Curs nr.

3-4 MARILE PUTERI ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ Marile puteri Când discutăm despre marile puteri, trebuie să avem în vedere mai multe aspecte, şi anume: - Există două sau mai multe puteri care sunt comparabile în statutul pe care-l au (ele sunt membre ale unui “club” cu reguli precise). Pur şi simplu, nu poate fi vorba de existenţa unei singure puteri. Dar dacă avem în vedere perioada Războiului Rece, anii 60 aveau să marcheze creşterea puterii SUA astfel încât să devină unica putere dominantă în politica mondială. Modelul politicii mondiale părea că se apropie de cel al Romei, dar începând cu anii 70 poziţia SUA în relaţie cu cea a URSS a scăzut accentuat; de fapt, chiar la momentul în care puterea SUA era la apogeu, ea nu putea să îmbrace mantia Romei în politica mondială; - Toţi membri acestui club sunt pe locuri de frunte în ceea ce priveşte capabilităţile lor militare. Aceasta înseamnă că toate ţările care sunt mari puteri dispun de o putere militară comparabilă (neexistând nici un tip de putere superior acesteia). În 1970 acest lucru a încercat să fie pus sub semnul întrebării de către prim-ministrul Japoniei acelei perioade, care a afirmat că Japonia avea să devină prima ţară în istorie care va fi o mare putere, fără să dispună de mijloace militare, deoarece Japonia, datorită puterii economice de care dispunea, putea să influenţeze afacerile politice pe glob; la aceasta se adăuga reticenţa recurgerii la mijloace militare, ca instrumente de politică externă. Dar nu exista nici un motiv să se creadă că Japonia ar fi ajuns în fruntea scenei politice fără să parcurgă paşii necesari în vederea creării capabilităţilor militare care să-i asigure susţinerea pe o asemenea poziţie. Statutul militar al unei puteri poate fi definit în termenii auto-suficienţei sau a independenţei faţă de aliaţi. Unii teoreticieni susţin că o mare putere merită acest statut în momentul în care ea poate face faţă atacului venit din partea tuturor statelor, chiar dacă acestea sunt unite împotriva sa. Se poate vedea poziţia specială a URSS şi a SUA în timpul Războiului Rece (ambele aveau aliaţi şi nu se pot dispensa de ei fără să aibă loc o alterare puternică a obiectivelor lor de politică externă; dar, în ultimă instanţă, ambele state puteau să-şi prezerve securitatea fără acei aliaţi şi chiar dacă se lansa împotriva lor un atac din partea tuturor statelor). Epoca nucleară era marcată de anumite particularităţi:

1. atât SUA, cât şi URSS erau vulnerabile în faţa unui atac nuclear, venit din partea uneia din ele sau chiar din partea unei alte ţări care poseda armament nuclear – ceea ce indica spre faptul că nici un stat nu îşi putea asigura securitatea în mod unilateral; 2. exista un mare număr de puteri mici şi mijlocii, care îşi urmăreau cu succes politicile de nealiniere şi neutralitate – aceste state putând să-şi asigure securitatea lungi perioade de timp dispensându-se de aliaţi; acest fapt era însă condiţionat de menţinerea de către alte state a unei balanţe generale de putere la nivelul sistemului internaţional; - Marile puteri sunt percepute de către liderii lor şi în acelaşi timp sunt recunoscute de către alte state ca având drepturi şi obligaţii speciale. Marile puteri îşi exercită dreptul – şi le este acordat dreptul – de a juca un rol în determinarea aspectelor cu implicaţii în sfera păcii şi securităţii la nivelul întregului sistem internaţional. Ele acceptă această datorie, şi alte state consideră oportună acceptarea acestei datorii şi care priveşte modificarea politicilor lor în lumina responsabilităţilor pe care le au în calitate de lideri mondiali. Franţa lui Napoleon sau Germania nazistă au fost mari puteri militare, dar nu erau percepte de către liderii lor (sau de către liderii altor state) ca având aceste drepturi şi responsabilităţi speciale – astfel că în ambele cazuri nu este potrivit să se vorbească despre ele ca şi despre nişte mari puteri. Ideea de mare putere presupune şi implică ideea existenţei unei societăţi internaţionale, opusă celei privind existenţa unui sistem internaţional – un corp format din comunităţi politice independente conectate prin intermediul unor reguli şi instituţii comune şi între care există interacţiune. După 1945 eticheta de mare putere a fost înlocuită cu cea de superputere, termen utilizat prima dată de către W.T.R. Fox în 1944; era perioada apariţiei unei noi clase de putere superioară celei tradiţionale de care se bucurau puterile europene. Ea conferea capacitatea de a juca un rol central în managementul politicii internaţionale SUA şi URSS. Eram astfel în situaţia de a trata cele două state ca şi mari puteri, puterile europene având un statut inferior (puterii mijlocii sau de importanţă secundară) sau puteau afirma despre SUA şi URSS că erau super-puteri, beneficiind de un statut superior în comparaţie cu cel al altor state. Însă pe măsura erodării puterii SUA şi URSS şi a ridicării puterii Uniunii Europene, a Japoniei şi a Chinei, eticheta de super-putere ataşată celor două puteri nu ne mai lămureşte pe deplin. Este greşit să definim o mare putere ca fiind acea ţară care posedă armament nuclear strategic; deşi posesia unor astfel de capabilităţi este o condiţie necesară pentru ca o ţară să se poată califica pe podiumul marilor puteri, ea nu este şi suficientă – exemplele Angliei şi Franţei vorbesc de la sine. Mai mult, URSS era considerată super-putere chiar înainte de a intra în posesia armamentului nuclear.

Marile puteri contribuie la menţinerea ordinii internaţionale în două moduri: .prin managementul relaţiilor între ele. iar cererile venite din partea oricărui satelit nu ar fi fost îndeplinite. încât această structură a puterii avea să marcheze structurarea negocierilor. respectiv SUA aveau o asemenea semnificaţie. Având în vedere că între state există inegalitate de putere anumite probleme internaţionale sunt stabilite. astfel că anumite conflicte din interiorul alianţei nu atingeau o asemenea anvergură încât să fie transformate într-o activitate politică intensă. . pe care era gata să o apere chiar recurgând la forţă. În timpul Războiului Rece. Când cele două alianţe negociau peste “capul” Europei probleme de natură politică. Contribuţia marilor puteri este esenţială în simplificarea relaţiilor internaţionale. Astfel. astfel că anumite conflicte potenţiale între ţările din această arie geografică au fost rezolvate sau limitate. în consecinţă. fără a da curs solicitărilor venite din partea statelor mai puţin importante. trebuie să distingă partea principală a acestui corp şi care este dată de relaţiile între marile puteri. asigurând ca anumite conflicte să formeze tema centrală a politicii internaţionale. asigurând promovarea poziţiilor susţinute de către anumite state. URSS se bucura de statutul de hegemon în Europa Centrală şi de Est. specialistul în relaţiile internaţionale. . astfel că acestea nici nu au fost formulate. dacă toate statele ar avea o putere egală – aşa cum sunt egale din punct de vedere juridic – şi fiecare ar putea să solicite cererile sale cu aceeaşi forţă nu s-ar putea ajunge la un element de inegalitate fără a se recurge la alianţe. SUA era una dintre puterile ce făceau parte din alianţa occidentală. dar se bucura de o poziţie de leader în acea alianţă. în timp ce alte state urmează a se conforma acestora. inegalitatea de putere a statelor are efectul de a simplifica cadrul relaţiilor internaţionale. iar altele să aibă o importanţă mult mai redusă. jucând un rol important în promovarea ordinii internaţionale prin identificarea şi promovarea acelor politici care favorizează această ordine. De aceea. poziţiile şi vederile URSS. contemplând la corpul politic mondial.Rolul marilor puteri Contribuţia marilor puteri în menţinerea ordinii internaţionale rezultă din faptul că există inegalitate de putere între statele care sunt părţi constitutive ale sistemului internaţional.prin exploatarea preponderenţei de care se bucură de o asemenea manieră încât să influenţeze într-o manieră covârşitoare direcţia afacerilor internaţionale din întreaga societate de state. în timp ce solicitările venite din partea statelor puternice ar fi imediat considerate ca având o relevanţă specială.

în cazul în care acestea ar apărea. furnizând astfel condiţiile în care întregul sistem de state poate să opereze durabil. uneori crizele erau fabricate însăşi de către marile puteri – fiind duse până aproape de starea de război – şi aceasta datorită preocupărilor marilor puteri în a-şi asigura o victorie diplomatică. Evitarea şi controlul crizelor Conducerea relaţiilor între marile puteri în interesul ordinii internaţionale trebuie să cuprindă şi acţiunile pe care acestea le întreprind în vederea evitării crizelor care pot constitui un pericol la adresa păcii între ele. sau să le controleze. Oricum. separat sau împreună. iar acţiunile întreprinse în vederea prezervării balanţei de putere depind în mare parte de născocirea balanţei şi de colaborarea între marile puteri. şi de a le controla. Această balanţă generală este acea în care marile puteri sunt principalii actori. Dar uneori marile puteri nu s-au angajat în vederea prevenirii apariţiei crizelor sau în vederea limitării acestora. elementul covârşitor în politica marilor puteri legat de situaţiile de criză este dorinţa de a le evita (sau controla dacă apar). este cea mai puternic recunoscută de către societatea internaţională – ca atare această funcţie furnizează baza dorinţei altor state de a accepta existenţa unor drepturi şi obligaţii speciale ale marilor puteri. atunci când acestea ar apărea. Marile puteri conduc relaţiile reciproce între ele în interesul menţinerii ordinii internaţionale prin mai multe acţiuni. mai mult decât . această funcţie pe care o realizează. Conducerea relaţiilor între marile puteri implică în prim plan acţiunile pe care ele le întreprind în vederea prezervării balanţei generale a puterii. Ceea ce este esenţial aici sunt măsurile pe care marile puteri le pot adopta. Prezervarea balanţei generale de putere Prima contribuţie a marilor puteri la menţinerea ordinii internaţionale. şi care are un caracter vital este conducerea relaţiilor între ele. dimpotrivă. în relaţie cu ordinea internaţională.Aceste două roluri pe care le pot juca marile puteri sunt interconectate şi sunt dificil de separat: paşii parcurşi de marile puteri în managementul relaţiilor între ele conduce direct la furnizarea direcţiei centrale pe care o urmează afacerile internaţionale conduse de societatea internaţională. în cazul în care acestea ar fi apărut. paşii pe care marile puteri îi parcurg în vederea exploatării poziţiei lor preponderente în relaţie cu societatea internaţională presupune un management eficient în relaţiile reciproce dintre ele. în vederea promovării intereselor lor comune în legătură cu evitarea crizelor care ar putea implica pericolul unui război.

1970). URSS şi SUA au acţionat atât în comun. iar URSS a asociaţilor săi arabi). Se menţionează că acţiunile luate în mod unilateral sunt mai uşor de identificat decât cele luate în comun. .acţiuni în care poate fi identificat un element de coordonare sau manifestarea unui concert al acţiunilor duse în paralel (restrângerile aplicate Israelului. Au apărut astfel anumite reguli care priveau măsurile de control – luate în mod unilateral sau în comun – reguli operaţionale care au început a fi recunoscute în vederea evitării crizelor (sau în controlul acestora) care ar fi periclitat relaţiile între cele două puteri.elementul guvernant în politicile lor privind armamentul. caz în care intervenţia uneia dintre ele ar fi atras intervenţia celeilalte – criza din Congo (1960). dar nu sunt coordonate (cazuri des întâlnite în timpul ascensiunii puterii URSS şi SUA). exista şi regula care interzicea anumite acţiuni militare pe teritoriul celeilalte părţi (sabotajul. războiul civil din Nigeria (1967. politica specifică anilor 50 în Asia de Est – URSS aliat cu China iar SUA cu Taiwan. furnizarea de armament nuclear sau înarmarea unor grupuri subversive).acţiuni diplomatice sau militare planificate şi executate în comun. Ambele puteri s-au abţinut de la a interveni unilateral în sfera de interes a celeilalte (URSS avea sfera de influenţă în Europa de Est şi SUA în Caraibe şi Europa Occidentală).acţiunile sunt duse în paralel. Ambele s-au ferit să intervină în mod direct în conflictele situate în afara sferei lor de influenţă stabilite. . Dacă se aflau în relaţii de alianţă sau asociere cu anumite ţări. Conceptul de acţiune comună în vederea evitării crizelor sau a le controla acoperă trei variante: . Criza Rachetelor (1962) a fost una serioasă deoarece URSS – în percepţia SUA – nu a mai respectat sfera de interes declarată şi stabilită de către SUA. respectiv aupura statelor arabe în timpul crizei Orientului Mijlociu din anul 1967). când SUA a limitat acţiunile Israelului. în Orientul Mijlociu. . precum şi pentru prevenirea intensificării lor. interzicerea plasării de rachete ofensive în ţările adiacente celor două puteri (regulă aplicabilă după înlăturarea rachetelor sovietice din Cuba şi a celor americane din Turcia). războiul dintre India şi Pakistan (1971). cât şi separat în vederea evitării anumitor crize în relaţiile lor bilaterale. Chiar apariţia unei crize (sau intensificarea ei) poate juca un rol constructiv în legătură cu scopul privind ordinea internaţională. Ele se comportau astfel încât era evident că recunosc interzicerea interferenţei directe în sfera de influenţă deja stabilită a celeilalte puteri (după criza avionului U2 din 1960 – interzicerea survolării spaţiului aerian de deasupra teritoriului celeilalte puteri. începând din anul 1967. unde dorinţa de bază este de a coopera cu adversarii în vederea controlului armamentului. În timpul Războiului Rece. ele căutau să restrângă acţiunile acestora (ţările europene membre în cele două alianţe.

Exercitarea unilaterală a preponderenţei locale Contribuţia marilor puteri la menţinerea ordinii internaţionale se poate face şi prin exercitarea unilaterală a preponderenţei lor în anumite arii geografice sau între anumite state. sau a limitării acestora. astfel încât să fie redusă posibilitatea pericolului expansiunii internaţionale a războiului. această acţiune este întreprinsă în mod obişnuit fără a se ţine seama de normele universale de comportament interstatal şi care privesc dreptul de suveranitate. prin păstrarea unui control şi a unei comenzi eficiente asupra forţelor armate. mai mult. controlul competiţiei în domeniul armamentului prin acorduri privind controlul armamentului tacite sau formale. care s-ar putea extinde şi ar cuprinde şi marile puteri (iar dacă ar apărea un război. Acest rol este cu atât mai important în era nucleară. prin instalarea unor canale de comunicare eficiente între centrele de putere. Dominaţia. în cazul în care apar. scopul ar fi limitarea sa geografică şi temporală). 1. direcţionarea afacerilor puterilor mici între ele şi în relaţiile cu marile puteri. prin controlul competiţiei între puterile mai mici. reducerea posibilităţii unor înţelegeri sau interpretări greşite a acţiunilor sau cuvintelor celeilalte/celorlalte puteri. este cea privitoare la măsurile luate în vederea evitării războaielor. prin prezervarea limitărilor impuse războiului. Limitarea războiului – dacă acesta s-ar manifesta între marile puteri – s-ar putea face prin păstrarea unei distincţii clare între războiul convenţional şi cel nuclear. Această exploatare unilaterală a preponderenţei poate lua trei forme. rezolvarea sau limitarea marilor dispute politice între marile puteri prin negocieri (deplasarea dinspre confruntare spre detentă).Limitarea războiului O altă cale prin care marile puteri pot să conducă relaţiile între ele astfel încât prin aceasta să se asigure ordinea internaţională. Încercarea de evitare a războiului ce ar putea începe între marile puteri cuprinde măsuri menite a prezerva balanţa de putere. Este caracterizată prin recurgerea la forţă în mod obişnuit de către o mare putere în relaţia cu statele aflate în hinterlandul său şi care sunt state de importanţă mai mică în comparaţie cu puterea care întreprinde asemenea acţiuni. egalitate şi . mai mult. dacă acesta ar fi unul nuclear. şi de a preveni (sau controla) crizele dacă acestea apar. măsurile privesc încercările legate de prevenirea apariţiei unui război datorat unui accident sau calcul greşit.

tratează aceste state (sau quasi-state) aflate în hinterlandul său ca pe nişte membri de mâna a doua ai societăţii internaţionale. În cazul în care o mare putere îşi exercită hegemonia asupra unor state mai puţin puternice aflate într-o anumită arie geografică sau într-o anumită constelaţie de putere. Marea putere dispune de importante pârghii în disputele pe care le are cu alte state mai mici. 3. Hegemonia. şi fără a se depăşi gradul obişnuit al neluării în considerare a normelor privind suveranitatea. se recurge la utilizarea forţei şi la ameninţare cu recurgerea la utilizarea ei. Sferele de influenţă. recurgând la aceste opţiuni numai în cazuri extreme. Se manifestă astfel într-un mod pronunţat intervenţii repetate şi neinhibate în afacerile interne şi în relaţiile externe ale statelor din acea arie geografică. Marea putere preferă să se bazeze pe alte mijloace de influenţare decât pe forţă şi pe ameninţarea cu forţa. situat între dominanţă şi preeminenţă. 2. Hegemonia ocupă un loc intermediar. Acest leadership este acceptat de către statele mai mici fără vreo constrângere din partea marii puteri. Preeminenţa.independenţă. Marea putere este gata să violeze drepturile de suveranitate. dar aceasta nu are loc într-un mod obişnuit. iar negocierea are loc fără vreo contrângere şi în cadrul dat de un grad normal de acceptare a regulilor de bază privind comportamentul internaţional (Commonwealthul britanic). Dominanţa presupune o relaţie a unei mari puteri. de interes şi de responsabilitate . În prezent dominanţa a încetat să mai fie o formă viabilă a manifestării preponderenţei unei mari puteri în politica internaţională. conştientizând faptul că această măsură va implica şi costuri de natură politică. se recunoaşte existenţa acestor drepturi. Preponderenţa unei mari puteri în relaţia cu state de mai mică importanţă ia forma preeminenţei când aceasta este obţinută fără a se recurge la forţă (sau la ameninţarea cu forţa). dar totodată ţine seama de drepturile acestor state. care. egalitate şi independenţă al altor state mai mici. ci numai ocazional şi este o acţiune luată cu reticenţă. egalitatea şi independenţa. nedorind să stabilească suveranitatea imperială peste statele dintr-o anumită arie geografică. Se poate spune că hegemonia este un imperialism îmbrăcat în maniere elegante. recunoscându-se astfel marea contribuţie pe care o are puterea preponderentă la realizarea unor scopuri comune. dar violarea lor este făcută invocându-se un principiu care are o valoare superioară.

A avea mână liberă înseamnă a avea dorinţa fiecărei puteri de a se dezinteresa în întregime în privinţa acţiunilor întreprinse de către cealaltă putere în sfera sa proprie de influenţă.Marile puteri contribuie la menţinerea ordinii internaţionale şi prin acceptarea stabilirii unor sfere de influenţă.acorduri între puterile coloniale privind recunoaşterea exclusivă reciprocă a drepturilor exclusive în ariile geografice ce erau territorium nullius sau erau locuite de grupuri de oameni ce nu erau recunoscute ca state. Existau trei tipuri de acorduri: . . interes şi responsabilitate. Termenul sferă de influenţă a apărut în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. chiar dacă acestea nu se bucură de dreptul de suveranitate. atât timp cât această dezinteresare este reciprocă. în special în vederea exploatării economice (aceste tipuri de acorduri erau încheiate de europeni în legătură cu Asia şi uneori au luat forma unor acorduri prin care se stabileau sferele de interes). Este de menţionat faptul că fiecare parte în acest tip de acorduri are mână liberă în anumite limite – limitarea condiţiilor privind indivizii. Perioada clasică a acordurile prin care se delimitau sferele de influenţă a fost în ultima parte a secolului al XIX-lea. . care accepta să nu pună la dispoziţia unui alt stat teritoriul său sau să nu acorde concesiuni acelui stat (acordurile între China şi diferitele puteri coloniale europene). Dar efectul politic practic ce rezultă de pe urma schimbului recunoaşterii unor drepturi specifice şi limitate duce uneori la situaţia în care părţile urmează a avea mână liberă: tendinţa este următoarea – sferele de interes se devină sfere de influenţă. în special după 1885. când Gorceakoff. iar în percepţia unei alte puteri acea sferă de influenţă să fie o stare de fapt.există o diferenţă între acordurile (înţelegerile) dintre puteri privind recunoaşterea de fapt a preponderenţei unei mari puteri într-o anumită arie şi acordurile prin care se recunosc drepturile acelei puteri în respectiva arie geografică (este o mare diferenţă între a recunoaşte faptul că o altă putere are sub influenţă în anumite părţi ale lumii şi a trata asemenea sfere de influenţă ca fiind legitime). grupurile şi entităţile politice care au anumite drepturi specifice.există o diferenţă între acordurile în care părţile îşi conferă reciproc drepturi specifice şi limitate şi acordurile prin care se acceptă ca părţile să aibă – ceea ce se numeşte în limbaj diplomatic – “mână liberă”.acorduri între puterile coloniale privind teritoriul unui stat terţ (în totalitate sau în parte) şi care era destinat a intra în sfera exclusivă a unei puteri coloniale. . . într-o scrisoare adresată lui Clarendon declara că Afganistanul se afla în afara sferei de influenţă ruse (1869).acorduri între o putere colonială şi un stat. Se poate ca o sferă de influenţă să fie percepută de către o mare putere ca o problemă de drept. Trebuie făcute următoarele distincţii: .

pentru ca pasul următor să fie făcut chiar în direcţia anexării.trebuie făcută o distincţie între acordurile privind sferele de influenţă. trasarea paşilor strategiei comune de urmat în vederea atingerii acelor obiective. precum şi împărţirea sarcinilor aferente respectivei strategii. Cel de-al doilea tip presupune o diviziune a muncii între părţile care participă la formarea acordului în vederea executării unor sarcini comune. Existenţa unui concert înseamnă purtarea în mod regulat a unor discuţii privind definirea unor obiective comune şi unice. Se stabilesc astfel ceea ce numim sfere de responsabilitate (de exemplu constituirea unor sfere de responsabilitate în Germania de către cele patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial).sferele de influenţă să fie transformate în protectorate. Condominiu înseamnă guvernare în comun (condominiul anglo-francez din Noile Hebride). interes sau responsabilitate. ci prin unirea puterii de care dispun în vederea promovării unor politici comune la nivelul întregului sistem internaţional. Concertul aminteşte de conducerea în comun a afacerilor internaţionale de către marile puteri (Concertul Europei din secolul al XIX-lea). Concertul marilor puteri sau condominiul lor Marile puteri pot contribui la ordinea internaţională prin acorduri privind nu diviziunea lumii în sfere de influenţă. . . acorduri care pot avea un caracter negativ sau unul pozitiv.

Alternativele la sistemul de state actual a fi următoarele: 1.un grad de interacţiune între ele. În planurile emanate atât de la Moscova. M. . Litvinov susţinea că aşa ceva este imposibil: capacitatea fizică de a realiza acţiuni violente organizate este inerentă societăţii umane şi nu poate fi abolită printr-un tratat. statele suverane să înceteze a mai poseda armamente şi forţe armate. deoarece chiar dacă statele ar dori să recurgă la război. Chiar absenţa tuturor armelor va lăsa la îndemâna statelor o capacitate de se angaja în războaie la un nivel primitiv. astfel încât se poate spune că aceste state formează o societate internaţională. prin acordarea dreptului de veto acestora.Curs nr. iar mai apoi statele şi-ar putea aminti sau ar putea . pe măsură ce statele erau private de forţele lor armate. Argumentul în favoarea construirii unei lumi în care dezarmarea este generală (ea implicând toate puterile) şi completă (ea priveşte toate categoriile de armament şi forţe armate) ia forma unei dezarmări puternice – dezarmarea de această categorie ar face războiul imposibil din punct de vedere fizic. ci să fie supusă controlului din partea marilor puteri. .pluralitatea statelor suverane. în mâinile sale urma a fi concentrată forţa militară. le-ar fi imposibil. cât şi de la Washington se prevedea ca în stadiul final al procesului de dezarmare treptată. O lume dezarmată Prima alternativă este aşadar apariţia unei lumi dezarmate – realizarea viziunii unei dezarmări generale şi complete – aşa cum a fost concepută în planurile de dezarmare propuse cu ocazia conferinţelor de dezarmare succesive ai căror protagonişti erau în timpul Războiului Rece URSS şi SUA.un anumit grad de acceptare a unor reguli şi instituţii comune. astfel încât acestea formează un sistem. Planul american prevedea ca progresiv. Dar este de menţionat faptul că revoluţionarul şi diplomatul sovietic M. cu excepţia celor impuse de necesitatea păstrării ordinii publice interne. 5 ALTERNATIVE ALE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL ACTUAL Atributele esenţiale ale sistemului actual de state sunt: . un proces simultan de întărire a unei autorităţi mondiale să aibă loc. forma slabă a dezarmării este aceea în care dezarmarea maximă posibilă ar face războiul mult mai puţin probabil. Planul sovietic prevedea ca autoritatea centrală să nu aibă capacitatea de a acţiona din proprie iniţiativă.

ceea ce ar creşte semnificaţia strategică a tuturor armelor care au fost lăsate în afara acelui tratat. ceea ce le-ar face să aibă un potenţial de război superior altor state. de calitatea leadership-ului politic. prin exploatarea preponderenţei marilor puteri în concert. cum ar putea fi acestea menţinute în această situaţie. demografice de care dispune. se poate vedea că în acest mod s-ar realiza o ordine mondială superioară celei prezente. astfel. Altă problemă este cea a asigurării menţinerii ordinii internaţionale într-o lume lipsită de state care să posede capabilităţi militare. Apare întrebarea dacă statele lumii şi-ar reduce mult capacitatea militară. această autoritate având în posesia sa chiar şi armament nuclear. În prezent se discută posibilitatea reducerii capabilităţilor nucleare ale statelor până la nivelul zero. ci în întregul complex dat de resursele economice. prin crearea posibilităţii de a asigura impunerea respectării legii. Ceea ce scoate în evidenţă importanţa unui sistem de verificare axat pe detectarea violărilor acordurilor de dezarmare încheiate şi a unui sistem de sancţiuni şi represalii care să descurajeze încălcarea prevederilor acordurilor. Dacă este sau nu posibilă realizarea acestui scop legat de dezarmare. potenţialul de război al unei naţiuni nu rezidă pur şi simplu în armamentele pe care aceasta le posedă. Singurul lucru pe care ar putea să-l asigure un tratat de dezarmare este de a interzice o anumită categorie de armament şi forţe militare. prin facilitarea rezolvării disputelor politice (care poate implica recurgerea la forţă). Posibilitatea violării acordului de către o putere (acordul vizând abolirea tuturor armamentelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă) i-ar crea acesteia posibilitatea de a se înscrie pe o poziţie de preponderenţă. Paşii ce urmează a fi parcurşi în această direcţie sunt următorii: . . 45% din capabilitatea nucleară mondială – trebuie să se implice în conducerea celorlalte state pe drumul dezarmării nucleare totale. de ingeniozitatea şi experienţa militară şi de moralul populaţiei. Chiar şi cea mai comprehensivă şi drastică formă de dezarmare ar crea o poziţie specială anumitor state.reinventa ceea ce tocmai au eliminat.SUA – ca posesoare a cca. tehnologice. Ordinea internaţională va depinde de modul de operare al regulilor şi instituţiilor privind controlul şi limitarea recurgerii la forţa militară – prin prezervarea balanţei de putere. Totuşi apar anumite semne de întrebare legate de această posibilitate. iar pentru a preveni ca aceasta să se întâmple se poate vedea importanţa unei autorităţi mondiale care să aibă capacitatea de a interveni într-o astfel de situaţie. de poziţionarea strategică.

. Această solidaritate sau potenţială solidaritate a tuturor statelor din lume (sau a celei mai mari părţi a statelor) în impunerea voinţei colective ar fi cea mai bună metodă de a contracara eventualele provocări care ar apărea la nivel internaţional. depăşind tratatul care priveşte interzicerea testelor nucleare în trei medii. Formula solidaristă furnizează o formă superioară de menţinere a ordinii internaţionale deoarece prin această metodă se caută ca forţa să fie . Principiul securităţii colective implică faptul că ordinea internaţională ar trebui să se bazeze nu pe o balanţă a puterii. furnizând în acelaşi timp posibilitatea de a acţiona prin mijloace violente statelor care acţionau în numele organizaţiei internaţionale.Reducerea la zero a tuturor capabilităţilor nucleare. Aceasta ar reprezenta împlinirea doctrinei groţiene sau solidariste privind ordinea internaţională şi care prevede faptul că statele. 2.Trebuie să aibă loc o schimbare a regimului privind forţele nucleare. astfel încât să se asigure ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de Interzicere Totală a Experienţelor Nucleare. lăsând posibilă testarea subterană. în cazul în care aceasta ar avea loc). Pactul Ligii Naţiunilor şi Carta ONU sunt instrumente juridice (şi politice) care au în vedere această doctrină groţiană. ceea ce ar avea ca şi efect descurajarea oricărei provocări la adresa sistemului (sau soluţionarea rapidă a unei astfel de probleme. . Solidaritatea statelor O altă alternativă posibilă a structurii politice mondiale ar fi aceea în care ONU (sau un alt corp comparabil constituit în baza cooperării între statele suverane având o sferă de cuprindere globală) ar deveni forţa predominantă în politica mondială. ci pe o putere preponderentă generată de o combinaţie de state care acţionează ca şi agenţi ai societăţii internaţionale ca întreg. să furnizeze un înlocuitor al guvernului mondial.SUA trebuie să lupte pentru a beneficia de acceptare generală în demersul acesta. Doctrina solidaristă caută să obţină o lume mai ordonată prin restrângerea (sau abolirea) dreptului unui stat de a angaja război în vederea promovării de către acesta a unor scopuri politice.. astfel încât să se asigure păstrarea şi provovarea sistemului de securitate colectivă. caută ca prin colaborare strânsă şi prin aderarea la principiile constituţionale ale ordinii internaţionale pe care le acceptă. în timp ce se opun constituirii unui guvern mondial. forţa fiind legitim a fi utilizată doar în cazul în care aceasta ar promova scopurile comunităţii internaţionale. Aceste documente impuneau restricţii statelor în direcţia recurgerii la acţiuni de forţă.

Wilson. precum şi membri Uniunii pentru Control Democratic în Marea Britanie. K. cauza lor este cea care avea să aducă şi să promoveze pacea. iar naţiunea apare în concepţia sa ca şi o etapă tranzitorie. respectiv Bolşevicii în Rusia. ai comunismului şi anti-comunismului îşi trimiteau „săgeţi” unii altora. Este însă de menţionat faptul că atunci când teoreticienii Reformei şi ai Contra-Reformei. În opinia sa. Exponenţii ideologiilor politice susţin în mod frecvent faptul că triumful doctrinelor lor în întregul sistem de state la nivel global ar asigura o serie de beneficii. Ea depinde însă în mod esenţial de de un anumit grad de solidaritate între statele lumii în ceea ce priveşte recunoaşterea unor obiective comune şi acţiunile pe care acestea le-ar întreprinde în vederea promovării acestor obiective. iniţierea unei revoluţii proletare universale ar face ca statul – şi astfel sistemul de state – să dispară. Expunerea lui Kant privind ideologia Revoluţiei Franceze l-a condus pe acesta către ideea că pacea ar trebui să fie fondată pe o republică mondială – civtas gentium – dar în Pacea perpetuă el se dezice de această afirmaţie şi se îndreaptă către ideea unei ligi republicane sau state constituţionale. El susţinea că statul este un element al luptei de clasă. ei susţineau că deşi ei cheamă la luptă. eliminând (sau reducând) sursele de conflict (sau război). W. Omogenitatea ideologică O altă alternativă la sistemul de state este cea marcată de omogenitatea ideologică. . Într-un mod diferit. şi. ai Revoluţiei şi ai Contra-Revoluţiei.în principal instrumentul societăţii internaţionale în întregime. 3. considerau că un control asupra politicii externe exercitat de către forţele populare urma a fi o sursă a păcii şi înţelegerii între naţiuni. pot menţine relaţii armonioase între ele. dar în acest sistem toate statele îmbrăţişează “adevărata” ideologie. ca şi consecinţă. uneori ei acceptă viziunea organizării lumii ca şi sistem de state. şi ar conduce spre o lume în care ar fi prezentă o mai mare ordine. distinctă de heterogenitatea ideologică specifică sistemului de state actual. care ar avea menirea de a înlocui sistemul de state. Marx vedea posibilitatea construirii unei lumi paşnice prin abolirea capitalismului şi a luptei de clasă. Aceşti revoluţionari şi contra-revoluţionari ideologici îmbrăţişează scopul unei societăţi universale. ceea ce ar constitui mijlocul prin care s-ar putea reduce riscul de război prin aceea că s-ar răspândi la nivel global. Alte exemple: Giuseppe Mazzini avea propria perspectivă asupra păcii – aceasta avea să se bazeze pe triumful universal al naţionalismului. susţinut de către oamenii între care nu existau nici un fel de conflicte de interes.

Sociologul Raymond Aron susţinea că există o coincidenţă între marile războaie şi perioadele în care în sistemul de state exista o mare heterogenitate. nu numai că neînţelegerile ideologice succesive au constituit o importantă sursă de conflicte militare. la fel întâmplându-se cu conflictele ideologice ale secolului al XX-lea. limitarea lor realizându-se prin apelul la puterea superioară a comunităţii de state. deoarece aceasta din urmă susţine că între state va continua să existe conflicte de interes. deşi terminându-se cu victoria uneia dintre părţi. Războaiele religioase şi cele urmând Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon. care să fie acceptată la nivel global. Au existat şi cazuri în care cele două viziuni au fost combinate: Preşedintele W. au condus. . ci şi cea impusă de societatea internaţională în întregime. Perioadele de relativă omogenitate ideologică au fost caracterizate de tolerarea diferenţelor ideologice. social şi politic. adepţii realizării ordinii internaţionale ca urmare a promovării unei ideologii universale. ci şi marile războaie tind să accentueze conflictul ideologic. Un asemenea sistem ar asigura un mai mare grad de ordine la nivelul intern al statelor şi orice acţiune provocatoare la adresa acestei ordini economice. ci de o formulă care caută să susţină un singur tip de sistem economic. fiecare stat implicat în conflict dorind să se alieze cu facţiunile constituite la nivel intern din statul cu care se acesta află în conflict. nu de uniformizarea ideologică. Prin sistem de state omogen din punct de vedere ideologic se înţelege acel sistem în care statele sunt unite nu de o formulă ce permite coexistenţa unor sisteme diferite din punct de vedere economic. sociale şi politice ar avea de trecut bariera impusă atât la nivel intern. susţin că conflictele de interes nu vor mai exista sau acestea să fie de importanţă minoră. Wilson şi-a pus speranţa în ideea solidaristă a Ligii Naţiunilor. dar el era angajat faţă de iddea că aceasta trebuia să reunească numai democraţiile. printr-un proces de epuizare spre compromisuri care au făcut posibilă coexistenţa ideologică.Viziunea unui sistem de state care atinge ordinea sau armonia ca urmare a triumfului în toate ţările a unei ideologii este diferită de viziunea solidaristă. social şi politic.

o asemenea formulă era identificabilă în doctrina ce chema la întoarcerea la unitatea Romană. Acest argument .consecinţelor ce ar urma încheierii unui contract social între state. . O cale prin care se poate ajunge la acest rezultat este emergenţa unui guvern mondial. în special în sferele de activitate non-politice. . ca urmare a creşterii puterilor unei organizaţii internaţionale cu implicaţii şi vocaţii globale (ONU de exemplu). . Kanh).Curs nr. era prevăzută de asemenea o formulă ce avea ca şi piatră de temelie doctrina că progresul inevitabil va avea ca şi consecinţă sigură constituirea unui stat mondial.dezvoltării graduale a unui guvern mondial. Argumentul clasic pentru crearea unui guvern mondial este acela ce priveşte faptul că ordinea între state poate fi stabilită prin aceleaşi mijloace prin care este stabilită între indivizii situaţi la nivelul intern al statelor – ca urmare a constituirii unei autorităţi supreme. a unei lovituri mortale aplicată de către un stat puternic altui/altor state puternic/puternice. în vederea cedării suveranităţii acestora. sistemul internaţional şi statele suverane. iar specificul acesteia să fie absenţa tuturor celor trei atribute esenţiale: societatea internaţională. De-a lungul istoriei sistemului statelor moderne exista un curent (dificil de identificat şi de perceput) care susţinea ideea alternativă a sistemului de state – aceea a unei forme universale de guvernare şi a argumentelor care susţineau şi animau o asemenea idee. Un guvern mondial poate să apară ca urmare a: .a rezultatului indirect – aşa cum teoriile funcţionaliste menţionează – a implicării în sfera suveranităţii statelor.rezultatului unui atac direct. probabil ca urmare a unui program de criză indus de o catastrofă ce ar urma unui război mondial devastator sau a unui cataclism ecologic (aşa cum au prevăzut o serie de futurologi începând cu I. ceea ce ar însemna crearea unei republici universale (sau cosmopolis) fondată pe o formă de consens sau consimţământ.unei mişcări rapide efectuate de către toate statele. frontal la adresa statelor.cuceririi. . Kant şi până la H. ceea ce ar duce la constituirea unui imperiu universal bazat pe dominaţia puterii cuceritoare. 6 ALTERNATIVE ALE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL ACTUAL 4. . Guvernul mondial Este posibil ca o formă de organizare politică să apară.

Un astfel de stat – deşi ar fi un stat suveran – nu ar . Mai mult.Integrarea regională a statelor Există o tendinţă manifestată din partea unor state de a se integra în unităţi politice mai largi. Dificultatea care o ridică această integrare constă în aceea că modelul european va duce – mai ales dacă este aplicat în alte părţi ale lumii – la reducerea numărului de state. Retorica din spatele integrării europene susţine că acest proces va avea efecte noi şi benefice asupra ordinii internaţionale. Lumea actuală . în cazul în care un asemenea guvern mondial ar supraveghea îndeaproape libertăţile şi acţiunile individuale. deoarece va conduce spre o comunitate de securitate şi spre o zonă de pace la nivel european. respectiv al creării şi implementării unui management sănătos al mediului înconjurător. demonstrând lumii întregi abilitatea unui grup de state de a ceda în mod voluntar suveranitatea lor.se leagă de scopul creării unui cadru ce asigură un minimum de ordine. dar va lăsa instituţia suveranităţii exact unde era înainte. Se poate vedea cum cazul susţinerii creării unui guvern mondial are ca şi priorităţi ordinea – ea este mai importantă decât justiţia internaţională sau umană. care este văzut ca şi o consecinţă inevitabilă a sistemului de state. Există cinci elemente în lumea politică contemporană care indică spre faptul că există o tendinţă al cărei efect ar afecta într-un fel sau altul supremaţia statului asupra teritoriului şi cetăţenilor săi.un medievalism modern Este evident că statele suverane nu sunt singurii actori sau agenţi importanţi pe scena politică mondială. el ar distruge libertatea – el încalcă libertatea statelor şi a naţiunilor (aşa cum susţineau şi cei ce creau alianţe în vederea limitării posibilităţii instaurării unei monarhii universale). Argumentul clasic adus împotriva constituirii unui guvern mondial este acela ce priveşte faptul că. iar în cazul în care acest guvern ar deveni unul tiranic. Statele membre UE nu au încetat să posede suveranitate teritorială. şi în special priveşte evitarea războiului. deşi un asemenea guvern ar asigura ordinea. Se poate spune că un guvern mondial ar putea realiza în mod optim şi sigur scopul justiţiei economice pentru toţi oamenii de pe Pământ. dar au pornit un proces de integrare care este perceput – cel puţin de către unii – ca un proces care duce la pierderea suveranităţii statelor membre UE. . indivizii nu ar putea să caute şi să ceară azil politic unui alt guvern (alternativ).

China). Şi nu este vorba doar de state “noi”. Dacă unităţile care secesionează ar avansa numai atât de mult către creşterea suveranităţii lor naţionale atât în termenii doctrinei acceptate.Revenirea la violenţa internaţională privată O altă direcţie ce poate indica spre declinul sistemului de state este cea dată de recurgerea la acţiuni violente la scară internaţională de către alte grupuri decât statele. Franţei. ale căror guverne se aflau angajate în construirea identităţii naţionale şi a coeziunii (cazul Pakistan . respectiv în termenii loialităţilor – vis-a-vis de suveranitatea statelor existente – încât să nu solicite o asemenea suveranitate ca şi cea a statelor din care au secesionat. un astfel de stat s-ar supune mult mai uşor şi constant dreptului internaţional şi tendinţa sa de a se angaja în politica de putere ar fi mult slăbită. tendinţele dezintegraţioniste se manifestă chiar în cadrul statelor mai vechi (cazul fostei Iugoslavii. Dar având în vedere creşterea importanţei pe glob a unor ţări de dimensiuni continentale (SUA.Dezintegrarea statelor Alături de tendinţa statelor de a se integra în unităţi mai largi se manifestă tendinţa statelor – impresionantă în anii 60 şi 70 – de a arăta semne de dezintegrare. precum şi exercitarea de către ele a dreptului de a recurge la asemenea acţiuni violente.Bangladesh). Ca şi în cazul integrării statelor în unităţi politice mai largi. procesul de dezintegrare al statelor ar fi important (cel puţin din punct de vedere teoretic) dacă acest proces ar rămâne undeva într-un stadiu intermediar. . Marii Britanii şi Canadei). Problema care se pune este următoarea: procesul de integrare ar putea să ajungă la un asemenea nivel încât să se poată vorbi de un Stat European. . însă rămâne întrebarea dacă suveranitatea va rămâne la îndemâna statelor sau în sarcina organelor comunitare. Testul crucial ar fi dat de dilema următoare: dacă guvernele naţionale din cadrul comunităţii ar avea dreptul. Rusia. Spaniei. şi în termenii forţei şi ai loialităţilor umane – dacă ar avea capacitatea – de a se separa. Belgiei. . Este posibil ca urmare a cererilor secesioniste să apară schimbări de natură calitativă la nivelul sistemului de state.fi un stat-naţiune şi acesta ar fi lipsit de tendinţele şi ambiţiile naţionaliste care au dus la sângeroase conflicte în trecut. India. cât şi în termenii forţei pe care ar avea-o la dispoziţia lor. însăşi instituţia suveranităţii ar putea intra în declin. integrarea europeană este văzută de către alţi gânditori ca şi un proces prin care li se dă glas ambiţiilor europenilor de a se putea angaja în politica de putere într-un mod mai eficient.

Organizaţiile transnaţionale Un grup non-guvernamental angajat în acţiuni violente în mai multe state în vederea promovării scopurilor sale poate fi văzut ca şi un caz special al unui fenomen cu o amploare mai largă şi care ameninţă supravieţuirea sistemului de state: organizaţiile transnaţionale.Una din caracteristicile de bază ale sistemului de state modern este aceea că statele au căutat să monopolizeze dreptul de a recurge la violenţă în politica internaţională. ci faptul că violenţa internaţională practicată de către aceşti actori non-statali este făcută pe baza prezentării dreptului lor de a realiza astfel de acţiuni şi că acest drept este privit ca legitim de către o proporţie substanţială a societăţii internaţionale. Monopolul statelor de a recurge în mod legitim la acţiuni violente a fost afectat de organizaţiile internaţionale (ONU de exemplu în timpul Războiului din Coreea sau din timpul Crizei din Congo). deşi în aceste cazuri organizaţia internaţională ar putea fi privită ca şi un agent al grupului de state care au cooperat în vederea exercitării dreptului lor de a recurge la acţiuni violente. deoarece aceste organizaţii şi-au arogat dreptul de a exercita acţiuni violente la scară internaţională. inclusiv de către persoane private. precum şi proprietatea cetăţenilor acelui stat în terţe state. Aceste tipuri de organizaţii operează peste mai multe frontiere naţionale. şi care abia dacă ar putea fi privite ca şi autorităţi publice. la fel cum a reuşit când se are în vedere solidaritatea pe care a manifestat-o împotriva violenţei internaţionale motivată de interese private (cazul pitateriei). Dar ceea ce este mai impresionant nu este faptul că aceste entităţi recurg la acţiuni violente. şi că această schimbare ar avea ca şi efect restaurarea situaţiei specifice perioadei medievale. O mult mai importantă provocare la adresa monopolului statului de a recurge la acţiuni violente este practica recurgerii la astfel de acţiuni de către grupuri politice ce nu sunt state suverane. care erau cetăţeni ai unor ţări terţe. şi care caută să nu ţină seama de graniţele naţionale cât mai mult posibil şi care serveşte posibilităţii de a . mergând până acolo încât au procedat chiar la luarea de ostatici. cu toate acestea. . în care violenţa ar putea fi în mod legitim exercitată de către autorităţi publice de multe tipuri. uneori la scară globală. personalul acelui stat. gherilele palestiniene aflate în diverse ţări arabe sau gherilele afgane aflate în Pakistan au atacat teritoriul unui alt stat. Societatea internaţională nu a avut capacitatea de a se ralia împotriva provocării la adresa monopolului recurgerii la acţiuni violente ale statelor. Dacă se extinde această perspectivă se poate vedea că există în viitor posibilitatea ca statele să-şi piardă monopolul utilizării legitime a forţei şi al recurgerii legitime la acţiuni violente.

Statele suverane au o abilitate considerabilă în a ţine piept corporaţiilor multinaţionale. Unilever). prin aceea că statele sunt capabile să canalizeze mai bine loialităţile cetăţenilor lor. corporaţiile multinaţionale pot opera într-un mediu de pace şi securitate. prin restricţionarea activităţilor acestora. . mişcările politice cum erau partidele comuniste. Ele includ corporaţiile multinaţionale (Toyota. General Motors. Dar contractarea globului pământesc. Organizaţiile transnaţionale – sau cel puţin unele dintre ele – datorită faptului că ocolesc sistemul de state şi contribuie direct la ţeserea firelor societăţii globale şi a economiei globale ar putea avea ca şi efect reculul (sau chiar abandonarea) sistemului de state. asociaţiile religioase (de exemplu Biserica RomanoCatolică. Statele suverane au la dispoziţie cea mai mare parte a forţelor armate din lume şi acestea sunt obiectul celor mai puternice loialităţi umane.stabili legături între diferite societăţi naţionale (sau secţiuni ale diferitelor societăţi naţionale). aceste elemente vor conduce la politica „spaţiului global”. Se spune despre rolul corporaţiilor multinaţionale că proliferarea lor şi creşterea mărimii lor şi a ponderii pe care o deţin în economia şi producţia mondială reprezintă triumful inevitabil al tehnologiei geocentrice asupra politicii etnocentrice. Evangelical Alliance) şi agenţiile inter-guvernamentale care operează neţinând seama de frontiere (Banca Mondială. nu se poate spune că statul în cauză va avea redusă puterea sa sau că atingerea obiectivelor sale politice ar fi compromisă în mod iremediabil. în timp ce a adus societăţile la un nivel de interacţionare şi alertă nemaiîntâlnit nici o dată în istorie. printr-o mare probabilitate. sistemul de state fiind doar o parte în acest angrenaj. Scopul operaţiunilor multinaţionalelor şi chiar supravieţuirea acestora este în mare parte condiţionată şi influenţată de către deciziile statale. FMI. de exemplu). în care se va manifesta influenţa “satului global”.Unificarea tehnologică a lumii Uneori se afirmă că dispariţia sistemului de state are loc ca şi o consecinţă a unificării tehnologice a lumii – în care corporaţiile multinaţionale şi grupurile non-statale care recurg la acţiuni violente în plan internaţional sunt doar expresii specifice – şi că. Southern Baptist Convention din SUA. Şi chiar dacă o mega-corporaţie capătă acces pe o piaţă naţională. asociaţiile non-guvernamentale internaţionale sau corpurile/asociaţiile profesionale şi ştiinţifice. prin refuzul accesului acestor corporaţii pe pieţele lor naţionale. Dar nu se poate afirma cu tărie că aceste corporaţii vor submina cu certitudine sistemul de state. . şi acest mediu este furnizat însăşi de state. Mai mult. iar conflictul şi cooperarea între state determină structura politică a lumii.

deşi diferenţele care separă societăţile tind să se adâncească. Politologul american Z.caracterizată mai bine prin interacţiune decât prin intimitate. ora 12: 1. agitate. Umanitatea devine mai integrată şi dezvoltă legături mai intime. fragmentate. În aceste circumstanţe de proximitate. N. Brzezinski surprinde extrem de bine acest fapt: “Paradoxul actual este acela al unei umanităţi care devine simultan mai unită şi mai fragmentată. nervoase.. Marile puteri şi necesitatea menţinerii ordinii internaţionale (din cursurile 3-4) 2.. Care sunt alternativele sistemului internaţional actual? Pe care o consideraţi cea mai îndreptăţită? Explicaţi de ce! (din cursurile 5-6) . K.B. Avansul tehnologic cu aplicabilitate în sfera transporturilor şi comunicaţiilor facilitează prin înlesnirea deplasării bunurilor.nu crează şi nu a creat o unitate cu caracteristici similare la nivel global.. 13 mai. în loc să promoveze unitatea. ci criteriile politice şi economice de diferite feluri. ideilor şi capitalurilor integrarea globală. Toynbee – şi anume cea a oraşului global: “o reţea de relaţii interdependente tensionate.. Brzezinski argumentează că ideea lui McLuhan relativă la satul global scapă din vedere stabilitatea personală. J. naţională şi locală. Astfel. intimitatea interpersonală şi valorile şi tradiţiile împărtăşite şi care sunt ingredientele de bază ale vieţii satului primitiv şi indică spre o imagine care reflectă mai bine realitatea şi pe care o preia de la Laue – şi care este prezentată şi de către A. ci este îndoielnic dacă dezvoltarea comunicaţiilor promovează dezvoltarea unor perspective şi instituţii globale sau a unor instituţii regionale sau naţionale.” Nu numai că micşorarea Pământului creează noi surse de tensiune între societăţile care se raliază în jurul unor convingeri ideologice diferite. regională. dar facilitează în acelaşi timp şi integrarea regională. persoanelor. Subiecte pentru examenul parţial de luni. sau care locuiesc o suprafaţă cu dimensiuni diferite sau care aparţin unor culturi diferite sau se află în diferite de civilizaţie. naţională sau sub-naţională facilitate de progresul tehnologic nu este tehnologia în sine. factorul determinant în integrarea globală. conexiunile puternice dau naştere la tensiuni alimentate de un simţ nou al unei congestii globale”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful