în adevărurile de credinţă. precum şi numele bun al candidatului.

Studiu istoric-canonic. Condiţiile intrării în cler în Biserica Ortodoxă. Ed. I ec. p. Iustin Moisescu. Sabin Verzan. legile civile mai cer de la candidaţi să fie supuşi statului. an. 2 şi 9 Sin. să fie cetăţeni români şi să aibă o diplomă de studii teologice precum şi să nu fie condamnaţi pentru vreo infracţiune sau să se găsească sub urmărire penală177. Universităţii “Aurel Vlaicu”. Pr. 77. teză de doctorat. traducere şi comentariu. Pr.) În afară de calităţile enumerate. Introducere. Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel.cei care au comis adulter sau desfrânare (can. p.. 1.. Constantin Rus. Vezi: Prof. op. Pentru preoţi se cere de la candidaţi să fie majori. 61 apostolic. 177 136 . nr. 91-105. cit. XLI(1989). în “Studii Teologice”. 1999. Arad.

care face semnul crucii pe capul candidatului după care taie câteva fire de păr în formă de cruce.A. Acest act se dă printr-o ceremonie bisericească de către episcop. cuvântul hirotonie are două înţelesuri: primul înţeles este acela de alegere. 21. b) Hirotonia. atunci când activitatea legislativă a Bisericii a devenit mai accentuată şi când pentru gradele ierarhice se prescriau rugăciuni şi punerea mâinilor. deoarece alegerea episcopilor se 137 . Actul tunderii se bazează pe orânduirea apostolilor privitoare la votul dat lui Dumnezeu.H I RO T O N I A 1. Actele sacramentale necesare pentru dobândirea treptelor ierarhice a) Tunderea clericală Semnul văzut al intrării în cler este tunderea făcută de episcop care se mai numeşte şi tundere clericală sau character tonsurae. Astfel în Faptele Apostolilor ni se relatează: “Pe aceştia luându-i. Tunderea spirituală (sacersotalis tonsura) a fost prescrisă de canonul 33 al Sinodului VI Trulan şi de canonul 14 al Sinodului VII ecumenic ca neapărat necesară şi ca prin act al intrării în cler. hirotonia înseamnă punerea mâinilor. Ca modul al acestei tunderi a servit tunderea monahală (tonsura monachalis). Tunderea clericală se face înainte de împărtăşirea celui mai inferior grad ierarhic. adică înainte de loctorat. După legislaţia bisericească. curăţeşte-te împreună cu ei şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul. dar că tu însuţi umbli după Lege şi o păzeşti” (F. 24). Actul acesta s-a introdus în a doua jumătate a secolului IV şi în secolul V la intrarea în cler. Prin acest act nu se dă candidatului nici un drept ierarhic. După etimologia cuvântului. şi vor cunoaşte toţi că nimic nu este (adevărat) din cele ce au auzit despre tine.

săvârşită afară de altar şi prin care se instituie gradele inferioare ale ierarhiei bisericeşti (citeţ. Al doilea înţeles este acela de chemare a Sfântului Duh prin punerea mâinilor asupra candidatului. Condiţiile prin care hirotonia devine validă Pentru ca Hirotonia să fie validă trebuie să corespundă dispoziţiilor canonice în vigoare. preot sau arhiereu. Harul acestei Taine se împărtăşeşte unei persoane pentru aceiaşi treaptă şi el rămâne în ea pentru totdeauna dacă nu cere împărtăşirea harului preoţiei pentru o treaptă imediat superioară. actul prin care cineva intră în ierarhia bisericească şi primeşte puterea bisericească. întocmai cum se făceau alegerile funcţionarilor de stat la greci (Comentariul lui Zonaras la canonul 1 apostolic). de a săvârşii Sfintele Taine şi de a conduce pe credincioşi spre mântuire. Actul acesta se săvârşeşte în interiorul altarului şi este Taina prin care. Hirotonia nu se repetă pentru aceiaşi treaptă. deci. c) Al treilea act necesar este hirotesia care nu este o Taină ci numai o ierurgie. se împărtăşeşte persoanei anume pregătite. Subiectul hirotoniei poate fi orice creştin botezat care îndeplineşte condiţiile fixate de canoane. stavrofor. sachelar. Pentru a ajunge însă într-o treaptă a ierarhiei sacramentale.a. ipodiacon). Canoanele pedepsesc cu 138 . De asemenea.) 2. nu se poate acorda unei persoane decât o singură treaptă sacramentală la o Liturghie. Aceste dispoziţii sunt: 1.făcea prin punerea mâinilor. Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler cât şi primirea harului preoţiei într-una dintre cele trei trepte ale ierarhiei de drept divin: diacon. 2. sau prin care se conferă anumite ranguri şi distincţii bisericeşti (arhidiacon. candidatul trebuie să treacă prin toate treptele inferioare. ş. iconom. Hirotonia este. în Biserică şi pentru Biserică. protopop. începând cu tunderea care simbolizează intrarea în cler. dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu. prin punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune. harul dumnezeiesc într-una din treptele preoţiei.

conform canoanelor 1 şi 2 apostolice. Pentru abateri de la îndatoririle preoţeşti. sau pentru schismă şi erezie. de altfel. 3. sau fără o destinaţie precisă. candidatul este vrednic. adică de la o treaptă inferioară spre una superioară. nici diaconul. Dar pentru hirotonia unui episcop. iar nu la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite. 14). foarte curând după timpul Sfinţilor Apostoli s-a stabilit ca aceasta să fie făcută de trei episcopi. ca episcopatul întregii Biserici. Hirotonia trebuie să fie oficiată în Biserică şi în mod public. 5. pur şi simplu exclus total din Biserică pentru motive de erezie. 6. Hirotonia nu poate fi împărtăşită fără un loc de exercitare a ei. deoarece canonul 6 al Sinodului IV ecumenic stipulează: “Nimeni. pentru ca poporul să poată mărturisi dacă. sau a Sfântului Vasile cel Mare. 68 apostolic). cât şi pe cel care hirotoneşte o persoană care a mai fost hirotonită o dată valid (can. nici un alt cleric nu poate fi sfinţit absolut. Hirotonia trebuie să fie dată de jos în sus. dacă nu a fost hirotonit pentru o Biserică sau pentru o mănăstire”. 4. 4. de un singur episcop. iar hirotonia în diacon şi preot. arătându-se prin aceasta comuniunea episcopatului nou hirotonit. 139 . Prin depunere din treaptă. harul preoţiei în respectivii este nelucrător. unul ca acesta nu mai poate deveni mirean. sau cel puţin de doi episcopi. Harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna in cel hirotonit (I Tim. Prin caterisire. respectivul este adus la treapta de mirean simplu sau. Hirotonia este. fără destinaţie. singura Taină pe care este îndreptăţit să o săvârşească numai episcopul. conform canonului 17 al Sinodului I ecumenic. conform canonului 11 al Sinodului I-II de la Constantinopol.depunerea atât pe cel ce primeşte hirotonia a doua oară. dar harul hirotoniei nu poate fi luat. pentru grave abateri morale de credinţă. şi numai în timpul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. nici preotul. pentru abateri morale. sau prin caterisire. prin anatemă şi excomunicare. diaconul sau preotul pot fi opriţi de la exercitarea funcţiilor preoţeşti.

conform canonului 17 al Sinodului IV ecumenic. 3. 4. Efectele Hirotoniei Hirotonia. an. în urma caracterului său de Taină are asupra celor care au primit-o efecte speciale. cât şi pentru cel care o săvârşeşte. Aceste efecte sunt următoarele: 1. Nici un cleric hirotonit nu mai poate contracta o căsătorie legală conform canoanelor 6 şi 12 ale Sinodului VI Trulan 178. Repetarea hirotoniei pentru acelaşi grad atrage după sine pedeapsa depunerii atât pentru cel care a primit-o. iar dacă o face se pedepseşte cu anatema. 140 .7. deoarece aceasta este baza legalităţii ierarhiei. p. conform canonului 68 apostolic. în “Ortodoxia”. Nu toţi episcopii au dreptul de a săvârşi Taina Hirotoniei. iar în alte eparhii numai cu aprobarea episcopului locului. 586-613. 4. dar nici nu se mai poate repeta pentru aceeaşi treaptă conform canonului 2 al Sinodului IV ecumenic şi 22 al Sinodului Vi Trulan. Hirotonia o dată primită nu poate fi ştearsă. ci numai aceia care au primit Hirotonia prin succesiune neîntreruptă. Hirotonia şterge păcatele cele mai uşoare ale candidatului conform canonului 9 al Sinodului de la Neocezareea. numai aceia care au jurisdicţie şi ea să fie săvârşită în cadrul jurisdicţiei sale. 178 Sever Buzan. Cel hirotonit nu mai poate renunţa la slujba preoţească ocupând o slujbă profană. 2. IX(1957). nr. 3. Hirotonie şi hirotesie.

iar cele individuale mai ales pe cea executivă. Organele colective deţin puterea legislativă şi cea judecătorească. Pentru ca să existe un Sinod ecumenic trebuie să se îndeplinească unele condiţii interne şi externe . 2. 4. În cazul neparticipării unor episcopi aceştia trebuie să-şi dea votul prin alţi episcopi care să-i reprezinte: 141 .CAPITOLUL V ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII ORGANELE COLECTIVE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI Biserica se conduce atât prin organe colective cât şi prin organe individuale. Condiţiile interne sunt: a) Întreaga Biserică creştină trebuie reprezentată la Sinod prin episcopii cu hirotonie validă şi cu succesiune neîntreruptă. Sinodul ecumenic Consesnsus ecclesiae dispersae Sinodul Pan-Ortodox Sinodul particular 1. 3. cult şi organizare bisericească. Sinodul ecumenic reprezintă autoritatea supremă care poate legifera orice problemă bisericească. Organele colective de exercitare a puterii bisericeşti sunt: 1. Sinodul ecumenic Sinodul ecumenic este organul suprem de executare a puterii bisericeşti în toate problemele legate de dogme sau credinţă. b) Întreg episcopatul trebuie invitat la sinod. de canoane. hotărârile sale fiind obligatorii pentru întreaga Biserică creştină.

întrucât aceste hotărâri au privit Biserica unor anumite secole. Istoria celor şapte sinoade ecumenice ne arată că aceste condiţii au fost respectate totdeauna şi ele formează condiţiile absolut necesare pentru ţinerea şi recunoaşterea unui sinod. Ele au fost elaborate pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi nu în afara lor. organizare şi administraţie bisericească se pot modifica. dar numai cu drept de vot consultativ. de asemenea. b) Hotărârile să fie primite de întregul episcopat al Bisericii. d) La sinod mai pot participa preoţi şi diaconi. Ele pot fi dogmatice şi canonice sau de administraţie bisericească. 1. Judecarea învăţăturilor noi de credinţă apărute în diferite Biserici (can. ca Sinod ecumenic. adică şi de episcopii care nu au participat la Sinod. întrucât în asemenea caz s-ar modifica însuşi credinţa.c) Toţi participanţii la sinod au drept de vot egal şi deliberativ. intră dezbaterea şi hotărârea următoarelor probleme: 1. ele se pot eventual întregi acolo unde nu au fost stabilite clar şi precis şi numai în măsura în care adausul nu afectează conţinutul lor anterior. dar fără a avea drept de vot consultativ. Definirea dogmelor de credinţă în baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi expunerea lor în formă de mărturisiri (Simboale de credinţă) sau definiţii (can. Canoanele ca hotărâri ale Sinoadelor ecumenice în materie de cult. de cult şi de organizare.. 2. Hotărârile elaborate de Sinodul ecumenic în materie de credinţă se numesc dogme. adică ele au ţinut seama de epoca istorică respectivă. can. După actele sinoadelor ecumenice şi în sensul condiţiilor amintite. III ec. în cercul de competenţă al atribuţiilor unui Sinod ecumenic. 1. iar în materie de cult de organizare şi administraţie bisericească se numesc canoane.). Condiţii externe: a) Problemele discutate la Sinodul ecumenic trebuie să intereseze întreaga Biserică creştină. Dogmele nu se pot modifica. III ec. 7. 142 . mai pot participa şi autorităţile de stat. II ec. de momentul istoric care l-a trecut şi Biserica.

I. Paris. toată lumea. Nat. 6. VIII-e. El se întâlneşte la Pliniu. Tipuri de sinoade în sfintele canoane. 1). Exercitarea supremei puteri judecătoreşti asupra conducătorilor bisericeşti şi chiar asupra bisericilor particulare (can 12. XV(1963). Paris. 1974. 441. aşa cum reise şi din Evanghelia după Luca “εχηλθεν δογµα παρα καισαροϕ Αυγουστου απογραφεσται πασαν την οικουµενην ” (a ieşit poruncă de la împăratul August să se înscrie toată lumea [împărăţia]). 1975. 13. Mai târziu el s-a întrebuinţat exclusiv pentru a desemna adunarea bisericească. Paris. cu sensul de întrunire sau adunare deliberantă (Cf. 8. 25. 16. I. 179 143 . în “Studii Teologice”. 29 Trulan). Les Conciles oecumeniques V-e. Criştişor Manea. Mitrop. Autorite des Conciles oecumeniques. prin termenul οικουµενη (γη). 28. Ch. n. în canonul 37 apostolic (Cf. The Autority and Infaillibility of the Ecumenical Councils.. VI-e. 6. trad. Dar. Hefele. Stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti (can. 39 Trulan). Stabilirea de norme în legătură cu organizarea şi administrarea întregii Bisericii cu privire specială la stabilirea drepturilor bisericilor particulare (can. în “Messager de l’Exarchat du Patriarche russe en Europe Occidentale”. 2. de H. a locui. I. de obicei dogmatică. Trulan) 179. 12. 50). cap. VII-e. pentru prima dată. adică întrunirea conducătorilor bisericeşti. nr. 6. Din punct de vedere etimologic cuvântul “ecumenic” vine din limba greacă de la verbul οικεω şi înseamnă a trăi în casa sa. 2. vol.. Les Conciles oecumeniques. imperiul roman se identifica cu “lumea întreagă”. 7. Faptul acesta se realizează printr-o scrisoare enciclică scrisă de cei 4 patriarhi cu autoritate onorifică în Cuvântul “συνοδοϕ” a însemnat la început o adunare laică. la început. 3. 1. întrucât. Chevetogne. 1960. se înţelegea nu numai toată lumea. 4. Sintagma Ateniană. Arhim. în vechime. Leclercq. convocaţi pentru a hotărî asupra problemelor religioase.). iar η οικουµενη (γη) este pământul locuit. II.. 4. 5. universul. XXXV. Paris. 1. în situaţia în care nu poate avea loc un sinod ecumenic. du Cerf.. A. IV ec. Histoire des conciles d’apres les documents originaux. Consensus Ecclesiae Dispersae Reprezintă luarea unei hotărâri de către Biserica întreagă într-o anumită problemă. II ec. Ed. 8. L’Histoire. p. Revizuirea canoanelor date de sinoadele anterioare (can. orbis terrarum. VII. III ec. Vezi şi: Alberigo. IV ec. 1. 36.. IX. nr. 7 I ec. 28. 1. t. 1. în “Eastern Churches Review”. XXXV. Cu această accepţiune îl găsim. IV ec. Jean.. 78. p. n. p. ci şi imperiul roman singur. de aici rezultă că prin expresia “sinod ecumenic” se poate tot atât de corect înţelege “sinoade ale imperiului” cu ale cărui graniţe. I ec. sect.. 2 Trulan). nr. Basil.3. 1994. an. în “Le Concile et les concliles”. vol. 55. Examinarea şi întărirea Tradiţiei bisericeşti precum şi înlăturarea tradiţiilor false (can. 85-88. 7-8. a sta. Biserica se identifica (Drd. Hist. 32. Alivizatos. 81. de unde la forma pasivă – a fi locuit -. 1907. Tom.

mărturisire în care se accentuează toate tezele ortodoxe faţă de protestantism. 144 . şi care se adresează Bisericii dispersate în spaţiu şi în momentul obţinerii adeziunii pentru părerea emisă.Biserică. 3. După anul 1453 în locul sinoadelor endemice au apărut adevăratele sinoade pan-ortodoxe. În veacurile XVII şi XIX nu s-au ţinut astfel de sinoade. Antiohia şi Ierusalim) dat în anul 1848 Enciclicii papei Pius al IX-lea. ca protestantă. atunci aceasta este considerată ca hotărâre a întregii Biserici şi se publică ca atare în numele Bisericii întregi. care s-a ţinut la 1642 aprobând mărturisirea ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului. care se adresase la 6 ianuarie 1848 Bisericilor Ortodoxe chemându-le la unire cu cea catolică. Tot în 1672 s-a întrunit şi la Constantinopol un sinod panortodox şi în fine altul la 1691 tot la Constantinopol ambele condamnând mărturisirea de credinţă a lui Kiril Lukaris. Un astfel de act este răspunsul patriarhilor orientali ortodocşi (de Constantinopol. Un alt act cu o relativă valoare interortodoxă a fost acela prin care Biserica Ortodoxă Bulgară a fost declarată schismatică la anul 1872 de către patriarhiile din Constantinopol. Al doilea sinod pan-ortodox de mare importanţă a fost cel de la Moscova din 1666-1667 la care au participat şi patriarhii Alexandriei şi Antiohiei. deşi s-au mai produs acte având oarecum caracter general ortodox. La anul 1672 s-a întrunit la Ierusalim un sinod pan-ortodox care a aprobat mărturisirea de credinţă a Patriarhului Dositei al Ierusalimului. Sinodul Pan-Ortodox Este organul suprem de legiferare pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Alexandria. luând o serie de măsuri care au rămas valabile pentru Biserica Ortodoxă Rusă iar în ce-i priveşte pe rascolnici au rămas valabile şi pentru celelalte Biserici ortodoxe. fostul patriarh al Constantinopolului. Cel dintâi mare Sinod pan-ortodox a fost cel de la Iaşi. Alexandria şi Antiohia.

unde între problemele dezbătute a fost şi aceea a Sinodului ecumenic. 7. Autocefalia bisericească şi modul ei de proclamare.Congresul de la Atena din 1936 . continuate cu lucrările mai multor Conferinţe pan-ortodoxe prin care s-a stabilit şi ţinerea de lucrări a unui viitor sinod pan-ortodox. 2.Comisia de la Vatoped din 1930 care a luat în discuţie problemele care urmau să se supună întâi spre dezbatere unui prosinod şi apoi. Temele acestui sinod sunt următoarele: 1. După anul 1920 în vederea pregătirii unui sinod pan-ortodox au avut loc mai multe congrese. motiv pentru care în epoca modernă s-au ţinut trei mari sinoade. 8. Impedimentele la căsătorie. Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică. şi anume la Rhodos I în 1961. spre rezolvare. . . Problema calendarului. care se va numi “Sfântul şi Marele Sinod Pan-Ortodox”. Problematica pe care o va dezbate şi hotărî acest sinod este diferită şi foarte importantă. 5. pan-ortodoxe. Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine. unui sinod pan-ortodox. Diaspora ortodoxă. Recăsătorirea preoţilor. recăsătorirea preoţilor. Autonomia bisericească şi modul ei de proclamare. 145 . Rhodos II în 1963 şi Rhodos III la Chambesy în Elveţia la 1965. consfătuiri şi întruniri. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii. 9. Postul şi adaptarea sa la condiţiile vremii actuale. 10. comisii. data serbării Paştilor. 3.După secolul al XIX-lea s-a simţit nevoia întrunirii unui sinod panortodox. după cum urmează: . 4. 6. prieteniei şi înţelegerii între popoare.Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din anul 1923 care a dezbătut probleme canonice referitoare la calendarul Iulian.

Diac.Ortodoxia şi celelalte religii. în “Glasul Bisericii”. problema calendarului bisericesc şi Misiunea ecumenică şi Biserica Ortodoxă. . LXXXVI(1968). p. 716-733. Prof. 5.Căsătoria şi familia. p. în “Mitropolia Olteniei”. Nicolae Nicolaescu. 10111025. sub forma de rezoluţii. an.. Pr.Prima Conferinţă pan-ortodoxă de la Rhodos (24 septembrie-2 octombrie 1961) care a stabilit lista temelor viitorului pro-sinod. 10-12. 6. LXXXII(1964). nr. Probleme de drept bisericesc în dezbaterile Congresului interortodox de la Constantinopol din anul 1923. şi anume: Vaticanul şi Biserica Ortodoxă. 7-8. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu cealaltă lume creştină. Recunoaşterea Sfinţilor şi precizarea unei practici bisericeşti ortodoxe comune în chestiunea aceasta. an. Credinţa şi dogma. Pr. 879-880. Liviu Stan. 9-10.Aşezămintele de asistenţă socială. nr. XIII(1961). Aceste teme sunt următoarele: 1. Ortodoxia în lume. Cultul divin. Administraţia şi ordinea bisericească. nr. Dr. . Raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele. an. Teme teologice: .Euthanasia şi teologia ortodoxă. Traian Valdman. 3.Consfătuirea de la Moscova din 1948 a luat atitudine faţă de unele probleme. . XXVII(1969).Biserica Ortodoxă şi tineretul. 1005-1015. A patra conferinţă panortodoxă (Geneva-Chambesy. nr.-2 oct. A treia Conferinţă panortodoxă de la Rhodos. Prof. Prof. 4. 8. Liviu Stan. .Iconomia în Biserica Ortodoxă. p. în “Biserica Ortodoxă Română”. 11-12. p. . . 8-16 iunie 1968). 7. problema validităţii hirotoniilor anglicane.Ortodoxia şi discriminările etnico-sociale 180.Incinerarea morţilor şi teologia ortodoxă. an. în “Biserica Ortodoxă Română”. Probleme sociale . Soborul panortodox de la Rhodos (24 sept. 180 146 . 2. 1961). Drd. .

deci. 1977. Halleux.4. cu atât mai puţin din episcopi sau din ierarhia înaltă fără de celelalte elemente constitutive ale ei. se pot trage concluzi clare asupra formei de conducere a Bisericii.. 181 147 . 1993. pe care am putea-o defini ca formă ierarhică sinodală. cu mirenii şi cu monahii. nr. Ierarhii şi sinoadele episcopale reprezintă elementul princip0al şi permanent de conducere a Bisericii. în “Revue Theologique de Louvain”. 24. Se poate spune. sau fără ca cele dintâi să se reazeme pe colaborarea directă a acestora. că forma de conducere a Bisericii este cea ierarhică-sinodală. A. L’Institution de la pentarchie des patriarches. dar el coexistă în acelaşi timp şi lucrează împreună în permanenţă cu celelalte elemente care intră în alcătuirea Bisericii şi anume cu clericii din alte trepte. Athenes. Din îmbinarea acestor două elemente şi din modul în care ele îşi îndeplinesc misiunea conducătoare în Biserică rezultă însăşi forma de conducere a Bisericii. Căci aşa precum nu poate exista Biserică formată numai din cler. cu o largă bază în toate cele trei stări în care sunt împărţiţi membrii ei şi ca expresie a tuturor acestora. Vl. La collegialite dans l’Eglise ancienne. Forma de conducere a Bisericii Din cele spuse cu privire la organele individuale şi la cele sinodale ale Bisericii. precum şi cu privire la sinodalitate şi la felurile ei. fără ca în acestea să fie reprezentate celelalte elemente constitutive ale Bisericii. 2 vol. la toate lucrările pe care sunt chemate să le îndeplinească în calitate de organe de conducere ale Bisericii. sprijinită pe larga bază a întregului corp comunitar al Bisericii181. Phidas. tot aşa nu poate exista nici autoritate bisericească exclusiv constituită numai din organe ale episcopatului sau ale clerului în genere.

iar credincioşii sunt mădularele acestui Trup (Efes.ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Sfânta Biserică Biserica ca “aşezământ sfânt pentru mântuirea credincioşilor” s-a întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce şi s-a organizat în chip de comunitate sau societate religioasă sub puterea Sfântului Duh. Sfânta Biserică este una şi unica sfântă. Biserica cea una se prezintă astăzi sub formă de confesiuni. la Cincizecime (F. Biserica Ortodoxă Română se organizează şi conduce în baza statutului ei de organizare şi funcţionare şi a regulamentelor de aplicare a acestora. pentru că în ea se continuă lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a Domnului.ca şi pe cei din diaspora. 5. elaborate pe baza principiilor canonice fundamentale cuprinse în Hotărârile Sinoadelor ecumenice. 20. împrăştiaţi în întreaga lume. Biserica este “stâlp şi întărire al adevărului pentru că ea singură nu poate greşi deoarece are însuşirea infailibilităţii. Capul Bisericii este Hristos Domnul. 148 . universală.A. şi este apostolică pentru că se organizează şi conduce după învăţătura Domnului transmisă nouă de Sfinţii Apostoli.România . este ecumenică. Biserica Ortodoxă Română face parte din Biserica creştină a Răsăritului sau din Ortodoxia Ecumenică şi cuprinde pe toţi credincioşii români de religie creştină ortodoxă din patria noastră . 28). 25). din Colecţia de Canoane ale Bisericii Ortodoxe. Biserica este Trupul Tainic al Domnului. care şi ele se numesc pe sine biserici. Biserica Ecumenică a Răsăritului. catolică sau sobornicească pentru că ea adună în unitatea internă de credinţă şi în unitate externă de fapte şi manifestări toată lumea. şi în cadrul acestora pe unităţi teritoriale bisericeşti după zone sau etnii sau naţiuni.

În raport cu celelalte Biserici Ortodoxe naţionale, Biserica Ortodoxă Română este autocefală, adică independentă jurisdicţional faţă de organizaţiile bisericeşti similare din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice. Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă Română, organizată în cadrul Statutului naţional român - unitate socio-politică distinctă prin poziţia sa geografică, prin condiţii proprii de cultură, prin limbă şi prin tradiţii deosebite - are dreptul să se conducă singură prin propriile sale organe bisericeşti, în totală independenţă jurisdicţională de alte Biserici Ortodoxe. Această independenţă jurisdicţională nu înseamnă fărâmiţarea unităţii ortodoxiei ecumenice, ci numai autodeterminare ţinându-se seama de condiţiile naturale specifice în care trăieşte fiecare Biserică Ortodoxă şi care-o determină fiecăreia manifestări deosebite cu un conţinut specific distinct, naţional, cultural şi tradiţional. Pe deasupra acestor deosebiri, fiecare Biserică Ortodoxă naţională - şi deci şi Biserica Ortodoxă Română - este unitară în organizarea sa şi totodată îşi păstrează unitatea doctrinară, canonică şi cultică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe care împreună formează Biserica Ecumenică a Răsăritului. Organizarea autocefală a Bisericii Ortodoxe Române corespunde principiului democratic de organizare şi conducere a vieţii creştine, principiul fundamental propriu Bisericii Ortodoxe în opoziţie cu acela al Bisericii Apusene, catolice. Situaţia juridică specifică în raport cu Statul, sau poziţia în Stat se defineşte prin precizarea din Statut că Biserica Ortodoxă Română este autonomă, prin autonomie înţelegându-se - în terminologia canonică “independenţa deplină a Bisericii faţă de Stat în toate privinţele, independenţă ce decurge din originea şi natura deosebită a Bisericii, precum şi din mijloacele şi di ţelurile deosebite ale Bisericii faţă de cele ale Statului”, adică “dreptul firesc al Bisericii de a-şi fixa singură în mod independent de Stat, normele ei de tot felul, normele doctrinare, cultice şi juridice proprii naturii sale de a se conduce prin acestea în acelaşi mod independent faţă de Stat.”

149

Biserica Ortodoxă Română potrivit învăţăturii şi canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului şi tradiţiilor sale, în conformitate cu statutul său de organizare şi funcţionare se administrează în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese din cler şi popor prin votul credincioşilor şi constituite în conformitate cu dispoziţiile Statului” (art. 3 St.). Atât autocefalia cât şi autonomia Bisericii se duce la expresie şi se traduce practic în viaţa bisericească prin sinodalitate, principiul propriu al guvernării democratice al Bisericii definit astfel de Statut: “Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodal-ierarhică” (art. 3 St.). Sinodalitatea, ca principiu specific ortodox, ca principiu democratic creştin de organizare şi conducere a Bisericii, este diametral opus principiului autocrat-papist al Bisericii Catolice, şi se aseamănă cuprincipiul constituţionalităţii demografice al Statului de drept şi poate fi numit constituţionalism democratic bisericesc. Sinodalitatea stă la baza structurii Bisericii noastre. În baza acestui principiu toate organele de conducere ale diverselor unităţi administrative bisericeşti şi chiar organul suprem al puterii bisericeşti, care este Sfântul Sinod plenar, absolut toate se constituie prin alegeri ce se fac prin votul obştesc al credincioşilor, exprimat fie direct, fie pe cale reprezentativă prin delegaţi aleşi. întreaga viaţă bisericească se conduce sinodal, prin faptul că în fruntea tuturor unităţilor administrative bisericeşti se găseşte un colegiu restrâns, ca organ reprezentativ ales, care are obligaţia, consecvent democratică, de a face rapoarte periodice despre activitatea lui în faţa adunărilor sau corporaţiilor reprezentative care le-au ales şi este răspunzător în faţa acestora. În baza aceluiaşi principiu diversele unităţi administrative ale Bisericii şi organele locale de conducere ale acestora se bucură de libertate şi independenţă în raport cu celelalte unităţi şi organele respective superioare, care se comportă ca organe de frânare a abuzurilor eventuale ale organelor inferioare, ca instrumente de reglare şi control care asigură buna funcţionare a acestora şi mai ales ca 150

indicativ care asigură unitatea de acţiune şi uniformitatea necesară în întregul aparat administrativ al Bisericii. Toate aceste principii fundamentale ale organizării şi conducerii Bisericii Ortodoxe Române ce constituie osatura canonică a Statutului, dau expresie legală şi satisfacţie năzuinţelor credincioşilor, şi în acelaşi timp asigură buna cârmuire democratică a Bisericii, care garantează desfăşurarea vieţii bisericeşti, într-un climat de toleranţă şi respect reciproc în raport cu celelalte culte religioase din ţară ca şi cu instituţiile socio-politice din cadrul statului de drept democrat român. În baza Statutului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie cu titulatura de “Patriarhia Română”. Sub raportul orânduirii canonice şi administrative, cuprinde cinci mitropolii: 1. Mitropolia Munteniei şi Dobrogei cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în Bucureşti; Arhiepiscopia Tomisului cu reşedinţa în Constanţa; Arhiepiscopia Târgoviştei, cu reşedinţa la Târgovişte; Episcopia Argeşului cu reşedinţa la Curtea de Argeş; Episcopia Buzăului cu reşedinţa la Buzău; Episcopia Dunării de Jos, cu reşedinţa la Galaţi; Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, cu reşedinţa la Slobozia, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, cu reşedinţa în Alexandria. 2. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Iaşilor, cu reşedinţa la Iaşi; Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, cu reşedinţa la Suceava; Episcopia Romanului, cu reşedinţa la Roman şi Episcopia Huşilor cu reşedinţa la Vaslui. 3. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile: Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa la Sibiu; Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu reşedinţa la Cluj-Napoca; Arhiepiscopia Alba-Iuliei, cu reşedinţa la AlbaIulia; Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, cu reşedinţa la Baia Mare; Episcopia Oradiei, cu reşedinţa la Oradea şi Episcopia de Harghita şi Covasna cu reşedinţa la Miercurea Ciuc.

151

4. Mitropolia Olteniei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Craiovei cu reşedinţa la Craiova; Episcopia Râmnicului cu reşedinţa la RâmnicuVâlcea. 5. Mitropolia Banatului, cu eparhiile: Arhiepiscopia Timişoarei, cu reşedinţa la Timişoara; Episcopia Aradului Ienopolei şi Hălmagiului, cu reşedinţa la Arad; Episcopia Caransebeşului, cu reşedinţa la Caransebeş. Pentru românii ortodocşi de peste hotare, avem: - Arhiepiscopia misionară ortodoxă română în S.U.A. şi Canada, cu sediul la Detroit; - Mitropolia ortodoxă română pentru Germania şi Europa Centrală , cu sediul la Regensburg; - Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Meridională, cu sediul la Paris; - Episcopia ortodoxă de Gyula, cu sediul la Gyula. Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române Biserica Ortodoxă Română are ca organe centrale deliberative: Sfântul Sinod şi Adunarea Naţional-Bisericească; iar ca organe centrale executive: Consiliul Naţional-Bisericesc şi Administraţia Patriarhală. Hotărârile organelor centrale sunt obligatorii pentru întreaga Biserica Ortodoxă Română. Sfântul Sinod . Este cea mai înaltă autoritatea a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate chestiunile spirituale şi canonice, precum şi pentru cele bisericeşti de orice natură date în competenţa sa. Se compune din Patriarh, ca preşedinte; şi toţi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii şi episcopii şi arhiereii vicari în funcţie, ca membrii. Sfântul Sinod poate chema la consfătuire pe reprezentanţii clerului, ai mănăstirilor şi ai învăţământului teologic. Sfântul Sinod are următoarele atribuţii importante: a păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, cu celelalte Biserici ortodoxe, ca şi în Biserica Ortodoxă Română; a examina alegerile de ierarhi; a hotărî asupra retragerilor de ierarhi; a judeca pe membrii săi, a judeca recursurile clericilor în 152

materie de caterisire; a îndruma şi supraveghe ca activitatea organelor executive din unităţile administrative bisericeşti să se desfăşoare potrivit normelor legale; a autoriza, iniţia şi supraveghea tipărirea de cărţi de ritual şi de icoane religioase; a îndruma învăţământul pentru pregătirea personalului cultului şi pe cel de instruire şi educare a credincioşilor, din şcolile de toate gradele; stabileşte programele şi normele de catehizare; a lua măsuri în vederea promovării vieţii religioase şi a moralităţii clerului; a imita, a supraveghea şi a autoriza editarea şi răspândirea de cărţi religioase, în special a Sfintei Scripturi; a interpreta dispoziţiile statutare şi legale; a hotărî în toate chestiunile de orice natură care intră în competenţa sa, precum şi a celor care nu sunt date în competenţa altui organ. Sinodul permanent . Funcţionează între sesiunile Sfântului Sinod şi exercită atribuţiile Sfântului Sinod prevăzute de Statut. Se compune din Patriarh, ca preşedinte, şi mitropoliţii în funcţiune, ca membrii. Adunarea Naţională Bisericească. Este organul reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române, pentru toate chestiunile economice-administrative, precum şi pentru cele care nu intră în competenţa Sfântului Sinod. Se compune din câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, u cleric şi doi mireni, delegaţi din Adunările Eparhiale respective pe termen de 4 ani. Membrii Sfântului Sinod fac parte de drept din Adunarea Naţională Bisericească. Preşedintele Adunării Naţionale Bisericeşti este Patriarhul, iar în lipsă unul din Mitropoliţii sau Episcopii, în funcţiune, în ordinea arătată în Statut. Adunarea Naţională Bisericească are următoarele atribuţiuni mai importante: a susţine interesele şi drepturile Bisericii Ortodoxe Române, a reglementa şi conduce treburile patrimoniale, şcolare, culturale, funcţionale şi epitropeşti ale întregii Biserici. A hotărî asupra administrării bunurilor bisericeşti; a vota bugetul; a exercita orice alte atribuţiuni care îi sunt date prin legi şi regulamente. Consiliul Naţional Bisericesc. Este organul suprem administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti. El se compune din 9 membrii, 153

ca membrii permanenţi. Patriarhul. dispune cercetarea acestora de către Sinodul Permanent. Preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc este Patriarhul. la lucrările părţilor componente superioare. exercită orice alte atribuţiuni date lui prin canoane. Administraţia Patriarhală ajută pe Patriarh. prin reprezentanţii săi. Consiliul Naţional Bisericesc exercită atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti. 154 . prevăzute de Statut. exercită dreptul de devoluţiune. cancelaria patriarhală şi corpul de inspecţie şi control. Are următoarele atribuţii: convoacă şi prezidează organele deliberative centrale şi duce la îndeplinire hotărârile acestora. eparhia. 6 consilieri administrativi. Modul de constituire şi funcţionare a părţilor componente şi al organelor locale de acelaşi grad sunt identice pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română. vizitează colegial pe ierarhii Bisericii. se îngrijeşte de completarea eparhiilor vacante. Membrii Sfântului Sinod pot participa cu vor deliberativ la şedinţele Consiliului. iar în lipsă locţiitorul său. emite gramate. independent de altă parte componentă de acelaşi grad şi a participa. iar rezultatul acestora îl aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod. reprezintă Patriarhia. întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersului treburilor bisericeşti şi exercită orice alte atribuţiuni ce i se vor da de Adunarea Naţională Bisericească prin regulamente. primeşte plângeri aduse împotriva chiriarhilor. Fiecare din părţile componente ale Bisericii are dreptul a se conduce şi administra.: sfinţeşte pe mitropoliţi. Se compune din 2 vicari arhierei. mănăstirea. mitropolia. ca întâi-stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. întreţine raporturi cu celelalte Biserici. Organizaţia locală În Patriarhia română părţile constitutive şi unităţi administrative locale sunt: parohia.3 clerici şi 6 mireni. protopopiatul. aleşi de Adunarea Naţională Bisericească pe termen de 4 ani şi din consilierii administrativi. legi şi regulamente.

a îndeplini faptele milei creştine. întări şi răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe. ca organ executiv şi comitetul parohial. a se împărtăşi de Sfintele Taine a fi instruiţi şi educaţi în lumina învăţăturii creştine. a face acte de caritate. administrează averea parohiei şi se îngrijeşte de bunul mers al treburilor bisericeşti. ca organ deliberativ. După însemnătatea lor parohiile sunt pe trei categorii. a cerceta Sfânta Biserică. Membrii Adunării Parohiale desemnează prin alegere pe preoţii şi diaconii di parohie.Parohia este comunitatea credincioşilor. precum şi pe cântăreţi în cazul că chiriarhul va cere: alege membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial. Comunitatea credincioşilor care nu poate susţine o parohie se alătură la o comunitate vecină. întocmeşte bugetul. Este organul colegial deliberativ compus din toţi bărbaţii. pe timpul cât Adunarea 155 Parohială nu este întrunită. cu o viaţă morală nepătată care îşi îndeplinesc toate îndatoririle morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei. ca persoană morală sau juridică sunt: organele colegiale: Adunarea Parohială. iar ca organe individuale: parohul şi epitropul. purtând denumirea de filie. clerici şi mireni. Membrii parohiei au dreptul şi îndatorirea: de a susţine. independenţi. Organele de conducere şi administrare a parohiei. a lucra astfel ca toţi credincioşii să vieţuiască potrivit învăţăturilor acestei credinţe. Adunarea Parohială. a participa la Sfintele slujbe. credincioşi majori ai parohiei. clerici şi mireni de religie creştină ortodoxă aşezaţi pe un anumit teritoriu şi organizată ca unitate administrativă bisericească locală cu personalitate juridică sub conducerea organelor locale ale puterii bisericeşti. etc. desfiinţarea şi modificarea teritorială a unei parohii se aprobă de Adunarea Eparhială. ca organ ajutător al Consiliului Parohial. la cererea credincioşilor şi cu avizul protopopului. a întreţine şi a ajuta Biserica şi pe slujitorii săi. Consiliul Parohial . Înfiinţarea. Este organul executiv al Adunării Parohiale şi exercită. Consiliul Parohial. în frunte cu un preot paroh. cu care formează împreună o parohie. verifică activitatea acestor organe. .

susţinerea corului. şcolare şi fundaţionale şi este răspunzător cu întreaga sa avere pentru buna administrare şi gestionare a averii parohiale ce ia fost încredinţată. Parohul. Este format din membrii de drept cu vot deliberativ: preotul paroh. 7. controlează administrarea averii bisericeşti. Comitetul. culturale. reprezintă parohia în justiţie. legal împuterniciţi. Comitetul nu are gestiune proprie. operelor de milă creştină. iar în orânduirea administrativă este conducătorul administraţiei parohiale. păstrează banii şi hârtiile de valoare. didactice . convoacă şi prezidează Adunarea şi Consiliul Parohial şi duce la îndeplinire dispoziţiunile acestora. Comitetul parohial funcţionează pe lângă Consiliul Parohial având drept sarcini înzestrarea şi înfrumuseţarea Bisericii. este catehet pe linie de învăţământ religios al şcolii din parohie şi gestionar al patrimoniului parohiei. Ca delegat al Consiliului Parohiei îndeplineşte sarcina de administrator al averii parohiale sub controlul parohului. prezintă anual un raport documentat asupra veniturilor şi cheltuielilor bisericeşti. Atrbuţiunile şi obligaţiunile parohului. în afară de cele harismatice. 156 . E constituit din bărbaţi şi femei sau şi numai femei. personal sau prin delegaţi. se administrează prin epitropie. ţine evidenţa contabilă. ţine la zi inventarul. În această calitate duce la îndeplinire hotărârile Adunării Parohiale şi a Consiliului Parohial. 9 sau 12 după mărimea parohiei. în faţa autorităţilor şi faţă de terţi. ca preşedinte. sunt următoarele: aduce la îndeplinire toate dispoziţiunile Statutului şi Regulamentelor în ceea ce priveşte parohia . a curţilor bisericeşti şi a cimitirelor.atribuţiunile acesteia. Comitetul poate funcţiona pe secţii sau prin asociere cu comitete similare.i de conducere spirituală. a cercurilor misionare. ceilalţi preoţi şi diaconi din parohie şi primul cântăreţ al Bisericii parohiale şi din membrii aleşi pe 4 ani. a bibliotecii. susţinerea învăţământului catehetic. ţine evidenţa credincioşilor. Epitropul. şi organ executiv al Adunării Parohiale şi al Consiliului Parohial. Ca împuternicit al Episcopului este conducătorul sufletesc al credincioşilor din parohie. ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor.

diaconii şi personalul inferior trebuie să locuiască în parohie. care cuprinde mai multe parohii din aceeaşi eparhie. care este conducătorul direct al întregii 157 . În acest scop în mănăstiri se vor înfiinţa cursuri monahale misionare.Pe lângă preotul paroh. tipografii. Este o unitate de circumscripţie administrativă bisericească. legătorii de cărţi. Conducătorul suprem al mănăstirii este Chiriarhul. avizează lucrările parohiilor care urmează a fi supuse aprobării organelor eparhiale. sărăcie de bună voie şi ascultare necondiţionată. supraveghează şi călăuzeşte activitatea catehetică. şi are următoarele atribuţiuni: îndrumă. dacă necesităţile parohiei cer. Protopopiatul. culturală şi socială a preoţimii. Fiecare mănăstire e datoare a organiza viaţa interioară şi a promova îndeletniciri potrivite cu sfinţenia locului. Protopopul este conducătorul protopopiatului şi organul de legătură între parohie şi eparhie. Mănăstirea este un aşezământ în care trăieşte o comunitate religioasă de călugări sau călugăriţe hotărâţi a-şi petrece viaţa în înfrânare. Mănăstirea. Fiecare protopopiat are o cancelarie condusă de protopop. coordonează şi supraveghează activitatea bisericească a parohiilor din protopopiat. îndeplineşte orice alte atribuţiuni ce-i vor fi date de organele eparhiale. Mănăstirile se pot înfiinţa numai cu aprobarea Sfântului Sinod la propunerea episcopului. ajutat de un secretar-preot şi alţi funcţionari. inspectează parohiile. ţinând seama de întinderea teritorială a unităţilor administrative ale Statului. duce la îndeplinire ordinele primite şi raportează despre aceasta. pastorală. Mănăstirea depinde întru toate direct şi exclusiv de Chiriarhul respectiv. stă la faţa locului stareţul. ateliere. preoţii slujitori. iar în lipsa lui. care este conducătorul ei canonic. Parohul. pot fi mai mulţi preoţi şi diaconi. Întinderea teritorială se determină de Adunarea Eparhială.

precum şi pentru cele care nu intră în competenţa episcopului. şcolare. Stareţul este ajutat în conducerea mănăstirii de soborul mănăstiresc. hotărăşte asupra administrării patrimoniului eparhial. Eparhiile pot fi episcopii sau arhiepiscopii şi sunt conduse respectiv de către un episcop sau arhiepiscop. grupate în protopopiate şi din mănăstirile aflate pe acel teritoriu. referind despre aceasta Sfântului Sinod şi Adunării Eparhiale. Membrii Adunării se aleg pe 4 ani. Organizarea vieţii monahala şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor se face printr-un regulament interior întocmit de Sfântul Sinod. hotărăşte asupra înfiinţării de protopopiate şi parohii. alege pe membrii Consiliului Eparhial. face vizite canonice în eparhia sa. Adunarea eparhială are următoarele atribuţii: susţine interesele religioase şi drepturile Biserica conform legilor ţării. Adunarea Eparhială . conduce organele eparhiale şi duce la îndeplinire hotărârile acestora. alege un cleric şi doi mireni ca reprezentanţi eparhiali în Adunarea Eparhială Bisericească. Eparhia. Este organul deliberativ pentru toate chestiunile administrative. se îngrijeşte de învăţământul teologic şi 158 . El reprezintă eparhia.mănăstiri. Episcopul este dator a sta neîntrerupt în eparhie. Este unitatea administrativă teritorială bisericească sub conducerea unui episcop. ca organ deliberativ. cultice. a mângâia şi a lumina direct pe credincioşi. iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. Adunarea Eparhială. pentru a controla mersul treburilor bisericeşti. Episcopul se îngrijeşte de bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie. constituită dintr-un număr de parohii. Eparhia are ca organ de conducere harismatic pe un episcop (arhiepiscop). consiliul duhovnicesc şi consiliul economic. culturale şi economice ale eparhiei. Adunarea se compune din reprezentanţi clerului şi credincioşilor în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni în număr de 30. hirotoneşte clerici.

Mitropolitul convoacă şi conduce Sinodul şi duce la îndeplinire hotărârile acestuia. El de asemenea verifică respectarea normelor legale cu privire la alegerile de personal bisericesc. numiţi de Chiriarh cu avizul consiliului eparhial şi din 9 membrii: 3 clerici şi 6 mireni. cu patrimoniu distinct Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române . fundaţionale. sub conducerea Sinodului Mitropolitan. Mitropolia. Consiliul eparhial. consilierii administrativ ca membrii permanenţi. Este organul executiv al Adunării Eparhiale şi conducătorul afacerilor administrative. 3-6 consilieri administrativi.catehetic. Şcolile teologice. bisericeşti. Consiliul eparhial se compune din episcop ca preşedinte. Administraţia Eparhială. vicarul administrativ. iar în timpul dintre sesiunile Adunării Eparhiale. Este unitatea administrativă bisericească teritorială formată dintr-un număr de eparhii. Se compune din episcopii eparhioţi în frunte cu Mitropolitul. Instituţiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române Pe lângă Patriarhia Română funcţionează. economice şi fundaţionale pentru Eparhia întreagă. Se compune din vicarul eparhial. Cancelaria eparhială şi corpul de inspecţie şi control. şcolare ale eparhiei. Sinodul Mitropolitan. dispunând instituirea unei comisii interimare până la alegerea unor noi organe. suspendă sau dizolvă Consiliile Parohiale şi revocă pe epitropii care s-au făcut vinovaţi de grave abateri. aleşi pe termen de 4 ani de Adunarea Eparhială. îndeplineşte atribuţiile acesteia prevăzute de Statut. iar pe lângă fiecare eparhie Fondul de 159 . hotărăşte asupra achiziţionării şi înstrăinării de bunuri mobile şi imobile culturale. din episcopul vicar. Ajută pe episcop la exercitarea artribuţiunilor sale executive. şcolare. vizează colegial pe episcopii eparhioţi. Casa de Pensii. primeşte plângeri împotriva acestora. culturale.

Fondul de pensii se asigură prin contribuţiile salariaţilor şi contribuţii de la unităţile bisericeşti. Institutul Biblic şi de Misiune funcţionează sub îndrumarea Patriarhului. Toate aceste produse se distribuie prin magazinele bisericeşti eparhiale şi constituie monopol al Bisericii. Şcolile teologice. aparţin organelor Bisericii Ortodoxe Române. pregătesc personalul bisericesc. fiind administrat de Consiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală. potrivit protocolului 160 . necesare Bisericilor şi credincioşilor. este organizată şi funcţionează pe baza unui Regulament special ce ţine seama de prevederile Statului în materie. a cărţilor de ritual. tipărirea şi răspândirea Sfintei Scripturi. a lucrărilor şi revistelor de ştiinţă şi literatură teologică. la trei niveluri: Facultăţi de Teologie în cadrul Universităţilor autonome ale Statului. aleşi de Sinodul Permanent şi de Consiliul Naţional Bisericesc în şedinţă comună. precum şi confecţionarea şi răspândirea icoanelor şi obiectelor sacre şi a celor cu caracter religios.asigurare a bunurilor bisericeşti. se va face după criterii asemănătoare cu cele privitoare la învăţământul public pentru şcolile de grad corespunzător. Casa de Pensii cu sediul la Bucureşti. are drept scop editarea. ajutaţi de un comitet tehnic compus din 4 membrii şi un preşedinte. şi după caz şi de legea învăţământului de Stat. Seminarii (licee seminariale şi Şcoli de cântăreţi). Institutul Biblic şi de Misiune cu sediul la Bucureşti. Organizarea şi funcţionarea Institutului Biblic se reglementează prin Regulament special. Jurisdicţiunea canonică şi de învăţătură dogmatică. organizate pe baza unui regulament special. Casa de Ajutor Reciproc a Clerului şi salariaţilor bisericeşti din Eparhie. Organizarea învăţământului şi recrutarea corpului didactic. pe termen de 4 ani. precum şi îndrumarea şi controlul învăţământului şi al gestiunii în şcolile pentru pregătirea personalului bisericesc de orice grad. a manualelor şcolare şi a cărţilor pentru întărirea religiozităţii credincioşilor. stabilite în Statut şi prin Regulament.

funcţionarea şi constituirea patrimoniului se fac conform dispoziţiunilor prevăzute în Regulamentul special. mănăstirilor. funcţionează la fiecare Eparhie şi este format din trei membrii titulari şi 2 membrii supleanţi. cu cunoştinţe canonice şi un cântăreţ. Este alcătuit dintr-un preşedinte şi 3 membrii. Consistoriul eparhial şi Consistoriul central bisericesc. Consistoriul Disciplinar Protopopesc. Disciplina clerului. decât cele care prevăd pedeapsa destituirii pentru cântăreţii bisericeşti. Organizarea şi funcţionare caselor de ajutor reciproc se face pe baza unui regulament special. parohiilor. Casa de Ajutor Reciproc a Clerului şi salariaţilor bisericeşti din eparhie are drept scop acordarea de împrumuturi clerului. cu privire la taxele de epitrahil. de către Chiriarh. privind personalul bisericesc inferior sunt definitive după aprobarea lor de către Chiriarh şi nu pot fi atacate cu recurs la Consistoriul Eparhial. Fondul de asigurare a bunurilor bisericeşti are ca scop asigurarea bunurilor bisericeşti din cuprinsul Eparhiei respective. toţi preoţi aleşi 161 . din protopopiat. Este condus şi administrat de serviciul economic al administraţiei eparhiale.încheiat între Patriarhie şi Ministerul Cultelor şi Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei. precum şi cele privitoare la micşorarea veniturilor preoţeşti de către Adunarea Parohială. Eparhiei. în chestiuni pur bisericeşti sunt: Consistoriul disciplinar protopopesc. Consistoriul Eparhial. Funcţionează pe lângă protopopiat ca organ disciplinar şi de judecată pentru personalul bisericesc inferior şi ca organ de împăciuire pentru neînţelegerile ivite în sânul personalului bisericesc. neînţelegerile dintre parohieni şi preoţime. Organele disciplinare şi de judecată pentru clericii de mir. Organizarea. Fondul se formează prin cotizarea unităţilor bisericeşti. cum şi de ajutorare pentru personalul bisericesc în caz de boală sau deces. dintre preoţii cu examen de promovare din categoria I-a. preoţi. dintre care 2 membrii clerici. cântăreţi. Hotărârile Consistoriului disciplinar protopopesc. numiţi pe termen de 4 ani. diaconi.

Consistoriul Central este organ de recurs pentru hotărârile Consistoriului Eparhial cu excepţia celor prin care s-a aplicat pedeapsa caterisirii182. În istoria sinodului particular se deosebesc trei perioade. 182 162 . Bucureşti. care mânuieşte această putere pe un teritoriu delimitat. sau într-o anumită unitate geografică din cadrul Bisericii Ortodoxe. Se aleg de Adunarea Naţional-Bisericească. sau hotărâri supuse recursului după criterii ce se vor stabili prin regulament. Preşedintele se numeşte de către Patriarh. în “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”. Consistoriul Central Bisericesc. prin simpla lor aprobare de către Chiriarh. denumită şi perioada formării Bisericii autocefale ortodoxe. 2. Consistoriul Eparhial dă hotărâri definitive.de Adunarea Eparhială pe 4 ani. Perioada I care ţine de la începutul creştinismului şi până în secolul al IV-lea. Aceste perioade sunt următoarele: 1. exarhale şi patriarhale. denumită şi perioada formării unităţilor mitropolitane. pe 4 ani. SINODUL PARTICULAR Sinodul particular este organul colectiv de exercitare a puterii bisericeşti. din secolul XIX până astăzi. 3. funcţionează la Patriarhie şi este format din 5 membrii şi un grefier. Perioada a III-a. Perioada a II-a. 1953. Consistoriul are un grefier. Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Tot atâţia supleanţi. Preşedintele se numeşte de Chiriarh dintre membrii permanenţi. care ţine din secolul IV până în secolul XVIII. Toţi sunt preoţi.

care primeşte autocefalia de la Sinodul III ecumenic. dar nici acesta să nu facă nimic fără ceilalţi episcopi. sinoadele particulare nu vor mai avea un caracter răzleţ. iar cel din capitala prefecturii . cuprinzând pe toţi episcopii de pe teritoriul administraţiei imperiale respective. Biserica Ortodoxă se organizează autocefal pe unităţi naţionale. episcopii se adunau ori de câte ori se ivea vreo problemă mai importantă spre a lua o hotărâre care apoi era respectată de către toţi. Chiar pe la jumătatea secolului al II-lea. din secolul IV Imperiul roman de Răsărit se organizează administrativ în 4 prefecturi. Astfel de Biserici autocefale sunt: Arhiepiscopia Ciprului . în care să se examineze dogmele de credinţă şi să se rezolve problemele bisericeşti. Apoi. Episcopul din capitala provinciei devine mitropolit. Polonia. cel din capitala diocezei . Au mai primit autocefalia Biserica Rusă.În prima perioadă. Albania. canonul 37 apostolic prescrie ca episcopii unei provincii să recunoască pe unul dintre dânşii ca şi cap şi să nu se întreprindă nimic fără consimţământul acestuia. la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne. ci vor fi convocate fie în capitala prefecturii. Alexandria. Biserica Română şi Biserica Bulgară. prin canonul 8. Astfel. sinodul episcopilor să se ţină de două ori pe an. Patriarhia Sârbă din 1346. ca fiind Roma cea Veche. de către patriarh. de obicei cei apropiaţi.patriarh. mai mulţi episcopi.de către mitropolit. Iar canonul 37 apostolic stipulează ca. Sinodul particular îşi are originea în practica bisericească din timpul Sfinţilor Apostoli. 163 . mitropoliile autocefale din Cehoslovacia. 12 dioceze şi 96 de provincii.exarh. se adunau în sinod pentru a discuta anumite chestiuni legate de viaţa bisericească pentru a nu se frânge unitatea ei. Mai târziu. Această practică este apoi sancţionată şi de dispoziţiile canonice. fie în capitala provinciei . Roma cea Nouă. în secolul IV ecumenic din 451 prin canonul 28 sunt cunoscute 5 scaune patriarhale şi anume: Roma. De acum. în unele Biserici particulare. Constantinopol. Antiohia şi Ierusalim.

potrivit producerii bisericeşti. sinoadele particulare nu pot emite dogme. care se ţin de două ori pe an. iar din secolul al XVIII sinoadele particulare se numesc: periodice sau permanente. Felurile sinodului particular După felul lor. nu participă la sinoadele particulare. fiind prezenţi mitropolitul şi cel puţin doi episcopi.Membrii sinodului particular sunt numai episcopii în cadrul cărora se includ şi episcopii vicari. deşi nu au jurisdicţie teritorială. dar pot însă delimita principiile de păstrare a dogmelor sau de interpretare a Sfintei Scripturi. evanghelice şi de judecată bisericească. care trec peste puterea unui episcop şi pe care sinodul trebuie să le rezolve ţinând seama de normele şi hotărârile forurilor superioare. Hotărârile sinoadelor particulare se aduceau în materie de organizare. În materie de credinţă. Canonul 6 al Sinodului VII ecumenic împarte problemele care cad în competenţa sinodului particular în: canonice. fiind obligatorii pentru teritoriul respectiv. sinoadele particulare pot fi: sinoade particulare obişnuite . Preoţii şi diaconii. deoarece aceşti episcopi au drept de vot egal cu ceilalţi. dar au însă hirotonia legală în episcop. a) Cele canonice sunt următoarele: 164 . sinoadele edemice la care participă şi alţii episcopi de pe alte teritorii dar în acest caz hotărârile adoptate trebuiesc respectate şi la ei. administrare şi disciplină. sinoade numite congrese bisericeşti. Competenţa sinoadelor particulare Cercul de competenţă al sinodului particular se referă la toate problemele mai importante ale mitropoliei. la care participă pe lângă episcopi şi preoţi şi mireni. la care participă numai episcopii de pe teritoriul respectiv. conform canoanelor 16 şi 20 al sinodului din Antiohia.

hotărăşte asupra litigiilor ivite între episcopi referitor la numirea în parohii (canonul 17 al Sinodului IV ecumenic. supraveghează conduita morală a clericilor din eparhie. 12. explicarea problemelor dogmatice şi de drept care se ivesc în eparhie. 1962. J. 20 Antiohia). 3 Sardica. Vailhe. 1921. precum şi înlăturarea certurilor ce s-ar naşte din cauza lor (canonul 37 apostolic. sau între episcopi şi preoţi. 3.1. cercetează pe episcopi dacă ei săvârşesc Taina Hirotoniei clericilor după normele canonice în vigoare (canonul 12 Antiohia). 19 şi 107 Cartagina). 8. Paris. canoanele 6. tom. 3. precum şi judecarea reclamaţiilor făcute de preoţi sau laici împotriva episcopilor (canonul 74 apostolic. c) Cele de judecată bisericească sunt următoarele: 1. 183 165 . 15 şi 125 Cartagina) 183. supraveghează administrarea averii bisericeşti din eparhie şi reglementează probleme comune (canonul 34 apostolic). precum şi înlăturarea abuzurilor care ar tulbura ordinea din eparhie (canonul 9 Antiohia). precum transferarea episcopilor titulari cu consimţământul sinodului eparhial şi numai în interes bisericesc (canonul 14 apostolic. canoanele 4. 25 al Sinodului IV ecumenic). hotărăşte asupra apelurilor făcute împotriva sentinţelor date de episcop (canonul 5 al Sinodului I ecumenic. 4. canoanele 11. Le Synode permanent. 2. 14. b) Cele evanghelice sunt următoarele: 1. S. acordă concedii episcopilor pe un timp delimitat. 14. 5 şi 14 Sardica. Roma. alege şi sfinţeşte pe episcopii eparhiei şi-şi dă consimţământul pentru crearea unei noi eparhii (canonul 18 Antiohia) 6. 5. 15 şi 20 Antiohia. 2. 2. judecarea liturghiilor ivite între episcopii eparhioţi referitoare la probleme bisericeşti. Le droit d’appel en Orient et le Synode permanent de Constantinople. 16 Antiohia). Hajjar. în “Echos d’Orient”. examinează pe episcopi dacă ei administrează averile bisericeşti conform normelor în vigoare (canonul 25 Antiohia). XX. discutarea normelor bisericeşti de către membrii de drept ai sinodului (canonul 40 Laodiceea).

prin canonul 28. amintim că Sinodul IV ecumenic. Alexandriei. numită patriarhie. şi potrivit căreia titularii unor scaune mai de seamă exercitau anumite drepturi pe care alţi episcopi nu le aveau. surprindem acelaşi fenomen. Sinodul I ecumenic prin canonul 4 a consemnat o nouă demnitate ierarhică învestită cu o jurisdicţie superioară acelei a episcopilor simplii şi anume demnitatea de mitropolit. Cât priveşte ordinea ierarhică a acestor scaune patriarhale. poziţie recunoscută şi de celelalte sinoade anterioare (Sinodul I ecumenic. după care episcopii Romei. Sinodul de la Calcedon nu face altceva decât să consacre o veche tradiţie. de o cinste şi chiar deo autoritate cvasi-patriarhală. este rezultatul unei evoluţii de mai multe secole. Patriarhul. canonul 3). Antiohiei şi Ierusalimului aveau o poziţie superioară celorlalţi episcopi. La apariţia demnităţii patriarhale. Canonul 4 al Sinodului al Sinodului I ecumenic nu face decât să consacre o stare deja existentă despre care aminteşte canonul 6 al aceluiaşi sinod ca formată prin obicei. Sinodul IV ecumenic îi dă o expresie nouă prin folosirea titlului de patriarh pe seama titularilor pe care şi le dobândiseră până aici. până la Sinodul de la Calcedon din 451. Constantinopolului. adică unii mitropoliţi şi chiar simpli episcopi se bucurau. Întâietăţii de până aici a principalelor scaune din Biserica Veche. reia precizează problema poziţiei 166 .ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI Patriarhul Patriarhul este episcopul conducător al unei părţi autocefale din Biserică. cea mai înaltă demnitate în Biserica Ortodoxă. Sinodul II ecumenic. canoanele 6 şi 7. iar drepturile patriarhilor nu sunt decât drepturi dezvoltate şi amplificate progresiv din drepturile mitropoliţilor şi ale exarhilor. Numele de patriarh sau protopărinte provine de la pater şi arhy. fără a purta însă titlul de patriarh.

că în ordine onorifică. 167 . era însemnătatea oraşului în care se afla scaunul respectiv. titlul acesta i s-a dat Patriarhului Ioan al II-lea Capadocianul (518-530). numai de o întâietate onorifică şi nicidecum de o întâietate jurisdicţională. Se poate adresa prin scrisori irenice cu cuprins doctrinar tuturor căpeteniilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale în scopul păstrării unităţii de credinţă. Antim I (535-536) şi Mina (536-555) li se recunoaşte acest titlu şi de către Justinian. deci al doilea în ordine ierarhică a întregii Biserici. pentru că este Roma cea Nouă. la un rang deosebit faţă de celelalte scaune. privilegiile şi îndatoririle patriarhului se pot grupa după aceeaşi logică ce decurge din întreita lucrare pe care o săvârşesc toţi episcopii. prin organizarea cetahizării. Textul canonului 28 al Sinodului IV ecumenic ne arată că factorul hotărâtor pentru ridicarea unui episcopal. Pentru prima dată. În legătură cu lucrarea de propovăduire a cuvântului patriarhului îi revin următoarele drepturi: 1. prin novelele 7. 3. 16. Epifanie (530-535). 1.scaunului de Constantinopol. Este vorba aşadar. faţă de celelalte scaune patriarhale. 42 şi 57. a învăţământului religios-teologic. stabilind. se înţelege că drepturile. Urmaşii lui Ioan. Drepturile. privilegiile şi îndatoririle patriarhilor Rânduit. Se poate adresa prin scrisori pastorale. 2. ca orice ierarh sau preot. respectiv patriarhal. sub raport juridic. întregii Biserici autocefale în fruntea căreia se găseşte. la sinodul ţinut la Constantinopol în anul 518. adică noua capitală a imperiului. Din secolul al Vlea poate fi menţionată şi apariţia titlului de “ patriarh ecumenic”. după Roma. Poate iniţia orice lucrare de misiune internă prin organizarea de conferinţe sau comisii de îndrumare a clerului. canonul 28 conferă Constantinopolului. autorizate de Sinod. aceleaşi prerogative ca şi scaunul Romei. scaunul de Constantinopol ocupă primul loc. să îndeplinească întreita lucrare sacerdotală sau putere bisericească. ca şi canonul 3 al Sinodului II ecumenic. De altfel.

îndreptarea şi completarea cărţilor de ritual. Patriarhul reprezintă patriarhia faţă de autoritatea de stat. 4. 6. Patriarhul are iniţiativa legilor şi a oricăror măsuri normative de interes general pentru Patriarhie. monahilor şi credincioşilor. 8. 4. dreptul stavropighie . 7. Patriarhul convoacă şi prezidează sinodul patriarhal sau alte organe centrale deliberative şi executive ale Patriarhiei. 2.patriarhului îi revin următoarele drepturi şi privilegii: 1.de înfigere a crucii. 3. de a fi pomenit la Sfintele Slujbe de către toţi ierarhii eparhioţi din patriarhia pe care o conduce.4. preoţilor. adică scoaterea unei mănăstiri de sub jurisdicţia episcopului pe teritoriul căreia se găsea şi punerea ei sub jurisdicţia patriarhului. 3. În legătură cu lucrarea sfinţitoare . de a iniţia instituirea de sărbători noi. purtând ca atare un titlu şi semne distinctive deosebite şi având drepturi de cinstire prin înainte şedere şi prin respect din partea tuturor arhiereilor. de a hirotoni pe mitropoliţii şi arhiepiscopii aleşi ai Patriarhiei. faţă de alte Biserici şi confesiuni şi faţă de orice organe şi organizaţii externe. 2. 9. de a iniţia revizuirea. Poate organiza acţiuni interortodoxe organizate în aceleaşi scopuri inclusiv pentru misiunea externă. În legătură cu lucrarea de conducere .îi revin următoarele drepturi: 1. de a iniţia orice măsuri de legătură cu viaţa cultică. 5. 10. Este protoierarhul Patriarhiei. 168 . de a iniţia schimbarea sau îndreptarea calendarului. de a sfinţi Marele Mir în sobor. de a iniţia canonizarea de sfinţi. diaconilor. 3. de a fi pomenit la Sfintele Slujbe de toţi Patriarhii Bisericilor Ortodoxe Autocefale. 2.

184 169 . 11-12. Primeşte plângerile împotriva chiriarhilor şi are iniţiativa acţiunilor judiciare în cauze determinate în faţa instanţelor sinodale sau a altor instanţe constituite în Patriarhie. Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului. organizează şi În exerciţiul puterii executive. 10. nr. şi conduce alegerile arhiepiscopilor exerhilor din Patriarhie. Patriarhul fiind primus inter pares 184. în “Biserica Ortodoxă Română”. în limita canoanelor şi a altor norme bisericeşti (canonul 11 al Sinodului VII ecumenic). În aceeaşi calitate. toate hotărârile Sinodului şi ale celorlalte organe centrale deliberative. Patriarhul. el organizează învestitura sau investeşte personal pe toţi chiriarhii din Patriarhie. 6-15. exercită dreptul de devoluţiune. 11. 9. ca prin organ executiv. 6. El duce la îndeplinire. LXVII(1949). 7. Are dreptul de a publica legile bisericeşti şi de a iniţia codificarea lor. Păstrează legături canonice cu toţi ceilalţi patriarhi prin scrisori irenice şi de altă natură. 8. p. 12. judiciare şi executive ale Patriarhiei. Patriarhul iniţiază. Sinodul are deci deplină autoritate în Biserică. Vizitează pe toţi chiriarhii din Patriarhie şi acordă concedii chiriarhilor pe timp mai îndelungat. G. mitropoliţilor.5. an. Soare. Menţionăm că aceste drepturi nu fac din patriarh o autoritate nelimitată ci autoritatea sa este restrânsă de Sinodul patriarhatului respectiv. ca organ executiv suprem.

adică diocezele. Inscripţiile vremii de atunci menţionează. până la sfârşitul secolului al IV-lea. cuvântul “exarh” s-a folosit pentru prima dată pentru a desemna o înaltă funcţie sau demnitate de ordin militar. după datele pe care le avem. Cuvântul “exarh” a fost adoptat apoi de Biserică. “exarhi ai diocezelor” (can. se traduce prin cuvintele: întâiul. pe vremea lui Justinian. 9 şi 17). existenţa în armata romană a unui ofiţer numit “exarcus”. titlul de exarh va însoţi această demnitate în evoluţia ei istorică. printre altele.EXARHUL ŞI MITROPOLITUL: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI Cuvântul grecesc εχαρξοϕ. aşezat în calitate de căpetenie politică peste o unitate teritorială politică mai mare supusă acestui teritoriu. de unde şi unităţile bisericeşti conduse de aceştia îşi trag numele de exarhate. în acea vreme. în special căpeteniilor bisericeşti care conduceau unităţi bisericeşti mai mari decât Mitropoliile. căpetenie. Exarhul. Aceştia sunt numiţi în canoanele Sinodului IV ecumenic. spre deosebire de primii. etc. principe. Primele începuturi ale acestui cuvânt se ridică. Acesta ne arată că. După aceea. Mai târziu. fixându-se numai la desemnarea demnităţii superioare celei de mitropolit. în cuprinsul cărora intrau mai multe provincii mitropolitane. cuvântul “exarh” se mai folosea şi pentru a mai desemna o demnitate politică. era un guvernator al Imperiului Roman. în Biserică. care l-a folosit de asemenea pentru a desemna demnităţi bisericeşti înalte. corespondentul latin al cuvântului grecesc εχαρξοϕ. Titlul de “exarh” s-a dat însă. Drepturile şi îndatoririle exarhilor 170 . Astfel de exarhi au avut exarhatele de Ravena (Italia) şi de Africa. este cel de “primat” şi cunoaşte o întrebuinţare similară celui din Răsărit. Aşa bunăoară se numesc în canoanele Sinodului din Sardica mitropoliţii: “exarhi ai eparhiilor” (can. începător. 6). Pentru Biserica din Apus.

. 55 Cartagina. 15 Cartagina. 10. Dar aceasta era singura deosebire dintre cele două demnităţi.).) 9.. 11. can. 26 IV ec. 52 Cartagina).. 35 VI ec. 5. Aceste drepturi şi îndatoriri sunt următoarele: 1. 24 IV ec. Dreptul de devoluţiune . 16 şi 18 Antiohia). ci erau drepturi care depăşeau graniţele unei mitropolii. Conducerea şi întărirea alegerilor de mitropoliţi şi episcopi (cf.) 4. Convocarea şi prezidarea Sinodului exarhal (can. 2. 11 VII ec. O altă îndatorire a exarhului era observarea ca averea unei mitropolii vacante să se păstreze intactă până la numirea unui mitropolit titular (can. 34 apost. 171 . cât priveşte originea drepturilor ca şi a îndatoririlor exarhilor. să ia măsurile pe care le credea de cuviinţă în orice mitropolie. 17 IV ec. cu recunoaşterea normelor corespunzătoare.în temeiul exercitării acestui drept la cerere sau din oficiu. 6). 14 apost. Dreptul de a vizita mitropoliile şi episcopiile din cuprinsul diocezei (can. 6.) 3.. atunci când constata că mitropoliţii sau episcopii sufragani ai acestora nu-şi făceau datoria sau acţionau împotriva rânduielilor canonice (can. aceasta era cea mitropolitană. 9 şi 17. I ec. VII ec. 85 VI ec.. 8. adică în mitropolie. În competenţa exarhului intra şi acordarea de concedii mitropoliţilor sufragani (can. Primirea reclamaţiilor împotriva mitropoliţilor şi îndeplinirea procedurii pentru judecarea lor (can. drepturile acestora nu erau drepturi ce revin unui mitropolit în circumscripţia lui. exarhul avea puterea. 6. 4. 9 Antiohia).) 7. Îndrumarea superioară şi supravegherea tuturor treburilor bisericeşti din cuprinsul diecezei. 11 Antiohia). Primirea recursurilor făcute împotriva sentinţelor date de sinodul mitropolitan (can. 23 IV ec. cea referitoare la întinderea jurisdicţională. IV ec.Cât priveşte exarhii din timpul Sinodului I ecumenic (can. Examinarea canonică şi hirotonia mitropoliţilor noi aleşi (can. Aprobarea transferării mitropoliţilor de la un scaun mitropolitan la altul (can. 19 Cartagina. (can.) 2.).

supraveghează şi conduce alegerile episcopilor (can. denumire care a rămas în vigoare până astăzi. p.). Munteanu. dar mai mult nimic să nu se apuce să facă fără consimţământul mitropolitului. drepturile mitropolitului sunt următoarele: .). La început acestepiscop s-a numit primul episcop (can. 549-569. se numeşte mitropolit . exarhul avea şi dreptul de a fi pomenit în toate slujbele bisericeşti de mitropoliţi săi sufragani (can.convoacă sinoadele mitropolitane ale căror hotărâri. episcopul cel mai de seamă al unei eparhii.drepturi şi îndatoriri Conform izvoarelor canonice. în “Studii Teologice”. Iar fiecare episcop să aibă stăpânire peste eparhia sa şi să o cârmuiască potrivit evlaviei sale şi să aibă grijă de tot ţinutul eparhiei sale: ca să hirotonească atât pe preoţi cât şi pe diaconi. dar nici acesta fără consimţământul celorlalţi episcopi”. 185 172 . fără prezenţa mitropolitului nu aveau putere de lege (can. aminteşte pe larg canonul 9 al Sinodului de la Antiohia. Mitropolitul . Conform tradiţiei canonice în vigoare. Acesta canon stipulează următoarele: “În fiecare eparhie. 34 apost. care se îngrijeşte de întreaga eparhie. iar de la Sinodul I ecumenic. 910.12. 15 I-II Constantinopol) 185. şi să dispună poate judecată. Pentru aceia s-a hotărât ca mitropolitul să aibă precădere în cinste şi ceilalţi episcopi să nu facă nimic mai însemnat fără el. . XIV(1965). deoarece în capitală se întrunesc din toate părţile. decât numai cele ce privesc fiecare eparhie în parte. episcopii vor recunoaşte pe episcopul care stă în fruntea mitropoliei. 34 apost. toţi aceia care au probleme de aranjat. Exarhii în Biserica veche.) Al. În sfârşit. Despre importanţa acestei instituţii precum şi despre raporturile dintre episcopi şi mitropoliţi. prin canonul 4 a primit denumirea de mitropolit. an. 6 I ec. care cuprinde mai mulţi episcopi. nr. potrivit vechiului canon în vigoare la părinţilor noştri.

Mitropolitul ca şi ceilalţi episcopi este supus judecăţii sinodului eparhiei respective.acordă concedii episcopilor sufragani (can.efectuează vizite canonice (can... iar în problemele care privesc întreaga Biserică este legat de consimţământul episcopilor sufragani (can. 34 apost.) .dreptul de devoluţiune (can. 173 .hirotoneşte împreună cu ceilalţi episcopi pe un alt episcop (can. 52 Cartagina) .primeşte plângerile aduse împotriva episcopilor (can.) . mitropolitul poate exercita drepturile amintite numai în cadrul competenţei sale jurisdicţionale.se îngrijeşte de ocuparea scaunelor vacante (can.). 11 VII ec.conduce şi supraveghează întreaga avere bisericească. 4 I ec. . După izvoarele canonice.dreptul de a fi pomenit la slujbele religioase. 11 Antiohia) . conform canonului 20 al Sinodului II ecumenic. 9 IV ec. . . 9 Antiohia). 19 Antiohia).

Sinodul din Laodiceea prin canonul 13 pentru împiedicarea procedurii de tulburări. fiindcă ei instituiau episcopi când prin alegere. În timpurile mai noi. iar fără consimţământul poporului nimeni nu putea fi ales episcop.EPISCOPII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI Mântuitorul Iisus Hristos nu a lăsat norme pentru felul cum trebuie să se instituie episcopii şi nici Apostolii nu au procedat uniform în această problemă. atunci decide majoritatea (can. Sinodul I ecumenic stabileşte norma după care alegerea episcopilor trebuie să se facă de către episcopii eparhiei respective sub preşedinţia mitropolitului. se cere.. Din cele relatate reiese că în timpurile primare. făcută de Sinodul de la Ierusalim. Din perioada apostolică. Dreptul propriu la alegere îl aveau episcopii. se ştie că episcopii se instituiau prin alegere făcută de episcopii învecinaţi precum şi de clerul şi poporul respectivei comunităţi bisericeşti. la alegerea unui episcop aveau dreptul de a participa. când prin numire. Dacă nu pot participa toţi episcopii sufragani. Apoi. adică cei din mitropolia respectivă. care are şi dreptul de confirmare.). 23 Antiohia). pe de o parte mitropolitul şi episcopii sufragani. Dacă nu se pot aduna toţi episcopii asupra unui candidat. cel puţin trei episcopi să fie prezenţi. pe când poporul avea să adeverească calităţile candidatului şi să-şi dea consimţământul la alegere. sau să lase episcopia sa cu moştenire rudelor sale (can. 76 apost. dreptul poporului s-a restrâns. 4 şi 6 I ec. Aşa se ştie că Matia a fost primit între Apostoli prin alegere. can. interzice ca alegerea episcopilor să fie făcută de către popor. la care a participat întreaga comunitate bisericească. iar pe de altă parte clerul şi poporul eparhiei vacante. iar ceilalţi să-şi dea părerea în scris. Justinian prin novela 123 hotărăşte ca la alegerea episcopilor să 174 . canoanele interzic ca episcopul singur să desemneze pe urmaşul său.

sunt egali între ei şi fiecare are aceiaşi putere în păstorirea eparhiei sale. precum şi la ferirea credincioşilor de învăţături false desiderate care se aduc la îndeplinire prin: predică. 175 . întocmai ca şi Apostolii. 29 IV ec. Drepturile episcopilor ca învăţători supremi. care împreună cu clerul să desemneze trei candidaţi dintre care mitropolitul şi episcopii aleg unul.) 2. dreptul poporului a dispărut în întregime. Acestea se referă la răspândirea şi păstrarea învăţăturii de credinţă. Drepturile episcopilor Se împart în două categorii: drepturi generale şi speciale. cateheză. Sinodul VII ecumenic prin canonul 3 interzice celor ce deţin puterea lumească să instaleze episcopi. episcopii. 1. mai au unele drepturi de onoare.) . Din această cauză episcopul nu poate fi degradat la rangul de preot. deoarece toţi episcopii. din cauza demnităţii lor ierarhice. Drepturile generale sunt: . iar dacă s-ar întâmpla un astfel de lucru. instalând astfel de alegeri ca ilegale.episcopii ca urmaşi ai Apostolilor. drepturile episcopilor se împart în trei categorii: drepturile episcopilor ca învăţători. aceasta s-ar considera un sacrilegiu (can. Mitropolitul sau patriarhul formează numai centrul de unitate între episcopii din aceiaşi Biserică particulară (can. aşa că alegerea episcopilor se face numai de către Sinodul eparhial.episcopul conduce eparhia încredinţată lui şi îndeplineşte toate lucrările arhiereşti din eparhia sa în baza dreptul său propriu. 34 apost. ca arhierei şi ca păstori supremi. preoţi şi diaconi. În zilele noastre. Afară de acestea. au aceiaşi putere derivată nemijlocit de la Hristos. care au primit puterea direct de la Mântuitorul.participe numai personalităţile distinse din popor. I. Drepturile speciale sunt: În conformitate cu cele trei ramuri ale puterii bisericeşti. iar nu ca reprezentant al mitropolitului sau al patriarhului.

. Hirotoneşte şi hiroteseşte pe toţi candidaţii eparhiei sale.se îngrijeşte de averile bisericeşti şi supraveghează ca administrarea lor să se facă în mod regulat.dreptul de a acorda dispensă în anumite împrejurări. episcopul are dreptul de a săvârşi în eparhia sa toate lucrările sfinte. şi anume: 1. . Drepturile jurisdicţionale. judecătoreşti şi 1.). Sfinţeşte antimisele.episcopul. c) Drepturile executive: . se împart în: drepturi legislative. Toţi clericii şi laicii sunt obligaţi să-l cinstească. III. a) Drepturile legislative sunt: . în urma dreptului primit de la Iisus Hristos este judecătorul suprem în eparhia sa şi în baza acestui drept poate judeca şi pedepsi atât pe clerici. 2.. cât şi pe laici (can. 176 . IV. . Drepturile de onoare ale episcopilor. 2. Episcopul ca păstor are în eparhia sa puterea jurisdicţională asupra tuturor persoanelor şi instituţiilor bisericeşti. Dreptul de a fi pomenit de către clerici la toate serviciile divine. Dreptul de a sfinţi Sfântul Mir. 3. Ca arhiereu.de a întemeia mănăstiri şi de a le supraveghea. Dreptul de a şedea în tronul arhieresc la serviciile divine. Drepturile sacramentale. b) Drepturile judecătoreşti: . 32 apost. .II.de a se îngriji de pregătirea candidaţilor la preoţie.de a decide asupra primirii în cler a persoanelor apte. 3. . 5 I ec. aceste drepturi jurisdicţionale executive.de a supraveghe personal sau prin personalul său ca toţi clericii şi personalul bisericesc să-şi îndeplinească serviciul în mod conştiincios.dreptul de a emite pentru eparhia sa legi şi hotărâri obligatorii pentru toţi membrii.

De a cinsti pe conducătorii Statului şi de a-şi îndeplini îndatoririle cetăţeneşti ce îi revin 186. Yves Congar. De a pomeni la serviciile divine pe superiorul său. 3. De a locui în oraşul de reşedinţă al eparhiei sale. Datoriile episcopilor. D. 1. 4. De a informa Sinodul despre vizitele canonice. L’Episcopat et l’Eglise Universelle. 2. De a-şi ocupa neapărat scaunul şi de a-l păstra până la sfârşitul vieţii sale 2. Faţă de autorităţile superioare episcopii au datoria: 1. 5. Paris. Dreptul de a purta anumite veşminte şi insignii. V. De a participa la Sinodul episcopal şi de a se supune hotărârilor acestuia. Să nu facă nimic mai important fără ştirea autorităţilor superioare. în “L’Episcopat et l’Eglise Universelle”. Paris.4. 5. L’eveque dans la tradition orientale. 1952. Îi este interzis să pună clerici în posturile bisericeşti pentru bani sau pentru alte daruri. pe care nu-l poate păîrăsi decât din motive justificate 3. 1964. De a se purta cu blândeţe şi să fie milostiv faţă de clerici. 4. 186 177 . De a se îngriji de instruirea în credinţa cea adevărată a clerului şi credincioşilor. Strotmann.

dar nici preoţi pentru cetate (oraş). Horepiscopii poartă chipul celor 70 de mucenici. şi pretinde că . numele de horepiscop este amintit pentru prima dată de părinţii adunaţi la Sinodul de la Ancira din anul 314. Aceşti reprezentanţi ai episcopilor se numeau episcopi de ţară sau horepiscopi (ξορεπισκοποϕ). Cu toate acestea. lasă impresia că i-ar socoti pe horepiscopi ca neavând hirotonia întru arhiereu. în canonul 13.horepiscopii îndeplinind locul celor 70 . s-au emis trei ipoteze. Enescu şi Petru Maior. au fost ajutaţi şi de către episcopi. precum şi canoniştii Balsamon şi Aristen . Potrivit canonului 10 al Sinodului de la Antiohia . sau rezidau temporal în aceiaşi localitate în care se găseau episcopii propriu-zişi.. spune Matei Vlasteres. fie după propria lor apreciere. În documentele legislaţiei bisericeşti. privitor la horepiscopii din biserica veche. în comentariile la acelaşi canon . 178 . decât numai u încuviinţarea dată prin scrisori”. şi anume că: a) Horepiscopii ar fi fost simplii preoţi.EPISCOPII VICARI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI În epoca apostolică nu se aminteşte de episcopi ajutători ai episcopilor propriu-zişi şi este de presupus că aşa precum ei au fost ajutaţi de la început de către preoţi şi lucrările pe care le puteau săvârşi aceştia. nici diaconi “. nu hirotoneau nici preoţi . la locul şi treapta pe care o aveau. Dintre cei care au susţinut aceasta amintim pe C. precum şi episcopii pe al celor 12 Apostoli. preot C. fie din mandatul acestora. ipodiaconi şi să nu îndrăznească a hirotoni preoţi sau diaconi fără ştirea episcopului locului. ci desfăşurau activitate misionară. parafrazând textul canonului 14 al Sinodului de la Neocezareea . care hotărăşte că: “Horepiscopilor nu le este permis să hirotonească preoţi şi diaconi în altă parohie. care ori nu rezidau într-un anumit loc. Ei îndeplineau aceleaşi lucrări ca şi episcopii eparhioţi. Canonistul Zonaras în comentariul la canonul 14 al Sinodului de la Neocezareea . Nazarie. horepiscopii nu aveau dreptul decât să hirotonească anagnoşti .

Ei îndeplineau unele misiuni speciale în locul episcopilor sub a căror jurisdicţie erau puşi. cerând referate consilierilor administrativi şi studii specialiştilor. căci s-a introdus practica episcopilor vicari sau locţiitori ai episcopilor eparhioţi. Episcopii vicari. Dă citire actelor depuse la birou şi trecute pe ordinea de zi. Bingham şi Demikanis. însoţite de referate şi studii lămuritoare şi le înmânează comisiilor. episcopii vicari au fost şi au rămas continuatorii episcopilor ajutători.Berardi şi Spitz. Instituţia horepiscopilor în Biserica Veche. În Răsărit. p. respectiv mitropolitul. iar canonul 10 al Sinodului de la Antiohia mai precizează că se introdusese rânduiala ca ei să fie hirotoniţi de episcopii eparhioţi de care depindeau 187. 2. Dintre cei care au susţinut această părere amintim de Josef Hefele. Din toate datele păstrate despre ei rezultă totuşi că horepiscopii erau persoane sfinţite şi de încredere. 3. 187 179 . el poate îndeplini deci numai slujbele religioase şi afacerile pe care i le încredinţează episcopul sau mitropolitul. Cercul de competenţă al vicarului îl desemnează episcopul.b) Sau că ar fi fost hirotoniţi episcopi. a căror nevoie nu a dispărut niciodată din viaţa bisericească. Face apelul nominal după ordinea ierarhică. după repartizarea lor de către Sfântul Sinod. Jugie. episcopii ajutători au început să fie numiţi şi ei cu timpul episcopi vicari sau numai vicari. 5-6. iar mai târziu episcopi locotenenţi. dar atât textul canonului 8 al Sinodului I ecumenic. mai ales în Apus unde abia prin a doua jumătate a secolului al XI-lea s-a generalizat. 300-327. Episcopilor vicari le revin următoarele atribuţii: 1. XIV(1962). Studiază toate actele trecute în ordinea de zi. Ion. Sub influenţa terminologiei latine. El nu s-a folosit în vechime. în “Studii Teologice”. nr. C. Nicodim Milaş. ci mai târziu. an. când episcopi . precum şi canonul 10 al Sinodului de la Antiohia nu lasă nici o îndoială asupra faptului că horepiscopii erau arhierei. Numele de “vicar” (vicarius) înseamnă locţiitor. c) Sau că ar fi fost când preoţi.

Îndeplineşte toate lucrările de cancelarie ale biroului. 188 180 . 418-440. Marina. E. Înscrie pe membrii care au luat cuvântul. Pe lângă episcopii vicari patriarhali. în “Studii Teologice”. nr. iar în Consiliul eparhial cu vot deliberativ 188. doctori sau licenţiaţi în teologie. Episcopii ajutători şi episcopii vicari. p. În problemele mai însemnate. sumarele cu dispoziţiile şi hotărârile Sfântului Sinod şi le citeşte în şedinţă în vederea rectificării. 7. episcopul vicar poate fi delegat de Patriarh pentru a supraveghea sfera de activitate a consilierilor administrativi patriarhali. 7-8. dintre preoţii de categoria I. Redactează până la şedinţa următoare. cărora episcopul le dă atribuţii prin decizie şi care conduc Cancelaria eparhială şi participă la şedinţele organelor deliberative eparhiale cu vot consultativ. Însemnează voturile Sfântului Sinod. care întocmesc referate în şedinţe comune sub supravegherea vicarului delegat. care se numeşte de episcop.4. 6. XVII(1965). episcopul sau arhiepiscopul este ajutat de vicarul eparhial. an. 5. sub supravegherea preşedintelui.

culturale şi epitropeşti din protopopiat. candidaţii la protoierie trebuie să fie licenţiaţi în teologie şi să aibă o activitate mai deosebită de cel puţin cinci ani practică bisericească. precum şi de ferirea credincioşilor de învăţături false. În special: 1.PROTOIEREII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI Ne este cunoscut faptul că. protopresbiteri sau arhipresbiteri. În Biserica Ortodoxă Română. fie periodic. locul acestora a fost luat de protopopi. care îi numeşte la propunerea consistoriului eparhial. protoierei. sau chiar funcţionau permanent ca reprezentanţi ai episcopului în câte o eparhie. fiind şi organul de control al autorităţii centrale eparhiale. dându-le o diplomă specială numită singhilie (σιγγλιον). instituirea protoiereilor ţine de competenţa episcopului eparhial. sacramentale şi jurisdicţionale. 181 . Cu ocazia vizitelor la parohii. Drepturile şi datoriile protoiereilor se pot grupa după cele trei ramuri ale puterii bisericeşti şi anume: drepturi învăţătoreşti. În fruntea clerului din câte un protopopiat stă un protopop. fiind reprezentantul episcopului şi organul de legătură între parohie şi eparhie. protopopul trebuie să înveţe poporul şi să controleze dacă preoţii se pregătesc temeinic pentru îndeplinirea misiunii lor. din care să se constate vrednicia candidatului. Cu privire la puterea învăţătorească. Aceştia exercitau din ordinul episcopului dreptul de a supraveghea sau inspecta parohiile şi clerul de la ţară. protopopul este dator să poarte grijă de învăţarea şi răspândirea credinţei creştine. după ce comunităţile bisericeşti de la ţară sau înmulţit şi episcopii nu mai ajungeau să le supravegheze personal. Mai târziu. locul lor a fost luat de periodeuţi (sau preoţii călători). în timpurile primare ale Bisericii. În cele mai multe Biserici. Din secolul al IV-lea înainte. El conduce problemele administrative bisericeşti. I. compusă din mai multe comunităţi bisericeşti. ei au încredinţat această funcţie horepiscopilor.

182 . Ca preoţii să îndeplinească conştiincios toate slujbele divine. 3. Va supraveghea ca poporul să participe cu regularitate la serviciile divine. arhiva şi biblioteca. 1. Se va îngriji de ocuparea posturilor vacante din parohii. 2. 2. Îndrumează. pastorală şi culturală a preoţimii. Întocmeşte proces verbal amănunţit asupra constatărilor făcute. Supraveghează şi călăuzeşte activitatea catehetică. III. În ce priveşte puterea judecătoreacă. 7. Inspectează de cel puţin o dată pe an parohiile din Protopopiat. Sfintele vase şi celelalte obiecte să fie ţinute curate şi în bună ordine.2. 3. 3. verificând registrele. Atribuţiile protopopului. Ca Bisericile. 4. Să inspecteze cel puţin o dată pe an toate parohiile. morală şi socială a parohienilor. Să supravegheze dacă preoţii ţin regulat predici şi cateheze pentru instruirea religios-morală a credincioşilor. observând în acelaşi timp starea religioasă. 4. 6. starea bisericii. Ca preoţii să execute conştiincios toate dispoziţiile autorităţilor superioare. precum şi Sfântul Mir. 4. Ca preoţii să păstreze după cuviinţă Sfintele Daruri pentru cei bolnavi. precum şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Ca averile bisericeşti să se administreze regulat şi după normele în vigoare. 2. diaconii şi laicii să ducă o viaţă religioasă şi morală. Va ţine un catalog cu toate datele necesare despre preoţi şi personalul bisericesc. a clădirilor. Ca preoţii. Va ţine cu preoţii subalterni conferinţe în care să se discute probleme pastorale. coordonează şi supraveghează activitatea bisericească a parohiilor din Protopopiat. Cu privire la puterea sfinţitoare. protopopul se va îngriji: 1. protopopul se va îngriji: 1. 5. II.

Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române. în “Glasul Bisericii”. an. regulamente şi dispoziţii. Covercă. Protopopul este organul oficial al Bisericii faţă de autorităţile Statului şi îndeplineşte sarcinile publice ce-i sunt atribuite prin legi.5. p. Protopopul susţine acuzarea la consistoriul disciplinar protopopesc al teritoriului 189. I. nr. 7-8. XXI(1962). 189 183 . 756-778. Face propuneri chiriarhului cu privire la suplinirea posturilor vacante de preoţi. 6. diaconi şi cântăreţi. Îndeplineşte orice alte atribuţii ce-i vor fi date de organele eparhiale.

a trebuit să se întemeieze şi alte Biserici. începând din secolul al IV-lea. sau parohii de la ţară. aceste biserici filiale dependente de parohia centrală din oraş. iar preotul din fruntea ei cea de paroh. unde împreună cu credincioşii de la oraşe formau o singură comunitate bisericească numită parohie. Înainte însă şi creştinii de la sate veneau la bisericile din oraş pentru a participa la serviciile divine. iar de când numirea de parohie nu s-a mai întrebuinţat pentru întreg ţinutul supus unui episcop. creştinismul a trecut la sate. unde s-au întemeiat cele dintâi Biserici şi comunităţi creştine. formau comunităţi filiale.PREOŢII PAROHI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI Din trecutul istoric al Bisericii Creştine se ştie că creştinismul s-a răspândit la început prin oraşe. Cu timpul însă. Credincioşii care locuiau în apropierea acestor biserici. pe când în Răsărit se întrebuinţează atât denumirea de enorie cât şi cea de parohie. Scopul parohiei este: 184 . la care episcopul trimitea clerici de la Biserica centrală pentru a săvârşi lucrările sfinte. În fruntea parohiei era episcopul care conducea totul în mod personal. Preoţii permanenţi ai acestor enorii se numeau la început preoţi de enorie. filiale. dar dependente de episcop. De la oraşe. cu bisericile şi preoţii lor proprii. Aceste comunităţi au fost denumite enorii. deşi ţineau de episcop. enoriile au primit denumirea. prin parohie se înţelege o comunitate bisericească de sine stătătoare din care se compune o eparhie şi în care preotul a primit de la episcop încredinţarea de a păstori pe credincioşi în mod permanent. atât la oraşe cât şi la sate. totuşi li s-au dat preoţi parohi proprii care să săvârşească lucrările sfinte ca împuterniciţi ai episcopului. Deci. Credincioşii acestor biserici. înmulţindu-se numărul creştinilor. Prin secolul al V-lea. dependente de parohia centrală din oraş. formau deci comunităţi de sine stătătoare. mai întâi în Apus de parohie . servindu-se însă şi de ajutorul preoţilor şi al diaconilor din jurul său.

). 2. 14 IV ec. Preotul este obligat să locuiască pe teritoriul parohiei sale din care poate să se deplaseze numai în caz de necesitate şi numai cu permisiunea autorităţii superioare competente (can. 3. şi de a purta de grijă de toate nevoile parohiei. Ordinară deoarece preotul este un organ pus anume pentru exercitarea ei.. care este parohul suprem şi general al tuturor preoţilor din eparhie. 23 apost. I. Datoriile generale sunt: 1. adică în parohia sa numai preotul instituit legal are dreptul de a împlini lucrările sfinte şi de a păstori pe credincioşi.a) de a susţine. 15. Jurisdicţia preotului este exclusivă. iar alţi preoţi nu au dreptul la aceasta decât numai cu ştirea.). Pentru înfiinţarea unei parohii se cere cel puţin 400 de familii la oraşe şi cel puţin 200 de familii la sate. 12. 185 . pe slujitorii şi aşezămintele ei. întări şi răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe şi de a lucra astfel ca toţi credincioşii să vieţuiască în conformitate cu învăţăturile acestei credinţe. Demnitatea de preot este o funcţie ordinară şi permanentă. iar permanentă deoarece este dată pe viaţă şi nu temporară. Preoţii sunt în parohii reprezentanţii permanenţi şi ordinari ai episcopului. 16 I ec. 4. Drepturile şi datoriile preoţilor Drepturile şi datoriile preoţilor pot fi împărţite în: datorii generale şi datorii speciale. învoirea şi încredinţarea preotului legal (can. b) de a întreţine şi a ajuta Biserica. credincioşii ei având aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din parohie. 62 apost.. 11. Comunitatea care nu este în stare să se susţină din mijloace proprii se alătură la o parohie vecină sub numele de filială. 11. Jurisdicţia preotului se extinde asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul parohiei sale.

.5. administratori ai parohiilor..în Biserica veche.va catehiza ţinând seama de normele în vigoare date de autorităţile în vigoare (can. Preotul are dreptul de a exercita în parohia sa toate ramurile puterii bisericeşti. exceptând numai pe acelea care sunt proprii episcopului.dreptul şi îndatorirea Bisericii. 9 I-II Constantinopol.se va îngriji ca biserica. şi va lua toate măsurile împotriva învăţăturilor false (can. Drepturile speciale activitate ca: învăţători.. 1. care sunt rânduite prin tipicul ale preoţilor se referă la cercul lor de săvârşitori ai lucrărilor sfinte şi ca 186 . de a săvârşi la timp şi în mod corespunzător toate slujbele divine. 17 VI ec.) .)..s-a introdus apoi rânduiala ca preoţii să nu poată administra Sfânta taină a Pocăinţei decât după ce primesc hirotesia întru duhovnic. 58 apost.va administra conştiincios Sfintele Taine şi celelalte lucrări sfinte. 10 I-II Constantinopol).va ţine predici în duminici. Sfintele vase şi celelalte obiecte să se ţină în ordine şi curăţenie (can.va ţine toate serviciile dumnezeieşti prescrise şi la timpurile fixate de Biserică (can. preotul penitenţiar avea dreptul de a împăca penitenţii cu Biserica.) . 73 apost.se va îngriji ca. credincioşii săi să ţină seama de învăţătura ortodoxă. preotul arte datoria de a săvârşi în parohia sa Sfintele Taine şi celelalte lucrări sfinte: . . adică de ai reprimi în Biserică. . Referitor la activitatea de învăţător îi revin următoarele drepturi: . Ca slujitor. 4 IV ec.). .va păstra în bună stare Sfântul Mir şi Sfintele Daruri pentru bolnavi. II. 2. 10 VII ec. . . 52 VI ec. 19 VI ec.. sărbători şi cu alte ocazii (can.

.sau duhovnicia. preoţii pot exercita .Drepturi ale preoţilor care ţin de puterea jurisdicţională.ca acte ale următoarele drepturi şi au corespunzătoare îndatoriri: a) Dreptul de a judeca. Dreptul de a organiza şi conduce întreaga lucrare pastorală din parohie folosind mai întâi mijloacele puterii judecătoreşti şi ale celei sfinţitoare care-i revin. 3. apoi îndeplinind şi acele lucrări care ţin de întreita funcţiune sau lucrare jurisdicţională sau pastorală propriu-zisă. preoţi pot exercita următoarele drepturi: a) Dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor cu caracter legislativ şi judecătoresc ale organelor superioare. rânduindu-se că această taină preotul nu are dreptul să o săvârşească singur ci numai împreună cu alţi preoţi. ca şi cele de la legile bisericeşti sau de la canoane ale tuturor membrilor parohiei. funcţiunii judecătoreşti. aceasta cu toate că preotul are prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi şi singur Sfânta Taină a Maslului.ca acte ale puterii executive. b) Dreptul de legiuitor în parohia sa. În conformitate cu rânduielile privitoare la puterea pastorală a preoţilor. aceasta cu toate că ei au primit prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi şi Taina Pocăinţei. 1. lor le revin următoarele drepturi: . ca instanţă duhovnicească.în decursul timpului s-a mai introdus o restricţie în ce priveşte dreptul preoţilor de a săvârşi Taina Sfântului Maslu. nu însă şi din instanţele pentru judecarea clerului monahal şi a episcopilor. abaterile religioase şi morale. b) Dreptul de a aplica şi ridica pedepsele sau epitimiile. c) Dreptul de a face parte din instanţele pentru judecarea clerului de mir. de preferinţă şapte sau cel puţin doi sau trei. . preoţii pot exercita următoarele drepturi: a) Dreptul de a iniţia întocmirea şi adaptarea de regulamente sau de instrucţiuni cu aprobarea organelor deliberative ale parohiei. 2.ca acte ale funcţiunii legislative. care se referă la 187 .

donării. consultative şi executive ale parohiei în privinţa achiziţionării. d) Dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de aceste organe.parohia sa sau la membrii parohiei. nr. 190 188 . precum şi folosirea acestora în conformitate cu destinaţia lor şi în acţiuni de asistenţă socială 190. E. prezida şi de a închide şedinţele organelor deliberative şi consultative constituite în parohia sa. p. 1063-1076. LXXXIII(1965). an. 11-12. Marina. schimbării destinaţiei. precum şi pentru aplicarea hotărârilor proprii au ale organelor parohiale deliberative de aceeaşi natură. înstrăinării. în “Biserica Ortodoxă Română”. redării sau vânzării bunurilor. ca organ executiv. Despre preoţi şi diaconi după sfintele canoane. b) Dreptul de a convoca şi de a prezida adunările de constituire a organelor deliberative şi consultative ale parohiei. hotărând singur sau împreună cu organele deliberative. e) Dreptul de a îndruma şi de a supraveghea administrarea bunurilor bisericeşti ale parohiei. c) Dreptul de a convoca.

de colaboratori ai episcopilor şi preoţilor la exercitarea puterii bisericeşti sub îndrumarea lor.A. de a colabora cu episcopii şi preoţii la exercitarea tuturor actelor care ţin de puterea jurisdicţională sau pastorală. fiind însă întru toate supuşi episcopilor şi preoţilor.DIACONII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI Diaconii fac parte din starea clericală ca a treia treaptă a ierarhiei sacramentale de drept divin. afară de locul menţionat şi din epistolele Sfântului Apostol Pavel. în canonul 18 al Sinodului I ecumenic se precizează că “diaconii sunt servitorii episcopului şi ai preoţilor. diaconii putând săvârşi singuri numai botezul de necesitate (F. care. de a funcţiona ca ajutători la administrarea Sfintelor Taine. de a participa ca şi membrii cu toate drepturile la lucrările organelor deliberative şi 189 . reiese foarte clar că datoria lor era de a vesti cuvântul dumnezeiesc. 3. de colaboratori ai episcopilor şi preoţilor la săvârşirea tainelor şi ierurgiilor. 2. fiindu-le permis de a şedea cu preoţii. Drepturile şi îndatoririle diaconului Dintre drepturile şi îndatoririle diaconului amintim: 1. Din acest text al Sfintei Scripturi. vorbind despre ei. 1-6. unde ni se istoriseşte instituirea celor 7 diaconi. însă mai jos decât ei”. Apoi. 8. Inferioritatea lor faţă de episcopi şi preoţi rezultă. precum şi la alte ramuri ale administraţiei bisericeşti. 26-39). precum şi din altele. iar Sfântul Ignatie zice: “Diaconul este subordonat episcopului ca harul lui Dumnezeu şi preoţilor ca legii lui Hristos”. ci din porunca lui să şadă”. Origine acestei trepte o găsim la Faptele Apostolilor 6. iar canonul 20 al Sinodului de la Laodiceea zice că: “Nu se cuvine diaconilor să şadă înaintea preotului. îi aminteşte totdeauna după ceilalţi.

El era instituit prin hirotesie.. . 1981.Citeţul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din cărţile sfinte în cadrul cultului divin sau uneori probabil chiar şi în învăţământului catehetic (art.legislative. . A Full and equal Order. la instituţiile organelor disciplinare.R. învăţa pe credincioşi cântările bisericeşti. Novela 16 a lui Leon Filosoful). deoarece nu au fost instituite de Mântuitorul Hristos sau de Sfinţii Apostoli la porunca Mântuitorului. Atât ierarhia sacramentală cât şi cea jurisdicţională se împart în ierarhie de drept divin şi ierarhie de drept uman.O. În Biserica Ortodoxă Română. 134 Statutul B. citeţul sau anagnostul. New York. precum şi la actele de administraţie. James M. ierarhia bisericească poate fi împărţită în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională. Barnett. 191 190 . Aceste două trepte nu le găsim amintite în Sfânta Scriptură şi prin urmare nu sunt de origine divină.Psaltul sau cântăreţul îndeplinea în esenţă aceeaşi slujire pe care o îndeplineşte şi astăzi. The Seabury Press. The Diconate.Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al diaconului atât ca asistent al acestuia la sfintele slujbe. Conform Sfintelor Canoane. iar cea de drept uman pe cele ale clerului inferior.). drepturile şi îndatoririle diaconilor sunt cuprinse în articolul 49 şi 134 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române 191. ci au fost introduse în decursul timpului datorită nevoilor ce s-au ivit în Biserică. Ierarhia sacramentală de drept divin cuprinde treptele superioare ale clerului. din ierarhia sacramentală de drept uman fac parte următoarele grade inferioare: subdiaconul sau ipodiaconul. adică executa cântările bisericeşti. cât mai ales ca împreună lucrător al lui în administraţia economică (can. Treptele ierarhiei de instituire bisericească După cum se ştie. 15 VI ec. .

În afară de membrii clerului inferior amintiţi mai sus. Deosebirea care se face între protodiacon şi arhidiacon este aceea că protodiaconii sunt căpeteniile diaconilor de la bisericile parohiale sau enorii şi acest titlu se conferă numai onorific.Ostiarii sau uşierii erau pznicii uşilor bisericilor şi ai altor clădiri care adăposteau aşezăminte bisericeşti (Novela 22 Heraclie).Treapta de arhidiacon. Clerul superior Treptele clerului superior de instituire bisericească au apărut în legătură cu cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină. 11 Laodiceea). . şi .. dar se numeşte aşa pentru a designa pe diaconul care face parte din cinul monahal. ca slujitori inferiori bisericeşti.) care i-au înlocuit de didascalii harismatici ca şi pe cei neharismatici. Ambele trepte se instituie prin hirotesia. apoi diaconiţele şi presbiterele (can.Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de diaconi. Rosturi slujitoare în Biserica veche au avut şi unele femei.Mai întâi amintim treapta de ierodiacon care este egală cu cea de diacon. prin derivare din acestea şi anume: 1.  Treapta de protodiacon. 191 . pe când arhidiaconii sunt căpeteniile diaconilor de la centrele eparhiale ca şi de la alte centre bisericeşti mai mari. au mai apărut în viaţa Bisericii şi au durat timp îndelungat. .Acolutul îndeplinea îndatoriri e însoţire a clerului şi în special a episcopilor. săvârşind prin a deveni şi asistenţi sau oficianţi de servicii auxiliare în cadrul cultului divin. . şi aşa-numiţii cateheţi (can.Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniştire a sufletelor celor zbuciumaţi de frământări lăuntrice sau celor bântuiţi de îndoieli şi de credinţe deşarte. în afară de cele harismatice. 10 VII ec. Şi acest titlu se conferă numai onorific. între care sunt amintite proorociţele şi evanghelistele.

nu are însă atribuţii pastorale şi de slujitor mai mari decât ale preotului ajutător. şi . fie ajutători sau parohi. protopresbiterul. proiereu. Aceştia au aceeaşi calitate cu deosebirea că nu sunt ambulanţi. 192 . capelanul.preoţii rurali. iar alteori şi starea harică de arhiereu.Treptele clerului monahal. 18 Antiohia). Aceste trepte se împart în două categorii. arhipresbiterul stavrofor. nici cele de sachelar şi de iconom stavrofor. preotul ajutător. Treptele de sachelar şi de iconom sunt superioare treptelor anterioare şi ele s-au păstrat în nomenclatura treptelor de instituire a clerului din nomenclatura principalilor demnitari sau înalţi slujitori bisericeşti de pe la scaunele patriarhale. protopopul sau blagocinul. arhipresbiterul mitrofor. distincţie care îl situează în fruntea acestora atât cu ocazia sfintelor slujbe cât şi cu alte ocazii. ci cu sediul stabil. Treptele cele mai vechi sunt cele de presbiter rural şi de presbiter urban (can. şi anume: . iconomul.Treptele clerului de mir. de protopop. Preoţii parohi şi preoţii ajutători se deosebesc numai prin atribuţiile lor administrative. Periodeptul a fost în Biserica veche un inspector al clerului de la ţară (can. iconomul stavrofor. preotul paroh. 12 apostolic). Urmaşii periodepţilor sunt protoiereii sau protopopii. în vechime n-au existat cele de preot ajutător.Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de presbiter. arhipresbiterul. preotul paroh fiind conducătorul oficiului parohial. mitropolitane şi episcopale ale Bisericii din Răsărit care formau prima pentadă sau primul grup de cinci slujitori principali. Ele s-au creat mai târziu. periodeptul. preoţii de cetăţi sau urbani. a) Treptele clerului de mir derivate din treapta de presbiter sunt: . Protosul exprimă faptul că el are o distincţie onorifică faţă de ceilalţi preoţi. Dintre aceste trepte. protosul. sachelarul. având în mod obişnuit hirotonia în presbiter.2.

Titlul de arhipresbiter se conferă tot prin hirotesie preoţilor de la catedralele mitropolitane sau patriarhale alături de stavroforia şi mitroforia. adică 193 . cum sunt de exemplu aceea de inspectori eparhiali. al căror nume se schimbă. Iegumenul este cea mai veche treaptă monahală cu hirotonia întru presbiter. Protosincelul este o treaptă superioară aceleia de sincel şi el are faţă de sincelii propriu-zişi poziţia protodiaconului sau a protopresbiterului faţă de diaconi sau faţă de presbiteri. La început. cu alte cuvinte. arhimandritul şi arhimandritul mitrofor. etc. mai există şi unele trepte mai mici. care sunt de două sau trei grade. inspectori generali. şi anume: consilieri eparhiali. Sincelul a apărut în veacurile târzii. ca trepte ale clerului de instituire bisericească derivate din treapta de presbiter. exarhii şi patriarhii. ai căror membrii au fost numiţi sinceli. ca mitropoliţii. titlul de iegumen nu era legat de starea preoţească şi însemna ceea ce spune acest cuvânt οιγουµεν. recrutându-se dintre monahii. când episcopii. protosincelul. Pe lângă treptele amintite mai sus. Această treaptă se conferă prin hirotesie specială. ţineau la scaunele lor câte o mică obşte monahală. arhiepiscopii.Protopresbiterul este o treaptă superioară care se conferă în mod onorific prin hirotesie. Cuvântul sincel derivă de la grecescul συνκελοϕ sau συνκελιοτηϕ şi însemnează cel ce locuieşte în aceeaşi chilie sau cel ce vieţuieşte în aceea chilie. b) Treptele clerului monahal derivate din treapta de presbiter monah sunt: sincelul. Cea mai înaltă treaptă administrativă pe care o poate deţine un preot este aceea de vicar al episcopilor sau a altor ierarhi superiori. au mai apărut şi se păstrează până astăzi treptele de consilieri. consilieri mitropolitani şi consilieri patriarhali. protosincelul este căpetenia sincelilor. În sfârşit. adică dreptul de a purta o cruce specială şi o mitră puţin deosebită de cea a arhiereilor la sfintele slujbe. iegumenul.

Arhimandriţii erau conducători de mănăstiri. episcopii ajutători. sincel. ci o treaptă a cinului monahal. sunt următoarele: arhiepiscopii. Floca. I. superioare sau Bisericilor celei de episcop exarhii. ieromonah. apoi în Biserica Apuseană: cardinalii. 3.conducător al unei mănăstiri. arhiereii vicari. derivate din cea de episcop. episcopii vicari. mitropoliţii primaţi. fără nici o hirotonie. episcopii şi 192 Arhid. vol. numite de obicei lavre. arhimandrit. mitropolit. patriarhii. Drept canonic ortodox. arhiepiscop. Treptele protoierarhii întâistătătorii papii192. Ioan N. simpli călugări aleşi spre a conduce unele obştii monahale mai mari. arhiereii titulari şi uneori chiar periodepţii. dar ca şi aceea n-a fost legată iniţial de nici una din treptele stării preoţeşti. de exemplu. se mai adaugă unele care reprezintă numai funcţiuni care presupun hirotonia întru presbiter. patriarhii ecumenici. catolicoşii. egumen. 304-317. protosincel. iegumenii au început a face parte din starea preoţească. întâistătătorii. episcopii titulari. ba chiar episcop. La treptele clerului monahal amintite. Astfel sunt. Dr. Treptele cele mai înalte ale clerului. Curând după ce monahismul a devenit o instituţie oficială a Bisericii. Arhimandritul este o treaptă monahală aproape tot atât de veche ca şi cea de egumen. stareţul putând fi şi simplu călugăr. Aceste trepte sunt următoarele: Treptele inferioare treptei episcopale sunt: horepiscopii. exarh sau patriarh. au luat fiinţă încă din secolul II şi III. vizitatorii. ca apoi acest titlu să se dea numai conducătorilor de mari aşezări mănăstireşti. 194 . p. autocefale.Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta de episcop sau de arhiereu. Prof. treptele de: exarh al mănăstirilor şi aceea de eclesiarh al catedralelor. după cum poate fi şi de ierodiacon. Menţionăm că treapta de stareţ nu este legată în mod obligatoriu de starea preoţească şi ea nu reprezintă o treaptă a preoţiei sau a clerului.

ELEMENTUL LAIC ÎN BISERICA ORTODOXĂ Sub chipul ei de societate a dreptcredincioşilor. Aceste trei categorii se numesc stări sau cinuri bisericeşti şi dintre ele numai cele dintâi au existat de la început. Biserica Ortodoxă este alcătuită din trei categorii de membrii şi anume: din clerici. pe când ce-a de a treia s-a adăugat ulterior. Starea clericală şi starea laică reprezintă stări esenţiale ce intră în alcătuirea organismului bisericesc. fiecare din acestea având caracterul necesităţii în sensul că Biserica nu poate exista şi nu-şi poate îndeplini 195 . laici sau mireni şi monahi sau călugări.

eu nu sunt din trup !. În acest sens. al treilea. şi dacă urechea ar zice: Pentru că nu sunt ochi. dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte. unde-ar fi auzul ? şi dacă ar fi pe de-antregul auz. asemănând Biserica şi pe membrii ei cu corpul omenesc şi cu mădularele acestuia. Pentru că noi toţi într-un Duh ne-am botezat pentru ca să fim un singur trup . Şi dacă un mădular suferă. toate mădularele se bucură cu el. unde-ar fi trupul? Dar aşa cum e. asta nu înseamnă că ea nu e din trup. ca să nu fie dezbinare în trup. ele sunt mai trebuincioase. al doilea. toate mădularele suferă cu el. apostoli. sunt un trup. şi mădulare fiecare în parte. Sfântul Apostol Pavel zice: “Că după cum trupul este unul şi are mai multe mădulare. sau. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi. profeţi. capul să le zică picioarelor: N-am nevoie de voi ! Dimpotrivă. fie robi. pe acelea cu mai multă cinstire le încingem. Că nici trupul nu este un singur mădular. aşa-i şi cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel ne oferă în Epistola I către Corinteni 12. unde-ar fi mirosul ? Dar aşa cum e. fie Elini. tot aşa. învăţători… Apoi sunt minunile. eu nu sunt din trup !. aşa cum a vrut El. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul. şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă. Dacă ele toate ar fi un singur mădular. Dacă piciorul ar zice: Pentru că nu sunt mână. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos. dar toate mădularele trupului.şi toţi la un Duh ne-am adăpat. de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie.fie Iudei. 12-30 o imagine cât se poate de grăitoare. iar nu numai prin vreunul dintre ele. Şi dacă întregul trup ar fi ochi. ci multe. apoi darurile vindecărilor. asta nu înseamnă că ea nu e din trup. 196 . ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.misiunea ei decât prin amândouă aceste elemente constitutive ale ei. Pentru înţelegerea poziţiei reale a fiecărei stări bisericeşti în raport cu întregul corp al Bisericii şi cu misiunea ei. pe fiecare din ele. Dumnezeu a pus mădularele în trup. Şi nu poate ochiul să-i zică mâinii: N-am nevoie de tine !. cu mult mai mult: mădularele trupului socotite a fi mai slabe. fie liberi . şi pe cele ce ni se par că sunt mai de necinste ale trupului. sunt multe mădulare dar un singur trup. deşi multe. şi dacă un mădular este slăvit.

Starea preoţească reprezintă în toate treptele ei o stare harică ce se creează prin Sfânta Taină a Preoţiei. cârmuirile.ajutorările. pentru înţelegerea teologică şi mai precisă a acestor două stări în viaţa Bisericii este necesar să le raportăm în permanenţă pe amândouă împreună şi pe fiecare în parte la însăşi lucrarea mântuitoare a Bisericii. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învăţători? Oare toţi fac minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” De asemenea. După cum se ştie. Acest raport dintre cele două elemente constitutive esenţiale ale Bisericii se aduce la expresie în mod concret prin deosebirea de starea harică şi prin deosebirea de îndatoriri şi drepturi dintre ambele stări. pe când starea laică este o stare harică ce se creează prin Sfânta Taină a Botezului şi se îndeplineşte prin celelalte Taine. mai concret. întreaga putere bisericească sub întreitul său aspect de: putere învăţătorească. 1. care după învăţătura Bisericii Ortodoxe este condiţionată de colaborarea dintre har şi libertate. adică faţă de starea preoţească ce reprezintă principalul element constitutiv al Bisericii. clerul deţine şi exercită în chip de îndatoriri şi drepturi religioase şi social-juridice precis determinate. dintre har şi faptele bune sau faptele îndreptării. putere sfinţitoare şi putere cârmuitoare sau jurisdicţională. laicii au fost deosebit de activi în lucrarea misionară a 197 . Faţă de elementul clerical. starea laică se prezintă ca un element constitutiv secund. laicii participă prin îndatoriri religioase de conştiinţă şi prin drepturi afirmate de-a lungul istoriei. Raportând îndatoririle şi drepturile religioase şi social-juridice ale laicilor la cele trei ramuri ale puterii bisericeşti. Îndatoririle de conştiinţă îi obligă să mărturisească dreapta credinţă. în afară de cea a Preoţiei. Participarea laicilor la exerciţiul puterii învăţătoreşti La exercitarea acestei puteri. felurimea limbilor. vom constata că laicii participă prin îndatoriri şi drepturi la exerciţiul tuturor celor trei ramuri ale puterii bisericeşti. Pe acest temei..

La toate cele trei funcţii ale puterii jurisdicţionale. şi acest act este Sfântul Botez. În felul acesta ei colaborează cu clerul. Dar în afară de mântuirea proprie. ei mai participă la aceasta. 3. ci şi printr-un act pe care-l săvârşesc în caz de necesitate prin puterea stării lor harice. pe lângă prezenţă şi rugăciune. asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii. a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi vrednicia lor. 2. prin cele trei funcţii ale sale: funcţia legislativă.Bisericii. Date fiind strânsa legătură dintre viaţa credincioşilor şi viaţa liturgică a Bisericii. 198 . prin contribuţia la instituirea sărbătorilor şi a cultului sfinţilor. s-a adoptat rânduiala rămasă tradiţională. Pentru a exprima într-un mod cât mai grăitor şi mai frecvent participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare. apoi în cea catehetică-didactică. laicii îşi lucrează mântuirea proprie colaborând cu harul. ei sunt chemaţi să lucreze şi pentru mântuirea întregii obşti creştine. ca şi la întărirea şi dezvoltarea în fond a cultului divin. Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare În starea lor de har. şi prin contribuţia constantă şi deosebit de importantă la dezvoltarea formelor şi mijloacelor cultice. primind cu vrednicie Sfintele Taine. laicii au fost şi au rămas prezenţi printr-o colaborare cât se poate de activă şi mai bine precizată prin rânduielile canonico-juridice. în cea apologetică şi deopotrivă în aceea de păstrare a tezaurului dreptei credinţe. nu numai prin răspunderea generală pe care o au. Participarea laicilor la exercitarea puterii jurisdicţionale Mai vizibilă decât mai puţin importantă este şi participarea laicilor la exercitarea celei de a treia ramuri a acestei puteri. judecătorească şi executivă. şi anume la exercitarea puterii jurisdicţionale. de a nu se săvârşi Sfânta Liturghie decât în prezenţa credincioşilor.

cât şi în lucrarea ei social-juridică auxiliară. Ai târziu. în limitele determinate de activitatea Sinoadelor ecumenice şi a sinoadelor locale de diverse tipuri ca alcătuire. congrese sau simplu adunări. constituie elementul principal al Bisericii. Mirenii în Biserică. atât prin starea sa harică superioară cât şi prin funcţia şi drepturile ce-i sunt asigurate. precum şi la actele de administraţie a averii bisericeşti. iar laicii. Konidaris. Dar laicii.a) Funcţia legislativă . această colaborare a laicilor cu clerul se exprimă prin activitatea de participare a lor la exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericeşti 193. ca al doilea element constitutiv esenţial ce intră în alcătuirea Bisericii. fie sinoade generale. ci deopotrivă şi la îndeplinirea unei lucrări sfinţitoare specific preoţeşti.la exercitarea acestei funcţii laicii au participat prin prezenţa şi lucrarea lor. Clerul. după cum nu poate exista nici fără cler.la îndeplinirea acestei funcţii. G. numite fie sinoade mixte. 193 199 . 1939. c) Funcţia executivă . elementul secundar. în sensul că fără el nu poate să existe Biserica. care era administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei. soboare. De la participation de l’element laic dans le gouvernement de l’Eglise et dans l’election des eveques. În chip concret. Elementul laic se prezintă în Biserică alături de cler. Participarea laicilor la îndeplinirea funcţiei executive în viaţa Bisericii s-a afirmat dintru început cu deosebire prin colaborarea lor la actele de alegere a clerului şi a altor organe de conducere a Bisericii. laicii au participat în primele cinci secole chiar într-o formă care însemna contribuţia lor nu numai la îndeplinirea unui act judecătoresc. Liviu Stan. cât şi în cazurile când se tratau litigiile dintre clerici şi laici. în cadrul unor instanţe disciplinare şi chiar judecătoreşti s-a admis prezenţa şi colaborarea unor reprezentanţi ai credincioşilor atât în cazurile când se judecau abateri cu caracter moral. Sibiu. cât şi prin poziţia lor social-juridică sunt colaboratorii permanenţi ai clerului atât în lucrarea esenţială harică. atât prin starea lor harică. b) Funcţia judecătorească .aceasta constă din executarea sau ducerea la îndeplinire a hotărârilor instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii.

1965. Athenes.Thessalonique. 200 . Kotsonis. La place des laics dans l’organisation ecclesiastique. 1956. I.

Prin 201 . iar monahii care practicau acest mod de vieţuire au primit denumirea de chinoviţi. cinul monahal. chiar de la început erau mulţi creştini care.MONAHISMUL ŞI DISCIPLINA M O N A HA L Ă 1. Acest fel de viaţă s-a numit asceză. Cei mai renumiţi anahoreţi au fost Paul din Teba şi Antonie cel Mare. Generalităţi istorice. a fost primul care a introdus. Sfântul Pahomie cel Mare. iar creştinii care s-au hotărât să urmeze o astfel de practică au primit denumirea de asceţi. după ce creştinismul a fost recunoscut ca religie de stat. La început toţi monahii trăiau în locuinţe separate numite chilii sau mănăstiri. Această formă de vieţuire în comun s-a numit chinovie. Totuşi. Numărul a început să se înmulţească mai ales prin secolul al III-lea datorită persecuţiilor. Aceştia au primit denumirea de anahoreţi sau eremiţi. Ceva mai târziu. Vieţuirea în comun consta în aceea că toţi se supuneau conducerii unui superior. Monahismul nu a existat de la începutul creştinismului în forma sa actuală. pentru a ajunge la o stare cât mai mare de perfecţiune. Starea monahală nu are în Biserică poziţia şi importanţa stării clericale şi laice pentru că ea nu reprezintă un element constitutiv esenţial al Bisericii. urmând exemplul Sfântului Ioan Botezătorul şi al Domnului nostru Iisus Hristos. monahismul sau călugăria. A treia stare în care se pot găsi membrii Bisericii şi din care fac parte efectiv unii din ei se numeşte starea monahală. mulţi creştini virtuoşi au început să se consacre vieţii ascetice. unul dintre ucenicii Sfântului Antonie. pentru monahii aflaţi sub jurisdicţia sa. Unii se retrăgeau chiar în pustie. practicau o înfrânare şi abţinere de la cele mai mici plăceri. o viaţă cu totul comună în acea mănăstire. adică un element fără de care Biserica n-ar exista. care sunt consideraţi pe drept cuvânt părinţii monahismului.

monahismul devine instituţie oficială a Bisericii prin Sinodul IV ecumenic de la Calcedon. mănăstirile erau independente de autorităţile jurisdicţionale bisericeşti. 2. Pahomie a devenit întemeietorul şi părintele monahismului chinovial sau mănăstiresc. Pe lângă felul de viaţă monahală chenovitică. Până la jumătatea secolului al V-lea. Despre călugări în general. Astfel. luând asupra lor obligaţia de a ţine toată viaţă unele făgăduinţe morale speciale. în scopul de a ajunge la o perfecţiune cît mai desăvârşită. pe care monahii le depun cu prilejul intrării în monahism. a început să se organizeze pe asociaţii de mănăstiri numite congregaţii. din Franţa. până în secolul X. sunt următoarele: 1. Un mare admirator al monahismului a fost şi Sfântul Vasile cel Mare. se dedică unei vieţi corespunzătoare. s-a introdus o altă formă e viaţă monahală numită idioritmică. monahismul avea o organizare unitară după Rânduielile Sfântului Benedict de Nursia. Tot el l-a şi reorganizat prin normele sale proprii. când prin canonul 4 monahismul a fost pus sub jurisdicţia Bisericii. deoarece altfel averea sa trece asupra mănăstirii (canonul 6 Sinodul I-II din Constantinopol). care a făcut din el o instituţie folositoare întregii societăţi omeneşti. care au rămas regulile de căpetenie ale mănăstirilor din Biserica Răsăriteană. 202 . prin secolul al XIVlea şi mai ales la Muntele Athos. Votul sărăciei în urma căruia candidatul trebuie să se hotărască asupra averii sale înainte de intrarea sa în monahism. În Apus. Cea dintâi şi cea mai importantă congregaţie a fost cea de la Clugny în Burgundia. călugării sau asceţii sunt acei membrii ai Bisericii care. Aceste făgăduinţe. Monahii. supuse conducerii supreme a unei mănăstiri centrale. Din secolul X. fiind supuse stareţilor lor proprii.întemeierea acestei forme.

. conform canonului 18 al Sfântului Vasile cel Mare şi a canoanelor 40 şi 43 ale Sinodului VI în urma căruia candidatul este obligat să rămână în viaţa monahală şi în mănăstire până la moarte (can. iar cei hirotoniţi diaconi. Votul castităţii prin care candidatul renunţă atât la căsătorie cât şi la toate plăcerile trupeşti (can. Condiţiile intrării în monahism Deşi canoanele nu opresc pe cei păcătoşi să intre în monahism. În Biserica Ortodoxă Română. totuşi pentru a se înlătura persoanele nevrednice care nu ar fi în stare să îndeplinească voturile depuse. Votul ascultării prin care candidatul este obligat să se supună superiorilor săi. 41 şi 46 VI ec. ierodiaconi. numai celor cu merite deosebite şi cu o mai bună pregătire..). După trecerea acestei perioade urmează depunerea voturilor monahale. ierodiacon. sincel. care sunt jurăminte făcute în faţa lui Dumnezeu şi care sunt primite de mănăstirii. c) Lipsa altor obligaţii sociale. Această perioadă este de trei ani în cadrul mănăstirii. 4. can. adică 25 de ani. Votul stabilităţii ec. se cer anumite condiţii de la candidaţi.2.. d) Perioada de încercare . 44 VI ec. 16 IV ec. Aceste condiţii sunt următoarele: a) Vârsta canonică ecumenic. 4 şi 7 IV b) Facultăţile spirituale normale. 3. protosincel şi arhimandrit. Rangul de arhimandrit se va conferi numai cu aprobarea Sfântului Sinod. arhidiacon. Gradele superioare se dau de către episcop pe baza unei recomandări a Consiliului duhovnicesc. can 60 Vasile). gradele monahale sunt: monah. Monahii hirotoniţi preoţi se numesc ieromonahi. can. 3. după care se primeşte în mod liber şi hotărât tunderea monahală. ieromonah. de episcopul respectiv. 203 episcopul locului sau de stareţul .

în neagoniseală şi în ascultare necondiţionată. sub povăţuirea unui conducător (conducătoare) împuternicit de Chiriarhul locului. de înalte virtuţi creştineşti şi pildă de viaţă creştinească atât pentru convieţuitorii ei cât şi pentru cei ce o vizitează. Potrivit menirii sale. Actele. La cerere trebuie să alăture toate actele privitoare la studii şi sănătate. şi stavropighii . este obligată să-şi întocmească astfel viaţa în interiorul său. care ţin de Chiriarhul locului. în care trăieşte o comunitate de călugări sau de călugăriţe care s-au făgăduit solemn să-şi petreacă viaţa în înfrânare. încât să fie un loc de aleasă şi desăvârşită viaţă duhovnicească. dacă găseşte 204 . Organizarea monahismului în Biserica Ortodoxă Română. schiturile pot ţine de mănăstirile cele mai apropiate din Eparhie. administrativ şi economic. Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor şi schiturilor ce ţin canoniceşte de jurisdicţia sa. b) Condiţiile intrării în monahism Pentru ca cineva să poată intra în monahism trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1.4. sunt de două feluri: eparhiale . Din punct de vedere spiritual. dar numai cu aprobarea Chiriarhului respectiv. Nimeni nu poate intra în monahism fără încuviinţarea Chiriarhului locului şi fără ispitirea canonică într-o mănăstire sau schit. fiecare mănăstire sau schit. conform Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a Mănăstirilor . Stareţul sau stareţa. care stau direct sub jurisdicţie patriarhală. formând împreună un singur tot duhovnicesc. Mănăstirile. precum şi să practice îndeledniciri potrivite cu sfinţenia locului. a) Mănăstirea Mănăstirea sau schitul este un aşezământ duhovnicesc de rugăciune şi de muncă. arătând motivele ce l-au determinat la aceasta. prin organele sale de răspundere. Cel care doreşte să devină călugăr este dator să adreseze stareţului unei mănăstiri sau schit o cerere în acest scop.

încredinţează pe noul venit în grija unui consilier din Consiliul duhovnicesc şi-l aşează în ascultările mănăstirii pentru începători. Pe baza referinţelor Consilierului. fratele (sora) este povăţuit de Consilierul şi duhovnicul său spre toată fapta bună şi ferirea de tot răul. 3. Ispitirea canonică Ispitirea canonică sau noviciatul durează de la admiterea în mănăstire şi până la tunderea în monahism a celui admis. înaintându-i cererea cu toate actele 2. candidatul va trebui să dovedească că-şi dă seama de rostul călugăriei. fratele sau sora trebuie să urmeze cursurile ciclului I şi II elementar. stareţul îl recomandă Chiriarhului respectiv pentru admitere legală în rândul fraţilor. stând sub aceeaşi îndrumare şi făcând aceleaşi ascultări. perioadă în care trebuie să păzească pravila Bisericii şi cele şapte laude. Tot acum. Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fraţilor şi până la îmbrăcarea în haina monahală (rasofor). La examen. stareţul sau stareţa va respinge pe novice sau îl va propune Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraţilor. În cazul când candidatul dovedeşte o purtare bună şi este un element folositor obştii mănăstireşti. Timpul ispitirii cuprinde trei stadii: Primul stadiu este de la primirea în mănăstire şi până la admiterea legală a noului venit în rândul fraţilor. că şi-a însuşit temeinic cunoştinţele pravilelor călugăreşti şi mai ales regulile Sfântului Vasile şi că are cunoştinţe despre aşezămintele 205 . el va fi trecut prin diferite ascultări gospodăreşti pentru a i se vedea răbdarea şi înclinările practice. Tunderea în monahism Dacă în timpul ispitirii canonice candidatul dă dovezi de suficientă pregătire şi de aplicaţie pentru monahism. după o probare de trei luni. În acest timp.cererea în rânduială. adică trei luni. Al treilea stadiu este de la îmbrăcarea hainei monahale şi până la tunderea în monahism. portul modest şi cuviincios şi altele. viaţa de obşte. În această perioadă. va fi supus examenului de monah în faţa Consiliului duhovnicesc al mănăstirii.

care au mai multe merite. devine părintele duhovnicesc al monahilor şi autorităţii lui trebuie să se supună toţi vieţuitorii din mănăstire Drepturile şi îndatoririle stareţului sunt următoarele: să orânduiască fiecăruia ascultarea cuvenită. dacă fratele sau sora a împlinit vârsta de 21 ani.ctitoriceşti şi despre trecutul mănăstirii în care se află. Stareţul odată ales de soborul mănăstirii. Stareţii mănăstirilor şi ai schiturilor se aleg de către monahi dintre părinţii mănăstirii sau ai schitului. călugării sunt datori a rămâne în ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstirile unde au fost tunşi sau unde. prin exemplul vieţii şi al conduitei sale. can. pildă de viaţă duhovnicească. consiliul economic şi consiliul de judecată. c) Conducerea mănăstirii Potrivit Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale. să nu se 206 . reprezintă mănăstirea înaintea instanţelor judecătoreşti. Stareţul sau stareţa ori împuterniciţii lor legali. potrivit cu nevoile mănăstiri şi cu puterile fiecăruia. să dea. prin serviciile făcute de ei chinoviei. Stareţul. iar în lipsa lui stă la faţa locului stareţul. întărit de Episcopul locului şi instalat. prin cunoaşterea Sfintei Scripturi şi prin viaţa lor duhovnicească. Conducătorul suprem al oricărei mănăstiri este Chiriarhul. soborul mănăstiresc. 1. care prezidează soborul şi veghează ca alegerea să se facă după regulile prevăzute de Regulament şi în bună rânduială. cu învoirea Episcopului s-au aşezat. După examen. organele de conducere ale unei mănăstiri sunt: stareţul. Alegerea stareţului se face în prezenţa delegatului eparhial. Chriarhul aprobă tunderea în monahism. a tuturor autorităţilor administrative şi faţă de terţi.). care este conducătorul direct al întregii mănăstiri sau schit. în conformitate cu regulile disciplinei monahale statornicită de Sfinţii Părinţi şi de sfintele canoane. consiliul duhovnicesc. aprobaţi de Chiriarhul locului. 4 IV ec. Conform prevederilor canonice stabilite de Sinoadele ecumenice (can.. păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielile monastice şi ascultării necondiţionate. 21 VII ec.

Soborul Toţi călugării şi călugăriţele dintr-o mănăstire sau dintr-un schit.se îngrijeşte de starea religioasă. 207 . care lucrează sub preşedinţia stareţului sau a stareţei. stareţul îl va povăţui părinteşte şi-l va sfătui la îndreptare. după care o trimite Chiriarhului.ţine în evidenţă averile mănăstirii şi în acest scop face un inventar a întregii averi.de a alege stareţul şi pe membrii Consiliilor: duhovnicesc. în calitate de preşedinte al soborului mănăstiresc. Hotărârile soborului se iau cu majoritate de voturi. este dator să viziteze schiturile care ţin de mănăstirea sa. pentru orice abatere a vreunui monah de la canoanele monastice. . fie disciplinare şi chiar gospodăreşti.deosebească de ceilalţi prin îmbrăcăminte. .examinează gestiunea financiară pe care o prezintă în fiecare an Consiliului Economic.alege din rândul călugărilor pe cei apţi pentru a fi hirotoniţi ierodiaconi sau ieromonahi. economic şi de judecată.votează bugetul mănăstirii. Soborul mănăstiresc se îngrijeşte de bunul mers al vieţii religioase. inventar pe care-l va revizui cel puţin odată pe an. culturale şi economice din mănăstire. . stareţul este dator să consulte soborul în problemele mai importante şi de a aduce la cunoştinţă dispoziţiile autorităţii bisericeşti. În competenţa soborului mănăstiresc intră următoarele atribuţii: . care va fi trimis spre aprobare Chiriarhului locului înainte de începerea anului. la propunerea Consiliului duhovnicesc. . prin masă deosebită sau alte distincţii exterioare. 2. . Împotriva acestor hotărâri se poate apela la Chiriarh în termen de opt zile. pentru cuvânt de zidire duhovnicească şi are dreptul să fie primit cu cinste şi consultat de acestea în chestiunile lor fie duhovniceşti.stabileşte eventualele cheltuieli extraordinare şi le înaintează spre aprobare Chiriarhului. morală şi disciplinară a şcolii monahale. . împreună cu rasoforii şi fraţii formează soborul mănăstiresc.

În această condică se trec.3. recomandând pe cei vrednici la gradele monahale superioare.tratează problemele de disciplină ce i s-ar pune de stareţ sau de autoritatea eparhială. la finele anului.pentru cunoaşterea şi supravegherea tuturor vieţuitorilor din mănăstire sau schit.examinează pe candidaţii la admitere în mănăstire ca fraţi. . Consiliul duhovnicesc Consiliul duhovnicesc este alcătuit din duhovnicii mănăstirii şi din 3-6 ieromonahi sau monahi cu autoritate. calităţile morale ale monahilor.controlează viaţa duhovnicească din mănăstire şi face propuneri în faţa soborului pentru bunul ei mers. devine hotărâre. Consiliul Economic 208 . cu arătarea motivelor şi a temeiurilor legale. . Ea se trece într-un proces-verbal. . recomandându-i soborului. În anul următor. .ţine o condică de calităţi pentru conduita tuturor trăitorilor din mănăstire. pentru ca fiecare să poată cunoaşte pe toţi vieţuitorii şi să poată ajuta pe stareţ în conducerea duhovnicească a mănăstirii. după un anumit formular ce se va da de către autoritatea eparhială. aducând la cunoştinţa stareţului abaterile sau virtuţile celor supraveghiaţi. Ei lucrează sub preşedinţia stareţului sau a stareţei. membrii îşi schimbă sectoarele între dânşii. care au mărturie bună şi trăiesc în sfinţenie. pe care s-a bazat. cu arătarea cazurilor pozitive şi negative ale fiecărui monah. 4. membrii Consiliului duhovnicesc (duhovnicii şi cei aleşi de sobor) îşi împart răspunderea luând fiecare un număr de vieţuitori sub îndrumare şi supraveghere timp de un an. pentru a fi notate în condica de conduită sau pentru măsuri disciplinare. şi aşa în fiecare an. pe fraţi (surori) pentru a fi rasofori şi pe candidaţii pentru tunderea în monahism. Atribuţiile Consiliului Duhovnicesc sunt: . aleşi de sobor şi aprobaţi de Chiriarh. Părerea emisă de Consiliul Duhovnicesc cu unanimitate sau în majoritate.

arhondarului. eclesiarhul şi arhondarul mănăstirii. casierului . în limita prevederilor bugetului.cassa cu toate cele ce ţine în ea. trapezarului . economul. curăţenia în curte.hotărăşte executarea micilor reparaţii necesare mănăstirii. Consiliul va trebui să ceară consimţământul soborului şi aprobarea Chiriarhului. toţi aleşi de sobor dintre monahii mănăstirii. Stareţul încredinţează membrilor Consiliului economic.biserica. etc. .achiziţionează toate cele necesare la timp. după o anume inventariere. de asemenea se îngrijeşte de cei bătrâni şi bolnavi. ofrandele făcute în folosul obştesc pentru săraci. îmbrăcăminte şi combustibil.poartă grijă de masa comună. pe care îl întocmeşte anual. . Pentru reparaţii mai mari sau construcţii noi.primeşte şi împarte.Consiliul economic este alcătuit din: stareţ ca preşedinte. care are în grija sa ordinea şi disciplina vieţuitorilor mănăstirii şi pe trapezarul care are în grija sa bunul mers al mesei obşteşti. eclesiarhului . parte din obiectele din catagrafia generală a mănăstirii în legătură cu atribuţia fiecăruia dintre ei: economului obiectele din gospodăria mănăstirii. vânzări sau împrumuturi mai însemnate. Numele donatorilor vor fi trecute într-o 209 . Ei se întăresc de Chiriarh. . cu tot ce ţine de dumnezeieştile slujbe.inventarul ce ţine de trapeză. La mănăstirile care au peste 20 de călugări. arhondaricul cu toate cele ce ţin de primirea oaspeţilor. ca hrana să fie gătită şi servită în condiţii igienice. precum şi pentru cumpărări. Consiliul economic decide în toate cele ce privesc buna întreţinere materială a mănăstirii. oameni oneşti. după dorinţa donatorilor. capabili de a administra bunurile mănăstirii şi de a ţine contabilitatea în conformitate cu legile în vigoare. . casierul. de bună calitate şi cu preţuri cât mai moderate. soborul va alege în Consiliul economic pe egumenul mănăstirii (ajutorul de stareţ). În competenţa Consiliului economic intră următoarele atribuţii : se îngrijeşte de aprovizionarea necesară de hrană.

consiliul de judecată al mănăstirii şi consistoriul monahal eparhial. respectând normele legale în vigoare. nici chiar stareţul nu poate face cumpărături fără consimţământul Consiliului economic. primind de la casier sumele necesare. b) Casierul face încasările şi plăţile în numele mănăstirii. 1. pentru ajutorarea săracilor. aceasta va fi încredinţată eclesiarhului spre pomenirea binefăcătorilor.. de curăţenia bisericilor mănăstirii. şi anume: a) Economul poartă de grijă de gestiunea mănăstirii. . Fiecare din membrii Consiliului economic are atribuţii legate de slujba sa. d) Arhondarul se îngrijeşte de casa de oaspeţi şi de primirea închinătorilor. Stareţul şi Consiliul duhovnicesc Pentru micile abateri de la regulile monahale şi de la rânduielile tipicului etc. Cumpărăturile le face prin ofertă. întrebuinţează următoarele mijloace: 210 .administrează fondul creat din munca obştească a călugărilor. El este răspunzător în faţa Consiliului şi a autorităţilor legale de orice nereguli în administrarea sumelor ce i s-au încredinţat.nici un membru al Consiliului. se îngrijeşte de cele necesare cultului. în datoria şi dorinţa de a îndrepta ce cel abătut. stareţul. cu aprobarea Consiliului economic şi sumele i se eliberează de casier în baza aprobării date de Consiliu.condică. c) Eclesiarhul are în grija sa slujbele dumnezeieşti ce se oficiază în mănăstire şi veghează ca ele să se facă zilnic. d) Instanţele de judecată pentru monahi Instanţele de judecată pentru monahi sunt stareţul şi Consiliul duhovnicesc. . Nu eliberează nici o sumă decât cu aprobarea Consiliului economic şi trece toate sumele sub articolele pentru care s-au destinat. El ţine registrele de vizitatori şi răspunde de conduita personalului ajutător şi de buna ordine din arhondărie.

h. f. precum şi trimiterea la o altă 211 .oprirea subvenţiei de bani pentru îmbrăcăminte şi lăsarea ei în economia caseriei. după toate încercările şi canonisirile arătate mai sus nu rezultă nici o îndreptare pentru cel vinovat.dacă n-a urmat îndreptarea dorită. Ori de câte ori se aplică vreuna din canonisirile de mai sus.la prima şi la a doua abatere. d.în caz de recidivă. .punerea la metanii în biserică în timpul serviciului divin..de conduită şi calităţi a mănăstirii. poate aplica pedeapsa opririi totale de la săvârşirea celor sfinte pe timp limitat sau de la primirea sfintei împărtăşanii pe timp limitat. . Consiliul de judecată al mănăstirii Dacă. constată printr-un proces-verbal toate abaterile vinovatului şi canonisirile date pentru îndreptare.trimiterea pentru un timp la schiturile ce aparţin mănăstirii.luarea culionului pentru călugări. stareţul convoacă Consiliul duhovnicesc. cazul se supune de stareţ Consiliului duhovnicesc. 2.oprirea porţiei de mâncare. f. sfătuiri duhovniceşti şi dojană în particular.prin care se va arăta vinovăţia şi canonisirea dată celui vinovat. se va încheia un proces verbal . care pe lângă canonisirile prevăzute de ar. care poate aplica următoarele canonisiri: . 102 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale. 245 din regulamentul de disciplină bisericească). pentru un timp limitat. învinuitul fiind supus prevederilor Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române este trimis la judecată în faţa Consiliului de judecată al mănăstirii de care depinde pentru abaterile disciplinare de gradul I indicate de art.rânduirea la ascultări inferioare. e.semnat de stareţ şi de Consiliul duhovnicesc . Aceste pedepse nu sunt apelabile şi nu se comunică Eparhiei. afară de pâine. Cazul se va trece şi în condica-cazier . . purtând numai fesul. pe una sau mai multe zile. . . şi i. . 99 al. dacă abaterea n-a fost urmată de scandal public. . dojană publică în trapeza mănăstirii (art.

cât şi pentru abaterile protosincelilor. Sunt considerate abateri de gradul I şi pedepsite ca atare: . stareţilor. povăţuirea spre rău. dispune efectuarea unei anchete de către exarhul mănăstirilor sau alt delegat al său. defăimare. Consistoriul Monahal Eparhial Pentru delictele (abateri de gradul II) şi crimele disciplinare prevăzute la art. de vrajbă. Hotărârile de judecată se trimit Chiriarhului pentru aprobare. 3. adunări neîngăduite pentru mâncare.faptele săvârşite împotriva ordinei şi a disciplinei monahale ca: neparticiparea la slujbele de zi şi de noapte. sau vorbă deşartă. de certuri. cârtire. înainte de a trimite cazul spre judecare.săvârşirea celor sfinte în afară de mănăstire. precum şi săvârşirea botezurilor şi cununiilor religioase în mănăstire. fără consimţământul scris al preoţilor parohi. Sunt considerate abateri de gradul II şi pedepsite conform art. .împlinirea fără blagoslovenie a faptelor ce trebuiau aprobate mai întâi de stareţ. 3 ş.neluarea în seamă şi nesupunerea la împlinirea datoriilor călugăreşti. uneltirea împotriva autorităţilor. . băutură. din Regulamentul instanţelor de judecată. . Vinovăţiile se împart în abateri de gradul I şi abateri de gradul II.mănăstire sau schit din Eparhie.u. Dacă Chiriarhul găseşte de cuviinţă. arhimandriţilor.. pe baza procesului verbal al Consiliului duhovnicesc şi a probelor rezultate din cercetările făcute.provocarea de neînţelegeri. fuga de ascultare.452 din Regulamentul de procedură al Bisericii Ortodoxe Române: . Consiliul de judecată al mănăstirii încheie un proces verbal prin care arată abaterile şi delictele vinovatului şi trimite cazul prin Chiriarhul locului.nereguli săvârşite în treburile oficiale ale mănăstirii. spre judecarea Consistoriului monahal eparhial. ura. 212 . lovirea etc. . fără învoirea stareţului şi fără consimţământul preoţilor locali.

batjocorirea celor sfinte sau ierosilia. ca şi pentru delictele disciplinare prevăzute de art. . defăimarea celor sfinte. neascultarea de autoritatea superioară bisericească.. Pentru judecarea stareţilor. apostasia. Pentru judecarea monahilor ierodiaconilor. . bătaia. ierodiaconii. ieromonahilor şi sincelilor. autorităţile ei şi feţele bisericeşti sunt atacate şi reputaţia lor ştirbită.administrarea necinstită a averii mănăstirii. violarea secretului mărturisirii. alcătuit din trei arhimandriţi sau în lipsă stareţi. 104 din prezentul Regulament. . erezia. aleşi de sobor şi confirmaţi de Chiriarhul respectiv. pentru a se putea judeca la vatra lor. va exista în fiecare Eparhie un Consistoriu Monahal Eparhial.părăsirea mănăstirii şi şederea mai multă vreme afară din mănăstire. jocul de noroc.beţia. pe termen de patru ani. monahiile. precum şi a tuturor ordinelor şi dispoziţiilor bisericeşti. . nesocotirea simpli ritualului şi a prescris la săvârşirea lucrărilor sfinte. va funcţiona în fiecare mănăstire şi schit cu obşti de la 12 membri în sus. . omorul. protosincelilor şi arhimandriţilor. . neîndeplinirea sau împlinirea cu rea credinţă a îndatoririlor impuse de legea şi statutul de organizare. desfrânarea. săvârşirea cu de la sine putere a lucrărilor sfinte de un ieromonah sau ierodiacon suspendat sau depus din treaptă pentru vreun delict. stareţelor. 213 . fără voie şi fără ştirea stareţului. ieromonahii şi sincelii din mănăstirile cele mai apropiate. prezidaţi de stareţul lor.neglijarea. de regulamente. simonia.calomnia şi acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite a căpeteniilor şi conducătorilor bisericeşti. . la care vor veni spre judecată şi monahii. care nu-şi au obştea legală. precum şi participarea la adunări unde Biserica.îndelednicirea cu treburi potrivnice chemării călugăreşti. schisma.condamnarea de către instanţele penale pentru delicte prin sentinţă rămasă definitivă.furtul şi înstrăinarea bunurilor de obşte. un Consiliu de judecată format din 2-4 monahi locali.

în cazul admiterii recursului. pentru instanţele de judecată ale clerului de mir. va funcţiona un Consistoriu Monahal Central. anchetele. compus din cinci membri (arhimandriţi). e) Organele de control Pentru controlul mănăstirilor. Chiriarhul respectiv. desemnat de chiriarhul respectiv. În Eparhiile care nu au un număr de monahi. sub preşedinţia unuia dintre ei. care să impună înfiinţarea instanţelor de judecată pentru monahi. care va proceda ca şi cu recursurile clerului de mir. B din Statut). pentru Consiliul de judecată şi Consistoriul Eparhial Monahal sau Patriarhul. 109 al. câte unul din fiecare Mitropolie. 214 . numit de Chiriarh. aprobă sau respinge motivat sentinţele pronunţate de aceste instanţe şi dacă e cazul le trimite spre judecare potrivit normelor în vigoare ale Regulamentului de procedură. Instituirea. care va judeca după normele prevăzute de regulamentele în vigoare. pentru Consistoriul Central Monahal. spre judecare în fond hotărârea recurată. dintre arhimandriţii cu atribuţiuni generale de inspecţie şi control al mănăstirilor şi de referent pentru problemele mănăstireşti (art. procedura de judecată etc. recursul se îndreaptă către Sfântul Sinod. care va judeca după normele prevăzute de Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi de Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române. vor fi cele prevăzute în Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române. sub preşedinţia unuia dintre ei. pentru instanţele de judecată monahală. aceste instanţe se vor înfiinţa pe lângă Mitropolii. desemnat de Patriarh. cu studii teologice superioare. la Consistoriul Central Monahal. Pentru judecarea recursurilor împotriva hotărârilor luate de Consistoriul Monahal Eparhial.numiţi de Chiriarh pe timp de patru ani. trimiţând. fiecare Eparhie va avea un exarh. În cazul pedepsei caterisirii sau a excluderii din monahism.

. 194 215 . întocmeşte referatele cerute de Chiriarh şi de vicar în problemele de ordin administrativ.de a ţine o evidenţă a personalului din mănăstiri. Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale. Bucureşti. controlul şi îndrumarea vieţii mănăstireşti din Eparhie. cu binecuvântarea Chiriarhului.de a face Chiriarhului propuneri motivate pentru îndreptarea relelor şi introducerea îmbunătăţirilor în toate privinţele.de a se convinge despre executarea ordinelor Chiriarhului.de a controla.Exarhul trebuinţele mănăstirilor El este se la dispoziţia de Chiriarhului către pentru cu monahale.de a vizita mănăstirile cât mai des. în “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”. raportând Chiriarhului. . . primeşte delegaţiile care sunt însărcinate cu efectuarea de anchete în legătură cu abaterile de la viaţa duhovnicească sau cu neregulile de ordin gospodăresc din mănăstire. .de a se interesa de mersul vieţii călugăreşti. însărcinează Chiriarh supravegherea. 1953. . Chiriarhul poate delega şi alte organe bisericeşti pentru controlul necesar194. de şcolile şi atelierele lor. Exarhul mai este obligat: . inspectează mănăstirile şi schiturile din Eparhie. disciplinar şi duhovnicesc cu privire la mănăstiri. administrarea averii şi a veniturilor mănăstirilor.

puterea părintească. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. constituie patrimoniul acelei persoane. în înţeles juridic. Patrimoniul este format din toate bunurile care aparţin unei persoane. drepturile care nu au caracter pecuniar: drepturile de familie. generală bunurile corporale necorporale. Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă materială şi cad sub simţurile noastre: pământ. care poate avea deci o valoare bănească. Bunurile . 216 construcţii. este orice lucru din natura înconjurătoare. o altă clasificare generală le împarte în: mişcătoare sau mobile şi nemişcătoare sau imobile. care au drept subiect activ şi pasiv una şi aceeaşi persoană.CAPITOLUL VI ADMINISTRAREA AVERILOR BISERICESTI BUNURILE ŞI AVERILE BISERICEŞTI 1. ce aparţin unei persoane. animale. Bunurile necesare pentru întreţinerea vieţii. Drepturile constituie activul. care poate fi folositor omului şi care poate deveni obiect de drepturi şi de obligaţii. Bunurile. Patrimoniul în: este o şi universalitate juridică independentă de elementele care-l compun. iar datoriile pasivul patrimoniului. adică din toate drepturile care au o valoare pecuniară şi din toate obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este legat faţă de alţii. drepturile înnăscute O individului clasificare sau drepturile împarte publice. “Bun”. Clasificarea bunurilor bisericeşti Dreptul de existenţă presupune pentru orice persoană dreptul natural de a avea bunuri. Această clasificare este adoptată şi de Regulamentul de administraţie al averilor bisericeşti. Rămân în afara patrimoniului. Drepturile patrimoniale reprezintă totalitatea raporturilor de drept apreciabile în bani. Patrimoniul.

fără consumarea substanţei sale. Bunuri mişcătoare sau mobile sunt cele care nu au o aşezare fixă şi care pot fi mutate dintr-un loc în altul oricând (mobilier. alte bunuri produse numite fructe.necorporale sunt cele care nu au decât o existenţă abstractă (drepturile de creanţă. îmbrăcăminte. de uz. Este frugifer acel bun care poate produce periodic.). Bunuri nemişcătoare sau imobile sunt cele care au o aşezare fixă încât nu pot fi mutate din loc în loc (pământ. Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe. în executarea unei obligaţii poate fi înlocuit cu altul. 217 . destinaţia sa economică. Clasificările parţiale care se aplică numai unor bunuri. în executarea unei obligaţii. prin aceasta. publice şi private şi bunuri fără stăpân. casă. Este nefrugufer bunul care nu are însuşirea de a da naştere. la produse fără consumarea substanţei sale. prin determinarea legii şi prin anticipaţie. să fie necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. corporale şi necorporale. iar nemişcătoare sunt prin natura lor. frugifere şi nefrugifere. Bunurile sunt mişcătoare prin natura lor. divizibile şi indivizibile. Este neconsumptibil bunul care nu poate fi folosit repetat. periodic. marfă. Este fungibil acel bun care. etc. Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul. prin aceasta. prin aceasta. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără a nu-şi schimba. principale şi accesorii. bani). fără să afecteze valabilitatea plăţii. prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică. destinaţia sa economică. împart bunurile în: fungibile şi nefungibile. şcoală). consumptibile şi neconsumptibile. fără ca. animale.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent. principal. sau altor organizaţii sau instituţii publice. măsurare. în alţi termeni bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile ce se află în circuitul civil. Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun. Sunt publice bunurile care aparţin statului (judeţelor). potrivit naturii lor sau voinţei exprimată în actul juridic se individualizează prin însuşiri proprii. adoptă legile statului cu privire la bunuri dar numai în măsura în care nu-i sunt contrazise principiile şi normele ei speciale. specifice. Este incorporal valoarea economică ce are o existenţă ideală. Aceste bunuri constituie patrimoniul Bisericii. Sunt determinate generic (res genera) acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. se spune că asemenea bunuri inalienabile. La romani bunurile erau împărţite în două: bunuri de drept divin şi bunuri de drept uman. fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil. Lucrurile bisericeşti au fost împărţite şi ele după diferite laturi de acţiune care corespund cu scopul vieţii exterioare a Bisericii şi anume: 218 . etc. iar private sunt acele bunuri care aparţin particularilor sau unor colectivităţi private. putând fi percepută cu “ochii minţii”. Individualizarea se face prin cântărire. Este corporal acel bun care are o existenţă materială. Biserica respectă aceste împărţiri. Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice. fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri care. Prin excelenţă sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate. abstractă. numerotare. dar utilizează termenul de bunuri bisericeşti. Biserica moşteneşte împărţirea făcută de romani. Cele de drept divin se împărţeau în res sacrae. res religiosae sanctae. La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o mare influenţă împărţirea pe care o făceau legile romane bunurilor.

deoarece nu toate lucrurile care sunt folosite la săvârşirea cultului. etc. IV. fabrica de lumânări. capele. 450 şi 490). din punct de vedere al destinaţiei. este împărţită în bunuri sacre şi bunuri comune. cărţile. ograda bisericii. icoanele. odoarele şi 219 . Dar. antimisul. etc. biserici. Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin. O împărţire asemănătoare a adoptat şi Biserica Ortodoxă Română prin Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti. pământuri. iar din a doua categorie fac parte vasele şi obiectele care există în altar şi în afara altarului. Di prima categorie fac parte biserica şi antimisul care sunt consacrate printr-o lucrare specială şi prin ungere cu Sfântul Mir. În această categorie intră bisericile şi toate vasele şi obiectele care se întrebuinţează pentru serviciul divin. Nicodim Milaş împarte lucrurile sacre în consacrate şi sfinţite. Valerian Sesan împarte averea bisericească în: destinată direct şi exclusiv cultului divin: res sacrae: biserica. cum sunt: locaşurile de cult (catedrale. paraclise. altarul. În art. dobândesc această folosire prin consacrarea episcopului sau preotului.săvârşirea serviciului divin după ritualul prescris. etc. temporale sau bona ecclesiastica (bunuri bisericeşti) şi mixte sau pretiosa. ele au fost împărţite în consacrate sau sfinţite. Potrivit acestei meniri a Bisericii. şi destinate întreţinerii persoanelor şi lucrurilor: res ecclesticae . casa parohială.). fie şi numai pentru că au fost date în folosinţa Bisericii prin mâna episcopului sau preotului. bani. răspândirea învăţăturii creştine şi păstrarea ordinii în organismul bisericesc. sau de la antimis care sunt sfinte. Sacre sunt bunurile utilizate exclusiv în cult şi sunt sfinţite de episcop sau preot (Sintagma Ateniană . 2 averea bisericească. destinate indirect cultului: res benedictae sfinţite: veşmintele.ca fondurile religioase. Acestea se numesc sfinţite fie pentru că iau însuşirea de sfinţite de la Biserică. praporii. cimitirul. sfinte şi sfinţite. după cum se întrebuinţează direct la Sfânta Euharistie sau la slujbele bisericeşti. lucrurile au fost împărţite în: sacre. Biserica Romano-Catolică împarte bunurile în: spirituale sau sacre (sacra).

8-25. 1. natural. Biserica se aseamănă cu toate celelalte societăţi omeneşti posedând ca şi acestea elemente caracteristice oricărei societăţi. cărţile de ritual. documentele. 3-17) cât şi din operele Sfinţilor Părinţi care comentând textele Vechiului Testament şi ale Noului Testament. terenurile. etc. Faptul existenţei Bisericii îi dă dreptul să dobândească mijloacele corespunzătoare caracterului ei. I Cor. chiliile mănăstirilor. adică acelea care au o valoare artistică. 2. 220 . cum sunt: casele parohiale. 25. pivniţele. operelor culturale. a slujitorilor ei. cât şi pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. edificiile şcolilor teologice. etc. fie istorică. Dreptul firesc al Bisericii de a poseda bunuri materiale rezultă atât din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament (Numeri 8. Acest drept nu-i poate fi tăgăduit atâta timp cât i se recunoaşte existenţa. Sunt asimilate cu bunurile sacre şi se bucură de acelaşi regim juridic şi bunurile religioase. ţesăturile artistice. 9. cum sunt: picturile sculpturile. miniaturile. Necesitatea şi dreptul Bisericii de a poseda bunuri Privită sub aspectul de societate sau de comunitate formată din toţi cei care cred în Mântuitorul Iisus Hristos. fie prin materialul din care sunt confecţionate. drepturile patrimoniale. aşezămintele şi instituţiile cultural-filantropice. în sfera de putere a Apostolilor. Ca organism social. cimitirele. Biserica a simţit nevoia să dispună şi de bunurile materiale chiar de la începutul existenţei sale. reşedinţele ierarhilor. hârtiile de valoare. livezile.veşmintele bisericeşti. Dreptul de posesiune al Bisericii se bazează deci atât pe dreptul firesc. averea în numerar. cu care să-şi atingă scopul fixat de Întemeietor. cărţile rare. Realizarea scopului ei general se găseşte arătat în recomandarea făcută de Mântuitorul “de a împărţi totul cu aproapele”. Sunt bunuri comune cele afectate întreţinerii Bisericii. au primit botezul în numele Sfintei Treimi şi prin ajutorul Sfintelor Taine sunt conduşi la mântuire de către urmaşii. etc. fondurile. muzeele religioase.

221 . iar pe de altă parte laudă generozitatea credincioşilor faţă de Biserică.A. Sfântul Vasile cel Mare. 4. În forma în care au apărut ele reprezentau doar un mijloc provizoriu la care s-a recurs în prima etapă a organizării vieţii sociale creştine. 3. Ei au zidit pe această temelie şi au rânduit după ea orice raporturi din sânul obştilor creştine. Sfântul Ambrozie. 44. 1-6). Temeiurile şi formele proprietăţii Sfinţi Apostoli înţelegând bine cuvântul Domnului: “iubeşte pe aproapele tău” şi propovăduindu-l au pus dragostea de oameni la temelia lucrării lor. Despre această formă găsim mărturie atât în Sfânta Scriptură (F. Fericitul Augustin şi alţii. Această formă de organizare sa generalizat din secolul IV şi a fost legiferată ca forma cea mai potrivită atât pentru interesele Bisericii cât şi pentru cele ale Statului. prin adoptarea proprietăţii comune. Urmarea firească a situaţiei create şi acceptarea de ei în mod liber era nu numai calda comuniune spirituală dintre ei. 6. cât şi în scrierile multor Sfinţi Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur. Aşa a luat fiinţă a doua formă de organizare socială a comunităţii din Ierusalim. 45. Mărturia milosteniei practicată prin agape o avem chiar în episodul alegerii celor şapte diaconi destinaţi “să slujească meselor” (F. întrajutorarea membrilor ei nu putea lua iniţial decât forma milosteniei. 34-35).A. inclusiv raporturile patrimoniale sau de avere (bunuri). 2. dar asistenţă socială obligatorie. Expresia milosteniei au fost agapele. 32. Pe lângă aceasta. ci şi întrajutorarea frăţească în nevoile vieţii. între care se pot enumera: Sfântul Clement Alexandrinul. Odată cu obţinerea libertăţii de credinţă în secolul IV s-a favorizat abandonarea formei primare de organizare bazate pe proprietatea obştească şi s-a însuşit organizarea comunităţii fără proprietate de obşte. Sfântul Ciprian. de la milostenie la proprietatea comună .pe de o parte afirmă acest drept. Dar aşa cum se prezenta alcătuirea socială a Bisericii primare. Sfinţii Apostoli n-au ezitat să-i îndrume pe creştini ca să facă al doilea pas în organizarea obştii creştine primare.

iar beneficiarii sunt rânduiţi de legiuitori în ordinea de preferinţă care ar corespunde afecţiunii celui decedat. moare fără moştenitor testamentar. prin legea din 434. Afară de moştenirea testamentară. s-au dat Bisericii şi averi mobile. ex testamento). În primele secole Biserica era susţinută prin darurile de bună voie ale creştinilor. şi moştenirea legală ab intestas (εκ αδιαθετου). Biserica a putut să devină proprietara de drept a acestor bunuri. Împăratul Justinian a respectat hotărârile împăraţilor anteriori în măsura în care nu erau contrare dispoziţiilor canonice. Împăraţii Teodosie II şi Valentinian II. au hotărât ca preoţii şi clericii în general dacă n-au moştenitori din cei prevăzuţi de lege. adică actus inter vivos ). în anumite cazuri. din produsele câmpului. Episcopul păstra deplina libertate să dispună cum va voi de averea sa personală pe care o avea înainte de hirotonie. să fie moşteniţi în averea lor de Bisericile pe seama cărora au fost destinaţi. ca să servească la mântuirea sufletului defunctului. capabil să aibă un patrimoniu. Succesiunea aceasta are loc când cineva. Bisericii i se cuvine. abia după edictul de la Milan. Mijloacele de agonisire ale patrimoniului. Bunurile celor morţi fără moştenitori erau atribuite Bisericii şi mai ales mănăstirilor. În această privinţă canonul 40 apostolic şi canonul 24 Antiohia au fixat punctul de vedere al Bisericii. În decursul timpului. moştenire creştinilor evlavioşi i s-a dat Bisericii de legislaţia romană după ce religia creştină a devenit religie de stat. iar canoanele sinoadelor bisericeşti din secolul al IV-lea amintesc de moşii care aparţineau Bisericii.4. a) Dintre felurile de câştigare de proprietăţi pentru Biserică în cazuri de moarte. precum şi de aceea pe care ar fi primit-o prin 222 . al căror venit servea pentru rezolvarea cheltuielilor clerului. care constau din obiecte. Dreptul roman deosebeşte câştigarea de proprietăţi în caz de moarte (mortis causa) şi prin afaceri de drept între cei vii ( non mortis causa. locul I îl ocupă Dreptul moştenirea de testamentară al averii (εν τηϕ διαθηκεϕ. bani şi altele.

la început un timp de prescripţiune de 100 de ani ( Cod. c) Un alt fel de a agonisi averea Bisericii este prescripţiunea (ξρονια. Ceea ce a agonisit în timpul episcopatului. emptio).7 ). bona fides). Ca un privilegiu al averii bisericeşti. b) Biserica poate să dobândească avere şi prin afaceri de drept între cei vii (actus inter vivos ) şi anume prin donaţie (δωρεα. I. episcopul este obligat să lase pentru scopuri filantropice sau în favoarea Biserica. c. etc. Just. azile. Prin prescripţiune se înţelege dobândirea dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posesiunea continuă şi netulburată a lui un anumit timp. după hirotonie. Dreptul canonic în privinţa modurilor de dobândire a observat dispoziţiile dreptului roman. dar nu putea dispune la fel de averea câştigată în timpul episcopatului. 2. Cel mai bogat izvor pentru dobândirea de averi pentru Biserică îl formează testamentele pentru scopuri evlavioase (ληγατα ειϕ ευσεβειϕ αιτιαϕ. justa causa) şi buna credinţă (καλη πηστιϕ. 16. cu scopul ca prin aceasta averea Bisericii să se mărească pentru folosul şi beneficiul ei. legata ad pias causa). 23) care a fost redus apoi la 40 de ani (Nov. Justinian a hotărât pentru Biserică şi pentru testamentele cu scopuri pioase. usucapio. 223 . 2. Basil. Deci pentru prescripţiune se cerea cauza justă (ευλογοϕ αιτια. iar nu rudelor sau persoanelor particulare. Contractul de cumpărare constă în darea în stăpânire a unui lucru pentru o anumită sumă. donatio) şi prin cumpărare (αγορασια. ξρησιϕ. 3. Donaţia este o învoială prin care se lasă Bisericii un lucru fără plată sau se promite predarea unui lucru în forma legală. V. Legislaţia bizantină s-a arătat favorabilă acestor libertăţi faţă de Biserică în general şi faţă de mănăstiri în special.6. orfelinate. praescriptio longi temporis ). Această normă a fost extinsă şi în privinţa celorlalţi membrii ai clerului. Obiectul acestor testamente îl formează întreţinerea unor biserici pentru mântuirea sufletelor sau ajutorarea celor săraci. 131.donaţie sau prin succesiune.

Pe lângă Bisericile locale dreptul Bisericii Orientale recunoaşte că au drept de proprietate şi mănăstirile. Problema subiectului de drept al proprietăţii asupra bunurilor Bisericii a fost soluţionată de împăratul Justinian prin legea din 20 octombrie 530. problema subiectului proprietăţii bisericeşti a dat loc multor discuţii şi a dus la formularea diferitelor teorii. legislaţia lui Justinian nu cunoaşte Biserică. comunitatea bisericească respectivă. reluată mai târziu prin novela 131 din 18 martie 538 când s-a lămurit cum trebuie să se procedeze pentru înlăturarea dificultăţilor care ar rezulta în privinţa celui îndreptăţit să moştenească. săracii. Biserica întreagă. u înger. ci Biserici. subiect al proprietăţii bisericeşti După dreptul canonic al Bisericii Răsăritene.5. a) Biserica universală. canoanele 24 şi 25 ale Sinodului din Antiohia şi canoanele 26/34 şi 35/41 Cartagina arată că fiecare Biserică locală este considerată independentă şi persoană juridică completă în raporturile cu celelalte Biserici şi cu un al treilea. comunitatea bisericească nu poate fi subiectul proprietăţii bisericeşti deoarece atunci i s-ar contesta Bisericii personalitatea juridică şi în afară de aceasta n-ar exista nici un motiv justificat de a considera comunitatea politică drept proprietară a acestei averi. Izvoarele dreptului bisericesc accentuează faptul că Biserica locală are drept de proprietate. azilele de săraci. Dar cu toată această recunoaştere a personalităţii juridice a Bisericii şi a drepturilor ei de a dobândi avere. prezentându-se cu toate drepturile unui posesor. Astfel. îndeosebi în Apus. un sfânt. adică statul. După recunoaşterea religiei creştine de către Constantin cel Mare la 313 s-a recunoscut Bisericii şi dreptul de a poseda un patrimoniu. orfelinatele şi toate aşezămintele de binefacere cu caracter religios. care iau fiinţă cu 224 . etc. Canoanele 38 şi 40 apostolice. Din punct de vedere patrimonial. sau papa. autoritatea publică. s-a susţinut că subiect al proprietăţii bisericeşti poate fi Mântuitorul Hristos. Subiectul proprietăţii bisericeşti.

Doctrina canonică exercitare ortodoxă sub leagă de personalitatea şi controlul juridică autorităţii recunoscută bisericeşti bisericilor şi dreptul de proprietate. putând impune trecerea unei părţi a averii de la o Biserică la alta. 7. bisericile particulare şi celelalte instituţii bisericeşti apărând ca simple uzufructuare. Biserica centrală. supraveghere superioare. actul prin care creştinii dau caracter de sfinţenie Bisericii şi hramurilor ei şi “dedicatio”. inclusiv ale Bisericilor locale. prin papă. Mântuitorul. Prin consacratio bunurile consacrate dobândeau caracter de sfinţenie. care trebuia să-i respecte scopul religios. un înger sau un sfânt. prin canonul 1499.aprobarea Bisericii şi funcţionează sub controlul ei ( Novela 120. asupra căruia nu-şi poate justifica titlul de proprietate. actul prin care anumite bunuri erau trecute în proprietatea zeilor. supraveghere şi control care nu presupun dreptul de imixtiune. bazându-se pe concepţia dreptului roman. căci nu se poate ca cineva să dispună şi să împartă un bun care nu-i aparţine. printr-un magistrat superior sau prin magistraţi speciali (duo viri aedi dedicandae ) prin care bunul ieşea din uzul comun şi rămânea “extra comercium” în proprietatea statului. La romani. au luat ca act de plecare asemănarea dintre “ consacratio”. dedicatio era un act solemn exercitat în numele poporului roman. Novela 131. b) Papa ca subiect al întregii proprietăţi bisericeşti. În catolicism. 1. Codex Juris Canonici din 1917. Dar canonul 1518 s-a prevalat că papa este supremul administrator şi împărţitor al tuturor bunurilor bisericeşti. c) Dumnezeu. dreptul de administrare şi folosinţă. este singura proprietară a tuturor bunurilor bisericeşti. Susţinătorii acestei teorii. 10). această recunoaştere este egală cu dreptul de proprietate. 62 a temperat pretenţia că Biserica universală este proprietara tuturor bunurilor. subiect al proprietăţii bisericeşti. dar nu ajungeau în proprietatea statului şi nu erau excluse 225 .

episcopal. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din februarie 1949 prin art. înainte de Justinian. S-a socotit apoi că donatorul primea un drept de administrare asupra instituţiei întemeiate şi asupra bunurilor donate. nu ajungeau proprietari ai bunurilor constituite. 177. 186 declară persoane juridice de drept public. Din legislaţia lui Justinian se vede că în concepţia creştinilor Biserica. era socotită subiect al dreptului de proprietate. Nov. c. ci Biserica locală sau eparhială. În anumite condiţii ele puteau fi ipotecate. Mântuitorul Hristos sau Sfântul care fusese instituit moştenitor. 2. căci administrarea se făcea sub controlul episcopului. După învăţătura Bisericii Ortodoxe.complet cursului sau circuitului comercial. Sfinţii sunt într-adevăr mijlocitori pe lângă Dumnezeu pentru creştini. mănăstirile. Împăratul Zenon. subiect al proprietăţii bisericeşti. vândute (Cod. De altfel nici în vechime. 24. 25 Antiohia. mitropoliile.. I. în care se prevede că: “O Biserică particulară. se desprinde şi din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. 121. cum ar rezulta din canoane şi legislaţia bizantină (can. episcopiile. Aceasta înseamnă că proprietar al averii bisericeşti nu este instituţia: Biserica sau mănăstirea. dar din această situaţie nu se poate trage concluzia că şi Dumnezeu se poate folosi de sfinţi pentru a dobândi proprietatea asupra bunurilor bisericeşti consacrate de creştini. protopopesc. parohiile. asupra bunurilor care prin consacrare dobândeau caracter de sfinţenie şi treceau în proprietatea Bisericii. laici sau clerici. protopopiatele. imediat după sfinţirea ei trece în proprietatea şi folosinţa parohiei. cu tot terenul şi clădirile aferente ei”. art. care ar fi avut hramul Sfântului în favoarea căreia fusese făcut legatul. Concepţia aceasta că prin consacrare locaşul destinat cultului trece în proprietatea parohiei. mitropolitan sau patriarhal. nici oficiul: oficiul parohial. 51). 226 . locaş de închinare. d) Comunitatea bisericească. hotărâse că o persoană poate face donaţie de lucruri imobile sau mobile. unui aşezământ care avea să se construiască ulterior. 21. 40 ap. Acest drept de administrare nu însemna însă drept de proprietate al fondatorilor.

Cei din urmă erau supuşi impozitelor.subiect al autorităţii bisericeşti. clerici şi mireni. 41 din Statut precizează că “Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor. precum şi prin ocrotirea averii bisericeşti de diferite impozite. Deci proprietar al bunurilor bisericeşti în parohie sunt mirenii şi clericii laolaltă. sub conducerea unui preot paroh”. Statul nu poate pretinde dreptul de proprietate asupra bunurilor bisericeşti în măsura în care ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra averii particularilor. de religie creştină ortodoxă. mănăstire. sa făcut distincţie între clericii care nu aveau nici un fel de avere personală şi trăiau din venitul de la slujbe sau din venitul clădirilor şi clericii care aveau avere personală. aşezaţi pe un anumit teritoriu. La început. protopopiat. ajutând-o să-şi mărească patrimoniul. adică Biserica întreagă. e) Statul. toţi clericii erau scutiţi de orice sarcini publice. Art. dar observându-se că mulţi dintre cei bogaţi se fac clerici numai pentru a se sustrage împreună cu averile de care dispuneau îndatoririlor publice. Din acest drept de control nu se poate ajunge la concluzia că statul este proprietar al averii bisericeşti. s-a manifestat şi prin diferite privilegii recunoscute averii bisericeşti cum ar fi atât restituirea averilor care-i fuseseră confiscate în timpul persecuţiilor cât şi prin donarea altor bunuri din patrimoniul lor particular sau al statului. episcopie. 227 . autoritatea publică . Atitudinea binevoitoare a împăraţilor creştini faţă de Biserică. mitropolie şi patriarhie. Autoritatea publică poate să exercite anumite drepturi asupra acestei averi îndeosebi dreptul de control spre a se convinge că averea Bisericii şi mai ales sumele pe care el le-a pus la dispoziţie nu sunt folosite în scopuri străine de misiunea ei. f) Privilegiile averii bisericeşti.Novela 120. Se face apoi observaţia că locaşurile de cult şi cimitirele nu intră în categoria bunurilor producătoare de venit şi nu pot fi impuse la fel ca şi celelalte bunuri. 121 a lui Justinian). ci fiecare parohie.

presbiteri. fără de episcop. ci şi de canoanele sinoadelor locale. cei care nu vor respecta această rânduială fiind ameninţaţi cu pedeapsa anatemei. 25. adică pe econom. acela să dea seama înaintea Sinodului eparhiei (mitropoliei). Organele administrării averii bisericeşti sunt: a) Episcopul specificat cu această obligaţie nu numai de canoanele 38. precum şi separarea bunurilor episcopului de cele ale Bisericii cu ştirea preoţilor şi diaconilor. De asemenea canonul 24 Antiohia a prevăzut pentru episcop dreptul de administrare a averii bisericeşti. Această administraţie ia astfel un caracter local. apoi de cei instituiţi de ei în diversele comunităţi: episcopi. Astfel prin canonul 7 al Sinodului de la Gangra s-a hotărât ca tot ceea ce se face cu privire la rodirile aduse pentru Biserică să se facă numai cu aprobarea episcopului. Organele competente de administrare a averii bisericeşti Administrarea averii comunitare s-a făcut mai întâi de către Sfinţii Apostoli. 35) nu îngăduie să se ceară socoteală episcopului pentru felul cum administrează şi întrebuinţează averea Bisericii pe motiv că acesta va răspunde în faţa lui Dumnezeu. etc. b) Preotul. Aceste canoane menţionează însă şi o persoană rânduită pentru purtarea de grijă a carităţii. 27. iar dependenţa faţă de episcop se mărgineşte numai la un control preventiv şi la supravegherea pe care episcopul este dator să o exercite 228 . când li s-a dat dreptul să posede patrimoniu. 40 şi 41 apostolice. Canonul 38 apostolic impune episcopului să administreze averea Bisericii ca şi cum ar fi supravegheat de Dumnezeu. Îndată ce o Biserică este declarată parohie de autoritatea competentă. I se îngăduie să ia numai ceea ce îi este de folos lui fără a da şi rudelor. Constituţiile Apostolice (II. administrarea averii acestei parohii revine de drept preotului instituit ca paroh. Parohiile s-au organizat ca persoane juridice abia pe vremea lui Constantin cel Mare.6. La fel dispune şi canonul 8 al aceluiaşi sinod în privinţa celor care ar da sau ar primi din rodirile destinate Bisericii. iar canonul 25 Antiohia precizează că episcopul care ar chivernisi averea Bisericii fără ştirea preoţilor şi diaconilor şi ar păgubi pe ascuns gestiunea Bisericii.

Atribuţiile sunt specificate în canonul 26 al Sinodului IV ecumenic. iar din secolul IV ca ajutor preotului. ca organ executiv al Adunării Eparhiale. care trebuind să fie ales dintre clerici (can. 1 ). când este vorba de grevarea sau înstrăinarea averii bisericeşti. care deleagă “unu. cu atât mai mult preotul paroh nu poate face ceva fără avizul episcopului respectiv. În secolul V apare pe lângă episcop. preotul paroh.la eparhie. ca organ executiv al Adunării Eparhiale. ca şi economii. episcopul. Economii sunt menţionaţi de două legi ale împăraţilor romano-bizantini: prima. dispunând aşezarea unui econom al Bisericii cu acordul întregii preoţimi. iar a doua de Teodosie II şi Valentinian II în anul 434 ( Codex Theodosianus V. economul. din această independenţă a parohiei şi din caracterul de permanenţă pe care-l dobândeşte preotul paroh după ce este instalat de către episcop nu trebuie să se ajungă la concluzia că preotul paroh poate să facă complet abstracţie de episcop. Epitropii. 3.asupra tuturor bisericilor şi aşezămintelor religioase din eparhie. 8 IV). doi sau trei dintre membrii săi aleşi spre a îndeplini 229 . episcopul e ajutat de Consiliul eparhial. 24 Antiohia) şi fără aprobarea mitropolitului (can. 24 IV) şi răspunde cu propria avere dacă ar produce pagube averilor bisericeşti. ca ajutor la administrarea averii bisericeşti. 34 apost. iar nu gestionari. dată de împăratul Honoriu în anul 398 (Codex Theodosianus IX. Administrarea averii n-o poate avea decât autoritatea care reprezintă subiectul proprietăţii bisericeşti. d) Economul este amintit pentru prima dată de Teofil al Alexandriei (412) în canonul 10. 3). c) Diaconul este menţionat cu atribuţii de administrator al averii bisericeşti ca ajutor al episcopului. în măsurile pe care le ia pentru administrarea averii bisericeşti a parohiei. sunt numai organe de administrare a averii bisericeşti. Dar. 45. iar preotul de Consiliul parohial. adică . iar la parohie. cleric sau mirean rămâne în dependenţă de episcop (can.). În Biserica Ortodoxă Română. Economul. era instituit dintre diaconi. Căci dacă episcopul nu poate face nimic mai de seamă fără voia preoţilor şi diaconilor (can. reprezentanţi de drept ai Bisericii.

În primele veacuri episcopul fiind singurul administrator al bunurilor. iar canonul 32 al Sinodului de la Cartagina stipulează că nici episcopii. Împăratul Justinian a ameninţat cu pedepse foarte aspre pe administratorii care s-ar dovedi nefideli atribuţiilor şi care vor lucra împotriva intereselor Bisericii ( Codex Justinianus I. Dreptul de control al Statului. 30). de la început. II. 8. “epitropul fiind administratorul averii parohiale cu controlul parohului” (art. preoţii şi diaconii nu aveau dreptul să ia din veniturile Bisericii mai mult decât le trebuia pentru întreţinere. parag.sub pedeapsa afurisirii sau a caterisirii. 3.sarcinile de epitrop fixate de Consiliu. Sunt obligatorii legile în vigoare. 7. În privinţa folosirii veniturilor averii bisericeşti nu se găsesc dispoziţii precise care să fi impus o normă unitară. 66 Statut). Rânduiala stabilită este următoarea: “nici economul nu poate administra fără controlul episcopului şi al Statului. c. preoţilor şi diaconilor. 65 Statut). comunicate instituţiilor bisericeşti atât de autoritatea bisericească cât şi de cea de Stat. Întrebuinţarea averii bisericeşti. 8). 42/41. Apoi canonul 59 apostolic accentuează îndatorirea episcopului şi preotului de a da cele de trebuinţă clericilor săraci . Începând cu secolul al III-lea s-au stabilit câteva reguli după care pârga sau ofrandele erau destinate întreţinerii episcopului. iar zeciuiala era folosită pentru întreţinerea săracilor şi a slujitorilor bisericeşti (Constituţiile Apostolice VII. Sfântul Ambrozie în De Oficiis. 21 spune că “măsura întrebuinţării veniturilor bisericeşti pentru întreţinerea şi frumuseţea locaşului Bisericii pentru ajutorarea săracilor şi întreţinerea clericilor nu 230 . lui i se aduceau toate veniturile şi el le împărţea şi celorlalţi. nici episcopul fără econom şi fără controlul Sinodului”. cu aprobarea protopopului” (art.

cărţi. episcopul Cecilian de Cartagina a elaborat un decret prin care se stabilea o sumă de bani din visteria statului pentru întreţinerea clerului din Biserica Africană (Eusebiu de Cezareea. întreţinerea avea caracter mixt.. 6). În felul acesta. Op. Scopul averii bisericeşti a impus de la început consacrarea principiului inalienabilităţii acestei averi. cât şi a celor mobile: vase. cere să caute totuşi să nu cadă în exces nici de zgârcenie. Astfel. 2). I. veşminte. 7. 16. 9. 17 VII ec. nici de risipă”. 17). cap. Această măsură s-a extins la toate bisericile. Înstrăinarea bunurilor bisericeşti. canonul 24 Antiohia dispune să se păstrezwe cu toată grija cele ale Bisericii şi tot astfel canonul 24 Sinodul IV ecumenic. iar averile să lise păstreze. parag. În anul 315. 1 şi 3.trebuie să depindă decât de înţelepciunea episcopului. VIII.pentru procurare de vase absolut necesare săvârşirii cultului (Codex Justinianus. grădini. S-a îngăduit totuşi înstrăinarea anumitor bunuri şi anume: . canonul 38 apostolic opreşte ca episcopul să-şi însuşească ceva din bunurile Bisericii sau să vândă ceva din acestea. 2. ajutorarea clerului de către stat devenind apoi normă ( Codex Theodosianus. În principiu este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor bisericeşti atât a celor imobile: clădiri. 1). căci ar fi inuman. Canonul 15 Ancira stabileşte dreptul Bisericii de a cere înapoi bunurile vândute de preoţi în perioada vacanţei episcopale. cit. 231 .. în orice stare s-ar găsi (can. Canoanele Bisericii şi legile romano-bizantine conţin dispoziţii foarte aspre pentru a asigura păstrarea destinaţiei bunurilor bisericeşti şi a opri înstrăinarea lor. Istoria bisericească. ogoare. hotărăşte în privinţa mănăstirilor că odată consacrate după rânduială trebuie să rămână pentru totdeauna mănăstiri. Nov. Oprirea înstrăinării averii bisericeşti a fost şi mai categoric exprimată prin canoanele 26/36 Cartagina şi canonul 12 al Sinodului VII ecumenic.

232 . 5) şi a bisericilor ajunse în mare lipsă.pentru ajutorarea Statului aflat în mare strâmtorare. .pentru plata datoriilor bisericeşti şi a impozitelor către fisc (Nov. cap. prin păstrarea imobilelor.consimţământul episcopului respectiv. 2. care nu aduc nici un venit.pentru construirea de noi imobile şi pentru repararea şi întreţinerea celor existente sau deteriorate ( Codex Justinianus . . 2. imobile situate departe. . . 7.declararea sub prestare de jurământ de către persoanele chemate să realizeze vânzarea. Toate înstrăinările făcute fără respectarea condiţiilor canonice sunt nule. 65. care nu pot fi administrate.pentru ajutorarea săracilor (Nov. 21. când este vorba de înstrăinarea unui bun al eparhiei. 6. I..pentru înlăturarea pagubelor pe care le-ar avea de suferit Biserica. I. 8). . administrarea averii bisericeşti se îndeplineşte în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti. 7. că prin această vânzare nu va rezulta nici o pierdere pentru Biserică (Nov. dar reclamă cheltuieli pentru întreţinere. . iar persoanele care le-au făcut se pedepsesc după gravitatea pagubei pricinuite. 2. 7). 17).o cercetare amănunţită în faţa episcopului ca să se vadă că Biserica nu va fi păgubită. . 46.1. pentru care se îngăduie vânzarea vaselor sfinte (Codex Justinianus. Nov. 6. cap. 10).avizul Sinodului. parag. . În Biserica Ortodoxă Română. Pentru ca înstrăinările să nu se facă în paguba Bisericii trebuiesc îndeplinite anumite condiţii de formă şi anume: . ca unul care poartă răspunderea unei administraţii a întregii averi bisericeşti din eparhie prin supravegherea şi controlul preventiv pe care este obligat să le îndeplinească. 20.pentru răscumpărarea captivilor. 120.

1953. Dr. limitând dreptul de a construi case de rugăciune la condiţia prealabilă a aprobării date de episcop. cu privire la orice Biserică. 1937. Împăratul Justinian a legiferat construirea. întreţinerea şi administrarea bisericilor şi mănăstirilor prin Novelele: 7. cu privire la o mănăstire. Drepturile ctitorilor rezervate prin actul de fondaţie nu trebuiesc socotite ca rezultând din dreptul de proprietate pe care aceştia l-ar avea asupra instituţiilor religioase create de ei şi ca simple concesiuni pe care pe care ni le-a făcut Biserica în semn de recunoştinţă pentru sentimentele lor pioase. sex şi chemare. Bucureşti. dar aceste reguli nu trebuiau să fie contrare dispoziţiilor canonice ale Bisericii. Fondatorii puteau impune reguli. Bucureşti. Iorgu Ivan. 46. 120 şi 131. Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti. 195 233 . fără deosebire de stare. consacrarea. Dreptul ctitoricesc Dreptul de ctitor poate să-l aibă orice persoană fizică aparţinând Bisericii Ortodoxe şi care se bucură de drepturile civile şi bisericeşti. Acelaşi drept îl pot avea şi asociaţiile. sau la ţară. 67.10. Ctitorii îşi pierd însă dreptul recunoscut prin actul de fundaţie. Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Prof. dacă nesocotesc dispoziţiile autorităţilor bisericeşti şi în genere când se dovedesc prin purtarea lor nedemni de privilegiul acordat de Biserică 195. 55. la oraş. în “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”. sau instituţie de binefacere care depinde de autoritatea bisericească.

concretizată într-un comportament care corespunde în cel mai înalt grad cerinţelor. În societatea contemporană. etică. Specificul răspunderii juridice.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 1. Astfel se poate vorbi de o răspundere religioasă. morală. constituie temeiul antrenării unor reacţii. parte integrantă a răspunderii sociale. act de conştiinţă şi voinţă a individului. Răspunderea socială cuprinde întreaga sferă a realizării normelor: atât realizarea obligaţiilor prevăzute în dispoziţiile normei cât şi realizarea sancţiunii în caz de nerespectare a dispoziţiei. civică şi politică. Încălcarea normelor juridice antrenează şi răspunderea juridică fixată de ele. a unor consecinţe. socială a omului 234 . răspunderea primeşte o semnificaţie deosebită. pe plan social. necesităţilor sociale obiective. Răspunderea socială îmbracă diferite forme specifice. în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii sociale. Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea prevederilor normelor legale. raportat la interesele generale ale societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept. atitudine care rezultă dintr-o hotărâre. juridică. în funcţie de respectarea sau nerespectarea normelor sociale. activă. Acest comportament. Răspunderea socială presupune o atitudine conştientă. Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societăţii din multiplele variante posibile în cadrul determinismului social. Răspunderea juridică.

Principiile răspunderii juridice.2. Cu toate acestea.potrivit legii . Principiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care . orice subiect de drept poate fi sancţionat numai atunci când este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Noţiunea răspunderii juridice. ea are un fond de reguli comune. natura şi întinderea sancţiunii juridice susceptibile de aplicare. fiecare dintre ele având o serie de particularităţi. limitele în care poate opera una sau alta din formele sale. Răspunderea juridică intervine pentru că un anumit subiect de drept nu a respectat conduita prescrisă. pentru că din mai multe conduite posibile a ales tocmai pe cea care încalcă interesele generale ocrotite prin norma de drept. Răspunderea juridică îmbracă o varietate de forme concrete. Urmărind caracterizarea instituţiei răspunderii juridice. b) Principiul răspunderii personale 235 . prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept. o serie de principii generale aplicabile tuturor acestor forme.se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat. observăm că nici un text de lege nu dă o definiţie vreuneia dintre formele răspunderii juridice. Legiuitorul stabileşte numai condiţiile în prezenţa cărora persoana fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere: principiile răspunderii. Aceste principii sunt următoarele: a) Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie Potrivit acestui principiu. 3. sunt anumite idei călăuzitoare pe care le întâlnim în cadrul instituţiei şi răspunderii juridice. la fel ca şi principiile generale ale dreptului.

Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a săvârşit fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului. În cadrul principiului răspunderii personale întâlnim şi regula exprimată prin adagiul din limba latină non bis in idem, care înseamnă că cel care a comis încălcarea legii este pasibil de răspundere, deci de a i se aplica o sancţiune juridică, numai o singură dată pentru aceeaşi faptă. Esenţa acestui principiu constă în excluderea posibilităţii aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură - fie penale, fie administrative, întrucât după cum am arătat, o singură violare a unei norme juridice poate atrage după sine o singură sancţiune juridică. c) Principiul justeţei sancţiunii Cerinţa fundamentală a acestui principiu constă în necesitatea existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept. Acest principiu presupune corecta alegere şi aplicare a normei juridice sub incidenţa căreia intră fapta ilicită şi care constituie singurul temei pentru care intervine tragerea la răspundere. d) Principiul celebrităţi tragerii la răspundere. În esenţă acest principiu pretinde că tragerea la răspundere să se facă la timpul potrivit. Aplicarea sancţiunilor, reprezentând reacţia societăţii prin forţa de constrângere a Statului faţă de faptele ilicite trebuie să intervină cât mai rapid după săvârşirea faptelor respective, pentru a putea produce efectele dorite, atât faţă de făptuitor, cât şi faţă de societate. 4. Conduita ilicită, cauză a declanşării răspunderii juridice Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie un fapt juridic ilicit.

236

Noţiunea de fapt juridic ilicit se poate explica pornind de la doi factori: conduita unui subiect de drept în domeniul relaţiilor sociale şi norma juridică încălcată prin această conduită. În general, prin conduita umană se înţelege un ansamblu de fapte concrete ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii libere. Sensul cel mai larg şi general al actului de conduită este acela de voinţă şi conştiinţă obiectivizată a omului. Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate faptele ilicite fiind acte de conduită umană. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt acţiunea şi inacţiunea. Acţiunea. Reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Ea constă dintr-o manifestare efectivă şi presupune o serie acte materiale care, raportate la normele juridice, se dovedesc a fi contrare lor. în sens larg, prin acţiune se înţelege voinţa obiectivizată, exteriorizată omului, cu alte cuvinte mişcarea lui voluntară îndreptată spre un scop determinat. Inacţiunea. Constă dintr-o abţinere de la acţiune a persoanei obligată să îndeplinească anumite fapte pozitive, adică să acţioneze în modul stabilit de lege. 5. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice Conduita ilicită, în funcţie de gradul de periculozitate socială pe care îl prezintă, îmbracă diverse forme. În funcţie de gradul de pericol social se stabilesc şi sancţiunile ce se aplică pentru săvârşirea diferitelor fapte ilicite. Aceste forme sunt următoarele: a) Infracţiunea. Dintre toate formele conduitei ilicite, infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de antisocialitate. Potrivit art. 17 din Codul penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Art. 18 al Codului penal stabileşte ce trebuie înţeles prin “ fapte care prezintă pericol social ”, şi anume: orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingerea statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, proprietăţii

237

acestuia, persoanei şi drepturilor acesteia, precum şi întregii ordini juridice. b) Contravenţia. Ca formă a conduitei ilicite, contravenţia este definită în art. 1 al Legii 32, din 1968, care prevede: “contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai reduc decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau alte acte normative”. Contravenţia reprezintă o abatere de la normele dreptului administrativ. în general, contravenţiile pot fi săvârşite numai de către persoanele fizice. Cu toate acstea, pot exista contravenţii care să fie săvârşite de persoanele juridice dar acest lucru numai dacă este prevăzut expres într-o lege sau decret. c) Abaterea disciplinară. Această formă a conduitei ilicite se manifestă prin încălcarea de către persoana încadrată în muncă a obligaţiilor ce decurg din raportul juridic de muncă obligaţii care formează în totalitatea lor, disciplina muncii. Abaterea disciplinară presupune două condiţii: calitatea de om al muncii şi încălcarea unei îndatoriri de serviciu. Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai persoana încadrată în muncă şi care prestează munca în temeiul unui raport juridic de muncă. Sfera abaterii disciplinare este restrânsă numai la acele fapte de conduită prin care se violează obligaţi legale de serviciu. Sancţiunea ce se aplică pentru săvârşirea abaterii disciplinare este sancţiunea disciplinară (avertismentul, mustrarea, retrogradarea, etc.), iar ca formă a răspunderii juridice se stabileşte, de asemenea, răspunderea disciplinară. d) Faptele ilicite civile. Prin fapt ilicit civil se înţelege orice faptă umană care cauzează unei persoane un prejudiciu. Acest prejudiciu poate consta fie în violarea unui drept subiectiv garantat prin lege altei persoane, fie în nesocotirea unei obligaţii personale legal asumată. În primul caz este vorba de delictul civil care dă naştere răspunderii civile delictuale, iar în al doilea caz, de faptul ilicit care dă naştere răspunderii civile contractuale. 238

Delictul civil apare totdeauna ca un fapt păgubitor. Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice, iar sancţiunea ce se aplică este de regulă obligaţia de a repara prejudiciul produs 196.

196

Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a Dreptului, p. 105-110.

239

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAP. I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC

- Afanasiev N., The Canons of the Church: changeable or uncangeable, în “Sfântul Vladimir’s Theological Quarterli”, nr. 2, 1967. - Chiţescu, Prof. Dr. Nicolae, Deosebirea dintre oros şi canon şi însemnătatea ei pentru recepţia sinodului de la Calcedon, în “Ortodoxia”, an. XXII (1970), nr. 3, pp. 347-364. Erbiceanu, Constantin, Câteva cuvinte despre Dreptul bisericesc, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. XXVI (1907-1908). - Ivan, Prof. Dr. Iorgu, Oros şi Canon în Dreptul bisericesc ortodox, în “Ortodoxia”, an.XXII (1970), nr. 3, pp. 365-380. - Idem, Chestiuni de Drept bisericesc, Bucureşti, 1937. - Lanne, E., La revision du Droit qanonique oriental et le retours aux tradition antiques de l’Orient, “Irenicon”, nr. 4, 1971. - Mert, R., Droit canonique et Droit ecclesiastique, în “Revue de Droit canonique”, tom. XXIX, nr. 2-4, Strasbourg, 1979. - Meyendorf, John, Contemporary problems of oxtodox Canon Law, în “The Greek Ortodox Teological Rewied”, nr. 1, 1972. Popovici, Constantin, Caracterul şi poziţiunea dreptului bisericesc în organismul ştiinţelor, în “Candela” Cernăuţi, 1890. - Stan, în Pr. Prof. Dr. Liviu, Ontologia Juris, Sibiu, 1943. - Idem, Obârşia şi dezvoltarea istorică am dreptului bisericesc, în “Mitropolia Olteniei”, an. XX (1968), nr. 1-2, pp. 3-11. - Idem, Jus ecclesiasticus. Dreptul în viaţa Bisericii, în “Studii Teologice”, an. XII (1960), nr. 7-8, pp. 545-558. - Idem, Biserica şi Dreptul, în “Mitropolia Olteniei”, an. VIII (1956), nr. 4, pp. 482-489. 240

pp. 176 vol. I. Introducere în teoria generală a dreptului. Introducere în studiul dreptului. . . 1943. Teoria generală a dreptului. 1-3. an. în “Mitropolia Banatului”.Moldovan. . Drept privat roman.Boboş. Vladimir. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti. Paris. Ioan şi Ion Craiovan. Bucureşti. 1962. Prof.Idem. 1930. Gheorghe. Paul. Braşov. Dr. nr. . 1955-1965.. b) Izvoare patristice .. CAP. c) Izvoare filosofice . Teoria generală a statului şi dreptului. 217 vol. Ilie. .Biblia.. vol. 1857-1866. 1977. 560-592. IZVOARELE DREPTULUI CANONIC ŞI STUDIUL LOR a) Izvoare biblice . . 1983.Părinţi şi Scriitori Bisericeşti. 114 vol. XXVIII (1977). Biserica şi Cultul în Dreptul internaţional. 162 vol. II. scries latina. . 1975. în “Ortodoxia”.Migne.. Bucureşti.Djuvara. sau Sfânta Scriptură. Pris.Sources Chrétiennes. Bucureşti. . 1993. 1979 şi în continuare.Ceterchi.Corpus Christianorum. Ioan. 241 . Paris. 19541965. Bucureşti. scries latina. J. Bucureşti.Hanga. Editura All. Prof. . Bucureşti. nr.. Scries Graeca. 4. 1844-1855.. Mircea. Patrologiae Cursus Completus. Dr. Dreptul în gândirea românească.Demeter. an VII (1955). Sfintele Canoane şi raportul lor cu Revelaţia Divină. Turnohld. . pp. Bucureşti.Idem. Pr. 101-114.Idem.. 1991.

Ioan. Bucureşti. în “Studii Teologice”. 26 vol. 1951 ş. în “Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă”. . N. . 91-105.. . 1-2. . P. Obiceiul juridic. Paris. . Pof.Fonti.. 1892. an. Bucureşti. Histoire de l’Eglise. Zachariae.d) Izvoare Istorice .Ligenthal. Drd. VII (1962). Nicolae. nr. 1958. Arhid. pp.Bârlădeanu.. 1972. 1910. I-II. an.Vasiliev.. în “Mitropolia Ardealului”. . Ioan.J. N.. La legislation imperial et la christianisation de l’Erupire romaine (311-476).Coman. Istoria dreptului bizantin. Contribuţiuni la Istoria Dreptului bisericesc. . Histoire des Conciles. History of the Byzantine Empire. Pr. nr. Problema obiceiului de drept în sfintele canoane. .Floca. XXIII (1969). . 399-409.. Istoria dreptului greco-roman (bizantin).Perez. C. 520-528. pp. 1934. Sibiu. 1905. Ioan. Chestiuni de drept bisericesc. Wisconsin. 1907-1957.. I-III. A. Leclercq. 1922. 1877. . Bucureşti. Bucureşti. Martin. Berlin. Paris.Pericles. Dr.. The University of Wisconsin Press. .u. . Codificarea canonică orientală. Curs de drept bizantin. Prof. vol. e) Izvoare juridice 1. 1988.Azarevici. Obiceiul juridic în pravilele româneşti tipărite. nr. vol. Roma-Vatican.Boroianu.Hefele. P. în “Studii Teologice”.Fliche. Matei.Iorga. . Contribuţii transilvănene la dezvoltarea legislaţiei şi a Dreptului bisericesc. 5-6. Roma. Ioan. 2 vol. uzul de drept sau tradiţia canonică. Legea românilor (Jus valachorum) şi legislaţia de stat din Transilvania în epoca voevodatului şi principatului. an. Dimitrie.. Istoria vieţii bizantine. pp.7-8. Dr.Floca. 1932. XVI (1962). 242 . Studii istorice asupra izvoarelor dreptului canonic oriental.

Legea divină şi legea bisericească. Dr. Banatului. XXVII (1975). an. . nr. pp. nr. Sfânta Tradiţie şi tradiţia bisericească. 5-6.1. an. în “Mitropolia Ardealului”. Codici. . 1960. . Pr.Todoran. Despre Sfânta Tradiţie. nr. 337-368. XXVII (1975). în “Studii Teologice”. De la contume dans le Droit canonique. 642-645. Liviu. Prof. . 78. Dumitru. în “L’Orient Syrien”. nr. în “Biserica Ortodoxă Română”.Gholam. M. 712-722..a.. XX (1972). 5. 1973.Batle.Popescu. 5-14. pp. W. 452-463. pp. nr.Alberigo. Paris. . LXXVI (1958). an. pp. 5-6. an. Prof. 662-687. nr. an. an VI (1954).Rene. . ed. ş. IV (1952).. pp. nr. 9-12. an. Sfânta Tradiţie în Biserica Ortodoxă spre deosebire de celelalte Biserici. în “Ortodoxia”. Isidor. nr. 2. 5-6. Legea românească. XII (1960).Stan. Pe drumul tradiţiei şi canoanelor ortodoxe. 3. în “Studii Teologice”. în “Ortodoxia”. Theodor. în “Studii Teologice”. Dr. Însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica. nr. pp. Pr. Obiceiul ca izvor în dreptul romano-bizantin şi în tradiţia ppatristico-canonică a Bisericii Ortodoxe. Tradiţia pravilnică a Bisericii. . Les plus anciens collections canoniques. 750-758. 420-431. nr. Dr. an.Nicolae. Samir. în “Glasul Bisericii”. Sfânta Tradiţie ca temei de credinţă în Biserica Ortodoxă . Prof.Stăniloae. . . an. pp. Mitrop. 9-12. 15-28. B. Bologna. Legea scrisă sau dreptul canonic pozitiv. 7-8. 1928. 678- 243 .Idem. în “Mitropolia Banatului”. Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre dezvoltarea doctrinei.. .. în “Studii Teologice”. 9-10. XXVII (1975).Idem. nr. . Colecţii. 1.. an.Idem. Corneanu. Pr. pp.Idem. pp. Conciliorum oecumenicorum decreta.. 685. VII (1962). . pp. XXIII (1964).

Academiei Române. Pravilă bisericească. Govora. . Ioan.Idem. C (1982) nr. Valoarea actuală a canoanelor. nr. . Idem. pp.Dură. Bucureşti. an. pp. până la Cuza Vodă. 496-509.Covercă. 1884. nr.Costescu. Bucureşti. în “Studii Teologice”. Bucureşti.. . Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate.. . I-II. an XIX (1960). 1855. an.Codice di Diritto Canonico (testo ufficiale (l. Colecţiune de legi. 96-108. Ed. 3-4. Ed.Dron. nr. an. . 1958. pp. XXVII (1975). 5-6. pp.Dreptătoriu de lege.Bujoreanu. pp. pp. Nicolae. . 1640. 277-289. an. în “Glasul Bisericii”. . nr. vol.Idem. Nomocanonul etiopian “Fetha Negast” în lumina cercetărilor istoricilor şi canoniştilor epiopieni şi europeni. Învăţătura celor 12 apostoli şi însemnătatea ei pentru conştiinţa canonică ortodoxă. în “Studii Teologice”. . 1916. XXXIII (1981). pp. Bucureşti. Receptarea canoanelor în Biserica etiopiană. 86103. 5-6. 3. Bucureşti.Idem. 1-2. 442-459. . Canoanele. vol. 1-2. Colecţiune de legiuirile României vechi şi cele noi. 9-10. Vatican. . 572586. an. 1928.Codex Juris Canonici. Bucureşti. 1932. . Legi bisericeşti cu privire la cler în veacul XIX. . I. 753-770. în “Biserica Ortodoxă Română”. Legislaţia canonică a Sinodului al II-lea ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi păstrării neschimbate a crezului nico-constantinopolitan. an. 1933. în “Studii Teologice”. Cele mai vechi izvoare scrise ale Dreptului bisericesc etiopian. XXVII (1975). Constantin.Idem. 244 . latină) e versione italiana). regulamente.V. 1983. în “Ortodoxia”. LXXVIII (1960). în “Biserica Ortodoxă Română”. nr. Bucureşti.Codul Calimachi. Constantin. .. Roma. Chiru. nr.Drăguşin.Idem. III. Asist. . Academiei. IX (1957).

pp. Drd. în “Studii Teologice”. 297-319. Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română. 7-9.Idem. Idem. versiunea etiopiană. 5-6.. an.Iaşi. Ed Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. 1992. an. Sibiu. . pp. Dr. românească de învăţătură de la Parvilele vol. Prof. an.Idem. LXXXI (1963). LXXXI (1963). 3-4. 1969. nr. în “Biserica Ortodoxă Română”. nr. nr. legislaţii şi administraţie bisericească. an. Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Govora. .Găină. Peterborn. nr.Idem. I Dreptul scris. vol.Floca. pp. Grumes. pp.. în “Mitropolia Ardealului”. 558-569. XXIII (1976). Bucureşti. pp. Pravila de la Govora din 1640-1641. . 10-22. XXVI (1981). fasc. pp. Drept canonic ortodox. an. împărăteşti şi de la alte Jindeţe . . V. Dumitru. Ioan. 492-508.Idem. 1043-1206. . IX (1964). Din activitatea canonică a Patriarhului Fotie.. I. . 1990. Sibiu. Canoanele Sinodului de la Sardica. 5-6. nr. în “Studii Teologice”. nr. Les regestres des actes du Patriarcat de Constantinopole. vol. Funk. nr. Canoanele Bisericii Ortodoxe. X (1963). XXXIX (1987). în “Mitropolia Ardealului”. .Idem. I-II. 245 . în “Studii Teologice”. pp. 9-10. 4. an. Arhid. 496-523.5-6. an. an. Sibiu. 6-8. Studiu istorico-canonic. 720-726. Din istoria dreptului românesc. Importanţa şi actualitatea hotărârilor Sinodului VII ecumenic de la Niceea (787). în “Ortodoxia”.Idem. . nr. Carte Fl. Şapte Taine (1644). 1993. Didascalia. I. note şi comentari. . Actualitatea şi autoritatea Sinodului II ecumenic.Idem. Didascalia şi Constituţiile Apostolice.Idem. XXVII (1975). 437-451. 347-364. . 1993.Idem. .Idem. 1905. Sibiu. pp. 1646. Pravila bisericească de la Iaşi. în “Biserica Ortodoxă Română”.

Smochină. 469-475. nr. Drd. Academiei Române.Smochină. 1953. Eduard. Stelian. . 246 . C (1982).Necula. Nicolae. 1932. 267. Acta conciliorum oecumenicorum. . N. 1957. 3-4. 3-6. Arad. Bucureşti..Schwartz. nr. . pp. Îndrumător canonic. J. Bucureşti. Ed. în “Biserica Ortodoxă Română”. 1981. Înapoi la Sfintele canoane. “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”.Mansi.. an. Sintagma Sfintelor şi dumnezeieştilor canoane. 1852-1859. Opera canonică a patriarhilor copţi din secolele XI-XIII şi importanţa ei pentru viaţa Bisericii Copte. Legislaţia bisericească sun Patriarhul Justinian. întocmită de ritorul şi scolasticul Lucaci. 1992. 1-2. . Joseph. Idem.Marinescu. pp.. Bucureşti. trad. 453-494. 1043-1062. Dr.Milaş. . din 1581. pp. L’influence de la société musulman sur le droit ecclesiastique dans l’Orient arabe. LXIX (1951). Bucureşti. Prof. rom. Manualul juridic al lui Andronache Donici. Dr.. Atena. Bucureşti.Pidalion. Academiei Române. M. în vol. nr. Nicodim.. . vol. vol. . 1959. şi Poltis. Dr. nr. 193-204. 1934-1936. Bucureşti.. 1652.Pravilniceasca Condică. Sacrorum Consiliorum nova et Amplissima colectio. . 6 vol. O pravilă românească din veacul al Xvi-lea “Pravila Sfinţilor Părinţi. şi N. an. Ioan.Soare Gheorghe. 1955. Canoanele Bisericii Ortodoxe.Îndreptarea Legii.. Liviu. . Ed.. în “Concilium”. . de Uroş Kovincici şi Nicolae Popovici. în “Biserica Ortodoxă Română”. pp. . Graz. în “Biserica Ortodoxă Română”. în “Biserica Ortodoxă Română”.. 1581.Rizescu. Bucureşti. pp. 1930-1931. Pr. după învăţătura lui Vasile cel Mare”. Academiei Române. pp. G.Legiunea Caragea Ed.Stan. Arad. XXXIII (1965). 1996. 1962.Pravila ritorului Lucaci. nr. Prăvilioara de la Iaşi din 1784. . Berlin. II. 1960-1961. . 173-204. Prof.11-12. Bucureşti. însoţite de comentarii. 59 vol. 1927.Hajjar. . an. Pr. I. 93-110.Rallis. XCII (1974).

pp. . an. Ed. L’Eclogue des Isauriens . Arhid. . pp. 1929. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. Manual pentru Seminarii. în “Mitropolia Olteniei”. Iaşi. I (1949).Idem. 7-8. Radu. IV (1952). . Bucureşti. Un veac de la apariţia ei. 1990. . pp.Idem. Cornilescu şi V. 209-223. dr. an. IV. .Gheorghiu P. . 638-661. nr. pp.Floca. 247 . 300-304. an. Ioan. în “Studii Teologice”. 9-10. Pravila lui Alexandru cel Bun şi veche autocefalie a Mitropoliei Moldovei. de Silvestru Bălănescu. Cernăuţi. 1937. 561-579. 1899. rom. în “Studii Teologice”. . de D. trad.Idem. . precum şi codificare lor.Idem. pp.Idem. Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane. Dumitru. nr. VI (1954). XXI (1969). pp.Idem. Valerian. an.Şesan. Revizuirea canoanelor şi a altor norme bisericeşti. 2. 3-4. în “Ortodoxia”. nr. Cernăuţi.Idem. 1888. Dreptul bisericesc. .Idem. în “Studii Teologice”. Curs scurt de Drept bisericesc. XIV (1962). 2 vol. Manuale şi tratate de drept canonic ortodox. 3-4. 627-648..Spulber C. Codificarea canoanelor. . XXXVI (1960). legislaţie şi administraţie bisericească.Berdnicov. Bucureşti. Nicodim.. pp. rom.. Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică. pp. . Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. . 3. Bucureşti. an.Boroianu. Drept canonic ortodox. Pravila Sfântului Calinic. 598-617. an. nr. 2 vol. nr. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”.. Novela lui Leon Înţeleptul. Kazan. 1892. XXII (1970). . 1930. XXXIV (1958). Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale.. Drept canonic.. 1942. 9-10. Statutul Bisericii Ortodoxe Române. Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Târgovişte (1652). 1915. an. nr. Ed. nr.Milaş Dr. 11-12. Dreptul bisericesc. . trad. prof.Idem. în “Mitropolia Olteniei”.Idem. Bucureşti. nr. Cernăuţi. 170-214. .. 1933. . an. 745-762. I.. Vechile noastre Pravile. Bucureşti. 9-10.

Clement. Bucureşti. an. Eclesiologia Sfântului Grigorie de Nyssa. Manual de Drept bisericesc ortodox oriental. Chişinău. cu specială privire la Epistola către Efeseni. în “Studii Teologice”. Curs elementar de Drept bisericesc comparat. pp. 7-8. XXX (1971). . nr. VIII (1956). 1935.Arion. . 625-632. . Curs de Drept bisericesc oriental.Belu. 1898. 539-553.Moldovan V. 1855.Pocitan V. . pp. fasc. în “Studii Teologice”..Alexe. pp. Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica. 2 vol. Arad. 1942. . nr. Le Droit canonique dans l’Eglise d’aujourd’hui. CAP. nr. 402-417. Cernăuţi. Curs de Drept bisericesc (mss. . 2 vol. 7-8..Prohova. cu privire specială la Dreptul particular al Bisericii rtodoxe Române.. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie religioasă. 2. în “Glasul Bisericii”. Cluj. în “Revue Theologique de Louvain”. 5-6. Concepţia paulină despre Biserică.. 368-381.Wagman N. Compendiu de Drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe. Leon. 1902. în “Studii Teologice”. Sibiu. Curs de Drept bisericesc (mss). Compendiu de Drept canonic. . an. an. Elementele Dreptului canonic. pp.Popescu ..Şaguna Andrei. Cernăuţi.Idem.Popovici Constantin .Popovici Nicolae. 193=. . vol. Dumitru. . Eclesiologia Părinţilor apostolici. XVII (1965).Şesan Valerian. I.). Sibiu. III.Idem. . Ştefan. an. 1925.. VII (1955). 1913. . . 248 . CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA BISERICII 1. nr. I. 9-10. 1970.

Ioan. IV (1954). Aspecte ale eclesiologiei Sfântul Trei Ierarhi. în vol. . Organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925-1975). Organizarea şi bazele ei canonice. pp. 21. an. an. 1406-1420. Prof. în “Ortodoxia”. Organizarea Bisericii etiopiene şi bazele ei canonice. . pp.Colson. G. . R.Bordaşiu. XCII (1975).Idem. 1942. 11-12. în “Problemi d’istoria della Chiesa”. Dr. Nicolae. în “Studii Teologice”. “Sfântul Vasile cel Mare”.Idem. J.. Bazele canonice ale organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti. 7-8.Ivan. 3. 475-506. 1990.Idem. în vol. 4. pp.Chiţescu. an. Prof. . în “Ortodoxia”.. -Konidaris. 42-56. Dr. în “Studii Teologice”. pp. pp. 4. Sur l’organisation primitive de l’Eglise.. Biserica Trupul tainic al Domnului. Biserica . pp. Aspecte eclesiologice actuale.. în “Biserica Ortodoxă Română”. an. 249 . Milano. Biserica creştină în primele IV secole. nr. nr. . nr. în “Ortodoxia”.1. 158-180. Iorgu.Idem. pp. 1980.comuniune. 4. 121-128.. 7-10. . .Idem. . Învăţătura ortodoxă şi catolică despre Biserică. Bucureşti.Idem. 3. Nicolae. 395-413. an. nr. pp. 311-325. Reflecţii asupra eclesiologiei ortodoxe. Prof. în “Ortodoxia”. Abaterile papalităţii de la organizarea canonică a Bisericii. 488-496. Dr.. pp. Introducere în eclesiologia ortodoxă. .Dură. în “Contacts”. 451-469.Bria. XXVIII (1976). nr. 1958. . an. an. Ioan. XXX (1978). 1987. . . nr. XXXIV (1982). Dr. XIV (1962). nr. în “Ortodoxia”.. an. Aspecte eclesiologice în opera Sfântului Vasile cel Mare. an. Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică.Grecu. Prof.. pp. Nicolae. Pr. L’organisation ecclesiatique aux premiere siecles. nr. Arhid. Bucureşti. nr. Bucureşti. pp. 173-185. “Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”. . 1970. în “Ortodoxia”.Floca. VI (1956). nr. 695-704. XXIII (1973). IV (1954).

an. nr.Mircea. nr.Marcu.Alexe. Prof. Dr. . Prof. 1962. V (1955). 624-628. Dr. 1958. 1-2. Liviu.Radu. nr. în “Irenikon”. în “Studii Teologice”. în “Mitropolia Banatului”. an. . 3-4. 325-458.. an. Vasile. Structura primară a comunităţii creştine. De la structure de l’Eglise. XXIV (1972). Episkope et Episkopos dans l’Eglise primitive. pp. 1.. în “Studii Teologice”. Natura Bisericii din punct de vedere fiinţial şi comunitar. 5-6. . 28-36.Idem. XXX (1980). 3.. Prof. Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după Faptele Apostolilor. 10-12. pp. Pr. 233-248. XLVI (1970). S. Sinteză eclesiologică. Dr. Pr. Viena. an.Stan. în “Studii Teologice”. 1983. . IV (1954).Idem. 534-572. . an. 7-8. pp.Mihoc. Prof. Pr. în “Contacts”. pp. Hans. 72-100.Popescu. Strukturen der Kirche. . în “Studii Teologice”. Elemente de eclesiologie paulină.. nr. Eclesiologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană. Catolicitatea în înţelesul ei ortodox. Vi (1961). 674-683. nr. nr.Idem. John. nr. an. 250 . pp. DR. nr.. pp. Prof. 2. Învăţătura despre Biserică în Evanghelie privită interconfesional. Prof. XXIV (1972). 1-3. în “Mitropolia Olteniei”. pp. 241-257. în “Ortodoxia”. Ioan. VII (1955).Zizioulas.Troitschi. George. nr. . XXIX (1977). nr. nr. 3-6. nr. an. pp. an. Însuşirile Bisericii . XIX (1967). Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească. an. Dr. 267-284. Eclesiologia Noului Testament.Kung. V (1955). în “Mitropolia Ardealului”. 9-10. pp. 652-664. Dumitru. Dr. pp. în “Ortodoxia”. nr. Pr. Dumitru. în “Ortodoxia”. 4. 64-92. Pr. . în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. an. Dumitru. .. . an. Grigorie. . Pr. 20.. pp. Învăţătura ortodoxă şi catolică despre Biserică. Importanţa şi actualitatea problemei. . 4.Stăniloae.

Dr. 403-422. 301-315. . Prof. Prof. “The Church of the God”. 1934. . an. pp. în “Ortodoxia”. L’infailibilite de l’Eglise. XXX (1978). John. Ioan. Ştefan. nr. . Bucureşti. pp. Pr. London. Prof.Bucălae. XXXI (1979). 3-4.Arion. Unitatea Bisericii Ortodoxe în organizaţie şi formă de exercitare a puterii bisericeşti. Liviu. 408-414. Infailibilitatea Bisericii .Grigoraş. an. în “Ortodoxia”. 598-617.Pogan.Florovsky. an. 3-4. 3. Ioan. Sobornicitatea (sinodalitatea sau catolicitatea. Poziţii critice. 1-4. ecumenicitatea) Bisericii. 488-496.temei dogmatic al unirii. 2.. nr1-2. pp. Dr. în “Studii Teologice”. pp. Unitatea în credinţă condiţie a unităţii Bisericii. nr. . Dr. Dorel. nr.Bria.. 1961. 155-163. Sobornicitatea Bisericii.. Antonie. an. VI (1954). Sobornost: The Catholocity of the Church. în “Ortodoxia”. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. George. an. nr. . XXII (1970). în “Studii Teologice”. . The Catholocity of the Church. nr. .- Alexa. 320-325. Sibiu. XVIII (1966). 11-12. Prof. pp. nr. Probleme de eclesiologie.. Chevetogne. Dr.Rousseau. pp. nr. XXI (1969). . pp. Biserica una şi Bisericile cele multe. pp. Prof.Idem. Constituţia teandrică a Bisericii. an. .Ivan. an. . an. XII (1960).Floca. 3. în “Studii Teologice”. în “Ortodoxia”.Chiţescu. an.Stan. în “Ortodoxia”.. 150-168. nr. pp. în “Studii Teologice”. Ecumenicitatea Bisericii în sfintele canoane. Unitatea şi universalitatea Bisericii după epistolele pauline. . Leon. O. pp. Pr. an. 1987. . XIX (1967). Nicolae. în vol. Arhid. pp. 80. 494-504. “Ortodoxia”. Despre sinodalitate. 1968. în “Messager”. Dr. 251 în . 1972. Iorgu. în “Îndrumătorul bisericesc”. 417-430. Zece teze despre catolicitate şi etnicitate. 3. an. nr. . XXV (1973). 45-61. . 3. Dr. nr. .Idem.. 3.Meyendorf. Aurel..Plămădeală. în “Studii Teologice”. nr. XXXIV (1982). XXI (1969). Aurel.

temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti. pp. în “Ortodoxia”. . 2. Liviu. 459-462. 772-796. Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă. 3-4.Idem. an.Todoran.. an. .Idem. 465-478. în “Mitropolia Ardealului”. Prof.Ivan. Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică. în “Mitropolia Olteniei”. XXI (1968). 7-8. an. Pr.neamul. XXXIX (1980). Isidor. XIX (1967). 313-324. pp. “Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”. an. an. 186-201. Principiile canonice fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii. nr. Prof.Idem. 2. Pr. Dr. 3. în “Ortodoxia”. pp. Etnosul . în “Ortodoxia”. . nr. pp. Biserica Universală şi Sobornicească. Prof. pp. 598-617. nr. XVII (1965). 267-296. . în “Ortodoxia”.Idem. Dumitru. “Ortodoxia”. . Pr. Doctrina catolică a infaişlibilităţii la I-ul şi al II-lea Conciliu de la Vatican. . nr. p. Dr. 143-152. nr 3-6. . . 32-48. nr. 2.. 10-12. an XLIX (1973). 155-165. Iorgu. VI (1954). an. pp. 4.Stăniloae. în vol. în “Glasul Bisericii”. Importanţa principiilor fundamentale canonice de organizaţie şi administraţie ale Bisericii. XLV (1969). pp. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. XXIX (1977).. 10-12. an. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. VII (1962). an. pp.. în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian. în 252 .Idem. nr. . 1. Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe. p. Dr. XVIII (1966). nr. Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române . Apostolicitatea Bisericii. p. an. Dr. Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii. Raporturile Bisericii Ortodoxe autocefale locale între ele şi faţă de Patriarhia Ecumenică după canoane şi istorie.Idem.Idem.. Bucureşti. 1978. nr. . Prof. nr. 167-198.Stan.

Nicolae. K. Prof. Siecle”. an. Dr. Clericii. nr. B. Scopul preoţiei la Sfinţii Părinţi.4. Pr. nr.Ware. 3-6. VII (1955). Le pouvrir dans l’Eglise du premier siecle. 183-215. .. Malhouse. 190-197. 3-4. în “Studii Teologice”. 150-168. Har şi jurisdicţie. în “Istina”. pp. Dr.Marin. Prof. an.. în “Irenikon”. Dr.Chiţescu. 54. II (1950). în “Studii Teologice”. LXX (1952). L’Exercise de l’autorite dans l’Egliser Orthodoxe. în “Studii Teologice”. XXII (1970). an. pp. în “Studia du VIII-XII.. an. . Preoţie şi Biserică. pp. . an. Dr. Autoritatea Bisericii. nr. Dumitru. 3-4. . XXIV (1972). Pr.Stăniloae. CAP. 305-323. Dr. Prof. Spiridon. p. 1981. în “Studii Teologice”. Ioan. Liviu. Belu. 4. în “Ortodoxia”. Prof. STĂRILE BISERICEŞTI 1. Sobornicitatea Bisericii. IV. an. Prof.. pp. MEMBRII BISERICII. . pp. Dumitru. 253 .. nr. nr. VI (1964). 19. Autoritatea sau puterea bisericească şi transmiterea ei pe calea succesiunii apostolice.. t. Dr. Starea clericală . în “Studii Teologice”. 1957. 1-2..Zizioulas.Branişte. Pr. Prof. . nr. an XIII (1961). în “Biserica Ortodoxă Română”. 56. 445-456..Cândea. John. Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură. 5-6. 523-534..Bria. 1974. nr. Ene.Stan.Idem. 555-563. . Autoritatea în Biserică. Pr. 4. . VII (1955). Prof. Pr. an. în “Ortodoxia”. pp. 5-28. 4. La continuite avec les origines apostoliques dans la consience teologique des Eglises Orthodoxes. pp. Succesiunea apostolică. Pr. . nr. nr. nr.

seria I. Arg. 713-738. în “Studii Teologice”. . an. Sfinţenia şi răspândirile preoţiei.. 127-164. nr. Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor ecumenice. 1951. an. nr. XXII (1970). nr. Structure du sacerdoce chretienne. 1-2. pp. Despre preoţie. 6-14. 1933. nr. 689-704. pp. . 1962. Patriarhul României. pp.Idem. . 3-4.. an. VI (1954). 739-762. Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie. nr. în “Studii Teologice”.. vol. .Miron. an. Sfântul Ioan Gură de Aur. în “Biserica Ortodoxă Română”. pp. nr. VIII. Apostolatul laic.. an. 148-168.. nr. Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. 27. I (1949). . 5-6. 157-174. pp. Dr.Idem. 10. LXXXVI (1968). Sublimul preoţiei creştine. V. Sacerdoce du people chretienne et sacerdoce ministeriel. XXI (1973). . 97-106. în “MaisonDieu”. 1950-1960. 928-1011. Paris. în “Studii Teologice”. nr. Pr.Fecioru. în “Mitropolia Banatului”. în “Biserica Ortodoxă Română”. an.Idem. Dumitru. 9-10. an. an.Justinian. în “Studii Teologice”. Despre preoţie. în “Studii Teologice”. D. Sfântul Grigorie de Nazianz. Cler şi popor în primele trei secole. . nr. . 25. 9-10. . Laicii sau mirenii. Grigorie. Bucureşti. Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi. 9-10. 2. . 9-10. an. pp. Teodor. Yves. 1. pp. 1974. LXXV (1957). I (1949). .Popescu. în “Studii Teologice”. Apostolatul laic. VI. Pr. Dr. Note pe marginea textului “Despre Preoţie” a Sfântului Ioan Gură de Aur.Congar. Preoţia creştină. Arad.Comşa. în “Mitropolia Ardealului”. Marina.. . . Starea laică .Coman. Sacerdoce et laicat. 254 . 1940. Prof.Idem. 239-268. Ioan. pp. nr. 1-3. pp. în “Presence Orthodoxe”.Grille. pp.Idem. IV (1952).Idem. Prof.Frenţiu. I-X.

3-6. Sfântul Vasile cel Mare. Liviu. XX (1968)... în “Ortodoxia”. în “Glasul Bisericii”.Mateiu. 255 . Arhid.. J. pp. IX (1952).Faur. Cluj.Birdaş. Starea monahală. .. Nicolae. nr. an. E. . Dr. an. nr. an. Dr. pp. . 4. în “Glasul Bisericii”. Le laicat dans l’Eglise ancienne. an. vol. în “Verbum Caro”. V. 1960. pp. Originea istorică a voturilor monahale. pp. Mirenii şi drepturile lor în Biserică. nr. . nr. pp.. Reorganizarea mănăstirilor. 1938.Florea. 1953. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. nr. 5-7.Lamme. cu sau fără laici?. Elementul laic în Biserica Ortodoxă. Biserica. . Monahii sau călugării. Pr. 13-24. în vol. Monahismul românesc şi reorganizarea lui. nr. 511-523. 330-354. 5-6. . Bucureşti. 71-72. I.Idem. pp. Mirenii în Biserică. Ioan. în “Studii Teologice”. XXXVIII (1979). an. Sibiu. organizator al vieţii monahale. . . “Sfântul Vasile cel Mare”. nr. Bucureşti. . Monahismul . pp.. 1-2. A. XXI (1968). II (1850). Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă. 3-4.Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor. în “Studii Teologice”. 278-290. 1980.Axinia. 3.Stan. . an. 3-4.Necula. în “Glasul Bisericii”. 9-10. 295-306. în “Studii Teologice”. 277-281. Participarea credincioşilor la cult în Bisericile Răsăritene. pp. 195-203. . 608-616. nr. pp. . Emilian.. XIII (1954).Idem.. 498-510. an. Influenţa Regulilor monahale ale Sfântului Vasile cel Mare asupra Regulilor Sfântului Benedict de Nursia. nr.Floca. Prof. 1939. an. XVIII. XXXVIII (1962).Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale. Bucureşti.Idem. Prof. XXII (1970).

. Spirion.. 280-295. nr. Ierarhia. XVII. 3. 256 . Temeiurile biblice şi patristice ale ierarhiei bisericeşti. 3-6. în “Studii Teologice”. nr. pp. . în “Glasul Bisericii”. Ierarhia principalelor scaune episcopale în Biserica Veche. nr. 3-4. 1970. . XXI (1962). pp. Constantin. an. pp. an. N. nr. 1952. nr.Birdaş.Emple. pp. .Drăguşin.Cristişor. pp.Cronţ. Titulatura de “primat” în Biserică. Raporturile dintre gradele ierarhice. 1-2. P. IX (1957). pp. an. 45-87. I. în “Ortodoxia”. Yves. 5-6. an XIV (1955). nr. . . Minnesota.Brânzeu. Manea. .. nr. nr. Preoţi căsătoriţi sau celibatari?. ORGANELE DE CONDUCERE ALE BISERICII 1. Primaturile de onoare ale Scaunelor Romei şi Constantinopolei. N. Panaghiotis. Papal primacy and the universal Church. . LXXXV (1957). an. 580-599. Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române. episcopii şi preoţii. V.Idem. 198-217. VI (1961). 186-198. 47. Starea civilă după Dreptul român de stat şi cel bisericesc.. Organele individuale.. La Collegialite de l’episcopat et la primaute de l’eveque de Rome dans l’histoire. 7-8. în “Mitropolia Ardealului”. nr.Covercă. în “Biserica Ortodoxă Română”. Paris. .. Episcop. . Stavropighia în dreptul bisericesc. 3-4. 328-346.Boumis. 310-326. nr. . în “Angelicum”. 1974. L’episcopat et l’Eglise Universelle.Buzan.CAP.Cândea. Gheorghe. .Congar. pp. în “Glasul Bisericii”. II (1950). 9-10. 1937. an.Ciudin. 2. Sfânta Biserică. XVII (1965). în “Studii Teologice” an. Lugoj. în “Theologhia”. Alegerea ierarhilor în Biserica Ortodoxă. an. (1965). 756-778. Primirea eterodocşilor în Biserică. 1937. pp. . Bucureşti. . Emilian. în “Studii Teologice”. 1982. S.Idem.

10631076.. 2.Moisescu. . 1960.Konidari. Craiova. Episcopii ajutători şi episcopii vicari. în “Cahier Saint-Irenee”. 682-705. 1925. pp. nr. 418-440. în “Studii Teologice” an XIV (1962(. Roma. XIII.Kolomine. Le Saint Apotre Pierre. . Cei 70 de ucenici ai Mântuitorului şi problema ierarhiei bisericeşti. Papi. Em.. nr.. pp.Kung. G. 1963. XIV (1962). I. . XIV (1965).. an. XVII (1965). 1. în “Glasul Bisericii”. R. 5-6. nr. în “Studii Teologice”. 1963. nr. La conception prototridentine de la Primaute et l’origine des Eglises unies.Mircea. an. 549-569. an. an. .Marina. Sfinţii Apostoli şi episcopii. XXIV (1965). 257 . în “Studii Teologice”. 386-398. Pape. în “Concilium”. 815-824. . G. Ierarhia bisericească în epoca apostolică.. 7-8. L’episcopat dans la structure institutionelle de l’Eglise. an. 49. vol.. nr.Idem. . . Despre preoţi şi diaconi după Sfintele canoane. . P. J. Atena. 1. . Etude ecclesiologique. pp. pp. în “Studii Teologice”.Paquier. nr..Favorito. C. nr. Instituţia horepiscopilor în Biserica vache. 9-10. pp. nr.Idem. LXXXIII (1965). Neuchatel. 1963. 1962. Despre titlul de arhiepiscop. 1959. 9-10. 9-10. . 9-10. Al.. pp. VI (1954). . Trivoli.Pascher. an. 300-327.Ion. în “Irenikon”. Hans. pp. concile et patriaches. L’eveque et son presbyterium.Găină. 7-8. nr. . Dreptul de devoluţiune.. Exarhii în Biserica veche.Joannou. an. . nr. în “Studii Teologice”. 1965. Constantin. în “Biserica Ortodoxă Română”. în “Studii Teologice”. G.Lanne. E... 1970. nr. Unele rânduieli canonice privitoare la episcop. .Pârvu. . în “Verbum Caro”. Dumitru. Ion. 11-12. 1955.Munteanu..La Primaute de Pierre dans l’Eglise orthodoxe. . Infailibilite? Une domanda. nr. pp. . 582-597. XX (1968).

Soare. XXII (1970). . 387-398. 1964. Prof. XVII (1965).Idem. pp. Saint Pierre dans l’exegese orthodoxe.Rusin. Primaute et Autocephalie dans l’Eglise Orthodoxe. . an. . Teodor.. pp. . 1-2. pp. “L’Episcopat et l’Eglise Univerelle”. 5-19. administrative şi executive din Patriarhia Română. 1950. nr. Bucureşti. .Stan. an. 1939. 258 . Dr. în “Istina”. nr. an. Paris.Idem. . . 1. 5-28. 139-166.Popescu. XXII (1970). 11-12.. Liviu. LXVII (1949). Temeiurile teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii. 1. Ioan. XXI (1969). an. în “Ortodoxia”.. nr. Pr. examene de capacitate. Em. 3-28. Primatul papal şi colegialitatea episcopală în dezbaterile Conciliului II Vatican. Prof.. în “Biserica Ortodoxă Română”. în “Ortodoxia”. în “Studii Teologice”.Rămureanu. 5-6. pp. etc. an. nr. Iconomie şi intercomuniune. Iconomia dumnezeiască. .Schmemann. 2. în “Ortodoxia”. Har şi jurisdicţie. Bucureşti. nr. nr. nr. Gheorghe. în vol. . Dr. an.Strotmann. . 1978. . . Buzău. în “Istina” nr. L’eveque dans la tradition orientale. 34. 1950. în “Ortodoxia”. 3-24. 6-15. Al. nr. Temeiuri scripturistice ale distincţiei dintre episcop şi presbiter.Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului din parohii. pp.. temei al iconomiei bisericeşti. 1. Starea civilă a preoţilor şi diaconilor după Sfintele canoane. 165-178. XXV (1973). an. VII (1955). Premisele primatului papal. în “Studii Teologice”. Pr. pp. 1954. în “Studii Teologice”. D. . pp.. an.. pp.Stăniloae. 1. Dumitru.Regulamentul pentru determinarea atribuţiilor patriarhului şi de funcţionare a organelor centrale deliberative. Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului. XXII (1970).1.Idem. J. nr. definitivare.Timiadis.

nr. 1960. XXXIII (1981). Pr. VII et VIII. 4. 20. XXXIX (1987). P. an. “Le Concile et les Conciles”. XVII (1965). 4. pp. nr. în “Orientalia Christiana”. nr. 536-549. The Synodical structure of the Church in Eastern Theology. 3. XI (1969). în “Glasul Bisericii”. an. Sinoadele . 1971. nr. B.Catrina. nr. 10-22. . . du Cherf. 1-2. Arhid.Bottie.. . în “One in Christ”. Ed. . Nicolae. 2-3. Namurci. A.. 1960. 3-22. Histoire des Conciles de Nicee a Vatican. Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi receptarea ei în Biserica Ortodoxă Orientală. Prof. Canoanele sinodului convocat ca al VIII-lea sinod ecumenic.Idem. Canoanele Sinodului II ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi păstrării neschimbate a credinţei niceoconstantinopolitane. pp. Dr. an.Duprey.Idem. XIV (1962). Paris. în “Ortodoxia”. 3. nr. . 630-671. . . Le 28 canon de Calcedon et le fondament du Primat roman. Dr. 259 .Alivizatos. 6-8. pp. în “Diakonia”. I. Fr. Ioan. în “Ortodoxia”. 1. It is possible to convoke an Ecumenical Concil?. Hamilkar. an.Winys.Coman. Pr. nr. în “Ortodoxia”. .Idem.Floca.. Sinoadele ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii. pp. 442459. an. 1969.. Sinoadele ecumenice ca expresie a universalităţii Bisericii. Dr. . Importanţa şi actualitatea hotărârilor Sinodului VII ecumenic de la Niceea (787). an. . 1951. Legislaţia canonică a Sinodului al II-lea ecumenic şi importanţa ei pentru organizarea şi disciplina Bisericii.. 2. în “Ortodoxia”. nr.Idem. în “Studii Teologice”.Dvornik. nr. XIX (1967). Les Concils oecumeniuques VI. Le Concile et les Conciles.. XL (1981). pp. în “Ortodoxia”. an..Dură. 291325. 1970 şi nr. în vol. 491-506. 4. Prof. 1966. Organele colegiale. Ioan. pp.. sinodale. pp. Prof. .

.Pierre de Chevronese. Viena. în “Studii Teologice”. nr. nr. Dr. an. B. an XXXIV (1982). 8. Roma. pp. R. . în vol. 1964.Idem. 3-4. . . Iorgu. în “Studii Teologice”.Metz. Viaţa religioasă bizantină în secolul VII şi canoanele Sinodului Quinisext. 7-8. 3-4. nr. în “Mitropolia Ardealului”. John.. Despre sinodalitate . .Lanne.Krivocheine. nr.. în “Studii Teologice”. în “Concilium”. 821-866. Organitarea sinoadelor permanente în Bisericile autocefale. 27. Sinodul de la Constantinopol din 879-880 şi actualitatea hotărârilor sale. Dr.Idem. Sinoptic byzantine chronologies of the Councils.Munitz. XVIII (1966). pp. J. în “Eastern Churches Review”. Prof.Idem.. pp.Ioniţă.. 190-214. 24. E. . în “Biserica Ortodoxă Română”. “Councils and the ecumenical movement”.. 260 . pp. în “Studii Teologice”. vol.Hajjar. J. în “Kanon”.. nr. nr. 1962.. XCIX (1981). 174185. 155-163. XVI (1971). .Marina. în “Analecta”. 1975. . 1965. 539-549. J.. . 3-4. an. XXI (1969). . 36. Viorel.Stan. . What is an Ecumenical Council?.Kung. 1978. Prof.. an.Meyendorff. an.Ivan. 337-354. 1975. Les Synodes dans l’Eglise Orientale. Pr. Hans. II. nr. L’origine des synodes. 7-8. 1968. nr. Dr. 1. 5-6. 1978. . . XVIII (1966). Liviu. Pr. The authority and infailibility of the ecumenical Councils. Temeiuri istorice şi canonice ale sinodului pertmenent. t. 1971. nr. pp. L’institution synodale d’apres les canons des synodes locaux. Sinodul VI ecumenic şi însemnătatea lui pentru ecumenismul local. în “Theologische Zeitschrift”. Le Concile Oecumenique comme autorite supreme dans l’Eglise. Le Synode permanent. pp. Kirche und Konzil. . Bucureşti. Hotărârile canonice ale Sinodului II ecumenic şi aplicarea lor de-a lungul vremii. Geneva. în “Revue des Etudes byzantines”. Prof. nr. an.Idem. . .

1902. Prof. 5-6. Ioan. Iubeşte pe aproapele tău. 3-4. . 1974. Bucureşti. . în “Studii Teologioce” an.Idem.Belea. nr. Bucureşti. nr. Ressorces dont l’Eglise disposa pour reconstituer son patrimoine. în “Studii Teologice”. pp.. Paris. Ioan.Fourneret. Ce se înţelege prin avere bisericească. pp. 3-4. pp. episcop. .Stan. pp. an.Idem. în “Glasul Bisericii”. Iorgu. Importanţa canonică şi juridică a Sinodului al IV-lea ecumenic. XXIV (1972). X (1965). Învăţătura creştină despre bunurile economice. Dr. . 2-3. în “Ortodoxia”. P. . Bucureşti. an. 1937. 580-584. 469-478. Gânduri despăre rolul conştiinţei în chivernisirea bunurilor bisericeşti.. 190-211. nr. nr. nr.. Prof. Nicodim. pp. Prof. III (1951). în “Kanon”. în “Mitropolia Olteniei”.Arghiropol. . 261 . Liviu. K. 9-12. an. . în “Mitropolia Ardealului”. XVII (1965).Ware. 441-450.Idem. 223-240. Dr. 1950. în “Studii Teologice”. an. 395-401.Ivan.. The ecumenical Councils and the conscience of the Church. 7-8. BUNURILE BISERICEŞTI . III (1951). nr. Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre folosirea bunurilor materiale.Coman. .Norocel. Dr. 547-570. 1937. Importanţa vechilor sinoade ecumenice şi problema unui viuitor sinod ecumenic. VI.. Despre “recepţia” de către Biserică a hotărârilor sinoadelor ecumenice. Viena. an.Regulament pentru administrarea averilor bisericeşti. Bunurile bisericeşti în primele şase secole. Pr. CAP.. nr. pp. . Mărturii creştine pentru traiul în comun. an XXXVIII (1979). XI (1959). . Pr. 7-8. Epifanie. pp.

...........................................................63 4.............................................................................................................10 b) Definiţiile clasice ale jurisconsulilor romani: Ulpianus şi Gaius...........................................................................................................................................................................56 3........................................................................................................44 9....................................................................63 IZVOARELE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI BISERICESC ............................................ Metodele de interpretare a normelor canonice......................................................................................................................................... Sancţiunea normelor canonice.............8 D E F I N I Ţ I I L E C L A S I C E A L E D R E P T U L U I...59 1..... Ştiinţele auxiliare ale Dreptului bisericesc............................ Formele de interpretare a normelor canonice...........................54 A P L I C A R E A L E G I L O R B I S E R I C E Ş T I.........58 IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC ...............................55 2.................................................................................................. Biserica sub imperiul dreptului........ Numărul şi felul canoanelor.............................................................. Clasificarea normelor canonice................... Interpretarea legilor......................................... Actele normative ale organelor puterii de Stat .........................................................................................CUPRINS CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC.................................................................................... Canoane întregitoare.........................39 5.............................................................31 2..................................................................................................................................................................................................................... Scopul normelor canonice.................................................................. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului............................................................................2 1..............................................................5 3.................2 OBIECTUL........................ Structura normei canonice............................................... Condiţiile prin care o lege devine obligatorie.......................................37 4.23 3....................71 2....... Metodele cercetării ştiinţifice ale dreptului bisericesc............................. Contractul normativ...................................................................................................................................46 10....................................................................32 D E S P R E N O R M E L E C A N O N I C E.................................................................. Sistemul dreptului bisericesc. Actele normative ale unor organizaţii nestatale...........................................................................52 15.........................................................34 2..........................47 11................................ Antinomia sau coliziunea de legi..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................41 8.....25 B I S E R I C A Ş I D R E P T U L ........................36 3.......................59 IZVOARELE DREPTULUI ÎN GENERAL... Încetarea obligativităţii legilor..53 16..................................................... Trăsăturile sau caracteristicile normelor canonice......................................... Aplicarea normelor canonice..................7 5...................... Obiectul dreptului bisericesc........................... Autoritatea canoanelor....................................................................................................................... Evoluţia şi etimologia cuvântului “drept”...... Dispensa şi privilegiu...................72 262 .................................................................................................................................................................17 d) Definiţiile unor filosofi contemporani.......................71 1.....................................................57 4........................22 2.......................................49 12..................................................................................................................................................................57 5............................... DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI BISERICESC ...............................................69 I Z V O A R E L E A U X I L I A R E Ş I S U B Z I D I A R E............................................................. Obiceiul Juridic (Cutuma)....................................62 3..... Izvoarele subzidiare......................................................................................40 6............................................. METODELE şI DISCIPLINELE AUXILIARE ALE DREPTULUI BISERICESC ..... Noţiuni generale............................55 1................. Rezultatul interpretării normelor canonice...........................................52 14............................31 1.................... Dreptul bisericesc ca ştiinţă ...........65 I...............................................................................................................................................................20 SISTEMUL..............................................................................................50 13............................................................ Biserica în afara dreptului............................................................................................................................................................................................................................................................ Dreptul în gândirea scriitorilor bisericeşti şi a Sfinţilor Părinţi................................................................................................ Ce se înţelege prin Biserică din punct de vedere juridic?..................................2 2..59 2...........................................................12 c........................................................................................................... Interpretarea normelor canonice..................................................................65 II......10 a) Definiţiile scriitorilor şi filosofilor antici...................................34 1................................................................. Acţiunea normelor canonice în timp şi spaţiu.........................................22 1............... Izvoarele auxiliare ......................... Izvoarele fundamentale.....................7 4........... Ce se înţelege prin dreptul bisericesc?.............................

..... Colecţiile greceşti.........................................................................................................................................................................174 Drepturile episcopilor...................................................................................................123 2........................................................................................................................................ LOCUL ŞI IMPORTANŢA EI ÎN BISERICĂ......107 a) Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic...........................................147 ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE .......................................................................................................................................................184 Drepturile şi datoriile preoţilor............................ Colecţiile slavone..............................................143 3...................86 IV......................................................................................................................................................178 PROTOIEREII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI ...........................................................................................98 O R G A N I Z A R E A B I S E R I C I I ........................170 Mitropolitul ..................................113 M E M B R I I B I S E R I C I I........................137 1........................................................................................................................................................................ Condiţiile prin care hirotonia devine validă............................................................133 H I RO T O N I A................................................ Oficiile bisericeşti......123 3..............................127 SUBIECTUL PUTERII BISERICEŞTI ÎN BISERICA APUSEANĂ ŞI COMBATEREA PRIMATULUI PAPAL.................................................123 1............................................................154 Instituţiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române .............................................................................................101 1..............................................................................141 1.......117 1.......................................................................................... Subiectul puterii bisericeşti.......................................101 PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII ................................164 Competenţa sinoadelor particulare.......... Natura puterii bisericeşti................... Forma de conducere a Bisericii........................................................ poziţia şi importanţa ei în Biserică......................................................................120 4........................ Conţinutul puterii bisericeşti......175 EPISCOPII VICARI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI ..............................................................................................................79 COLECTIILE DE DREPT BISERICESC DIN PERIOADA A IV-A.....I Z V O A R E L E E X T E R N E ....................................................................................................................................................................137 2.......... ierarhie şi preoţie şi expresiile derivate din ele....................................................................................... Sinodul ecumenic ......................................................................................................................... Consensus Ecclesiae Dispersae...................181 PREOŢII PAROHI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI .77 Colecţiile de drept bisericesc din perioada I..........................125 6.........85 III..................................................................................................................................................195 263 ....78 Colecţiile canonice din perioada a II-a şi a III-a ..185 DIACONII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI....................................................................................................................................141 2........................................................................................................ Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Apus...............144 4............................................................................. Treptele preoţiei în dezvoltarea lor istorică până în vremea noastră..................... Noţiunea de cler........................ Treptele preoţiei de instituire divină în epoca apostolică.......................189 Drepturile şi îndatoririle diaconului..................129 I E R A R H I A B I S E R I C E A S C Ă...........................................................................................................148 Organizaţia locală.............................................................. privilegiile şi îndatoririle patriarhilor.............................. STAREA CLERICALĂ SAU PREOŢIA................ Despre puterea bisericească în general..............................................................................................138 3..drepturi şi îndatoriri.......................................................84 II........................S A U F O R M A L E............................................................148 Sfânta Biserică.........................189 Treptele ierarhiei de instituire bisericească.................................................117 CLERUL....166 Drepturile............117 2.................................................................................................................................... Sinodul Pan-Ortodox.119 3................................................................................................172 EPISCOPII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI ............................................................................101 PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZĂRII BISERICII .................................141 ORGANELE COLECTIVE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI ....... Originea şi perpetuarea puterii bisericeşti..............162 Felurile sinodului particular.................................................................................................................................... Efectele Hirotoniei..................................................................................122 DESPRE PUTEREA BISERICEASCA................................................................................................................................................................................................ Despre Biserică în general................................................................................................................................................................................................................................................. Colecţiile româneşti..................................................107 b) Principii canonice cu fond simplu juridic...........................................................166 Patriarhul.......................................140 ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII....................................................................159 S I N O D U L P A R T I C U L A R ....................................................................................167 EXARHUL ŞI MITROPOLITUL: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI ................124 4.............................................................................................................................................. Actele sacramentale necesare pentru dobândirea treptelor ierarhice...............................124 5................................................................................................................................................................. Starea clericală sau preoţia în sens propriu...............................................................................................84 I.........................................................................................................................................................................................................................................................................190 E L E M E N T U L L A I C Î N B I S E R I C A O R T O D O X Ă..................................164 ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI......................................

.................................................................... INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC...........................235 4.. Sinoadele...... parte integrantă a răspunderii sociale..............1........................................................................................................................................................................................................................................................... Răspunderea juridică...................................... Autoritatea sau puterea bisericească şi transmiterea ei pe calea succesiunii apostolice...... Organele individuale.. Participarea laicilor la exercitarea puterii jurisdicţionale...................234 1................197 2........................................... Însuşirile Bisericii.......................................................................................................228 7.................................................................................... cauză a declanşării răspunderii juridice............................................................................ Organizarea monahismului în Biserica Ortodoxă Română............................................. Noţiunea răspunderii juridice...... Necesitatea şi dreptul Bisericii de a poseda bunuri.. Starea monahală... Starea clericală.................................................224 6....................................203 4..................................................................................... Raporturile dintre gradele ierarhice........................................ V............................................. IV....................................................................233 R Ă S P U N D E R E A J U R I D I C Ă............256 2...................................................... Dreptul de control al Statului...................................................................................................... CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA BISERICII................................... Patrimoniul............................................................................. Temeiurile şi formele proprietăţii......216 BUNURILE ŞI AVERILE BISERICEŞTI................................................... MEMBRII BISERICII....... Bunurile....248 2...................................................... Starea laică..................................................................................................236 5............................240 CAP...........................201 2............................................................................................................................................................................................................................................198 M O N A H I S M U L Ş I D I S C I P L I N A M O N A HA L Ă.........................................................240 CAP.....241 d) Izvoare Istorice.......... Condiţiile intrării în monahism......262 264 ............198 3............................................... Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice.... Ierarhia.................................................... Clasificarea bunurilor bisericeşti ...................................... Dreptul ctitoricesc....................................... Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie religioasă....................241 c) Izvoare filosofice............................... BUNURILE BISERICEŞTI...............................220 3..................................259 CAP.........................................253 CAP................................................................................................... Monahii sau călugării................................................... Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare....................................................250 3..................254 3......................... STĂRILE BISERICEŞTI.......... Înstrăinarea bunurilor bisericeşti........................................255 CAP..237 B I B L I O G R A F I E S E L E C T I V Ă.....................................248 1......................... Principiile canonice fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii............................256 1............. Organele competente de administrare a averii bisericeşti................................................................................................................................................................................................................................................. Întrebuinţarea averii bisericeşti.....................................................202 3........ III..............216 1.......................................242 CAP..................... sinodale......253 2......234 2..........241 b) Izvoare patristice..................253 1.............................261 C U P R I N S............................................... Generalităţi istorice.......................................................204 ADMINISTRAREA AVERILOR BISERICESTI............................ Laicii sau mirenii...................................................................................................................................................................... Clericii.................. Conduita ilicită... IZVOARELE DREPTULUI CANONIC ŞI STUDIUL LOR...........241 a) Izvoare biblice....................................... Organele colegiale....... VI.................................235 3........................................ I.................................... II.........................222 5..................... Principiile răspunderii juridice....................................... Participarea laicilor la exerciţiul puterii învăţătoreşti .....................................201 1..................................................................................................................................230 9.......................... Monahismul............230 8...................................................................216 2.......................................................................231 10............... Despre călugări în general..........................................................................................242 e) Izvoare juridice....221 4............................................. Mijloacele de agonisire ale patrimoniului................252 4............ Subiectul proprietăţii bisericeşti.................................... ORGANELE DE CONDUCERE ALE BISERICII............................................................................